Introducere in Probatiune

Introducere
Pornind de la titlul lucrării trebuie să delimităm sfera noţională atunci când utilizăm termenul de conflict
socio-juridic.
Tipologia comportamentelor sociale impune, la un moment dat, transpunerea respectivei norme
întruna juridică-reglementarea acesteia şi pe cale de consecinţă prevederea unei sancţiuni.
Totodată există situaţii în care apar contradicţii între dispoziţia legală edictată, jurisprudenţă şi noile
principii doctrinare de filosofie juridică.
Aici am putea face distincţia între ce înseamnă cutumă socială şi nevoie socială.
Astfel, pe de o parte obişnuinţa grupului social cu un anume normativ social cotidian conduce la
legiferarea respectivului raport social.
Pe de altă parte, existenţa fenomenului social poate fi determinată de o nevoie socială-aspiraţia la un
tratament uman în executarea unei pedepse, de refacere a unui raport social, de reconstrucţie a unor valori
sociale încălcate-nevoie a cărui fundament îl regăsim în disonanţa între regula juridică şi adevărul social.
242
Această nevoie este de un anumit nivel( de regulă, de cel mai înalt nivel-ca atare reglementarea fiind
dată de lege, respectiv hotărâre de Guvern, ordonanţă simplă/de urgenţă a Guvernului, ordine ale diferitelor
ministere) va fi satisfăcută ca urmare a apariţiei noului act normativ ce va transpune nevoia resimţită în
norma juridică şi va face trecerea către o practică judiciară raportată la o nouă etapa a societăţii respective.
Durata temporală în care se aplică o anumită normă juridică este de la caz la caz mai lungă sau mai scurtă.
Perioada în care un act normativ subzistă , deşi în fapt realitatea este alta, în sensul că se observă o cu totul o
altă optică, o putem considera un model de conflict socio-juridic.
Bineînţeles că o analiză a unui atare fenomen ar fi exhaustivă în condiţiile în care nu s-ar limita la o
anumită materie, astfel încât ne vom limita în capitolele ce urmează în a pune sub observaţie imperfecţiunile
legislative şi erorile de practică judiciară apărute ca urmare a implementării instituţiei probaţiunii.
Elemente specifice probaţiunii existau şi până la apariţia O.G. 92/2000-cu modificările ulterioare: Legea
192/2002, respectiv Legea 211/2004, însă de la acel moment putem vorbi fără teama de a greşi despre un
fenomen social mediat de o normă juridică-cea de a doua ipoteză despre care faceam mai devreme vorbire.
Problema centrală în această materie constă în tendinţa regăsită în jurisprudenţa destul de recentă, în a
pronunţa soluţii privative de libertate chiar şi atunci când sunt îndeplinite condiţiile ce ar conduce la soluţii
circumstanţiate, funcţie de variantele oferite de probaţiune.
243
Deşi ideea potrivit căreia libertatea este principiul, iar privaţiunea este excepţia îşi are reflectarea atât
la nivel constituţional-art.23 din Constituţia României(aşa cum a fost modificată prin Legea 429/2003 de
revizuire a legii fundamentale din 1991, referitor la libertatea individuală:- în acest sens relevant fiind
alineatul 9:
” Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestei măsuri au
dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege; alineatul 12: „ Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită
sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”; alineatul 13:” Sancţiunea privativă de libertate nu poate
fi decât de natură penală”), cât şi la nivelul
normativului penal( a se vedea art.72 alineatul 2 Cod penal: „ Când pentru infracţiunea săvârşită legea
prevede pedepse alternative, se ţine seama de dispoziţiile alineatului precedent, atât pentru alegerea uneia
dintre pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionalizarea acesteia”; Codul de procedură penală- a se
vedea art.5 alineatul 2-4-ca urmare a modificării prin Legea 281/2003 :
„ Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi
supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel
împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de
244
restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se
adeseze instanţei competente, potrivit legii.
Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate, sau căreia i s-a restrâns
libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege”),
totuşi practica judiciară ne reliefează un alt adevăr.
Este oare de înţeles o asemenea poziţie având în vedere stereotipul care se aplica înainte de începerea
reformei în justiţie, de exemplu la momentul propunerilor Ministerului Public de arestare preventivă/ de
prelungire a acestei măsuri procesual-penale faţă de soluţiile întemeiate acum pe variante în care să se lase
neîngrădită sau doar limitată libertatea individuală a persoanei: interzicerea de a părăsi
localitatea/interzicerea de a părăsi ţara; soluţiile de condamnare la pedepsa închisorii deşi existau soluţii
circumstanţiate -art. 81, 861,861(limitate într-adevăr, fără un suport logistic relevant ca cel de astăzi; cu
magistraţi care nu aveau cunoştinţele de specialitate ale unui consilier de probaţiune, cunoştinţe necesare
pentru realizarea planului de supraveghere şi respectiv a unui profil caracterial necesar judecătorului care va
pronunţa soluţia-actualul raport presentenţial) faţă de soluţiile non-privative de libertate bazate pe noile
principii legislative?
245
Cu toate acestea putem spune că încă se observă reminiscenţe ale „vechilor precepte” la nivelul
motivării hotărârilor, de genul:–inculpatul prezintă pericol social, fără a se indica elementele ce au
fundamentat această concluzie de logică juridică până la urmă.
Dezvoltarea serviciilor de probaţiune, ca urmare a modificărilor survenite în urma apariţiei Legii
211/2004 s-a bazat în special pe acordarea unui sprijin substanţial victimelor infracţiunilor.
În vechea reglementare dată prin OUG 92/2000 şi Legea 192/2002 se punea accent doar pe celălalt
„subiect” şi anume pe obligaţiile pe care inculpatul trebuia să le îndeplinească, supervizate de un ofiţer de
probaţiune, pe consultanţa de orice natură pe care cel „monitorizat” putea beneficia în ideea de a i se
remodela comportamentul.
Vom încerca să surprindem aspectele relevante regăsite atât la nivelul reglementărilor legale ca
urmare a implementării Acqis-ului comunitar, cât şi prezentarea unor observaţii făcute pe marginea practicii
în materia probaţiunii circumscrise la zona judeţului Argeş, utilizând metode şi tehnici pur
sociologicechestionar, focus-grup, analiza datelor statistice culese în special de la serviciul specializat în
246
acest domeniu de pe lângă Tribunalul Argeş, Inspectoratul Judeţean al Poliţiei Argeş, Penitenciarul Colibaşi-
Mioveni.
247
CONTROL SOCIAL ŞI SANCŢIUNI SOCIALE
1.Prezentarea conceptului de control social
Pentru a putea analiza conceptul de control social trebuie avute în vedere mai multe noţiuni.
Scopul oricărei comunităţi constă în atingerea acelui echilibru necesar pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa ,
adică ceeea ce numim ordine socială.Principalul proces care conduce la atingerea acestui ideal îl constituie
248
socializarea, proces în cadrul căruia se manifestă funcţiile de control social realizate prin intremediul
diferitelor instituţii sociale.
Este posibil să apară şi distorsiuni în acest flux, care pot da naştere unor forme de devianţă şi delincvenţă
socială.
Aceste situaţii se ivesc atunci când entităţile sociale menite să acţioneze în sensul prevenirii unor asemenea
fenomene nu se ridică la standardul aşteptat.Totuşi tot prin intremediul mijloacelor de control social(de
această dată punitive) se ajunge la rezolvarea problemei, prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de corpul de
normele sociale şi juridice existente.Astfel apar în discuţie şi noţiunile de responsabilitate şi respectiv
răspundere socială şi juridică.
„ ... Socializarea reprezintă acel proces complex care are drept finalitate realizarea integrării sociale a
indivizilor şi grupurilor sociale, sau altfel spus, integrarea socială se realizează prin acţiunea factorilor de
socializare instituţionalizaţi sau neinstituţionalizaţi; totodată atât socializarea, cât şi integrarea socială nu pot
dobândi o conotaţie valorică
pozitivă decât prin intermediul mecanismelor formale şi neformale ale controlului social.”1
1 Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu- Introducere în sociologia devianţei,Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985,pag.14 3 Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu-op.cit.,pag.20
249
Socializarea poate conduce atât spre o conduită conformă, care aderă la valorile societăţii, care se încadrează
în aşteptările din partea grupului social-socializare pozitivă, sau poate crea inovaţia printr-o direcţie opusă
societăţii, dar care este conectată la cerinţele grupului sau subculturii-socializare negativă.
În ceea ce priveşte această a doua formă de socializare trebuie subliniată „ necesitatea extinderii rolului
diferitelor instanţe şi organisme de socializare în toate mediile sociale”3
Unii sociologii români consideră că integrarea socială este un proces identic cu cel de adaptare socială, însă
cea de-a doua noţiune este mai largă vizând mai mult psihologia decât sociologia şi constând în eliminarea
contradicţiilor cauzate de apartenenţa individului la un nou grup sau sistem social.
Sociologii americani utilizează o serie largă de noţiuni similare celei de integrare socială:ajustare-
P.W.Horobin: „ procesul care conduce la concordanţa reciprocă între imigrant şi noua societate în care este
inclus”; asimilare-P.E.Park: „ identitatea comportamentului imigrantului şi nativilor”;absorbţie-
S.N.Eisenstadt: „ procesul de învăţare a noilor roluri de către imigrant şi extinderea participării sale dincolo
grupul primar, până în sfera principală a sistemului social” ; acomodare- D.R.Taft şi R.Robins:
„ rezolvarea sau suspendarea temporară a conflictului între două medii opuse imigrant-nativi”; R.Redfield,
R.Linton şi J.M.Herskowitz : „ modelarea şi schimbarea reciprocă a pattern-urilor sau valorilor definitorii ale
celor două culturi care interacţionează”.
250
Bineînţeles că atunci când socializarea nu are efectul scontat şi se ajunge la devianţă, sau mai grav la
delincvenţă trebuie intervenit de către comunitate prin tehnici speciale care să dea individului încă o şansă-
resocializarea.
H.Nufer consideră că: „ în adevăratul sens al cuvântului resocializarea ca atare nu există; în decursul vieţii
sale, fiecare individ este supus unor influenţe diverse, care provin din partea familiei, educaţiei şcolare,
profesiunii, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare.Datorită
acestor influenţe variate individul achiziţionează treptat norme şi reguli de comportament, astfel încât el se
va socializa oricum, dar nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile.”
Într-o altă opinie împărtăşită de L.Broom şi Ph.Selznik se arată că: „ resocializarea este un proces de
reorientare şi remodelare a personalităţii individului deviant, de reeducare şi retransformare a acestuia în
raport cu normele de conduită socialmente acceptabile.Ea presupune schimbări fundamentale în
comportamentul şi conduita individului,implicând abandonarea uni mod de viaţă şi adoptarea
„învăţarea„ altuia, prin dirijarea comportamentului deviant spre scopuri sociale dorite şi permise de
societate.”
Pentru a avea rezultate în încercarea de a aduce individul deviant pe făgaşul normal trebuie să ţinem
cont de anumiţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt mediul în care efectuăm această
251
operaţiune(instituţie cu caracter deschis:colectiv de muncă, şcoală,etc ,sau instituţie cu caracter
închis:penitenciar) şi trăsăturile psihice ale subiectului în cauză.
„ În funcţie de felul şi durata sancţiunii, reintegrarea individului cuprinde două momente distincte: - în
timpul executării sancţiunii- cu sau fără privare de libertate-atunci când se urmăreşte în principal restabilirea
şi crearea capacităţii de a crea contacte sociale normale(cu familia, cu şcoala, locul de muncă), ca şi
pregătirea acestuia pentru dobândirea unui status social nou după executarea sancţiunii
- după executarea sancţiunii( denumită adesea integrare socială post-penală), când se urmăreşte, în principal
încadrarea fostului deviant într-o activitate socială conform cu noul statut dobândit, reinserţia lui în
colectivitatea socială, ca şi reintegrarea lui psihologică , printr-un amplu proces de „destigmatizare” (în
familia proprie sau de origine, în zona rezidenţială în care locuieşte, la locul de muncă)
Definim noţiunea de control social ca fiind : „ acel ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi
culturale prin care societatea impune comportamentului individual o serie de constrângeri sistematice
şi relativ compatibile între ele , pentru a –l obliga să se conformeze la normele şi valorile de bază” 2
2 Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu-op.cit, pag.55
252
„ Funcţiile controlului social sunt de prevenire, limitare sau eliminare a abaterilor de la normativitatea
existentă.Există două forme ale controlului social: coercitiv şi psihosocial, realizate , fiecare, cu mijloace
diferite.Astfel, controlul coercitiv se asigură prin instituţiile juridice şi alte instituţii investite cu asigurarea
ordinii publice, în timp ce controlul psihosocial se realizează prin reglementarea şi coordonarea acţiunilor
individuale sau de grup, cu mijloace formale sau informale.”3
3 M.Voinea- Sociologie generală şi juridică, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2000, pag 139-140
253
2.Scurt istoric al teoriilor controlului social. Formele şi mijloacele controlului social
În literatura de specialitate, noţiunea de control social a fost utilizată pentru prima dată de E.A.Ross, care
aprecia că: „ ordinea vieţii sociale nu este niciodată spontană sau instinctivă, fiind asigurată atât ca efect al
presiunilor psihologice directe, al sugestiilor şi acţiunilor de stimulare, de către diverse forţe sociale, cât şi ca
acţiune dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor.” Dintre formele de control social, Ross
pune accent pe lege – fundament al ordinii sociale, fiind de fapt cel mai specializat şi mai perfect mecanism
utilizat în societate.
G.Gurvitch îi reproşează lui Ross că nu ţine cont de faprtul că sunt o multitudine de factori ce pot acţiona
într-o societate şi direcţiile lor de acţiune contrare sau, dimpotrivă, complementare.
Şcoala jurisprudenţei sociologice adaugă regulilor legate de obligativitatea de sancţionare a
comportamentelor indezirabile şi pe cele care încurajează conduitele dezirabile în direcţia dorită de
254
societate.Pentru aceasta, Jean Carbonnier desemna această noţiune ca fiind „ o formă mai îndulcită a
constrângerilor sociale”.
Auguste Comte a avut o atitudine ostilă faţă de drept pe care îl considera „ un vestigiu metafizic anarhic şi
imoral”- „ ordinea socială şi civilă este asigurată datorită ideilor, sentimentelor şi doctrinelor morale şi
religioase, iar consensul dintre indivizii trebuie să se întemeieze pe dragoste şi morală şi nu pe constrângere
normativă şi presiune socială”4.
E.Durkheim considera că reglarea comportamentele indivizilor nu se datorează atât voinţelor lor

individuale, cât mai ales presiunii sociale, ca expresie a „conştiinţei colective” caracterizată la rândul ei
de”ansamblul de credinţe şi sentimente comune majorităţii membrilor societăţii”.Alcătuită din aşa-numitul
„comportament colectiv”exprimat prin organizaţii şi practici sociale , ca şi din totalitatea de simboluri, valori
şi idealuri colective care exercită presiuni şi constrângeri asupra individului, „ conştiinţa colectivă”
funcţionând ca o formă fundamentală de control social a comportamentelor individuale, asigurând, de fapt,
manifestarea întregii vieţi sociale şi ordinea ei.
W.G.Sumner precizează că „ reglarea conduitelor membrilor societăţii are loc , în cea mai mare măsură
, prin intermediul aşa-numitelor „folkways”(cutume sau tradiţii populare) şi mores(moravuri).Aceste
„folkways” cât şi „mores”reprezintă mijloace informale de control social , fiind impuse membrilor unei
4 Dan Banciu-Sociologie juridică, Ed.Hyperion XXI,Bucureşti,1995,pag 97
255
colectivităţi prin intermediul obiceiurilor şi tradiţiilor, a modelelor de comportament tradiţional, transmite de
la o generaţie la alta prin procesul de socializare.”
Un alt autor, Ch.A.Ellwood accentuează ideea potrivit căreia controlul social realizează latura spirituală a
vieţii societăţii, compusă din valori şi idealuri culturale care modelează conduitele.
În opoziţie cu acesta, C.H.Cooley prezintă controlul social ca un proces complementar apariţiei şi evoluţiei
sociale, constituind în fapt un autocontrol.Acest autocontrol se impune nu doar membrilor societăţii ci şi
comunităţii ca întreg, conturând astfel un adevărat model moral .De asemenea trebuie amintită diferenţierea
între controlul instituţional reprezentat de reguli,norme şi cel informal, difuz determinat în mod inconştient.
G.H.Mead reliefează acţiunea controlului social în sensul că indivizii ajung să interiorizeze normele şi
valorile sociale, fără o presiune exterioară.
R.E.Park clasifică formele controlului social în trei categorii: controlul social spontan – adaptarea la
comportamentul unei mulţimi; controlul impus de opinia publică- autoritate socială neinstituţioalizată;
controlul realizat prin intermediul reglementărilor-autorităţi imperative instituţionalizate.
T.Hirschi consideră conformitatea drept rezultat al socializării, iar fundamentul controlului social este dat de
4 elemente:
256
a)ataşament – relaţiile afective pe care tinerii la dezvoltă faţă de persoane semnificative pentru ei-
familia „ Ataşamentul se referă la apropierea emoţională a actorului social de ceilalţi şi desemnează o
relaţie de valorizare reciprocă.Ataşamentul se construieşte în funcţie de figurile simbol( persoană cu înaltă
semnificaţie socială, cu rol de model ) şi de grupul de referinţă( grupurile cu mare atractivitate). Prin fixarea
acesor elemente în timpul copilăriei, la nivel familial, se identifică o variabilă protectivă, cu valenţe de
prognoză a comportamentului delincvent.”5
b) angajament - încercarea tinerilor de a dobândi un status socio-profesional prin desăvârşirea pregătirii .
„ Angajamentul se raportează la gradul în care actorul investeşte timp şi energie pentru construirea unei
cariere sociale legale. Prin alimentarea constantă a investiţiei şi dublarea prin recompense adecvate se
exclude riscul de a deturna într-o activitate delincventă.”6
c)implicare – participarea la viaţa socială, participare valorizată de comunitate întrucât duce la dobândirea
statusului. „ Este o consecinţă a modului de angajare, exprimă gradul angajamentelor de tip social.Implicarea
în activităţi legale reduce expunerea la comiterea unor ilegalităţi în timp ce implicarea în activităţi ilegale
sporeşte riscul unor penalităţi.”7
d)convingere – acceptarea şi asimilarea sistemului social de valori. „ Desemnează acceptarea
5 C. Bocancea , G.Neamţu- Elemente de asistenţă socială, Ed.Polirom, Iaşi, 1993, pag 175-176
257
prescripţiilor sociale şi a interzicerilor ce ordonează comportamentul uman.Cu cât se constată diminuarea
mai
intensă a constrângerilor impuse prin credinţă , cu atât este mai facilă detaşarea şi transgresarea normelor
convenţionale.”8
Potrivit lui T.L.Empey, Hirschi nu ia în considerare modul în care cele 4 elemente ale socializării pot
acţiona simultan, afectând probabilitatea de apariţie a comportamentului delincvent.
În plus nu se ţine seama de starea economică a familiei, caracteristicile personale ale subiectului, influenţele
diferitelor modele existente.M.D.Wiatrowski a utilizat pentru a înlătura aceste inconveniente analiza
factorială.
Acesta apreciază că socializarea nu are loc doar în micromediul familial, ci se produce într-un context
educaţional în care instituţia şcolii, relaţiile cu colegii de şcoală, şi cu prietenii au roluri determinante.
E.M.Lemert face parte din curentul interacţionist, considerând actul deviant ca efect nemijlocit al intensităţii
şi formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile şi normele de convieţuire
258
socială.Normele nu mai reprezintă etalonul pentru indivizi, ci un”set de probabilităţi” care în anumite situaţii
pot duce la multiple neplăceri.
Criminalitatea nu mai este o caracteristică intrinsecă a actului sau acţiunii unui individ, ci mai degrabă o
consecinţă a aplicării unei „etichete” de către societate.Grupurile ce deţin puterea au o viziune stabilită a
scalei de valori, interesele protejate şi comportamentele impuse celorlalţi.Aceste grupuri sunt privilegiate
economic, politic, social şi etichetează ca deviante acţiunile claselor de jos sau mijlocii.
E.Durkheim consideră că aşa-numitul „ comportament colectiv” exprimat de organizaţii şi practici sociale ,
ca şi din totalitatea de simboluri, valori şi idealuri colective care exercită presiuni şi constrângeri constante
asupra individului, conştiinţa colectivă funcţionează ca o formă fundamentală de control social al
comportamentelor, asigurând , în fapt, manifestarea întregii vieţi sociale şi ordinea ei”.
T.Parsons are o teorie structuralist-funcţionalistă în care normele sociale indică individului mai multe
conduite alternative acceptate de comunitate, dar acesta trebuie să realizeze o adecvare a mijloacelor la
scop.Aici, socializarea apare ca fiind factorul de bază al controlului social. „ Mijloacele controlului social
pot fi grupate în trei categorii: psihosociale, prin care se încearcă realizarea conformităţii, acţionându-se
asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, ideilor şi opiniilor individului, încât acesta să realizeze o
259
internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi regulilor de conduită; instituţionalizate,
realizate prin intermediul diferitelor mecanisme şi instituţii de stat, juridice, politice, administrative,
întemeiate pe mijloace de presiune şi constrângere;neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, cutume,
tradiţii, moravuri, sentimente, opinii care, având o îndelungată evoluţie cultural-istorică, devin adevărate
etaloane de conduită pe care trebuie să le urmeze indivizii în diferite contexte sociale în care sunt antrenaţi.”9
Controlul social prezintă mai multe faţete, respectiv control social pozitiv, negativ, formal şi informal.
Controlul social pozitiv este conceput prin motivaţia membrilor societăţii de a se conforma regulilor sociale,
motivaţie ce pote consta atât în recompensă materială dar şi în aprobarea socială a comportamentului
respectiv.Individul ajunge să internalizeze normele, să le asimileze ca pe propriile reguli.
Controlul negativ constă în conformarea individului faţă de norme, însă nu din convingere ci datorită temerii
că va fi sancţionat.Acest rezultat este determinat atât de norme organizate-juridice, administrative,
disciplinare dar şi prin reacţii din partea societăţii- izolare, marginalizare, ridiculizare.
Instanţele socializatoare pot fi instituţionalizate(formale) reprezentate de către stat sau alte grupări sociale şi
bineînţeles agenţi neinstituţionalizaţi care acţionează difuz şi spontan- prieteni, vecini,etc.
„ În consecinţă , se consideră că eficacitatea mecanismelor controlului social depinde, în mare măsură , de
complementaritatea reciprocă între normele şi valorile interiorizate prin intermediul controlului psihosocial
9 P. Abraham, V.Nicolaescu, S.B.Iaşnic-Introducere în probaţiune, Ed.Naţional,2000,pag.25
260
şi cele transmise sau impuse indivizilor de către mijloacele instituţionalizate şi neinstituţionalizate de control
social”.10
În ipoteza în care vorbim despre control instituţionalizat, normele sociale prescriu modurile specifice în
care valorile trebuie concretizate în comportamente socialmente acceptate şi permise.Normele sunt reguli de
conduită obligatorii, care pot constrânge prin forţa lor , printr-o presiune exterioară mai mult sau mai puţin
intensă.
Aceste reguli determină un „câmp” în care conduitele indivizilor să poată să se manifeste, însă există şi zone
de „toleranţă”, unde comportamentele pot depăşi limita instituţional acceptată.Astfel apar comportamentele
evazive sau inovatoare, dar şi cele delincvente.
10 Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu-op.cit, pag 63
261
3.Noţiunea de sancţiune socială. Categorii de sancţiuni sociale
La momentul la care „ nu exista noţiunea de infracţiune, ci doar de faptă împotriva individului, pedeapsa
aplicată îmbrăca forma răzbunării.În absenţa unei forme instituţionalizate de justiţie, individul dispunea de
262
libertatea de a proceda cum credea de cuviinţă în scopul compensării leziunii suferite, răzbunarea nefiind
decât un mod de a înţelege repararea nedreptăţii făcute.Din formele cele mai des întâlnite de rezolvare a
conflictului şi în vederea utilizării răzbunării nelimitate, se utilizau:
-abandonul noxal, ce consta din predarea individului vinovat grupului din care făcea parte victima
-talionul, care a tins să pună individul vinovat exact în situaţia în care a rămas victima după exercitarea
agresiunii asupra ei
-învoiala pecuniară, oferea posibilitatea de a negocia pedeapsa prin plată.”11
Referitor la rolul pedepsei au apărut câteva opinii, în perioada în care pedeapsa era privită ca fiind răspunsul
la greşeală:Joseph de Maistre- infracţiunea era o atigere adusă divinităţii, iar pedeapsa se aplica prin
delegarea divină(retribuţia divină); Immanuel Kant-pedeapsa este un imperativ categoric al
raţiunii( retribuţia morală); Leibnitz-pedeapsa este acel mijloc prin care se încearcă restabilirea ordinii, deşi
sancţiunea respectivă nu poate exprima o stare de armonie( retribuţia estetică); Hegel-pedeapsa îşi găseşte
raţiunea de a fi nu în faptul că infracţiunea a produs o consecinţă negativă, ci pentru că prin aceasta se
violează dreptul ca drept( retribuţia juridică); Duhring-pedeapsa izvorăşte din instinct, fiind indispensabilă
reacţiei de apărare( retribuţia vindicativă); Kohler- pedeapsa devine remediul prin care se repară răul cauzat
11 P. Abraham, V.Nicolaescu, S.B.Iaşnic-Introducere în probaţiune, Ed.Naţional,2000,pag.27
263
prin infracţiune, astfel sprijinindu-se ideea aplicării unor sancţiuni dintre cele mai severe( retribuţia
expiatoare).
„ Sancţiunea reprezintă o pedeapsă sau o răsplată a cărui scop este să realizeze conformitatea la normele de
comportament considerate ca dezirabile de un grup social”12.
Trebuie să avem în vedere şi delimitarea tipurilor de conduită pentru a putea discuta despre sancţiunea ce
urmează să i se aplice celui ce a transgresat o anumită normă, astfel că : „devianţa penală presupune atât un
act ilegal cât şi deviant(violul); infracţiunea „normală” implică acte ilegale, dar nu deviante în raport cu
normele societăţii şi cu opiniile membrilor acesteia(jocurile de noroc); devianţa non-penală reprezintă un act
legal, dar privit ca deviant de către membrii societăţii(boala psihică); conduita conformă nu este nici
deviantă, nici penală”13
Sherif consideră că norma socială este o scară de evaluare ce indică un interval acceptabil şi un interval
inacceptabil în privinţa comportamentului, activităţii, evenimentelor credinţelor sau oricărui alt subiect
referitor la membrii unei unităţi sociale.
12 H.L.Ross- Perspectives on the social order.Readings in sociology, NY, Mc Graw-Hill book company,1968, part IV, cap8, sect.20 &21
13 A.M. Mirande-The age of Crisis, Dizorganization and Societal Problems, New York, Harper and Row Publishers, 1975, pag.232
264
Durkheim analizează societatea în funcţie de solidaritatea care stă la baza acesteia:dacă este vorba despre
„solidaritate mecanică” , indivizii se conformează, dreptul având un caracter represiv, pe când în cazul
„solidarităţii organice” indivizii diferă unii de alţii, dreptul având un caracter restitutiv.
Faţă de sistemul sancţionator, Durkheim constată că „ intensitatea pedepsei este cu atât mai mare cu cât
societăţile aparţin unui tip mai puţin evoluat şi în care puterea centrală are un caracter absolut”-legea
variaţiilor cantitative şi că „ pedepsele privative de libertate pentru perioade de timp variabile în funcţie de
gravitatea crimelor tind să devină, din ce în ce mai mult , tipul normal de represiune”-legea variaţiilor
calitative. R.Maunnier distige 4 tipuri de sancţiuni sociale:
a) sancţiuni mistice întemeiate pe forţa credinţei, a religiei sociale şi personale, a dogmelor şi miturilor
b) sancţiuni juridice bazate pe forţa statului, a dreptului şi a administraţiei

c) sancţiuni morale reprezentate de moravuri, modă, tradiţii, spirit public , obişnuinţe
d) sancţiuni satirice întemeiate pe forţa ridicolului-bârfe, zeflemea, rumori, satiră
Radcliffe-Brown categoriseşte sancţiunile în sancţiuni pozitive şi negative, care la rândul lor pot fi
organizate sau difuze(neorganizate). „Sancţiunea socială este o reacţie din partea societăţii sau a unui număr
265
considerabil a membrilor săi faţă de un mod de comportament, prin care acesta este aprobat sau este
dezaprobat.”14
Opp Napier şi Ghershenfeld merg spre distingerea a patru tipuri de norme şi anume: reguli scrise, norme
stabilite în mod explicit, norme informale:non-explicite şi norme inconştiente. Regulile scrise sunt normele
edictate de autorităţi, sunt reguli codificate, formale.Normele informale se dezvoltă prin interacţiunea
membrilor grupului conturându-se mai bine atunci când sunt încălcate principiile pe care le
consacră.Normele inconştiente nu impun ca şi celelalte o anumită presiune şi ca atare membrii comunităţii
participă la geneza acestora fără să realizeze, conformându-se automat.
Ţinând cont de criteriul formei reacţiei sociale şi cel al instanţelor de la care emană, sancţiunile se clasifică
în:
- sancţiuni pozitive formale care constau în distincţii, premii ,recompense pentru conduitele conforme
cu modelul acceptat de societate
- sancţiuni pozitive neformale care sunt reprezentate de reacţiile de aprobare venite de la prieteni, vecini
, în general de la opinia publică, faţă de comportamentele în consens cu valorile grupului
14 D.Banciu-Sociologie juridică, Ed.Hyperion XXI, Bucureşti,1995, pag 79
266
- sancţiuni negative formale care penalizează conduitele deviante, sunt prevăzute proceduri juridice
specialedrept penal şi se pot impune prin forţa coercitivă a statului
- sancţiuni negative neformale se constituie din expresii verbale- dispreţ, batjocură, satirizare sau de
condamnare morală-izolare, marginalizare.
T.Hobbes spunea că starea naturală a omului este cea de război al tuturor împotriva tuturor şi pentru a se
evita anarhia, este necesar ca leviathanul statului să impună ordinea.
Ordinea socială poate fi impusă atât prin autoritatea ierarhică, cât şi ca urmare a interacţiunii difuze a
indivizilor.
„ Ierarhia pote îmbrăca diverse forme, de la cea transcendentă( de exemplu Moise coborând de pe muntele
Sinai, cu cele 10 porunci) la cea mondenă( ca în cazul în care preşedintele consiliului de administraţie anunţă
că că o nouă strategie a corporaţiei va domina relaţiile cu clienţii).
Ordinea spontană are de asemenea diverse originii, de la interacţiunea oarbă a forţelor naturale (de exemplu
tabuul,incestul) până la negocierile sofisticate dintre jurişti privind drepturile asupra pânzelor de apă freatică.
Peste spectrul continuu al normelor, care se întinde de la cele generate pe cale ierarhică la cele
generate spontan, se poate suprapune un alt spectru continuu de norme care se intinde de la cele create prin
alegere raţională la cele moştenite social şi cu origine neraţională... Aici, termenul raţional se referă numai la
faptul că normele alternative sunt analizate conştient şi comparate de la început.Este evident că dezbaterea
267
raţională poate conduce la opţiuni greşite care nu servesc interesele reale ale celor ce au făcut alegerea, pe
când normele neraţionale se pot dovedi destul de utile, ca în cazul în care credinţa religioasă sprijină ordinea
socială sau progresul economic.”15
Se poate vorbi şi chiar despre un conflct normativ atunci când

„ impactul grupului de apartenenţă, tipul de influenţă care rezultă din intervenţia lui, depind de intensitatea
conflictului cognitiv pe care –l suscită.Simpla percepţie de sine din perspectiva apartenenţei la grup
corespunde unei elaborări depersonalizate a conflictului de către individ, deci unui răspuns conformist
manifest. [...] Subiectul se mulţumeşte să reafirme poziţia grupului, fără a mai examina cu atenţie opiniile
contradictorii.[...] Când dispare funcţia de suport social a grupului, iar subiectul se găseşte în divergenţă cu
una din categoriile de apartenenţă, apare conflictul normativ. Aceasta poate conduce la o schimbare
veritabilă a atitudinii, dacă individul nu are posibilitatea de a se conforma pur şi simplu şi este nevoit să îşi
asume poziţia dizidentă.”18
15 Francis Fukuyama – Marea ruptură.Natura umană şi refacerea ordinii sociale, Ed:Humanitas,Bucureşti,2002,

pag169 18 Şt. Boncu-Devianţă tolerată, Ed. Univ. Al.I. Cuza, Bucureşti, 2000, pag.170-171
268
O categorie importantă a celor condamnaţi la pedepse privative de libertate este reprezentată de
inadaptaţii social. „ Prima categorie de inadaptaţi social este aceea a condamnaţilor care au suferit şi suferă
de diferite psihopatii şi a doua grupă a celor ce suferă de diferite psihonevroze.”16
Psihopaţii şi psihonevroticii nu sunt alienaţi mintal, ei îşi păstrează judecata clară, sunt conştienţi, având
decât o stare instabilitate. Ca atare vor răspunde penal.
Totuşi, aceste stări de dezechilibru vor face ca subiecţii să nu poată să se adapteze social pe deplin,
atât în momentul comiterii infracţiunii care a dus la condamnare, cât şi în timpul executării pedepsei, precum
şi în perioada reintegrării sociale după liberarea definitivă din penitenciar.
Pe fondul încercărilor de a realiza demarcaţia între formele de devianţă şi profilul anormal al personalităţii
indivizilor care au încălcat normele imperative ale societăţii au apărut teoriile neofreudieneK.Honey şi
E.From.
Astfel, în cadrul familiei se intră în contact cu reguli sociale elaborate de comunitate, individul încercând să
internalizeze respectivele valori consfinţite de norme.Apare însă contradicţia între principiile societăţii în
care individul trăieşte şi realităţile palpabile în cotidian.De aici şi până la frustrare nu mai este decât un pas,
subiecţii fiind predispuşi la acte delincvente sau la boli psihice.
16 P. Ştefănescu-Goangă, Al. Roşca, S.Cupcea-Adaptarea socială, Cluj, Ed. Institutul de psihologie al Universităţii din Cluj, 1938,pag.1
269
„Individul achiziţionează în familie, prin intermediul procesului de socializare , multiple norme, valori
şi comportamente care îl facsă creadă că întreaga societate este bazată pe valori umaniste ca libertatea,
egalitatea, etc.Confruntat însă cu dificultăţile reale societăţilor bazate pe economia de piaţă definite de
concurenţă şi structuri inegalitare, individul observă că propriile sale valori intră într-o puternică contradicţie
cu cele existente. Aceasta generează o puternică stare de angoasă şi frustrare care atrage după sine, reacţii
diferenţiate de devianţă socială, unii indivizi devenind delincvenţi, alţii bolnavi psihici.”17
Altă teză propusă a fost cea aparţinând lui Claude Levi-Strauss care priveşte societatea compusă din
clase,categorii şi limbaje simbolice percepute de fiecare în mod diferit.Cei care nu reuşesc să racordeze
situaţia în care se află la limbajul general acceptat ajung la autism,asocialitate, într-un cuvânt bolnavi psihici.
Se neagă soluţia medicală a psihiatrilor iar pe de altă parte boala psihică nu se poate asimila celorlalte boli
organice- legile biologicului reprezintă o ordine a naturii(psysis), faţă de cele ale psihologicului care implică
o ordine a umanului(nomos).
În fine, teoriile antipsihiatrice(E.Goffman, F.Basaglia, T.Szatz) resping mijloacele utilizate de instituţiile
„totalitare”psihiatrice : violenţa, carceralizarea, recluziunea,etc reprezentând o ideologie umanistă în cadrul
17 S.Rădulescu-Anomie, devianţă şi patologie socială, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1991, pag.28-29
270
căreia se are în vedere legătura dintre boală şi diferite evenimente sociale, antecedentele individului precum
şi evoluţia în recuperare şi resocializare.
Răspunsurile faţă de activităţile deviante diferă în funcţie de opinia teoretică pe care o îmbrăţişăm, aşa
încât avem de a face cu „ presiuni uniformizatoare -L. Festinger; devianţa tolerată: - Erickson; conflict
normativ-G.P.Mugny; resorbţia devianţei-Hanke; conflictul de rol-Maisonneuve; Black sheep effect-
G.Baron; stigmatizare-E.M.Lemert.”18
O conotaţie deosebită capătă situaţia în care cel care încalcă legea este un minor.Măsurile profilactice care
se pot lua în aceste cazuri se pot grupa astfel:
- măsuri psiho-sociologice şi psiho-pedagogice. „ Urmăresc remedierea precoce a condiţiilor
nefavorabile de micro-climat social pentru prevenirea formării unor personalităţi dizarmonice pe fond
carenţial educativ... Este indicat să se apeleze la diverse modalităţi de susţinere educativă a familiei, la
socioterapia şi psihoterapia familiei atunci când este vorba de absenţa fizică a acesteia sau când familia este
total incompetentă din punct de vedere educativ , prezentând multiple carenţe socio-afective şi morale.”19
18 I.M. Petcu- Delincvenţa repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pag.54-61
19 Vasile Preda –Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică,Bucureşti, 1989, pag84
271
- măsuri socio-profesionale . „Acestea decurg din măsurile psiho-sociale şi psiho-pedagogice, urmărind
prevenirea riscurilor de eşec adaptiv, prin alegerea, de exemplu, a unei profesiuni în dezacord cu aptitudinile
tânărului, sau prin plasarea tânărului pentru a se califica într-o profesiune pentru care nu manifestă interes şi
nici aptitudini reale.Aceasta împiedică realizarea unei veridice maturizări sociale şi a unei eficiente integrări
profesionale şi sociale.”20
- măsuri medico-psihologice şi psihiatrice. „ Acestea vizează depistarea şi înlăturarea sau atenuarea

unor factori cauzali de natură individuală, organogenă sau neuropsihogenă; cu conţinut patologic, care în
anumite cazuri predispun la conduite deviante, la acte antisociale... În unele situaţii se impune
dispensarizarea cazurilor mai dificile, care vor fi examinate neuro-psihiatric, endocrinologic, psiho-
pedagogic pentru precizarea diagnosticului şi luarea măsurilor pentru salvgardare a socializării copiilor
respectivi.”21
272
- măsuri juridico-sociale. „ Preocuparea principală este de a restrânge latura represivă a dreptului, în
favoarea laturilor organizatorice şi de influenţare socială, prin popularizarea legilor şi prin propaganda
juridică în general, care să reducă treptat câmpul de acţiune al faptelor penale...
Prevenirea generală se realizează prin stabilirea în lege a faptelor care constituie infracţiuni, membrii
societăţii fiind încunoştiinţaţi asupra consecinţelor săvârşirii unor astfel de fapte, precum şi asupra limitelor
legale de sancţionare a acestora.Prevenirea specială se realizează prin corecta încadrare juridică şi prin
sancţionarea infracţiunilor concrete săvârşite de o persoană. Acolo unde profilaxia nu a reuşit , trebuie să se
recurgă la măsuri curative de reeducare.
Unele metode noi-dezbaterea şi analiza de caz- cu participarea mai multor specialişto-jurişti,

sociologi, psihologi, pedagogi, prin includerea mijloacelor vizuale şi audio-video, creează un câmp
motivaţional-afectiv optim, îi sensibilizează în mai mare măsură decât mijloacele tradiţionale : conferinţe,
expuneri la radio,etc.”22 Astfel, trebuie să avem în vedere şi acel „ cumul de măsuri curative asupra
conduitei condamnatului,
pentru ca pe viitor să nu mai comită alte fapte ilicite”23, adică tratamentul de resocializare.
23 I. Mihalcea- Criminologie şi elemente de penologie, Ed.Conphys,Rm.Vâlcea, 2002, pag.243
273
Trebuie să se aibă în vedere natura sancţiunii penale aplicată( adică pedeapsă, măsură educativă, măsură
comunitară, măsură de siguranţă),regimul de executare stabilit-închis sau în libertate- funcţie de gravitatea
faptei şi persoana făptuitorului precum şi de cuantumul pedepsei aplicate.
Aşa cum afirmam şi mai sus, s-a trecut de la concepţia tratamentului individual la metoda lucrului în grup,
metodă implementată de mişcarea
„ human potential mouvement”24
Dacă discutăm despre pedepsele cu executare în penitenciar vom concluziona că şi acestea sunt
„ acele măsuri profilactice, necesare pentru recuperarea deţinuţilor şi reabilitarea lor socială”25 Detenţia
presupune parcurgerea mai multor etape şi anume:
a) perioada de carantină în care se cuprind înţelegerea scopului depunerii în penitenciar, perceperea

penitenciarului ca mediu de constrângere, însuşirea regulilor de ordine interioară, depăşirea perioadei de
criză provocată de impactul cu acest mediu, adaptarea la activităţie de grup
24 R.Gassin- Criminologie, 2-eme ed, Paris,, Dalloz, 1990,pag.218

25 P. Zidaru-Drept penitenciar,Ed. Universul juridic, bucureşti, 2001,pag.33
274
b) perioada de închisoare propriu-zisă în care se cuprind prevenirea influenţelor de grup, contracararea
tendinţelor de apologie infracţională, descurajarea liderilor
c) perioada de muncă şi activitate educativă, care se stabilesc funcţie de trăsăturile personalităţii
condamnatului
4.Paralelă între noţiunile de răspundere şi responsabilitate socială şi juridică
„ Corolarul normelor sociale îl constituie instituţia răspunderii.Încălcarea unei norme sociale prin care se
stabileşte o anumită sau anumite reguli de comportament, antrenează, în mod inevitabil, răspunderea celui
care a săvârşit încălcarea.
Această regulă fundamentală este cunoscută sub denumirea principiului răspunderii, iar totalitatea
normelor care reglementează aplicarea, în practică, a acestui principiu formează instituţia răspunderii”26
26 V. Pătulea, S.Şerban,G.I.Marconescu- Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică,Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1998,pag 21
275
Normele sociale vizează două chestiuni primordiale: pe de o parte prin intermediul sistemui normativ se
definesc valorile societăţii spre care trebuie să tindă fiecare individ, iar pe de altă parte se urmăreşte
aplicarea sancţiunilor în vederea refacerii ordinii sociale tulburate.
Forţa coercitivă apare în cazul răspunderii juridice doar ca o posibilitate la care se apelează doar atunci când
conţinutul dispozitivului unei norme nu este respectat sau adus la îndeplinire de bună voie.Bineînţeles că
tocmai acest lucru deosebeşte răspunderea juridică de celelalte forme, însă nu această caracteristică este
esenţială.
„ Integrarea normelor şi răspunderii juridice în sfera normelor şi răspunderii sociale are loc în cadrul unui
proces de corelare între diferite forme ale răspunderii sociale care se manifestă printr-o permanentă
interdependenţă şi influenţă reciprocă.Fiecare formă a răspunderii sociale acţionează asupra tuturor celorlalte
forme şi, ca rezultat al acţiunii lor reciproce, se formează nivelul general al răspunderii sociale...
Influenţa reciprocă a diferitelor forme de răspundere socială se manifestă nu numai pe planul conştiinţei, în
hotărâri sau în comportări conform normelor sociale, dar şi în cumulul, alternanţa sau, uneori, înlocuirea de
sancţiuni în urma încălcării acestor norme.”27
27 V. Pătulea, S.Şerban,G.I.Marconescu- Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică,Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1998,pag 27
276
Normele şi răspunderea juridică se încadrează în normele şi răspunderea socială, însă se pot crea
anumite discrepanţe între răspunderea socială şi valorile concrete urmărite în societate la momentul
respectiv, precum şi între conţinutul normelor sistemului legislativ şi nivelul general al răspunderii sociale.
Diferenţa între noţiunea de răspundere şi cea de responsabilitate constă în aceea că în primul caz trebuie să
îndeplinim o anumită acţiune-normă onerativă sau să ne abţinem de la o anume activitate-norme prohibitive,
iar în cel de-al doilea caz dispunem de liberul arbitru pentru a decide pe care dintre variantele propuse o
alegem.
Trebuie să reţinem faptul că între individ şi societate apar două tipuri de relaţii: un prim set care realizează
raportarea societăţii la individ –răspunderea generată de normele sociale şi un alt set care se referă la raportul
individ-societate care dă naştere la responsabilitate.
În cazul responsabilităţii, avem de-a face cu o asumare a consecinţelor faptei persoanei respective,
consecinţe care nu sunt prescrise în norme(onerative sau prohibitive), deci individul nu este ţinut în aceste
situaţii de un model ideatic ca şi atunci când discutăm despre răspundere.
Max Weber este adeptul teoriei potrivit căreia „ acţiunea socială este un act responsabil,
responsabilitatea fiind o dimensiune esenţială a agentului acţiunii”28
28 L. Barac- Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.8
277
„ Responsabilitatea nu exclude răspunderea, ba, într-un fel o presupune, dar nici nu se reduce la ea...
Ea trece dincolo de normele care stabilesc pentru individ un anumit comportament, manifestându-se în forma
sa supremă- mai ales ca o creaţie liberă, ca o asumare conştientă, înţeleasă pe deplin, a unui scop, deci şi a
acţiunii îndreptate spre atingerea acestuia.”29
Putem spune că individul este cu un pas înaintea societăţii în sensul că responsabilitatea îl face să vină în
întâmpinarea valorilor, normelor, acţiunilor colectivităţii, încercând să şi le însuşească, ba chiar mai mult să
le perfecţioneze.
Se arată de către un autor de specialitate că „ individul nu acţionează într-un spaţiu indiferent, pasiv şi
neutru, ci într-o ambianţă socială, în cadrul căreia parametrii acţiunii sale sunt evaluaţi, valorizaţi [...] prin
norme sociale, care vizează limitele în care acţiunea şi urmările ei posibile nu ameninţă afirmarea interesului
social”33
Identitatea între răspundere şi responsabilitate constă în nevoia de a convieţui. O exprimare extrem de

plastică în acest sens regăsim în literatura de specialitate: „ cele două noţiuni nu sunt complementare, ci
29 V. Pătulea, S.Şerban,G.I.Marconescu- Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică,Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1998,pag 30 33 P. Apostol-Norma etică şi activitatea normată, Ed. Ştiinţifică; Bucureşti, 1968,pag.52
278
conjuncte, necesitatea traiului în comun reprezentând elementul lor de coincidenţă.” „ Deosebirile dintre
responsabilitate şi răspundere reies din următoarele aspecte:
se întemeiază pe factori exteriori diferiţi şi presupun, din partea individului, o serie de factori subiectivi
diferiţi.Răspunderea presupune supunerea individului; responsabilitatea presupune cunoaşterea , opţiunea şi
angajarea acestuia; se deosebesc prin structuri sociale şi obiectivele la care se raportează; diferenţele privesc
natura celor două fenomene: răspunderea este preponderent normativă(juridică), responsabilitatea este de
ordin valoric, individul resimte normele ca valori acceptate, temei al unor acţiuni libere; răspunderea şi
responsabilitatea se deosebesc şi prin modul desfăşurării raporturilor dintre individ şi societate.
Răspunderea se manifestă, mai ales, ca prezenţă activă a societăţii, expresia unor cerinţe pe care societatea
le impune agentului.
Responsabilitatea se manifestă, mai ales ca prezenţă umană liberă, mijlocind voinţa şi opţiunea individului
funcţiile sociale sunt, de asemenea, diferite.Răspunderea vizează, mai ales, conservarea sistemului social,
responsabilitatea are ca rezultat optimizarea sistemului social ; răspunderea şi responsabilitatea se
diferenţiază şi prin căile şi mijloacele prin care societatea stimulează şi asigură funcţionalitatea lor...
279
Răspunderea se raportează la individ, în timp ce responsabilitatea fiind legată de capacitatea internă de
alegere nu este atributul fiecărui individ.”30
Hlavek arată că: „ în evoluţia filogenetică şi ontogenetică sentimentul de vinovăţie, de greşeală şi pedepsele
sunt fenomene care apar mai devreme decât gustul responsabilităţii, care presupune deja o
responsabilitate mai evoluată, căci sentimentul de culpă, vinovăţia şi pedeapsa nu apar, decât după săvârşirea
faptei, pe când responsabilitatea apare deja înaite de faptă.”31
„... Prin integrarea răspunderii juridice se ajunge la răspunderea socială, şi – pe această cale – la
responsabilitatea juridică şi apoi la responsabilitatea socială, acest lucru nu necesită o demonstraţie
deosebită.Însă procesul acesta are loc şi invers: sub un anumit aspect, responsabilitatea influenţează pozitiv
asupra răspunderii şi- într-o anumită măsură-este chiar o condiţie şi un suport al acesteia, în sensul că un
individ responsabil are într-o mai mare măsură capacitatea de a judecan, de a aprecia şi de a se supune
obligaţiilor ce i se impun, putându-le corela într-un mod mai echilibrat cu propriile sale aspiraţii, interese şi
idealuri.
30 M.Florea-Responsabilitatea acţiunii sociale, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşt,1983,pag 127

