CLASIFICAREA DREPTURILOR OMULUI PROTEJATE

ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

§1. TIPURI DE CLASIFICĂRI

Doctrina internaţională evocă numeroase clasificări ale drepturilor omului protejate de dreptul
internaţional în materie, în funcţie de criteriile la care se raportează.
O primă clasificare face referire la drepturile individuale şi respectiv la drepturile colective1.
Clasificarea introduce o distincţie între drepturile inerente persoanei şi naturii sale umane (care are caracter
individual), drepturi care sunt majoritare şi cele care ar avea o dimensiune colectivă, cum ar fi drepturile
economice, sociale şi culturale2, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale3 ş.a.
Această clasificare este criticabilă, pentru că drepturile omului rămân esenţialmente drepturi subiective
individuale, simplul fapt că unele dintre ele nu pot fi exercitate decât în grup (ex. dreptul la liberă asociere)
neschimbând caracterul fundamental individual al acestora. În materia protecţiei minorităţilor naţionale, de
exemplu, standardul european de protecţie este formulat de Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, tratat internaţional adoptat în cadrul Consiliului Europei, care consacră atât în articolul 3, cât şi în
Raportul explicativ al Convenţiei, caracterul individual al drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale la prezervarea şi afirmarea identităţii naţionale, etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
O a doua clasificare se referă la „drepturile imediat exigibile” şi respectiv la
„drepturile-program”4 sau la „drepturile garantate” şi la „drepturile programatorii”5. Această
clasificare, indiferent de formula utilizată, pleacă de la realitatea că nu toate drepturile al căror titular este
individul au dobândit o autoritate sancţionată efectiv, unele rămânând în bună măsură individuale, aşa cum
ar fi cazul majorităţii drepturilor economice, sociale şi culturale. Doctrina precizează că drepturile civile şi
politice sunt în general „imediate”, în sensul în care individul poate cere şi impune respectarea lor de către
stat imediat ce sunt consacrate juridic, în timp ce aplicarea drepturilor economice, sociale şi culturale este
progresivă şi implică resurse suficiente, care nu sunt întotdeauna disponibile, şi adoptarea de măsuri
concrete, care nu pot avea rezultate imediate.
O a treia clasificare se referă la drepturile intangibile, cum ar fi dreptul la viaţă şi interdicţia torturii
şi respectiv drepturile condiţionale, care cunosc un grad de protecţie relativă şi a căror exercitare poate fi
redusă prin limitări, restricţii sau derogări6. Doctrina precizează că restricţiile sau restrângerile exerciţiului
anumitor drepturi au drept raţiune fundamentală necesitatea de a proteja ordinea publică şi pot îmbrăca
forma unor clauze de ordine publică, prevăzute de lege, care să vizeze un scop legitim, să fie necesare într-o
societate democratică, proporţionale cu cauza şi scopul urmărit şi să aibă caracter temporar7.
Tradiţional, cea mai importantă clasificare a categoriilor de drepturi ale omului în dreptul internaţional
a pus în evidenţă, din punctul de vedere al naturii şi conţinutului lor, existenţa a trei generaţii de drepturi:
- drepturile civile şi politice (prima generaţie);
- drepturile economice, sociale şi culturale (a doua generaţie);
- aşa numitele drepturi de solidaritate (generaţia a treia).
Doctrina a subliniat faptul că linia de demarcaţie nu este totuşi atât de rigidă, unele dintre ele având un
caracter mixt, aşa cum este cazul dreptului la liberă asociere, care poate fi atât un drept politic, cât şi unul
social, atunci când îmbracă forma asocierii sindicale.

1
Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, op. cit., p. 591; Malcom Shaw, op. cit., p. 281.
2
Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., p. 591.
3
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 120; Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., p. 591.
4
Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., p. 591.
5
F. Sudre, op. cit., p. 251.
6
Idem, p. 254.
7
Vezi şi articolele 15, 17 şi 18 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
 Inspirate din deosebirile ideologice ale sistemului liberal, de tip occidental, care a insistat pentru
promovarea drepturilor civile şi politice, şi respectiv cel socialist, promotorul drepturilor economice, sociale
şi culturale, cele două generaţii de drepturi au fost consacrate originar prin textele Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului şi celor două Pacte internaţionale adoptate în 1966.
Declaraţia universală, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, în cele 30 de
articole ale sale, enunţă principalele drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale, pe care le pot pretinde fără
nicio discriminare toate fiinţele umane. Aceste articole privesc drepturile civile şi politice (art. 3-21),
precum şi drepturile economice, sociale şi culturale (art. 22-27).
La rândul lor, Pactele internaţionale ale drepturilor omului, adoptate de Adunarea Generală, consacră
cele două generaţii de drepturi.
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice enunţă o listă de drepturi şi libertăţi garantate de
statele părţi la acest instrument, începând cu dreptul la viaţă, ca drept fundamental inerent persoanei umane
(art. 6)8. Pactul prevede totodată crearea unui Comitet al drepturilor omului însărcinat cu supravegherea
aplicării măsurilor de executare prevăzute în instrumentul internaţional menţionat.
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale înscrie şi el o serie de drepturi şi
libertăţi în materie, garantate de state părţi, începând cu dreptul egal pe care bărbatul şi femeia îl au de a
beneficia de toate drepturile economice, sociale şi culturale enumerate în acest instrument internaţional (art.
3)9.

§2. DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE

Drepturile din prima generaţie, denumite în doctrina de specialitate şi „drepturi rezistenţă”10, presupun o
libertate de alegere şi acţiune a indivizilor, precum şi o atitudine în abţinere din partea Statului. Contrar
drepturilor economice, sociale şi culturale, în acest caz nu se pune problema obţinerii unei prestaţii, a unor
„drepturi creanţă”, ci avem de-a face cu autentice libertăţi.
Consacrarea internaţională a protecţiei drepturilor civile şi politice s-a făcut, aşa cum am văzut, atât prin
instrumente universale, adoptate în cadrul ONU, cât şi la nivel regional. Cu titlu de exemplu, drepturile
civile şi politice constituie osatura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care include în corpusul
normativ în principal drepturi civile şi politice şi doar cu titlu de excepţie câteva drepturi economice, sociale
şi culturale (ex. dreptul la educaţie şi controversatul drept de proprietate).
Catalogul drepturilor civile şi politice ocrotite în plan internaţional include, între altele dreptul la
viaţă; dreptul la libertate şi inviolabilitate; interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante; dreptul la egală ocrotire a legii; dreptul la un proces echitabil; dreptul de proprietate; dreptul la
respectarea vieţii private şi familiale; dreptul la egalitate şi nediscriminare; libertatea de expresie; libertatea
de gândire, conştiinţă şi religie; libertatea de circulaţie; inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei;
libertatea de reunire şi asociere; dreptul de a alege şi de a fi ales etc.
Menţionăm că doctrina distinge în cadrul acestor drepturi civile şi politice atât drepturi substanţiale
(majoritatea lor), cât şi unele procedurale (ex. dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare etc.),
precum şi drepturi intangibile, de la care nu se poate deroga (ex. dreptul la viaţă, interdicţia torturii etc.), cât
şi drepturi condiţionale, care cunosc limitări sau derogări (ex. libertatea de expresie, libertatea de circulaţie,
libertatea de reunire şi de asociere etc.)

