Principiile răspunderii juridice

În manifestarea concretă, în diferitele sfere ale vieţii sociale răspunderea juridică prezintă
forme variate având particularităţi distincte şi anumite reguli ce le guvernează. Cu toată
diversitatea de forme sub care apare, răspunderea juridică (privită global) se sprijină pe un
fond comun de reguli, pe anumite idei orientative ce-şi găsesc expresia în normele de drept
ce reglementează aceste forme şi care se află în strânsă legătură cu principiile generale ale
dreptului.
Raportate la principiile generale ale dreptului, principiile răspunderii juridice apar ca o
specie a acestora întrucât nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au incidenţă în zona
răspunderii juridice. Pe de altă parte, principiile care guvernează răspunderea juridică nu au
o esenţă pur juridică, ele având şi conotaţii politice şi morale.
În literatura de specialitate se apreciază ca principii fundamentale ale răspunderii juridice:
principiul legalităţii răspunderii juridice, principiul răspunderii personale, principiul
unicităţii răspunderii juridice, principiul justeţei şi proporţionalităţii răspunderii juridice,
principiul răspunderii subiective, principiul celerităţii şi operativităţii răspunderii juridice.

1. Principiul legalităţii răspunderii

Format iniţial în dreptul penal[1] ca o expresie a vechilor adagii latine: "nullum crimen sine
lege" (legalitatea încriminării) şi "nulla poena sine lege" (legalitatea pedepsei), principiul
legalităţii răspunderii a fost extins apoi la toate formele răspunderii juridice.
În lumina acestei reguli, o persoană nu poate fi trasă la răspundere decât în cazurile
prevăzute de lege în forma şi limitele stabilite de aceasta potrivit unei proceduri speciale
desfăşurate de organe ce au competenţă în acest sens.
Acest principiu se cirscumscrie contextului mai larg al cerinţelor legalităţii ce guvernează
viaţa juridică în general şi care presupune respectarea tuturor normelor juridice[2] atât în
procesul de legiferare, cât şi în cel de aplicare şi realizare a normelor de drept[3].
Elaborarea normelor juridice trebuie să se desfăşoare cu stricta observare a principiului
supremaţiei legii şi a competenţei organelor emitente, iar aplicarea acestora trebuie să se
facă, de asemenea, în limite legale.
Dar principiul menţionat reprezintă şi cadrul de exprimare al celorlalte principii ce
guvernează răspunderea juridică pentru că legalitatea presupune nu numai respectarea
general - valabilă a normelor de drept şi angajarea răspunderii juridice în cazul încălcării lor,
ci şi răspunderea personală numai pentru fapta săvârşită cu vinovăţie, operativitatea tragerii
la răspundere, umanismul acesteia şi îndeplinirea rolului curativ al răspunderii prin
intermediul prevenţiei. De aceea, doctrina juridică atrage atenţia că realizarea acestui
principiu reprezintă o premisă necesară şi esenţială pentru înfăptuirea principiilor menţionate
mai sus. Încălcarea principiului legalităţii ar transforma răspunderea juridică şi finalităţile ei
dintr-un mijloc de asigurare a ordinii de drept, într-un factor de perturbare şi ştirbire a
acesteia. În loc să se asigure stabilitatea raporturilor sociale juridiceşti reglementate, s-ar
crea un sentiment de incertitudine şi nelinişte socială[4].
1. Principiul răspunderii personale

Ca regulă generală, răspunderea juridică revine numai celui ce a săvârşit fapta ilicită, iar
întinderea răspunderii se stabileşte după circumstanţele personale ale autorului faptei. În
cazul răspunderii sancţionatorii (represive), regula îmbracă un caracter absolut, pe când în
cazul răspunderii reparatorii, în condiţii limitativ prevăzute de lege se admite şi o răspundere
pentru fapta altuia[5]. Dar chiar atunci când răspunderea izvorăşte din fapta altuia sau din
aceea săvârşită solidar cu altul ea se raportează numai la împrejurările obiective şi subiective
care însoţesc fapta autorului.