31 A.Hlavek-Problema responsabilităţii, Revista de filosofie nr.2/1975, pag.161
280
Responsabilitatea, mai ales cea juridică duce la o integrare desăvârşită a individului în societate,
acesta asumându-şi două cortegii de consecinţe: faţă de societate şi faţă de sine însuşi.
„ Nici o acţiune care cere din partea subiecţilor mai mult decât automatism sau rutină, controlabile din afară,
care cere deci, iniţiativă, inventivitate, stăruinţă, dăruire, mobilizarea tuturor forţelor spirituale ale omului...
nu poate fi dusă până la capăt prin simple mijloace de coerciţiune.Cu atât mai puţin se ajunge la rezultatele
voite prin constrângere exterioară în acţiuni care comportă riscuri personale”32
În funcţie de instituţiile care participă la realizarea activităţii de prevenire, aceasta se prezintă în trei
forme:
- prevenţie primară sau generală care presupune antrenarea tuturor instituţiilor cu rol de socializare şi
control social la acţiuni de identificare şi combatere a surselor potenţiale de criminalitate, devianţă... În
numeroase ţări, există şi funcţionează un important număr de programe de prevenire a criminalităţii, care se
adresează cu prioritate instituţiilor familiei, şcolii, comunităţii locale.
- prevenţia secundară sau specială, îndreptată spre combaterea şi neutralizarea delicvenţei, diminuarea
prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii sociale, sancţionarea delicvenţilor.
32 M. Ralea, T. Hariton-Sociologia succesului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag.509
281
Are ca obiectiv identificarea timpurie şi anihilarea posibililor factori criminogeni în diverse zone şi
arii socio-culturale sau medii sociale.
- prevenţia situaţională sau contextuală care urmăreşte atragerea directă a comunităţii şi a publicului în
acţiuni de prevenire şi neutralizare a delictelor şi delicvenţilor, utilizând în acest scop măsuri care vizează
informarea publicului şi a indivizilor din anumite arii şi zone criminogene desprepericolele posibile ale
comiterii unor delicte, precum şi a existenţei unor factori de risc în zonele respective.
Dacă analizăm din punctul de vedere al momentului în care se desfăşoară activitatea de prevenţie,
distingem:
„- măsuri adoptate înainte de producerea delictului ( ante delictum): de la măsuri cultural- educative şi
moral- juridice realizate de instanţele de socializare-familie, şcoală, biserică, la măsuri tehnico-
criminalisticetehnoprevenţia realizate în vederea protejării indivizilor, bunurilor,etc
- măsuri adoptate în timpul producerii delictului( aşa-numita intervenţie):adoptate de organele de poliţie
, procuratură şi justiţie faţă de cei care au comis delicte şi crime.În unele ţări, poliţia a creat servicii de
coordonare a activităţilor de prevenire-consilii superioare de prevenire a criminalităţii, pe când în alte state,
există mai multe autorităţi ce se ocupă cu această activitate- Canada, Grecia, Italia,etc fără a exista însă o
sistematizare între respectivele entităţi. Prin aceste metode se încearcă micşorarea şi eventual neutralizarea
oportunităţilor de comitere a crimelor- eliminarea mijloacelor de comitere a crimelor, reducerea
282
posibilităţilor de valorificare a bunurilor realizate prin delicte, instalarea dispozitivelor de protecţie şi alarmă
în instituţiile vizate de delincvenţi, informarea populaţiei despre modurile de prevenire
- măsuri adoptate după comiterea delictelor ( post delictum): prin intermediul instanţelor de judecată
care mijlocesc sistemele de sancţionare şi pedepse, ca şi prin reţeaua de instituţii care asigură internarea
delincvenţilor-stabilimente deschise sau semideschise, centre de reeducare, penitenciare,etc”33
Această ultimă categorie de măsuri este de o importanţă covârşitoare atunci când avem de-a face cu un
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate.Reeducarea presupune o convertire , o schimbare a normelor
şi
valorilor individului delincvent prin asimilarea acelor reguli definte de societate ca fiind dezirabile.Acea
„rupere de trecut” se poate obţine în diferite medii specializate, cu ajutorul unor diferite mijloace :
- restructurarea profundă a personalităţii individului delincvent, în ideea prevenirii reiterării unor noi
acte delincvente
- asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în conformitate cu normele
comunităţii - restabilirea „ din mers” a rolurilor jucate de individul delincvent în viaţa socială, prin
încadrarea lui treptată într-o reţea normală de relaţii cu comunitatea socială din care a făcut parte-familie,
33 S.Rădulescu, D. Banciu, V. Teodorescu- Criminalitatea în România în perioada de tranziţie, Ed. Lică, Piteşti, 2001, pag.233-234
283
şcoală, colegi de muncă,etc Impactul pe care îl are mediul carceral asupra individului trebuie menţinut între
anumie limite
rezonabile, care să îi permită să se reîntoarcă cu uşurinţă la viaţa în libertate: corespondenţă nelimitată,
contact permanent cu familia, accesul la programe radio-T.V. Bineînţeles că se va ţine cont la acordarea
respectivelor facilităţi de fapta comisă, precum şi de personalitatea infractorului.
În acelaşi timp implicarea delincvenţilor în diverse activităţi care să le ocupe timpul la locul de detenţie, îi
va responsabiliza şi va uşura reintegrarea acestora- cursuri de calificare în diferite meserii, cluburi de
literatură şi arte plastice, etc
Actualmente tehnoprevenţia şi tehnoprotecţia sunt metodele cele mai uzitate, metode care au drept scop
împiedicarea,întârzierea sau respingerea posibilelor atacuri prin intermediul unor dispozitive de siguranţă.
„ Prevenţia sau preintervenţia- cuprinde totalitatea măsurilor profilactice, îndreptate asupra individului sau a
comunităţii sociale, în vederea prevenirii conduitelor, a cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care o pot
genera.În aceste categorii distingem patru grupe principale, în funcţie de caracterul specializat, etapa şi
situaţiile pe care le vizează:măsuri socio-psihologice(inserţie socio-familială pozitivă, relaţii interpersonale
pozitive, măsuri de securitate psiho-socială de natură protectoare), măsuri socio-profesionale( ergonomice,
psihopedagogice), măsuri psihoprofilactice( educaţie sanitară, depistarea precoce a tulburărilor psihice) şi
măsuri raportate la prevenirea efectelor antisociale ale comportamentului deviant( măsuri medico-legale şi
284
măsuri de siguranţă atât faţă de cei cu potenţial infracţional, cât şi faţă de infractorii ce prezintă
periculozitate socilă permanentă.”34
Măsurile socio-psihologice au ca obiect cazurile de sociopaţi, cazuri determinate de familiile
dezmembrate, în care nu se pote vorbi despre familie ca instituţie socializatoare sau de situaţiile în care
ceilalţi membrii ai familiei nu pot îndeplini funcţia educaţională din varii motive-alcoolici, bonalvi psihici,
analfabetism,etc
Măsurile socio-profesionale se referă la conflictele ce pot apărea între dorinţele părinţilor şi aspiraţiile
copiilor legate de viitorul profesional al celor din urmă.
Măsurile psihoprofilactice tind să înlăture cauzele de natură patologică ce constituie punctul de plecare al
unor conduite deviante.Se încearcă depistarea din timp a tulburărilor de comportament, în ideea ca acestea să
capete un caracter sistematizat, sau forme de anti sau asocialitate.
„ Intervenţia sau etapa terapeutică cupride totalitatea măsurilor cu caracter curativ, îndreptate asupra
individului sau a circumstanţelor sociale, extraindivid, în scopul combaterii, a jugulării conduitelor deviante,
a circumstanţelor care o întreţin sau o agravează”35.
34 Virgil Dragomirescu-Psihosociologia comportamentului deviant, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag 258
285
Şi în cadrul acestor măsuri putem putem regăsi patru mari grupe:
- măsuri psihiatrice ( terapie biologică, psihoterapie, terapie ocupaţională sau ergoterapie)
- măsuri medico-sociale( măsuri socio-pedagogice, protecţie socială)
- măsuri coercitiv-educative( măsuri juridice, de criminologie clinică)
- măsuri de ordin medical în vederea remedierii unor cauze organogene care conduc la comportamente
sancţionabile social.
Jean Pinatel afirma că tratamentul poate avea două conotaţii în criminologie-în primul rând atitudinea faţă
de individul delincvent, funcţie de natura sancţiunii juridice şi bineînţeles faţă de modul în care trebuie
administrată respectiva sancţiune; în al doilea rând, dintr-o perspectivă ştiinţifică reprezintă acţiunea
individualizată interpusă faţă de delincvent, în scopul de a-i modela personalitatea, în vederea evitării
recidivei şi declasării sociale a acestuia...
„ Recuperarea sau post-intervenţia cuprinde totalitatea măsurilor de lichidare sau anulare a consecinţelor
conduitei deviante, îndreptate atât asupra individului cât şi asupra comunităţii sale sociale.În cadrul
măsurilor
de recuperare, se pot distinge două mari categorii: măsuri individuale( psihoterapie, asistenţă psihiatrică
constând în terapie şi supraveghere psihiatrică, socioterapie) şi măsuri sociale( adaptare familială, adaptare
286
profesională, adaptare socială.Măsurile de recuperare individuală se opun efectelor patologice, specifice
conduitelor deviante, pe când măsurilede recuperare socială se opun efectelor sociale, nespecifice acestor
conduite.”36
Fenomenul de marginalitate a tineretului fost analizată de T.Parsons ca fiind acel statut dependent
.D.Matza observa că, treptat acest statut al tineretului a fost ameliorat, însă în acelaşi timp s-a ajuns la
consolidarea imaginii tinerilor ca fiind un grup minoritar.
„ Marginalitatea se traduce într-un simţământ al ambiguităţii de statut, al nesiguranţei cu privire la poziţia în
societate, la aşteptările celorlalţi şi ale societăţii faţă de tânăr şi ale sale faţă de semeni şi de societate; dar
marginalitatea se manifestă şi într-un sentiment de frustrare, de nedreptăţire, de inegalitate mai ales în ceea
ce priveşte drepturile şi oportunităţile.”37
Dacă acceptăm opiniile potrivit cărora există atât resorturi psihologice cât şi sociale care declanşează un
comportament deviant,nu ne putem ralia acelor autori care văd în comportamentele hippy sau beatnik o
formă de delincvenţă juvenilă.
37 Fred Mahler-Introducere în juventologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1983,pag.83
287
5.Implicaţiile globalizării şi necesitatea întăririi instituţiilor de control social
O interesantă viziune asupra fenomenului de globalizare o regăsim în lucrarea lui Hans Peter Martin şi
Harald Schuman „Capcana globalizării”.
Unul dintre efectele negative îl constituie scăderea dramatică a impozitelor pe care le mai încasează statul de
la marile concerne internaţionale. Aceste entităţi economice speculează diferenţele dintre sistemele naţionale
de impozitare prin metoda denumită de experţi „transfer pricing”.
Seria de filiale şi sucursale operează cu produse intermediare, cu servicii, precum şi cu licenţe, firmele
putând să-şi treacă în factura lor costuri la bunul lor plac. Astfel cheltuielile sunt mai mari unde cotele de
impozitare sunt mai mari, iar în oazele evaziunii fiscale unde se percep impozite mici, se produc câştiguri
exorbitante.
O altă metodă de eludare a legii o constituie „double-dipleasing” prin care intreprinderile folosesc
deosebirile dintre ţări în ceea ce privişte reglemantarea în domeniul amortizărilor pentru instalaţiile în regim
de leasing încât costurile să beneficieze de reduceri de impozite atât în tara de origine cât şi în cea de
destinaţie.
288
Concomitent cu reducerea încasărilor statului se urmăreşte obţinerea de numeroase cadouri de subvenţie, un
exemplu elocvent constituind-ul cea mai proastă afacere a guvenului Kohl care a încercat privatizarea
combinatului chimic Buna din fostul RDG.
În schimbul păstrării a 1800 de locuri de muncă, concernul american Dow câştiga un profit de 1,5 miliarde
mărci fără nici un risc. Investiţia de 4 miliarde urma să fie suportată doar în cuantum de 200 milioane de
mărci şi acesta în forma unui împrumut cu dobândă, în schimb primindu-se dreptul de a elimina în sol, pe
cheltuiala statului deşeuri toxice pe timp de 30 ani.
O altă importantă chestiune o constituie monopolul forţei de stat. Băncile şi concernele internaţionale sunt
secondate de crima internaţională.
Ţigările neimpozitate, armele, autoturismele furate şi imigranţii ilegali, răpesc afacerilor cu droguri rangul
de sursă de bază a veniturilor economice subterane, ca exemplu infiltrarea de emigranţi – „triadele”
chinezeşti realizează în SUA câştiguri de 2,5 miliarde de dolari.
Transportul ilegal de ţigări urmează de regulă aceeaşi procedură: exportată din fabricile din SUA către
Europa, este depozitată intermediar mai întâi în porturile libere – Rotterdam sau Hamburg. Pe lângă
importatorii legali din Europa de Vest, comenzi mari pentru Europa de Est sau Africa ori Cipru,
Liechteinstein sau Panama. Apoi se îmbarcă pe autocamioane sigilate, începe călătoria prin UE, dar nu
289
ajunge niciodată la destinaţie, ci este schimbată la următorul punct de trecere a graniţei contra unor bunuri de
acoperire.
A devenit de asemenea aproape imposibilă confiscarea averii concernelor criminale. Profiturile acestora
rămân intangibile în spaţiul pieţei financiare globale nesupus legii. Secretul bancar al zonelor de refugiu al
capitalului, apărat de comunitatea financiară internaţională protejază nu numai evazioniştii fiscali. Nu
degeaba importante oaze ale evaziunii fiscale s-au dezvoltat în lungul rutelor principale ale comerţului cu
droguri – Panama, Bahamas, Hong Kong. Din ţările de origine, cu un sistem bancar în spate, reţelele
criminale se extind şi în statele încă capabile să funcţionaze normal. Asasinatul la comandă nu mai este nici
în Germania o crimă exotică.
De asemenea, politica privind mediul înconjurător este dată uitării. Datorită luptelor dintre state în scopul
atragerii concernelor pentru cererea de noi locuri de muncă, mai toate guvernele au renunţat sau amânat
reformele ecologice.
Soluţia de a ieşi din acest impas implică o analiză profundă din mai multe puncte de vedere.
Integrarea suprastatală din domeniul legislativ în statele membre ale U.E. a atins un nivel care acum două
decenii părea indezrabil.
Interdependenţa dintre ţările membre duce la o coordonare în toate sectoarele vieţii publice.
290
De asemenea, moneda comună ar putea deveni cheia unităţii politice a continentului şi ar putea să ducă la
desprinderea de dominaţia americană.
„Estimările sunt catastrofale: în viitor va mai fi nevoie doar de 1/5 din totalul forţei de muncă. Restul
copleşitor, de 80% ar trebui ţinut în bună dispoziţie prin „tittytaiment”, o mixtură rezultănd din
„entertaiment” şi alăptare la sânul (tits) celor puţini care produc. […] Uraganul globalizării condensează
lumea , totuşi această unică lume este supusă, în acelaşi timp, dezagregării. La fel ca analiştii secolului al
XXI-lea, managerii uriaşelor fonduri de investiţii şi concernelor mondiale dau statelor naţionale şah mat.”38
6.Teoria criteriilor identitare relaţionale - o soluţie pentru societatea contemporană.
Autorul Valerius M. Ciucă argumentează teoria pe care el a denumit-o „teoria criteriilor identitare
relaţionare” şi prin care propune modalităţile de atenuare a violenţei degajate de conflictele juridice macro şi
microsociale. Teoria criteriilor identitare care ar recunoaşte persoanelor mai multă libertate în alegerea
38 H.P.Martin, H.Schuman- Capcana globalizării, Ed.Economică, Bucureşti, 1999- coperta2
291
criteriilor identitare la care să se raporteze şi ar spori posibilitatea de dezamorsare a conflictelor „naturale”
conflicte predeterminate de apartenenţa la „etnii” , „grupuri familiale”, „caste profesionale”, „religii”.
Dreptul noesic pe care autorul îl proclamă ar proteja mai eficient, pe temelia principiului egalităţii formale
dintre toţi indivizii, aspiraţia oamenilor la solidaritate socială generalizată, înscrisă în criteriul-valoare
„iubire necondiţionată”.
Acestă solidaritate s-ar regăsi alături de celelalte valori perene, integrate juridic încă din perioada clasică a
dreptului roman: autonomia de voinţă, bunacredinţă şi echitatea.
Dreptul cu vocaţie culturală aduce o mai mare eficienţă în aplanarea conflictelor sociale şi individuale,
eliminând sursele naturale şi preexistente ale unor conflicte (etnia, autohtonismul, migraţionismul, spiritul de
castă, protecţionismul corporatist sau de breaslă). Individul va fi liber sa-şi afirme de manieră relaţională, o
identitate sau alta, în raport cu un criteriu de asemenea relaţional.
Acest model de drept al noosferei presupune printre altele accesul neîngrădit la informaţie şi instrucţie
alături de un tip de educaţie şi cunoaştere: educaţia deschisă către alteritate şi cunoaltere comparatistă.
Reaşezarea punitivităţii pe temelii culturale şi informaţionale noi este imperioasă – relativizarea efectului
consrângător al operei de pedepsire – dar şi reconsiderarea dimensiunii timp.
292
Se accentuează în acest sens pe ideea că valoarea frustraţiei temporal-cultural-informaţionale la începutul
acestui secol a unei pedepse privative de libertate avea un anumit nivel, care nu coincide cel regăsit în
societatea contemporană.
Mijloacele prin care se pot promova principiile teoriei în cauză sunt următoarele:
„- renunţarea la anumite privilegii date de condiţia naturală sau care
sunt moştenite – starea rasei, etniei, sex;
- codificarea normelor juridice în funcţie de domeniile fundamentale ale relaţiilor sociale, fiecare cod
fiind în mod obligatoriu prevăzut cu o parte introductivă de principii generale;
- retragerea dreptului în mod parţial – scurcircuitarea procedurilor greoaie cât şi dezincriminarea unor
fapte artificial calificate ca fiind infracţiuni.”39
O altă propunere avansată, în domeniul micro-conflictologiei o constituie reintroducerea curţilor de juraţi.

Prin aceasta s-ar asigura integrarea societăţii civile în ceea ce înseamnă juridicitate şi justiţiabilitate. Deşi
lipsa de profesionalism ar reprezanta un impediment, acesta este incomparabil cu acela determinat de
inflexibilitatea şi autoritatea castelor – în special cea a magistraţilor.
39 V.Ciucă-Lecţii de sociologia dreptului, Ed.Polirom, Iaşi, 1998, pag 214
293
294
SANCŢIUNI NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
1.Noţiuni generale. Tipuri de sancţiuni non privative de libertate
295
Soluţiile ce pot fi alese atunci când flagelul infracţionalităţii atinge cote inalte, in compararţie cu
posibilităţile de contracarare aflate la îndemâna sistemului penal statal sunt urmatoarele :
“ - mărirea capacităţii aparatului: se referă la un număr mai mare de poliţişti, mai mulţi magistraţi şi
funcţionari, precum şi construcţii noi pentru desfăşurarea acestor activităţi( inclusiv numărul necesar de
penitenciare) Această variantă implică investiţii financiare masive.
- raţionalizarea operaţiunilor şi activităţilor cu scopul de a obţine un randament mai ridicat cu resursele existente
la momentul respectiv. In acest sens, in multe ţări s-a recurs la simplificarea procedurilor judiciare( suprimarea
insurecţiei, negocieri directe, proceduri sumare, dejudiciarizări). O serie de pedepse, costisitoare pentru stat au
fost înlocuite cu pedepse costisitoare pentru individul judiciarizat. creşterea gradului de permeabilitate a
sistemului şi adoptarea unor mecanisme de încetarea urmaririi penale: se ignoră anumite sancţiuni/ pedepse, se
simplifică procedurile de încetare a urmaririlor, se amână sine die unele dosare, se fac eliberări premature
pentru deţinuţi, se micşorează numărul deţinuţilor”40 UN Crime Survey clasifica sancţiunile neprivative
in două mari categorii:
- sancţiuni care implică supraveghere şi control:
1. probaţiunea şi eliberarea condiţionată sau cu supraveghere
2. serviciu in favoarea comunităţii
40 P.Abraham, V. Nicolăescu, Ş.B. Iaşnic, Ed. Naţional, 2001,Bucureşti, pag.35
296
3. probaţiunea la domiciliu
4. tratamentul deschis, ambulant, restrâns
- sancţiuni care nu necesită supraveghere şi control:
● plăţi monetare
1. amenda
2. plata compensatorie
3. reconciliere
4. despăgubirea
5. confiscarea
● retragerea de drepturi
1.suspendarea licenţelor
Într-o abordare comparată a sistemelor judiciar-penale putem reţine mai multe autorităţi cu atribuţii în
domeniul aplicării sancţiunilor penale care sunt executate în libertate.
Astfel, în Italia, Ministerul Public reprezentat prin procuror va trebui să realizeze următoarele
activităţi în ceea ce priveşte sancţiunile non-custodiale41:
41 A. Nappi- Guida al Codice di Procedura penale, Quinta edizione, Giuffre editore, pag.665;
297
- să solicite magistratului de supraveghere conversia pedepselor pecuniare, chiar şi substitutive, atunci când s-a
stabilit imposibilitatea încasării, conform legii,
- să transmită magistratului de supraveghere extrasul sentinţelor de condamnare pentru execuţia pedepselor
substitutive pentru semidetenţie şi libertate supravegheată.
Un alt organ competent în această materie este judecătorul de execuţie, care în situaţia în care „ există o
sentinţă de condamnare şi una de eliberare, va dispune execuţia celei din urmă cu excepţia cazului în care
este vorba de eliberare prin stingerea delictului, intervenită după data la care a devenit irevocabilă sentinţa de
condamnare.”42
Printre atribuţiile pe care le are judecătorul de execuţie, amintim sub aspectul pe care îl analizăm: -
aplicarea amnistiei sau a suspendării, atunci când judecătorul de instrucţie care deşi nu a prevăzut-o, nu a
exclus posibilitatea aplicării;
A. A. Dalia, M. Ferraioli- Corso di diritto processule penale, CEDAM, 1992, pag. 607 şi urm.
42 D. Lupaşcu- Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, pag.19
298
- revocarea măsurilor de suspendare condiţionată a pedepsei, de nemenţionare a condamnării şi de acordare
condiţionată a graţierii, amnistiei sau suspendării;
- declaraţia de stingere a infracţiunii sau a pedepsei, aplicarea pedepselor secundare, confiscarea, respectiv
restituirea bunurilor sechestrate;
- primirea cererii de tratative a imputatului
În ceea ce priveşte instituţia magistratului de supraveghere subliniem situaţiile ce ne interesează şi în
care acesta poate dispune după cum urmează:
- când se impune eşalonarea sau schimbarea pedepselor pecuniare pentru care este imposibilă perceperea, în
conformitate cu prevederile legale;
- când procurorul a transmis extrasul sentinţei de condamnare pentru execuţia semidetenţiei sau a libertăţii
controlate;
- în situaţia amânării executării pedepselor privative de libertate şi a sancţiunilor substitutive, în anumite

condiţii
299
În dreptul penal spaniol avem de a face cu instituţia judecătorului de supraveghere, care potrivit
dispoziţiilor Codului execuţional judecătorii şi tribunale, raportat la art. 117 punctul 1 şi 3 din Constituţie,
printre altele, trebuie:
- să acorde şă să revoce liberarea condiţionată;
- să autorizeze ieşirile din penitenciar cu o durată mai mare de două zile, în anumite condiţii.
De asemenea, tribunalele pe lângă competenţele jurisdicţionale pe care şi le exercită au atribuţii şi în
faza de executare, cum ar fi: punerea în executare a hotărârii prin care s-a aplicat sancţiunea mustrării;
schimbări în executarea pedepselor patrimoniale.43
Potrivit legislaţiei franceze există instituţia judecătorului cu atribuţii de aplicare a pedepselor(JAP).

Acesta trebuie să controleze şi să decidă asupra diferitelor modalităţi de executare a pedepselor, precum şi
reducerea sau organizarea timpului pertecut în detenţie.
Deci rolul judecătorului de aplicare a pedepselor este complex întrucât vizează şi pe cei care execută
pedepsele într-un mediu liber- liberări condiţionate, condamnaţi cu suspendare sau suspendare sub
supraveghere.
43 M. Fenech- El proceso penal, 4-a edicion, Agesa, Madrid, 1982, pag.409 şi urm.;
V. G. Sendra, V.M. Catena, V.C. Dominguez-Derecho procesual penal, 2-a Edicion, Editorial Colex, 1997, pag. 875 şi urm.
300
Uneori activitatea sa se identifică cu una de natură jurisdicţională deoarece poate impune anumite
obligaţii pentru condamnaţii cu suspendare sau suspendare sub supraveghere. În aceste ipoteze judecătorul
de aplicare a pedepselor este ajutat de asistenţi sociali sau voluntari(agenţi de probaţiune).44
2.Noile reglementări aduse ca urmare a modificării Codului penal.
În legislaţia din România nu putem vorbi despre o tradiţie în ceea ce priveşte sancţiunile non –
custodiale, posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de astfel de sancţiuni fiind inexistentă, întrucât în
Codul penal regăsim decât amenda penală.
„ În cadrul reformei legislaţiei penale, îndeosebi a reorientărilor sancţiunilor de drept penal, a evaluării
şi aplicării corecte a acestora în raport cu creşterea sau, după caz, cu reducerea gradului de pericol social al
infracţiunilor-proces inerent oricărui fenomen infracţional aflat într-o evoluţie dinamică, legiuitorul trebuie
să acorde o atenţie sporită diversificării pedepselor, alegerii celor mai potrivite pedepse, precum şi stabilirea
44 J. Vicent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Verinard- La justice et ses institutions, 4-e edition, Dalloz,
1996,pag.804 şi urm. J. Pradel-Droit penal, Tome II,Procedure penale, edition Cujas, 1976,pag.679 şi urm.
301
acestora în limitele fireşti-avem în vedere atât limitele generale, cât şi limitele speciale-deoarece, toate
acestea, însoţite de efectuarea unei juste individualizări a pedepselor constituie singurul mijloc eficient
pentru constatarea criminalităţii”45
Apariţia actului normativ prin care s-a reglementat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul
comunităţii, a tins la apropierea cadrului legislativ din ţara noastră cu cel european.
Având însă în vedere delimitarea care se face în noua propunere de reglementare a Codului penal
între crime şi delicte, delimitare reflectată în pedepsele ce pot fi dispuse( pentru crime vorbim despre
detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă, iar pentru delicte despre închisoarea strictă între 1 şi 15 ani,
închisoarea între 15 zile şi 1 an, amenda sub forma zilelor amendă între 5 şi 360 de zile, fiecare zi
reprezentând între 100.000. şi 1.000.000 lei, respectiv munca în folosul comuntăţii) ne punem întrebarea
aplicabilităţii dispoziţiilor din actele normative în materie contravenţioală amintite mai sus.
Cu mult timp înainte, în literatura de specialitate, s-a făcut vorbire şi despre semnificaţia noţiunii de
pedeapsă, după cum urmează:
„ Un prim aspect asupra căruia dorim să ne oprim priveşte concepţia şi normele referitoare la noţiunea
de pedeapsă. Cu acest prilej, ne vom exprima părerea şi cu privire la noţiunea de „suferinţă”, deoarece, deşi
45 Seminarul „ Reforma sistemului sancţiunilor penale în România”- organizat de Consiliul Europei şi Ministerul Justiţiei, 10-11.12.1998
302
este specifică pedepsei, în trecut a existat tendinţa ca acest fapt să fie ascuns sau să nu fie exprimat cu
suficientă claritate[...]”46
Se considera de unul dintre cei mai buni practicieni, respectiv autorul Doru Pavel că pedeapsa
constituie o ameninţare cu o suferinţă, iar aplicarea şi executarea ei reprezintă realizarea acestei suferinţe. Ca
suferinţă ea nu se reduce doar la lipsa libertăţii, ci deseori implică o totală modificare a vieţii, modificare
încărcată de incomodităţi şi durităţi din care izvorăsc numeroase suferinţe fizice sau morale.
„ Orice depăşire a necesităţii în folosirea legii penale este neconvenabilă şi pentru că încalcă principiul
economiei de represiune(nulla poena sine crimine et necessitate), amplifică nejustificat costul crimei pe care
trebuie să-l suporte societatea.[...] Dar o represiune exagerată ar încălca şi principiul proporţionalităţii
ocrotirii valorilor sociale.[...] O reacţie excesivă a societăţii prin folosirea constrângerii penale nu ar servi
scopului prevenţiunii generale, ci dimpotrivă ar determina un sentiment de fatalism, de nemulţumire
generală, ar tulbura scara de valori care rezultă din ansamblul legislaţiei penale.
Tot astfel, nu ar fi realizat nici scopul prevenţiunii speciale, sădind în conştiinţa infractorului un
sentiment de frustrare, de revoltă împotriva excesului de represiune.”47
46 Doru Pavel- Pedeapsa în lupta contra infracţionalismului. Atribute şi rol.- Revista de drept penal, nr.1/1994, pag.33-48
47 G. Antoniu, E. Dobrescu, D. Tiberiu- Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti,2003,pag.33
303
Pornindu-se de la reglementările legate de modalităţile judiciare de individualizare a pedepsei
închisorii- suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere şi respectiv executarea pedepsei la locul de muncă, existente în Codul penal în vigoare s-au
creat premisele pentru introducerea în viitorul Cod penal a altor instituţii care să aducă în prim plan o nouă
filosofie penală.
Astfel, se subliniază acum „ superioritatea concepţională” a sistemului pedepselor, superioritate dată
de diversificarea sancţiunilor penale, faţă de cele două pedepse principale existente în vechiul cod
penal(amenda penală şi închisoarea).
Astfel sunt date cu titlu de exemplu două noi instituţii reglementate în noul Cod penal - renunţarea la
pedeapsă
„-art.108: În cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii, instanţa poate să nu aplice nici o
pedeapsă inculpatului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi
temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse” şi respectiv - amânarea executării pedepsei:
“ -art. 109: În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel
mult 5 ani, instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia dacă inculpatul nu a avut
304
antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi, iar după
săvârşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.
În cazul în care amână aplicarea pedepsei, instanţa fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează
să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi 2 ani din momentul pronunţării hotărârii.
Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii şi data fixată de instanţă potrivit alin. (2)
constituie perioadă de probă pentru inculpat.
În perioada de probă, instanţa îl poate obliga pe inculpat să se supună măsurilor de supraveghere şi să
respecte una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art. 103.
Dacă inculpatul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanţa poate să nu aplice
nici o pedeapsă, iar dacă inculpatul nu a avut o conduită corespunzătoare, instanţa poate fie să amâne încă
o dată pentru acelaşi termen aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege”.
Critica faţă de sistemul sancţiunilor penale conturat de Codul penal din 21.06.1968, republicat în
23.04.1973 şi respectiv 16.04.1997( la care se adaugă modificările intervenite ulterior) şi anume că „ ceea ce
ni se pare a nu satisface pe deplin nevoile practicii judiciare şi cerinţele legislaţiei Uniunii Europene o
constituie faptul că pedepsele de bază în vigoare nu sunt dublate, într-o mai mare măsură, de sancţiunile
alternative, iar unele texte în care sunt descrise infracţiunile şi prevăzute limitele pedepselor prezintă o
305
anumită rigiditate, situaţie care le face prea puţin funcţionale şi uneori inadaptabile la cazuri concrete.[...]”48
a fost până la urmă îsuşită şi de legiuitor.
Pe viitor ne vom întâlni cu o paletă mult mai largă de sancţiuni, diversificare dată şi de faptul că se va
putea angaja şi răspunderea penală a persoanei juridice.
Între dispoziţiile noului cod, care trebuie să solicite în mare măsură atenţia teoreticienilor dar, mai
ales, a practicienilor în domeniul dreptului penal, sunt cele privind instituţiile juridico-penale reglementate în
cod pentru prima dată. Între acestea este de aşteptat ca o pondere importantă în ansamblul situaţiei
infracţionale să revină răspunderii penale a persoanei juridice, pentru care legiuitorul, printr-o reglementare
salutară, a precizat la încheierea capitolelor din partea specială a codului, în care anume infracţiune va putea
fi angajată această răspundere, a cărei configuraţie normativă a fost concretizată într-un text din partea
generală a codului(art.45) şi dezvoltat apoi în altele specifice, instituţii de bază ale răspunderii penale.
Persoanei juridice i se poate aplica o singură pedeapsă principală, şi anume amenda de la
10.000.000.lei la 10.000.000.000.lei, însă în acelaşi timp aceasta poate fi însoţită şi de una dintre
următoarele pedepse complementare: dizolvarea, suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţi pe o
48 Ştefan Daneş- Reforma legislaţiei penale în domeniul sancţiunilor de drept penal şi regimul juridic, Revista Dreptul, nr.4/2002, Editura Academiei Române,
pag.115-126
306
durată de la 1 an la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la 1
an la 5 ani, afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial. Într-o altă analiză
a noilor reglementări penale se fac următoarele remarci:
„ În ceea ce ne priveşte nu avem nici o reţinere în a afirma că, exceptând infracţiunile săvârşite în
condiţiile criminalităţii organizate, infracţiunile contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii şi
infracţiunile contra vieţii, pentru care limitele speciale ale pedepselor trebuie să fie menţinute ridicate, în
cazul celorlalte infracţiuni este necesar ca legea să prevadă nişte pedepse în limite rezonabile, iar în cazul
pedepselor alternative să prevaleze amenda. De asemenea pentru realizarea unui control riguros asupra
modului în care se execută pedepse privative de libertate, noua legislaţie penală trebuie să prevadă măsuri
concrete de supraveghere. Astfel de măsuri sunt necesare îndeosebi în cazul amânării pronunţării hotărârii, a
suspendării executării pedepsei, a executării pedepsei la locul de muncă, precum şi în cazul liberării
condiţionate[...]”49
De asemenea apar noi înţelesuri ale unor termeni şi expresii, cum sunt cele de funcţionar public şi
funcţionar( art. 161 şi 162)- actualmente nu se mai are în vedere titlul şi modul cum a fost investită persoana
respectivă, încât nu mai putem vorbi de noţiunea „ funcţionar de fapt”.
pag.115-126
307
În articolul consacrat apariţiei noului Cod penal, autorul Iulian Poenaru conchide că se insistă asupra
reglementărilor aplicabile în cazul tratamentului penal al minorilor infractori, în sensul că, în continuare
acestora li se reduc la jumătate limitele pedepselor privative de libertate, iar aplicarea măsurilor educative cu
prioritate a devenit o realitate de netăgăduit.
Majoritatea autorilor de specialitate achiesează la concepţia potrivit căreia „ minorii care săvârşesc
infracţiuni nu trebuie consideraţi infractori, autorii infracţiunii, ci victimele, răspunderea revenind societăţii,
comunităţii în care minorii trăiesc, se dezvoltă şi se integrează social ”. Astfel, îndreptarea minorilor trebuie
să revină nu administraţiei penitenciarelor ci comunităţii într-o strategie coerentă, construită pe o structură de
agenţi specializaţi din punct de vedere psihologic, pedagogic şi social, şi, în orice caz, cu costuri mai reduse.
De reţinut faptul că în partea specială apar reglementate o serie de infracţiuni noi, cum ar fi încălcarea
dreptului la viaţă privată( art. 209), utilizarea fără drept de aparate sau mijloace tehnice pentru interceptarea
comunicaţiilor publice(art.213).
Opinia potrivit căreia „ este necesară reechilibrarea pedepselor întrucât în urma modificărilor repetate
aduse Codului penal, mai ales în domeniul sancţiunilor penale s-au creat unele dezechilibre între pedepsele
308
prevăzute de lege şi pericolul social abstract al faptelor ilicite penale”50 a fost îmbrăţişată şi de legiuitor, în
acest sens enumerăm cu titlu de exemplu următoarele dispoziţii din vechea şi noua reglementare:
- art.181(noul Cod penal)/art. 178(vechea reglementare): uciderea din culpă - (1) Uciderea din culpă a
unei persoane se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 5 ani/se pedepseşte cu închisoare de la 1 la
5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoare
strictă de la 2 la 7 ani/se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(3) Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune
mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de
ebrietate produsă de alcool sau se află sub influenţa stupefiantelor ori a altor substanţe toxice-text nou
introdus, pedeapsa este închisoarea strictă de la 5 la 12 ani/pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
pag.115-126
309
(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează uciderea din culpă săvârşită de orice altă persoană în exerciţiul
profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate produsă de alcool sau se află sub influenţa
stupefiantelor ori a altor substanţe toxice-text nou introdus.
(5) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, pedeapsa este închisoarea
strictă de la 7 la 15 ani/la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor
până la 3 ani.
(6) Dacă fapta prin care s-a produs uciderea din culpă constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiun-text nou introdus.
- Art. 187. -(noul Cod penal)/art. 182(vechea reglementare):vătămarea corporală gravă-
(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea
funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a
vieţii persoanei, pedeapsa este închisoarea strictă de la 2 la 10 ani./în vechea reglementare nu se făcea
distincţie între ipoteza reglementată la aliniatul 1 şi cea de la alineatul 2 aşa cum apar ele mai sus, iar în
privinţa pedepsei:se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
310
(3) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute în alin. (1) şi (2)/în alineatul
precedent, pedeapsa este închisoarea strictă de la 3 la 12 ani/ pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
- art.201(noul Cod penal)/art. 189(vechea reglementare):lipsirea de libertate
(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 10 ani/se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări:
a) prin simularea de calităţi oficiale;
b) prin răpire;
c) de o persoană înarmată;
d) de două sau mai multe persoane împreună;
e) dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj;
f) când victima este minoră;
g) când victima este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este
închisoarea strictă de la 7 la 15 ani/pedeapsa este de la 5 la 12 ani.
311
(3) Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană fizică sau juridică, o
organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu
îndeplinească un anumit act, pedeapsa este detenţiunea severă de la 15 la 20 de ani/pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este detenţiunea severă de la 15
la 25 de ani/pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani.
- art.249(noul Cod penal)/art. 208(vechea reglementare): furtul
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 7 ani/se pedepseşte cu închisoare de la
1 la 12 ani .
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul
săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
(3) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi sustragerea de impulsuri electro-magnetice prin
folosirea mijloacelor de telecomunicaţii ori racordarea fără drept la mijloacele audio-vizuale ale unei
persoane-text nou introdus.
312
(4) De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. (1) a unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe
nedrept.
(5) Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile.
După cum se poate observa s-a înfăptuit de fapt o nouă apreciere a valorilor sociale apărate de normele
penale întrucât în cazul unor infracţiuni limitele speciale au crescut-lipsirea de libertate, iar în alte cazuri
acestea au scăzut-furt.
Redăm mai jos şi o serie de infracţiuni pentru prima dată reglementate în România:
“Alterarea genotipului:
Art. 193. - Alterarea genotipului uman, cu intenţie, în orice mod, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2
la 5 ani.
Utilizarea periculoasă a ingineriei genetice:
Art. 194. - Utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare în
masă se pedepseşte cu detenţiune severă de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Crearea ilegală de embrioni umani şi clonarea:
Art. 195. - (1) Crearea de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia se pedepseşte cu închisoare
strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
313
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi crearea, prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice unei
alte fiinţe umane, vii sau moarte. “
3.Implementarea unor noi principii procesual penale. Dreptul la tăcere cu implicaţii asupra dreptului
fundamnetal la libertatea de mişcare. Dreptul la judecată într-un termen rezonabil
314
La baza apariţiei noilor măsuri non custodiale stau o serie întreagă de Recomandări şi Rezoluţii ale
Consiliului Europei:
-Recomandarea 914(1981) care seferă la „ înlocuirea, pe cât posibil, a pedepsei cu închisoarea de
scurtă durată, cu alte măsuri care au aceeaşi eficienţă”;
-Rezoluţia 3 „ Criza economică şi infracţionalitatea”, a celei de-a 13 Conferinţe a Miniştrilor de
Justiţie din Europa(1982), ocazie cu care s-au identificat câteva soluţii: evitarea oricârei creşteri a utilizării
arestului preventiv şi cu închisoarea de scurtă durată, concepând alternative adecvate, susceptibile de punere
în aplicare în perioadele de criză economică; restrângerea pe cât posibil a încarcerării infractorilor minori şi
tineri, pentru care reabilitarea este cu cât mai dificilă în perioadele de criză economică; dezvoltarea măsurilor
alternative la arestul preventiv şi dezincriminarea unor fapte;
-Rezoluţia 76(10) „ Alternative la pedeapsa cu închisoarea”: s-a încercat impulsionarea diversificării
alternativelor existente-probaţiunea, sancţiunile pecuniare,implicarea comunităţii în resocializarea
infractorilor
-Recomandarea nr.R (92) 16 referitoare la Regulile Europene asupra sancţiunilor aplicate în
comunitate, principii care urmează a se aplica în practica statelor membre
315
-Recomandarea nr. R(97) 12 ce reglementează activitatea personalului responsabil cu implementarea
măsurilor şi sancţiunilor comunitare
-Recomandarea nr.R (99) 22 privind supraaglomerarea penitenciarelor şi inflaţia populaţiei penitenciare
-Recomandarea nr.R (2000) 22 prin care se stabileşte metodologia de implementare a Regulior
Europene în ceeea ce priveşte măsurile şi sancţiunile comunitare, acestea fiind mijloace de luptă împotriva
criminalităţii, evitându-se astfel efectele negative ale pedepsei cu închisoarea.
-Recomandarea nr. R (87) 20 asupra reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă
-Recomandarea nr. R (88) 6 asupra reacţiei sociale faşă de comportamentele delincvenţionale din familiile
migraţionale
-Rezoluţia 40/33 din 1985- Ansamblul Regulilor Minimale ale Naţiunilor Unite cu privire la
administrarea justiţiei pentru minori(Regulile de la Beijing)- importanţa resocializării minorilor delincvenţi
ăn comunitate, având ca punct de plecare particularităţile bio-psiho-sociale ale acestora
-Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate(Regulile de la
Tokyo) 45-110 din 1990 au ca bază de plecare principiul respectării dreptului persoanelor aflate în conflict
cu legea, finalitatea pedepsei, imboldul necesar pentru comunitate în ideea de a se implica în tratamentul
delincvenţilor
316
-Rezoluţia 45/112 din 1998- Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei
Juvenile(Principiile de la Riyadh): acţiunea statelor membre în vederea eficientizării eforturilor naţionale în
domeniul protecţiei şi ocrotirii minorilor şi tinerilor, prin diminuarea factorilor criminogeni şi prin
consolidarea intervenţiilor statale în asigurarea socializării-resocializării acestora.
-Rezoluţia 45/113 din 1990 privitoare la Regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi
de libertate( Principiile de la Havana)
Principiile ce emană din respectivele convenţii internaţionale trebuie transpuse în practica sistemului
judiciar:
„ a) Prevenirea este cea dintâi prioritate, incluzând trei caracteristici esenţiale:
-să fie ofensivă, adică să promoveze potenţialul social, prin(mai ales) însuşi potenţialul
tânărului(participare, rol activ), dar şi ale familiei, şcolii, comunităţii, mas media, etc...
-să fie pozitivă, adică să aibă drept obiectiv ameliorarea calităţii vieţii şi a bunăstării tânărului
-să fie generală, adică să vizeze ameliorarea situaţiei tuturor minorilor
b) A doua prioritate o reprezintă primatul intervenţiei extrajudiciare
Articolul 11.1 al Rezoluţiei de la Beijing(1985) prevede expresia „ se va încerca pe cât posibil ca
actele delincvenţilor juvenili să fie abordate evitându-se recursul la o procedeură judiciară”, iar
317
Recomandarea 87(20) asupra reacţiei sociale faţă de delincvenţii juvenili precizează că trebuie evitate
consecinţele negative lae unei proceduri; ori de câte ori delictul nu are o gravitate particulară şi atunci
când şcoala, instituţiile au putut să reacţioneze în mod adecvat.[...] Condiţiile punerii în practică a
acestui principiu se referă la:
-intervenţia extrajudiciară nu poate avea loc decât cu consimţământul tânărului. De aceea, trebuie
eliminate posibilităţile de coerciţie şi de intimidare la toate nivelurile procesului. Tânărului trebuie să i se dea
şi posibilitatea de a evalua caracterul judicios al alegerii sale. Totodată mai trebuie garantat aspectul
revocabil al consimţământului său
-intervenţia extrajudiciară trebuie să se exercite respectându-se drepturile fundamentale şi garanţiile
procedurale, cum ar fi , de exemplu, dreptul la viaţa privată, interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi
degradante, interzicerea muncii forţate, luarea la cunoştiinţă a propriului dosar (învinuirile formulate),
asistenţa juridică adecvată, dreptul la cuvânt, dreptul de a se apăra, dreptul de a-şi vedea soluţionată situaţia
într-un răstimp rezonabil.
c) O altă prioritate se referă la caracteristicile necesare ale sistemului judiciar în sensul că:
318
-convenţiile internaţionale nu impun un model, fie el protecţionist sau penal. Dar ele precizează că dacă un
stat a ales să-şi organizeze sistemul judiciar după un model penal sau sancţional, acesta trebuie să aibă drept
obiectiv, ca toate celelalte, educarea tânărului, integrarea socială a acestuia, promovarea bunăstării sale.
-în orice moment procedura poate să fie întreruptă sau oprită.
d) Recunoaşterea garanţiilor în timpul procesului judiciar este o altă prioritate
[...] copilul trebuie să –şi vadă recunoscute garanţiile procedurale, atât în timpul informării sau
instrumentării, cât şi în timpul judecării. Asemenea generaţii se referă la prezumţia de nevinovăţie,
posibilitatea de a fi informat asupra învinuirilor aduse, asistenţă juridică, audierea imediată a cauzei,
prezenţa avocatului, a părinţilor, dreptul de a chema şi de a interoga martori, dreptul de a formula recurs,
dreptul la respectul vieţii private, dreptul de a păstra tăcerea, de a vorbi la final, dreptul la revizuirea
măsurilor dispuse, dreptul ca părinţii să fie informaţi de la începutul procedurii.
e) Organizarea detenţiei preventive pentru minori reprezintă o altă prioritate importantă
[...] art.37 , b, din Convenţia Internaţională pentru drepturile copilului, prevede că detenţia unui copil trebuie
să fie în conformitate cu legea, reprezentând o măsură de ultim resort şi de o durată cât mai scurtă posibil, în
timp ce art.7 Rec.(87) 20 sfătuieşte să se excludă recursul la detenţia preventivă pentru minori, în afara
cazului excepţional al unor infracţiuni foarte grave comise de minorii de o vârstă mai mare. f) Obligaţia
de a menţine minorul în mediul său natural de viaţă
319
Astfel, conform art. 40.4 al Conferinţei Internaţionale pentru drepturile copilului, statele trebuie să
găsească alte soluţii decât cele instituţionale. În timp ce regulile de la Beijing stipulează că plasarea
minorilor într-o instituţie este posibil, deoarece: nu s-a constatat nici o diferenţă de reuşită între metoda
plasamentului şi cea a tratamentului în mediul deschis, plasamentul are o influenţă negativă asupra minorilor
a căror vulnerabilitate este mare, separarea tânărului de mediul său social obişnuit are, în general, grave
consecinţe, datorită imaturităţii minorului.
Numărul mare de instituţii de plasament nu se datorează oare propriilor noastre temeri, superficialităţi,
lipsei noastre de iniţiativă, lipsei de mijloace, incapacităţii noastre de a motiva resursele mediului? g)
Obligaţia de a aplica privarea de libertate doar la cazurile excepţionale
[...] Recomandarea (87) 20 a Consiliului Europei precizează că privarea de libertate nu poate fi decât o
măsură de ultim resort, şi a cărei durată trebuie să fie cât mai scurtă posibil şi limitate la cazuri
excepţionale.În orice caz, privarea de libertate nu poate să fie contrară drepturilor fundamentale ale minorilor
şi nu trebuie să permită desfăşurarea unor activităţi interesante şi stimulante pentru minori, care trebuie să fie
separaţi de adulţi în timpul executării pedepsei h) Exigenţa proporţionalităţii
320
Aceasta prespune că tratamentul trebuie să fie proporţional cu situaţia tânărului şi cu infracţiunea
comisă deoarece: sancţiunile punitive sunt moderate(în sistemele penale), iar inconvenientele măsurilor
nedeterminate(în sistemele protecţionale) sunt limitate
i)Exigenţa rapidităţii- celeritatea atribuită de justiţie, atfel încât cauza minorilor trebuie să fie audiată fără
întârziere
j) Exigenţa comună sistemelor extrajudiciar şi judiciar:
Art. 40.3 Convenţia internaţională pentru drepturile copilului şi Preambulul R (87) 20 impun exigenţa
specializărilor pentru toţi cei care intervin, aflându-se în contact cu minorii, în toate stadiile, cum ar fi forţele
de poliţie, factorii extrajudiciari şi autorităţile judiciare precum şi toate persoanle însărcinate cu executarea şi
punerea în aplicare a deciziilor.[...] pentru forţele de poliţie , trebuie avut grijă ca prima intervenţie să
reflecte cât mai bine obiectivele educaionale urmărite.
În sfârşit, exigenţa specializării este motivată de puterea discreţionară cu care fiecare dintre factorii
implicaţi este investit, datorită caracterului educativ al intervenţiei.[...]
Din Convenţiile internaţionale rezultă priorităţile în jurul cărora statele trebuie să-şi articuleze
sistemul pe care şi-l aleg. Ca un corolar pentru aceste priorităţi, anumite reguli internaţionale reprezintă
piedici împotriva unor eventuale excese specifice fiecărui model. Astfel, în ceeea ce priveşte modelele de
321
inspiraţie penală, trebuie reamintit că obiectivele trebuie să rămână educaţia şi integrarea, în timp ce în cazul
modelelor de tip protector sau reparator, trebuie asigurată exigenţa garanţiilor procedurale şi a
proporţionalităţii.”51
În Convenţia Europeană a drepturilor omului se stipulează la art.6, pct.1 că: „ Orice persoană
are dreptul la judecată în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale”.
În doctrină s-a vorbit despre principiul „ rapidităţii”, „celerităţii” procesuale care apoi a fost
transformat în principiul „operativităţii”.56
Alţi autori au ignorat acest principiu al „operativităţii”, considerând că nu este un principiu legal şi că
forţarea efortului pentru soluţionarea cauzei este în defavoarea calităţii soluţiilor.
„ Curtea de la Strasbourg aminteşte că în materie penală, „ termenul rezonabil „ la care se referă art.6
pct.1 din Convenţie începe să curgă imediat ce o persoană este „acuzată”. Aceasta înseamnă că poate fi o
dată anterioară ajungerii cauzei în faţa instanţei judecătoreşti.[...]
51 Yves Scieur-Delincvenţa juvenilă şi dreptul internaţional, Revista Română de Sociologie, anul XIV, nr.5-6, pag.401-405, Bucureşti, Ed.
Academiei, 2003 56 Nicolae Volonciu- Tratat de procedură penală, partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, pag.126; Ion Neagu- Tratat de
procedură penală, Editura
Pro, 1997,pag.66
322
Din analiza teoriei ce însoţeşte principiile „ rapidităţii”, „operativităţii” sau „celerităţii” se observă că
acestea se justifică exclusiv, prin interesele apărării sociale, respectiv –apropierea momentului tragerii la
răspundere penală de momentul săvârşirii faptei.
Întrucât termenul de judecată include toată proceduradin momentul „acuzării”, deci şi urmărirea
penală, acest deziderat „al judecării într-un termen rezonabil”[...] trebuie ridicat la rangul de principiu al
dreptului procesual.”52
Un alt principiu de bază care urmaeză să se impună este cel al dreptului la tăcere.
„ Dreptul la tăcere este un drept al persoanei ce se exercită şi se realizează în domeniu comunicării
sociale. Este evident că şi pin tăcere se poate comunica informaţia, informaţie de care uneori legea leagă
anumite efecte juridice. Romanii ziceau tacio facit jus, dar după părerea noastră, dreptul la tăcere nu se
confundă cu tăcerea ca element al comunicării în general[...]”53
52 Adrian Ştefan Tulbure- Câteva argumente pentru un nou principiu al dreptului procesual penal. Dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, Revista
Dreptul, nr.6/2003, Editura Academiei Române, pag.202-205
53 Valerică Dabu, Ana Maria Guşan- Dreptul la tăcere, drept fundamental, Revista Dreptul, nr.9/2003, Editura Academiei Române, pag.125-136
323
În articolul 17 punctul 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se prevede că
orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească
impotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată, deci un veritabil drept la tăcere.
De asemenea, în art.10 punctul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede libertatea
de a comunica, ori aceasta presupune şi dreptul de a nu comunica, respectiv dreptul la tăcere.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la tăcere este încălcat prin lege
atunci când îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor.
„ Potrivit Constituţiei României, dreptul la tăcere rezultă din:

-art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care prevede dreptul la
tăcere al persoanei acuzate, pact ratificat de România prin Decretul 212/31.12.1974, care face parte din
dreptul nostru intern potrivit art.20 din Constituţie.
-art. 24 în care este reglementat dreptul la apărare, care presupune dreptul de a te apăra şi prin
tăcere în lipsa unui avocat şi chiar în prezenţa apărătorului.
-art.28 în care este prevăzut secretul corespondenţei care presupune dreptul la tăcere şi de a nu
divulga secretul corespondenţei al celor care au luat la cunoştiinţă legal sau întâmplător despre aceasta
324
-art.29 şi art.30 reglementează libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, presupunând dreptul
de a tăcea şi de a nu-ţi exprima gândirile, opiniile, credinţa, într-un cuvânt, de a nu comunica decât atunci
când doreşti sau consideri necesar şi oportun.”54
Aceste dispoziţii consacrate la nivelul legii fundamentale conduc la existenţa unor situaţii în care se
conturează perfect ideea de te apăra prin tăcere, ipoteze ce sunt detaliate printr-o serie de norme procesual
penale:
-conform art. 66 Cod procedură penală, potrivit prezumţiei de nevinovăţie, invinuitul sau inculpatul
are dreptul să tacă, „ nu este obligat să probeze nevinovăţia sa”, atunci când i s-ar cere să probeze
nevinovăţia.
-conform art. 80 Cod procedură penală, soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului
nu sunt obligate să depună declaraţii ca martori, ceea ce presupune, în această situaţie, un drept la tăcere al
acestora.
54 Valerică Dabu, Ana Maria Guşan- Dreptul la tăcere, drept fundamental, Revista Dreptul, nr.9/2003, Editura Academiei Române, pag.125-136
325
-Art. 325(2) Cod procedură penală vorbeşte de ipoteza „când inculpatul refuză să dea declaraţie”.
Într-o lucrare mai veche, analizându-se această problematică, se exprima o opinie foarte interesantă din
perspectivă socio-juridică:
„ Constrângerea este inutilă şi absurdă, fiindcă un inculpat care tace este cert că ori face aceasta dintro
tactică bine chibzuită, sau din revolta omului inocent. În primul caz, inculpatul constrâns dacă va sfârşi prin
a vorbi desigur că va ticlui o tăgadă abilă; în al doilea caz inocentul sau îşi va striga inocenţa sau disperat se
va recunoaşte vinovat numai să curme suferinţele.
De aceea credem că orice constrângere în această direcţie este inacceptabilă, legea trebuie să lase
oricărui inculpat facultatea de a vorbi sau nu.”55
Pe de altă parte, în literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia exercitarea acestui
drept la tăcere, poate fi categorisită ca fiind o circumstanţă agravantă-„ această atitudine poate constitui o
împrejurare în defavoarea sa.”56
55 V. Dongoroz, I. Tanoviceanu- Tratat de drept şi procedură penală, vol.V, Ediţia a II-a, Curierul Judiciar, Bucureşti, 1927, pag.46
56 Al. Sava- Aprecierea probelor în procesul penal, Ed. Unimea, Iaşi, 2001, pag.74; I. Doltu- Declaraţia învinuitului sau inculpatului – mijloc de apărare în
procesul penal, Revista Dreptul, nr.10-11/1994, pag.80.
326
4.Principala măsură procesual penală: arestarea preventivă. Alternative la măsura arestării
preventive. Obligaţia de a nu părăsi localitatea. Obligaţia de a nu părăsi ţara.
A. Arestarea preventivă.
Măsura arestării preventive prevăzută de art.136 alin.1 litera d din Codul de procedură penală poate fi luată
de instanţa de judecată, aceasta putând fi luată şi de procuror până la intrarea în vigoare a O.U.G. 109/2003.
„ [...] Procurorul putea dispune arestarea preventivă în mod excepţional, în cazurile prevăzute de
lege( art.146 şi art.149 indice 1 din noul Cod de procedură penală) şi numai cu caracter provizoriu, durata
arestării
neputând depăşi 3 zile, în ea fiind inclusă şi măsura reţinerii dacă aceasta a fost dispusă de organul de
cercetare penală sau de procuror.”57
57 Gabriel Adrian Năsui- Arestarea preventivă în noua reglementare a Codului de procedură penală, Revista Dreptul nr.2/2004, pag.147-154
327
Prin dispoziţiile articolului 148 litera e din Codul de procedură penală se stabilesc unele condiţii
pentru a se putea dispune măsura arestării preventive, măsură ce îngrădeşte libertatea persoanei.
O primă ipoteză se referă la cazul în care „ inculpatul a comis din nou o infracţiune”, iar cea de-a doua
situaţie vizează „ necesitatea impiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni, ce rezultă din datele existente( la
dosarul cauzei)”.
În literatura de specialitate s-au făcut unele discuţii pe marginea primei teze. Astfel, se consideră că:
„ acest caz nu include situaţia când infractorul este
recidivist, deoarece acest caz este prevăzut de legiuitor în mod distinct în art. 148 litera f din Codul de
procedură penală[...].”58
În această primă situaţie, autorul citat are în vedere următoarele ipoteze:

-o ipoteză ar fi aceea în care făptuitorul fiind învinuit sau inculpat într-un dosar indiferent dacă este în
curs de urmărire penală sau judecată, săvârşeşte în această stare o nouă infracţiune, credem că această
ipoteză îndeplineşte toate condiţiile cerute în art 148 lit. e taza I coroborat cu art. 146 pct.1 Cod procedură
penală, respectiv:
a) existenţa calităţii de învinuit sau inculpat în momentul savârşirii de noi infracţiuni

58 Valerică Dabu- Cazurile în care se poate dispune arestarea prevăztă de art. 148 lit.e şi h din Codul de procedură penală, Revista Dreptul nr. 6/2005, pag.167
328
b) savârşirea unei noi infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau
închisoarea ma mare de 2 ani( „Acest fapt rezultă din articolul 148 aliniat 2 Cod procedură penală în
cazurile prevăzute la aliniatul 1 literele c-f şi i, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani”)59
Totodată trebuie reţinut faptul că deşi această condiţie este îndeplinită nu se poate lua măsura arestării
preventive în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.
c) noua infracţiune să fie săvârşită ulterior infracţiunii pentru care a fost inculpat sau învinuit.
-o altă ipoteză este cea în care făptuitorul a săvârşit două sau mai multe infracţiuni în concurs real,
concurs ideal, sau infracţiune continuată înainte de a fi învinuit sau inculpat în calitate de făptuitor, caz în
care sunt inaplicabile condiţiile prevăzute de art. 148 litera e teza I Cod procedură penală.
În ceea ce priveşte cea de a doua teză a art.148 litera e Cod procedură penală, adică „ din datele
existente să rezulte necesitatea impiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni”, trebuie îndeplinite cumulativ o
serie de alte condiţii:
a) să existe date la dosar din care să rezulte necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni-
exempli gratia: un grup de criminalitate organizată are planificat savârşirea unor infracţiuni
59 A. Ţuculeanu- Noi reglementări privind ocrotirea libertăţii persoanei, Edituar R. A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, pag.22)
329
b) împiedicarea săvârşirii unei infracţiuni să fie necesară- să existe o probabilitate mare de săvârşire a
unei infracţiuni ,iar pericolul infracţiunii să fie preponderent prejudiciilor cauzate prin arestarea învinuitului
sau inculpatului, acestuia sau familiei acestuia).
c) împiedicarea săvârşirii unei alte infracţiuni să nu poată fi făcută pe altă cale decât prin arestarea
învinuitului sau inculpatului.
În articolul 148 litera h se prevede că: „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiei pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi
există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”
Există o exprimare nefericită în textul de lege citat, în sensul că nu se poate vorbi despre probe certe sau
probe incerte.
Subliniem de asemenea faptul că prin legea 281/2003 s-a modificat formularea „ pericol pentru
ordinea publică” cu expresia „ pericol concret pentru ordinea publică ”.
„ În art.1 Cod procedură penală sunt arătate valorile ocrotite de lege astfel: „ România,[...], precum şi
întreaga ordine de drept”.
Deşi ordinea publică nu este enumerată printre valorile ocrotite de legea penală, această noţiune este
cuprinsă în conceptul de ordine de drept.
330
Pericolul social al unei infracţiuni este definit ca „ aptitudinea unei acţiuni sau inacţiuni de a aduce
atingere valorilor sociale apărate de legea penală şi de a face necesară aplicarea unei pedepse penale”65
„ Socotim că de regulă pericolul social al unei infracţiuni diferă de pericolul pentru ordinea publică şi numai
în anumite situaţii se pot confunda, respectiv când valoarea socială atinsă prin infracţiune este ordinea
publică ori când este incriminată ca infracţiune periclitarea ordinii publice.[...]
Pericolul social al unei infracţiuni apare sub două forme: pericol social generic(abstract sau stabilit de
legiuitor) şi pericol social concret(stabilit de magistrat). La fel şi pericolul pentru ordinea publică poate
îmbrăca două forme: pericol social generic pentru ordinea publică şi pericol social concret pentru ordinea
publică.”66
Atunci când în Codul de procedură penală se foloseşte sintagma „ pericol public” este vorba tot de
genul proxim şi diferenţa specifică, adică pericol social, respectiv pericol public, întrucât nu tot ceea ce
prezintă pericol public social concret prezintă şi pericol public concret ori pericol concret pentru ordinea
publică.
În ceea ce priveşte durata măsurii arestării preventive, aceasta diferă:
-atunci când este vorba despre învinuit-se poate dispune pentru o durată care nu poate depăşi 10
zile(art.146 alin.11) fără a se putea deduce perioada reţinerii(art.146 alin.9);
331
65
G. Antoniu, C.Bulai, Gh. Chivulescu- Dicţionar juridic penal, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag.218
66 66
Valerică Dabu- Cazurile în care se poate dispune arestarea prevăztă de art. 148 lit.e şi h din Codul de procedură penală, Revista Dreptul nr. 6/2005, pag.167
-atunci când este vorba despre inculpat- se poate dispune pentru maxim 30 de zile(art.149 indice 1
alin.10) deducându-se perioada reţinerii.
„ [...] Legea instituie direct obligaţia procurorului de a înainta propunerea într-un anumit termen doar
atunci când a reţinut el însuşi pe învinuit, iar în cazul în care învinuitul a fost reţinut de organul de
cercetare penală termenul de întocmire şi cercetare a propunerii este stabilit indirect, prin obligarea
judecătorului să fixeze ora şi data soluţionării în interiorul celor 24 h de reţinere(art.146 alin.3 Cod
procedură penală).”60 Se poate ivi situaţia datorită acestor norme procedurale ca procurorul să nu aibă
timpul material de a întocmi propunerea de arestare preventivă într-un interval suficient pentru ca
magistratul să poată delibera asupra propunerii- va fi pus de îndată în libertate învinuitul.
O altă chestiune demnă de semnalat este aceea că efectuarea mai multor acte de urmărire penală în
decurs de mai multe ore aduce atingere dreptului la odihnă al învinuitului, care poate reclama starea de
oboseală la momentul ascultării sale de judecător, stare care îl pune în imposibilitate de a-şi putea face o
apărare solidă.
60 Liviu Narcis Pârvu- Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, Revista Dreptul nr.3/2004, pag. 29-44
332
De reţinut sunt noile dispoziţii procedurale prin care se stabileşte o limitare în timp a prelungirii
măsurii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale- art. 159 alin.13 Cod procedură penală( ca
urmare a modificărilor intervenite prin Legea 281/2003 modificată prin OUG 109/2003):
„[...] Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu
mai mult de 180 de zile, respectiv prelungirea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii: „ În cursul
judecăţii, în primă instanţă, în cazul în care apar elemente noi [...] instanţa poate dispune , prin încheiere
motivată prelungirea arestării pentru cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără a putea depăşi limita prevăzută
în art. 140 alin.2( şi anume măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înaintea de
pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii [...])
Toată această nouă filosofie are la bază practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, putând să
amintim aici cazul Neumeister contra Austriei61: prin cererea sa acesta invoca dispoziţiile art.5 alin.3,4 şi
art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului –termen rezonabil şi egalitatea armelor; cazul
Letellier contra Franţei62: prin cerere acesta a solicitat să se constate că detenţia sa provizorie a durat peste
61 V. Berger- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. R.A. Monitorul Oficial, ediţia a 5-a, pag.119-122
62 V. Berger- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. R.A. Monitorul Oficial, ediţia a 5-a, pag.123-124
333
termenul rezonabil-art.5 alin.3 şi că jurisdicţiile sesizate succesiv cu cererea sa de punere în libertate nu au
statuat în termen scurt asupra acesteia-art.5 alin.4.
B. Obligaţia de a nu părăsi localitatea.
Având în vedere caracterul coercitiv al măsurii arestării preventive, aplicabilă doar atunci când situaţia
factuală o impune, trebuie să analizăm şi alternativele existente.
Unii autori au exprimat opinia potrivit căreia „condiţiile prevăzute de art.148 Cod procedură penală nu
prezintă nici o relevanţă în ceea ce priveşte măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi localitatea”63
Totuşi, o parte dintre aceste condiţii trebuie avute în vedere întrucât „ procurorul şi instanţa de judecată se
vor orienta în luarea acestei măsuri preventive şi în cazurile în care constată că
învinuitul/inculpatul încearcă să obstrucţioneze activitatea de urmărire penală sau de judecată schimbâdu-şi
des domiciliu în diferite localităţi pentru a-şi pierde urma, în aşteptarea scurgerii termenului de prescripţie
sau în speranţa intervenirii unei reglementări mai favorabile sau graţierii. La fel şi în cazul, mai ales, când
63 A. Boroi, Şt. Gh. Ungureanu, N. Jidovu, I. Măgureanu- Drept procesual penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag.186
334
învinuitul/inculpatul a încercat sau poate încerca să părăsească ţara pentru a scăpa de răspunderea penală
pentru fapta săvârşită.”64
Analizând textul art. 145 alin.1 Cod procedură penală, concluzionăm printr-o interpretare
indirectă(textul stiupulează că:obligaţia de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului
sau inculpatului de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură) că
organul care a impus o asemenea restricţie poate să încuviinţeze părăsirea localităţii.
Practica poate ilustra ipotezele în care se poate încuviinţa înlăturarea efectelor măsurii impuse de a nu
părăsi localitatea: Curtea de Apel Bucureşti a decis că atunci când domiciliul inculpatului este în altă
localitate decât în cea în care se judecă procesul penal, procurorul sau instanţa sunt obligaţi să încuviinţeze
părăsirea localităţii de domiciliu spre a se prezenta la proces65; Tribunalul Constanţa a admis cererile
inculpaţilor studenţi străini aflaţi în România, pe considerentul că starea de sănătate a acestora şi a părinţilor
lor aflaţi în nevoie impune aceasta. S-a susţinut cererea pe ideea că sunt studenţi în ani terminali şi trebuie să
îşi susţină lucrările de diplomă, deci nu există pericolul de a nu se mai întoarce66
64 I Doltu-Natura şi regimul juridic ale măsurii preventive constând în obligarea învinuitului/inculpatului de a nu părăsi localitatea, Revista Dreptul nr.2/2004,
pag.155-157
65 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Decizia nr. 1061/1998;
66 Tribunalul Constanţa, încheierea de şedinţă din 10.07.2003, pronunţată în Dosarul 2296/2002
335
C. Obligaţia de a nu părăsi ţara
Cea de-a doua măsură pe care o considerăm o viabilă alternativă arestării preventive este obligarea de a nu
părăsi ţara.
Aceasta constă în îndatorirea învinuitului/inculpatului în cursul procesului penal de a nu părăsi ţara
fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus luarea măsurii.
Trebuie bineînţeles urmărite condiţiile în care se poate lua respectiva măsură:
„ Condiţii de fond:
a) are ca scop asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal ori împiedicarea sustragerii
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei[...];
b) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul/inculpatul a săvârşit o faptă penală-[...] considerăm
această condiţie nu mai este necesară pentru faza de judecată deoarece sesizarea instanţei prin rechizitoriu se
face de către procuror numai atunci când „ există probe necesare”-art. 242 Cod procedură penală. (Această
condiţie) [...] presupune cel puţin începerea urmăririi penale în cauză pentru săvârşirea unei infracţiuni,
336
prevederile art.143 alin.1 trebuie puse în corelaţie cu prevederile art.136 alin.1 Cod procedură penală şi
aplicate în integralitatea conţinutului art.17 Cod penal
( fapta prevăzută de legea penală să prezinte pericolul social şi să fie săvârşită cu vinovăţie)
c) Potrivit art.136 alin. 6 Cod procedură penală măsura arestării preventive nu poate fi luată atunci când
infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii alternativ cu amenda. (Deci în acest caz) se poate lua
măsura şi atunci când infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii alternativ cu amenda
d) din analiza textului art.145 indice 1 Cod procedură penală rezultă că (în ipoteza dispunerii acestei
măsuri) nu este prevăzută existenţa unuia dintre cazurile arătate la art.148 Cod procedură penală.
Condiţii de formă:
a) să fie începută urmărirea penală sau pusă în mişcare acţiunea penală( nu se poate lua în timpul actelor
premergătoare)
b) poate fi luată în cursul urmăririi penale de către procurorul prin ordonanţă, iar în cursul judecăţii de
instanţă prin încheiere. Nu poate fi dispusă prin comisie rogatorie/ prin delegare.
c) informarea învinuitului/inculpatului asupra luării măsurii în conformitate cu art. 275 şi următoarele, art.
337
140 indice 2, art. 141 Cod procedură penală. Aftfel se comunică învinuitului/inculpatului o copie după
ordonanţa procurorului sau încheierea instanţei, rămasă definitivă, cu aducerea la cunoştinţă a obligaţiilor,
potrivit art.145 alin. ultim Cod procedură penală
d) durata măsurii. Din conţinutul prevederilor art. 145 indice 1 şi art. 145 Cod procedură penală, modificat de
OUG 109/2003 rezultă că în cursul urmăririi penale această măsură nu poate depăşi 30 de zile, afară de
cazul în care este prelungită. Termenul de 30 de zile fiind de drept substanţial, durata acestuia calculându-
se pe unităţi pline de timp conform art. 188 Cod procedură penală[...] Potrivit noilor reglementări, măsura
obligării de a nu părăsi ţara pot fi prelungite în cursul urmăririi penale în caz de necesitate şi numai
motivat. Expresia „ în caz de necesitate” presupune „ în materia prelungirii unei măsuri preventive [...]
că temeiurile iniţiale care au determinat luarea măsurii nu au dispărut sau, chiar dacă aceste temeiuri nu
mai există, au apărut altele care justifică prelungirea măsurii, iar motivarea prelungirii priveşte atât
solicitarea de prelungire formulată de organul de urmărire penală-organ de cercetare penală şi procuror,
cât şi hotărârea instanţei prin care se dispune asupra prelungirii.”67
67 Gr. Teodoru-Drept procesual penal, vol I, Ed. Polirom, Iaşi,1996, pag. 373
338
„ [...] Cu toate că textele analizate lasă să se înţeleagă că, în cursul procesului penal, organul judiciar
care a luat măsura obligării de a nu părăsi ţara poate aproba părăsirea tării de către învinuit-inculpat, legea nu
prevede procedura aplicabilă. Se pot întâlni două situaţii:
-în cazul în care organul judiciar care va încuviinţa părăsirea ţării este procurorul;
-în cazul în care dosarul se află în curs de judecată, apar două ipoteze; în primul caz cererea de
încuviinţare a părăsirii ţării este formulată în şedinţa de judecată la unul din termene- conform art. 302 Cod
procedură penală, instanţa va pune cererea în discuţie şi se va pronunţa prin încheiere motivată, respectiv în
al doilea caz cererea, justificată de apariţia unor împrejurări urgente este adresată între termenele de
judecată- instanţa se va pronunţa în camera de consiliu.[...]”68
Măsura preventivă de a nu părăsi ţara poate fi înlocuită cu o altă măsură prevăzută de art.139 alin.1
Cod procedură penală, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii iniţiale.
Obligarea de a nu părăsi ţara încetează de drept în condiţiile art.140 Cod procedură penală şi art. 145
alin.2 teza ultimă în Codul de procedură penală.
68 A. Ţuculescu-Obligarea de a nu părăsi ţara, Revista Dreptul nr. 3/2004, pag.21-28
339
5.Incidente procesual-penale cu implicaţii asupra libertăţii persoanei. Întreruperea executării pedepsei
cu închisoarea. Amânarea executării pedepsei
Chiar în cazul în care instanţa de judecată a dispus pedeapsa cu închisoarea, există anumite ipoteze în
care persoana în cauză să ceară amânarea executării pedepsei respective, sau să întrerupă executarea unei
pedepse privative a cărei executare era deja începută.
Astfel, potrivit art. 453 Cod procedură penală, pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi
amânată în urmîtoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că celcondamnat suferă de o boală care îl pune
în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul
se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când
condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea
pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea;
340
c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave
pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3
luni şi numai o sigură dată.
Rapotrându-ne la aceste dispoziţii identificam şi cazurile de întrerupere a executării pedepsei
inchisorii, întrucât prin art. 455 Cod procedură penală se face trimitere la art. 453 Cod procedură penală.
Titularii respectivelor cereri sunt procurorul-având ca rol apărarea intereselor generale ale societăţii,
condamnatul, reprezentantul legal sau apărătorul condamnatului, precum şi soţul condamnatului. În cazul
prevăzut la art. 453 lit.c, inclusiv conducerea unităţii unde lucrează condamnatul poate formula o atare
cerere.
„ Amânarea executării pedepsei are ca funcţie şi finalitate proprii împiedicarea producerii unor
consecinţe garve prin punerea în executare a pedepsei închisorii, prin aceasta netrebuind să se cauzeze
suferinţe fizice celor condamnaţi”69
O situaţie interesantă este cea în care ca urmare a unei cereri de amânare a executării pedepsei
închisorii pe motive medicale ce a fost admisă de instanţă, cel condamnat nu se supune îngrijirilor medicale
necesare, iar la momentul expirării termenului de amânare, se formulează o nouă cerere cu acelaşi obiect.
69 G. Antoniu- Amânarea executării pedepsei închisorii în V. Dongoroz şi alţii- Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Specială,
vol.II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, pag.346
341
„ Prima reacţie, firească, este aceea de a se respinge noua cerere de amânare, ca sancţiune a releicredinţe a
celui condamnat care, obţinând o amânare pe considerente de sănătate, nu se supune nici unui tratament,
putând să acţineze astfel pe o perioadă îndelungată de timp, până la operarea prescripţiei
executării. Aşa au şi procedat instanţele de judecată, de la prima instanţă până la Curtea Supremă de
Justiţie.”70
[...] Faptul că cel condamnat [...] nu beneficiază de acest interval de timp pentru a se
trata(medicamentos sau chirurgical, cum a fost cazul în speţă) neglijând, sau poate intenţionat pentru a
obţine amânări succesive, nu-l face pe acesta să devină apt să execute pedeapsa[...]- se concluzionează de
către prof. Corneliu Turianu. De altefel se remarcă lacuna legislativă existentă, în sensul că nu sunt detaliate
procedurile aplicabile în cazul acordării amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii.
În cazul ambelor incidente procesuale analizate şi anume amânarea şi întreruperea executării
pedepselor cu închisoarea, cererile respective nu pot fi admise atunci când sunt întemeiate pe motive
medicale decât ca urmare a unei expertize şi nu în baza unei simple constatări medico-legale.
70 C. Turianu- Revista Dreptul, nr. 9/2003, Amânarea executării pedepsei. Cereri succesive. Cereri de admitere sau de respingere, pag.214-217
342
„ Instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că este necesar ca în raportul de expertiză medico-legală să
se precizeze fără echivoc, dacă boala de care suferă condamnatul poate fi tratată în condiţii de detenţie sau,
dimpotrivă, aceasta îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa[...]
În practică s-a apreciat că, în spiritul reglementărilor instituite prin art. 453 lit.a Cod procedură penală,
nu este suficient ca teoretic, boala să poată fi tratată în reţeaua sanitară a penitenciarelor, ci trebuie ca, în
mod practic, să se verifice existenţa mijloacelor terapeutice(spre ex. a medicamentelor)
Într-o altă hotărâre judecătorească, dimpotrivă, se apreciază că imposibilitatea asigurării tratamentului

medical de specialitate în reţeaua sanitară a DGP, pe considerente de disfuncţii în sistemul financiar, nu
constituie un motiv legal de întrerupere a executării unei pedepse.”71
În ceea ce priveşte cazul reglementat în art. 453 Cod procedură penală, facem precizarea că
„ împrejurările speciale” presupun situaţii pasagere, ce pot fi ameliorate substanţial ori chiar înlăturate într-
un termen relativ scurt.
„ Manifestăm rezerve faţă de soluţia de admitere a cererii de întrerupere a executării pedepsei
închisorii sub motiv că: mama condamnatului are 70 de ani, este bolnavă şi nu are nici un sprijin material;
71 D.Lupaşcu- Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiei pe viaţă, Revista Dreptul nr. 2/2002, pag.
163-167 79 D.Lupaşcu- op.cit.
343
concubina condamnatului nu are venituri şi urmează să nască; în perioada întreruperii executării pedepsei
condamnatul va încerca să găsească o persoană care să aibă grijă de cei pe care îi are în întreţinere; soţia
condamnatului este imobilizată la pat, având nevoie de supraveghere permanentă; condamnatul este
indispensabil pentru rezolvarea unor contracte ale unităţii la care a lucrat; persoana condamnatului urmează
să susţină testele de evaluare la o şcoală posliceală[...]”79
Dacă se va formula o nouă cerere de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii,
aceasta nu trebuie să aibă un temei identic cu cel iniţial, fără să se facă referire la o situaţie de fapt apărută
între timp, altfel fiind voba de autoritate de lucru judecat.
6.Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii
Potrivit O.G. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul
comunităţii şi închisorii contravenţionale, acestea se stabileau intotdeauna alernativ cu sancţiunea amenzii.
Amintim că sancţiunea închisorii contravenţionale a fost abrogată ca urmare a apariţiei legii nr.429/2003
privind revizuirea Constituţiei.
344
Organul constatator al săvârşirii faptei contravenţionale nu va putea însă, niciodată, să aplice vreuna
dintre aceste sancţiuni(cu excepţia amenzii), acesta fiind un atribut exclusiv al instanţei de judecată. În
plus, în cazul aplicării sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, va fi necesar de
consimţământul contravenientului . Astfel, se încearcă reintegrarea individului cu un comportament deviant,
prin obligarea acestuia la prestatrea diferitelor activităţi cum ar fi întreţinerea locurilor de agrement, a
parcurilor şi a drumurilor, păstrarea curăţeniei şi igienizarea localităţii, desfăşurarea de activităţi în folosul
căminelor de copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, spitalelor şi altor aşezăminte socio-culturale. Dacă
am face o paralelă între cele două sancţiuni, una cu regim privativ de libertate- închisoarea
contravenţională, iar cealaltă făcând parte din categoria sancţiunilor non-privative de libertate,în speţă cea
analizată de noi, putem trage următoarele concluzii:
-regimul de detenţie în cazul sancţiunii inchisorii contravenţionale este mult mai lejer decât cel la
care sunt supuşi cei care au săvârşit o infracţiune, executând o pedeapsă în penitenciar
-atât în cazul executării unei pedepse în penitenciar, cât şi în cazul prestării unei activităţi în folosul
comunităţii sunt respectate drepturile contravenienţilor şi ale condamnaţilor în ceea ce priveşte numărul
maxim de ore pe care le care muncesc, existând o regulă, deşi aceasta este diferită( la locul de muncă –dacă
este angajat: 8 ore la locul de muncă, la care se adaugă 3 ore la serviciul comunitar); la şcoală: 8 ore la care
345
se adaugă 3 ore la serviciul comunitar sau între 6-8 ore în zilele nelucrătoare-O.G.55/2002; durata zilei de
muncă nu poate depăţi 12 ore, iar în cazul minorilor, al femeilor gravide sau al celor cu copii până la 1 an,
precum şi al condamnaţilor ce lucrează în mediul toxic sau vătămător, nu poate depăşi 8 ore- legea 23/1969
privind executarea pedepselor-actualmente abrogată)
-în cazul sancţiunii închisorii contravenţionale se aplică prin analogie anumite principii din dreptul
penal- respectiva sancţiune nu poate fi aplicată minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani ( întrebarea
care se ridică aici ar fi dacă sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica acestei
categorii de persoane. Având în vedere faptul că prevederile codului muncii-legea 53/2003 sunt în sensul că
vârsta la care se poate angaja o persoană fizică este de 16 ani- art 13 alin 1 , rezultă că nici această sancţiune
nu se poate aplica in această ipoteză. )
-limitele sancţiunii inchisorii contravenţionale ce se aplică minorilor care au împlinit vârsta de 16
ani se reduc la jumătate
-durata activităţii prestate de contravenient în cazul în care acesta poate executa obligaţiile impuse
prin aceste sancţiuni, zilnic, este condiţionată şi de disponibilitatea autorităţilor publice locale în cadrul
cărora, respectivul, prestează acel serviciu. Dacă organul administrativ nu poate asigura controlul
contravenientului, zilnic, graficul programului în baza căruia se vor executa obligaţiile ce incumbă
346
contravenientului sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, va fi stabilită în funcţie de
posibilităţile efective prin care se poate exercita supravegherea.
-O problemă interesantă este aceea a naturii juridice a activităţii prestate în folosul comunităţii. La
prima vedere, răspunsul ar părea unul singur: sancţiune contravenţională. Dacă ţinem cont şi de prevederile
art.1(3) am putea interpreta această dispoziţie astfel: între stat(reprezentat în acest caz de organul
administraţiei publice locale) şi contravenient intervine un contract civil( prestări servicii) în care dreptul
statului este de a beneficia de un serviciu gratuit , iar această obligaţie a contravenientului îşi are izvorul în
beneficiul acordat de lege acestei categorii de subiecţi(în locul închisorii contravenţionale se poate dispune
această sancţiune).
-instanţa de judecată are dreptul de cenzură cu privire la stabilirea unei categorii de sancţiuni ce se
impune a fi aplicată contravenientului.Astfel, când sancţiunea închisorii contravenţionale este prevăzută
alternativ cu cea a amenzii, iar instanţa consideră că aplicarea amenzii contravenţionale nu este
îndestulătoare sau contravenientul nu dispune de mijloace materiale şi financiare necesare pentru plata
acestora, se pune în discuţie posibilitatea aplicării sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii.În
acelaşi sens, chiar după ce sancţiunea închisorii contravenţionale a început să fie executată, instanţa poate, la
cererea contravenientului să dispună înlocuirea primei sancţiuni cu cea a prestării unei activităţi în folosul
comunităţii.
347
În această ipoteză, echivalentul unei luni de zile de închisoare contravenţională este reprezentat
de 50 de ore muncă în folosul comunităţii( mai puţin de două saptămâni în cazul în care se execută zilnic
numărul maxim de ore, inclusiv în zilele nelucrătoare).
Tendinţa în a înclina balanţa în favoarea acestei sancţiuni neprivative de libertate, nou implementate
în legislaţia românească, este clară.
-cei care îşi dau acordul pentru a executa sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, pe
lângă faptul că au un cadru mult mai adecvat pentru reeducare şi reintegrare în societate(execută anumite
obligaţii în mijlocul unei comunităţi care nu are nici o legătură cu mediul delincvent, având posibilitatea să
înveţe modele comportamentale pozitive) au şi oportunitatea, ca pe viitor, să se angajeze chiar într-un astfel
de post-exemplu: îngrijitor spaţii verzi,având în vedere că mulţi din cei care sunt sancţionaţi nu deţin un loc
de muncă( o mare parte dintre aceştia nu au muncit niciodată, acum având posibilitatea de a
„ învăţa„ aceasta)- una din cauzele comiterii de fapte antisociale fiind şi aceea a lipsei siguranţei unui venit .
- în stabilirea activităţii pe care contravenientul urmează a o presta în folosul comunităţii, se va ţine
seama de aptitudinile sale fizice şi psihice, precum şi de nivelul pregătirii profesionale.
348
-de reţinut o altă prevedere a O.G.55/2002, art.22: „ Amenda contravenţională nu poate fi
transformată în închisoare contravenţională, executându-se silit potrivit dispoziţiilor legale privind
executarea creanţelor bugetare.”
Astfel, în cazul contravenienţilor care nu au resurse financiare suficiente, pentru a achita
cuantumul amenzii, administraţiile financiare respective vor avea competenţa de a urmări aceste
creanţe(executare de obicei fără obiect, contravenientul neavând nici un bun mobil sau imobil
proprietate personală şi/sau nu este încadrat în muncă, deci fară posibilitatea realizării unei popriri pe
salariu.)
7.Graţierea- o măsură necesară în cadrul sistemului sancţionator penal
O altă măsură ce se încadrează în politica penală a unui stat este reprezentată de legile prin care se
graţiază pedepsele.
Pentru a atinge două obiective, respectiv descongestionarea penitenciarelor şi în acelaşi timp pentru a
încerca o „ reconciliere” cu aceia care executau sancţiuni de scurtă durată, în mediul închis sunt adoptate
astfel de acte normative.
349
Prima ţintă, micşorarea numărului de deţinuţi în penitenciare este susţinută de norme de igienă, de
principii internaţionale referitoare la spaţiul minim acceptat pentru un subiect aflat în executarea unei
pedepse privative de libertate, sau de lipsa sumelor de bani necesare pentru asigurarea imbrăcămintei, hranei,
serviciilor de consiliere juridică, psihologică, pedagogică,etc.
Pentru aceştia, „ reconcilierea” se referă la un act de clemenţă din partea statului, care constă în
iertarea de sancţiunea stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă- pedeapsa cu executarea în condiţiile
art 57,71 Cod penal.
Pentru acei indivizi care se încadrează într-un anumit profil ( sancţiune ce se întinde
pe un termen scurt, biografie judiciară în care să nu se regăsească noţiunea de recidivă, infracţiunea săvârşită
are un grad de pericol social redus), etc.
„[...] Graţierea a fost în mod constant enumerată între cauzele care înlătură executarea pedepsei,
studiile de specialitate făcându-se de regulă, împreună cu amnistia”72
În doctrină s-a făcut distincţie între mai multe forme de graţiere, în funcţie de criteriul avut în vedere,
astfel putem vorbi despre: graţierea condiţionată şi necondiţionată, garţiere parţială şi totală, respectiv
graţierea individuală şi colectivă.
72 I. Mândru- Amnistia şi graţierea, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, pag.7
350
„ Dacă în privinţa graţierii individuale, exista, până recent , consideră necesară o reglementare
normativă, apreciindu-se că, în condiţiile în care se acordă prin lege, condiţiile şi procedura se va stabili, de
la caz la caz, prin însăşi legea de graţiere.Aceste abordări le considerăm însă depăşite. Astfel, Decretul
302/1952, emis în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor constituţionale de la acea dată, acordarea graţierii
individuale era atributul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ care îndeplinea funcţiile specifice
sefului statului, se aplica de mult prin analogie, dacă ţinem seama că, după 1974, acordarea graţierii
individuale a fost atributul Preşedintelui RSR, iar ulterior 1991, în baza Constituţiei a devenit prerogativa
Preşedintelui României”73
În privinţa obiectului acestei măsuri de clemenţă, subliniem faptul că:” [acestea] nu pot privi decât
executarea unei pedepse privative de libertate, graţierea nefiind, în opinia noastră, justificată, de exemplu, în
privinţa interzicerii unor drepturi, degradării militare, interdicţiei de a exercita o anumită profesie sau
obligaţia de a achita despăgubiri materiale şi morale stabilite pe latură civilă. În acest sens, se subliniază
delimitarea graţierii, ca act al puterii executive, de actul de justiţie, aparţinând de puterea judecătorească,
respectiv, a faptului că prin garţiere nu se urmăreşte rejudecare a cauzei, nu se schimbă încadrarea juridică,
nu se înlătură probatoriu administrat şi nu se pronunţă achitarea.[...]”74
73 I. Muraru, S. Tănăsescu- Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.550
74 A. Gaşpar, Ş. Nicolae- Revista Dreptul nr. 1/2003, Principiile şi procedura de acordare a graţierii în lumina legii 546/2002
351
Prin legea 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, s-a dispus
graţierea a două categorii de sancţiuni penale: amenda penală(indiferent de cuantum) cât şi pedepsele cu
închisoarea de până la 5 ani inclusiv, indiferent de modalitatea de executare( art.1-2). O altă sancţiune
privativă de libertate, la care am făcut referire, inchisoarea contravenţională-art.5,este înlăturată prin efectul
legii.
„[...] Prin art. 3 se prevede că se înlătură măsura internării într-un centru de reeducare luată de instanţa
de judecată faţă de minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Acest text de lege, în aparenţă,
ar părea să fie în neconcordanţă cu prevederile art. 120 alin.4 Cod penal prin care se statuează că graţierea nu
are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative [...]
În realitate, la o citire mai atentă a denumirii actului normativ în discuţie se poate remarca faptul că
legiuitorul nu pune semnul egalităţii între instituţia graţierii şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, aşa încât
nu putem vorbi despre aplicarea prevederilor art.120 alin. 4 Cod penal, în cazul Legii 543/2002, întrucât
înlăturarea măsurii internării[...], la care face referire art.3 din lege, nu constituie garţierea acestei măsuri, ci
pur şi simplu înlăturarea ei, ca şi cum fapta prevăzută de legea penală nici nu ar fi fost săvârşită de minor.”75
75 V. Pătulea, Revista Dreptul nr. 1/2003, Discuţii în legătură cu aplicabilitatea unor texte din Legea 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor
măsuri şi sancţiuni
352
Trebuie reţinut faptul că graţierilor apărute ca efect al Legii 543/2002 nu le sunt aplicabile dispoziţiile
Legii 546/2002 privind graţierea, nefiind admisă aplicarea sa retroactivă.
Dintre toţi cei care se încadrau în categoriile indicate mai sus, sunt excluşi acei condamnaţi pentru
infracţiuni săvârşite în stare de recidivă şi cei care sunt recidivişti prin condamnări anterioare. De
asemenea, în cazul săvârşirii unor infracţiuni cu un grad de pericol social ridicat, indivizii respectivi nu
beneficiază de dispoziţiile acestui act normativ.Cu titlu de exemplu enumeram astfel: infracţiunile de omor-
art.174-176 C.P., vătămare corporală gravă-art.182 C.P. , violul art.197 C.P., furtul de autovehicole precum
şi furtul calificat prevăzut în art.209 alin 2-4 in redactarea în vigoare, tâlhăria –art.211, nerespectarea
regimului armelor şi muniţiilor-art.279 C.P., fals material în înscrisuri oficiale-art.290 C.P. rele tratamente
aplicate minorului- art.306 C.P., infracţiunile prevăzute de art.276 din legea 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, infracţiunile prevăzute în art.7-18 din legea 78/ 2000 privind prevenirea, decoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie, infracţiunile prevăzute în art.10-16 din legea 87/1994 pentru combaterea
evaziunii fiscale.
Această graţiere este una condiţionată, întrucât cei care se încadrează în condiţiile cerute de actul
normativ analizat, sunt obligaţi de a nu mai avea vreun conflict cu legea penală( în ceea ce priveşte
infracţiunile săvârşite sub forma intenţiei) timp de 3 ani. Dacă în intervalul acestui termen de încercare se
353
săvârşeşte o infracţiune intenţionată, indiferent de cuantumul pedepsei aplicate sau de modul de executare
stabilit pentru acesta( inclusiv nu se au în vedere limitele speciale ale pedepsei ce se poate aplica în cazul
acelor infracţiuni) efectul va fi urmatorul: individul va executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru această din
urmă infracţiune şi pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării prezentei legi.
Se aplică astfel sistemul cumulului aritmetic, care este mult mai apăsător pentru condamnat, decât cel
aplicabil în cazul concursului de infracţiuni-sistemul cumulului juridic.
În literatura juridică se arată că „ în ipoteza unei graţieri intervenite după contopirea pedepselor
aplicate pentru mai multe infracţiuni concurente, graţierea se aplică în raport cu fiecare pedeapsă în parte, nu
în raport cu cuantumul pedepselor globale pronunţate ca urmare a contopirii”76
8.Sanţiuni propriu-zise sau mijloace de individualizare?
76 V. Rămureanu- Comentariu în Codul penal comentat şi adnotat. Partea Generală, -Th. Vasiliu şi alţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.617
354
Dreptul penal român nu oferă o paletă mai largă de sancţiuni, astfel pedepsele principale se limitează
la cele enumerate în dispoziţiile art.53 C.P.:
- detenţiunea pe viaţă;
- închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
- amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei (ca urmarea modificărilor aduse prin legea 169/ 2002) Dacă
în privinţa sancţiunii amenzii penale se poate vorbi despre aceasta ca fiind o sancţiune neprivativă de
libertate, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub
supraveghere şi executării pedepsei la locul de muncă, acestea sunt de fapt rezultatul individualizării
judiciare a executării pedepsei.
A● Suspendarea condiţionată a executării pedepsei77 78
„Termenul de condamnare condiţională, deşi a intrat în limbajul juridic, nu este riguros exact, pentru a
defini instituţiunea, decât atunci când se suspendă pronunţarea hotărârii de condamnare. Atunci însă când
77 C.Bulai- Manual de drept penal,Partea generală, Ed. All, Bucureşti,1997,pag.520 şi urm.