2.1. Drepturi civile

Doctrina de specialitate menţionează faptul că drepturile civile, drepturi subiective individuale, sunt
inerente fiinţei şi naturii umane, însoţind individul din momentul naşterii, iar după unii autori chiar din

8
Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., p. 30.
9
Ibidem, p. 15.
10
Jean-François Renucci, op. cit., p. 61.
momentul concepţiei, şi până la moarte. Se consideră totodată că anumite drepturi produc efecte juridice şi
după moarte.
Drepturile civile sunt drepturi opozabile tuturor indivizilor, atât cetăţeni, cât şi străini.
Principalele drepturi civile garantate în tratatele internaţionale specializate sunt:
- dreptul la viaţă;
- libertatea şi inviolabilitatea persoanei;
- interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante;
- dreptul de nu fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar;
- interdicţia sclaviei sau a muncii forţate;
- dreptul la egală ocrotire a legii;
- dreptul la apărare;
- dreptul la un proces echitabil;
- egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie;
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie;
- dreptul la viaţă privată;
- dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei;
- dreptul la liberă circulaţie;
- dreptul la proprietate etc.
Prezentăm în cele ce urmează câteva din drepturile civile menţionate.

A. Dreptul la viaţă
Dreptul la viaţă este un drept intangibil, inalienabil fiinţei umane.
Doctrina menţionează că acest drept este enunţat prin intermediul unei norme imperative şi că este
considerat drept „primul dintre drepturile omului, valoarea supremă pe scara drepturilor omului în plan
internaţional”11.
Declaraţia universală a drepturilor omului consacră în articolul 3 că „orice fiinţă umană are dreptul la
viaţă…”, iar articolul 6 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice precizează că „dreptul la
viaţă este inerent persoanei umane”.
De asemenea, articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului afirmă că „dreptul oricărei
persoane la viaţă este protejat prin lege”.
Pentru identificarea beneficiarilor dreptului la viaţă, se pune problema definirii conceptelor de
„persoană” şi „viaţă”. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului face să prevaleze criteriul vieţii spiritual
asupra celui al vieţii biologice pentru a defini fiinţa umană, văzută, în articolul 1, ca acea entitate „înzestrată
cu raţiune şi conştiinţă”.
Se poate constata că textele internaţionale, în general, enunţă dreptul la viaţă, dar nu definesc „viaţa”,
ceea ce plasează acest concept într-o zonă destul de incertă şi controversată în doctrină.
Singurul text explicit în această materie este Convenţia interamericană a drepturilor omului, care
statuează în articolul 4 că protejează dreptul la viaţă „în principiu începând cu concepţia”12.
În condiţiile tăcerii celorlalte texte internaţionale cu privire la acest punct, doctrina şi jurisprudenţa au
fost puse în situaţia de a-şi pune întrebarea dacă embrionul şi ulterior fetusul ar putea fi privite drept
„persoană” în sensul articolului 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dacă, în consecinţă, este
beneficiarul „dreptului la viaţă”.
Autorii din doctrină sunt profund divizaţi în legătură cu acest subiect. Unii susţin că articolul 2 asigură
copilului nenăscut o protecţie integrală13. Alţii, dimpotrivă, neagă orice drept fetusului 14. În sfârşit, există

11
F. Sudre, op. cit., p. 270.
12
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., p. 145.
13
H. Schorn, citat în Louis-Edmond Pettiti, op. cit., p. 145.
14
H. Gurazde, citat în Louis-Edmond Pettiti, op. cit., p. 145.
autori care adoptă o poziţie intermediară. Ei estimează că libertatea avortului ar fi contrară articolului 2, dar
că anumite reglementări ale acestuia, în anumite condiţii, rămân compatibile cu acest text.
Opiniile exprimate reflectă cel mai adesea concepţiile filosofice sau religioase ale autorilor, dar şi
concluziile cercetărilor ştiinţifice pe această temă. De exemplu, religiile creştine susţin dreptul la viaţă încă
de la concepţie, argumentând că viaţa este conferită de Dumnezeu şi, în consecinţă, fiinţa umană nu deţine
prerogativa de a întrerupe viaţa.
La rândul său, noua tehnologie medicală a permis aflarea faptului că încă din ziua 1 a concepţiei noua
celulă formată moşteneşte câte 23 de cromozomi de la fiecare părinte şi conţine tiparul genetic complex al
dezvoltării umane: sexul copilului, culoarea părului şi a ochilor, înălţimea, nuanţa tenului; în ziua a 20-a
baza creierului, măduva spinării şi sistemul nervos sunt deja formate, iar în ziua a 21-a inima începe să bată
etc.
În plan strict juridic, au fost de asemenea invocate argumente ce reflectă poziţii divergente. S-a
menţionat mai întâi că majoritatea legislaţiilor naţionale recunosc dreptul la succesiune al copilului
conceput15, dar încă nenăscut şi interzic executarea sentinţelor capitale contra femeilor însărcinate. Per a
contrario, s-a putut remarca că pe parcursul elaborării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a
Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice amendamentele care precizează că dreptul la viaţă
era protejat încă de la concepţie au fost înlăturate ca fiind în contradicţie cu legislaţiile naţionale, deja
existente în acea perioadă, cu privire la avort.
Jurisprudenţa internaţională, inclusiv cea europeană, rămâne şi ea prudentă în legătură cu acest subiect,
evitând să definească termenul „persoană” şi trimiţând la dreptul intern al statelor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat să determine dacă dreptul la avort este garantat de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau dacă dreptul la viaţă, recunoscut de articolul 2, se referă şi la
fetus, fără să excludă totuşi posibilitatea ca fetusul să beneficieze de o anumită protecţie, în baza par. 1 al
articolului 2, lăsând statului o putere discreţionară în acest domeniu atât de delicat16.
În egală măsură, identificarea beneficiarilor „dreptului la viaţă” presupune răspunsul şi la întrebarea
„unde se termină viaţa”.
Această dezbatere ridică, între altele, problema eutanasiei şi cea a „dreptului de a muri”, în raport cu
„dreptul la viaţă”. Curentele filosofice au dat răspunsuri contradictorii şi la acest punct, în timp ce religiile
creştine îşi afirmă opoziţia netă, pe considerentele deja invocate, faţă de recunoaşterea unor astfel de
„drepturi”. Deciziile jurisprudenţiale, la rândul lor, sunt divergente, în funcţie de legislaţiile naţionale, iar
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a tranşat decât parţial acest subiect. Judecătorul european s-a
pronunţat tranşant în problema „sinuciderii asistate”, considerând în hotărârea „Pretty contra Marea
Britanie” din 2002 că este imposibil ca articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care
garantează „dreptul la viaţă”, să fie interpretat „în sensul că ar conferi un drept diametral opus, şi anume un
drept la moarte”17. Mai mult, în ceea ce priveşte controversatul „drept de a muri”, Curtea Europeană a decis
în cauza „Keenan contra Marea Britanie” din 2001 că articolul 2 al Convenţiei Europene poate fi înţeles ca
permiţând autorităţilor să protejeze persoana care încearcă să se sinucidă împotriva ei înseşi18.
Altfel spus, respectarea „dreptului la viaţă”, văzut ca o condiţie necesară pentru exercitarea tuturor
celorlalte drepturi, presupune nu numai ca statul să se abţină de la a lua viaţa în mod intenţionat, ci şi ca el
să ia măsurile necesare protejării vieţii. În consecinţă, statul are nu numai o răspundere negativă”, ci şi una
„pozitivă”19.
În ceea ce priveşte conţinutul „dreptului la viaţă”, el presupune înainte de orice, potrivit doctrinei,
„dreptul de a nu fi mort”20. Este invocată în acest sens practica Curţii de Casaţie din Belgia, care
interpretând articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, afirmă că „dreptul la viaţă… nu este

