UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

CENTRUL DE PREGĂTIRE BISTRIŢA

Notiunea, trasaturile si principile Protectiei

juridice a drepturilor omului

Coordonator: conf.univ.dr. Irina Grigore-Rădulescu

STUDENT:
MINZAT IOSIF
ANUL IV 2018-2019
IF - FILIALA BISTRITA
 I. Notiuni generale privind protectia juridica a drepturilor omului
1. Ce sunt drepturile omului?

Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi — astfel incepe
articolul 1 din 'Declaratia Universala a Drepturilor Omului'. Cu alte cuvinte, fiecare individ
dobandeste la nastere anumite drepturi inalienabile.
Drepturile omului sunt drepturile proprii tuturor oamenilor, care ii protejeaza pe acestia
de eventualele abuzuri ale statului si care sunt etern valabile, neputand fi limitate de nici un stat.
Inca de pe vremea luptei impotriva absolutismului, ele au fost considerate a fi drepturi
„innascute' si „inalienabile'. () La baza drepturilor omului si a drepturilor fundamentale se afla
demnitatea umana, dreptul la libera dezvoltare a personalitatii, egalitatea in fata justitiei si
tratamentul nepreferential, libertatea religioasa si de constiinta, libertatea de expresie, a presei, a
informatiilor si a educatiei, liberatea de intrunire si asociere, libertatea circulatiei, libertatea
profesiei si a muncii, inviolabilitatea domiciliului, garantarea proprietatii si a dreptului de
mostenire, dreptul la azil si petitie, precum si drepturi legale ca de exemplu garantia ca nimeni nu
va fi arestat in mod nejustificat.
Termenul de drepturile omului desemneaza, in limbajul politic uzual, acele libertati
inerente calitatii de fiinta umana, pe care o comunitate trebuie sa le asigure, din motive etice,
prin legi. Exista drepturi naturale, pre-statale, innascute si inalienabile, prin a caror respectare si
aparare se legitimeaza un sistem politic.
Drepturile omului sunt drepturi innascute, aceleasi pentru toti oamenii lumii. Toti
oamenii au dobandit dreptul sa se bucure de ele prin calitatea lor de fiinta umana, indiferent de
apartenenta etnica, religioasa sau de sex.