78 C.Mitrache-Drept penal român partea generală, Ed.Şansa,1995,pag 295 şi urm.
355
aceasta are loc, dar se suspendă executarea pedepsei, înţelesul termenului este oarecum forţat, căci
condamnarea există, fiind suspendată numai executarea ei. Din acest motiv, i se dă instituţiunii, în forma din
urmă, şi alte denumiri, ca aceeia de suspendare a executării pedepselor, iertare condiţionată a pedepsei,
suspendarea condiţională a executării, hotărâre cu pedeapsă condiţionată, condamnare cu executare
condiţionată şi altele.
Atunci când se suspendă pronunţarea hotărârii, condamnarea este supusă unei condiţii suspensive, ea
urmând să intervie numai dacă infractorul dovedeşte o conduită rea. Atunci când se suspendă executarea
pedepsei, condamnarea este supusă unei condiţii rezolutorii, conduita rea sau nesocotirea vreunei alte
obligaţii ce i s-a impus.
Executarea pedepsei este deci supusă în acest caz unei condiţii suspensive. Astfel, dacă infractorul
dovedeşte în urmă o conduită bună în timpul de încercare, condamnarea se consideră inexistentă, iar
pedeapsa nu se execută; dacă însă dovedeşte o conduită rea, condamnarea devine definitivă şi se procedează
la executarea ei.
356
Cu privire la natura juridică a acestei instituţii s-au formulat mai multe teze- formă specială a amânării
executării pedepsei79: nu face distincţia cea mai importantă şi anume că amânarea executării presupune
executarea pedepsei cu întârziere, ce-i drept, dar motivat, pe când suspendarea condiţionată a executării
pedepsei va conduce la o executare propriu-zisă a pedepsei doar în cazul în care s-a revocat această măsură;
un mod special de executare a pedepsei80: în realitate coerciţiunea este dată de măsurile pe care le impune
această instituţie şi nu de excutarea pedepsei care, în fapt nu are loc; sancţiune de drept penal de sine
stătătoare: această opinie se bazează pe faptul că îndeplinind acelaşi funcţii ca şi o pedeapsă, adică de a
constrânge, reeduca şi respectiv prevenire poate fi categorisită astfel; mijloc de individualizare a pedepsei:
această concepţie are şi fundament legal, întrucât Codul penal în acest capitol reglementează această
instituţie, fiind în esenţă posibilitatea dată de instanţa de judecată pentru a realiza individualizarea pedepsei,
deşi nu vizează felul şi cuantumul pedepsei ci doar executarea.
Raţiunea care impune această instituţiune. Consideraţiuni de politică criminală
În practică, privarea de libertate nu duce la rezultatul urmărit de ştiinţa penală.
79 A.A.Ghertenzon- Drept penal, Parte generală, Leningrad, 1960, pag.513

80 H. Schultz- Le suris en droit suisse, in Revue de science criminelle et droit penal compare, nr.4/1965,pag. 807
357
Penitenciarele, aşa cum sunt organizate pretutindeni, sunt focare de corupţiune pentru infractori
ocazionali, care în timpul scurt cât execută pedeapsa fac şcoala crimei cu alţi infractori mai pervertiţi şi se
pregătesc pentru recidivă.În loc să fie amendaţi sau intimidaţi cu ajutorul pedepsei, ei devin profesionişti în
încălcarea normelor.[...].
Pericolul corupţiunii care ameninţă pe fiecare deţinut cu moralul încă neinfectat prezintă mai multă
gravitate în cazul pedepselor de scurtă durată întrucât condamnaţii la astfel de pedepse formează majoritatea
zdrobitoare a deţinuţilor, iar ei puteau fi scutiţi de acest rău inutil şi de consecinţele lui nefaste.Pedeapsele de
acest gen nu durează destul pentru a moraliza, dar prea mult pentru a nu corupe. [...].
Societatea nu are interesul de a declara pe infractori şi a-i determina la recidivă.De aceea de câte ori
nu va fi necesar de a i se aplica infractorului o pedeapsă privativă de libertate perpetuă sau temporară pe
timp mai îndelungat, va fi preferabil să i se aplice o pedeapsă de altă natură sau să se suspende represiunea
pe un anumit termen.[...].
Condamnarea condiţională nu trebuie privită însă ca un simplu avantaj acordat de lege infractorilor
atunci când merită indulgenţa judecătorilor. Ea este un mijloc preventiv, de apărare socială, care derivă din
organizarea unei bune politici criminale.Pe calea condamnării condiţionale se înlocuieşte ameninţarea
358
colectivă şi anonimă cu ameninţarea individuală şi precisă. Prin ea li se dă infractorilor ocazionali o primă de
încurajare pentru a se reintegra în rândul oamenilor de ordine şi se previne săvârşirea unor noi infracţiuni.
Rolul condamnării condiţionale
-o mai bună individualizare a represiunii
-o diminuare a recidivei
-o descongestionare a penitenciarelor [...]
În legislaţiile moderne se consată tendinţa conformă cu progresul ştiinţei criminale de a se extinde cât
mai mult dreptul judecătorilor în aplicarea pedepsei, căci numai în acest mod se poate realiza o
individualizare perfectă a represiunii. Desigur însă că lărgirea limitelor între care se poate exercita aprecierea
judecătorilor nu implică practicarea arbitrariului, ci doar posibilitatea de a ţine seama de varietatea oamenilor
şi situaţiilor [...]
Făcându-se loc într-un sistem represiv condamnării condiţionale, se poate presupune că infractorul,
care a beneficiat de dânsa, se va păzi să mai calce legea penală, dorind pe de altă parte să se arate demn de
indulgenţa manifestată de el, iar pe de altă parte de teama de a nu fi supus executării pedepsei cuvenite. Se
poate spune deci că bunul simţ, care nu lipseşte întotdeauna infractorilor, ca şi forţa inhibitivă, pe care o
exercită executarea, să aibă drept efect o scădere a recidivei.[...]
359
Acordându-se infractorilor beneficiul condamnării condiţionale, desigur în măsura în care ar prezenta
un efect salutar- se realizează o descongestionare a penitenciarelor. Numărul deţinuţilor scade, rămânând în
penitenciare numai acei infractori, care au dat dovadă de perversiune morală sau care nu au legitimat
speranţa îndreptării pe această cale, precum şi acei a căror încarcerare se impune din alte considerente de
apărare socială.
Astfel se înlesneşte trierea deţinuţilor, realizându-se pe această cale individualizarea penitenciară
reclamată de o bună organizare a represiunii, şi se înlătură influenţa periculoasă pe care în mod obiţnuit o
exercită cei răi asupra celor nepervertiţi.”81
Această instituţie a apărut în dreptul penal mai întâi în Belgia-legea Le Jeune 1888 şi apoi în Franţa –
legea Berenger 1891, în vederea promovării unei reacţii mai eficace împotriva delincvenţilor primari
condamnaţi la pedepse de scurtă durată.
Se urmărea evitarea contactului acestori infractori cu mediul din penitenciare şi deci contagiunea
criminală, cu inevitabila alunecare spre recidivă, stimulându-se totodată eforturile delincvenţilor primari de a
se îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei.[...]
81 Ioan G. Mihuţă- Condamnarea condiţională, Tipografia Harghita, Miercurea-Ciuc, 1937, pag.13 şi următoarele.
360
În dreptul penal român această instituţie a apărut în legea conflictelor de muncă din 1920 şi apoi în
legea sindicatelor profesionale din 1921, pentru pedepsele prevăzute în aceste legi speciale. În legislaţia
penală, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost introdusă abia în Codul Penal din
1936, unde se prevedea posibilitatea suspendării condiţionată a executării pedepsei de cel mult 2 ani
închisoare corecţională, detenţiune simplă ( în materie politică) sau amendă, indiferent de cuantum, iar
revocarea suspendării atrăgea executarea integrală a pedepselor, care nu se puteau contopi.
Mai trebuie amintită aici şi instituţia înlocuirii extrajudiciare a răspunderii penale.
„ [...] Ambele operaţii de apreciere de care este legată realizarea înlocuirii răspunderii penale-determinarea
infracţiunilor tip susceptibile de înlocuire şi, în acest cadru, determinarea infracţiunilor concrete săvârşite, cu
privire la care se poate dispune înlocuirea-depind, în ultimă analiză, de evaluarea cantitativă a unui element
unic, considerat însă sub dublu aspect, pericolul social.”82
Formele de influenţare obştească aplicabile în cazul înlocuirii răspunderii penale se realizau prin:
-rezolvarea directă a unor anumite cazuri de către organul de influenţare obştească din organizaţiile
prevăzute de art.145 Cod penal
-trimiterea cauzei la o organizaţie din cele prevăzute în art.145, în vederea luării unei măsuri de
influenţare obştească
82 Şt. Daneş-Înlocuirea răspunderii penale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,pag.150
361
-încredinţarea făptuitorului pe garanţie unei organizaţii din cele prevăzute în art.145 Cod penal
În primul caz fapta trebuia să facă parte dintre cele pentru care acţiunea penală să se pună în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar procedura de împăcare să fie obligatorie.
În cel de-al doilea caz ne aflam în faţa unei înlocuiri judiciare a răspunderii penale, deoarece deşi se
aplica măsura de influenţare obştească, aceasta se aplica de către un organ judiciar. Drept condiţii, se
impunea ca infracţiunea pentru care se dispunea înlocuirea răspunderii penale să nu fie pedepsită cu
închisoare mai mare de 6 luni şi respectiv, ca din atitudinea făptuitorului să reiasă regretul său precum şi
stăruinţa pentru a repara paguba pricinuită prin infracţiune, chiar dacă până la momentul rezolvării cauzei
paguba nu a fost reparată. La aceste condiţii se adăugau pe cale de interpretare logică şi cele indicate mai sus
în legătură cu primul caz.
Ultima formă, încredinţarea pe garanţie este aplicabilă de asemenea cu respectarea unor condiţii:
infracţiunea pentru care se dispunea înlocuirea răspunderii penale să nu fie pedepsită cu închisoare mai mare
de 6 luni; fapta, în conţinutul său concret şi în împrejurările în care a fost comisă, să prezinte un grad de
pericol social redus şi să nu fi produs urmări grave; făptuitorul, faţă de comportarea sa trecută şi prezentă, să
prezinte suficienten temeiuri că se va îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.
362
Din punct de vedere formal încredinţarea pe garanţie era condiţionată de existenţa unei cereri în acest
sens, formulată de organizaţia din care făcea parte(dacă a fost săvârşită la locul de muncă sau în exercitarea
atribuţiilor de serviciu), în celelalte cazuri(pensionari, femei casnice, etc) dacă aceştia sunt încadraţi într-o
organizaţie aceasta va trebui să facă dovada că îndeplineşte condiţiile necesare pentru a supraveghea
conduita făptuitorului.
Prin legea 104/ 1992 s-au modificat condiţiile de aplicare a suspendării, în sensul liberalizării acesteia,
în vederea extinderii câmpului de incidenţă al acestei măsuri.
Astfel, limita maximă a pedepsei închisorii care poate fi suspendată a fost ridicată de la 2 la 3 ani, iar
în caz de concurs de infracţiuni de la 1 la 2 ani.
În ceea ce priveşte persoana infractorului, în locul condiţiei negative ca acesta să nu mai fi fost
condamnat anterior la pedeapsa închisorii,( fără a se indica o limită), s-a introdus condiţia ca el să nu fi fost
anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.
În plus s-a extins obligaţia de reparare a pagubei, la toate infracţiunile prin care s-a produs o pagubă. O
altă modificare a conţinutului acestei instituţii s-a realizat prin legea 140/ 1996 pentru modificarea şi
completarea Codului Penal, aceasta constând în excluderea incidenţei acestor dispoziţii în privinţa
363
infracţiunilor grave, în acelaşi timp, prevăzându-se o nouă modalitate de reparare a pagubei-garantarea
despăgubirii de către o societate de asigurare, ca cerinţă pentru acordarea suspendării.
Una din noutăţile legislative în materie este O.U.G. 207/2000, modificată şi aprobată prin legea
456/2001.
În urma acestor acte normative s-a adăugat o infracţiune la cele deja prevăzute şi exceptate de la
posibilitatea suspendării executării pedepsei- vătămarea corporală, iar în privinţa cuantumului pedepselor
prevăzute de lege( infracţiuni savârşite în forma intenţiei) pentru care nu se poate dispune suspendarea,
acesta a fost ridicat de la 12 ani la 15 ani.
Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune suspendarea:

-a) natura şi mărimea pedepsei aplicate
Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării dacă pedeapsa aplicată este închisoarea
de cel mult 3 ani sau amenda, indiferent de cuantumul acesteia.S-a considerat că oricât de mare ar fi fost
pedeapsa aplicată, scopul acesteia pote fi realizat şi fără executarea efectivă, dacă sunt îndeplinite celelalte
condiţii.
364
Trebuie avută în vedere pedeapsa aşa cum a fost pronunţată în hotărârea de condamnare, iar nu
fracţiunea rămasă neexecutată după deducerea duratei deţinerii preventive, ori în urma unei graţieri parţiale
sau, în fine în cazul admiterii unui recurs extraordinar- după ce s-a scăzut timpul executat din pedeapsă83
Totodată trebuie să remarcăm că „ în practică s-a reţinut că este un principiu consacrat în legislaţia
penală caracterul mai favorabil al aplicării unei măsuri educative în comparaţie cu acela al unei pedepse, în
cazul infractorilor minori”84, iar întrucât textul legal pe care îl avem în vedere când analizăm această primă
condiţie se referăstrict la pedeapsa închisorii sau a amenzii, „rezultă că nu pot fi suspendate măsurile
educative aplicabile minorilor, reglementate de art.101 Cod penal”85
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni,

dacă pedeapsa rezultantă este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de
art.81 Cod Penal.
83 Trib. Reg. Banat, Secţia penală, Decizia nr.3298/1999, Revista de drept penal, nr.4/2001, pag.155
84 Culegere de practică judiciară. Drept penal şi procesual penal, Ed. RA Monitorul Oficial,Bucureşti, 2000, pag.119-120
85 C.Sima-Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
pag.255 94 G. Dobrican, E.Gherguţ, Revista Dreptul,nr.7/1984, pag.47
365
Restricţia priveşte însă numai pedeapsa rezultantă a închisorii, nu şi amenda aplicată pentru un
concurs de infracţiuni, ca pedeapsă rezultantă unică.
În cazul unui concurs de infracţiuni pentru care se poate dispune suspendarea condiţionată şi în speţa
este alicabilă şi instituţia graţierii, „mai întâi se face aplicarea art.81 C.P. şi doar ulterior se aplică, dacă este
cazul dispoziţiile legale referitoare la graţiere, atunci desigur, instanţa judecătorească va trebui să examineze
cerinţele prevăzute de lege pentru acordarea suspendării condiţionate, inclusiv cea privitoare la cuantumul
pedepsei sunt îndeplinite, urmând ca în caz afirmativ să dispună suspendarea condiţionată a executării
referitor la ansamblul pedepselor stabilite, şi numai după aceea să constate, în cadrul unei operaţii
subsecvente, graţierea a uneia sau a unora dintre acele pedepse.”94
-b) infracţiuni pentru care nu se poate dispune suspendarea
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de
vătămare corporală gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, viol alin.1 şi 2 şi tortură alin.1 şi 2.
Legiutorul a voit să excludă de la beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei pe infractorii care
au săvârşit infracţiuni intenţionate grave, oricare ar fi acelea, sau infracţiuni de violenţă
366
nominalizate( aceasta pentru că pedeapsa pe care legea o prevede, cel puţin pentru unele din variantele lor,
nu depăşeşte 15 ani, pentru a intra în primul caz de excludere).
Cu privire la ipoteza în care este vorba despre o infracţiune rămasă în faza de tentativă, dacă în cazul
acestei infracţiuni a căror limită maximă specială se situează întotdeauna sub 15 ani închisoare-indiferent de
natura şi gravitatea infracţiunii produse , s-a răspuns negativ la problema pusă în discuţie86.
Pe de altă parte, într-o speţă în care un minor săvârşise o infracţiune de furt calificat( pentru o
asemenea faptă pedeapsa era mai mare de 12 ani – la data respectivă o asemenea faptă neîncadrându-se în
dispoziţiile prevăzute la art.81 C.P.) s-a concluzionat că suspendarea condiţionată a executării pedepsei este
legală, întrucât limita maximă a pedepsei închisorii prevăzute de art.81 alin.3 C.P., trebuie raportată în cazul
minorilor la art.109 alin.1 C.P:, care prevede reducerea pedepselor la jumătate.
Soluţia este greşită întrucât „ prevederile speciale pentru minori privesc exclusiv pedeapsa şi nu modul
de individualizare şi de executare a ei”87
-c) repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune
86 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr. 1406/1999, Revista de Drept penal, nr. 1/2002, pag. 134
87 Şt. Daneş, V. Papadopol,- Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică, Bucureşti, 2002, pag.316
367
Pentru ca infractorului să i se acorde această şansă, acesta trebuie să dea dovadă că inspiră încredere,
lucru ce reiese indirect din acoperirea pagubei ce rezultă din săvârşirea infracţiunii.
Această obligaţie era limitată doar la infracţiunile prin care se provocau pagube avutului obştesc( prin
reglementarea dată de Codul Penal din 1968) însă prin legea 104/1992 s-a stipulat faptul că „ în cazul
condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei numai dacă paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este
garantată de o societate de asigurări.”
Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr.463/1997, s-a statuat că aceste dispoziţii sunt
necostituţionale, ca atare se poate dispune suspendarea condiţionată chiar dacă prejudiciul nu a fost recuperat
sau a fost acoperit parţial.
-d) persoana condamnatului
Pericolul social pe care îl emană condamnatul este dat de faptă şi de împrejurările în care aceasta a
fost săvârşită, pe de o parte, şi de antecedentele penale ale acestuia, pe de altă parte.
368
În ceea ce priveşte antecedentele penale ale condamnatului, legea cere ca acesta să nu mai fi fost
condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul în care condamnarea intră în
vreunul din cazurile prevăzute de art.38 Cod Penal.
Deci, condamnatul nu mai trebuie să mai fi suferit mai înainte o condamnare, care să constituie,
potrivit legii, primul termen al unei mari recidive. În acelaşi timp, suspendarea condiţionată a executării unei
condamnări la pedeapsa închisorii se poate dispune indiferent de durata respectivei condamnări, dacă prin
acea condamnare s-a sancţionat o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii, o infracţiune săvârşită din culpă,
o infracţiune amnistiată sau o faptă care nu mai este prevăzută ca infracţiune de legea penală. O
condamnare la pedeapsa amenzii nu constituie un antecedent penal de natură să excludă, prin simpla sa
existenţă, suspendarea condiţionată a pedepsei, însă poate influenţa aprecierea instanţei cu privire la
posibilitatea de reeducare fără executarea pedepsei,încât îndirect poate să împiedice suspendarea
condiţionată a executării.
-e) convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea pedepsei
Pentru a se trage o astfel de concluzie, instanţa ţine seama de toate datele privitoare la fapta săvârşită
şi la făptuitor, la conduita anterioară a acestuia, la orice date sau elemente care îl caracterizează. Lipsa
unor antecedente penale nu poate fi suficientă în acest sens( în fapt este doar o condiţie de sine-stătătoare).
369
Instanţa trebuie să ţină seama de „ gravitatea faptelor, cât şi de trecutul infractorului, de mediul în care
trăieşte, de modul de comportare la locul de muncă, în familie şi în general în societate.
Numai când din toate împrejurările arătate ar rezulta că infrcatorul, care a avut tot timpul o viată
onestă, îndeplinindu-şi îndatoririe sociale, a ajuns să săvârşească o infracţiune fie ca urmare a slăbirii
momentane a exigenţei faţă de sine, fie din cauza unui concurs de împrejurări nedorite, suspendarea
executării pedepsei apare ca legitimă”88
„ Uneori aceste elemente obiective şi subiective pot coincide cu cele reţinute de instanţă ca şi
circumstanţe atenuante, însă pentru aplicarea suspendării condiţionate se cere ca scopul pedepsei să poată fi
atins fără privare de libertate, condiţie care nu este cerută pentru aplicarea circumstanţelor atenuante”89
Instanţa, poate la cererea condamnatului sau din oficiu, să respingă această cerere de suspendare a executării
pedepsei, nefiind obligată să motiveze această soluţie.
Pe de altă parte, în cazul acordării suspendării, acest fapt trebuie motivat, în vederea realizării
controlului judiciar realizat de instanţa superioară, cu privire la temeinicia acestei soluţii.
88 I. Fodor- Privitor la suspendarea executării pedepsei, în Legislaţie Penală, nr.10/1958, pag.38

89 I.C. Morar- Suspendarea condiţionată a pedepsei –şansă sau capcană?, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2002,pag.2002
370
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în cazul în care pedeapsa aplicată
este graţiată( interesul condamnatului este de a obţine în primul rând suspendarea executării pedepsei şi mai
apoi graţierea acesteia).
Cazuri speciale
În cazul condamnaţilor cu executarea pedepsei la locul de muncă, atunci când condamnatul nu mai
poate presta muncă din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, instanţa dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.81( art.861 alin.3)
În cazul infracţiunii de abandon de familie, legea prevede că, dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul
judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile de care era ţinut, instanţa pronunţă împotriva acestuia o
condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art.81 Cod Penal ( art.205 alin.4 Cod Penal).
Termenul de încercare
Durata suspendării constituie termen de încercare pentru condamnat şi se compune din durata
pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani. Termenul de încercare este
371
variabil, în raport de duarata pedepsei închisorii aplicate şi poate fi de maxim 5 ani, având în vedere că
durata maximă a închisorii care poate fi suspendată este de 3 ani. Dacă pedeapsa a cărei executare urmează
să fie suspendată este amenda, termenul de încercare este de 1 an.
Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei
● Efecte provizorii
„ Hotărârea prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, rămasă definitivă, are
ca efect imediat, în primul rând, aşa cum arată şi denumirea măsurii luate- suspendarea executării pedepsei
aplicate, adică neexecutarea ei- pe durata termenului de încercare, suspendarea priveşte atât pedeapsa
principală, cât şi eventualele pedepse complementare”90.
În ipoteza în care condamnatul este arestat preventiv, acesta este pus imediat în libertate, din chiar
momentul pronunţării hotărârii de suspendare.
În privinţa pedepselor accesorii, s-a făcut remarca în literatura de specialitate că nu se suspendă şi
pedeapsa accesorie în cazul în care se dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale.
Întrucât suspendarea condiţionată a executării pedepsei implică o condamnare, instanţa trebuie să aplice şi
art.71 C.P. şi să interzică efectiv inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 C.P.
90 C. Bulai- Manual de drept penal.Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, pag.528
372
Într-o altă opinie, se specifică faptul că întrucât pedeapsa accesorie însoţeşte executarea pedepsei
principale, iar asupra acesteia s-a dispus suspendarea executării,ea nu mai poate fi aplicată.
În realitate, pedeapsa accesorie devine incidentă prin efectul legii, interzicerea drepturilor la care se
referă are loc de drept, prin simpla rămânere definitivă a hotărârii de condamnare. Referindu-se la
suspendarea condiţionată a pedepsei , art.81 C.P. nu distinge între pedeapsa principală, complimentară şi
accesorie, aşa cum distinge în privinţa măsurilor de siguranţă, ceea ce înseamnă că le vizează pe toate.
Măsurile de siguranţă însă, având un caracter preventiv şi urmărind preîntâmpinarea unor fapte
antisociale, este firesc ca ele şi fie menţinute atâta timp cât durează starea de pericol dată de
săvârşirea infracţiunii respective.
Obligaţiile civile, de asemenea vor putea fi solicitate de partea vătămată , acestea urmând fi acoperite în
mod integral.
Aceste obligaţii sunt altele decât cele constând în paguba pricinuită prin infracţiune, şi care se execută ca o
cerinţă a suspendării.
373
În concluzie, pe durata termenului de încercare, se instituie obligaţia specială de a nu se săvârşi o altă
infracţiune, sub sancţiunea executării integrale atât a pedepsei a cărei executare este suspendată, cât şi a
pedepsei pentru noua infracţiune; totodată, condamnatul are îndatorirea de a-şi îndeplini obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare.
● Efecte definitive
Potrivit art.86 Cod Penal, dacă condamnatul nu săvârşeşte din nou o infracţiune înăuntrul termenului
de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării pentru din cauzele prevăzute în art.83, 84 Cod
Penal, atunci acesta este reabilitat de drept. Astfel reabilitarea are loc ope legis, înlăturând întreg cortegiul de
consecinţe ale condamnării,atât pe cele penale, cât şi pe cele extrapenale. Potrivit legii 7/1972- privind
cazierul judiciar-abrogată, cei reabilitaţi de drept în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei sunt
scoşi din evidenţă după ce au trecut 2 ani de la expirarea termenului de încercare.
Într-o opinie s-a considerat că instanţa competentă pentru a judeca cererea de reabilitare este instanţa
de executare91, într-o altă opinie s-a susţinut că este instanţa de fond care de cele mai multe ori este şi
instanţa de executare92, alţi autori apreciază că „ cererea de constatare judecătorească a reabilitării de drept
91 100 D.V. Mihăescu – Cu privire la constatarea intervenirii reabilitării de drept, în R.R.D., nr.
2/1970, , pag. 117
92 I. Cosma- Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 304-305
374
trebuie adresată judecătoriei de la locul unde domiciliază condamnatul”93, iar punctul de vedere cel mai des
împărtăşit este acela că inexistenţa unei dispoziţii legale în acest sens fac aplicabile dispoziţiile art. 494 Cod
procedură penală, aşa încât este competentă fie instanţa care a judecat în prim grad cauza, în care s-a
pronunţat condamnarea, fie instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul94.
Incidenţa legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi-a găsit diferite
rezolvări în literatura de specialitate, astfel:
-într-o opinie se au în vedere următorele considerente: „ art.13 Cod penal are în vedere acele situaţii
care nu au caracter definitiv şi o astfel de situaţie este şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe
tot timpul termenului de încercare; termenul mai scurt din noua lege implică ideea că obiectiv în condiţiile
social-politice existente la data adoptării noii legi[...] asigură reabilitarea de drept a condamnaţilor şi deci
este normal să fie aplicat şi celor condamnaţi anterior ”95
-într-o altă opinie se ia în discuţie principiul neretroactivităţii-art.11 Cod penal când legea nouă
lungeşte termenul, ori al neretroactivităţii când îl scurtează; art 13 are în câmpul său de aplicare numai
93 G. Dărângă- Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, pag. 490
94 V. Rămureanu- Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti. 1980, pag. 201
95 D. Pavel- Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, În RRD nr.6/1968,pag.17
375
situaţia în care se modifică pedepsele în intervalul de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea ei
definitivă96
- în sfârşit într-o a treia accepţiune se susţine că pentru aplicarea legii penale mai favorabile în această
ipoteză, elementele acestei instituţii trebuie disociate,astfel în ceea ce priveşte pedeapsa în sine a cărei
executare formează obiectul suspendării aplicarea legii maifavorabile este de neînlăturat, o asemenea
pedeapsă neputând fi supusă unui alt regim decât al pedepsei executabile, aceasta cu atât mai mult cu cât
pedeapsa a cărei executare este suspendată poate deveni prin revocare sau anulare o pedeapsă executabilă,
iar în ceea ce priveşte suspendarea condiţionată aceasta trebuie să fie înlăturată de la aplicarea legii mai
favorabile deoarece constituie un mijloc de individualizare, aceasta este lăsată la aprecierea instanţei97
Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

Potrivit art. 83 alin. 1 Cod Penal dacă în cursul termenului de încercare, condamnatul a săvârşit din
nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă, chiar dacă după expirarea acestui
termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată se dispune executarea în întregime a pedepsei, fără ca
aceasta să se contopească cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. Este necesar, în acelaşi timp, ca
96 C. Barbu-Aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,1972,pag.232-233

97 V. Sopron- Aspecte în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile, în RRD, nr.5/1969,pag.82
376
infracţiunea săvârşită din nou înlăuntrul termenului de încercare, să se fi descoperit după expirarea acestui
termen, revocarea nemaiputând avea loc. În situaţia în care infracţiunea săvârşită din nou s-a descoperit tot
înăuntrul termenului de încercare, suspendarea executării se revocă, chiar dacă autorul infracţiunii a fost
descoperit după expirarea termenului de încercare.
Dacă infracţiunea săvârşită din nou este o infracţiune din culpă, instanţa poate acorda şi pentru aceasta
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.În acest caz ea nu mai revocă suspendarea executării acordate
pentru prima condamnare.(art.83 alin 3 Cod Penal).
Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei se poate realiza şi în cazul în care
condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile, măsura fiind facultativă, afară de cazul în care cel
condamnat dovedeşte că nu a avut putinţa de a le îndeplini( art.84 Cod Penal)98.
În situaţia revocării suspendării, instanţa dispune executarea pedepsei ce fusese suspendată, precum şi
a pedepsei pentru noua infracţiune, cele două pedepse neputându-se contopi, în consecinţă instanţa
nemaiaplicând sporul prevăzut pentru recidivă.( art.83 alin. ultim).
„Explicaţia acestei agravări a tratamentului penal, în raport cu cel prevăzut pentru recidiva
postcondamnatorie se află în periculozitatea persoanei condamnatului, care nu numai că a recidivat, dar a
98 N. Iliescu, I. Fodor- Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în dreptul penal român, în S.C.J, nr. 1/1968, pag. 59 şi urm.
377
făcut-o nesocotind încrederea acordată şi posibilitatea ce i s-a creat de a se îndrepta fără să execute pedeapsa
aplicată.”99
Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

Anularea constă în desfiinţarea măsurii acordate unui condamnat cu astfel de antecedente
penale(art.85 înainte de expirarea termenului de încercare se descoperă faptul că cel ce fusese condamnat
mai săvârşise înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea
definitivă a acesteia, o infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea
termenului de încercare, suspendarea executării se anulează) care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de
judecată în momentul pronunţării hotărârii, ar fi făcut cu neputinţă acordarea suspendării. Anularea
suspendării condiţionate a executării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea, care ar fi putut atrage anularea, a
fost descoperită după expirarea termenului de încercare.
Dacă pentru restabilirea adevăratei situaţii şi pentru reconsiderarea soluţiei definitive cu privire la
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, n-ar fi reglementată această măsură remediu,[...] s-ar ajunge
la situaţia ca acesta să profite, în detrimentul interesului social, de un accident procesual, ceea ceeste
inadmisibil.
99 P. Baciu, G.Antoniu- Starea de recidivă în cazul săvârşirii unor infracţiuni în timpul suspendării condiţionate a executării pedepsei, în R.D.D., nr. 3/1973, pag.
87-92
378
Într-o altă viziune, anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei ar fi o sancţiune100
B● Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere101, 102
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o formă specifică de suspendare condiţionată a
executării pedepsei, care implică supunerea condamnatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri
de supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, pe baza
legii.
Modelul francez a stat la baza reglementării acestei instituţii şi in dreptul penal român prin apariţia legii
104/1992.
Condiţiile cerute pentru acordarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere au fost prevăzute
de art.86112 Cod Penal:
a ) natura şi mărimea pedepsei aplicate
100 C.Bulai- Manual de drept penal,Partea generală, vol.III, Bucureşti,1981,pag.295

102 C.Mitrache-Drept penal român partea generală, Ed.Şansa,1995,pag 300 şi urm.
379
Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care pedeapsa
aplicată este de cel mult 4 ani, amenda nemaifiind menţionată ca pedeapsă alternativă, ca în cazul
suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Această măsură de politică penală poate fi luată şi faţă de condamnatul care a săvârşit un concurs de
infracţiuni, dacă pedeapsa rezultantă este închisoarea de cel mult 3 ani şi dacă sunt întrunite condiţiile legale.
Faptul că legea nu se referă şi la suspendarea executării amenzii se explică prin aceea că , în acest caz se
poate aplica suspendarea simplă, care este mai favorabilă pentru condamnat, întrucât acesta nu va mai fi
supus unor măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii stabilite de instanţa de
judecată.
b) infracţiuni pentru care suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă
Legea 140/1996 a introdus un nou alin. la art.861 C.P. prin care s-a prevăzut că la fel ca în cazul suspendării
condiţionate a executării pedepsei, nici măsura suspendării executării sub supraveghere nu poate fi dispusă
în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedepsa închisorii mai mari de 12 ani, precum
şi în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.
Prin legea 456/2001 de aprobare a O.U.G.207/2000 s-a lărgit sfera infracţiunilor pentru care se putea
dispune această măsură, mărindu-se limita superioară a cuantumului pedepselor a căror executare poate fi
380
suspendată sub supraveghere, la 15 ani, în acelaşi timp adăugându-se în categoria infracţiunilor de violenţă
ce sunt excluse de la această posibilitate, o nouă infracţiune- vătămarea corporală.
De reţinut şi adăugirea realizată prin art.21 din legea 456/2001 în care se precizează că: „ suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzută de
art.209 alin.3 dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani( aceasta este în fapt o excepţie,
întrucât limita superioară a pedepsei închisorii prevăzută în cazul infracţiunii de furt calificat-art.209 alin.3,
este de 18 ani şi nu de 15 ani, aşa cum prevăd dispoziţiile legale analizate mai sus).
c ) Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune
Există cerinţa ca paguba produsă prin infracţiune să fie integral reparată până la pronunţarea hotărârii
pentru a se putea dispune această măsură. După cum am mai arătat, dispoziţiile redate mai sus sunt
neconstituţionale, argumentul de bază fiind acela că s-ar realiza o discriminare între cei care au posibilităţi
materiale de a acoperi prejudicul şi cei care datorită lipsei de venituri nu îşi pot îndeplini această obligaţie,
deci nu li se poate reţine reaua credintă.
Acoperirea prejudiciului se poate face, de asemenea, şi prin existenţa unei garanţii din partea unei
societăţi de asigurare.
381
d ) Persoana condamnatului
Pentru a se putea dispune suspendarea executării sub supraveghere se cere ca cel condamnat să nu mai
fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul în care condamnarea intră
în vreuna dintre situaţiile prevăzute în art.38 C.P.
e ) Aprecierea instanţei că cel condamnat nu va săvârşi noi infracţiuni, chiar fără
executarea pedepsei. Instanţa, ţinând seama de o serie de criterii : de persoana condamnatului, de
comportamentul său după comiterea faptei, de faptul că pronunţarea condamnării constituie un
avertisment pentru acesta, iar chiar şi in situaţia în care nu se execută pedeapsa, respectivul nu va mai
săvârşi noi infracţiuni, are facultatea de a dispune suspendarea sub supraveghere.
La fel ca şi în cazul suspendării simple, instanţa nu este obligată să motiveze respingerea cererii
inculpatului de a i se aplica această măsură, ci numai dispunerea ei, pentru a putea da posibilitatea instanţei
de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia măsurii.
Totuşi, în acest caz, spre deosebire de suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pronunţarea
condamnării trebuie să constituie pentru infractor un avertisment, o reacţie a societăţii, susceptibilă de a se
repeta în forme mai intense, dacă va săvârşi o infracţiune în cursul termenului de încercare.
382
Cazuri speciale
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă de instanţă chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute în art.861 C.P., în cazul condamnatului cu executarea pedepsei la locul de
muncă atunci când acesta şi-a pierdut total capacitatea de muncă( art. 86 9 alin 4 C.P.)
Constatând pierderea totală a capacităţii de muncă a condamnatului, instanţa dispune revocarea

executării pedepsei la locul de muncă şi, ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de
muncă şi criteriile generale de individualizare a pedepsei, ia măsura suspendării executării simple, sau, după
caz, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Termen de încercare
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se acordă şi ea pe un termen de încercare, compus
din durata pedepsei aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, cuprins între 2 ani şi 5
ani.
Măsuri de supraveghere
Condamnatul este obligat să aducă la îndeplinire următoarele îndatoriri:( art.86 3 alin 1 )
a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe
stabilite de instanţă
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare
care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
383
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Prin aceste măsuri de supraveghere se realiza decât o relativă supraveghere a condamnatului. În alte
sisteme această sarcină este dată unor organe de stat sau organizaţii non-guvernamentale profesionalizate
funcţionarii sau agenţii de probaţiune. Prin aparţia legii nr se încearcă implementarea şi la noi a unui atare
sistem.
Obligaţiile condamnatului
Pe lângă măsurile de supraveghere, instanţa de judecată poate să impună condamnatului repectarea
uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute în art.863 alin 3 C.P.:
a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare

b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în
condiţiile fixate de instanţă.
c) Să nu frecventeze anumite locuri stabilite
d) Să nu intre în legătură cu anumite persoane
e) Să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule
f) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Alegerea obligaţiilor ce sunt puse în sarcina condamnatului se face în funcţie de anumite criterii:
384
natura şi cauzele infracţiunilor săvârşite, starea psiho-fizică a condamnatului, vârsta şi în genere nevoile
de reeducare ale acestora.
Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere
1.Efecte provizorii
Efectul imediat constă în suspendarea executării pedepsei aplicate,intrând sub acest regim tot ceea ce
este penalitate decurgând din hotărârea judecătorească. Şi în acest caz suspendarea pedepsei nu are nici o
înrâurire asupra măsurilor de siguranţă şi obligaţiilor civile, acestea urmând a fi puse în executare.
2.Efecte definitive
Dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune, în cursul termenului de încercare, şi nu s-a
pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, el este reabilitat de drept. Scoaterea din evidenţele
cazierului judiciar urmează a se face după 2 ani de la expirarea termenului de încercare- art.12 alin 1 lit.b ,
legea 7/ 1972-abrogată.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Dacă în timpul scurgerii termenului de încercare, condamnatul cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după
385
expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea executării sub supraveghere şi dispune executarea
integrală a pedepsei suspendate, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune( această
din urmă infracţiune trebuie descoperită înainte de expirarea termenului de încercare). În ipoteza în care
noua infracţiune este săvârşită sub forma culpei, instanţa poate dispune şi pentru aceasta suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, caz în care nu va mai fi revocată suspendarea.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune şi în situaţiile în care
condamnatul nu şi-a îndeplinit până la expirarea termenului de încercare obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea judecătorească( cu excepţia situaţiei în care face dovada că nu a avut posibilităţi materiale de a
executa respectiva obligaţie).
Dacă cel condamnat nu îndeplineşte măsurile de supraveghere prevăzute de lege, ori obligaţiile
stabilite de instanţă, acesta poate revoca suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în întregime
a pedepsei, sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3ani. ( art. 864 alin 2).
Iată că în cel de-al treilea caz în care se poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, instanţa are latitudinea de a alege între două alternative, în măsura în care condamnatul nu şi-a
îndeplinit îndatoririle, iar în cazul în care optează pentru cea de a doua alternativă, stabileşte durata
prelungirii termenului de încercare.
386
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Dacă se descoperă înainte de expirarea termenului de încercare, că cel condamnat mai săvârşise,
înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia,
o infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, abia după expirarea termenului de încercare,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare
la concursul de infracţiuni sau recidivă.
În ipoteza concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultantă nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate
dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, caz în care, termenul de încercare se calculează de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a pedepsei.
C● Executarea pedepsei închisorii la locul de muncă103, 104
104 C.Mitrache-Drept penal român partea generală, Ed.Şansa,Bucureşti,1995,pag 304 şi urm.
387
Instituţie a dreptului penal care permite instanţei de judecată să dispună ca pedeapsa închisorii, care nu
depăşeşte 5 ani, aplicată pentru o infracţiune care nu este foarte gravă, să se execute nu într-un loc de
deţinere, aşa cum se face în mod normal, ci la locul de muncă, în unitatea economică sau instituţii publice,
persoană juridică de drept public sau de drept privat, în anumite condiţii, dacă scopul pedepsei poate fi
realizat fără privarea de libertate a condamnatului.
Ca măsură de politică penală, această instituţie îmbină judicios interesele apărării sociale cu interesele
individului infractor şi cu nevoile reeducării acestuia.
Executarea pedepsei la locul de muncă asigură o mai profundă şi mai eficientă influenţă educativă a
pedepsei, prin prestarea condiţionată a unei munci socialmente utile, sub supravegherea unităţii care îl
acceptă; în plus se reduc cheltuielile sociale legate de executarea pedepselor în penitenciar.Condamnatul are
avantajul că nu este privat de libertate, că nu este separat de familie şi de mediul de muncă şi de viaţă de
până atunci, că are posibilitatea , de a dovedi prin modul de a se comporta, prin prestarea în mod conştiincios
a muncii, că s-a îndreptat şi nu va mai săvârşi fapte reprobabile.
Noţiunea de reeducare prin muncă105
105 C.Turianu- Reeducarea prin muncă, Ed.Ştiinţifică şi pedagogică, Bucureşti, 1984 pag.19 şi urm.
388
Această instituţie- introdusă în Codul nostru penal prin legea 6/1973, sub denumirea de muncă
corecţională –este prevăzută în codurile penale ale unor state ca un gen de pedeapsă distinctă( art.37 C.P.
bulgar din 1968, art.44 C.P. cehoslovac din 1961, art.35 C.P. maghiar din 1961, art.35 C.P. polonez din
1960), care poate fi pronunţată doar atunci când este prevăzută şi în partea specială a C.P. sau în diferite legi
speciale, care cuprind şi infracţiuni ce se pot săvârşi în domeniul respectiv de reglementare. Astfel, de pildă,
în art.43 din C.P. cehoslovac, republicat în anul 1973 „ Tribunalul nu poate pronunţa pedeapsa măsurii
redresării decât în cazul unde prezenta lege permite, în partea sa specială, aplicarea acestei pedepse şi atunci
când, în raport de persoana făptuitorului şi posibilitatea reeducării sale, nu este necesar să se pronunţe
pedeapsa privativă de libertate pentru a se atinge scopul pedepsei. „
Prevederile legii 6/1973, prin care se instituie în dreptul nostru penal posibilitatea executării pedepsei
închisorii prin prestarea unei munci în stare de libertate, reflectă o concepţie proprie a legiuitorului nostru în
ceea ce priveşte natura juridică a acestei instituţii, reglementând-o nu ca un gen de pedeapsă- care să
înlocuiască pedeapsa închisorii şi care deci să fie cuprinsă în scara generală de pedepse, prevăzută de art.54
C.P.- ci ca un mijloc sui-generis de individualizare judiciară cu ajutorul căruia pedeapsa închisorii poate fi
executată fără privare de libertate.
389
Sub aspectul caracterizării ei juridice generale, în literatura juridică- pornindu-se de la aşezarea
dispoziţiilor privind munca corecţională( art.861 -867C.P.) în cap.V, din cadrul titlului III, capitol intitulat
„individualizarea pedepselor”, precum şi din situarea separată a acestor dispoziţii după secţiunea a–III-a
intitulată „ suspendarea condiţionată a executării pedepsei” s-au emis diferite opinii în ceea ce priveşte
concepţia legiuitorului cu privire la natura juridică a acestei noi instituţii.
Astfel,unii autori- I.Grigoraş, I.Poenaru, sunt de părere că executarea pedepsei prin muncă, fără
privare de libertate, este „ atât un mijloc de individualizare a pedepsei închisorii, cât şi o modalitate de
executare a acestei sancţiuni”. Alţi autori- V. Papadopol, G.Antoniu, N.Iliescu, D.Pavel consideră că în
regimul tranzitoriu reglementat prin Decretul 218/1977 executarea pedepsei prin muncă nu este o pedeapsă
de sine-stătătoare, un anumit gen de pedeapsă, ci „ un mijloc de individualizare a pedepsei, prin stabilirea
unui anumit mod de executare a acesteia.”
I. Neagu şi Şt. Daneş consideră că ne aflăm în prezenţa unui mijloc de individualizare a pedepsei
închisorii cu ajutorul căruia aceasta poate fi executată fără privare de libertate.
Dacă iniţial în baza Decretului 218/1977 „ instanţa stabilea mai întâi genul şi apoi un anumit cuantum
al acesteia şi, apoi, dacă a aplicat pedeapsa închisorii, în măsura în care erau îndeplinite cerinţele legii,
dispunea un alt mod de executare a ei decât prin privare de libertate, şi anume prin muncă în una dintre
390
unităţile sus arătate.”106, ulterior, „ executarea sancţiunii prin muncă nu este o pedeapsă de sine stătătoare, un
anumit gen de pedeapsă, ci un mijloc de individualizare a pedepsei, prin stabilirea unui anumit mod de
executare a acestuia.”107
De altfel, în mod constant, Tribunalul Suprem a relevat că măsura executării pedepsei închisorii prin
muncă, prevăzută în codul penal şi în art.1 din Decretul 218/1977, este, ca şi suspendarea condiţionată a
executării, un mijloc de individualizare a pedepsei, cu referire specială la pedeapsa închisorii, vizând
modalitatea de executare a acesteia[...].
De aceea, socotim că executarea pedepsei prin muncă nu are, pur şi simplu, rolul unei instituţii
complimentare a procesului principal de individualizare, desfăşurat potrivit art.72 C.P., deoarece această
măsură nu are doar rolul de a completa, complini acest proces, ea constituind o măsură distinctă, subsecventă
acestei operaţii de individualizare, a cărei aplicare este lăsată la latitudinea instanţei de judecată.
Alminteri, contrar dispoziţiilor din art.1 Decretul 218/1977, ar trebui să admitem că, pentru a putea dispune
executarea pedepsei prin muncă, instanţa nu mai este ţinută a aprecia asupra gravităţii faptei şi împrejurărilor
106 Şt. Daneş, V. Papadopol- Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică,Bucureşti, 2003, ediţia a II-a, pag.250 şi urm.
107 Şt. Daneş, V. Papadopol- Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică,Bucureşti, 2003, ediţia a II-a, pag.250 şi urm.
391
în care ea a fost comisă, dacă asupra pericolului social concret al acesteia evaluat deja- potrivit criteriilor
generale de individualizare prevăzute de art.72 C.P.- într-o pedeapsă de cel mult 5 ani închisoare.
Or, chiar în condiţiile în care pedepsele până în această limită urmează să fie executate, de regulă,
prin muncă, judecătorul are datoria de a aprecia printre altele, şi asupra pericolului social al faptei şi a vedea
dacă pedeapsa aplicată persoanei vinovate de săvârşirea ei poate fi executată prin muncă sau, dimpotrivă,
urmează să fie executată într-un loc de deţinere.”[...]
O altă modificare a apărut în urma edictării legii 104/1992, când s-a schimbat vechea denumire -
muncă corecţională în noţiunea de executare a pedepsei la locul de muncă, în acelaşi timp modificându-se
conţinutul condiţiilor pentru aplicarea şi executarea acestor măsuri.
Criteriile de aplicare a executării pedepsei închisorii prin muncă
În art.1 alin.1 Decretul 218/1977 se prevedea, în acest sens, că instanţa, ţinând seama de gravitatea
faptei, de împrejurările în care a fost comisă şi de conduita generală a făptuitorului, va dispune de regulă, ca
executarea pedepsei să se facă prin muncă.”
Criteriile de aplicare a executării sancţiunii închisorii contravenţionale prin muncă
[...] Spre deosebire de Decretul 329/1966 privind sancţionarea unor contravenţii la regulile de călătorie cu
trenul, care a constituit primul act normativ ce a prevăzut sancţiunea închisorii contravenţionale şi care, în
392
art.10, menţiona că punerea în executare a hotărârii în ceea ce priveşte închisoarea contravenţională se face
potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală, art.151 alin 3 din decretul 153/1970 prevede că:
„ Dispoziţiile referitoare la munca corecţională, din codul penal şi legea privind executarea pedepselor se
aplică în mod corespunzător.”
Aşa fiind, credem că este greşită afirmaţia potrivit căreia „ sigura cale de pătrundere a reglementărilor
penale în materia contravenţională, este cea rezervată executării, fiind strict limitată la instituţia amânării şi
întreruperii ei, precum şi la calea de atac extraordinară a contestaţiei, determinată de ivirea unui incident în
această fază.[...]
Condiţiile de aplicare sunt prevăzute în art.86 7 C.P.: a)
durata pedepsei aplicate
Pentru a putea fi executată la locul de muncă pedeapsa aplicată inculpatului trebuie să fie închisoarea
de maximum 5 ani.Legea prevede şi posibilitatea ca şi în cazul unui concurs de infracţiuni să se poată aplica
instituţia juridică analizată, dacă durata este de cel mult 3 ani şi se întrunesc celelalte condiţii art.86 7 alin.2.
Stabilirea limitei pedepsei aplicate la 5 ani închisoare pentru care se poate dispune executarea la
locul de muncă îşi găseşte explicaţia în aceea că în acest caz din punct de vedere al naturii juridice, această
măsură constă într-o pedeapsă ce se execută, chiar dacă executarea se face în libertate.
393
Executarea prin muncă este condiţionată, în al doilea rând, de caracterul nedefint al pedepsei la data luării
acestei măsuri, putând fi deci aplicată numai de instanţa care soluţionează cauza în fond sau în recurs108.
Pe de altă parte, dacă prin hotărârea rămasă definitivă nu s-a statuat ca pedeapsa să fie executată prin
muncă, executarea urmând să se realizeze în detenţie, orice înlocuire ulterioară a acestui mod de executare
ar însemna o încălcare a puterii de lucru judecat.
Astfel, contestaţia la executare prin care se solicită substituirea executării în detenţie prin executarea la locul
de muncă este inadmisibilă109; revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei cu închisoarea nu
poate conduce la executarea pedepsei în regimul muncii corecţionale110. b) Persoana condamnatului
Deşi dispoziţiile penale aplicabile în acest domeniu nu prevăd expres nici o condiţie cu privire la
persoana celui condamnat, este neîndoielnic că, pentru a se putea dispune executarea pedepsei prin muncă,
aceasta trebuie să aibă capacitatea de a muncii.[...]
108 D.V. Mihăescu- Probleme de practică judiciară în materia obligării la muncă corecţională, în R.R.D, nr.6/1975, pag.44
109 Tribunalul jud. Timiş, Decizia penală nr. 7/1979, în R.R.D., nr. 8/1979, pag. 59
110 Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 1/1983, în R.R.D., nr.9/1983, pag. 32
394
Condiţia ca cel condamnat să aibă capacitatea de a munci rezultă, implicit, şi din prevederile art.865 alin
3 C.P., potrivit cărora executarea pedepsei prin muncă se revocă atunci când cel condamnat nu mai poate
presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.[...]
Condamnaţii pensionari cu gradul III de invaliditate, însă fiind în principiu apţi de muncă, cu unele limitări,
nu sunt excluşi de la beneficiul executării pedepsei în regimul muncii corecţionale.111
În legătură cu aceste condiţii, în literatura juridică s-a pus problema de a şti până la ce vârstă se poate
dispune executarea prin muncă a pedepsei. Potrivit unei opinii, sunt exceptate de la executarea prin muncă
bărbaţii care au îndeplinit vârsta de 60 de ani, iar femeile 55 de ani, fiindcă, în principiu, nu mai pot munci,
având vârsta de pensionare[...]
Potrivit unei altei opinii la care ne raliem, împlinirea vârstei de pensionare nu exclude- atâta vreme cât cel
condamnat are capacitatea de a muncii- posibilitatea de a se dispune ca pedeapsa să fie executată prin
muncă[...]
111 I.Iacob- Condiţiile în care se poate executa prin muncă corecţională pedeapsa privativă de libertate de către condamnaţii pensionari de invaliditate de gradul
III, în R.R.D, nr.4/1982, pag.37
395
Potrivit art.862 alin 2 C.P., obligarea la muncă corecţională nu se aplică minorilor care nu au împlinit
vârsta de 16 ani...”[...]( această măsură) nu se poate lua nici faţă de militarii în termen.
Legea 104/1992 conţine dispoziţii mai rstrictive şi privitoare la persoana condamnatului, întrucât
Decretul 218/1977 permitea şi persoanelor cu antecedente penale sau chiar recidiviştilor să beneficieze de
acest mijloc de individualizare a pedepsei
c) Infracţiunile pentru care pedeapsa nu poate fi executată la locul de muncă.
O pedeapsă putea fi executată prin muncă numai dacă nu s-ar fi aplicat pentru vreuna din infracţiunile
grave enumerate în art.1 alin.2 din decretul 218/1977. Aceste infracţiuni erau precizate de legiuitor, în textul
sus-menţionat fie prin nominalizarea sa expresă, fie prin indicarea maximului special al pedepsei închisorii
prevăzut de lege.
Criteriul determinant, în ambele ipostaze este gravitatea unor astfel de infracţiuni atât din punct de
vedere al naturii şi specificului lor, cât şi din cel al gradului lor de pericol social abstract apreciat de legiuitor
în pedeapsa prevăzută în textul incriminator, ceea ce face incompatibilă pedeapsa aplicată-indiferent de
maximul special prevăzut - cu posibilitatea executării ei fără privare de libertate(nici în ipoteza în care aceste
infracţiuni grave, sunt săvârşite în forma tentativei nu se poate alege acest mod de individualizare..)
396
Practica judiciară a concluzionat că există şi alte cazuri care nu justifică executarea pedepsei prin muncă,
fără privare de libertate: un condamnat care a executat în parte o pedeapsă definitivă cu închisoarea
şi apoi a evadat( pedeapsa aplicată pentru oricare din variantele infracţiunii de evadare se adaugă la restul de
pedeapsă neexecutat din pedeapsa aflată în curs de executare în momentul evadării)
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în
cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi
în cazul infracţiunilor de vătămare corporală, vătămare corporală gravă, viol şi tortură ( în vechea
reglementare, limita superioară a pedepsei prevăzute pentru infracţiunile pentru care putea aplica această
măsură era de 12 ani, iar infracţiunea de vătămare corporală nu era exceptată de la această modalitate de
individualizare).
În plus, săvârşirea vreuneia dintre infracţiuni exclude cu atât mai mult pe făptuitor de la beneficiul
muncii corecţionale, atunci când ea intră în compunerea unui concurs de infracţiuni, pentru care
pedeapsa rezultantă nu depăşeşte 5 ani.
În acest caz nu interesează dacă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea concurentă exceptată de la
executarea prin muncă era pedeapsa cea mai grea care a fost aplicată sau era vreuna din pedepsele absorbite
397
în pedeapsa rezultantă, după cum nu interesează nici dacă a fost graţiată în întregime şi deci nu mai intră în
compunerea pedepsei rezultante.
S-au ivit discuţii în practica judiciară în legătură cu posibilitatea executării la locul de muncă a
pedepselor ce nu depăşesc 5 ani de închisoare pronunţate pentru unele infracţiuni contra
patrimoniului(delapidare, furt, înşelăciune) ce au avut consecinţe grave.
Având în vedere faptul că normele de drept penal sunt norme imperative, de strictă interpretare, care
nu pot fi extinse la alte ipoteze decât cele strict stipulate se putea concluziona că din moment ce legiuitorul
sa referit expres doar la infracţiunile contra avutului public, iar dintre acestea a exceptat expres doar pe cele
care au avut consecinţe deosebit de grave, în categoria celorlalte infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani nu pot fi incluse şi infracţiunile contra avutului public care au avut
consecinţe grave.
Totuşi s-a impus teza contrară, care se argumentează pe ideea că enumerarea prin nominalizare a
infracţiunilor exceptate nu are caracter limitativ, iar pe de altă parte, pentru infracţiunile contra avutului
public ce au avut consecinţe grave legea prevede o pedeapsă ce depăşeşte plafonul de 10 ani închisoare ,
pedepsele aplicate pentru săvârşirea acestor infracţiuni, indiferent de durata lor, nu pot fi susceptibile de
executarea prin muncă.112
112 Tribunalul jud. Ilfov, Decizia penală nr.283/1979, cu notă de C.Buga, în R.R.D., nr.7/1980, pag.45
398
d) acordul scris al unităţii
Prin legea 104/1992 s-a introdus condiţia potrivit căreia instanţa poate dispune executarea pedepsei în
unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al
unităţii.
Spre deosebire de reglementarea de dinainte de 1989 când se putea dispune munca corecţională fără a
se ţine seama de voinţa unităţii, acum interesul condamnatului de a obţine acordul în acest scop, fie al
unităţii în care lucrează, fie al altei unităţi care ar fi dispusă să îl primească, este dat de faptul că fără o astfel
de instituţie nu poate incuviinţa această măsură.
Executarea pedepsei la locul de muncă,se poate dispune chiar în situaţia în care la data aplicării
pedepsei, condamnatul nu desfăşura nici o activitate( art.877 alin ultim). e) persoana condamnatului
399
În primul rând se cere ca cel în cauză să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai
mari de 1 an, afară de cazul în care intră în vreunul din cazurile prevăzute de art.38 C.P.
În al doilea rând, deşi legea nu prevede printre condiţii şi capacitatea de muncă a condamnatului, este
clar că implicit trebuie îndeplinită şi această cerinţă pentru că executarea în libertate a pedepsei închisorii nu
se poate face decât prin prestarea unei munci utile.
În cazul în care subiectul este minor, instanţa trebuie să verifice inainte de aptitudinea de a presta o
muncă utilă, dacă respectivul are capacitatea juridică de a participa la raporturi de muncă. f) aprecierea
instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate.
Având în vedere drept criterii: gravitatea faptei, împrejurările în care fapta a fost comisă, conduita
profesională şi generală, posibilităţile individului de reeducare, instanţa trebuie să constate dacă sunt
suficiente temeiuri pentru ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.
Statutul juridic al condamnatului cu executarea pedepsei la locul de muncă.
Cel care este condamnat cu executare la locul de muncă se încadrează într-un raport juridic complex, de
drept execuţional penal(art.868 C.P.)
400
Astfel, între condamnat şi unitatea în care el prestează munca nu stă un raport individual de muncă, ci
un mandat de executare a pedepsei, iar conţinutul raportului de drept execuţional penal este stabilit nu de
Codul muncii, ci de dispoziţiile Codului penal.
Pe toată durata executării pedepsei, condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle la
locul de muncă, ce decurg în mod obişnuit dintr-un contract de muncă, beneficiind în acelaşi timp de
drepturi corelative, bineînţeles cu o serie de limitări.
-reţinerea cu titlu de pedeapsă a unei cote din veniturile condamnatului cu executarea pedepsei la
locul de muncă.
Din totalul încasărilor cuvenite condamnatului pentru munca prestată, cu excepţia sporurilor acordate
pentru activităţi desfăşurate în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o cotă de
15-40% stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru
întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului.În cazul condamnatului minor, reţinerile se reduc
la jumătate.
-pedepse accesorii şi obligaţii de comportare impuse condamnatului cu executarea la locul de
muncă.
Condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport cu fapta săvârşită, nu poate ocupa
funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de gestiune.( art.868 alin 1)
401
Pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales art.868 alin.2.
Potrivit art.71 alin.3 C.P. condamnatul este supus şi celorlalte pedepse accesorii, însă în privinţa interzicerii
drepturilor prevăzute de art.64 lit.d şi e, trebuie să aprecieze instanţa.
Legea face trimitere la dispoziţiile ce reglementează obligaţiile ce se stabilesc în sarcina
condamnatului cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere( art.863), astfel instanţa apreciind
necesitatea dispunerii unor asemenea obligaţii şi pentru condamnatul cu executarea pedepsei la locul de
muncă.
-limitări ale drepturilor ce decurg, în mod normal, din contractul individual de muncă. Potrivit
art.868 alin 1, lit.b,c,d şi e, se stabilesc următoarele:
-dreptul de asigurări sociale ale condamnatului cu executarea pedepsei la locul de muncă se
stabileşte în procente legale aplicate la nivelul net cuvenit condamanatului, după reţinerea cotei-părţi
prevăzute, cu titlu de pedeapsă.
-Durata pedepsei executate la locul de muncă nu se consideră vechime în muncă.