15
Vezi principiul infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eiur agitur.
16
F. Sudre, op. cit., p. 271.
17
Vezi şi F. Sudre, op. cit., p. 272.
18
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 94.
19
F. Sudre, op. cit., p. 272.
20
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., p. 148.
decât dreptul la viaţă fizică în sensul uzual al termenului şi nu dreptul la o viaţă pe care individul o poate
califica în mod subiectiv drept «decentă»”21. În alţi termeni, nu trebuie confundat dreptul la un anumit nivel
al vieţii, care este esenţialmente un drept economic şi social, cu „dreptul la viaţă” în sensul articolului 2 al
Convenţiei Europene.
Deşi considerat un drept intangibil, inerent fiinţei umane, acesta a cunoscut o serie de restrângeri sau
limitări, cel puţin o anumită perioadă de timp, în baza versiunilor iniţiale, nemodificate ale Pactului
internaţional privind drepturile civile şi politice (care nu încorpora o prevedere privind abolirea pedepsei
capitale) şi respectiv Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Autorii din doctrină22 explică această situaţie prin atitudinea realistă şi pragmatică a statelor care, fără a
crea realmente excepţii şi fără a transforma „dreptul la viaţă” într-un drept condiţional, au impus o anumită
supleţe şi temperare a principiului afirmat, ţinând cont de circumstanţele vieţii sociale.
Articolul 2 al Convenţiei Europene, în versiunea iniţială, prevede patru ipoteze de limitare a „dreptului
la viaţă”.
Prima ipoteză, prevăzută în paragraful 1, prevede posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea în
executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care fapta săvârşită este astfel
pedepsită prin lege.
Convenţia Europeană, în versiunea sa originală, nu a abolit pedeapsa capitală, iar recurgerea la forţa
publică ce provoacă moartea, introdusă ca o clauză limitativă strict excepţională, trebuie să răspundă unei
duble exigenţe: folosirea forţei legale să nu fie excesivă; obligaţia „pozitivă” de a proteja viaţa implică o
protecţie procedurală a dreptului la viaţă, precum şi obligaţia pentru autorităţile naţionale de a ancheta în
mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţa ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie
identificaţi şi pedepsiţi23.
Paragraful 2 al articolului doi prevede alte trei ipoteze când moartea survine urmare recursului la forţă
determinat în mod necesar pentru:
- a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- efectuarea unei arestări legale sau împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute;
- reprimarea, conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecţii.
În toate cele trei cazuri recursul la forţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: recursul la forţă
să fie absolut necesar; să fie proporţional cu ameninţarea; în cazul recursului la forţă cu rezultatul menţionat,
este necesară o anchetă care să clarifice circumstanţele utilizării forţei.
Se poate concluziona că existenţa acestor limite ale „dreptului la viaţă” nu îi afectează caracterul
intangibil, pentru că aceste limitări se referă la cazurile în care atingerea dreptului menţionat are loc
neintenţionat şi într-o modalitate lipsită de arbitrar, fără scopul iniţial de a determina moartea. Recursul la
forţă în aceste cazuri poate avea loc doar după ce toate celelalte soluţii au fost epuizate24.
Evoluţia societăţii omeneşti în ultimele decenii a determinat restrângerea situaţiilor excepţionale în care
se derogă de la respectarea „dreptului la viaţă”, atât la nivel universal, cât şi regional.
În primul rând, este de menţionat adoptarea în 1989 de către Adunarea Generală ONU a celui de-al
doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice pentru abolirea pedepsei
cu moartea.
Preambulul Protocolului statuează că „abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea
demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului”25.
Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţie unui stat parte şi prevede
obligaţia pentru statele părţi de a lua „măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul

21
Ibidem.
22
Jean-François Renucci, op. cit., p. 71.
23
Vezi şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului „Kaya contra Turcia” din 19 februarie 1998, în Harris, O'Boyle,
Warbrick, op. cit., p. 48-49.
24
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 135.
25
Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., p. 58.
aflat sub jurisdicţia sa” (art. 1)26. Cu titlu de excepţie, pedeapsa capitală poate fi aplicată în urma
condamnării pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă şi dacă statul care ratifică acest
Protocol formulează o rezervă în acest sens (art. 2)27.
În sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului, Curtea Interamericană a adoptat la 8
septembrie 1983 un Aviz Consultativ referitor la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei americane a
drepturilor omului, statuând că textul Convenţiei „conţine o interdicţie absolută, adresată oricărui stat parte,
de a aplica pedeapsa cu moartea în cazul infracţiunilor pentru care aceasta nu era anterior prevăzută în
dreptul său naţional”28. Ea consideră, totodată, drept contrară Convenţiei impunerea obligatorie a pedepsei
cu moartea în cazul unei categorii determinate de infracţiuni.
În sistemul european de protecţie a dreptului omului edificat de Consiliul Europei, menţionăm mai întâi
abolirea pedepsei capitale pe timp de pace, prin adoptarea Protocolului 6 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului la 28 aprilie 1983. Articolul 1 al Protocolului 6 stipulează că „pedeapsa cu moartea este
abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă, şi nici executat” 29. Statele părţi la Protocol nu
mai pot, în consecinţă, să se prevaleze de clauza limitativă a „dreptului la viaţă” prevăzută de articolul 2 par.
1 al Convenţiei Europene, în redactarea sa iniţială.
Mai mult, Protocolul 13 la Convenţia Europeană, adoptat la 2 mai 2002 şi intrat în vigoare la 1 iulie
2003, aboleşte pedeapsa cu moartea în toate împrejurările, deci şi în cazul actelor comise în vreme de război
sau în situaţie de pericol iminent de război30. Ca şi în cazul Protocolului 6, nicio derogare (rezervă) în baza
articolului 15 al Convenţiei Europene („Derogare în cazul stării de urgenţă”) nu este admisă.

B. Dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei

Drepturile menţionate fac parte din domeniul mai complex care se referă la respectarea vieţii private,
sfera existenţei intime a persoanei.
Din acest punct de vedere, obligaţiile statului de respectare a vieţii private a individului au o dublă
dimensiune, una negativă, cealaltă pozitivă. Obligaţia negativă are în vedere protecţia persoanei împotriva
acţiunilor arbitrare din partea autorităţilor publice, începând cu atitudinea de abţinere în a interfera în viaţa
sa privată. Obligaţia pozitivă presupune acţiunea statului, în sensul asigurării pe cale legislativă şi prin
practica instituţiilor a unui cadru corespunzător de exercitare a dreptului garantat, dar şi prevenirea şi
sancţionarea ingerinţelor nejustificate în exerciţiul dreptului protejat, inclusiv prin reglementarea răspunderii
terţilor care ar atenta la viaţa privată a persoanei.
Conform Declaraţiei universale a drepturilor omului, nimeni nu poate fi supus unor imixtiuni arbitrare
în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa. Orice persoană are dreptul la
protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri31.
La rândul său, articolul 17 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice32 foloseşte o
redactare similară de text, dar extinde sfera imixtiunilor interzise în viaţa privată şi la cele „ilegale”, nu doar
„arbitrare”. Nu în ultimul rând, articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dispune respectarea
vieţii private, inclusiv a domiciliului şi a corespondenţei.
Conţinutul dreptului la respectarea inviolabilităţii domiciliului are în vedere „securitatea şi binele
personal”33, pentru că este esenţial ca intimitatea unde se desfăşoară viaţa privată să fie protejată.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului extinde această protecţie şi la localurile
profesionale34, ceea ce este semnificativ pentru voinţa de a proteja eficace şi complet drepturile
fundamentale. Dezvoltările jurisprudenţei au recunoscut inviolabilitatea domiciliului şi în cazul unor
26
Ibidem, p. 59.
27
Idem.
28
F. Sudre, op. cit., p. 279.
29
European Convention of Human Rights, Council of Europe Treaty Series, No. 5, Strasbourg, 2011, p. 42.
30
Ibidem, p. 58.
31
Articolul 2 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., p. 9-10.
32
Ibidem, p. 35.
33
Jean-François Renucci, op. cit., p. 134.
34
Hotărârea „Niemetz contra Germania” din 16 decembrie 1992.
profesii liberale sau al unor sedii de societăţi comerciale. Această abordare nu este însă împărtăşită şi de
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Protecţia domiciliului persoanei include atât „atingerea fizică” a acestui drept, dar şi alte forme de
încălcare a dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său. O poluare a mediului înconjurător, chiar
dacă nu generează consecinţe medicale grave, poate constitui o ingerinţă dacă îl împiedică pe individ să se
bucure netulburat de domiciliul său.
Protecţia corespondenţei face parte din aşa-numitele „libertăţi clasice” şi se referă la toate tipurile de
corespondenţă, atât sub forma scrisorilor, cât şi prin mijloacele moderne ale telecomunicaţiilor.
În cazul corespondenţei scrise, mai ales în sistemul Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a pus
accent deosebit pe protecţia dreptului persoanei lipsite de libertate, atât a acuzatului reţinut, cât şi a
condamnatului la detenţie. Problema cea mai delicată a vizat interceptarea ilegală sau cenzura
corespondenţei, iar Curtea Europeană nu a ezitat să pronunţe condamnări pentru încălcarea articolului 8 al
Convenţiei Europene din această perspectivă35.
Corespondenţa prin intermediul mijloacelor de telecomunicaţie a generat dificultăţi unor state europene
în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special în ceea ce priveşte modul în care se efectuează
ascultările telefonice. Principiul acestor ascultări este admis de Curtea Europeană, în condiţii strict descrise
de lege şi în interesul societăţii democratice. Este însă necesar ca întinderea şi modalităţile de exercitare a
puterii autorităţilor în acest domeniu să fie clare şi precise. Legea trebuie în consecinţă să prevadă de o
manieră exactă modalităţile de interceptare, să definească în special tipurile de infracţiuni care permit
ingerinţa statului. În plus, ascultarea trebuie să fie determinată în procesul de administrare a probelor, iar
supravegherea telefonică nu poate fi generală: este necesar ca o persoană determinată să fie suspectată în
comiterea unei infracţiuni bine definite. În sfârşit, drepturile la apărare trebuie respectate, iar ordinul de
supraveghere telefonică trebuie să indice condiţiile de timp şi spaţiu ale supravegherii, ca şi procedura
transcrierii convorbirilor.
Încălcarea acestor reguli a dus, de exemplu, la condamnarea Franţei în cazul „Kruslin”, la 24 aprilie
1990, şi, pe cale de consecinţă, la modificarea legislaţiei franceze în materia ascultărilor telefonice.
În ultima perioadă, un domeniu de interes tot mai pronunţat îl reprezintă corespondenţa electronică şi
protecţia acordată în primul rând la locul de muncă, faţă de angajator. Este recunoscut faptul că angajatul
beneficiază în principiu de o anumită sferă de intimitate faţă de angajator la locul de muncă şi în privinţa
corespondenţei sale personale, deci şi a corespondenţei electronice. Cu toate că majoritatea corespondenţei
personale a angajatului trimisă sau primită se realizează prin intermediul computerului sau altor mijloace
tehnice aparţinând angajatorului, conţinutul textelor cu caracter privat beneficiază de protecţie, cu condiţia
ca aceste mesaje să fie identificate sau marcate în acest sens.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei nu au caracter
absolut, intră în categoria drepturilor condiţionale ale omului, întrucât admit limitări sau restrângeri din
partea statului.
Semnificativ în acest sens este textul paragrafului 2 al articolului 8 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, potrivit căruia: „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui
drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora”36.

C. Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate a fost enunţat pentru prima oară în Declaraţia universală a drepturilor omului în
articolul 17: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii...”37.
35
Hotărârea „Schonenberger şi Durmaz contra Elveţia” din 20 iunie 1988; hotărârea „Silver ş.a. contra Marea Britanie” din 25
martie 1983; hotărârea „Petra contra România” din 23 septembrie 1998.
36
Corneliu Bîrsan, Marius Eftimie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 11.
37
Principalele instrumente privind drepturile omului etc., op. cit., p. 10.
 Ulterior, cele două Pacte internaţionale din 1966 nu mai introduc dreptul de proprietate în lista
drepturilor fundamentale protejate.
La nivel regional, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor afirmă „dreptul la proprietate
privată”, dar condamnă camăta, precum şi orice altă formă de exploatare a omului de către om.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu enunţă, la origine, în textul adoptat în 1950, acest drept
ca fiind unul din drepturile garantate.
Dreptul de proprietate va fi însă recunoscut de primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, în
articolul 1, adoptat la Paris, la 20 martie 1952, în următoarea formulare care include şi restricţii sau limitări
fundamentate, în esenţă, pe elemente ce ţin de interesul general:
„Art. 1. Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţii prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”38
Doctrina a pus în evidenţă existenţa unor controverse în legătură cu natura acestui drept: drept „de
natură economică”, după unii39, drept civil, după alţii40, caracterul său este interpretat în funcţie de modul în
care autorii privesc proprietatea privată ca fiind esenţială pentru existenţa individului. În opinia noastră,
faptul că dreptul de proprietate, în dezmembrămintele sale, include componente de natură economică nu este
suficient ca el să fie calificat „drept economic”. Mai important ni se pare faptul că dreptul de proprietate
rămâne esenţialmente (chiar dacă nu exclusiv) un drept real, a cărui definiţie, ca instituţie a dreptului privat
este dată tradiţional în codurile civile. Introducerea sa în lista drepturilor fundamentale garantate de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instrument juridic care consacră drepturile civile şi politice la
nivel european, este relevantă din acest punct de vedere şi justifică calificarea sa ca drept civil.
În ceea ce priveşte conceptul de proprietate, ne vom raporta în primul rând la textul Convenţiei şi la
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Atât articolul 1 al Protocolului 1, cât şi hotărârile Curţii
în diferite speţe garantează „în substanţă” dreptul de proprietate41.
Este de semnalat totuşi, în acest context, o nuanţă importantă apărută între definirea noţiunii de către
textul Convenţiei şi sensul dat de judecătorii europeni. Convenţia garantează dreptul de proprietate prin
intermediul categoriei de "bunuri", pentru că dreptul individului de a dispune de bunurile sale constituie un
element tradiţional fundamental al dreptului la proprietate. Judecătorul european a conferit însă o sferă mai
largă noţiunii de „bunuri” şi a lărgit astfel considerabil domeniul de aplicare al dreptului de proprietate.
Autorii sunt în general de acord, în baza jurisprudenţei Curţii Europene, asupra faptului că
noţiunea de „bunuri” include, în sens larg, atât bunurile corporale, cât şi cele necorporale. Sunt
considerate bunuri atât cele mobile, cât şi cele imobile, respectiv drepturile reale, la care se adaugă
drepturile personale şi drepturile de proprietate intelectuală42.
În consecinţă, noţiunea de bunuri, care capătă o dimensiune autonomă, se extinde şi desemnează toate
bunurile cu valoare patrimonială43.
Astfel, noţiunea de bunuri poate desemna „anumite drepturi şi interese constituind active” 44. Protecţia
conferită de articolul 1 al Protocolului 1 nu se limitează doar la bunuri corporale, ci acoperă toate bunurile