2.Categorii de drepturi

Drepturile omului vizeaza multe domenii distincte ale convietuirii umane. De aceea este
important sa le impartim in mai multe categorii:
a. drepturi ale persoanei
b. drepturi politice si civile
c. drepturi socio-economice
d. drepturi de generatia a treia
Ne vom ocupa acum in ordine de aceste categorii distincte pentru a dobandi o imagine de
ansamblu asupra drepturilor omului in general.
Prima categorie include asa numitele drepturi ale persoanei. Din aceasta categorie fac
parte drepturi care asigura indivizilor protectia in fata abuzurilor care ii pot leza demnitatea
umana. Oamenii dispun astfel de dreptul la viata, un drept care constituie conditia de baza pentru
toate celelalte drepturi, si dreptul la libera dezvoltare a personalitatii. Ce efecte au aceste drepturi
ale persoanei asupra vietii noastre putem observa lesne: de exemplu, in secolul XX mai era
permisa pedeapsa corporala, chiar si in tarile democratice. Drepturile persoanei constituie
nucleul drepturilor omului, ele se regasesc in toate documentele si cataloagele privitoare la
drepturile omului.
Drepturile politice si civile, libertatile individuale clasice de inspiratie liberala, constituie
cea de-a doua categorie de drepturi. Aceste drepturi s-au nascut in prima faza pe plan intern,
pentru ca ulterior sa patrunda si in sfera drepturlui international. Drepturile politice si civile au
rolul de a garanta participarea neingradita a tuturor oamenilor la viata politica din cadrul unei
comunitati, fara ca acestia sa se teama ca pot fi pedepsiti. Dreptul la libera exprimare si libertatea
presei joaca un rol deosebit de important in acest punct, pentru ca la acest nivel sunt reflectate
atitudinile oamenilor cu privire la conducerea unui stat si gradul in care sunt satisfacuti de
activitatile acesteia. Daca aceste atitudini sunt cenzurate, conducerea unei tari nu mai poate
pretinde ca reprezinta in mod democratic cetatenii.
O alta categorie este cea a drepturilor socio-economice, de asemenea, aparute mai intai in
plan intern si apoi in plan international. Aceste drepturi sunt de inspiratie socialista si presupun
obligatii pozitive din partea statelor. Drepturile socio-economice garanteaza faptul ca toti
oamenii dispun de un minimum de supravietuire si sustin dreptul la educatie al tuturor
indivizilor. Daca pornim de la ipoteza ca pentru a trai o viata demna este nevoie de mult mai
mult decat de asigurarea unei hrane minime, atunci este necesar ca fiecare sa beneficieze si de o
baza educationala care sa ii permita sa atinga un anumit ideal.
Asa numitele drepturi de generatia a treia au fost adaugate de curand. Ele sunt expresia
vie a faptului ca drepturile omului nu sunt elemente imobile, acestea aflandu-se intr-o
permanenta dezvoltare si schimbare. Aceasta a patra categorie de drepturi reflecta in plus faptul
ca apar mereu noi probleme care pericliteaza dreptul oamenilor la viata si care ar trebui
intampinate cu introducerea unor noi drepturi in catalogul drepturilor omului.
In afara de drepturile de dezvoltare, care au rolul de a diminua prapastia dintre cei bogati
si cei saraci, printre aceste drepturi de generatia a treia se numara si drepturile care privesc
mediul inconjurator. Aceste drepturi au rolul de a garanta ca mediul natural al omului nu este
afectat sau chiar distrus in intregime. De la summitul de la Rio de Janeiro din 1992, drepturi
precum dreptul omului la un mediu intact – mai ales in ceea ce priveste generatiile urmatoare –
au devenit din ce in ce mai importante. Putem observa asadar ca, drepturile omului nu au fost
stabilite o data pentru totdeauna, ci ca ele sunt suficient de flexibile pentru a putea reactiona la
noi provocari ca de exemplu problemele globale ale mediului.
Drepturile din ultimile doua categorii - deseori numite si 'drepturi de solidaritate' – sunt
deseori disputate fiind vagi sub aspectul continutului, dar mai ales pentru faptul ca nu este clar
nici cine sunt titularii drepturilor (fiind greu de spus daca sunt drepturi individuale ori drepturi
colective, apartinand statelor sau comunitatii internationale) si nici cine sunt titularii obligatiilor
corelative (statele, un grup de state, comunitatea internationala). Ele se deosebesc din punct de
vedere calitativ de drepturile din primele doua categorii, care pot fi aplicate mereu si
pretutindeni.
Schimbarile din ultimul deceniu intervenite in sfera relatiilor internationale au adus in
prim plan doua noi probleme si anume, aparitia drepturilor colective si caracterul universal al
drepturilor omului in contrast cu multitudinea culturilor lumii.
Unele documente internationale in materia drepturilor omului consacra si institutia
obligatiilor omului, sub diverse denumiri: obligatii ale individului, obligatii ale persoanelor,
obligatii ale omului, raspunderi ale indivizilor. Astfel, Declaratia universala a drepturilor omului,
Pactul international relativ la drepturile civile si politice afirma existenta obligatiilor individului.
 In concluzie, trebuie subliniat ca drepturile omului esentiale pentru fiinta umana nu sunt
conferite sau acordate de normele juridice internationale in materie, ci sunt doar consacrate si
garantate, de acestea.

II. Trasaturi specifice ale Protectiei juridice a drepturilor omului

1. Caracterul relativ recent
Sfarsitul primului razboi mondial a insemnat inceputul unei noi ere in dezvoltarea
dreptului international, in special in directia protectiei drepturilor omului. Tratatele care au pus
capat primului conflict mondial contineau prevederi destinate protectiei minoritatilor: principiul
egalitatii tuturor cetatenilor, dreptul de a-si folosi limba materna in relatiile private, dreptul de a-
si practica religia, etc. Ele au constituit baza viitoarei protectii internationale a drepturilor omului
care se va impune dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 decembrie 1948 de catre
Adunarea Generala a ONU, este primul document cuprinzator in sfera drepturilor omului,
adoptat de o Organizatie Internationala.