-Condamnatul nu poate schimba locul de muncă la cererea sa, decât cu acordul instanţei.
-Nefiind titularul unui contract de muncă, condamnatul nu poate fi promovat, oricare ar fi meritele
sale în muncă.
Raportul juridic al condamnatului cu unitatea la care prestează munca
402
Dacă pedeapsa se execută în unitatea în care cel condamnat îşi desfăşoară activitatea la data aplicării
pedepsei, pe timpul executării pedepsei, contractul de muncă se suspendă, urmând să-şi reia cursul efectelor
la data expirării duratei pedepsei.
În situaţia în care pedeapsa se execută într-o altă unitate decât aceea în care îşi desfăşoară activitatea
condamnatul la data aplicării pedepsei, dar care a obţinut acordul unităţii de a presta munca în acest cadru,
contractul de muncă încetează, pedeapsa executându-se fără a se mai încheia contract de muncă.
„ Munca în libertate din moment ce înlocuieşte executarea pedepsei închisorii într-un loc de deţinere,
după natura ei, nu poate fi o muncă uşoară, de formă. Din acest punct de vedere se prevede în lege că
condamnatul să desfăşoare o activitate productivă sau de specialitate. Pentru aceleaşi motive, condamnaţii
aflaţi în situaţia menţionată nu pot supraveghea munca altor condamnaţi şi nici îndeplini munca de portar,
magazioner, etc, adică munci auxiliare sau de control.”113
Potrivit art. 868 alin ultim, în cazul în care condamnatul la executarea pedepsei la locul de muncă, a
devenit militar în cursul judecăţii, sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa se
execută tot la locul de muncă, însă după efectuarea serviciului militar şi trecerea în rezervă a condamnatului.
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă
113 I. Oancea-Drept execuţional penal, Ed.All Beck, Bucureşti, 1998, pag.209
403
Legea prevede 3 cauze de revocare a executării pedepsei la locul de muncă şi anume: a)
săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate
b) sustragerea de la prestarea activităţii şi de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin hotărârea de
condamnare
c) pierderea totală a capacităţii de muncă( art.869 C.P. )
Dacă prima şi ultima sunt categorisite în doctrină a fi obligatorii, cea de a doua este facultativă. Tot cu un
caz de revocare facultativă avem de a face şi atunci când condamnatul înainte de începerea executării
pedepsei sau în timpul executării pedepsei la locul de muncă, săvârşeşte o infrcaţiune din culpă114- prin
aplicarea argumentului per a contrario.
Anularea executării pedepsei la locul de muncă
Dacă cel condamnat mai săvârşeşte o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a
dispus executarea pedepsei la locul de muncă şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fie
executată sau considerată ca executată, instanţa, dacă constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în
art.867 C.P. pentru a se dispune executarea pedepsei la locul de muncă şi în noile condiţii, va dispune
anularea măsurii.
114 C. Mitrache-Drept penal român Parte generală, Ed. Şansa SRl, Bucureşti,1995,pag.309
404
Dacă se constată că aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa îl judecă pe condamnat şi pentru
infracţiunea descoperită ulterior, stabilind pedeapsa potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, iar dacă
pedeapsa rezultantă nu depăşeşte 3 ani (art. 86 7 alin. 2) dispune executarea acesteia la locul de muncă,
scăzând din aceasta, când este cazul, durata pedepsei executate până la pronunţarea hotărârii.
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o măsură de individualizare a executării pedepsei,
în această modalitate, pe care o poate dispune instanţa de judecată la cererea conducerii unităţii unde
condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau a condamnatului însuşi, această instituţie reprezentând în fapt
încetarea condiţionată a executării pedepsei la locul de muncă înainte de expirarea duratei pedepsei, ca o
măsură de stimulare a condamnatului care şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate îndatoririle care i-au revenit în
timpul executării pedepsei la locul de muncă. Pentru aceasta, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a)
condamnatul să fi executat cel puţin 2/3 din durata pedepsei
b) să fi dat dovezi temeinice de îndreptare
c) să fi avut o bună conduită
d) să fi fost disciplinat şi stăruitor în muncă
Hotărârea judecătorească de admitere a cererii are ca efect imediat încetarea regimului juridic al
condamnatului, adică toate restricţiile la care este supus şi în primul rând reţinerea cotei-părţi din venituri.
405
Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de
muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune.Dacă în
acelaşi interval, condamnatul comite o nouă infracţiune, instanţa poate dispune revocarea încetării executării
pedepsei la locul de muncă, fiind aplicabile dispoziţiile art.61 C.P.( revocarea obligatorie/ facultativă a
executării pedepsei la locul de muncă) precum şi cele conţinute de art.8610 alin 3 C.P. privitoare la contopirea
sau scăderea pedepsei, indiferent dacă una din acestea se execută la locul de muncă.
Dacă se apreciază că nu este cazul, revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă,
respectiva măsură îşi produce efectele pe mai departe.
9.Amenda penală- sancţiunea de bază de la care trebuie să se pornească în diversificarea sancţiunilor

neprivative de libertate
Este o pedeapsă ce constă într-o sumă de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în
contul statului. Caracterul său coercitiv rezultă din micşorarea silită a patrimoniului, ceeea ce constituie o
îngreunare a traiului său obişnuit.115
115 C.Bulai-Manual de drept penal partea generală, Ed.All,,Bucureşti,1997,pag 299 şi urm.
406
Amenda penală se deosebeşte de amenda administrativă, civilă, fiscală, procedurală, deoarece este
consecinţa răspunderii penale a făptuitorului, aplicându-se numai de instanţa judecătorească, fiind pronunţată
în cadrul procesului penal.
„ În codul penal român amenda este totdeauna alternativă cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.
Într-o serie de legi penale speciale amenda este prevăzută ca unică pedeapsă sau alternativă cu pedeapsa
închisorii ce poate depăşi 2 ani „116
Prin această sancţiune se evită izolarea condamnatului de mediul său obişnuit de viaţă şi contactul cu
infractorii înrăiţi, fiind adaptabilă( divizibilă) permite o perfectă individualizare, în plus este remisibilă.
Totuşi, pe lângă aceste avantaje, pot apărea disfuncţionalităţi materializate în răsfrângerea efectelor sale
asupra altor persoane decât infractorul ( încălcându-se principiul personalităţii pedepsei), nu este egală
pentru toţi făptuitorii, nu asigură mereu exemplaritatea.
Limitele speciale ale amenzii
Codul penal din 1968 a consacrat o tehnică specială în legătură cu stabilirea limitelor speciale ale
amenzii, constând în prevederea unor dispoziţii speciale privitoare la limitele maxime şi minime ale amenzii
116 C.-Butiuc- Drept penal-partea generală, Sibiu, 1997, pag 88,89
407
în partea generală a Codului Penal, urmând ca în partea specială aceasta să fie menţionată doar prin
denumirea ei.
Astfel în art.63 C.P. se prevedea:
a) ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă, fără a-i arăta limitele,
minimul special al acesteia este de 150.000.lei, iar maximul de 10.000.000.lei.
b) când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel
mult 1 an, minimul special al amenzii este de 250.000.lei şi maximul special 15.000.000.lei.
c) când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, minimul
special este de 350.000.lei şi maximul special 30.000.000 lei.
Aceste limite se înscriu, aşa cum se poate constata, în limitele generale ale amenzii, prevăzute de
art.53 pct1 litc, adică minim 100.000.lei şi maxim 50.000.000 lei. Legea prevede că pedeapsa amenzii
aplicate pentru o anumită infracţiune nu poate fi sporită peste maximul general şi nici coborâtă sub minimul
general, ca efect al cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepselor( art.63 alin 4 C.P.)
Prin Legea 265/2002 de modificare şi completare a Codului penal, Codului de procedură penală şi a
altor legi speciale, art.53 pct.1 lit.c are următorul cuprins: amenda de la 1.000.000.lei la 50.000.000.lei, iar
art.63 alin.2 şi 3 vor avea următorul cuprins: ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte
408
numai cu amenda, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 1.500.000.lei, iar maximul de
100.000.000.lei
Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel
mult 1 an, minimul special este de 3.000.000.lei, iar maximul este de 150.000.000.lei, iar când prevede
pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, minimul special este de 5.000.000.lei şi
maximul special de 300.000.000.lei.
Criterii de individualizare a pedepsei amenzii
Potrivit art.63 alin.5 C.P., la stabilirea amenzii trebuie să se ţină seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevăzut de art.72 C.P., dar în acelaşi timp, amenda trebuie să fie astfel
determinată în cuantumul ei, încât să nu-l pună pe condamnat în situaţia de a nu-şi putea îndeplini
îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de
care are obligaţii legale
Înlocuirea pedepsei amenzii
Prin art.631 C.P. s-a prevăzut posibilitatea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul
în care condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii.
409
Înlocuirea este posibilă numai la infracţiunile la care amenda este prevăzută alternativ cu pedeapsa
închisorii, nu şi în cazurile în care amenda este prevăzută ca fiind pedeapsa unică ce poate fi aplicată.
Totodată, înlocuirea este posibilă numai dacă instanţa a aplicat amenda nu ca efect al circumstanţelor
atenuante, ci optând pentru pedeapsa alternativă a amenzii. Dacă instanţa a recunoscut în favoarea
inculpatului circumstanţele atenuante, iar pedeapsa închisorii este prevăzută pentru infracţiunea săvârşită,
singură sau alternativ cu amenda, atunci când instanţa a aplicat pedeapsa amenzii, ca efect al circumstanţelor
atenuante, soluţia este diferită după cum minimul special al pedepsei închisorii, potrivit art.76 lit.e este de 3
luni sau mai mare ori este sub 3 luni.
În primul caz, instanţa are posibilitatea, ca efect al circumstanţelor atenuante, să aplice infractorului
fie pedeapsa cu închisoarea sub minimul ei special, până la minimul general, fie amenda de minim
300.000.lei( după apariţia legii 265/2002, 2.500.000.lei) . Dacă va opta pentru ultima variantă enunţată mai
sus, aplicând pedeapsa amenzii, iar aceasta nu va fi executată, pedeapsa amenzii va putea fi înlocuită cu
pedeapsa închisorii.
„ Din formularea prevăzută de legiuitor în art.63 alin 1 C.P. rezultă că această înlocuire are un caracter
facultativ, legea folosind cuvântul „ poate”. În cazurile în care instanţa înlocuieşte pedeapsa amenzii cu
410
închisoarea, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă, ea trebuie să aibă în vedere şi partea
din amendă care a fost achitată”117
Executarea pedepsei amenzii

Pedeapsa amenzii aplicată, trebuie executată, condamnatul trebuind să depună la instanţa de executare
recipisa de plată integrală a amenzii, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
Instanţa de executare, la cererea motivată a condamnatului, poate eşalona plata amenzii în rate, pe cel
mult 2 ani, când este salariat ori pensionar, caz în care ratele se reţin de cei care fac plăţile încunoştiinţaţi de
instanţa de judecată( art. 425 Cod procedură penală)
Dacă în raport de cuantumul amenzii şi de veniturile celui condamnat, rezultă că amenda nu poate fi
achitată în întregime, în termen de 2 ani, executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului.
Neplata amenzii în termen de 3 luni ca şi neplata ratelor în cazul în care plata amenzii a fost eşalonată pe o
perioadă de timp, atrage executarea silită a hotărârii de condamnare.” 118
117 C.Butiuc- Drept penal-partea generală,Sibiu, 1997,pag 89

118 C. Mitrache- Drept penal român partea generală, Ed.Şansa,1995,pag 317-318
411
Aşa cum rezultă din studiul realizat în lucrarea „ Tranziţii tulburente. Delincvenţă şi justiţie în
România”- Graham W. Giles, numărul celor care execută în penitenciar sentinţe ce prevăd pedepse a căror
termen este sub un an, sau care se găsesc în intervalul cuprins între 1 an şi 2 ani,a suferit o creştere
substanţială începând din 1991: 1138 deţinuţi cu pedepse sub 1 an; 2794 deţinuţi cu pedepse cuprinse între
1-2 ani; 1996: 1784 deţinuţi cu pedepse sub 1 an; 5509 deţinuţi cu pedepse cuprinse între 1-2 ani; 1999:
3097 deţinuţi cu pedepse sub 1 an; 5120 deţinuţi cu pedepse între 1-2 ani. Creşterea respectivă a populaţiei
carcerale este direct proporţională de altfel cu rata infracţionalităţii În România, în ultimul timp.
Dacă ne raportăm la celelalte grupe de sentinţe( ce privesc pedepse cuprinse între 2-5 ani, 5-10 ani,
10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 ani) cele două categorii la care am făcut referire mai sus au o proporţie destul
de importantă, fapt îngrijorător, atâta vreme cât în multe din aceste cazuri s-ar fi putut aplica dispoziţiile
prevăzute de art 81, 863 C.P., etc( bineînţeles cu îndeplinirea condiţiilor legale).
10.Elementele psiho-sociale ale sistemului de reeducare a miniorului infractor.[...]119
119 O.Brezeanu – Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag.111 şi urm.
412
„ Conceptului de minor delincvent şi apoi de minor constituţional anormal i s-a substituit ulterior
conceptul de minor inadaptat la valorile societăţii în care trăieşte”120
M. Cusson defineşte delincvenţa juvenilă ca fiind totalitatea infracţiunilor comise de adolescenţi,
pedepsibile de Codul Penal.131
Comunitatea este cel mai important bun care trebuie protejat acolo unde au loc reacţii la delincvenţa
juvenilă.Astfel potrivit tezei susţinute de către N. Queloz nevoile victimelor port fi structurate după cum
urmează:
- necesitatea restaurării stării din trecut, incluzând cele mai bune şi posibile reparaţii pentru agresiuni
fizice, traume emoţionale şi pierderi materiale
- nevoia de a facilita participarea victimelor în procesul penal ca actori sau parteneri ai celui care
plăteşte dauna, în special pentru a evita să fie traumatizaţi a doua oară
120 G. Heuyer- Evolution d une notion: la delinquance juvenile, Bruxelles, Centre d Etudes de la delinqance juvenile, 1958,
pag.40 131 M. Cusson- Delinquants pourquoi?, Ed. Armand Collin, 1981, pag.7
413
- nevoia de a asigura un organ mediator competent şi externalizarea procesului judiciar a cărui sarcină
trebuie să constea în facilitarea reînnoirii comunicării şi implicit, în încercarea de a rezolva conflictele dintre
victime şi delincvenţi.
Elaborarea cadrului legal al sistemului de reeducare a minorului infractor nu poate fi concepută fără
investigarea proceselor psihice care stau la baza comportării minorului, a particularităţilor acestor procese
datorită vârstei minorului şi posibilităţilor largi de influenţare a conduitei acestuia.[...] Ideea după care în
centrul preocupărilor organelor judiciare trebuie să stea nu minorul ca infractor, ci ca om, ca personalitate
supusă transformărilor spre a se identifica, pe baza acestor analize, căile cele mai eficace de influenţare şi
recuperare a acestora, este cu atât mai valoroasă cu cât delincvenţii minori se află încă în faza de formare şi
ca atare sunt deosebit de receptivi şi sensibili la acţiunea factorilor din mediul social.[...]
Premisa intereselor individuale în ceea ce îl priveşte pe minor este reprezentată de „activitatea reflexă
de orientare a organismului”, spre activitatea practică dar şi spre o adaptare cognitivă(accesibilă unor
tendinţe pur utilitare, vitale sau de extindere şi diversificare a mediului)121
„ Realizarea intereselor individuale, a conduitelor ordonate rezolvă aptitudinile individului(însuşiri

psihice stabile necesare realizării diverselor activităţi umane)122
121 St. Zisulescu- Adolescenţa, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 206
122 M. Kernbach- Crima fenomen universal şi permanent, Tipografia Cartea românească, Sibiu, pag.104
414
De asemenea trebuie să avem în vedere şi conceptul de aptitudini.Astfel, aptitudinile au o pregnantă
condiţionare în înzestrarea genetică, culturală şi socială, reprezentând punctul de plecare pentru apariţia
talentului- ca nivel maxim de dezvoltare a unei aptitudini.
Putem spune că actul criminogen este rezultatul facultăţii de cunoaştere individuală precum şi a
regulilor sociale de constituire şi dezvoltare a mediului ambiant.
Ca o concluzie, autorul Al Roşca considera că dezvoltarea aptitudinilor este fundamentată pe
perseverenţă şi capacitatea specifică de a învăţa din experienţa mediului, de cultivarea intereselor în direcţia
atitudinilor criminogene care depind de ambianţa socială asimilată şi organizată după un program
delincvenţial.
Pentru a putea remedia toate acestea trebuie să analizăm cele 2 categorii de procese: reeducarea şi
reintegrarea socială(care în situaţia reeducării în mediul închis se succed) ar putea fi privite ca 2 faze ale
aceluiaşi proces de cunoaştere, puse în relaţii de interacţionare la nivelul personalităţii în perspectiva

orientării acesteia în direcţia în care şansele ei de realizare sunt mai mari, iar dimensiunea de valorificare a
posibilităţilor de care dispune minorul sunt optime[...]
Evaluarea fenomenului dellincvenţei juvenile pretinde, în mod necesar, ca delincventul minor- atât ca
subiect al infracţiunii, cât şi ca obiect şi subiect al cunoaşterii şi reeducării sale- să fie raportat deopotrivă, la
415
normele şi modelul de personalitate promovate de societate cât şi la posibilităţile reale ale acestora de a se
realiza ca personalitate.[...]
Personalitatea delincventului minor, constituie aşadar, rezultanta unor permanente şi multiple raporturi
de condiţionare şi interdependenţă atât între trăsăturile definitorii ale personalităţii minorului care a comis o
infracţiune- aflată în plin proces de structurare, sub presiunea factorilor individuali şi sociali- şi care îl fac să
se manifeste specific, cât şi între personalitatea lui ca sistem ( structură bio-psiho-socială şi culturală
evolutivă unică) şi condiţiile concrete de mediu în care minorul se formează şi trăieşte.
În literatura noastră de specialitate s-a arătat că în sfera delincvenţei( inclusiv a celei juvenile) ar
trebui incluse numai faptele penale, subliniindu-se eşecul încercărilor de redefinire a conceptului dintr-o altă
perspectivă decât cea a dreptului penal.
„Ca urmare a desfăşurării lucrărilor primului Congres pentru prevenirea crimei, la Geneva 1965,
conceptul de delincvenţă juvenilă a fost considerat un subiect important ce înglobează atât problemele
tinerilor delincvenţi cât şi cele ale minorilor abandonaţi, orfani sau cu tulburări de comportament.
Cu prilejul celui de-al doilea Congres ţinut la Londra în 1960, dezbaterile au sfârşit prin elaborarea
unei Recomandări, potrivit căruia nu trebuie utilizat, pe cât posibil, termenul de delicvenţă juvenilă decât în
cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală ca infracţiune, evitându-se în acest fel pedepsirea unor
416
forme de conduită necorespunzătoare sau de neadaptare care pot fi considerate ca normale la minori în
procesul de dezvoltare psiho-somatică.
Conceptul de delincvenţă juvenilă care fusese restrâns prin Recomandarea din 1960, a fost plasat
întrun contex mai larg cu ocazia Congresului al şaselea de la Caracas în 1980.
Accentul a fost pus nu numai pe aplicarea sancţiunilor penale faţă de minorii delincvenţi, dar în egală
măsură pe necesitatea adoptării măsurilor de justiţie socială în favoarea tuturor minorilor în pericol.”123
Autorul Jacques Leaute a concluzionat ca urmare a unor studii efectuate că „mulţi minori delincvenţi nu
devin niciodată adulţi criminali şi mulţi dintre adulţii criminali nu au fost niciodată minori delincvenţi”124
„ Apreciem că în sfera conceptului de delincvenţă juvenilă este imperios necesar a discuta despre minorul
delincvent, minorul infractor(criminal) dar şi despre minorul în pericol(în dificultate).”125 Prin copii
aflaţi în dificultate, în sensul Planului naţional de acţiune în favoarea copilului, se înţeleg copiii fără familie,
orfani, abandonaţi, neglijaţi sau în pericol în propria lor familie(capitolul VI, pct.A).
123 Emilian Stănişor-Delincvenţa juvenilă, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, pag.19-20
124 Jacques Leaute- Criminologie et science penitenciare PUF, 1972, pag.424 şi următoarele
125 Emilian Stănişor-Delincvenţa juvenilă, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, pag.21
417
Potrivit art.1 alin.1 din Legea 108/1998, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea
sa fizică sau morală este periclitată. Statul trebuie să garanteze protejarea copilului împotriva oricăror forme
de violenţă, inclusiv sexuală, ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de
exploatare, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor ori a unuia dintre ei, a reprezentantului său legal sau a
oricărei persoane.
Unul dintre cei mai cunoscuţi autori în specialitatea dreptul familiei, Ion P. Filipescu distinge două
categorii de minori în pericol:
a) copii a căror dezvoltare fizică sau morală este primejduită, deoarece părinţii nu-şi îndeplinesc în mod
corespunzător drepturile şi îndatoririle lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinovaţi de neglijenţă
în exercitarea ocrotirii părinteşti dar fără caracter de gravitate ori abuz. Dacă părinţii se fac vinovaţi de
neglijenţe grave sau purtare abuzivă în exercitarea drepturilor părinteşti se va lua măsura de protecţie a
copilului şi apoi se va cere decăderea din drepturile părinteşti;
b) copii a căror integritate fizică sau morală este periclitată, deoarece sunt lipsiţi de ocrotirea părintească,
pentru aceleaşi motive ca şi în cazul copiilor din prima situaţie
418
În practică, s-au obţinut anumite rezultate ce au conturat o imagine asupra temei puse în discuţia de
faţă, astfel: 47,6% din minorii în pericol au mama alcoolică şi 54,5% au tatăl alcoolic în timp ce pentru
minorii delincvenţi această proporţie este 3,7%(mamă) şi 14,3%(tată).
Legat de părinţii cu antecedente penale, s-a constatat un număr şi maimare în cazul minorilor în
pericol, 50% dintre taţi şi 22% dintre mame, în timp ce în cazul minorilor delincvenţi proporţia era de 28%
(taţi) şi 8%(mame).
O constatare interesantă este reţinută în cazul minorilor care provin din familii cu situaţie materială
precară. Proporţia majoritară aparţine minorilor în pericol, în timp ce numai 14,3% sunt minori delincvenţi.
Analiza este dezvoltată sub acest aspect pentru a se înlătura caracterul de întâmplare şi pentru familiile care
au datorii, raportul fiind de 65% îndatoraţi faţă de 35% fără datorii în cazul minorilor în pericol, situaţia fiind
aproape inversă la minori delincvenţi(25% îndatoraţi şi 75% fără datorii).126
Conceptul de minor delincvent a fost reglementat prin O.U.G. nr.26/1997 aprobată prin Legea
108/1998, făcându-se referire în acest act normativ la situaţia minorului care săvârşeşte o faptă penală dar
care nu răspunde penal.
126 I Duliere d Ursel, Ravier Delens- Le milieu social. Sociographie de mineurs, Revue de droit penal et de criminologie, 1992, pag.14-56.
419
Prin Legea 272/2004 s-au abrogat vechile reglementări în materie- amintite mai sus, instituindu-se
protecţia specială a copilului lipsit temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în
vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.
Astfel, se vor putea institui ca măsuri- plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă sau
supravegherea specializată în cadrul serviciilor de zi, de tip familial sau de tip rezidenţial. Toate acestea se
vor stabili în baza planului individualizat de protecţie, acest document fiind definitiv de lege acel act prin
care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza
evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia
sa într-un mediu familial permanent, în cel mai scurt timp posibil.
În cadrul conceptului mai larg de protecţie alternativă sunt cuprinse pe lângă măsurile de protecţie specială
şi instituirea tutelei, respectiv adopţia.
Legat de aspectele pe care le analizăm, vom supune atenţiei ipoteza protecţiei copilului care a săvârşit
o faptă penală şi care nu răspunde penal.
Faţă de aceştia se pot lua măsura plasamentului, respectiv supravegherea specializată.
420
Comisia pentru protecţia copilului, la propunerea Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului cu acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal va putea dispune una din măsurile indicate
mai sus.
În cazul în care lipseşte acordul respectiv, instanţa judecătorească va stabili calea de urmat.
Criteriile de care se va ţine seama la momentul la care se va lua o atare măsură, pot fi următoarele:
„ a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei
b) gradul de pericol social
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului”127.
Măsura supravegherii specializate presupune menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia
respectării unor obligaţii:
- frecventarea cursurilor şcolare
- utilizarea unor servicii de îngrijire de zi
- urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie
- interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.
127 Dan Lupaşcu-Dreptul familiei, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, pag.334
421
Măsura plasamentului în familia extinsă sau în cea substitutivă se va dispune atunci când obligaţiile ce
le presupune măsura supravegherii specializate nu au putut fi respectate. Aceleaşi obligaţii vor incumba
copilului supus protecţiei şi în cadrul acestei măsuri.
În mod excepţional se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial specializat, atunci
când este vorba despre o faptă cu un grad ridicat de pericol social sau dacă minorul respectiv săvârşeşte în
continuare fapte penale.
Apelând la criteriul normativului juridic penal putem defini conceptul de minor infractor.
„ Ca atare, minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care răspunde penal este
considerat ca fiind minor infractor.
În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este determinată de noţiunea
dediscernământ şi de vârstă(art.99 Cod penal).
Potrivit acestor dispoziţii(alin.1) minorii până la vârsta de 14 ani, beneficiază de o prezumţie absolută
de lipsă de discernământ.
Pentru cei ântre 14 şi 16 ani, această prezumţie este relativă şi deci, minorilor li se poate aplica o
sancţiune dacă se stabileşte că au avut discernământ în mmentul săvârşirii infracţiunii(alin.2).
422
Atunci când o persoană ajunge la vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii penale, responsabilă, şi
deci, discernământul nu este verificat obligatoriu(alin.3).
Potrivit dispoziţiilor art.100 Cod Penal, faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură
educativăori i se poate aplica o pedeapsă.
În cazul aplicării unei pedepse care, potrivit dispoziţiilor art.109 Cod Penal poate să fie închisoarea
sau amenda penală, minorul beneficiază de o circumstanţă, scuza minorităţii. Aceasta are ca efect reducerea
la jumătate a limitelor pedepselor.”128
O altă categorie nu foarte bine delimitată conceptual este cea a tinerilor adulţi infractori( cei cu vârsta
cuprinsă între 18-21 ani, iar potrivit unor autori putând merge până la 25 de ani).
R. Gassin susţine ideea că „ formarea personalităţii şi socializarea tânărului adult este departe de a se
fi încheiat odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, continuându-se în realitate până în jurul vârstei de 25 de ani,
când se finalizează dezvoltarea psihică a individului.”129
128 Emilian Stănişor-Delincvenţa juvenilă, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, pag.25
129 R. Gassin- Criminologie, Pag.522-523
423
În ţările în care elementele de probaţiune au tradiţie sunt consacrate o serie de măsuri aplicabile
minorilor delincvenţi, cum ar fi: supravegherea îndeaproape,amenzile, indemnizaţiile sau restituirile şi
obligativitatea de a participa la activităţi de grup cu scop filantropic sau alte activirtăţi în interesul
comunităţii.
Tipuri de infracţiuni săvârşite de minori. Practică judiciară.
A. Infracţiuni contra proprietăţii

Furtul şi tâlhăria.
Cea mai des întâlnită modalitate de realizare a infracţiunii de furt în tările puternic dezvoltate este
furtul din magazine, în unele legislaţii penale având o incriminare de sine stătătoare.Astfel, în Germania mai
mult de 300.000 de astfel de furturi sunt semnalate poliţiei în fiecare an130, iar în Canada furtul din magazine
reprezintă 54% din totalul furturilor săvârşite de minori.142
130 H. Schuler-Springorum- Societe moderne et delincquance juvenile-Revue internationale CPT

nr.2/83-pag.34 142 Marc Le Blanc , Marcel Frechette- op.cit., pag.147
424
În această privinţă, s-a exprimat ideea potrivit căreia această modalitate a infracţiunii de furt este pusă
pe seama „ valorii mici a bunurilor expuse precum şi pe faptul că procedurile impuse de societăţile de
asigurare sunt foarte complicate”131
În România acest tip de infracţiune are doar o pondere de 4% din totalul infracţiunilor contra
patrimoniului, caracteristic fiind furtul din locuinţe cu o pondere de circa 30%.
• Practică judiciară
1. Prin sentinţa penală nr.58/31.01.2002 a Tribunalului Iaşi, inculpatul O.N.(născut la data 22.09.1980,
studii 10 clase, necăsătorit) a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru furt calificat, în baza
art.208209 lit.a Cod Penal şi la 5 ani închisoare pentru tâlhărie, în baza art. 211 ali.2 lit.b,d din Codul Penal,
cu aplicarea art.41 alin.2 Cod Penal, urmând a executa în detenţie pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.
S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
S-a constatat că prejudiciile cauzate unora dintre părţile civile au fost recuperate şi a fost obligat
inculpatul la 6.000.000.lei despăgubiri civile H.L. Au fost respinse celelalte pretenţii formulate de aceeaşi
parte civilă.
Inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
131 Georges Picca- La criminologie-PUF, 2000, editura VI, pag.42
425
În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 17.09.2000, inculpatul a intrat în camera unora dintre părţile
vătămate, la internatul Liceului CFR Iaşi, şi a cerut de la acestea suma de 5.000.lei, ameninţându-le cu
cuţitul.
La data de 12.09.2000, inculpatul a sustras prin ameninţare o sacoşă părţii vătămate J.P. În seara zilei
de 12/13.07.2000, inculpatul a urcat în acceleratul Bucureşti-Suceava şi a sustras de la partea vătămată H.L.,
care dormea într-un compartiment, o geantă diplomat şi două sacoşe cu bunuri.
2. Prin sentinţa penală nr.227/F/4.11.2002, definitivă prin neapelare, Tribunalul Bistriţa Năsăud a luat,
în baza art.100 Cod Penal, faţă de inculpatul minor G.A.T.(născut în 1987, studii: 6 clase primare) măsura
educativă a libertăţii supravegheate prevăzută de art.101 lit.b Cod Penal pentru infracţiunea de tâlhărie,
prevăzută de art.211 ali.1 şi 2 lit.e Cod Penal.
Supravegherea minorului se încredinţează mamei constatându-se totodată că prejudiciul a fost
recuperat. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Instanţa a reţinut că inculpatul s-a deplasat în seara zilei de 01.05.2003 la o sală de jocuri de tenis şi
biliard unde l-a observat pe minorul M.D.F. în vârstă de 14 ani căruia i-a cerut suma de 5.000.lei, iar când
acesta i-a cerut să-i restituie banii, inculpatul a refuzat şi a părăsit sala de jocuri. Partea vătămată a ieşit în
stradă şi a insistat să i se restituie banii; atunci inculpatul i-a aplicat câteva lovituri cu picioarele până ce
426
partea vătămată a rămas la pământ, agresiunea încetând la intervenţia martorului C.C. Ca urmare a
loviturilor, partea vătămată a necesitat îngrijiri medicale de 6-7 zile.
La individualizarea pedepsei, instanţa a ţinut cont de vârsta minorului, de faptul că aceasta are o
familie organizată compusă din părinţi şi 10 fraţi, precum şi de atingerea minimă adusă avutului personal şi
de comportarea sinceră a inculpatului.
Expertiza medico-legală psihiatrică a relevat o uşoară întârziere mentală, dar cu capacitatea psihică de
a aprecia conţinutul şi consecinţele faptei comise.
B. Infracţiuni contra persoanei
Omorul, uciderea din culpă, lipsirea de libertate, lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
„ Infracţiunile împotriva persoanelor le putem repartiza în trei grupe: a) omorul şi tentaiva de omor
b) lovituri cauzatoare de moarte şi alte tipuri de lovituri săvârşite cu intenţie
c) alte infracţiuni săvârşite cu intenţie(lipsirea de libertate, ameninţarea, alte violenţe săvârşite cu intenţie)
[...]
Statisticile Ministerului Justiţiei privind criminalitatea legală juvenilă în perioada 1990-2002, indică
pentru România un număr de 210 minori sancţionaţi pentru omor din totalul de 2518 aflaţi în custodie în
anul 1990, reprezentând un procent de 8%.[...]
427
Ceea ce este de remarcat, este că numărul minorilor sancţionaţi pentru săvârşirea infracţiunii de omor
urmează acelaţi trend descendent ca şi numărul total, ajungându-se de la 319 minori sancţionaţi în anul 1991
la 58 în 2001, ceea ce înseamnă o scădere accentuată şi constantă.”132
„ În prezent, în lume se exprimă îngrijorarea la adresa incidenţei crescute a crimelor violente săvârşite
de copii cu vârste tot mai mici: uciderea unui coleg de şcoală de 13 ani de către o elevă din Franţa, în 1996,
uciderea unui băiat de 11 ani din Japonia, la Kobe, de către un băiat de 14 ani, în 1997, uciderea unui copil
de 2 ani de doi băieţi de 10 ani în 1993, etc”133
Autorii Marc Le Blanc şi Marcel Frecettefac un studiu comparativ cu celelalte tipuri de infracţiuni : „
– faptele de omor se aseamănă cu celelalte infracţiuni contra persoanei prin participarea limitată, o frecvenţă
redusă, lipsa de planificare, prezenţa unei stări de intoxicare prealabilă(alcool sau drog);
- spre deosebire de celelalte infracţiuni contra persoanei, faptele de omor implică mai des ca victima să fie
cunoscută, trecerea la act este făcută individual, se utilizează o armă, complicii atunci când există pot fi
numeroşi şi de vârste diferite”134
•Practică judiciară
132 Emilian Stănişor-Delincvenţa juvenilă, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, pag.78-79
133 Unicef- Innocenti Digest, 1998, pag.12
134 Marc Le Blanc , Marcel Frechette- op.cit., pag.147
428
1. Prin sentinţa penală nr.350/16.09.2002 a Tribunalului Brăila, astfel cum a fost modificată, definitivă
prin decizia penală nr.658/04.11.2002 a Curţii de Apel Galaţi, inculpatul S.A.(născut la 10.10.1984, studii 11
clase, elev fără antecedente penale) a fost condamnat la 2 ani închisoare, cu executare în detenţie, pentru
infracţiunea de tentaivă de omor, prevăzută de art.20 raportat la art.174 alin.1-175 alin.1 litera i, din Codul
Penal, cu aplicarea art.99,109 şi a art.74-76 litera c din Codul Penal.
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive. S-a confiscat cuţitul corp
delict.
A fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile, în solidar cu părţile responsabile civilmente,
atât către Spitalul nr.3 Brăila, cât şi către partea vătămată, precum şi plata de daune morale, în cuantum de
15 milioane lei, plus cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că inculpatul a venit la şcoală în clasa în care învăţa partea vătămată şi intervenind în
conflictul pe care aceasta l-a avut cu martorulP.I.C., a lovit-o, l-a atacat cu un briceag pe martorul V.M.,
căruia i-a tăiat haina, după care cu acelaşi briceag a aplicat mai multe lovituri părţii vătămate. La apariţia
dirigintei clasei, inculpatul a fugit.
429
Partea vătămată a prezentat leziuni la nivelul frunţii, care au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de
îngrijiri medicale, şi la nivelul toracelui, ce au necesitat pentru vindecare 15-17 zile de îngrijiri medicale şi
au pus în primejdie viaţa acestuia, fiind însoţite de pneumotorax şi lichid în cavitatea pleurală.
2.Prin sentinţa penală nr.357/8.08.2002, a Judecătoriei Făgăraş, definitivă prin neapelare, în baza
art.99 alin.2 şi art.104 din Codul Penal, s-a dispus luarea faţă de minorul T.R., născut la 24.11.1986, fără
studii , fără antecedente penale, a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare.
Inculpatul a fost obligat în solidar cu părţile responsabile civilmente să plătească părţii civile F.R. suma
de 5 milioane cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 50 milioane cu titlu de daune morale, fiind
respinse celelalte pretenţii civile.
A mai fost obilgat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata sumei de
64.314.325 lei cu titlu de despăgubiri materiale către Spitalul Judeţean Braşov, precum şi la plata
despăgubirilor judiciare către stat şi a costului expertizei medico-legale psihiatrice efectuate în cauză.
Ulterior, în baza art.3 din Legea nr.543/2002, a fost înlăturată măsura internării într-un centru de reeducare,
luată faţă de inculpatul minor.
În fapt, s-a reţinut că în dimineaţa zilei de 11.08.2002, inculpatul minor se juca împreună cu alţi copii, între
care şi partea vătămată, în parcul de maşini agricole din satul T. Atunci când partea vătămată şi-a exprimat
dorinţa de a merge acasă, inculpatul a aruncat în direcţia sa cu un profil din fier, lovind-o în ochiul stâng.
430
În urma acestei fapte, partea vătămată a suferit o vătămare corporală gravă, care a dus la eviscerarea
chirurgicală a globului ocular stâng, cu pierderea vederii pentru acesta, astfel încât a rămas cu o
infirmitate permanentă.
Pentru vindecare au fost necesare 90-100 de zile de îngrijiri medicale.
Din ancheta socială a reieşit faptul că inculpatul nu este şcolarizat, iar familia din care provine nu este
constituită legal şi nu s-a preocupat de educarea lui, condiţiile materiale în acre minorul locuieşte cu familia
fiind deosebit de precare.
C. Infracţiuni contra moravurilor
Violul, corupţia sexuală, prostituţia, vagabondajul
Această categorie de infracţiuni cuprinde mai multe grupe, printre care amintim: violul(individual şi
colectiv); proxenetismul şi prostituţia; incestul.
În România, urmărind datele statistice oficiale observăm o scădere a acestui tip de infracţiuni săvârşite
de minori de la 17% (439dintr-un total de 2518) în anul 1990 la 12%(623 dintr-un total de 5077) în anul
1991, respectiv la 10%(565 dintr-un total de 5625) în anul 1992. Actualmente procentul s-a diminuat
simţitor, ajungând la aproximativ 4-5%.
431
Acest gen de infracţiuni prezintă un anumit specific, în sensul că cifra neagră a criminalităţii sexuale
este foarte mare, unele studii arătând că „în special în cazul violului, incestului frate-soră cazurile
descoperite de poliţie nu reprezintă mai mult de 5% din numărul real al infracţiunilor comise”135.
În ceea ce priveşte traficul de carne vie- industria sexului, amintim că în perioada 1989-1999,
„ ponderea medie a prostituţiei juvenile pe ansamblul delincvenţei juvenile a fost de 18,8% dar atragem
atenţia încă o dată că întinderea fenomenului este greu de stabilit cu exactitate.
Dintr-un studiu întocmit de Ministerul de Interne pentru perioada 1990-1996 privind exploatarea
sexuală a copiilor în România, rezultă că au fost folosiţi un număr de 524 de copii în scopul prostituţiei. [...]
evoluţia fenomenului evidenţiază o sporire a numărului copiilor exploataţi, direct proporţională cu vârsta
acestora: 10-12 ani: 13; 12-14 ani:30; 14-16 ani:169; 16-18 ani(312).”148
•Practica judiciară
1. Prin sentinţa penală nr.80/08.03.2002 a Tribunalului Vrancea, definitivă prin decizia penală
nr.357/A din28.06.2002 a Curţii de Apel Galaţi, s-a dispus:
135 Michel Henry, Guy Laurent- Les adolescents criminel et la Justice-Vancresson-1974,pag.97
432
- condamnarea inculpatului B.N.(născut la 01.10.1980, studii 8 clase, necăsătorit, fără antecedente penale) la
10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul Penal, pentru
infracţiunea de viol prevăzută de art.197 alin.2 lit.a şi alin.3 teza I Cod penal, cu aplicarea art.75 lit.c Cod
penal;
148
Emilian Stănişor-Delincvenţa juvenilă, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, pag.82-83
- condamnarea inculpatului P.S.(născut la 17.05.1979, studii 4 clase, necăsătorit, fără antecedente

penale) la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul Penal,
pentru infracţiunea de viol prevăzută de art.197 alin.2 lit.a şi alin.3 teza I Cod penal, cu aplicarea art.75 lit.c
Cod penal;
- condamnarea inculpatului M.C.(născut la 12.04.1982, studii 5 clase, necăsătorit, fără antecedente
penale) la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul Penal
pentru complicitate la infracţiunea de viol şi la 6 luni închisoare pentru conducere fără permis, urmând să
execute
433
10 ani închisoare şi pedeapsa complimentară;
- condamnarea inculpatului minor B.M.(născut la 23.12.1984, studii 10 clase) la 7 ani şi 6 luni
închisoare pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art.197 alin.2 lit.a şi alin.3 teza Icod penal, cu aplicarea
art.99 şi următoarele din Codul penal;
- condamnarea inculpatului minor M.S.(născut la 04.05.1984, studii 8 clase, fără antecedente penale) la
5 ani închisoare pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art.197 alin.2 lit.a şi alin.3 teza I Cod penal, cu
aplicarea art.99 şi următoarele din Codul penal;
- luarea faţă de inculpatul minor M.M.R.(născut la 27.10.1986, studii 7 clase, elev) a măsurii educative
a internării într-un centru de reeducare până la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru infracţiunea de viol,
prevăzută de art.197 alin.2 lit.a şi alin.3 teza I Cod penal.
A fost menţinută starea de arest şi s-a dedus durata arestării preventive.
A fost respinsă cererea privind daunele materiale şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, iar inculpaţii
minori şi în solidar cu părţile responsabile civilmente, să plătească părţii civile 180.000.000.lei daune
morale. S-a dispus instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile ale inculpaţilor şi părţile
responsabile civilmente, până la concurenţa sumei de 180.000.000.lei, cu cheltuieli judiciare.
În fapt s-a reţinut că minora C.T.R., în vârstă de 14 ani, cu acordul părinţilor, s-a deplasat la căminul
cultural din comuna în care locuiau bunicii săi, unde se afla în vizită, pentru a viziona un film, în jurul orelor
434
21, în data de 09.08.2001. Aici a fost acostată de inculpaţi, care văzând că minora refuză să meargă cu ei la
discotecă, au urcat-o cu forţa în autoturismul condus de inculpatul M.C. şi au condus-o pe un câmp,
întrunloc izolat, unde au întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată, împotriva voinţei acesteia, cu
excepţia inculpatului M.C.După consumarea faptelor, au abandonat victima pe o stradă în apropierea
locuinţei bunicilor.
Activitatea infracţională s-a desfăşurat între orele 22.00 şi 1.00. Imediat ce a ajuns acasă, victima şi-a
informat părinţii şi au fost anunţate organele de poliţie.
Raportul medico-legal a stabilit că partea vătămată prezintă semne de deflorare recentă.
2.Prin sentinţa penală nr.1474 din 3.12.2002, definitivă prin neapelare, Judecătoria Moreni a
condamnat pe inculpatul B.A., 4 clase, fără ocupaţie, în concubinaj, 2 copii minori, fără antecedente penale
la o pedeapsă de 3 ani închisoare în baza art.329 alin.1 şi2 Cod penal cu aplicarea art.13 Cod penal.
În baza art.81 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 5 ani
şi a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit.a,b,e Cod penal.
În baza aceluiaşi temei juridic a condamnat pe inculpata C.M. la 3 ani închisoare cu aplicarea art.64
lit.a,b,e Cod penal, aceasta având 3 copii,2 minori şi fiind fără antecedente penale. De asemenae, instanţa a
dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
435
S-a constatat că partea vătămată G.I.C. nu s-a constituit parte civilă, dar s-a dispus confiscarea sumei
de 2.500.000.lei dobândită ilicit de inculpaţi.
În perioada noiembrie 2001-ianuarie 2002 cei doi inculpaţi au îndemnat-o şi apoi au constrâns-o pe
partea vătămată minoră G.I.C. în vârstă de 15 ani să întreţină raporturi sexuale cu mai mulţi bărbaţi care
erau aduşi în locuinţă de inculpat.Tot aceştia negociau sumele de bani pe care le foloseau împreună.
436
PROBAŢIUNEA ŞI EFECTELE EI COMUNITARE
1.Definiţia noţiunii de probaţiune
De-alungul timpului s-a încercat definirea conceptului de probaţiune, însă avand în vedere sfera largă
ce este cuprinsă în înţelesul respectivului termen a fost foarte dificil să se cadă de acord la o anume
formulare.
Robert M. Bohm şi Keith N. Haley definesc probaţiunea ca fiind o sentinţă impusă de către instanţe
asupra infractorilor care fie au pledat vinovaţi, fie au fost găsiţi vinovaţi. În loc să fie încarcerat, un infractor
plasat sub probaţine este reţinut în comunitate sub supravegherea agenţiei de probaţiune. Infractorului i se
437
asigură supraveghere şi servicii. Continuarea probaţiunii(care este evitarea încarcerării) depinde de acordul
infractorului în ceea ce priveşte regulile şi condiţiile probaţiunii.
O altă idee a fost exprimată de M.Tomic-Malic şi D. Kaleogeropulos: probaţiunea este o modalitate de
penalizare cu fundament socio-pedagogic, caracterizată printr-o combinaţie între supraveghere şi asistenţă.
Ea este aplicată în regim de libertate delincvenţilor selecţionaţi în funcţie de personalitatea lor criminologică
cât şi de receptivitatea lor în raport cu regimul, scopul principal fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea
de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţă în societate şi de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorinţă şi
fără riscul de a încălca din nou o normă penală.
În concepţia lui Dean J. Champion menţinerea în comunitate a infractorilor condamnaţi cu
suspendarea condiţionată a pedepsei, evitându-se astfel încercarea pentru aceia care arată, sub
supravegherea unui ofiţer de probaţiune,un bun comportament. Probaţiunea este o strategie de primă linie, în
care judecătorii impun pedepse condiţionate în locul încarcerării. Sentinţele de primă linie sunt cele impuse
atunci când un inculpat a fost condamnat pentru o infracţiune, diferenţiindu-se astfel de strategiile de ultimă
linie-liberarea condiţionată.
O definiţie pesimistă dată de un practician, judecător la Curtea Penală din Philadelphia suna astfel:
„ Probaţiunea nu este o pedeapsă. Infractorul continuă cu stilul său de viaţă... Dacă este un doctor bogat, va
438
continua cu practicile sale; dacă este un tânăr fără serviciu, va continua să fie fără serviciu. Probaţiunea este
un ritual lipsit de sens, este ca o pâine înmuiată în conştiinţa curţii” Acest punct de vedere se întemeia pe
concepţia potrivit căreia consilierii de probaţiune, datorită volumului mare de muncă, nu pot oferi decât
„ foarte puţină îndrumare, supraveghere, asistenţă ori ajutor”136
Pe de altă parte, putem susţine teza propusă de potrivit căreia este vorba despre „ o artă de folosire a
ştiinţei relaţiilor umane şi cunoaştere a modului de creare a unor legături pentru mobilizarea capacităţilor
individului şi a resurselor comunităţii în scopul unei mai bune adaptări a clientului la mediul înconjurător în
totalitate sau oricare parte a sa”137
În acelaşi sens, avem o explicitare a acestei activităţi din perspectiva a ceea ce reprezintă ofiţerul de
probaţiune – „ [acesta/aceştia] trebuie să-şi demonstreze nu numai eficienţa şi eficacitatea ca asistenţi sociali,
dar şi legitimitatea, capacitatea ca instituţie de justiţie comunitară reformatoare”138
136 George F. Cole- The American system of criminal justice; 5th Edition, Cole Publishing Company, Pacific Grove California, 1989, pag. 603
137 S.R. Eshelby- The Howard Journal of Criminal Justice, vol.34, No.2,1995, pag.136-150
138 M. Neils- The Howard Journal of Criminal Justice, vol.24, No.1,1995, pag.19-44
439
În concluzie trebuie reţinut că„ probaţiunea nu a apărut dintr-o dată, ci a fost rezultatul unei succesiuni
de fenomene prin care s-a manifestat dorinţa de umanizare a justiţiei, precum şi spiritul novator şi
avangardist al unor judecători care, în cadrul sistemului comon-low dispuneau de o autoritate absolută.[...]
Este punctul de trecere la un stadiu superior în domeniul sancţionării, nu prin înlăturarea vechiului sistem
bazat pe principiul izolării infractorului faţă de comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, bazat
pe principiul menţinerii şi sancţionării infractorului în comunitate, concomitent cu ajutorul acordat acestuia
pentru adaptarea şi buna integrare socială.”139
2.Scurt istoric al apariţiei elementelor de probaţiune
1. Apariţia şi evoluţia probaţiunii în sistemul de drept anglo - saxon