38
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., p. 32.
39
Jean-François Rennucci, op. cit, p. 273; Luigi Condorelli, în Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., p. 971.
40
F. Sudre, op. cit., p. 484-485.
41
Vezi hotărârile Curţii Europene în cauzele „Marckx contra Belgia” (13 iunie 1979); „Agosi contra Marea Britanie” (24
octombrie 1986); „Inze contra Austria” (28 octombrie 1987) etc.
42
Laurent Serment, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Dossiers sur les droits de
l'homme, no. 11 rév., Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998, p. 11-12.
43
Jean-François Rennucci, op. cit., p. 273-274.
44
F. Sudre, op. cit., p. 485.
cu valoare patrimonială, inclusiv bunurile necorporale, cum ar fi clientela45, interesele economice legate de
exploatarea unei cariere de piatră46 sau a unui proiect imobiliar47, părţile sociale48, drepturile asupra
bunurilor succesorale49 etc.
O creanţă va fi, de asemenea, calificată drept „bun”, indiferent dacă este constituită 50 sau doar virtuală,
dacă reclamantul are o „speranţă legitimă” de a-şi vedea creanţa concretizată51.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar Protocolul 1 permite două tipuri de limite, care
definesc acest drept, în consecinţă, ca pe un drept condiţional: privarea de proprietate (articolul 1 par. 1) şi
reglementarea exercitării dreptului de proprietate sau, reformulat, restricţiile exerciţiului dreptului de
proprietate (articolul 1 par. 2).
În ceea ce priveşte prima limitare, privarea de proprietate, ea se poate realiza în diferite forme
(expropriere, naţionalizare, privare de fapt, lipsire de prerogativele esenţiale ale dreptului de proprietate52),
iar pentru a fi conformă cu Convenţia Europeană trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să
respecte condiţiile prevăzute în legea naţională şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Acest lucru implică şi plata unei despăgubiri echitabile în caz de expropriere sau naţionalizare.
Referitor la cea de-a doua limitare, pentru a fi conformă cu Convenţia Europeană, reglementarea
folosinţei bunului trebuie să corespundă unui scop de interes general. Articolul 1 par 2 al Protocolului 1
lasă la latitudinea statelor să definească ceea ce consideră necesar pentru această reglementare. În aceste
condiţii, Curtea Europeană exercită un control care se rezumă la legalitatea şi finalitatea restricţiei.
Restricţiile utilizării bunurilor includ, între altele, obligaţia de plată a impozitelor, altor contribuţii sau a
amenzilor53. De asemenea, există numeroase servituţi de utilitate publică 54 (ex. instalarea şi întreţinerea
reţelelor de cablu, planuri de aliniamente etc.) care transpun aplicarea principiului preeminenţei interesului
public faţă de interesele particularilor, inclusiv cu luarea în considerare a tendinţei de neindemnizare a
acestor servituţi. Acestea din urmă ajung în acest fel să limiteze dreptul de proprietate şi libertatea de a
construi.

2.2. Drepturi politice

Drepturile politice reprezintă o categorie aparte de drepturi pentru că presupun atât o dimensiune
individuală, cât şi un anumit grad de intervenţie din partea statului. În această categorie sunt incluse şi
aşa-numitele „libertăţi esenţiale” ale omului, care totuşi acceptă, în anumite condiţii şi cu titlu de excepţie, o
ingerinţă din partea statului.
Doctrina este în general de acord că drepturile şi libertăţile politice sunt strâns legate de instituţia
cetăţeniei, astfel încât de aceste drepturi nu beneficiază în general decât cetăţenii statului, nu şi străinii.
Este invocată în sprijinul acestei teze în primul rând redactarea articolului 21 al Declaraţiei universale a
drepturilor omului, care face referire la exercitarea unor drepturi politice ale individului în „ţara sa” 55. Ideea

45
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Van Marle contra Olanda” din 26 iunie 1986.
46
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Fredin contra Suedia” din 18 februarie 1991.
47
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Pine Valley contra Irlanda” din 29 noiembrie 1991.
48
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Sovtransavto Holding contra Ucraina” din 25 iulie 2002.
49
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Inze contra Austria” din 28 octombrie 1987.
50
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Grecia” din 9
decembrie 1994.
51
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Pressos Compania Naviera SA şi alţii conra Belgia” din 20
noiembrie 1995.
52
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 186.
53
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza „Darby contra Suedia” din 23 octombrie 1990.
54
Jean-François Rennucci, op. cit., p. 289.
55
Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., p. 11.
este chiar mai clar exprimată în articolul 25 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care
face trimitere la exercitarea unor drepturi politice ale „cetăţeanului” în „ţara sa”.
În opinia noastră, în perioada contemporană, în plan european, cel puţin în cazul unora dintre drepturile
şi libertăţile politice această concluzie nu mai este integral valabilă, exercitarea unor libertăţi esenţiale
precum libertatea gândirii, de conştiinţă, de expresie şi chiar de a alege şi de a fi ales, fiind acceptate, în
anumite condiţii, inclusiv pentru străini.
Între drepturile şi libertăţile politice protejate sau garantate de Declaraţia universală a drepturilor
omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, iar în plan regional, între altele, de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pot fi menţionate:
- dreptul la egalitate;
- dreptul la nediscriminare;
- libertatea de exprimare;
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
- libertatea de reuniune şi asociere;
- libertatea de circulaţie;
- dreptul la alegeri libere, de a alege şi de a fi ales, dreptul de a participa la conducerea treburilor
publice;
- dreptul de azil;
- dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat în mod arbitrar.
Aceste drepturi şi libertăţi admit în anumite condiţii şi limitări, deci intră în categoria drepturilor
condiţionale.
Prezentăm în continuare câteva drepturi şi libertăţi politice.

A. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie

Declaraţia universală a drepturilor omului proclamă în articolul 18 această libertate pentru „orice
persoană”, iar restricţiile la care poate fi supusă, cu titlu de excepţie, trebuie să fie prevăzute de lege56.
Articolul 18 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice este redactat în termeni similari.
În plan regional menţionăm garantarea acestei libertăţi în articolul 9 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului.
În doctrină o serie de autori privesc această libertate, formal, tot ca pe un drept, respectiv ca „dreptul la
libertatea de gândire, conştiinţă şi religie”. Indiferent de forma invocată, presupune respectarea diversităţii
convingerilor de către autorităţile publice, pentru a garanta persoanei o perfectă independenţă spirituală.
Caracteristica esenţială a acestei libertăţi decurge din faptul că, potrivit Pactului internaţional, nu suportă
niciun fel de derogare (articolul 4 par. 2), precum şi din calificarea care îi este dată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului: această libertate este „unul din fundamentele unei «societăţi democratice»”57.
Este necesară însă o distincţie importantă. Privite din punctul de vedere al caracterului lor intern,
aceste drepturi apar într-adevăr ca absolute şi nu acceptă derogări, deoarece câtă vreme ele nu se
concretizează în concepţii sau idei care nu se exteriorizează, ne aflăm în prezenţa unor libertăţi care nu aduc
atingere ordinii publice. Din momentul în care individul înţelege să-şi manifeste convingerile sau religia sa
prin acte exterioare, drepturile menţionate devin fapte sociale, iar statul dobândeşte la rândul său dreptul de
a organiza exercitarea lor58 şi de a impune, cu titlu de excepţie, anumite limitări.
În esenţă, cele trei libertăţi menţionate, al căror conţinut cunoaşte un fundament practic comun,
presupun în esenţă următoarele:
- libertatea gândirii vizează interdicţia oricărui tip de îndoctrinare, de impunere a unei ideologii, ceea
ce ar echivala cu acţiunea unui regim de tip totalitar, nedemocratic. Convenţia Europeană a Drepturilor

56
Principalele instrumente internaţionale etc..., op. cit., p. 10-11.
57
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., p. 355.
58
Mădălina Tomescu, op. cit., p. 50.
Omului a ales aici, ca şi în celelalte două cazuri, să protejeze libertatea de gândire chiar în forul interior al
persoanei, independent de concretizarea şi exprimarea ei în forme publice;
- libertatea conştiinţei impune statului obligaţia de a nu exercita constrângeri la nivelul conştiinţei
individului. Este vorba de o libertate recunoscută individului de a adopta în forul său interior, la alegerea sa,
anumite convingeri, idei etc., fără constrângeri provenite din exteriorul său. Această libertate se poate
manifesta public ulterior prin atitudini, gesturi, acţiuni, care pot cunoaşte limitări în anumite condiţii, din
partea forţei publice. O problemă apărută în ultimele decenii este cea ridicată de „obiectorii de conştiinţă”,
adică de atitudinea persoanelor care refuză să îndeplinească unele obligaţii impuse de lege, precum serviciul
militar, pe motive de conştiinţă. Acest drept îşi găseşte în principiu fundamentul în articolul 18 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului şi a fost transpusă integral sau parţial în legislaţia naţională a zeci de state,
mai ales europene. În condiţiile în care în România serviciul militar nu mai este obligatoriu, eventuala
sancţionare legală a obiecţiunii de conştiinţă nu se mai pune, aşa cum era cazul până în 1990, potrivit
vechilor dispoziţii al Codului Penal. Obiecţia de conştiinţă nu a fost însă recunoscută formal până acum în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului;
- libertatea religiei implică o dimensiune spiritual-religioasă, ca unul dintre elementele esenţiale de
identificare a celor care au o anumită credinţă şi o anumită concepţie despre viaţă. Această libertate implică
dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau de a o respinge, precum şi dreptul de a o schimba.
Şi libertatea religiei presupune o dublă dimensiune, cea interioară (credinţa ca atare) şi manifestarea
exterioară a religiei, care poate fi individuală sau poate îmbrăca forme colective.
Statul are obligaţia să respecte toate cultele, în egală măsură, dar are obligaţia de a reacţiona în cazul, de
exemplu, al apariţiei unor grupări religioase extremiste, fundamentaliste, ale căror idei şi acţiuni contravin
atât normelor interne ale statului, cât şi normelor internaţionale.
În concluzie, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie poate fi descompusă în două elemente, fiecare
supus unui regim juridic distinct: dreptul de a avea o convingere şi dreptul individului de a-şi manifesta
convingerile.
Primul îmbracă un triplu aspect. Reprezintă, mai întâi, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a
adopta o convingere sau o religie, la libera sa alegere; apoi, este vorba de libertatea de a nu avea o
convingere sau credinţă religioasă; în sfârşit, este vorba de dreptul indivizilor de a-şi schimba convingerea
sau religia, fără a suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu.
Cel de-al doilea element presupune ca orice persoană să-şi poată manifesta propriile convingeri,
individual sau colectiv, public sau în cadru privat.
Acest drept poate face obiectul unor restricţii prevăzute de clauza de ordine publică prevăzută în
articolul 9 par 2, care prevede că restrângerile trebuie „prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o
societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”59.

B. Libertatea de expresie
Libertatea de expresie este enunţată în articolul 19 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, în
articolul 19 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice, în articolul 13 al Cartei africane a
drepturilor omului şi popoarelor şi respectiv în articolul 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Ea are un conţinut complex: este în acelaşi timp un drept ca atare, dar şi un drept indispensabil pentru
realizarea altor drepturi (de exemplu, libertatea de expresie este necesară dreptului la liberă întrunire); este
un drept individual, ce ţine de libertatea spirituală a fiecărei persoane, dar şi un drept cu conţinut colectiv,
permiţând comunicarea cu ceilalţi.
Libertatea de expresie se prezintă ca un drept democratic prin excelenţă. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că ea constituie „unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi
democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului acesteia şi ale împlinirii fiecărei persoane”60.