1. Principiul unicităţii răspunderii (non bis in idem)

Principiul "non bis in idem” presupune că unei singure violări a normei juridice îi
corespunde o singură imputare a răspunderii. Cumulul diferitelor forme de răspundere
juridică în sarcina aceleiaşi persoane nu este de natură să încalce regula menţionată. Dacă
prin fapta săvârşită persoana încalcă o pluralitate de norme juridice de natură diferită este
posibilă intervenţia simultană a mai multor forme de răspundere juridică.
Persoana care prin fapta săvârşită a încălcat concomitent o normă juridică penală şi o alta
civilă, va suporta atât pedeapsa penală, cât şi sancţiunea civilă (cazul distrugerii unor
bunuri). Sau, dacă în executarea contractului de muncă salariatul săvârşeşte o faptă ilicită
care, în materialitatea ei întruneşte atât elementele abaterii disciplinare, cât şi trăsăturile
constitutive ale unei alte infracţiuni, răspunderea penală poate fi cumulată cu cea
disciplinară. Tot astfel, dacă abaterea disciplinară întruneşte şi trăsăturile caracteristice unei
contravenţii, răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu răspunderea administrativă.
Regula "non bis in idem" nu este nesocotită nici în acele situaţii în care se impune aplicarea
unor sancţiuni cumulative (în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică). În cadrul
răspunderii penale pot fi cumulate, de exemplu, închisoarea şi amenda sau închisoarea şi
interdicţia exercitării anumitor drepturi. Sau, în cadrul răspunderii administrative, poate fi
cumulată răspunderea disciplinară cu cea materială.
Deci, principiul enunţat exclude posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană (pentru una şi
aceeaşi faptă ilicită) a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură (administrativă, civilă,
penală).
Principiul "non bis in idem" îşi găseşte expresia şi-n forţa juridică pe care o recunoaşte
legea, hotărârii instanţei judecătoreşti prin care a fost soluţionată definitiv acţiunea adusă în
faţa instanţei[6].
În lumina “autorităţii lucrului judecat” este interzisă rejudecarea unui proces soluţionat
definitiv, evitându-se astfel contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti. Nici chiar
instanţa care a soluţionat cauza nu poate relua judecarea acesteia, decât în condiţiile
prevăzute de lege (cum ar fi, restituirea dosarului pentru o nouă soluţionare de către instanţa
de casare când se exercită o cale ordinară sau extraordinară de atac).

1. Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii juridice

Acest principiu impune corelarea răspunderii sau sancţiunii cu gravitatea faptei săvârşite.
Astfel spus, instanţa de judecată va trebui să facă o proporţionare a răspunderii în funcţie de
pericolul social al faptei, întinderea pagubei, forma şi gradul vinovăţiei regăsite în latura
subiectivă a acesteia.
În dreptul penal, de exemplu, aplicarea principiului justeţei sancţiunii presupune
individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a sancţiunilor în funcţie de circumstanţele
săvârşirii infracţiunii, gradele vinovăţiei, personalitatea infractorului, mijloacele de
reeducare a celui condamnat şi de restabilire a ordinii de drept tulburată prin infracţiunea
respectivă.
Desigur, stabilirea circumstanţelor care individualizează infracţiunea comisă (sub aspect
material) prezintă uneori un grad sporit de dificultate la care se pot adăuga şi dificultăţile de
descifrare a atitudinii psihologice a infractorului faţă de fapta comisă şi consecinţele acestei
fapte.

1. Principiul răspunderii subiective (pentru faptele săvârşite cu vinovăţie)

Fondat pe teoria răspunderii subiective (bazată pe vinovăţie) principiul presupune că nimeni