Până acum cercetările în domeniu au statuat faptul că în Anglia au apărut pentru prima dată premisele
probaţiunii şi anume instituţia suspendării pronunţării hotărârii de condamnare – Legea Justiţiei de Pace
(1361).
139 P.Abraham, - Introducere in probaţiune, Ed. Naţional, Bucureşti,2000,pag.83
440
Informaţii concrete se găsesc de abia în 1876, când Misionarii ce activau pe lângă Tribunale au convins
judecătorii să le încredinţeze spre „îndreptare” anumiţi delicvenţi – interdicţia consumului de alcool fiind
principala obligaţie stabilită în sarcina condamnaţilor.
În 1878 s-a realizat prima reglementare în domeniu First Offenders Act prin care se stabilea că pe
perioada termenului de încercare inculpatul era supravegheat de o persoană se încredere ce informa
judecătorul în legătură cu conduita adoptată de acesta.
Actul normativ ce se găseşte acum la baza pentru angajarea ofiţerilor de probaţiune în Irlanda este Legea
probaţiunii Infractorilor din 1907.
Anul 1948 a marcat apariţia Legii Justiţiei Penale prin care s-a stabilit cadrul operaţional al serviciilor şi
care este în vigoare şi în prezent.
Germenii apariţiei probaţiunii în S.U.A. se găsesc în acţiunile judecătorului Peter Oxenbrige Thacher de
la Tribunalul Municipal Boston Massachusetts ce a utilizat îngăduinţa judiciară în pedepsirea infractorilor.
Mai mult, se utiliza eliberarea pe baza propriei recunoaşteri pe o perioadă nedeterminată.
Totuşi specialiştii consideră ca punct de plecare a probaţiuni în S.U.A. activitatea filantropului John
Augustus. Acesta participând în 1841 la şedinţe de judecată a solicitat judecătorului încredinţarea
infractorului, alcoolic notoriu pentru a-l supraveghea pe o perioadă de trei săptămâni, promiţând schimbarea
441
acestuia. La expirarea termenului, instanţa a constatat schimbarea, ceea ce a dus doar la plata unei amenzi
simbolice.
În 1878 Massachusetts a fost primul stat nord-american ce a adoptat o lege în domeniu, dând dreptul
primarului de a angaja primul ofiţer de probaţiune.
În 1899 statul Illinois a fost primul care a înfiinţat instanţe speciale pentru minori, iar în 1938 s-a adoptat
legea federală privind delicvenţa juvenilă potrivit căreia probaţiunea se aplica atât minorilor cât şi adulţilor.
În 1954 la nivelul tuturor statelor americane cât şi la nivelul federal existau sisteme de probaţiune şi
eliberare condiţionată.
În 1965 s-a adoptat legea privind reabilitarea deţinuţilor federali.
Totodată, în contextul evoluţiei reglementărilor în materie, trebuie să remarcăm şi teoriile care au stat la
baza acestora.
„[Astfel,] în anii 20 s-a vorbit despre conceptul de „ caseworker” punându-se accentul pe sfaturile date-
consiliere şi mai puţin pe asistenţă. [Ulterior, sistemul de lucru specific anilor 60,] de la biroul consilierului
de probaţiune se baza pe asistenţa necesară în a găsi un loc de muncă, o locuinţă sau chiar perfecţionare
profesională.
442
[În fine,] la sfârşitul anilor 70 ţelurile reabilitării şi reintegrării au făcut loc orientării, care în mare măsură
se referea la şansele de eşec- risk control.Această idee încearcă să minimizeze probabilitatea ca un infractor
să recidiveze.”140
2 Apariţia şi evoluţia probaţiunii în sistemul de drept romano - germanic.
Probaţiunea europeană se leagă de existenţa şi dezvoltarea sancţiunilor neprivative de libertate, cât mai
ales de activităţile caritabile de asistenţă a infractorilor desfăşurate de diverse organizaţii private. Astfel
probaţiunea a apărut prin acte legislative nu prin cutumă, existând diferenţe de le stat la stat.
Cele mai vechi informaţii pornind din Olanda 1823 când s-a înfiinţat Sociatatea Olandeză pentru
Ameliorarea Morală a Deţinuţilor ce avea drept scop asistenţa persoanelor ce au săvârşit infracţiuni. Pe
parcurs mai apar Clinica Olandeză pentru Dezalcoolizare (1909), Organizaţia Catolică de Probaţiune (1916),
Organizaţia Protestantă (1928). Toate acestea se unifică în 1976, luând fiinţă la nivel naţional Asociaţia
140 E. Stanişor- Focus probaţiune, Revista de asistenţă socială, nr.1, 2002, pag.99
443
Generală pentru Probaţiune şi Asistenţă post-penală, iar în 1986 aceasta va trece din nou în sistemul privat.
În Danemarca de abia în 1905 asociaţiile şi organizaţiile caritabile ce se ocupau cu ajutorarea persoanelor
liberate din penitenciare, şi-au extins activitatea şi cu privire la luarea în supraveghere a infractorilor
condamnaţi la pedepse neprivative de libertate.
În 1951 apare o organizaţie privată la nivelul naţional Organizaţia Daneză de Binefacere, finanţarea
realizându-se parţial din fondurile statului.
Spre deosebire de Olanda, administraţia probaţiunii şi asistenţei post-penale a fost transferată la
Departamentul Închisorilor, din Ministerul Justiţiei, unde funcţionează şi acum.
În Belgia în 1888 apare Legea Le Jeunne – instituie suspendarea condiţionată a executării pedepsei asupra
delicvenţilor primari. Identic, în Franţa apare în 1891 Legea Berger. În 1957 s-a introdus instituţia
suspendării sentinţei cu supunere la probă, fiind înfiinţate Comitetele de Probaţiune şi Asistenţă pentru
liberaţi, care în 1999 au fost comasate cu serviciile socio-educative din penitenciare în Serviciile
Penitenciare de inserţie şi Probaţiune.
După cum se poate observa, în unele tări instituţiile de probaţiune sunt incluse în categoria organelor de
stat, în timp ce în altele acestea au un caracter privat, statul exercitând numai o activitate de coordonare şi
control, în unele cazuri chiar de subvenţionare a activităţii.
444
Pe de altă parte, diversitatea este dată şi de alte aspecte- integrarea acestora în cadrul unor instituţii ale
statului: Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne, Administraţia Penitenciarelor; organizarea: servicii,
birouri, departamente, etc; denumirea instituţiilor: Asociaţia pentru Probaţiune şi Muncă Socială-Austria;
Servicii Penitenciare de Inserţie şi Probaţiune-Franţa,Servicii de reintegrare socială a infractorilor şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate-România.
3.Conţinutul activităţii de probaţiune
„ Sistemele de probaţiune reflectă particularităţile de timp şi spaţiu, culturale, economice, ale politicilor şi
practicii penale dintr-un anumit stat, păstrând însă, în acelaşi timp, câteva trăsături fundamentale comune,
precum şi identitatea şi orientarea profesională a consilierilor de probaţiune.” 141 După Jontsen şi Zvekic142
scopurile probaţiunii sunt următoarele:
- reabilitarea comunitară - pedeapsa
- prevenirea săvârşirii de noi fapte penale
141 R. Harris- Reflections on Comparative Probation in Probation Round the World. A Comparative Study, London &N.Y. Butledge, 1995,pag.4
142 Jontsen, Zvekic- Noncustodial sanctions: Comparative overview in Alternatives to imprisonment in Comparative perspective, Chicago, Nelson Hall
Publishers, 1994, pag.28
445
Una dintre cele mai răspândite sancţiuni comunitare a fost probaţiunea tradiţională ce presupunea
suspendarea executării unei pedepse mai severe-privativă de libertate, de regulă, precum şi rămânerea în
comunitate a infractorului sub supraveghere. Pentru a spori eficacitatea probaţiunii tradiţionale, în unele
legislaţii s-a introdus, înaintea suspendării, o scurtă perioadă de încarcerare-probaţiunea şoc.
În anii 90 sub presiunea comunităţii, care a dorit impunerea unei siguranţe mai ridicate coroborată cu
tendinţa de a „ depresuriza” supraaglomerarea din penitenciare s-a dezvoltat sistemul probaţiunii intensive.
Această instituţie se plasează „ între încarcerare şi probaţiunea tradiţională atât în ceea ce priveşte pedeapsa,
gradul de siguranţă comunitară cât şi în privinţa costurilor material-financiare”143
„ Deşi sistemele juridice diferă sensibil de la o ţară la alta, în prezent se pare că există trei sisteme mai
importante:
- într-un număr de legislaţii penale sistemul de sancţionare şi tratament al minorilor delincvenţi nu
diferă prea mult de cel al adulţilor, cu precizarea că, în cazul primilor măsurile şi pedepsele sunt mult mai
blânde şi mai reduse, comparativ cu cele aplicabile adulţilor
143 A.Luigio, J.Petersila-The emergence of intensive probation in Smart sentencing. The emergence of intermediate sanctions, Sage Publications, Newbury Park,
1992, pag.6
446
- în alte lgislaţii, diferenţele sunt marcante, structurându-se chiar un sistem special de sancţiuni şi
tratament al minorilor delincvenţi şi în care accentul este pus pe măsurile şi pedepsele neprivative de
libertate(negocierea dintre delincvent-victimă şi comunitate, consiliere şi mediere în repararea prejudiciilor
produse în urma delictului, prestarea unei munci în folosul comunităţii, liberarea pe probaţiune
în sfârşit, în alte legislaţii penale, sistemul de sancţionare şi resocializare a minorilor delincvenţi combină
elemente ale sistemului penal clasic cu cele medical-curative, fiind aplicat în special, unor categorii de
minori delincvenţi handicapaţi fizic sau
Putem spune că principalele activităţi desfăşurate în cadrul sistemului de probaţiune constau în trei mari
domenii: supravegherea, asistenţa şi consilierea, întocmirea referatelor de evaluare presentinţă.
Trebuie să facem o diferenţiere clară între conceptul de evaluare iniţială care vizează evaluarea clientului şi
cel de evaluare intermediară sau finală care se referă la evaluarea intervenţiei, supravegherii.
Activitatea de supreveghere ţine de esenţa probaţiunii şi îşi găseşte aplicabilitatea în cazurile în care
instanţa de judecată pronunţă o sentinţă cu supunere la probaţiune, cum ar fi: suspendarea executării
pedepsei de supraveghere; liberarea provizorie sub control judiciar; libertatea supravegheată, suspendarea
pronunţării sentinţei, munca în folosul comunităţii.
447
Condamnatul este supus unor condiţii obligatorii care variază de la maxima generalitate (prezentarea la
întâlnirile cu personalul de probaţiune, anunţarea schimbării domiciliului şi orice deplasare ce depăşeşte o
anumită durată, comunicarea şi justificarea schimbării locului de muncă) până la condiţii speciale funcţie de
specificul psiho-social al infractorului (participarea la grupuri de terapie sau de instruire, supunerea la unele
măsuri de control, tratament sau îngrijire medicală, să se supună la un tratament de dezalcolizare sau
dezintoxicare, să nu frecventeze anumite locuri).
Activitatea propriu-zisă de supreveghere este precedată de activitatea de luare în sarcină ce se realizează
într-un termen de 5-10 zile prima întrevedere între infractor şi lucrătorul de probaţiune, cu scopul de a
informa şi explica în scris şi verbal condiţiile impuse de instanţă, consecinţele unui comportment
inacceptabil, dreptul de a face plângere cu privire la modul de efectuare a supravegherii, posibilitatea
încheierii probaţiunii înainte de termen dacă se constată progrese serioase.
Altă operaţiune premergătoare o constituie planul individual de supreveghere prin care se stabilesc
elemente speciale precum nevoile sau problemele reale ale infractorului, natura şi frecvenţa întâlnirilor,
colaborarea cu alte instituţii sau persoane.
În planul de supraveghere trebuie „ să se introducă informaţii legate de nevoile clientului –şi în mod
special de cele criminogene, direct relaţionate cu infracţiunea –dar şi de riscul săvârşirii din nou unor
448
infracţiuni sau de riscul pe care clientul îl prezintă pentru public şi pentru sine. În fine o evaluare
suplimentară a clientului[...] se poate realiza în cazul în care acesta solicită asistenţa serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere, informaţiile obţinute în urma acestei evaluări servind drept bază pentru
planificarea intervenţiei realizate de consilierul de reintegrare socială[...]”144 Supravegherea propriu-zisă se
face atât prin observare cât şi prin contact direct cu infractorul. Aceasta se poate organiza de asemenea atât
prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probaţiune sau alte locuri, cât şi prin controale
inopinate la serviciu, domiciliu, locuri interzise de a fi frecventate prin decizia instanţei.
În ultimul timp, s-au găsit forme moderne de a realiza supravegherea, cum ar fi supravegherea electronică
(monitorizarea) infractorilor condamnaţi în comunitate, sistem care constă în ataşarea unui emiţător cu
ajutorul căruia aceştia pot fi localizaţi în permanenţă.
Asistenţa şi consilierea.
144 S. Poledna-Modalităţi de intervenţie psihosocială în activitatea de probaţiune, Ed. Presa Universitară Cluj, 2002, pag.36
449
Prin aceste activităţi se realizează cea de-a doua funcţie a pedepsei, cea de reeducare în vederea
reintegrării sociale a infractorilor şi astfel întărirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea săvârşirii de
noi infracţiuni.
Abordările mai noi ale comportamentului infracţional au subliniat introducerea unor reforme umaniste
prin trecerea de la ideologia punitivă la cea a reabilitării. Astfel s-au impus o serie de metode împrumutate şi
adoptate din psihologie, sociologie, psihologie socială, în general din ştiinţele sociale şi comportamentale.
Aceste activităţi presupun ajutarea infractorilor în scopul realizării obligaţiilor impuse de instanţă, cât şi
pentru modificarea comportamentului acestora în vederea conformării la normele general acceptate de
sociatate. Complexitatea acestor operaţiuni vizează precierea formală şi analiza primară a problemelor şi
trebuinţelor delicventului, precum şi riscul pe care îl prezintă pentru societate, urmată de diagnosticare pe
baza cărora se stabilesc strategiile de acţiune şi formele concrete ale acestora.
Una dintre metodele la care face apel consilierul de probaţiune este interviul motivaţional, a cărui aplicare
este guvernată de o serie de principii145:
450
- consilierul de reintegrare socială şi supraveghere trebuie să exprime empatie, ceea ce presupune
exersarea abilităţii ascultării active,reflective în aşa măsură încât să se clarifice experienţele clientului,
fără a i se impune propria viziune.
- consilierul de probaţiune trebuie să accentueze disonanţele cognitive observate la persoanele
supravegheate - evitarea argumentării şi a confruntării directe, pe motiv că argumentele sunt
contraproductive, întrucât încurajează mecanismele defensive ale clientului - abordarea rezistenţei într-o
manieră sensibilă şi eficace
- sprijinirea eficacităţii şi eficienţei clientului în rezolvarea propriilor probleme
În prezent se accentuează pe tehnicile comunitare – de grup prin care se acţionează asupra unui
ansamblu de cazuri de aceeaşi factură.
„ Consilierul de probaţiune trebuie să ştie de la început că munca lui este dominant practică, adică de
teren şi că se desfăşoară atât în amonte( în comunitate, la originea faptei criminale) cât şi aval, tot în
comunitate, dar apelând la forme alternative de reinerţie socio-profesională.[...]
În plan acţional, echipa interdisciplinară trebuie să îşi aleagă cei mai buni parteneri( părinţi şi bătrâni ai
zonei, învăţători sau profesori, angajaţi ai primăriei, vecini şi chiar copii) şi să stabilească un raport optim
451
între tradiţionalul control social-moral(exercitat de familie, vecinătate, biserică) şi actualul control
formallegal(exercitat de organele de ordine şi de administraţia comunităţii)”146
Serviciile de probaţiune pot desfăşura activităţi de asistentă şi consiliere şi cu privire la infractorii aflaţi în
stare de detenţie, în penitenciare, prin aplicarea unor programe de educaţie civică, etică şi morală, educaţie
igienoco-sanitară, precum şi programe de terapie psiho-socială. Această participare se realizează fie prin
voluntariat, fie prin recomandarea administraţiei penitenciarului.
„ Factorii care condiţionează realizarea unor programe eficace în penitenciare sunt cele referitoare la:
a) evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deţinut( exemplu vârsta) şi a celor dinamici(criminogeni)
care pot influenţa evoluţia tratamentului-programe intensive pentru delincvenţii cu risc înalt de recidivă
b) caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung 3-4 luni este mai indicată.
Tratamentul va fi personalizat şi axat pe întărirea pozitivă a comportamentelor prosociale
c) factorii legaţi de contextul general: credibilitatea celui care a conceput programul, pregătirea
146 V.Miftode- Perspectiva interdisciplinară şi cooperarea inter-agenţii în acţiunea de reinserţie a grupurilor problemă, în Manualul consilierului de reintegrare
socială şi supraveghere, Ed. Themis, Craiova, 2002, pag.144
452
personalului şi aptitudinile de consiliere, supravegherea scimbărilor care apar la deţinuţi în cursul
programului şi mai ales după program Programele derulate în mediul natural al delincvenţilor (modelul
socio-ecologic) oferă rezultatele cele mai convingătoare.”147
Un alt obiectiv major al serviciilor de probaţiune îl constituie pregătirea deţinuţilor pentru libertate,
pentru micşorarea şocului trecerii de la mediul închis la cel liber şi asigurarea reinserţiei sociale după o
perioadă de transformări intervenite atât la nivel individual, cât şi al societăţii.
În acest sens va trebui să se urmeze anumite etape în cadrul procesului de consiliere vocaţională şi
anume:
1. stabilirea relaţiei profesionale şi motivarea clientului să colaboreze cu consilierul de probaţiune în
vederea atingerii obiectivelor propuse
2. evaluarea nivelului educaţional şi profesional(cunoştinţe, deprinderi, abilităţi, experienţă acumulată,
puncte tari şi puncte slabe) şi astfel, identificarea nevoilor de consiliere ale clienţilor
3. identificarea caracteristicilor personale relevante pentru obiectivul urmărit(trăsături de personalitate,
aspiraţii şi nevoi personale, traseul educaţional şi profesional,atitudini şi interese)
147 P. Gendreau, C.Goggin-Les principes a la base des programmes correctionnels efficaces, in Forum, Recherche sur l actualite correctionelle, 3/1996, pag.39-
40
453
4. fixarea scopului( de comun acord cu clientul), precizarea paşilor care trebuie parcurşi până la
atingerea lui, precizarea sarcinilor ce revin fiecărei părţi(consilier de probaţiune şi client), a rezultatelor
aşteptate
5. asistarea clientului în luarea deciziilor, ceea ce presupune generarea de alternative, evaluarea
costurilor şi beneficiilor fiecărei alternative în parte; alegerea alternativei celei mai avantajoase
6. punerea în aplicare a deciziei luate
Asistenţa şi consilierea trebuie să privească în acelaşi timp şi celălalt pol al infracţiunii, victima, ba mai
mult martorii, minori aflaţi în dificultate, etc. Ar fi nedrept să acordăm sprijin numai celor care au pricinuit
răul, fără a ne ocupa de cei care au suferit răul.
Întocmirea referatelor de evaluare presentinţă.
Mai întâi trebuie să facem o delimitare între rapoartele presentenţiale şi cele utilizate în interiorul
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere.
454
În ceea ce priveşte prima categorie de referate, prin acestea se acordă instanţei de judecată informaţii de
natură psiho-socailă despre inculpaţi în faza de judecată penală sau despre modul în care persoanele
sancţionate îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite în comunitate.” Ele necesită două sau trei interviuri
confidenţiale cu un infractor şi consultarea informaţiilor factuale în legătură cu comportamentul criminal al
acestuia, în contextul unei biografii personale detaliate.[...] Sunt trei situaţii în care rapoartele realizate în
urma anchetelor sociale pot sprijini în mod semnificativ progresul către o justiţie individualizată:
- în cazul redirecţionării justiţiei juvenile către structuri locale sau către programe intermediare de tratament
- în cazul sentinţelor date de către tribunalul penal sau curţile de apel, în favoarea alternativelor comunitare
- în cazul planificării sentinţei şi eliberării condiţionate înainte de termen.”148
În al doilea caz intră acele rapoarte periodice şi finale de reintegrare socială şi supraveghere indiferent
dacă au fost sau nu solicitate de instanţă, în vederea stabilirii eficacităţii supravegherii atât la nivelul fiecărui
caz, cât şi la nivel mai larg, organizaţional.
Prin intermediul acestor instrumente se evidenţiază nu doar gradul de pericol social al infractorului faţă
de fapta săvârşită, ci şi pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru societate în general.
Individualizarea pedepsei este astfel făcută mult mai bine, prin rapoartele de evaluare cântărindu-se
posibilitatea acordării unei noi şanse respectivului individ cu consecinţa menţinerii în libertate.
148 G.W.Giles-Tranziţii turbulente. Delincvenţă şi justiţie în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002,pag.351
455
Sarcinile pe care instanţa le impune infractorilor au la bază tot aceste evaluări prin care se urmăreşte de
asemenea modificarea comportamentului.
Ca regulă întocmirea acestor referate este lăsată la aprecierea instanţelor sau procurorilor, cu excepţia
cauzelor cu minori când această operaţiune este obligatorie.
Din punct de vedere al naturii juridice aceste referate nu au caracter obligatoriu ci doar consultativ pentru
instanţe.
Trebuie să se obţină o excelentă corelare între timp şi calitate în acest domeniu. Timpul de regulă este relativ
scurt, personalul trebuind să identifice sursele de informaţii: autorităţi, şcoală, familie, instituţii medicale şi
apoi să efectueze evaluarea şi se aici se poate aduce atingerea fie volumului, fie calităţii informaţionale.
Importantă este şi relevanţa informaţiilor, selectarea acestora ducând la o imagine corectă a realităţii
pentru instanţă. Obiectivitatea în acest caz trebuie împinsă la maxim.
Includerea în aceste rapoarte a unei propuneri în ceea ce priveşte sentinţa adecvată cazului respectiv, a
suscitat numeroase dezbateri, însă s-a statuat că acestea au un caracter orientativ, de recomandare pentru
456
instanţă. Indicarea soluţiei în ipoteza unei condamnări, prin intermediul activităţilor de asistenţă şi consiliere
poate asigura un caracter de maximă eficienţă resocializării şi reintegrării sociale.
Alte activităţi asigurate în instanţă de serviciul de probaţiune pot fi: prezenţa unui membru al personalului
în timpul audierilor penale pentru furnizarea unui aviz oral în legătură cu personalitatea arestaţilor preventiv
sau pentru soluţionarea urgentă a cazării ori pentru asigurarea asistenţei, avizele practice pentru familia
infractorului.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acestor referate de evaluare vom prezenta structura acestora,
aşa cum rezultă din dispoziţiile legale, respectiv art. 10 alin.1 din HG.1239/2000:
1. Introducerea-cuprinde date de identificare a clientului(nume, prenume, adresă)
2. Surse de informaţii utilizate-cuprinde informaţii legate de persoanele intervievateşi tipul
metodelor utilizate pentru culegerea informaţiilor-interviul, consultarea documentelor, contactarea altor
specialişti, vizita la domiciliu
3.Date privind persoana-
a) trecutul infracţional: prezentarea sancţiunilor anterioare dacă există precum şi detalii despre
infracţiunea de faţă;prezentarea poziţiei infractorului faţă de cele reţinute de rechizitoriu în sarcina sa, iar în
cazul în care acesta neagă sau denaturează trebuie găsită o explicaţie în ceea ce priveşte aceste
neconcordanţe
457
b) nivelul instrucţiei şcolare şi al pregătirii profesionale-informaţii despre comportamentul avut în
mediul şcolar şi respectiv la locul de muncă( dacă este angajat), gradul de implicare al părinţilor în
supravegherea şcolară în cazul în care subiectul este minor
c) comportamentul infractorului înainte şi după săvârşirea faptei-context psiho-social: crize
familiale, consum de alcool, infracţiuni comise în grup; atitudinea faţă de urmările infracţiunii-diligenţele
depuse în acoperirea prejudiciilor indiferent de ce natură ar fi acestea( materiale/morale),exprimarea
regretului faţă de ceea ce a făcut( căinţa), responsabilizarea
d) factori ce au condus la un comportament infracţional- caracteristici
personale:cognitive,emoţionale, comportamentale ce au tangenţă cu infracţiunea săvârşită; factori de
ordin familial: abilităţi parentale reduse; factori de ordin social:grup de prieteni, apartenenţa la un cartier
rău famat, aflat la periferie
e) modul în care a îndeplinit anterior obligaţiile stabilite de instanţa de judecată 4. Factorii care
influenţează sau pot influenţa conduita generală a inculpatului pot fi:
a) factori ce pot inhiba dezvoltarea comportamentului infracţional-planuri realiste de viitor, abilităţi
sociale bine dezvoltate, o bună ancorare în viaţa cotidiană, o bună relaţionare la locul de muncă
b) factori de natură să accentueze dezvoltarea comportamentului infracţional-factori de risc:condamnări
458
anterioare, interese antisociale, empatie scăzută faţă de victimă, lipsa serviciilor specializate în comunitate
5. Perspective de reintegrare în societate-vizează motivaţia pentru schimbare a clientului, resursele
interne şi externe care pot fi puse în slujba reintegrării sociale a clientului, în special atunci când este vorba
despre minori; concluzionează asupra efectelor adverse pe care privarea de libertate le are asupra dezvoltării
sale personale, familiale, educaţionale şi profesionale.
4.Scopurile urmărite în cadrul probaţiunii
Principalul obiectiv urmărit atunci când se pune în libertate un infractor constă în încercarea de a reuşi ca
individul respectiv să nu recidiveze.
Tratamentul are patru componente: investigaţia, diagnosticul, prescripţiile şi monitorizarea.
„ Investigaţia este o acumulare de imagini şi informaţii despre client şi mediul lui: relaţiile lui cu alţii,
personalitatea lui, modul în care priveşte mediul din care face parte, plăcerile şi antipatiile, dorinţele şi
aspiraţiile, ambiţiile şi planurile lui(eventual lipsa lor).
Diagnosticul se referă la tot ceea ce s-a obţinut de la client şi a fost organizat într-o formă care să îi
permită stabilirea unor obiective tratamentale de viitor.
Prescripţiile sunt măsuri efective care trebuie luate pentru îndeplinirea scopurilor stabilite.
459
Monitorizarea este procesul prin care comportamentul unei persoane este evaluat prin prisma eforturilor
făcute de acesta pentru a funcţiona acceptabil în comunitate şi pe baza căruia se decide încheierea sau nu a
tratamentului, a urmăririi corecţionale.”149
O importanţă covârşitoare o are în atingerea unei rate cât mai scăzute a recidivei, asistentul social care
asigură ghidarea individului delincvent.
„ Riscul este definit ca posibilitatea de apariţie a unui eveniment/comportament negativ viitor care este
asociat cu o „pierdere” sau cu producerea unei „daune” ori a unui „rău”150
Pentru a putea realiza evaluarea riscului de recidivă, în practica activităţii de probaţiune se utilizează două
metode de bază-metoda clinică şi cea actuarială.
Megargee susţinea că prima metodă se referă la evaluarea individuală a factorilor de „personalitate” şi

„situaţionali” consideraţi a fi relevanţi în apariţia comportamentelor riscante şi a interacţiunii dintre aceşti
factori.
149 P.Abraham şi alţii, op.cit.,pag 110

460
Prin intermediul acestei metode, evaluarea riscului de recidivă conduce la identificarea sancţiunii pe care
agentul de probaţiune o propune instanţei la momentul întocmirii referatului presentenţial.
Steadman şi Morissey erau de părere că această metodă totuşi are inconvenietul că poate avea concluziile
„alterate” datorită subiectivismului consilierului de caz. Acest subiectivism poate apărea ca urmare a
relaţionării consilierului de probaţiune cu individul cuprins în respectivul caz. Asemenea distorsiuni pot fi
înlăturate prin lucrul în echipă al consilierilor de reintegrare.
Cealaltă metodă are drept scop calcularea statistică a probabilităţii de apariţie a unor comportamente.
Farrington şi Tarling sunt reprezentanţii tezei potrivit căreia predicţia probabilităţii de apariţie a unui
comportament la un individ, prin comparaţie cu apariţia comportamentelor la alţii aflaţi în circumstaţe
similare sau cu profile similare.
Constrângerea dată de această metodă statistică constă în imposibilitatea aprecierii asupra unor date fixe,
ce nu pot fi considerate într-o dinamică necesară.
În cadrul regimului penitenciar vor trebui utilizate instrumente pentru diagnosticarea deţinuţilor funcţie
de propensiunea către recidivă şi funcţie de comportamentul lor violent sau non-violent.
Megargee a clasificat unii infractori violenţi în supracontrolaţi şi alţii subcontrolaţi. Prototipul
supracontrolatului este omul supus, de vârstă medie, care nu a fost niciodată capabil să manifeste ostilitate
461
faţă de soţia sa destrăbălată, ori faţă de oricine altul. Finalmente, abuzul ei provoacă o explozie de furie, în
care el o ciopârţeşte în bucăţi, cu cuţitul de bucătărie.
Cook, Megargee şi Mendelsohn au categorisit, ca urmare a contiuării cercetărilor pe acest palier, în:
extrem de violenţi, moderat violenţi sau neviolenţi.
Intorcându-ne la activităţile vizate de probaţiune, trebuie să remarcăm că două categorii de diagnostic
sunt foarte importante: diagnosticarea factorilor care susţin infracţiunea şi adoptarea în consecinţă a unui
program, respectiv diagnosticarea riscului de recidivă.
Aplecându-se asupra tipologiei infractorilor, Jean Pinatel a distins următoarele categorii:
- periculozitate mare- adaptabilitate mare, cuprinde criminalii cu gulere albe, escroci, delapidatori,
- periculozitate mare- adaptabilitate redusă, ce se referă la cei cu inteligenţă redusă, neprevăzători,
conflictuali;
- periculozitate redusă-adaptabilitate mare, indivizii din această categorie comit acte în situaţii conflictuale
puternice-crime pasionale
- periculozitate redusă-adptabilitate rdusă, aici regăsindu-se psihopaţi, debili mintali.
În privinţa studiilor de specialitate efectuate în domeniu amintim pe cel realizat de medicul închisorii
462
Auburn SUA, intitulat studiu asupra deţinuţilor care au încălcat regulile eliberării condiţionate şi s-au întors
la închisoarea Auburn timp de 1 an de zile.151, care a fost punctul de plecare în acest domeniu.
De-alungul timpului s-au avut în vedere ca factori ce au influenţă asupra comportamentului
individului recidivist datele biografice-vârsta, educaţia, profesia; datele judiciare-înregistrarea judiciară, data
când a fost prima dată condamnat; trăsături psihologice-extroversiune, neuroticism, inteligenţă; trăsături
familiale-familie dezorganizată,atmosferă familială; antecedente şcolare-rezultate şcolare, comportament
deviant în cadrul şcolii, chiul; situaţia privind ocupaţia-schimbarea locului de muncă,şomajul, atitudinea faţă
de muncă; activităţi din timpul liber-lipsa intereselor, plictiseala.
Pe de altă parte, creşterea autocontrolului, autodeterminarea, schimbările în circumstanţele
exterioarelocuinţă, loc de muncă, educaţie reduc riscul de recidivă.
Stabilitatea locului de muncă –capacitatea persoanelor care au săvârşit infracţiuni de a-şi găsi şi
menţine locul de muncă, în relaţie cu procesul de înaintare în vârstă va reduce semnificativ tendinţa acestora
de a recidiva-apreciau Sampson şi Lab.
W.R. Arnold are următoarea ipoteză de lucru: „ un eliberat condiţionat care a experimentat relativ
ineficient învăţarea despre comportamentul acceptabil, care continuă să interacţioneze cu grupările care sunt
151 Buikhuisen, W., Hoekstra, A. H., Factors related to recidivism, in the British Journal of Criminology, vol. 14, 1974
463
micşorate şi fără lider, dar care are o istorie delincventă şi care are dificultăţi în privinţa adaptării la grupurile
de apartenenţă va comite noi infracţiuni în încercarea sa de a se integra în grupuri şi de a menţine acceptarea
sa între ele.”152
O metodă remarcabilă şi anume tabelele de experienţă sau tabelele expectanţei bazale a fost introdusă
de Hart în 1923 în vederea unei mai bune activităţi a consiliilor pentru eliberare condiţionată. Această
metodă urmărea obţinerea de predicţii în ceea ce priveşte posibilitatea recidivei în anume cazuri, folosinduse
datele autobiografice, activitatea infracţională anterioară, sentinţe, comportamentul avut ca deţinut.
Având în vedere obiectivele probaţiunii şi ţinând cont de tipul caracterial în care se regăseşte individul
despre al cărui caz este vorba, vom prezenta şi principiile de bază ale poliţiei comunitare:
„ 1. Colectivitatea trebuie să fie consultată de către poliţie în luarea deciziilor importante. Cetăţeanul nu
trebuie să mai fie considerat numai un beneficiar pasiv al serviciilor oferite de poliţie, oferindu-i-se
posibilitatea de a participa la stabilirea priorităţilor privind tipul de servicii prestate de poliţie în beneficiul
comunităţii.
2. Obiectivele generale ale structurilor de poliţie se vor stabili de comun acord cu liderii comunităţii.
Natura şi obiectivelor serviciilor e poliţie vor fi determinate de necesităţile reale ale colectivităţii în materie
152 Arnold, R.W., A functional explanation of recidivism, In The Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science, vol.56, nr.2, pag.212-220
464
de siguranţă, linişte şi ordine publică. Pentru a satisface în mod corespunzător nevoile specifice fiecărei
comunităţi, este necesar să se realizeze un anumit echilibru între acţiunile de intervenţie şi cele de prevenţie,
de educare a publicului şi de aplicare a legii.
3. Diferitele servicii pe care le asigură poliţia devin componente legitime ale rolului său în cadrul
comunităţii. Serviciul de primă linie, asigurat 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, pe întreg teritoriul, este
specific unei structuri poliţieneşti, chiar dacă este vorba despre servicii care nu se manifestă în forme
coercitive.
4. Responsabilităţile în domeniul controlului social trebuie împărţite între poliţie şi comunitate.
Structurile de poliţie ignoră adesea faptul că ele nu reprezintă decât un element al sistemului de control
social. Familia, şcoala, serviciile sociale, grupurile comunitare sunt, de asemenea, elemente esenţiale ale
unui sistem general care asigură menţinerea şi respectarea valorilor morale. Eficientizarea activităţii
structurilor de poliţie necesită împărţirea reponsabilităţilor acestora în domeniul respectării legii cu
colectivităţile şi adoptarea unor strategii care să faciliteze participarea lor activă la realizarea stării de
securitate a cetăţenilor. Un organism de poliţie comunitară trebuie să sprijine, să coordoneze şi să pună în
valoare capacitatea latentă de autoapărare a colectivităţii.
465
5. Poliţia comunitară trebuie să atragă şi să atragă şi să sprijine participarea colectivităţii la activitatea de
prevenire a criminalităţii.
După cum s-a constatat, în domeniul prevenirii criminalităţii, cele mai eficiente iniţiative sunt cele
fundamentate pe aportul comunităţii. Participarea comunitară permite intervenţia mai multor persoane
care provin din toate mediile socio-culturale şi economice.”153
Schimbările în piaţa muncii, imensitatea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, precum şi reducerea
palierului securităţii sociale au condus pe aceşti autori să afirme că în anii 80 s-a creat în Anglia o subclasă,
fiind puţine îndoieli că mulţi dintre infractorii care sunt sub supravegherea ofiţerilor de probaţiune fac parte
din această categorie. Dacă abordarea individuală nu mai era suficientă încă de la debutul anilor 70, cu
siguranţă ea nu mai este corespunzătoare pentru debutul acestui deceniu.
5.Etiologia criminalităţii. Aprecieri şi studii
Circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile normativului penal este reducţionistă întrucât

criminalitatea este determinată de o serie de variabile socio-culturale.
153 P.Abraham şi alţii, op.cit, pag.154
466
„Abordarea delincvenţei vizează dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri şi
roluri, creând o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale”154
Această stare conduce la creşterea numărului de delicte- alcoolism, narcomanie, devianţă socială şi
totodată la apariţia fenomenului de marginalitate ce constă în convingerea subiectului că îi este
obstrucţionată calea spre valorile sociale.
„ Sărăcia nu reprezintă numai o condiţie obiectivă, constând în subdezvoltare, absenţa prosperităţii,
distribuţia inegală a resurselor sau a oportunităţilor şi excluziunea socială a unor largi segmente sociale de
populaţie, ci şi o condiţie subiectivă, întreţinută şi perpetuată de norme, mentalităţi, sau clişee, de ceea ce sar
putea numi, în ansamblu, subculturile sărăciei”155
Oscar Lewis utiliza termenul de „ cultură a sărăciei”156, înţelegând prin aceasta problemele cu care se
confruntă populaţiile sărace, situaţii generate de normele de comportament confuze, tipologia stilurilor de
viaţă. Toate acestea sunt ocazionate de limitele vieţii cotidiene- absenţa participării la instituţiile centrale sau
locale, atitudinea critică faţă de valorile clasei dominante, densitatea populaţiei, concubinajul, abandonul
154 M. Petcu- Delincvenţa repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pag. 66
155 Sorin M. Rădulescu, Florentina Grecu-Cauzele culturale şi economice ale criminalităţii şi delincvenţei juvenile. Sărăcia ca efect sau cauză?, Revista română
de sociologie, anul XIII, nr.3-4, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002, pag.289-318
156 Oscar Lewis, The Culture of Poverty, Scientific American, New York, Basic Books, 1966, pag. 19-25
467
familial, precum şi de stigmatizarea realizată prin apartenenţa la o anumită zonă locativă-cartiere mărginaşe,
ghetouri.
Sociologul Walter Miller este adeptul teoriei potrivit căreia conduitele delincvente ale tinerilor care
provin din mediile sărace nu pot fi considerate deviante, deoarece aceştia se conformează de fapt modelelor
culturale: „ într-o încercare orientată a actorului de a adera la forme de comportament şi de a realiza

standarde valorice, aşa cum sunt acestea definite în cadrul acelei comunităţi”157
Teoria „subculturilor violente”158 promovează ideea că actele de violenţă şi găştile de tineri au o
pondere mai mare în zonele cu numeroase probleme sociale: sărăcie, dezorganizarea familiei, socializarea
negativă a minorilor şi slaba legătură dintre familie şi comunitate. Conceptul de „cultură a sărăciei”
potenţează teza portivit căreia fenomenul de criminalitate nu are doar o determinare economică, fiind ăn fapt
un stil de viaţă determinat de norme şi valori separate de cele ale societăţii legitime.
157 Walter B. Miller , Lower Class Culture as a Generating Milieu of Gang Delinqency, Juvenile Delinquency, Iatsca, Illinois, Peacock Publishers, 1970,
pag.125-
136
158 Albert K. Cohen, F. Short, Jr. James, Research in Delinquent Subcultures, in Juvenile Delinquency. A.Reader, third Printing, Itasca, Illinois, F.E.Peacock
Publishers, Inc, 1974
468
„ Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă, determinată de
interdependenţa unor factori obiectivi(economici, politici, ideologici, religioşi) şi a unor factori
subiectivi(interese individuale, sentimente de inferioritate, de superioritate, atitudinile şi relaţiile
interindividuale).”159
Putem categorisi astfel factorii de risc ce conduc la actul agresional în :
- factori de risc conjunctural ( economici, politici, culturali) se regăsesc atât la nivel individual cât şi la
nivelul grupului din care provine victima. Totodată pot fi determinaţi de nevoile obiective ale
victimeilibertinaj comportamental,viaţă de familie, tendinţe de perfecţionare individuală sau a relaţiilor de
muncă. - factori de risc relaţional- relaţia victimei cu agresorul este percepută în mod diferit de aceştia,
depinzând de condiţiile sau momentele variabile ale existenţei. Efectul victimal este mijlocit de relaţia
anterioară, simultană sau posterioară dintre victimă şi agresor, reacţiile victimei fiind rezultatul acceptării
sau refuzului scopului relaţiei, a reflectării acestui scop în psihicul victimei.
159 I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu- Criminologie, victimologie, detentologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.181 şi urm.
469
- Factori de risc natural-înzestrarea biologică, gradul de sănătate pshihico-fizică a individului precum şi
apariţia unor necesităţi de natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la
mediul social existent. Atitudinea nerealistă faţă de stimulii externi, determinată de incapacitatea aprecierii
exigenţei sociale, a raportării necesităţilor individuale la cerinţele sociale, a insubordonării faţă de regula
socială, aplifică gradul de victimizare.
Din perspectivă psihologică s-ar mai putea adăuga la factorii indicaţi mai sus şi o altă categorie şi
anume factorii genetici, aşa încât trebuie să reţinem că:
„- există o participare ereditară neîndoielnică la constituirea terenului predispus la o afecţiune psihică, mai
ales în cazul deficienţelor mentale şi al personalităţilor psihopatice care au manifestări agresive deosebit de
grave, cronice, recidivante
- există o corelaţie între anormalităţile heterozomiale şi tulburările psihice în general. Anomaliile
heterozomiale prin exces în ambele sensuri conduc la tulburări mentale asociate cu tulburări
comportamentale
- în sindromul XYY s-au întâlnit tulburări cu caracter psihopatic variate, mergând până la psihopatie
severă - în afara înapoierii mintale , în sindromul Klinefelter există şi cazuri de tulburări psihopatice la
subiecţi cu inteligenţă normală
470
- anomaliile cromozomiale şi deramatoglifice nu pot fi considerate patognomonice pentru o anumită
maladie psihică, au însă o indiscutabilă valoare orientativă
- frecvenţa genetică a anomaliilor de sex este mai mare la delincvenţii bărbaţi cu cromatina pozitivă”160
Un alt motiv ridicat la rang de cauză a delinvenţei a fost cel al creşterii alarmante a familiilor
monoparentale161, teză care a fost puternic criticată. În perioada anilor 70 politicile guvernamentale ale
statului american au condus totuşi la venituri mici şi implicit la creşterea numărului de divorţuri, aşa încât şi
minorii rezultaţi din acele căsnicii erau în grija unui singur părinte.162
O influenţă importantă la creşterea fenomenului de delincvenţă a avut-o şi consumul de substanţe

stupefiante la care s-a adăugat scăderea limitei de vârstă de la care adolescenţii încep să consume alcool, în
special a băuturilor alcoolice tari.163
160 R. Roscanu-Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universităţii Bucureşti, 1994, pag.21

161 C. Murray- Losing ground: american Social Policy 1950-1980, New York, Basic Books, 1984 şi N.Dennis, G.Erdos- Families without Fatherhood, Institute
of
Economic affairs Health and Welfare Unit., 1982
162 C. Oppenheim-Poverty. The Facts- Child poverty action group, New York,1990
163 H. Parker, R. Newcombe-Living with heroin, Milton Keynes, Open University Press,1988
471
Aderarea noilor membrii ai societăţii la alte valori sociale s-a datorat- diminuării respectului faţă de tot
ceea ce se poate cuprinde în noţiunea de autoritate(entităţi cu atribuţii de control)-părinţi, şcoală, organe de
poliţie,- potenţarii fenomenului sexualităţii explicite, -diversificării infracţiunilor ca urmare a progresului
tehnologic.
Aşadar, „cultura” în acea perioadă se definea prin:
„- dinamism: standardele culturale se schimbă constant, în aşa fel încât ceeea ce „era corect ieri, în
prezent este greşit”
- complexitate : infracţiunile şi delictele sunt un produs al conflictului cultural, care este larg răspândit
ca urmare a migraţiilor interne şi internaţionale
- materialism: atât cei privilegiaţi, cât şi cei neprivilegiaţi urmăresc aceleaşi valori materiale(succesul şi
bunăstarea), singura diferenţă fiind eşecul ultimilor de a le realiza
- caracterul impersonal al relaţiilor sociale: impersonalitatea şi anonimitatea alimentează alienarea şi
stimulează infracţiunile şi delictele
472
- individualismul şi dualismul etic: numeroşi indivizi cultivă, în relaţiile lor cu membrii propriului grup,
un alt tip de morală decât cea practicată cu membrii grupurilor din afară.”164
6.Necesitatea alternativelor la privarea de libertate

6.1 Mediere şi justiţie restitutivă
„ Alternativa este o măsură care este în mod specific pusă în aplicare pentru delincvent şi care îi
permite acestuia să trăiască în mediul său natural de viaţă. Ea este o condiţie particulară pentru menţinerea sa
în familie(cel mai adesea). Ea consistă[...] într-o muncă de interes general şi/sau o mediere.”165
S. Asquith preciza faptul că „ măsurile respective nu sunt întotdeauna adevărate alternative la privarea
de libertate, ele neânlocuind mereu pedepse considerate mai constrângătoare.”166
Este de preferat să se folosească exprimările acceptate de Consiliul Europei, care deşi mai greoaie
acoperă mult mai bine conţinutul noţiunii- sancţiune şi măsuri aplicate în comunitate.
164 R.D. Taft, R. W. England- Criminology, New York, Macmillan,1964