59
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., p. 12.
60
Hotărârea „Handyside contra Marea Britanie” din 7 decembrie 1976.
 Din punctul de vedere al conţinutului, libertatea de expresie include în principal două componente:
libertatea de opinie şi libertatea de informare.
Libertatea de opinie constituie elementul clasic al libertăţii de expresie şi presupune ca nicio persoană
să nu poată fi urmărită pentru opiniile sale. Posibilitatea oricărei persoane de a avea şi de a exprima o opinie
minoritară este o componentă esenţială a societăţii democratice, care se bazează pe pluralism, toleranţă şi
spirit de deschidere61. Pluralitatea de opinii individuale este însăşi sursa libertăţii de expresie care, potrivit
raţionamentului Curţii Europene a Drepturilor Omului, „este valabilă nu numai în cazul informaţiilor sau
ideilor primite în mod favorabil sau considerate inofensive ori neutre, ci şi al celor care rănesc, şochează sau
neliniştesc”62.
Această libertate de opinie este garantată oricărei persoane, inclusiv deţinuţilor63. Curtea Europeană a
mai precizat că şi funcţionarii, chiar dacă au statut special, se pot prevala de această libertate.
Libertatea de informare este un drept al oricărei persoane fizice sau juridice, care presupune atât
libertatea de a primi informaţii şi idei, cât şi libertatea de a comunica. Informaţiile primite sau comunicate
pot îmbrăca orice formă (scrisă, vorbită, imagini).
Statului îi sunt opozabile două categorii de obligaţii. Este vorba în primul rând de o obligaţie pozitivă,
respectiv obligaţia de a acţiona pentru a asigura libera circulaţie a informaţiilor. Totodată, statul are şi o
obligaţie negativă, în sensul de abţinere, pentru a nu împiedica libertatea de difuzare şi de receptare a
informaţiilor. Din această perspectivă, cenzura nu este admisibilă.
Aceasta nu înseamnă să statele nu au dreptul de a supune companiile de radiodifuziune, televiziunile,
reţelele de difuzare în cinematografe etc. unui regim de autorizare, inclusiv pentru ca, prin regimul de
acordare a licenţelor, să poată fi evitate concentrările excesive (monopolurile), care ar reduce caracterul
pluralist al informaţiei şi ar pune sub semnul întrebării libertatea de informare64.
În ce priveşte restricţiile aduse libertăţii de expresie, ele sunt explicitate în articolul 10 par 2 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:
„Exercitarea acestor libertăţi... poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii
sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”65.
O dezbatere de importanţă aparte este cea legată de garantarea libertăţii de expresie şi informare a
mass-media. În baza articolului 10 al Convenţiei Europene, Curtea Europeană a statuat un întreg set de
principii care reglementează această chestiune, la baza lui aflându-se enunţul potrivit căruia presa este
„câinele de pază” al societăţii democratice66. Presa are „un rol eminent într-un stat de drept”, întrucât
permite, între altele, liberul joc al dezbaterii politice şi cristalizarea la nivelul publicului a opiniilor şi
opţiunilor politice67.
Este de datoria presei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, ceea ce
impune ca atitudine, din partea statului sau a altor actori sociali, respingerea cenzurii.
Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudenţă bogată în jurul articolului 10, care precizează că pot fi
acceptate chiar unele exagerări sau formule mai aspre ale presei, în primul rând atunci când este vorba de
oameni politici şi figuri publice, întrucât este în interesul societăţii democratice să beneficieze de o presă
activă, vie, dinamică, care să-şi exercite puterea de a informa şi critica, câtă vreme serveşte interesului
public.
61
F. Sudre, op. cit., p. 452-453.
62
Titus Corlăţean, Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
p. 213, cu referire la hotărârea „Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România” din 3 februarie 2005; vezi şi
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., p. 365, cu referire la hotărârea „Handyside”, anterior citată.
63
Vezi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului „Yankov contra Bulgaria” din 11 decembrie 2003.
64
Jean-François Rennucci, op. cit., p. 96.
65
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., p. 12.
66
Hotărârea „Thorgeir Thorgeirson contra Islanda” din 25 iunie 1992.
67
Hotărârea „Castells contra Spania” din 23 aprilie 1992.
 Curtea Europeană acordă o protecţie cvasi-absolută „surselor jurnalistice”, ca unul din elementele cheie
ale libertăţii presei68.
În acelaşi timp, exercitarea libertăţii presei implică totuşi şi „obligaţii şi responsabilităţi”69, care
dobândesc o semnificaţie deosebită atunci când sunt în joc reputaţia şi drepturile semenilor şi faţă de care
judecătorul european pare să fie tot mai atent70.
Cu titlu de excepţie, jurisprudenţa Curţii Europene acceptă posibilitatea aplicării de sancţiuni presei, dar
acestea trebuie să fie riguros proporţionate şi centrate pe afirmaţiile care au depăşit efectiv limitele criticii
admisibile. Din această perspectivă, intervine în mod necesar o distincţie între afirmaţiile privind situaţiile
de fapt şi cele conţinând judecăţi de valoare. Primele depăşesc limitele criticii admisibile dacă nu se
dovedeşte existenţa faptelor afirmate, în cea de a doua situaţie afirmaţiile trebuie să beneficieze de protecţia
articolului 10 de îndată ce există un minimum de bază factuală pentru judecăţile de valoare menţionate71.
Pe această linie, Curtea Europeană afirmă, ca principiu, că „o pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o
infracţiune comisă în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare jurnalistică garantată
de articolul 10 al Convenţiei, decât în împrejurări excepţionale, în special atunci când alte drepturi
fundamentale au fost în mod grav afectate, de exemplu în caz de difuzare a unui discurs ce incită la ură sau
la violenţă”72.
Pe scurt, articolul 10 par 2 „lasă foarte puţin loc pentru restrângeri ale libertăţii de expresie în domeniul
discursului politic sau al problemelor de interes general”, iar asemenea restricţii nu pot fi justificate de
necesităţi de ordine publică decât dacă afirmaţiile litigioase incită la violenţă73.

C. Libertatea de reunire şi asociere

Conform articolului 20 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, „orice persoană are dreptul la
libertatea de reunire şi de asociere paşnică”74.
Această dublă libertate este proclamată şi în articolele 21 şi 22 ale Pactului internaţional privind
drepturile civile şi politice, iar la nivel regional în articolele 15 şi 16 ale Cartei africane a drepturilor omului
şi popoarelor şi în articolul 11 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit doctrinei75, este vorba de „libertăţi de acţiune colectivă”, care corespund unei exigenţe
fundamentale a vieţii democratice76.
Libertatea de reunire şi asociere face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor condiţionale.
Activitatea politică şi socială beneficiază în principiu de libertate deplină, fiind supusă, cu titlu de excepţie,
restricţiilor legale obişnuite, necesare într-o societate democratică.
Libertatea de reunire presupune activitatea de formare de grupuri temporare (întruniri, manifestaţii),
care permite schimbul de idei şi manifestarea colectivă a acţiunii sociale sau politice. Convenţia Europeană
şi celelalte instrumente internaţionale nu vizează decât libertatea de reuniune paşnică, această noţiune
excluzând intenţiile sau acţiunile violente.
Libertatea de reunire se referă atât la întâlnirile private, cât şi la cele publice. Atunci când sunt
organizate deplasări, manifestaţii pe drumuri sau spaţii publice, intervine procedura de obţinerea a unei
autorizaţii din partea autorităţilor publice competente. Pe de o parte, acestea sunt însărcinate cu protecţia
ordinii publice, iar pe de altă parte ele trebuie să ia toate măsurile ca libertatea de reunire să fie asigurată,
inclusiv pentru a asigura separarea şi protecţia de eventualele contramanifestaţii, şi ele cu caracter legitim.