nu poate fi chemat la răspundere pentru fapta sa decât dacă i se impută o greşeală.
Cum este cunoscut, răspunderea juridică intervine numai pentru fapte materiale de conduită
ce au un caracter ilicit. Ea nu vizează ideile, trăirile oamenilor care nu au fost materializate
în acte de conduită (de intentis non judicat praetor). Ideea neexteriorizată rămâne un simplu
fapt de conştiinţă ce nu poate aduce atingeri normalei desfăşurări a raporturilor sociale şi
deci nu poate constitui fundament al răspunderii juridice.
Dacă, însă, ideile umane au fost materializate în acte de conduită care încalcă interesele şi
valorile ocrotite de drept, răspunderea juridică este operantă.
Constatând asemenea încălcări organele competente nu vor trece imediat la aplicarea
sancţiunii fără a clarifica problema atitudinii psihice a autorului încălcării faţă de fapta ilicită
şi consecinţele ei. Şi numai în măsura în care se constată că făptuitorul a avut (sau trebuia să
aibă) reprezentarea faptelor şi a consecinţelor ilicite ale acestora va fi supus răspunderii
juridice.
Prin intermediul justiţiei societatea aplică sancţiuni anumitor subiecte de drept tocmai pentru
că, din multiplele variante de conduită posibile în cadrul determinismului social, acestea au
ales conduite care încalcă valorile şi interesele protejate prin norme de drept.
Vinovăţia vizează, deci, atitudinea autorului faptei ilicite de a decide asupra propriului
comportament, precum şi conştiinţa violării normei juridice prin actul său de conduită. Dar,
făptuitorul trebuie să dispună în momentul săvârşirii faptei de libertatea de a acţiona potrivit
deciziei sale, de a opta pentru una sau alta dintre alternative în vederea atingerii scopului
urmărit.
În practica vieţii juridice sunt invocate adesea împrejurări exoneratoare de răspundere când
conduita individului scapă de sub controlul acestuia, faptele sale nemaifiind o manifestare
liberă a voinţei. Anumite împrejurări înlătură capacitatea individului de a lua o decizie în
cunoştinţă de cauză (alienaţia mintală, beţia involuntară completă, consumul de stupefiante,
droguri), pe când altele îi pot răpi libertatea de voinţă (constrângerea fizică şi morală). Sunt
şi împrejurări care pot depăşi posibilitatea normală de prevedere şi prevenire a producerii lor
(cazul fortuit sau de forţă majoră). În toate situaţiile de mai sus, deşi s-au produs fapte ilicite
răspunderea juridică nu este antrenată.
Principiul răspunderii subiective influenţează şi realizarea funcţiei educative a răspunderii
juridice. Aplicarea unei sancţiuni, când autorul faptei ilicite este vinovat, este de natură să
ducă la corijarea acestuia, el evitând pe viitor să mai săvârşească asemenea fapte.
Dacă, dimpotrivă, o persoană este sancţionată şi atunci când nu i se poate imputa nimic,
efectul educativ al răspunderii juridice este anulat.

1. Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere

Prin funcţia preventivă pe care o îndeplineşte răspunderea juridică are rolul de a împiedica
atât pe cel vinovat (prevenţie specială) cât şi pe ceilalţi membrii ai societăţii (prevenţie
generală) de a mai săvârşi în viitor fapte ilicite.
Pentru ca aplicarea sancţiunii să aibă maximă eficienţă, în sensul arătat, este necesar ca
momentul aplicării ei să fie cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.
Restabilirea ordinii de drept încălcate prin fapte ilicite, nu trebuie amânată, tărăgănată în
timp, căci cu trecerea timpului se poate înregistra un inevitabil proces de dispariţie sau
modificare a probelor cu care poate fi reconstituită starea de fapt pentru aflarea adevărului.
S-ar crea, astfel, un sentiment de insecuritate în raporturile sociale, de neîncredere în
capacitatea factorilor instituţionali de a asigura respectarea normelor juridice.
În sprijinul unei operative trageri la răspundere juridică vine şi instituţia prescripţiei operantă
în aproape toate ramurile de drept. Prescripţia extinctivă[7], definită ca un mod de stingere a
dreptului material la acţiune prin neexercitarea acelui drept înlăuntrul unui interval de timp
prevăzut de lege, asigură aplicarea principiului celerităţii tragerii la răspundere atât în
domeniul dreptului material cât şi cel al dreptului procesual.
În dreptul civil sau comercial respectarea principiului menţionat asigură repararea mai rapidă
a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
În domeniul dreptului penal operează, de asemenea prescripţia răspunderii şi a executării
pedepsei (art. 121-130 Cod penal) stabilindu-se termene limită în raport cu gravitatea
infracţiunilor şi a pedepselor corespunzătoare.
Termenele de prescripţie diferă în funcţie de natura dreptului încălcat, natura raportului
juridic din conţinutul căruia face parte, de calitatea subiectelor de drept (persoane fizice sau
juridice).
În afara acestui fond comun de reguli ce guvernează toate formele răspunderii juridice există
principii care sunt proprii numai unei (sau unor) forme de răspundere juridică.
În dreptul penal, de exemplu, se consideră a fi dominant, printre altele, principiul potrivit
căruia complicitatea la fapta incriminată trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv[8].
De asemenea, răspunderea patrimonială, prezentă în dreptul civil, comercial, muncii este
guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului produs prin fapta ilicită.