165 Denis van Doosselaere-Alternative la privarea de libertate: ce măsuritrebuie luate pentru minorii din comunitatea franceză din Belgia?, Revista română de
sociologie, Nr.5-6/2003, Ed. Academiei Române, pag. 357
166 S. Asquit, Rapport sur la mise en oeuvre de la recommandation no. R (87) 20 sur les reactions sociales a la delinquance juvenile et de la recommandation no.
R (88) sur les reactions sociales au comportament delinquant des jeunes issus de familles migrantes, 1995,pag. 21
473
Totuşi, brevitatis causa, se utilizează termenul de alternativă, exprimare susţinută şi de ideea că
„ vizează neutilizarea mijloacelor cele mai violente, în lipsa evitării recursului la dreptul penal, cxare
reprezintă eşecul voinţei de a preveni anumite situaţii şi anumite comportamente... Spiritul alternativelor este
voinţa de a construi în ciuda sau datorită unui act distinctiv.”167
Dezvoltarea alternativelor la detenţie a condus la siuaţia în care în multe state pedeapsa amenzii să
depăşească 90% din totalul pedepselor aplicate de instanţe( anul 1970.)
Chiar în cazul în care este vorba de o pedeapsă privativă de libertate, înclusiv regimul penitenciar a
suferit modificări substanţiale, aşa încât în literatura de specialitate se vorbeşte despre „ diversificarea
penitenciarelor, de la penitenciare cu regim de semilibertate la penitenciare cu regim de încredere. Astăzi
există a) penitenciare –şcoală pentru minori ori tineri majori, b) şcoli speciale de muncă şi reeducare, c)
centre de calificare şi recalificare profesională, d) centre ori institute de reeducare pentru minori şi tineri
majori, e) centre sau institute medico-educative, f) colonii industriale şi colonii agricole de muncă, pentru
condamnaţii de scurtă durată, dar care sunt receptivi la muncă şi au o comportare bună, g) alte modalităţi de
executare a pedepsei în regim semi-deschis destinat pentru alţi condamnaţi( de exemplu bolnavi,
vagabonzi)”181
167 G. Kellens, Punir. Penologie et droit des sancions penales. La mesure de la peine a Liege., Coll.sc. de la Fac. De Droit de Liege, 2000,
pag. 310 181 I. Oancea- Drept execuţional penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag.167
474
„ Schema reparaţiilor şi a compensării victimei, pentru suferinţa cauzată prin săvârşirea infracţiunii, a
început să fie utilizată pe o scară extinsă, în timp ce probaţiunea, suspendarea executării pedepsei cu
închisoarea, munca neremunerată în folosul comunităţii şi alte măsuri comunitare contribuiau la diminuarea
ratei de încarcerare, în special pentru infractorii primari”168
Pedeapsa cu închisoarea reprezintă o acţiune socio-legală prin care se urmăreşte atingerea unuia sau
mai multor scopuri:coerciţie, prevenţie generală şi individuală, apărare socială şi protecţie a publicului şi
resocializare.Obiectivul urmărit în principal, prin aplicarea pedepsei cu închisoarea îl constituie
resocializarea infractorului, chestiune cuprinsă şi în Standardul Regulilor Minime privind Tratamentul
Deţinuţilor(Regula 56) şi în Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Sociale şi Politice(art. 10).
Sâmburii ideii potrivit căreia medierea este una din soluţiile optime pentru a rezolva conflictul dintre
infractor şi victimă au încolţit încă de la legi primare existente în antichitate sau chiar mai înainte, reguli ce
au pornit de la preceptele din Codul lui Hammurabi sau Vechiul Testament.
„ A-l face pe infractor să regrete un comportament neacceptat este mai eficient decât a-l pedepsi,
deoarece regretul implică respingerea şi stigmatizarea infractorului şi oferă perspective reale de integrare în
comunitate a acestuia”169
168 Aurelia Willie-Politici penale. Pedeapsa cu închisoarea şi alternative, Revista română de sociologie, Nr.5-6/2003, Ed. Academiei Române, pag. 368
169 M.Wright, Justice for victims and Offenders: A Restaorative Response to Crime, Wincester, Waterside Press, pag.177
475
Definind noţiunile de mediere şi respectiv reparaţie, care se întrepatrund la un moment dat, putem
spune că : „ medierea este un proces de comunicare dintre infractor şi victimă, prin intermediul unui
mediator neutru, care facilitează victimei exprimarea sentimentelor, a nevoilor şi temerilor, iar infractorul să
accepte şi să-şi asume responsabilitatea actelor sale.[...] Reparaţia presupune compensarea de către infractor
a pagubelor pe care le-a produs infracţiunea. Reparaţia poate lua una din formele: scuze, înapoierea bunurilor
furate, compensare financiară, repararea bunurilor stricate, oferirea unor servicii voluntare, explicarea actului
infracţional”170
Scopul pe care îl ţintesc aceste activităţi poate fi structurat astfel:

- oportunitatea de a oferi infractorului cunoaşterea efectelor actelor sale
- implicarea victimei în procesul penal
- introducerea în sistemul penal a unor elemente de drept utilitaristşi nu de drept retributiv
- oferirea posibilităţii părţilor de a se împăca
O sinteză a argumentaţiei ce susţine procedura medierii a fost realizată de R. Bush şi J. Folger, aceştia
considerând că există patru mari tipuri de discurs:
170 Ioan Durnescu- Mediere şi reparaţii între victimă şi infractor, Revista română de sociologie, serie nouă, anul XIV, nr.5-6, Bucureşti, 2003, pag.373
476
„1. Medierea ca sursă de satisfacţie a părţilor implicate-R.Fischer şi W. Ury. Medierea favorizează
apropierea dintre cele două părţi, discuţiile dintre cele două părţi duc la reducerea tensiunilor, iar costurile
sociale asociate acestor tipuri de conflicte sunt mult diminuate
2. Medierea ca instrument al justiţiei sociale- teorie susţinută de practicieni-J. Wyvekens, care doresc să
implice comunitatea în gestionarea problemelor sociale cu care se confruntă
3. Medierea ca modalitate de transformare a indivizilor, de conştientizare a lor în privinţa realităţii trăite
de către celălalt, de înţelegere a motivaţiei agresiunii de către victimă- M.Umbreit, R.Bush şi J.Folger.
4. Modelul justiţiei restaurative favorizează opresiunea victimei care este pusă în situaţia de a renunţa la
ideea începeriiunei acţiuni în instanţa de judecată contra agresorului.”171
Existenţa unor rapoarte descriptive sau de reflecţie asupra modelului justiţiei restaurative a făcut ca să
se aprecieze că: „ principiile justiţiei pot contribui la repararea pagubelor suportate de victimă, la reabilitarea
infractorului şi la protecţia comunităţii,dar numai în condiţiile în care nevoile şi securitatea victimei sunt
prioritare.”172
Un alt autor, F.Dunkel sublinia efectele pozitive ale justiţiei restaurative:
171 A.Gaudreault, T.Peters, Presentation, Erudit.Org,2000,pag.4

172 M. Jezequel, Justice reparatrice:la parole aux victimes, Le Journal Du Bareau, no.7, 2003
477
„ Medierea implică activ atât infractorul cât şi victima; contactul dintre infractor şi victimă poate (chiar şi în
cazul ăn care cei doi nu reuşesc să se împace) reduce dorinţa persoanei lezate ca agresorul să fie sancţionat
penal; reglementarea extrajudiciară a conflictului dintre agresor şi victimă face posibilă identificarea
principalelor cauze ale actului infracţional; programele de mediere respectă principiile justiţiei, egalitatea,
protecţia victimei( faţă de anchete şi presiuni în favoarea reconcilierii) şi a agresorului(împotriva utilizării
constrângerii în vederea recunoaşterii faptei sau a cerinţelor iraţionale ale victimei).”173
Toate aceste operaţiuni cuprind câteva etape în desfăşurarea lor. Mai întâi, sesizarea se face de către
una din părţi-infractor sau victimă, de către aurtorităţile statale-poliţie, instanţă, sau de către serviciile
sociale/de probaţiune etatizate sau organizate în sistem privat.
După ce mediatorul verifică actele dosarului infractorului, dosar aflat în faza de cercetări la poliţie sau
parchet, respectiv la instanţa de judecată(până la pronunţarea unei soluţii cu caracter definitiv) se ia contact
cu infractorul.
După interviul luat infractorului prin care i se prezintă condiţiile în care se derulează programul, se
evaluaeză acceptarea aacestuia de a participa la program,se evaluează factorii care au condus la săvârşirea
173 F. Dunkel, La justice reparatrice en Allemagne, Criminologie, vol.32, 1999, nr.1, pag.112-127
478
infracţiunii-agresivitate, probleme relaţionale, consum de alcool precum şi pericolul social concret prezentat
de infractor urmează vizita la victimă.
In cele mai multe cazuri, victima este reţinută, respingând acest procedeu. Totuşi i se recomandă un
psiholog. De asemenea programul şi avantajele de care poate beneficia, evaluându-i-se nivelul participativ.
Cea mai importantă etapă o constituie întâlnirea propriu-zisă dintre infractor şi victimă. Aici se
remarcă spiritul de negociere al mediatorului în a conduce pe cele două părţi la un rezultat echitabil
„ Toate angajamentele pe care infractorul le ia faţă de victimă sunt scrise şi semnate de către mediator,
victimă şi infractor. Toate părţile primesc o copie după acest angajament, iar mediatorul întocmeşte pentru
serviciul din care face parte un raport de mediere care trebuie să cuprindă: 1. angajamentele pe care şi le-a
luat infractorul, 2. atitudinea infractorului făţă de victimă şi de infracţiune 3. atitudinea victimei faţă de cele
întâmplate şi faţă de program”174
Cu titlu de exemplu precizăm faptul că serviciul de mediere şi reparaţii din Wolverhampton arată că
cele mai multe medieri s-au realizat pentru infracţiuni. Dintre acestea 27,6% aduc atingere relaţiilor privind
174 Ioan Durnescu- Mediere şi reparaţii între victimă şi infractor, Revista română de sociologie, serie nouă, anul XIV, nr.5-6, Bucureşti, 2003, pag.375
479
convieţuirea socială şi contra demnităţii, 22,3% se referă la producerea de pagube, iar 16% la infracţiunea de
furt.(sursă din anul 1994).
În priviţa riscului de a recidiva, potrivit unui studiu efectuat în Leeds, în care s-a urmărit evoluţia timp
de 2 ani a unui grup de 90 de subiecţi. 87% dintre ei avuseseră antecedente penale, iar 25% dintre ei
avuseseră mai mult de 5 infracţiuni săvârşite. Ca urmare a progarmului aplicat, 68% dintre ei nu au mai
comis o nouă infracţiune.
Un alt studiu care s-a realizat pe un grup de 69 de subiecţi, dintre care 30% fuseseră infractori
persistenţi, a concluzionat că după 2 ani de la aplicarea programului, 58% din aceştia nu mai recidivaseră.
6.2. Victimologia o nouă ştiinţă?
De-alungul timpului a crescut interesul pentru domeniul victimologiei şi totodată s-a realizat
cristalizarea acestuia ca ştiinţă de sine statătoare, lăsându-se la o parte concepţia potrivit căreia reprezintă o
simplă ramură a criminologiei.
480
Astfel, victimologia nu mai este acea ramură a criminologiei care studiază „ tot ceea ce este legat de
victimă:personalitatea sa, caracteristicile biologice, psihologice şi morale, caracteristicile socioculturale,
relaţiile sale cu infractorul, rolul şi contribuţia sa la geneza crimei”175 , ci este o ştiinţă independentă de
criminologie şi penologie, care, „ nu este dedicată doar studierii reversului crimei, care acoperă o realitate
largă:socială, biologică şi psihologică, în care suferinţa trăită este numitorul comun: suferinţa este un flagel
la fel de complex şi periculos ca şi epidemiile şi maladiile”190.
Analizând unul din cei doi poli ai infracţiunii, respectiv victima, regăsim două tipuri de infracţiuni-
„ definiţii restrânse şi extinse”176. Prima categorie de definiţii se raportau la noţiunea de infracţiune şi la
prevederile legilor penale şi sunt elaborate de victimologi şi penalişti. Aici putem include şi definiţiile redate
în Rezoluţia nr.40/34 din 11.12.1985 adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite „ Declaraţia privind
principiile justiţiei referitoare la victimele criminalităţii şi victimele abuzului de putere” şi în decizia cadru a
Consiliului Uniunii Europene din 15.03.2001.
175 E.A. Fattah, La victime est-elle coupable?Le role de la victime dans la meurtre en vue de vol, Les Presses Universite Montreal,
1971,pag.11 190 S.Schneider, Petite histoire de la victimologie, UV Libre,2000, pag.17
176 R.Cairo, Victimologie, vol.II, pag.11
481
În respectivele acte internaţionale se stipulează următoarele:
” Prin victime se înţeleg: persoanele care, individual sau colectiv, au suferit un prejudiciu, în special o
atingere a integrităţii lor fizice sau mentale, o suferinţă morală, o pierdere materială, sau o atingere gravă a
drepturilor lor fundamentale, în baza unor acte sau omisiuni care încalcă legile penale în vigoare într-unstat
membru, inclusiv cele care sancţionează abuzurile infracţionale de putere; Înţelegem prin victime persoanele
care, individual sau colectiv, au suferit prejudicii ale integrităţii fizice sau mentale, o suferinţă morală, o
pierdere materială, o atingere gravă a drepturilor fundamentale, în baza unor acte sau omisiuni care nu
constituie încă o violare a legislaţiei penale naţionale, dar care reprezintă violări ale normelor internaţionale
recunoscute în materie de drepturile omului.[...]
Victima este persoana care a suferit un prejudiciu, inclusiv o atingere a integrităţii fizice sau mentale,
o suferinţă morală sau o pierdere materială, direct cauzată de acte sau omisiuni care încalcă legislaţia penală
a unui stat membru.”
Ca urmare a acestor recomandări internaţionale, în legislaţiile naţionale s-au adoptat reglementări în
materie- 1977 : legea care prevedea reparaţia victimei, în cazul în care paguba provocată acesteia era
482
generată de o infracţiune;- 1990 : legea care asigură reparaţia intergrală a pagubei provocată de infracţiunile
grave contra persoanei;- 2000: legea care recunoştea nevinovăţia victimelor şi proteja drepturile lor. O astfel
de „explozie” normativă o regăsim în toate ţările Uniunii Europene, iar ca efect de bază observăm că :
„ victimele se bucură în mod diferit, de la ţară la ţară, de următoarele drepturi: dreptul la informare, dreptul
de a primi ajutor, dreptul la protecţie sporită în cazul procesului de instrumentare a cazului, dreptul de a fi
despăgubite de agresori.”177.
În S.U.A. dreptul victimelor a câştigat teren ca urmare a modificării Constituţiei prin Amendamentul
6.
Concepţia lui B. Mendelsohn potrivit căreia-„ victima este o persoană care, poziţionată individual sau
colectiv, a suferit consecinţele dureroase produse de factori de origine diferită: fizică, psihică, economică,
politică, socială, dar şi naturală(catastrofe)”193, face parte din definiţiile „extinse”.
R. Cairo apreciază că sunt victime toate persoanele aflate în suferinţă, suferinţele trebuind să
îndeplinească trei condiţii:1.să fie personale-victimizare directă sau indirectă, 2. să fie reale-răni corporale,
traumatisme fizicesau psihologice/pagube materiale dovedite, 3. să fie socialmente recunoscute ca find
177 M. Brienen, M. Groenhuijsen, E. Hoegen, Evaluation and Meta-Evaluation of the Effectiveness of Victim Oriented Legal Reform in Europe,
pag.128-135 193 Apud G. Lopez, Victimologie, Paris, Dalloz, 1998, pag.45
483
inacceptabile şi de asemenea să poată conduce la acordarea de ajutorsocial, consiliere psihologică, îngrijiri
medicale/indemnizaţie financiară.
În literatura de specialitate românească regăsim următoarea formulare: „ orice persoană umană care
suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale;
persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită în urma unei acţiuni
sau inacţiuni criminale”178
O definiţe mai cuprinzătoare regăsim la prof. Sorin M. Rădulescu : „ victima este persoana sau grupul
care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămarea a intereselor sau a integrităţii sale corporale”.
Cele mai cunoscute tipologii ale victimelor sunt cele care se structurează pornind de la criterii precum:
rolul victimei în producerea infracţiunii179- neparticipantă, victimă latentă, predispusă,victimă falsă, gradul
de participare şi responsabilitatea victimei196 -victime care nu îl cunoşteau pe agresor, victime provocatoare,
victime care precipită declanşarea infracţiunii, victime autovictimizante, victime politice, reacţia socială faţă
178 T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, 1983, pag.93
179 E. Fattah, Toward a Criminological Classification af Victims, in: International Criminal Police Review, 1967,
pag.209 196 S. Schafer, Victimology, Reston Publ.Comp.Reston, Virginia, 1977
484
de persoanle victimizate180-victime acuzate şi victime apărate, factori psihologici, biologici şi
sociali198nevârstnici, femei, vârstnici,consumatori de alcool şi stupefiante, imigranţi, minoritari etnici,
persoane deprimate, indivizi achizitivi, chinuitori, blocaţi sau sitauţia în care poţi deveni victimă199-victime
lae infracţiunilor, victime ale accidentelor de maşină victime ale crimelor împotriva umanităţii, victime de
război, victime ale discriminărilor legate de vârstă, sex, naţionalitare, victime ale opresinilor politice, victime
lae abuzului de putere, victime ale corupţiei.
Într-o altă lucrare, grupele victimale sunt împărţite în : a) victime minore, b) victime adulte şi c)
autovictime. În ceea ce priveşte ultima categorie accentuăm ideea că suicidul are o semnificaţie specifică
pentru gândirea şi simţirea victimei, având o natură socială, religioasă şi politică.
Faptul că după ce s-a săvârşit o infracţiune, s-au există potenţialul de a deveni infractor, cei ce se
găsesc într-o asemenea situaţie nu ştiu să adere la valorile social-umane, constituie punctul de plecare pentru
responsabilizarea subiectului în ceea ce priveşte urmările faptei comise.
Apare astfel o cultură a participării pluridirecţionată:
- în primul rând, înspre comunitate, care are acum la îndemână posibilitatea unei intervenţii în
rezolvarea unor conflicte care o privesc în mod direct;
180 A.Karmen, Crime Victims. An introduction to Victimology, Brooks/Cole Publishing Company, California, Pacific Grave,
1990, pag.120 198 Hans von Henting, The Criminal and His Victim, 1948, pag.73-74 199 R. Cairo-op.cit, pag.11
485
- în al doilea rând, înspre victimă, care are posibilitatea să se exprime, să-şi recâştige încrederea şi
controlul asupra vieţii sale şi să primească suport şi implicare din partea comunităţii.
Ca urmarea a unei cercetări sociologice efectuate în decursul anilor1999-2000, în legătură cu
infracţiunea de omor, s-a statuat că: „ există victime întâmplătoare, victime provocatoare şi victime slabe din
punct de vedere fizic, psihic sau biologic.”181
Multiplele fisuri existente în sistemul penal clasic –victimizarea secundară a victimei, inflaţia penală
ca urmarea a tendinţei de sancţionare a unor comportamente mai puţin grave, înmulţirea recidivelor; eşecul
programelor de resocializare a infractorilor, apariţia unor organisme neguvernamentale care au drept scop
sprijinul de orice natură al victimelor, a dus la creşterea substanţială a interesului venit din partea
teoreticienilor şi a practicienilor.
Orientarea specialiştilor, interesaţi de actul infracţional, spre victimă este de fapt o nouă încercare de
soluţionare a producerea infracţiunilor. E o acţiune de reparare a consecinţelor actului infracţional la
individual şi comunitar şi o tentativă de prevenire şi reducere a numărului recidivelor.
181 Sorin M. Rădulescu, D.Banciu, V.Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2002, pag.357
486
7.Supraaglomerarea în penitenciar
Supraaglomerarea poate fi definită ca fiind „ un fenomen determinat demografic, economic, social şi

politic, concretizat prin depăşirea semnificativă a capacităţii de administrare a unui sistem penitenciar.
Considerăm că, pentru a fi semnificativă, această depăşire trebuie să fie de peste 10%, ceea ce determină
dificultăţi şi chiar blocaje în procesele de categorizare şi clasificare a deţinuţilor, scoatere la muncă şi la
plimbare. După cum se poate vedea, supraaglomerarea nu se raportează doar la numărul de locuri de
deţinere, că şi la numărul de personal, de resurse organizaţionale şi sociale de stabilire a unor spaţii de lucru
sau de plimbare. Lato sensu, supraaglomerarea poate fi definită ca fiind un eşec al unui sistem penal(deci nu
doar penitenciar) de a oferi condiţii decente de detenţie, potrivit regulamentelor internaţionale.”182
Young considera că sunt două mari tipuri de teorii care explicitează fenomenul aglomerării:
- determinismul: situează factorii determinaţi ăn afara sistemului penal, cum ar fi: dinamica pieţei forţei de
muncă, crizele economice, inegalităţile sociale
- deciziile politice: deciziile ce privesc practicile instanţelor, politica penală şi cultura profesională a
specialiştilor ăn domeniul penal.
182 Ioan Durnescu- Supraaglomerarea penitenciarelor; Cauze şi soluţii, Revista română de sociologie, nr.5-*6, Bucureşti, 2003, pag.411
487
Efectele supraaglomerării se manifestă la cel puţin trei nivele:
„-a) la nivelul deţinuţilor:
- ample nemulţumiri faţă de calitatea serviciilor la care au dreptul(hrănire, asistenţă medicală, recreere,
sport)
- cresc actele de indisciplină, agresiunile între deţinuţi şi autoagresiunile
- cresc solicitările de asistenţă medicală şi nemulţumirile deţinuţilor în cazul în care nu li se acordă
- creşte contrabanda între deţinuţi cu toate consecinţele care decurg din aceasta
- creşte sentimentul de monotonie, ceea ce produce plictiseală, care, de la o anumită intensitate se
transformă în nevroză
- promiscuitatea favorizează contaminarea şi corupţia deţinuţilor şi sterilizează orice efort de prevenire a
recidivei
-b) la nivelul personalului carceral:
- volumul de muncă suprasolicită personalul
- apar plângeri frecvente privind condiţiile concrete de muncă din închisoare
488
- creşte numărul de conflicte între personal şi deţinuţi
- personalul păstrează cu greu disciplina în rândul deţinuţilor
- sunt frecvente situaţiile în care personalul munceşte suplimentar
- mulţi membrii ai personalului doresc să se transfere în alte unităţi -c) la nivel managerial:
- actul de conducere se desfăşoară greu
- prevenirea frământărilor în masa deţinuţilor –refuzuri în masă de a munci sau de a mânca, evadări,
sinucideri,etc-absorb mare parte din timpul comenzii unităţii
- condiţiile fizice ale detenţiei se deteriorează vizibil de la o lună la alta
- sporesc pagubele la toate articolele(veselă, cazarmament, instalaţii), ceea ce impune anchete, evaluări,
stabilirea responsabilităţilor”183
În privinţa realităţilor din sistemele penale europene amintim următoarele: Marea Britanie are o rată
de încarcerare la prima condamnare de 3,6%, însă durata pedepsei este foarte mare; în Olanda rata de
ăncarcerare la prima condamnare este de 11%, iar durata medie a pedepsei este de 6 luni de zile; în
Germania Democrată(până la unificarea celor două state ăn 1989) între 1983-1988 s-a diminuat populaţia
carcerală cu 3,5 % pe an.
183 Gh. Florian-Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001, pag.99
489
Pentru a ţine sub observaţie tot ceea ce înseamnă detenţia în penitenciar trebuie avute în vedere trei
momente: controlul intrărilor în sistem, controlul modalităţilor de condamnare şi executare a măsurilor
privative de libertate, controlul iesirilor din sistem.
În primul caz, se aplică aşa-numitele practici diversion, prin care sunt scoase din circuitul penal
persoanele care prezintă pericol social redus, aşa încât nu se mai ajunge în faţa instanţelor de judecată. În
vechiul nostru Cod penal o echivalenţă a acestei prevederi o regăseam în dispoziţiile art.18 indice 1- se avea
în vedere gradul de pericol social.
În cel de-al doilea mijloc de control, regăsim practica „bifurcării” care presupune descarcerarea
infractorilor care nu prezintă pericol public-nepedepsirea acestora cu privare de libertate şi încarcerarea doar
a celor care prezintă un asemenea risc.
Astfel, măsurile prin care s-a diminuat gradul de suprapopulare penitenciară în state precum Letonia,
Cehia sau Finlanda au fost sancţiuni prin care s-a lărgit registrul corecţional: munca în folosul comunităţii ca
pedeapsă principală, supravegherea intensivă în comunitate, urmarea unor programe de reabilitare
comportamentală, urmarea unor programe de tratament şi reabilitare socială a toxicomanilor, etc.
490
În privinţa modului de executare a pedepselor privative de libertate, reamintim practicile reformatoare
aplicate în diverse state: întocmirea listelor de aşteptare-Norvegia anii 70; liberările parţiale şi amnistiile
selective-Portugalia; închisoare la fără frecvenţă( în timpul zilei deţiunţii erau liberi iar seara reveneau în
penitenciar)- Venezuela; penitenciare de week-end( condamnaţii sunt ăn penitenciar de vineri seara până luni
dimineaţa, fiind liberi până la următorul sfârşit de săptămână).
Vom prezenta pe scurt caracteristicile unei forme specifice de executare a pedepsei în regim
semideschis- arestul la sfârşit de săptămână( Belgia, Suedia, Danemarca).
Astfel, „ pedepsele privative de libertate de scurtă durată, anume până la 2 luni, se execută în penitenciar
la sfârşit de săptămână, adică în zilele de sâmbăta şi duminica ( de sâmbătă ora 14 până luni la ora 6): o zi
executată contează ca două zile executate din pedeapsă. Condamnatul are obligaţia să se prezinte la
penitenciar la atâtea sfârşituri de săptămână, câte sunt necesare pentru acoperirea întregii pedepse. În cazul
zilelor de sărbătoare care preced şi care succed acestor zile, adică în zilele de vineri şi luni, pedeapsa se va
executa şi în aceste zile, ajungându-se a se considera 3 sau 4 zile deodată, ceea ce va duce la reducerea
sfârşiturilor de săptămână necesare executării pedepsei.”184
184 H. Rossi- La practique du week-end penal in Monaco, în Annalles internationalles de criminologie,1969, pag.223
491
În sfârşit, în legătură cu modalităţile de control al ieşirilor din sistem se poate aborda instituţia „ shock
probation”: în ipoteza în care un condamnat este reabilitat din punct de vedere comportamental şi nu mai
prezintă un risc de recidivă semnificativ, acesta poate fi liberat sub supravegherea serviciilor de probaţiune.
„ Potrivit Buletinului informativ al Penitenciarelor al Consiliului Europei precum şi studiilor
Naţiunilor Unite, rezultă în mod vădit următoarele tendinţe europene:
1.rata de detenţie creşte; 2.durata pedepselor privative de libertate creşte la infractorii periculoşi; 3.cele mai
multe penitenciare europene se confruntă cu problema supraaglomerării; 4.soluţiile la problema
supraaglomerării pot fi structurate pe două dimensiuni: extinderea capacităţii de deţinere şi promovarea
politicilor de prevenire a încarcerării.
În acest contex european şi potrivit legislaţiei penale actuale, politica penală pe care România o poate
promova în vederea constituirii unui sistem penal mai eficient şi a descongestionării penitenciarelor ar putea
să se conducă după următoarele principii: 1. o filosofie a pedepsei centrată pe principiul bifurcării: privarea
de libertate a infractorilor periculoşi şi promovarea alternativelor la închisoare pentru cei nepericuloşi; 2.
utilizarea mai largă a măsurilor neprivative de libertate; 3. aplicarea unor pedepse privative de libertate cu
durată mai scurtă(diminuarea ratei de detenţie)-în acest sens, rolul parchetului este, după cum am arătat mai
492
sus, extrem de important; 4. construirea unor noi capacităţi de detenţie cu maxim 1000 de
locuri/penitenciar.”185
De altfel, potrivit unui studiu legat de fenomenul supraaglomerării realizat în 1999 pentru Consiliul
Europei de către A.Kuhn, P.Tournier şi R. Walmsley s-au obţinut rezultate diferenţiate- o primă grupă de ţări
în care proporţia deţinuţilor care trăiesc în condiţii de supraaglomerare este sub 30%:Austria, Croaţia,
Danemarca, Finlanda, Macedonia, Norvegia, Olanda, Slovacia, Slovenia şi Suedia şi o a doua grupă în care
cel puţin două treimi din populaţia carcerală execută pedepsele în condiţii de supraaglomerare: Estonia
100%, Bulgaria 95%, România 93%, Portugalia 90%, Ungaria 89%, Italia 85%, Elveţia 57%.
Penitenciarul Colibaşi-Mioveni, judeţul Argeş- analiza gradului de populare cu infractori a unor asemenea
aşezăminte
În Penitenciarul Colibaţi sunt închise pentru diverse infracţiuni 1265 de persoane. Dintre acestea 1092 sunt
condamnate definitiv, 97 sunt arestate preventiv, iar 76 sunt condamnate în primă instanţă.
57,55% dintre deţinuţi sunt condamnaţi pentru furt şi furt calificat, acesata fiind infracţiunea cea mai
întâlnită.
185 Ioan Durnescu- Supraaglomerarea penitenciarelor; Cauze şi soluţii, Revista română de sociologie, nr.5-*6, Bucureşti, 2003, pg.421
493
Tâlhăria este pe locul doi în topul infracţiunilor pentru care persoanele aflate în custodie sunt condamnate-
19,76%.
Persoanele care au săvârşit fapte de omor calificat reprezintă 10,98% din totalul deţinuţilor.
Pentru viol şi înşelăciune sunt condamnaţi 5,86%, respectiv 4,11% dintre deţinuţi, restul de 1,75% săvârşind
pedepse pentru diverse alte infracţiuni.
La penitenciarul Colibaşi există şi un deţinut care a fost condamnat la inchisoare pe viaţă pentru săvârşirea
infracţiunii de omor deosebit de grav.
După cum se poate observa din tabelul de mai jos, cei mai mulţi deţinuţi, 34,52% ispăşesc pedepse cuprinse
între 5 şi 10 ani. Doar 2% sunt închişi pentru mai mult de 20 de ani. Statistica cuantumului pedepselor ce se
execută în Penitenciarul Colibaşi-2005
Condamnarea ce se execută Procent din total deţinuţi
Până la 1 an 3,48%
Între 1-3 ani 17,31%
Între 3-5 ani 34,07%
494
Între 5-10 ani 34,52%
Între 10-15 ani 3,48%
Între 15-20 ani 5,13%
Peste 20 ani 2,01%
9.Elemente de pionierat în sistemul de probaţiune din ROMÂNIA.

9.1. Reglementarea activităţii de supraveghere şi cea de protecţie a victimelor
495
Din punct de vedere istoric, reglementarea penală dinainte de 1990 prevedea în articolul 90 şi 91
posibilitatea înlocuirii răspunderii penale cu o răspundere ce atrage aplicarea unei sancţiuni cu carecter
administrativ sau cu o formă de influenşare obştească, realizată prin rezolvarea directă a unor anumite cauze
de către organul de influenţare obştească, trimiterea cauzei la o organizaţie din cele prevăzute în articolul
145, în vederea luării unei măsuri de influenţare obştească sau încredinţarea făptuitorului pe garanţie unei
organizaţii din cele prevăzute la 145 C.P.
Organizaţia căreia i se trimite cauza, organul competent să ia măsuri de influenţare obştească, măsurile,
precum şi persoanele exceptate de la competenţa acestui organ au fost reglementate prin legea 59/1968
privind comisiile de judecată.
Un alt act ce a cuprins sancţiuni neprivative de libertate, precum şi activităţi de supraveghere a
condamnaţilor în libertatea fost Decretul-Lege nr. 218/1977 care prevedea că în cazul săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală de către minori cu vârste între 14-18 ani, se va dispune încredinţarea acestuia
colectivului în care munceşte sau învaţă, stabilindu-se, totodată, reguli stricte de disciplină şi comportare, a
căror respectare va fi urmărită de colectivele de muncă sau învăţătură şi de familie.
Prin legea 1/1987 s-a modificat legea 59/1968 în sensul includerii măsurilor ce puteau fi aplicate
minorilor, precum şi a măsurilor de supraveghere.
496
Începând cu proiectul realizat în cadrul Planului de acţiune „Parteneriat pentru Justiţie” realizat de
organizaţia Europa pentru Europa s-au înfiinţat centre pilot de probaţiune în Arad, Găieşti, Focşani, Cluj,
Iaşi, Piteşti, Târgovişte şi Timişoara.
Cadrul juridic privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor precum şi
modul de supreveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate este circumscris de O.G. nr.
92/2000, modificată prin Legea nr. 129/2002, respectiv de Legea nr.211/2004.
Până la adoptarea O.G. 92/2000 exista posibilitatea prevăzută de legislaţia penală de a se menţine în
libertate, în anumite condiţii, persoane care au comis infracţiuni, concomitent cu impunerea în sarcina lor a
unor obligaţii (articolul 863(1) lit. a-d C.P.) precum şi a unor măsuri (articolul 86 3(3), lit. a-f şi articolul
103(3) lit. a-c din aceeaşi lege) a căror respectare era supravegheată fie de un judecător special desemnat, fie
de către o persoană sau un anumit organ.
După apariţia respectivului act normativ se asigură o îmbunătăţire a modului de efectuare a activităţii de
supraveghere şi se acordă un caracter specializat acestei activităţi, toate acestea reprezentând garanţii de
eficientizare a sistemului sancţionator.
Cea mai importantă noutate este consacrată în articolul 3 : activitatea de asistenţă şi consiliere, acordată
atât condamnaţilor din penitenciar, cât mai ales celor care execută pedeapsa în regim neprivativ de libertate
duce la accentuarea a celei de a doua funcţii a pedepsei, anume reeducarea.
497
În această privinţă amintim opinia exprimată de D.L. MacKenzie care clasifică intervenţiile în domeniul
penal în şase categorii186:
- neutralizarea: a reduce capacitatea delincventului de a mai comite o infracţiune , de obicei prin

încarcerare
- disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenţii să renunţe la infracţiuni
- readaptarea: delincventul participă la programe care îi schimbă modul de gândire, sentimentele şi
comportamentul
- măsuri de control în comunitate: prin supraveghere şi alte măsuri aemănătoare delincventului este
împiedicat să participe la proiecte infracţionale
- structură, disciplină şi stimulare: se referă la activităţi fizice şi uneori mentale, concepute să
influenţeze în mod pozitiv atitudinile persoanei şi dorinţa sa de a comite infracţiuni
- readaptare şi măsuri de control: implică o combinaţie de metode de tratament, de supraveghere şi
restrângere a libertăţii, astfel încât persoana să fie forţată să respecte normele
186 G. Florian- Psihologie penitenciară;ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 73-74
498
Un alt principiu care reiese din noua reglemantare este cel al cooperării, ce integrează multiple acţiuni cu
un profund caracter specializat şi diversificat, ceea ce demonstrează buna adaptare la complexitatea scopului
urmărit de serviciile de reintegrare socială şi supraveghere.
Totodată, dacă până la acest moment legislativ executarea sancţiunilor şi a pedepselor era exclusiv
apanajul aparatului de stat, de acum se realizează un transfer parţial către societate prin implicarea puternică
a organizaţiilor neguvernamentale specializate în asistenţă socială, îndeosibi în ceea ce priveşte copii,
bătrânii, etc.
Scopul preponderent de reintegrare socială a infractorilor reiese şi din condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească persoana care îşi va desfăşura activitatea în acest cadru, condiţii privind ocuparea unei funcţii
publice unde se pune accentul nu numai pe pregătirea din domeniu – asistenţă socială, psihologie, pedagogie,
- ci şi pe specializare.
Legat de atribuţia de supraveghere a respectării de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute în
art. 863(1) lit. a-d din C.P. se remarcă faptul că acesta are un domeniu de aplicabilitate restrâns la pedeapsa
închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv în cazul minorilor după împlinirea
vârstei de 18 ani. Spre deosebire de aceasta, atribuţia de supraveghere a respectării obligaţiilor prevăzute în
art. 863(3) lit. a-f C.P. , precum şi a celor prevăzute în art. 103(3) lit. a-c C.P., îşi găseşte aplicabilitatea atât
în
499
cazul condamnării la pedeapsa închisoriii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cât şi a
pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă, respectiv în cazul condamnării la masura educativă a
libertăţii supravegheate a minorului, precum şi a pedepsei închisorii cu suspendarea executării sub
supreveghere sau control a minorului după împlinirea vârstei de 18 ani.
Atribuţiile de consiliere individuală a infractorilor, de iniţiere şi derulare a unor programe de protecţie,
asistenţă socială şi juridică a minorilor şi tinerilor care au săvârşit infracţiuni, a programelor de resocializare,
precum şi a celor privind activităţile lucrative socio-pedagogice, de instruire şcolară şi formare profesională,
demonstrează cu mai multă tărie scopul preponderent al instituţiilor create prin acest act normativ.
Altă activitate laborioasă este reprezentată de întocmirea referatelor de evaluare la solicitarea instanţelor
(cu caracter orientativ) şi a referatelor periodice de reintegrare socială şi supraveghere.
Prin O.G. nr. 92/2000 se consacră o serie de garanţii referitoare la confidenţialitatea datelor din dosarul de
reintegrare socială a condamnatului, prin reglementarea strictă a condiţiilor de păstrare şi consultare, inclusiv
de distrugere după un anumit termen, nu doar ca efect al reabilitării de drept, ci şi pentru a preveni o
eventuală utilizare în alte scopuri a acestora.
De remarcat concordanţa ordonanţei cu prevederile Recomandării R (92)16 a Comitetului de Miniştrii
către statele membre ale Consiliului Europei privind sancţiunile şi măsurile aplicate în comunitate.
500
Totuşi anumite prevederi din O.G. 92/2000 sunt criticabile. Se prevede astfel că activitatea serviciilor de
reintegrare socială se desfăşoară şi cu implicarea comunităţii, însă cooperarea este limitată la furnizarea de
informaţii, acordarea de asistenţă din partea unor specialişti, încheierea de protocoale cu organizaţii
nonguvernamentale, voluntari, comunitari, etc.
Implicarea comunităţii locale este insuficientă, deşi s-ar putea realiza o dublă activitate socială –
reintegrarea infractorilor şi satsfacerea nevoilor unor categorii de persoane aflate în dificultate.
Art. 3 are o formulare defectuoasă: „la cererea persoanelor prevăzute la art. 1 serviciile de reintegrare
socială şi supraveghere le pot asigura asistenţă şi consiliere în vederea reintegrării sociale.” Astfel se poate
interpreta că se lasă la aprecierea cosilierului faptul de a acorda sau nu asistenţa necesară.
Între condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un consilier este şi aceea de a fi absolvit cursuri de
reintegrare socială şi supraveghere organizate de Ministerul Justiţiei ori o formă de învăţământ
postuniversitar.
Ministerul Justiţiei nu poate organiza cursuri care îi exced ca domeniu – asistenţă socială, psihologie,
sociologie, iar pe de altă parte ca aceste cursuri să echivaleze cu unele postuniversitare ar avea nevoie de
acreditarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
501
La o examinare profundă a dispozitiilor Codului Penal, O.G. 92/2000 şi a Regulamentului de organizare
şi funcţionare a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de
libertate se pot observa o serie de inadvertenţe şi incompatibilităţi.
O altă chestiune neglijată este cea a asistenţei şi consilierii victimelor infracţiunii care în ţările dezvoltate
revine tot serviciilor de probaţiune.
Prin legea nr. 129/2002 s-au adus câteva modificări O.G. 92/2000 , însă aspectele negative au fost
corectate numai în parte.
Prin introducerea art. 11 s-a lărgit sfera categoriilor de persoane care pot să se afle în atenţia consilierilor
de probaţiune. Astfel, pe lângă persoanele care au săvârşit infracţiuni şi au fost menţinute în libertate,
serviciile de reintegrare socială şi supraveghere urmăresc îndreptarea şi reintegrarea socială a persoanelor
condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost graţiată total prin lege, precum şi a minorilor ce
au săvârşit fapte prevazute de legea penală,faţă de care a fost înlăturată prin lege măsura educativă a
internării intr-un centru de reeducare.
Sprijinul acordat de serviciile de probaţiune este mult mai consistent de această dată: pe lângă încercarea
de a schimba comportamentul infractorului, se realizează „identificarea locurilor de muncă disponibile, a
locuinţelor, precum şi a unor cursuri de calificare sau recalificare profesională.”
502
Colaborarea cu comunitatea va putea deveni efectivă prin intervenţia şefului serviciului de reintegrare
socială care poate face apel la autorităţile competente în vederea desemnării unor specialişti.
O altă modificare de substanţă apare în art. 11(1) lit. d , care prevede că referatele de evaluare se
întocmesc la cererea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.
Deci, încă din prima fază a procesului penal – urmărirea penală – se poate constitui un dosar de evaluare
care să dea informaţiile necesare asupra persoanei în cauză. Ar fi fost anormal ca în faza de urmărire penală
infractorii cercetaţi să poată să fie supuşi unor măsuri procesuale cu caracter de excepţie – arestare
preventivă, reţinere, etc., ca apoi ajunşi în instanţă să li se aplice o măsură neprivativă de libertate, cu
supravegherea de rigoare.
Apariţia legii 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infacţiunilor a
adus un nou contur activităţilor desfăşurate în cadrul probaţiunii, de această dată punându-se accentul pe
sprijinul ce trebuie acordat victimei, în aşa fel încât aceasta să nu mai fie supusă la o a doua “ victimizare”-
contactul cu instituţiile judiciare şi tot ceea ce implică procedurile legate de acest aspect.
Denumirea servicii de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor
neprivative de libertate sau denumirea servicii de reintegrare socială şi supraveghere, prevăzută în Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi
de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial al
503
României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
129/2002, precum şi în alte acte normative, se înlocuieşte cu denumirea servicii de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor.
Legea a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2005.
Astfel, în CAP. 1, art.1 se prevede că :