68
Hotărârea „Goodwin contra Marea Britanie” din 27 martie 1996.
69
Hotărârea „Burgens Tidende contra Norvegia” din 2 mai 2000.
70
F. Sudre, op. cit., p. 461.
71
Hotărârea „Lingens contra Austria” din 8 iulie 1986.
72
Hotărârea „Cumpănă şi Mazăre contra România” din 17 decembrie 2004.
73
Hotărârea „Surek contra Turcia” din 8 iulie 1999.
74
Principalele instrumente internaţionale, etc…., op. cit., p. 11.
75
Jean-François Renucci, op. cit., p. 136.
76
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului „Ezelin contra Franţa” din 26 aprilie 1991.
 Libertatea de asociere presupune existenţa unui scop sau obiectiv permanent, constituirea voluntară a
unor grupuri permanente şi o formă organizată de acţiune.
Atât persoanele fizice, cât şi cele juridice sunt beneficiarele dreptului la liberă asociere. Aceasta
presupune, în acelaşi timp, şi libertatea persoanelor de a nu se asocia. Curtea Europeană a afirmat, de
exemplu, că „aderarea forţată la o asociaţie de vânătoare” este contrară articolului 11 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului77.
Libertatea menţionată poate îmbrăca forma organizaţiilor neguvernamentale, asociaţiilor, fundaţiilor,
structurilor sindicale, partidelor politice etc., iar activitatea lor se desfăşoară în conformitate cu actul de
înfiinţare (statut, regulament), aprobat în condiţiile legii.
Ca şi în celelalte situaţii evocate, statul are atât obligaţia negativă, respectiv de a se abţine să aducă
orice atingere exercitării acestei libertăţi, dar şi una pozitivă, respectiv de a crea cadrul juridic şi de ordin
practic corespunzător pentru înfiinţarea şi funcţionarea tuturor formelor de asociere.
Textele internaţionale în materie, inclusiv articolul 11 par. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, prevăd în acelaşi timp, cu titlu de excepţie, că exerciţiul dreptului la liberă reunire şi asociere nu
poate face obiectul unor restricţii, altele decât cele care sunt prevăzute explicit în lege, constituie măsuri
necesare într-o societate democratică, pentru siguranţa naţională, siguranţa şi ordinea publică etc.
La capitolul restrângeri ale libertăţii de reunire paşnică pot fi menţionate cerinţele de autorizare
prealabilă sau ale unor autorizări condiţionate, aceste proceduri trebuind să răspundă în general exigenţelor
de a avea un caracter rezonabil şi să fie adecvate scopului de a asigura desfăşurarea paşnică a întrunirilor.
Restrângerile libertăţii de asociere pot fi impuse, în primul rând, membrilor unor categorii
socio-profesionale cu caracter special, aşa cum este cazul cu forţele armate, poliţia, serviciile de informaţii,
administraţia.
O situaţie aparte a constituit-o dezbaterea în jurul înfiinţării şi funcţionării partidelor politice. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a decis că şi partidele politice pot fi vizate de restrângerile prevăzute la
articolul 11 par. 2 al Convenţiei Europene, cu atât mai mult cu cât acestea reprezintă o formă de asociere
esenţială pentru buna funcţionare a democraţiei, ceea ce implică şi drepturi şi responsabilităţi.
Curtea Europeană a decis că dizolvarea78 sau refuzul înscrierii unui partid politic79 sunt acte de extremă
gravitate, care se justifică numai dacă prin activitatea sa acesta a îndemnat la violenţă, la încălcarea
principiilor democratice.
Curtea Europeană a mai statuat foarte clar şi faptul că un partid politic poate duce o campanie în
favoarea schimbării legislaţiei (inclusiv Constituţia) şi a structurilor legale ale statului, dar că această
libertate este supusă unei duble condiţionalităţi: mijloacele utilizate să fie legale, paşnice şi democratice;
modificarea propusă să fie compatibilă cu principiile fundamentale ale democraţiei, inclusiv cu respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute celorlalţi.
În consecinţă, partidul politic ai cărui responsabili incită la violenţă sau propun un proiect politic
incompatibil cu normele democratice nu pot invoca protecţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

D. Dreptul la nediscriminare
Doctrina internaţională este unanimă în aprecierea că principiul fundamental al egalităţii tuturor
fiinţelor umane, enunţat în articolul 1 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, a dat naştere
principiului de drept internaţional al nediscriminării. Acesta a fost codificat sub forma dreptului
fundamental al omului la nediscriminare atât în plan universal, în articolul 1 par. 3 al Cartei ONU, articolul
2 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, articolul 2 al Pactului internaţional privind drepturile civile
şi politice, cât şi în plan regional, respectiv în articolul 1 par. 2 al Cartei interamericane a drepturilor omului,
articolul 2 al Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor şi articolul 14 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului.

77
Hotărârea „Chassagnou contra Franţa” din 29 aprilie 1999.
78
Hotărârea „Refah Partisi (Partidul Prosperităţii) contra Turcia” din 13 februarie 2003.
79
Hotărârea „Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România” din 3 februarie 2005.
 Acest principiu presupune ca indivizilor egali să le fie rezervat un tratament egal şi implică existenţa
unei norme ce prescrie egalitatea de tratament.
În doctrina clasică, nediscriminarea permite în lumina celor de mai sus ca domeniul de aplicare al
egalităţii să fie definit în mod concret, el este alcătuit din ansamblul drepturilor protejate de Convenţia în
discuţie, iar interdicţia discriminării se aplică doar în măsura în care un drept garantat de convenţia
respectivă face obiectul acesteia. Astfel înţeles, dreptul la nediscriminare nu are existenţă de sine stătătoare,
iar dispoziţia care îl enunţă nu poate fi invocată de individ decât concomitent cu un alt articol (alt drept) al
convenţiei menţionate80.
Aceasta a fost situaţia multă vreme şi în cazul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (articolul 14),
până la adoptarea Protocolului adiţional 12 la Convenţia Europeană (Roma, 4 noiembrie 2000).
În plan universal, este de menţionat că acţiunea Naţiunilor Unite, prin instrumentele sale convenţionale
şi instituţionale a vizat în principal următoarele direcţii: eradicarea rasismului şi a discriminării rasiale;
înlăturarea discriminărilor dintre bărbat şi femeie; combaterea prejudecăţilor şi a intoleranţei; interdicţia
sclaviei şi a muncii forţate.
În plan regional, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, aşa cum arătam, autonomia
clauzei de nediscriminare prevăzută în articolul 14, clauză care nu are o existenţă de sine stătătoare,
deoarece se aplică doar drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Articolul 14 nu adaugă la lista
drepturilor prevăzute de Convenţie, ci consolidează protecţia acestora, afirmând imperativ necesitatea ca
indivizii să se bucure de o manieră egală de toate aceste drepturi, fără „nicio deosebire bazată în special pe
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”81.
În acest context, este necesar a fi subliniat că principiul nediscriminării, în opinia Curţii Europene a
Drepturilor Omului, implică nu numai obligaţia de a nu trata situaţiile similare în mod nediferenţiat, ci şi pe
cea de a trata în mod diferit persoane aflate în situaţii diferite.82 A face diferenţe nu înseamnă a discrimina,
iar articolul 14 al Convenţiei Europene nu interzice orice diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor
recunoscute83. Potrivit Curţii Europene, „noţiunea de discriminare cuprinde în mod obişnuit cazurile în care
un individ sau un grup este, fără o justificare adecvată, mai puţin bine tratat decât un altul, deşi Convenţia nu
cere tratarea mai favorabilă”84. Curtea Europeană reţine astfel două criterii cumulative de definire a
discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut şi lipsa unei
justificări obiective şi rezonabile, care să urmărească un scop legitim într-o societate democratică.
În ceea ce priveşte obligaţia ce incumbă statului faţă de principiul nediscriminării, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului s-a pronunţat fără ambiguităţi, transformând obligaţia negativă de a nu discrimina într-o
obligaţie pozitivă, care să aibă drept finalitate egalitatea de tratament.
Aşa cum menţionam anterior, textul articolului 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a fost
completat în 2000 de Protocolul adiţional 12, care instituie o clauză generală de nediscriminare. Dreptul
la nediscriminare poate fi invocat din acest moment de individ nu doar în raport cu drepturile şi libertăţile
garantate în Convenţia Europeană, ci faţă de toate drepturile „prevăzute de lege”, fără nicio deosebire
fundamentată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie şi celelalte motive de nediscriminare prevăzute de
Convenţia Europeană. În acest fel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cunoscut după 1
aprilie 2005, data intrării în vigoare a Protocolului 12, o dezvoltare suplimentară, inclusiv prin luarea în
considerare a pronunţării unor condamnări bazate exclusiv pe textul referitor la clauza de nediscriminare şi
nu prin coroborarea cu alte articole (drepturi) din textul Convenţiei Europene, aşa cum era cazul anterior.

80
F. Sudre, op. cit., p. 255-256.
81
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., p. 13.
82
Hotărârea „Thlimmenos contra Grecia” din 6 aprilie 2000, citată de Bianca Selejan Guţan, op. cit., p. 216.
83
F. Sudre, op. cit., p. 264.
84
Hotărârea „Abdulazis, Cabales şi Balkandali contra Marii Britanie” din 28 mai 1985.