“În scopul asigurării protecţiei victimelor infracţiunilor, prezenta lege reglementează unele măsuri de
informare a victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile acestora, precum şi de consiliere psihologică,
asistenţă juridică gratuită şi compensaţie financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.” Autorităţile
publice cu atribuţii în domeniul protecţiei victimelor infracţiunilor, în cooperare cu organizaţiile
neguvernamentale, organizează campanii publice de informare în acest domeniu.
Subiectele care vor realiza informarea respectivă sunt judecătorii, în cazul infracţiunilor pentru care
plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată, procurorii, ofiţerii şi agenţii de poliţie. Conţinutul
informării se va referi la următoarele chestiuni:
a) serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a victimei, în
funcţie de necesităţile acesteia;
504
b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;
c) dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;
d) condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite;
e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părţii vătămate şi ale părţii civile;
f) condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 86^1, 86^2, 86^4 şi 86^5 din Codul de
procedură penală, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor; g) condiţiile
şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat.
Ca urmare a acestei activităţi de informare se va întocmi un proces-verbal în care se vor consemna
cele prezentate mai sus.
Ministerul Justiţiei şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu sprijinul Ministerului Comunicaţiilor
şi Tehnologiei Informaţiei, asigură funcţionarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru
informarea victimelor infracţiunilor.
Se va asigura accesul la linia telefonică disponibilă permanent pentru informarea victimelor
infracţiunilor, în mod gratuit, prin apelarea unui număr de telefon unic la nivel naţional, precum şi obţinerea
de informaţii în acest domeniu prin intermediul unor site-uri specializate pe internet.
505
Personalul care asigură comunicarea informaţiilor prin intermediul liniei telefonice are obligaţia de a
anunţa unităţile de poliţie dacă din convorbirea telefonică rezultă că victima este în pericol.
Autorităţile administraţiei publice locale şi organizaţiile neguvernamentale pot înfiinţa la nivel local
linii telefonice pentru informarea victimelor infracţiunilor.
Un element important adus de acest act normativ este reprezentat de faptul că se asigură consilierea
psihologică şi juridică a victimelor de către serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor, care funcţionează pe lângă tribunale.
Ministerul Justiţiei, prin Institutul Naţional al Magistraturii, şi Ministerul Administraţiei şi Internelor
au obligaţia de a asigura specializarea personalului care, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege,
stabileşte legături directe cu victimele infracţiunilor.
Consilierea psihologică precum şi asistenţa juridică se acordă gratuit, la cerere, doar în anumite cazuri
stipulate în mod expres, astfel: victimele tentativei la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit
de grav, prevăzute la art. 174 - 176 din Codul penal, pentru victimele infracţiunilor de lovire sau alte violenţe
şi vătămare corporală, săvârşite asupra membrilor familiei, prevăzute la art. 180 alin. 1^1 şi 2^1 şi art. 181
alin. 1^1 din Codul penal, ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută la art. 182 din Codul penal,
ale infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale infracţiunilor
506
de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală şi corupţie sexuală, prevăzute la art. 197, 198, art. 201
alin. 2 - 5 şi la art. 202 din Codul penal, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la
art. 306 din Codul penal, precum şi pentru victimele infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare. De asistenţă
juridică gratuită mai beneficiază şi soţul, copiii şi persoanele aflate în întreţinerea persoanelor decedate prin
săvârşirea infracţiunilor de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 - 176 din
Codul penal, precum şi a infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea persoanei.
De asemenea, în mod execepţional, se acordă asistenţă juridică gratuită şi victimelor altor infracţiuni
decât cele prevăzute cu respectarea aceloraşi cerinţe, dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei
este cel mult egal cu salariul de bază minim brut pe ţară stabilit pentru anul în care victima a formulat
cererea de asistenţă juridică gratuită. Toate acestea cereri se formulează cu respectarea dispoziţiilor din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare şi Statutului profesiei de avocat.
Condiţiile în care se acordă în mod gratuit consilierea psihologică şi respectiv asistenţa juridică ţin de
locul săvârşirii infracţiunii -dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României, sau de existenţa legăturii
507
de bază stat-individ şi anume cetăţenia -dacă infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului României şi
victima este cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România.
Organizaţiile neguvernamentale pot organiza, în mod independent sau în cooperare cu autorităţile
publice, servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor şi pentru asigurarea altor forme de
asistenţă a victimelor infracţiunilor. În acest scop, organizaţiile neguvernamentale pot beneficia, în condiţiile
legii, de subvenţii de la bugetul de stat.
Asistenţa juridică gratuită se acordă fiecărei victime pe tot parcursul procesului, în limita unei sume
echivalente cu două salarii de bază minime brute pe ţară, stabilite pentru anul în care victima a formulat
cererea de asistenţă juridică gratuită.
Aceeaşi procedură este aplicabilă pentru acordarea sumei necesare punerii în executare a hotărârii
judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri civile victimei infracţiunii.
Cererea pentru acordarea asistenţei juridice gratuite şi cererea pentru acordarea sumei necesare punerii
în executare a hotărârii judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri civile victimei infracţiunii pot fi
formulate de reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub interdicţie, precum şi de
organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei victimelor, dacă sunt
semnate de victimă şi îndeplinesc celelalte condiţii legale.
508
Cererea pentru acordarea asistenţei juridice gratuite şi cererea pentru acordarea sumei necesare punerii
în executare a hotărârii judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri civile victimei infracţiunii sunt
scutite de taxa de timbru.
O altă chestiune demnă de luat în seamă se referă la sprijinul material venit din partea statului pentru
cei care au suferit ca urmare a infracţiunilor pentru care după cum am văzut se acordă şi consiliere
psihologică, respectiv asistenţă juridică gratuită.
Compensaţia financiară se acordă victimelor respective dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul
României şi victima este cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România.
Compensaţia financiară se acordă victimelor în baza convenţiilor internaţionale la care România este
parte, dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României şi victima este străin care nu locuieşte în
România.
Compensaţia financiară nu se acordă în următoarele ipoteze:
a) se stabileşte că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală ori că fapta a fost săvârşită în stare de
legitimă apărare împotriva atacului victimei în condiţiile art. 44 din Codul penal;
b) victima este condamnată definitiv pentru participarea la un grup infracţional organizat;
509
c) victima este condamnată definitiv pentru una dintre infracţiunile cu un grad redus de pericol social,
prevăzute la art. 21 alin. (1) din lege;
d) instanţa reţine în favoarea făptuitorului circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor legitimei apărări
împotriva atacului victimei, prevăzută la art. 73 lit. a) din Codul penal, sau circumstanţa atenuantă a
provocării prevăzută la art. 73 lit. b) din Codul penal.
Victima care a beneficiat de compensaţie financiară sau de un avans din compensaţia financiară este
obligată la restituirea sumelor dacă se stabileşte existenţa unuia dintre cazurile amintite mai sus.
Compensaţia financiară se acordă victimei numai dacă aceasta a sesizat organele de urmărire penală
sau instanţa de judecată în termen de 60 de zile de la data săvârşirii infracţiunii.
În cazul în care făptuitorul este cunoscut, compensaţia financiară poate fi acordată victimei dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) victima a formulat cererea de compensaţie financiară în termen de un an, după caz:
1. de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa penală a pronunţat condamnarea sau
achitarea în cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul de procedură penală şi a acordat
despăgubiri civile ori a pronunţat achitarea în cazul prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură
510
penală sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. g) şi i^1) din Codul de
procedură penală;
2. de la data la care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală în cazurile prevăzute la art. 10
alin. 1 lit. c), d) şi e) din Codul de procedură penală sau a dispus încetarea urmăririi penale în cazul prevăzut
la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală;
3. de la data la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. c),
d), e) şi g) din Codul de procedură penală;
b) victima s-a constituit ca parte civilă în cadrul procesului penal, cu excepţia cazului prevăzut la lit. a) pct.
3;
c) făptuitorul este insolvabil sau dispărut;
d) victima nu a obţinut repararea integrală a prejudiciului suferit de la o societate de asigurare. Dacă
victima s-a aflat în imposibilitate de a formula cererea de compensaţie financiară, termenul de un an
prevăzut se calculează de la data la care a încetat starea de imposibilitate.
În cazul în care instanţa a dispus disjungerea acţiunii civile de acţiunea penală, termenul de un an
prevăzut curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea civilă. În
cazul în care făptuitorul este necunoscut, victima poate formula cererea de compensaţie financiară în
511
termen de 3 ani de la data săvârşirii infracţiunii, dacă este îndeplinită condiţia prevăzută la lit. d). Dacă
victima este un minor şi reprezentantul legal al acestuia nu a formulat cererea de compensaţie financiară în
termenele prevăzute, aceste termene încep să curgă de la data la care victima a împlinit vârsta de 18 ani.
Compensaţia financiară se acordă victimei pentru următoarele categorii de prejudicii suferite de
aceasta prin săvârşirea infracţiunii:
1. cheltuielile de spitalizare şi alte categorii de cheltuieli medicale suportate de victimă;
2. prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia prin săvârşirea infracţiunii;
3. câştigurile de care victima este lipsită de pe urma săvârşirii infracţiunii;
4. cheltuielile de înmormântare;
5. întreţinerea de care victima este lipsită din cauza săvârşirii infracţiunii.
Compensaţia financiară pentru prejudiciile materiale prevăzute se acordă în limita unei sume
echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe ţară stabilite pentru anul în care victima a formulat cererea
de compensaţie financiară.
Sumele de bani plătite de făptuitor cu titlu de despăgubiri civile şi indemnizaţia obţinută de victimă de
la o societate de asigurare pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea infracţiunii se scad din cuantumul
compensaţiei financiare acordate de stat victimei.
512
La cererea de compensaţie financiară se anexează, în copie, documentele justificative pentru datele
înscrise în cerere şi orice alte documente deţinute de victimă, utile pentru soluţionarea cererii.
Victima poate solicita Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor
un avans din compensaţia financiară, în limita unei sume echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe
ţară stabilite pentru anul în care victima a solicitat avansul.
Avansul se poate solicita prin cererea de compensaţie financiară sau printr-o cerere separată, care
poate fi formulată oricând după sesizarea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată, dacă este
cazul, şi cel mai târziu în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de compensaţie.
Avansul se acordă dacă victima se află într-o situaţie financiară precară.
Cererea victimei privind acordarea unui avans din compensaţia financiară se soluţionează în termen de
30 de zile de la data solicitării, de doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de compensaţii
financiare victimelor infracţiunilor. Participarea procurorului este obligatorie.
În cazul respingerii cererii de compensaţie financiară, victima este obligată la restituirea avansului, cu
excepţia cazului în care cererea de compensaţie financiară a fost respinsă numai pentru motivul că
făptuitorul nu este insolvabil sau dispărut..
513
În vederea soluţionării cererii, Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor
infracţiunilor în complet format din doi judecători poate să audieze persoane, să solicite documente şi să
administreze orice alte probe pe care le consideră utile pentru soluţionarea cererii.
Soluţionând cererea de compensaţie financiară sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta,
Comisia pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor infracţiunilor în complet format din doi
judecători poate pronunţa, prin hotărâre, una dintre următoarele soluţii:
a) admite cererea şi stabileşte cuantumul compensaţiei financiare sau, după caz, al avansului din aceasta;
b) respinge cererea dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea
compensaţiei financiare sau, după caz, a avansului din aceasta.
Hotărârea poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare.
Fondurile necesare pentru acordarea compensaţiei financiare sau a avansului din aceasta pentru
victimele infracţiunilor se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
Statul, prin Ministerul Justiţiei, se subrogă în drepturile victimei care a beneficiat de compensaţie
financiară sau de avansul din aceasta pentru recuperarea sumelor plătite victimei.
Cererea de compensaţie financiară şi cererea privind acordarea unui avans din aceasta sunt scutite de taxa de
timbru.
514
9.2.Implementarea programelor privind protecţia martorilor
Un alt sector important ce trebuie avut în vedere atunci când ne referim la conţinutul lato sensu al
noţiunii de probaţiune este cel legat de programele privind Protecţia martorilor.
În preambulul analizei pe care o vom face dispoziţiilor din legislaţia autohtonă vom prezenta câteva
aspecte specifice unor sisteme din străinătate.
În Italia, judecătorul care judecă o cauză pe fond în această ţară, trebuie să ţină cont de fapte aşa cum
îi sunt prezentate- sitem mixt(între cel acuzator şi cel inchizitorial), iar în Germania şi Olanda, judecătorul
are responsabilitate atât pentru audiere, cât şi pentru investigarea cauzei, independent de ceea ce este
prezentat de acuzare sau apărare.
În Olanda şi Germania există şi alternative faţă de progamul de protecţie a martorilor, ca de exemplu
utilizarea unor proceduri prin care să se evite periclitarea siguranţei martorilor-utilizarea e martori anonimi.
Pe de altă parte, în Italia nu se acordă o valoare foarte mare confruntării dintre acuzat şi martori, încât nu
sunt acceptate depoziţii ale unor persoane nenominalizate.
515
„ Procedurile de includere în programe de protecţie în ţările care au făcut obiectul prezentului studiu
diferă semnificativ de la o ţară la alta. Totuşi, există câteva criterii esenţiale pentru admiterea într-un
Program de protecţie a martorilor şi care sunt comune tuturor celor trei ţări:
- individul (de regulă martor) este implicat într-o cauză în care este vorba să fie trimise în judecată
persoanele susceptibile de comiterea unor infracţiuni grave
- persoana respectivă sau rudele sale apropiate sunt în pericol în legătură cu cauza respectivă
- persoana îşi afirmă în mod voluntar dorinţa de a fi inclusă în Program
- persoana este potrivită pentru a putea participa la Programul de protecţie”187
Încheierea protocolului nu conduce decât la impunerea unui cod de comportament, iar conţinutul
acestui act este dezbătut atât cu martorul propriu-zis cât şi cu rudele sale apropiate. Candidatul la programul
de protecţie trebuie să-şi aleagă un avocat(consilier juridic) al guvernului, pentru că ulterior s-ar putea ajunge
la acuzaţia de a fi prejudiciat.
Una din modalităţile de asigurare a protecţiei martorului constă în înregistrarea numelui martorului
ca „secret”, fapt ce conduce la refuzul autorităţior de a mai da raspunsuri în legătură cu acesta.
187 C.R. Romiţian, Revista Dreptul nr. 5/2004, Protecţia martorilor- programe din Italia, Olanda şi Germania, pag. 153-162
516
În anumite cazuri, când persoana căreia i se asigură protecţia, nu are un loc de muncă, i se va oferi
unul-în Germania candidatul va fi chiar obligat să accepte slujba, putând să refuze o singură dată. Durata
unui program depinde de pericolul existent în legătură cu persoana ce devine martor protejat, astfel încât
periodic se întocmesc evaluări, cel puţin o dată pe an. Sunt cazuri în care programul de protecţie se întinde
de la investigaţie până după pronunţarea hotărârii.
Practica de a schimba identitatea unui martor este rar utilizată, întrucât s-ar ajunge la lipsirea celui în
cauză de anumite drepturi constituţionale- dreptul de a alege şi de a fi ales, la diverse probleme de dreptul
familiei- divorţ, sau în ce priveşte moştenirea,etc.
Având în vedere dispoziţiile art. 2 şi 3 din Legea 682/2002 putem contura sfera noţiunii de martor
căruia urmează a i se asigura protecţie, noţiune care cuprinde pe lângă persoanele ce se încadrează în
prevederile Codului de procedură penală pe cei care au cunoştinţă sau ar fi putut lua cunoştinţă despre
faptele şi împrejurările concrete în care
s-a produs infracţiunea cercetată, persoanele care se află în detenţie şi care deţin informaţii ce pot servi la
documentarea organelor parchetului sau instanţei, inclusiv ofiţerii de poliţie care lucrează sub acoperire.
Măsurile de protecţie vor fi dispuse în cazul în care apare starea de pericol în legătură cu periclitarea vieţii, a
517
integrităţii corporale sau a libertăţii persoanelor indicate mai sus. Alături de persoanele ce au calitatea de
martori, membrii familiei- soţ/soţie, copii şi părinţi, se bucură de acelaşi tratament.
În fapt se va încheia un protocol de protecţie între Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor şi şi
martor care va cuprinde totalitatea măsurilor de protecţie, baremul de 50.000 euro- prejudiciu ce rezultă din
infracţiunile ce conduc la dispunerea măsurilor respective, definirea grupului sau organizaţiei criminale
implicate în caz.
Infracţiunile pe care le vizează asemenea ipoteze sunt infracţiuni de o gravitate mare şi anume:
infracţiuni contra păcii şi omenirii, contra siguranţei statului sau contra siguranţei statului, terorism, omor,
omor calificat, omor deosebit de grav, traficul de droguri şi traficul de persoane, spălarea banior, falsificarea
de monede sau alte valori, respectarea regimului materialelor nucleare sau radio-active, corupţia, contra
patrimoniului, precum şi alte fapte infracţionale pentru care minimum de pedeapsă este de cel puţin 10 ani.
Organele de cercetare penală, -poliţia judiciară, respectiv procurorul sunt autorităţile care declanşează
activitatea Oficiului Naţional pentru Protecţia Martorilor, prin formularea unei cereri de includere în
program. Propunerea respectivă trebuie să elementele prin care se motivează includerea în program, iar în
privinţa aspectelor formale menţionăm obligativitatea precizării datele personale ale martorului, sinteza
informaţiilor furnizate de martori, circumstanţele în care martorul a putut să cunoască respectivele date.
518
În privinţa martorului trebuie să se realizeze o caracterizare şi evaluare a profilului său psihologic, poziţia
socială a acestuia, elementele de risc pentru comunitate, starea materială şi financiară, etc. În mod necesar va
trebui să existe un acord scris din partea martorului în legătură cu măsurile întreprinse în cadrul progarmului
de protecţie.
Până la data la care se intră propriu-zis în programul de protecţie a martorilor, se pot stabili măsuri în
regim de urgenţă, în baza art. 6 al HG 760/2004 privind normele de aplicare a Legii 682/2002 privind
protecţia martorilor, dacă se vor constata situaţii deosebite.
Starea de pericol care determină atare măsuri presupune „ un ansamblu de împrejurări, situaţii, şi stări
de fapt care, fie prin efectul conjugat, fie luate distinct, periclitează viaţa, integritatea corporală sau libertatea
martorului, sau aşa cum am menţionat anterior, are repercusiuni negative majore asupra stării sale
materiale.”188
Printre aceste măsuri este inclusă şi instalarea de sisteme de alarmă la domiciliul sau reşedinţa martorului,
schimbarea numărului de telefon, interceptarea convorbirilor acestuia şi supravegherea locuiţei
188 N. Săndulescu, Revista Dreptul nr. 12/2004, Consideraţii de ordin teoretic şi practic în implementarea regulamentului de aplicare a Legii 682/2002 privind
protecţia martorilor aprobată prin HG 760/2004, pag 223-233
519
prin mijloace audio-video, asigurarea pazei locului unde se află acesta, limitarea deplasărilor la domiciliu,
etc
Organul de cercetare penală, respectiv procurorul vor întocmi un referat preliminar pe care îl va
transmite O.N.P.M. , iar ulterior în baza investigaţiilor proprii, acest organism va înapoia către autorităţile
menţionate mai sus un raport de evaluare.
Au existat două accepţiuni în privinţa naturii juridice a respectivului raport de evaluare realizat de
O.N.P.M. Într-o primă concepţie se asimilează acel document cu un aviz, iar în cea de a doua teză se susţine
teza potrivit căreia este vorba de o decizie de conformare de care organul de urmărire penală trebuie să ţină
seama.
520
2/81122/17.03.2015
Raport statistic - 2014 -
Activitatea Observaţii Detaliere

statistică
I. Întocmirea referatelor I.1. Numărul referatelor și rapoartelor de evaluare întocmite în anul 2014 este de 5691 Sinteze
și rapoartelor de (faţă de 7700, în anul 2013). suprav.&ref.,
evaluare I.2. Procentul referatelor de evaluare întocmite pentru minori, din totalul referatelor și 2014
rapoartelor de evaluare, în anul 2014, este de 62,91% (faţă de 65,13% în anul 2013).
I.3. Procentul referatelor și rapoartelor de evaluare întocmite pentru persoane din
mediul urban, din totalul referatelor și rapoartelor de evaluare, în anul 2014, este de
53,05% (faţă de 54,09% în anul 2013).
I.4. Procentul evaluărilor realizate pentru inculpați, din totalul evaluărilor, în anul 2014,
este de 79,32% (faţă de 86,00% în anul 2013, cât a fost procentul referatelor de evaluare
întocmite la solicitarea instanțelor de judecată 189); alte 17,76% au fost referate de
evaluare întocmite pentru minori aflați în executarea unei măsuri educative (privative sau
neprivative de libertate), iar 2,92% au fost rapoarte de evaluare întocmite pentru
persoane supravegheate.
I.5. Procentul referatelor și rapoartelor de evaluare întocmite pentru persoane de
189 Aceste date, din 2014 și 2013, sunt parțial comparabile, date fiind schimbările legislative recente
521
gen feminin, din totalul referatelor și rapoartelor de evaluare, în anul 2014, este de
6,41% (faţă de 7,19% în anul 2013).
II. Supravegherea… I.1. Numărul de supravegheri înregistrate la data raportării: 26749 (faţă de 20446, la Sinteze
data de 31.12.2013). suprav.&ref.,
2014
II.2. Procentul cazurilor incluse în clasa de supraveghere S1 (situaţii excepţionale,
precum: persoane care au fost arestate pentru comiterea altor infracţiuni, dar încă nu a
fost revocată suspendarea; persoane nou intrate şi încă neidentificate, persoane care se
eschivează de la supraveghere; persoane faţă de care a fost sesizată instanţa de
judecată, cu privire la încălcare de măsuri de supraveghere şi/sau obligaţii, fără a fi fost
pronunţată, încă, o soluţie judecătorească, timp în care consilierul manager de caz nu a
mai planificat întrevederi cu această persoană ş.a.), din totalul supravegherilor
înregistrate la data de 31.12.2014, este de 7,1% (faţă de 5,97%, la data de 31.12.2013).
II.3. Procentul de supravegheri ale persoanelor condamnate/sancţionate ca minori,
din totalul cazurilor înregistrate, este de 8,49% la data de 31.12.2014 (faţă de 8,47% la
data de 31.12.2013).
II.4. Procentul de supravegheri ale persoanelor din mediul urban, din totalul
cazurilor înregistrate, este de 58,53% la data de 31.12.2014 (faţă de 60,67%, la data de
31.12.2013).
II.5. Creşterea anuală procentuală a numărului de supravegheri înregistrate la data
de 31 decembrie este de 30,83%,în anul 2014 (faţă de 24,80%, în anul 2013).
II.6. Rata mortalităţii, înregistrată în anul 2014, este de 4,15‰ (faţă de 3,03‰, în anul
2013).
II.7. Expirat / Successfully Terminated: în anul 2014 s-a înregistrat procentul de
69,15%, al „ieşirilor la termen”, din totalul ieşirilor din sistemul naţional de probaţiune (faţă
de 54,80%, în anul 2013).
522
II.8. Încălcare / Pre-release Failure: Technical: în anul 2014 s-a înregistrat procentul de
4,80%, al revocărilor cauzate de încălcări de obligaţii / măsuri de supraveghere, din
totalul ieşirilor din sistemul naţional de probaţiune (faţă de 5,19%, în anul 2013).
II.9. Sistemic: în anul 2014 s-a înregistrat procentul de 13,12%, al ieşirilor prin anulări,
casări ale sentinţelor iniţiale, constatări ale lipsei de competenţă ş.a., din totalul ieşirilor
din sistemul naţional de probaţiune (faţă de 21,85%, în anul 2012).
II.10. În timpul / Pre-release Failure: New Crime: în anul 2014 s-a înregistrat procentul
de 10,09%, al revocărilor cauzate de comiterea de infracţiuni, în termenul de încercare,
din totalul ieşirilor din sistemul de probaţiune (faţă de 16,13%, în anul 2013).
II.11. Procentul de supravegheri ale persoanelor de gen feminin, din totalul

cazurilor înregistrate, este de 9,51%,la data de 31.12.2014 (faţă de 9, 9,76% la data de
31.12.2013).
II.12. Numărul total al serviciilor de (tip) asistenţă şi consiliere, acordate Sinteze
persoanelor din supraveghere, în anul 2014, este de 1059 (în acest număr sunt as.&c., 2014
incluse şi intervenţiile aflate în derulare ca urmare a unor obligaţii impuse prin hotărârea
judecătorească). Prin comparaţie, în anul 2013 s-a înregistrat un număr de 724 de servicii
de acest fel.
II.13. Procentul serviciilor de asistenţă şi consiliere, acordate în comunitate (şi
finalizate), în forma structurată a modalităţilor de lucru PHARE, MATRA și JUSTIȚIE
PENALĂ – Comisia Europeană, este de 47,73%, din totalul serviciilor de (tip) asistenţă
şi consiliere orientate către persoanele din supraveghere (față de 54,83%, în anul 2013).
Dintre acestea, categoria programelor structurate în succesiuni de sesiuni a reprezentat
54,26% (Anger Management: 0,73%; DAS majori: 20,80%; DAS minori: 0%; Drink&Drive:
10,58%; OTO: 46,72%; SGS: 21,17%), iar categoria metodelor și modelelor de intervenție,
45,74% (IM: 66,23%; SEED: 33,77%).
III. Consilierea III.1. Numărul victimelor aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune, în 2014, este 2
psihologică şi alte forme (faţă de 15 în anul 2013).
523
de asistenţă a victimelor III.2. Numărul serviciilor de probaţiune, care au avut în evidenţă victime, în anul
infracţiunilor 2014, este 2 (faţă de 11, în anul 2013).
IV. Alte activităţi IV.1. Numărul participărilor în comisii pentru individualizarea regimului de Cumul alte
executare a pedepselor privative de libertate (activităţi prevăzute în Legea 83/2010, activităţi,
de modificare şi completare a Legii 275/2006) 190: 2090 (faţă de 2044, în anul 2013). 2014 şi
IV.2. Numărul participărilor la luarea declaraţiilor martorilor (activităţi prevăzute în Sinteze

art. 86 indice 2, alin.(2), C.p.p.)191: 41 (faţă de 117, în anul 2013). as.&c., 2014
IV.3. Numărul participărilor la ascultarea sau confruntarea minorilor învinuiţi sau
inculpaţi care nu au împlinit 16 ani (activităţi prevăzute în art. 481, alin.(1), C.p.p.) 192:
39 (faţă de 594, în anul 2013).
IV.4. Numărul participărilor la judecarea cauzelor privind infracţiuni săvârşite de
minori (activităţile prevăzute în art. 484, alin.(2), C.p.p.) 193: 107 (faţă de 134, în anul
2013).
IV.5. Numărul cazurilor în care au fost acordate servicii de asistenţă şi consiliere,
după liberare, în forma structurată a programului PHARE 2006 (modulul din
comunitate, al programului Reducerea riscului de recidivă): 0 (faţă de 3, în anul 2013).
IV.6. Numărul participărilor în desfăşurarea de programe (inclusiv modulul din
penitenciar, al programului Reducerea riscului de recidivă), în penitenciar (activităţi
prevăzute în Legea 83/2010, de modificare şi completare a Legii 275/2006) 194: 300
190 Conform noilor prevederi, aceste tipuri de responsabilități le exercităm în comisia pentru liberare condiționată (art.97 din L254/2013), în consiliul educativ
(art.145, art.179-180 din L254/2013) și în comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a măsurii educative a internării în
centrul de detenţie (art.146 și art.179-180 din L254/2013)
191 Prevederea echivalentă, din Noul Cod de procedură penală, dispare, prin abrogarea aliniatului 2 al articolului 129, prevăzută în L255/2013
192 Prevederea echivalentă, din Noul Cod de procedură penală (art.505, alin.1), realocă această responsabilitate altei instituții (direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea)
193 Conform Noul Cod de procedură penală, aceste activități sunt prevăzute la art.508
194 V. art.41 și art.42 din L254/2013 și art.108 din L252/2013
524
(faţă de 362, în anul 2013).
Câteva observaţii:
1) În anul 2014, al intrării în vigoare a noilor coduri și a altor seturi de norme însoțitoare, se deschide o nouă curbă de
creștere a numărului de cazuri de supraveghere din evidențele serviciilor de probațiune, după cea provocată de
Legea Micii Reforme (mai jos, creșterea procentuală din anul 2014, de exemplu, este calculată ca fiind 100 x (nr.
supravegherilor din 2014 – nr. supravegherilor din 2013) / nr. supravegherilor din 2013):
525
2) Indicatorii de eficacitate internă a sistemului de probaţiune:
2.a) „Sistemic” și „În timpul / Pre-release Failure: New Crime”
Valorile celor doi indicatori scad, în 2014 față de 2013.

Scăderea procentelor de ieșiri „sistemice” / în urma comiterii altor infracțiuni, în perioada de supraveghere,
din totalul ieșirilor din probațiune, reprezintă un obiectiv pentru orice sistem de probațiune.
Detaliind comparația dintre anii 2014 și 2013, pe aceste dimensiuni, observăm că, deși numărul total al
supravegherilor crește cu aproape 31%, din 2013 până în 2014, numărul ieșirilor „sistemice” scade cu peste
22%. Acest fapt ar putea fi interpretat ca fiind rezultatul îmbucurător al ieșirii din perioada prea multelor
anulări și reintrări în sistemul de probațiune (2011-2013). Dar, interpretarea nu mai pare plauzibilă, odată ce
observăm și că, deși numărul total al supravegherilor crește cu aproape 31%, din 2013 până în 2014,
numărul ieșirilor în urma comiterii altor infracțiuni, în perioada de supraveghere, scade cu peste 19%.
Aceasta ar fi o schimbare majoră a tipului de comportament în supraveghere, într-o perioadă foarte scurtă,
înalt dezirabilă, dar greu de explicat doar prin schimbarea normativă, în sine, fie ea și fundamentală.
Punând laolaltă cele două observații de mai sus, propun o ipoteză precaută: această dublă scădere se poate
explica în termeni de „anomie socială” sau „dezorganizarea socială” resimțită în sistemului juridic, prin
intrarea în vigoare a celor patru mari seturi de norme legale (în alte cuvinte, este probabil ca alte infracțiuni
să fi fost comise de către persoanele din supravegherea serviciilor de probațiune, dar prelucrarea lor într-o
sentință penală definitivă este întârziată, în condițiile unei „bulversări” resimțite la nivelul instituțiilor din
sistemului penal, absolut normală în condițiile acestei schimbări de amploare și profunzime, din sistemul
juridic).
2.b) „Încălcare / Pre-release Failure: Technical”
Dintre toate sesizările (pentru încălcarea de măsuri/obligații, pentru modificarea sau încetarea de obligații,
pentru neîndeplinirea obligațiilor civile sau pentru alte motive) emise de către serviciile de probațiune în
526
cazurile nou intrate în evidențe în anul 2014, aproximativ două treimi au fost înregistrate ca fiind „fără
răspuns, deocamdată”. Această observație pare să fie coerentă cu ipoteza propusă în secțiunea 2.a).
Observația complementară celei de mai sus, din secțiunea 2.b), este că în peste 95% din cazurile nou intrate
în anul 2014 nu au fost emise sesizări de către serviciile de probațiune (iar acest procent se mărește dacă
privim la cele peste 26000 cazuri înregistrate la data de 31.12.2014).
Sintetizând, se poate aprecia că scăderea continuă a valorii indicatorului „Încălcare / Pre-release Failure:
Technical”, așa cum se observă în imaginea de mai jos, este la fel de îngrijorătoare, precum scăderea
imunității unui organism viu.
2.c) „Expirat / Successfully Terminated”
527
Rata de succes, de aproximativ 63% (calculată ca procent al cazurilor de ieșiri la finalul perioadei de
supraveghere, din totalul ieșirilor din sistemul de probațiune), înregistrată în anul 2014, poate fi privită prin
prisma observațiilor formulate anterior, în acest raport, dat fiind faptul că toate ieșirile din sistemul de
probațiune însumează ieșirile de succes, „încălcările”, ieșirile „în timpul”, ieșirile sistemice și cele ca urmare
a decesului.
Astfel, valoarea din 2014, a acestui indicator, revine la nivelul înregistrat în 2010, când a început accelerarea
soluţionării proceselor, prin intermediul Legii Micii Reforme.
3) În privința intrărilor de minori, în supravegherea serviciilor de probațiune, se observă o predominanță comparabilă

a suspendării și a asistării zilnice, conform Noului Cod penal (care, în parte, înlocuiește o măsură educativă
privativă de libertate):
528
Unul dintre elementele definitorii ale anului 2014, suprapunerea soluțiilor specifice Vechiului Cod penal, cu cele
specifice Noului Cod penal, se observă și în lucrul cu minorii, în evidențele serviciilor de probațiune intrând și 173
cazuri de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere sau control și 7 cazuri de libertate supravegheată.
529
4) În condițiile creșterii considerabile a volumului de muncă, este apreciabilă aplicarea programelor și metodelor de
lucru pentru care consilieri de probațiune au fost formați. Într-un demers de observare a modului în care se
orientează resursele, poate fi urmărită analiza reprezentată mai jos:
530
5) Procesul de normalizare a clasificării supravegherilor, în funcţie de risc şi nevoi, poate fi privit în termeni de
eficacitate. După trei ani, de ghidarea și monitorizare a acestui proces, curba valorilor procentuale ale cazurilor
repartizate în cele clase de supraveghere are profilul unei curbe normale, din punct de vedere statistic (valorile
scad relativ constant, de la mediana S4, către extrema S1, valoarea S3 depășind valoarea S2).
Clasa de supraveghere S1 corespunde cazurilor excepţionale, precum absconders, administrative ş.a.), S2,
nivelului mic de risc-nevoi,
S3, nivelului mic-mediu de risc-nevoi,
S4, nivelului mediu de risc-nevoi, S5,
nivelului mediu-mare de risc-nevoi și S6,
nivelului ridicat de risc-nevoi.
531
532
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
● Volume de autor
Apostol P. -Norma etică şi activitatea normată, 1968 ,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
533
Barac L. - Răspunderea şi sancţiunea juridică, 1997, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
Barbu C. -Aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, 1972, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti
Boncu Şt. -Devianţă tolerată, 2000, Ed. Univ. Al.I. Cuza, Bucureşti Brezeanu O. – Minorul şi legea
penală, 1998, Ed. All Beck, Bucureşti
Cole G.F. - The American system of criminal justice; 5th Edition, 1989, Cole Publishing Company,
Pacific Grove California
Cosma I.- Reabilitarea în dreptul penal, 1970, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Crişu A.– Tratamentul infractorului minor în dreptul penal şi dreptul procedural penal. Aspecte de drept
comparat, 1997,Ed.Tipo Aktis, Bucureşti
Cusson M.- Delinquants pourquoi?, 1981,Ed. Armand Collin, Paris
Daneş Şt. - Înlocuirea răspunderii penale, 1970, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Dragomirescu V.- Psihosociologia comportamentului deviant, 1976,Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
Fattah E.A.- La victime est-elle coupable?Le role de la victime dans la meurtre en vue de vol, 1971, Les
Presses Universite, Montreal
Florea M.-Responsabilitatea acţiunii sociale, 1983, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Fukuyama F. – Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, 2002, Ed.Humanitas, Bucureşti
534
Giles G.W.-Tranziţii turbulente. Delincvenţă şi justiţie în România, 2002, Ed. Expert, Bucureşti
Harris R.- Reflections on Comparative Probation in Probation Round the World. A Comparative Study,
1995, London &N.Y. Butledge
Henting H., The Criminal and His Victim, 1948, New York
Heuyer G. - Evolution d une notion: la delinquance juvenile, 1958,
Centre d Etudes de la delinqance juvenile, Bruxelles
Kernbach M. - Crima fenomen universal şi permanent,1982, Tipografia Cartea românească, Sibiu
Lewis O. - The Culture of Poverty, Scientific American, 1966, Basic Books New York
Lupaşcu D.- Punerea în executare a pedepselor principale, 2003, Ed. Rosetti, Bucureşti
Mândru I.- Amnistia şi graţierea, 1998,Ed. All Educational, Bucureşti
Mihăilescu I. - The social Sciences in changing Romania, 1992, International Social Science Journal,
vol.44, nr.1, U.K.
Mihuţă I.G. - Condamnarea condiţională, 1937, Tipografia Harghita, Miercurea-Ciuc
Miller W. B. - Lower Class Culture as a Generating Milieu of Gang Delinqency, Juvenile Delinquency,
Iatsca, Illinois, 1970, Peacock Publishers, Iatsca, Illinois
Mirande A. M. - The age of Crisis, Dizorganization and Societal Problems, 1975,Harper and Row
Publishers, 1975, New York
535
Morar I. C. - Suspendarea condiţionată a pedepsei –şansă sau capcană?, 2002, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti
Murray C. - Losing ground: American Social Policy 1950-1980, 1984, Basic Books, New York
Oppenheim C. -Poverty. The Facts- Child poverty action group, 1990, New York
Petcu M. - Delincvenţa repere psihosociale, 1999, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Poledna S. - Modalităţi de intervenţie psihosocială în activitatea de probaţiune, 2002, Ed. Presa
Universitară Cluj, Cluj-Napoca
Preda V. - Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, 1989, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
Rădulescu S. M. - Anomie, devianţă şi patologie socială, 1991, Ed. Hyperion, Bucureşti
Rămureanu V. - Competenţa penală a organelor judiciare, 1980, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti
Ross H. L. - Perspectives on the social order.Readings in sociology,1968, Hill book company, New
York
Roşcanu R. -Psihologia comportamentului deviant, 1994, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti
Sava Al. - Aprecierea probelor în procesul penal, 2001, Ed. Junimea, Iaşi
Turianu C. -Reeducarea prin muncă, 1984, Ed.Ştiinţifică şi pedagogică, Bucureşti
Ţuculeanu A. - Noi reglementări privind ocrotirea libertăţii persoanei, 2004, Editura R. A. Monitorul
Oficial, Bucureşti
536
Zamfir C. - Strategii ale dezvoltării sociale, 1977, Ed. Politică, Bucureşti
Zisulescu Şt. - Adolescenţa, 1992, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
Zvekic J. - Noncustodial sanctions: Comparative overview in Alternatives to imprisonment in
Comparative perspective, 1994, Nelson Hall Publishers, Chicago
● Volume colective
Abraham P., Nicolaescu V., Iaşnic S. B. - Introducere în probaţiune, 2000, Ed.Naţional, Bucureşti
Antoniu G., Dobrescu E., Tiberiu E. - Reforma legislaţiei penale, 2003, Ed. Academiei Române,
Bucureşti
Banciu D., Rădulescu S. M., Voicu M. - Introducere în sociologia devianţei, 1985, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
Buikhuisen W., Hoekstra A. H. - Factors related to recidivism, , 1974, The British Journal of
537
Criminology, vol. 14, London
Cohen A. K. , Short F. , James Jr. - Research in Delinquent Subcultures, in Juvenile Delinquency.
A.Reader, third Printing, , 1974, F.E.Peacock Publishers, Inc, Itasca, Illinois
Daneş Şt. , Papadopol V. - Individualizarea judiciară a pedepselor, 2002, Ed. Juridică, Bucureşti
Dennis N., Erdos G.- Families without Fatherhood, 1982, Institute of Economic affairs Health and
Welfare Unit., London
Henry M., Laurent G. - Les adolescents criminel et la Justice, 1974,Vancresson
Luigio A., Petersila J. -The emergence of intensive probation in Smart sentencing. The emergence of
intermediate sanctions, , 1992, Sage Publications, Newbury Park
Parker H. , Newcombe R. -Living with heroin, 1988,Open University Press, Milton Keynes
Pătulea V., Şerban S., Marconescu G. I.- Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică, 1998,
Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
Ralea M., Hariton T. - Sociologia succesului, 1962, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti
Rădulescu S. M., Banciu D., Teodorescu V.- Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România,
Bucureşti, 2002, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
Ştefănescu-Goangă P., Roşca Al. , Cupcea S. -Adaptarea socială, 1938, Ed. Institutul de psihologie al
538
Universităţii din Cluj, Cluj-Napoca
Vicent J., Guinchard S. , Montagnier G., Verinard A.- La justice et ses institutions, 4-e edition, 1996,
Paris, Dalloz
Zamfir E, Bădescu I., Zamfir C. – Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, 2000, Ed. Expert,
Bucureşti
Zamfir E, Preda M - Diagnoza problemelor sociale comunitare,2000, Ed. Expert, Bucureşti
Zamfir E, Zamfir C. – Politici sociale: România în contex european,1995, Ed. Alternative, Bucureşti
● Studii şi articole în reviste de specialitate
Baciu P. ,Antoniu G.- Starea de recidivă în cazul săvârşirii unor infracţiuni în timpul suspendării
condiţionate a executării pedepsei, în R.D.D., nr. 3/1973, Bucureşti
Bădescu I, Abraham D. – Fenomenul etnic între ştiinţă şi ideologie, Sociologia românească, nr. 2-3,
1994, Bucureşti
539
Berger V.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, 2005, Ed. R.A. Monitorul Oficial,
ediţia a 5-a, Bucureşti
Bogdan T. şi colab. - Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., 1983,Serviciul editorial şi

cinematografic, Bucureşti
Dabu V. , Guşan A. M. - Dreptul la tăcere, drept fundamental, Revista
Dreptul, nr.9/2003, Editura Academiei Române, Bucureşti
Dabu V. - Cazurile în care se poate dispune arestarea prevăzută de art. 148 lit.e şi h din Codul de
procedură penală, Revista Dreptul nr. 6/2005, Editura Academiei Române, Bucureşti
Daneş Şt. - Reforma legislaţiei penale în domeniul sancţiunilor de drept penal şi regimul juridic,
Revista Dreptul nr.4/2002, Editura Academiei Române, Bucureşti
Doltu I. - Declaraţia învinuitului sau inculpatului – mijloc de apărare în procesul penal, Revista Dreptul,
nr.10-11/1994, Editura Academiei Române, Bucureşti
Doltu I. -Natura şi regimul juridic ale măsurii preventive constând în obligarea învinuitului/inculpatului
de a nu părăsi localitatea, Revista Dreptul nr.2/2004, Editura Academiei Române, Bucureşti
Doosselaere D. -Alternative la privarea de libertate: ce măsuritrebuie luate pentru minorii din
comunitatea franceză din Belgia?, Revista română de sociologie, Nr.5-6/2003, Ed. Academiei Române,
540
Bucureşti
Dongoroz V. şi alţii- Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Specială,
vol.II, 1976, Ed. Academiei, Bucureşti
Durnescu I.- Supraaglomerarea penitenciarelor; Cauze şi soluţii, Revista română de sociologie,
nr.5*6/2003, Bucureşti
Durnescu I.- Mediere şi reparaţii între victimă şi infractor, Revista română de sociologie, serie nouă,
anul XIV, nr.5-6/2003, Bucureşti
Eshelby S.R. - The Howard Journal of Criminal Justice, vol.34, No.2,1995, New York
Fattah E. - Toward a Criminological Classification af Victims, 1967,International Criminal Police
Review, London
Fodor I. - Privitor la suspendarea executării pedepsei, în Legislaţie Penală, nr.10/1958, Bucureşti
Gaşpar A., Nicolae Ş. - Principiile şi procedura de acordare a graţierii în lumina legii 546/2002,
Revista Dreptul nr. 1/2003, Editura Academiei Române, Bucureşti
Iacob I. - Condiţiile în care se poate executa prin muncă corecţională pedeapsa privativă de libertate de
către condamnaţii pensionari de invaliditate de gradul III, în R.R.D, nr.4/1982, Bucureşti
541
Iliescu N., Fodor I. - Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în dreptul penal român, în S.C.J,
nr. 1/1968, Bucureşti
Jezequel M. - Justice reparatrice:la parole aux victimes, Le Journal Du Bareau, no.7/ 2003, Paris
Lupaşcu D. - Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiei pe viaţă, Revista
Dreptul nr. 2/2002, Ed. Academiei, Bucureşti
Miftode V.- Perspectiva interdisciplinară şi cooperarea inter-agenţii în acţiunea de reinserţie a
grupurilor problemă, în Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, 2002, Ed. Themis,
Craiova
Mihăescu D.V. – Cu privire la constatarea intervenirii reabilitării de drept, în R.R.D., nr. 2/1970,
Bucureşti
Mihăescu- Probleme de practică judiciară în materia obligării la muncă corecţională, în R.R.D,
nr.6/1975, Bucureşti
Nappi A. - Guida al Codice di Procedura penale, Quinta edizione, 1992,Giuffre editore, Roma
Năsui G.A. - Arestarea preventivă în noua reglementare a Codului de procedură penală, Revista
Dreptul nr.2/2004, Ed. Academiei, Bucureşti
Neils M.- The Howard Journal of Criminal Justice, vol.24, No.1,1995, New York
542
Pavel D.- Pedeapsa în lupta contra infracţionalismului. Atribute şi rol.- Revista de drept penal,
nr.1/1994, Bucureşti
Pavel D.- Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, În RRD nr.6/1968,
Bucureşti
Pătulea V. - Discuţii în legătură cu aplicabilitatea unor texte din Legea 543/2002 privind graţierea
unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, Revista Dreptul nr. 1/2003, Ed. Academiei, Bucureşti
Pârvu L.N. - Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, Revista Dreptul nr.3/ 2004, Ed.
Academiei, Bucureşti
Rămureanu V.- Comentariu în Codul penal comentat şi adnotat. Partea Generală, -Th. Vasiliu şi alţii,
1972, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
N. Săndulescu - Consideraţii de ordin teoretic şi practic în implementarea regulamentului de
aplicare a Legii 682/2002 privind protecţia martorilor aprobată prin HG 760/2004, Revista Dreptul nr.
12/2004, Ed. Academiei, Bucureşti
Y. Scieur - Delincvenţa juvenilă şi dreptul internaţional, Revista Română de Sociologie, anul XIV,
nr.5-6/2003, Ed. Academiei, Bucureşti
543
Schultz H.- Le suris en droit suisse, in Revue de science criminelle et droit penal compare,
nr.4/1965, Paris
Sima C.-Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, 2000
Ed. Lumina Lex, Bucureşti
Sopron V. - Aspecte în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile, în RRD, nr.5/1969,
Bucureşti
Stanişor E. - Focus probaţiune, Revista de asistenţă socială, nr.1/2002, Bucureşti
Tulbure A. Şt. - Câteva argumente pentru un nou principiu al dreptului procesual penal. Dreptul la
judecarea cauzei într-un termen rezonabil, Revista Dreptul, nr.6/2003, Editura Academiei Române, Bucureşti
Turianu C. - Amânarea executării pedepsei. Cereri succesive. Cereri de admitere sau de respingere,
Revista Dreptul nr. 9/2003, Editura Academiei Române, Bucureşti
Ţuculescu A. -Obligarea de a nu părăsi ţara, Revista Dreptul nr. 3/2004, Editura Academiei
Române, Bucureşti
Voinea M. – Restructurarera familiei: modele alternative de viaţă, Sociologica românească,
nr.5/1996,Ed. Academica, Bucureşti
544
● Tratate, cursuri, manuale, dicţionare
Antoniu G. , Bulai C., Chivulescu Gh. - Dicţionar juridic penal, 1976, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
Banciu D. - Sociologie juridică, 1995, Ed.Hyperion XXI,Bucureşti
Bădescu I. – Istoria sociologiei, 1995, Ed. Porto Franco, Galaţi
Bocancea C.,Neamţu G. -Elemente de asistenţă socială, 1993Ed.Polirom, Iaşi
Boroi A., Ungureanu Şt Gh., Jidovu N., Măgureanu I.- Drept procesual penal, 2000, Ed. All Beck,
Bucureşti
Bulai C.- Manual de drept penal,Partea generală, 1997,Ed. All, Bucureşti
Bulai- Manual de drept penal,Partea generală, vol.III, Bucureşti,1981
Butiuc C. - Drept penal-partea generală, Note de curs, 1997, Sibiu
Ciucă V.-Lecţii de sociologia dreptului, 1998, Ed.Polirom, Iaşi
Dalia A. A. , Ferraioli M. - Corso di diritto processule penale, CEDAM, 1992, Roma
Dongoroz V. , Tanoviceanu I.- Tratat de drept şi procedură penală, vol.V, Ediţia a II-a,
545
1927,Curierul Judiciar, Bucureşti
Dunkel F. - La justice reparatrice en Allemagne, Criminologie, vol.32, 1999, Berlin
Fenech M.- El proceso penal, 4-a edicion, 1982, Agesa, Madrid
Gheorghe Fl. -Psihologie penitenciară, 2001, Ed. Oscar Print, Bucureşti
Ghertenzon A. A. - Drept penal, Parte generală, 1960,Leningrad
Karmen A. - Crime Victims. An introduction to Victimology, 1990,
Brooks/Cole Publishing Company, California, Pacific Grave
Kellens G. - Punir. Penologie et droit des sancions penales. La mesure de la peine a Liege., Coll.sc.
de la Fac. De Droit de Liege, 2000
Leaute J. - Criminologie et science penitenciare PUF, 1972, Paris
Lopez A. G. - Victimologie, 1998, Paris, Dalloz
Lupaşcu D. -Dreptul familiei, 2005, Ed. Rosetti, Bucureşti
Mahler F.-Introducere în juventologie, 1983, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Mihalcea I. - Criminologie şi elemente de penologie, 2002,
Ed.Conphys,Rm.Vâlcea
Mihăilescu I. Popa N., Eremia M. – Sociologie juridică, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997,
Bucureşti
546
Mitrache C.-Drept penal român partea generală, 1995, Ed.Şansa, Bucureşti
Muraru I., Tănăsescu S. - Drept constituţional şi instituţii politice, 2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
Neagu I. - Tratat de procedură penală, , 1997, Editura Pro, Bucureşti
Oancea-Drept execuţional penal, 1998, Ed.All Beck, Bucureşti,
Pradel J. -Droit penal, Tome II, Procedure penale, 1976, edition Cujas, Paris
Picca G. - La criminologie-PUF, 2000, editura VI, Paris
Sendra V. G. , Catena V.M. , Dominguez V.C. -Derecho procesual penal, 1997, 2-a Edicion,
Editorial Colex, Madrid
Schafer S. - Victimology, 1977, Reston Publ.Comp.Reston, Virginia
Schneider S. - Petite histoire de la victimologie, 2000, UV Libre, Paris
Taft R. D. , England R. W. - Criminology, 1964, Macmillan ,New York
Tănăsescu I., Tănăsescu G. , Tănăsescu C. - Criminologie, victimologie, detentologie, 2003, Ed.
All Beck, Bucureşti
Teodoru Gr. -Drept procesual penal, vol I, , 1996, Ed. Polirom, Iaşi
Voinea M. - Sociologie generală şi juridică, 2000,Ed.Sylvi, Bucureşti
Voinea M., Banciu D. – Sociologie juridica, Universitatea Romano-Americana, 1993, Bucuresti
Volonciu N.- Tratat de procedură penală, partea generală, vol.I, 1993, Ed. Paideia, Bucureşti
547
Zamfir C., Vlasceanu L. – Dictionar de sociologie,1998, Ed. Babel, Bucuresti
Zidaru P. -Drept penitenciar, 200,Ed. Universul juridic, Bucureşti
● Legislatie utilizata
Constituţia României
Codul penal
Codul de procedură penală
O. G.55/2002 privind regimul juridic al sancţiuniii prestării unei activităţi în folosul cominităţii şi
închisorii contravenţionale
Legea 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni
O.U.G. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de
libertate
Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infacţiunilor cutarea
pedepselor privative de libertate
548
O.G. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere a
executării sancţiunilor neprivative de libertate, modificată prin Legea 129/2002
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor
Legea nr. 108/1998 privind protecţia specială a copilul aflat în dificultate, modificată prin Legea
272/2004
549
550
551

Introducere in Probatiune

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere in Probatiune

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

1.Prezentarea conceptului de control social

2 Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu-op.cit, pag.55

3 M.Voinea- Sociologie generală şi juridică, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2000, pag 139-140

E.Durkheim considera că reglarea comportamentele indivizilor nu se datorează atât voinţelor lor

4 Dan Banciu-Sociologie juridică, Ed.Hyperion XXI,Bucureşti,1995,pag 97

d)convingere – acceptarea şi asimilarea sistemului social de valori. „ Desemnează acceptarea

9 P. Abraham, V.Nicolaescu, S.B.Iaşnic-Introducere în probaţiune, Ed.Naţional,2000,pag.25

10 Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, Marin Voicu-op.cit, pag 63

11 P. Abraham, V.Nicolaescu, S.B.Iaşnic-Introducere în probaţiune, Ed.Naţional,2000,pag.27

b) sancţiuni juridice bazate pe forţa statului, a dreptului şi a administraţiei

Se poate vorbi şi chiar despre un conflct normativ atunci când

15 Francis Fukuyama – Marea ruptură.Natura umană şi refacerea ordinii sociale, Ed:Humanitas,Bucureşti,2002,

17 S.Rădulescu-Anomie, devianţă şi patologie socială, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1991, pag.28-29

- măsuri medico-psihologice şi psihiatrice. „ Acestea vizează depistarea şi înlăturarea sau atenuarea

Unele metode noi-dezbaterea şi analiza de caz- cu participarea mai multor specialişto-jurişti,

a) perioada de carantină în care se cuprind înţelegerea scopului depunerii în penitenciar, perceperea

24 R.Gassin- Criminologie, 2-eme ed, Paris,, Dalloz, 1990,pag.218

4.Paralelă între noţiunile de răspundere şi responsabilitate socială şi juridică

26 V. Pătulea, S.Şerban,G.I.Marconescu- Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică,Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1998,pag 21

27 V. Pătulea, S.Şerban,G.I.Marconescu- Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică,Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1998,pag 27

Identitatea între răspundere şi responsabilitate constă în nevoia de a convieţui. O exprimare extrem de

29 V. Pătulea, S.Şerban,G.I.Marconescu- Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică,Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

30 M.Florea-Responsabilitatea acţiunii sociale, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşt,1983,pag 127

32 M. Ralea, T. Hariton-Sociologia succesului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pag.509

6.Teoria criteriilor identitare relaţionale - o soluţie pentru societatea contemporană.

38 H.P.Martin, H.Schuman- Capcana globalizării, Ed.Economică, Bucureşti, 1999- coperta2

O altă propunere avansată, în domeniul micro-conflictologiei o constituie reintroducerea curţilor de juraţi.

39 V.Ciucă-Lecţii de sociologia dreptului, Ed.Polirom, Iaşi, 1998, pag 214

1.Noţiuni generale. Tipuri de sancţiuni non privative de libertate

40 P.Abraham, V. Nicolăescu, Ş.B. Iaşnic, Ed. Naţional, 2001,Bucureşti, pag.35

- în situaţia amânării executării pedepselor privative de libertate şi a sancţiunilor substitutive, în anumite

Potrivit legislaţiei franceze există instituţia judecătorului cu atribuţii de aplicare a pedepselor(JAP).

2.Noile reglementări aduse ca urmare a modificării Codului penal.

„ Potrivit Constituţiei României, dreptul la tăcere rezultă din:

În această primă situaţie, autorul citat are în vedere următoarele ipoteze:

a) existenţa calităţii de învinuit sau inculpat în momentul savârşirii de noi infracţiuni

B. Obligaţia de a nu părăsi localitatea.

68 A. Ţuculescu-Obligarea de a nu părăsi ţara, Revista Dreptul nr. 3/2004, pag.21-28

Într-o altă hotărâre judecătorească, dimpotrivă, se apreciază că imposibilitatea asigurării tratamentului

6.Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii

7.Graţierea- o măsură necesară în cadrul sistemului sancţionator penal

72 I. Mândru- Amnistia şi graţierea, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, pag.7

8.Sanţiuni propriu-zise sau mijloace de individualizare?

A● Suspendarea condiţionată a executării pedepsei77 78

77 C.Bulai- Manual de drept penal,Partea generală, Ed. All, Bucureşti,1997,pag.520 şi urm.

79 A.A.Ghertenzon- Drept penal, Parte generală, Leningrad, 1960, pag.513

Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune suspendarea:

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni,

-b) infracţiuni pentru care nu se poate dispune suspendarea

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate

88 I. Fodor- Privitor la suspendarea executării pedepsei, în Legislaţie Penală, nr.10/1958, pag.38

Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

96 C. Barbu-Aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,1972,pag.232-233

Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

B● Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere101, 102

100 C.Bulai- Manual de drept penal,Partea generală, vol.III, Bucureşti,1981,pag.295

Constatând pierderea totală a capacităţii de muncă a condamnatului, instanţa dispune revocarea

a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare

C● Executarea pedepsei închisorii la locul de muncă103, 104

Statutul juridic al condamnatului cu executarea pedepsei la locul de muncă.

-Durata pedepsei executate la locul de muncă nu se consideră vechime în muncă.

Raportul juridic al condamnatului cu unitatea la care prestează munca

113 I. Oancea-Drept execuţional penal, Ed.All Beck, Bucureşti, 1998, pag.209