2. Superioritatea normelor internationale fata de cele din dreptul intern

Pe plan international, se afirma constant si clar superioritatea normelor internationale fata
de normele din dreptul intern. Un act sau fapt contrar unei norme internationale privind
drepturile omului este sanctionat la nivel international, chiar daca el, din punctul de vedere al
dreptului intern, este legal.
Desigur, problema pozitiei in dreptul intern a normelor internationale din materia
drepturilor omului nu se poate pune decat in statele care recunosc aplicabilitatea directa a
acestora si numai pentru genul de norme care indeplinesc conditiile internationale pentru a fi
direct aplicabile. De exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu a necesitat, pentru
a fi aplicata, introducerea in ordinea interna printr-o dispozitie speciala. C.E.D.O. plaseaza in
sarcina statelor asigurarea colectiva si solidara a garantarii exercitiului drepturilor pe care ea le
enunta. Pentru garantarea respectarii acestor obligatii, Conventia instituie un mecanism de
control la initiativa statelor sau persoanelor.

3. Importanta jurisprudentei
Alaturi de sursele conventionale, un rol extrem de important in cadrul surselor protectiei
drepturilor omului, il are jurisprudenta. Se are in vedere aici practica tuturor organelor
internationale cu atributii in garantarea drepturilor omului, fie ele judiciare sau nejudiciare.
Desigur, rolul cel mai important revine jurisprudentei Tribunalelor Internationale specializate in
materia drepturilor omului.
De exemplu, Curtea Europeana a Drepturilor Omului asigura interpretarea si efectul
deplin al Conventiei E.D.O. Conventia este vazuta ca un instrument care evolueaza odata cu
societatea in cadrul careia se aplica iar Curtea realizeaza, pe cale jurisprudentiala, adaptarea
Conventiei la schimbarile sociale.

4. Garantarea drepturilor omului prin intermediul unor Tribunale Internationale

specializate
 Tribunalele Internationale specializate in materia drepturilor omului au ca obiect
protejarea acestor drepturi si sanctionarea statelor care le incalca. Ele nu exista, deocamdata,
decat la nivel regional.

5. Regim international de ordine publica

Aria drepturilor omului intereseaza, in egala masura, statele, indivizii si comunitatea
internationala, in intregul ei. Nici la nivel intern si nici pe plan international, statul nu poate
actiona discretionar in domeniul drepturilor omului; el trebuie sa respecte normele internationale
imperative. S-a nascut astfel o ordine publica internationala in aceasta materie, care se impune
statelor si de a carei respectare este interesata comunitatea internationala in ansamblul ei.

6. Nonreciprocitatea
Regula reciprocitatii nu functioneaza in cazul Tratatelor din materia drepturilor omului.
Conform Conventiei de la Viena, din 23 mai 1969, asupra dreptului tratatelor, violarea, chiar
substantiala, de catre un stat-parte a unei Conventii privind drepturile omului, nu da dreptul
celorlalte state-parti sa puna capat Tratatului sau sa-i suspende aplicarea.

7. Pozitia particularului de subiect al dreptului international al drepturilor omului

In mod traditional, subiecte ale dreptului international public sunt numai statele si
organizatiile internationale. Situatia este diferita in materia drepturilor omului deoarece normele
acesteia se adreseaza direct indivizilor si le creeaza, astfel, drepturi. Ca urmare persoanele pot
invoca aceste drepturi, in mod direct, in fata autoritatilor interne si internationale.

III. Principiile fundamentale ale sistemului european de protecție a

drepturilor omului
1.Aspecte generale
Progresele stiintifice realizate in domeniul medicinii si biologiei au determinat, atat in
randul oamenilor de stiinta, cat si al juristilor, dezbateri cu privire la necesitatea aparitiei unor
reguli care sa asigure o corecta utilizare a acestor descoperiri. La nivel european, aceasta
preocupare s-a concretizat, in activitatea organismelor Consiliului Europei, intr-un proces de
elaborare, adoptare si aplicare a unui sistem european de protectie a drepturilor omului in
legatura cu dezvoltarea medicinei si biologiei.
La nivel institutional, acest demers a fost sustinut si impulsionat prin crearea unui
Comitet ad hoc al Expertilor in Bioetica (CAHBI), transformat apoi intr-un organism permanent,
Comitetul Director pentru Bioetica (CDBI). Urmare a activitatii acestor comitete si urmandu-se
procedura specifica din cadrul Consiliului Europei, au fost adoptate Conventia europeana pentru
protectia drepturilor omului si a demnitatii fiintei umane fata de aplicatiile biologiei si medicinei
(Conventia privind drepturile omului si biomedicina) (Oviedo 1997), Protocolul aditional la
Conventie referitor la interzicerea clonarii fiintelor umane (Paris, 1998) si Protocolul aditional la
Conventie privind transplantul de organe si tesuturi de origine umana (Strasbourg, 2002).
Din punct de vedere material, ca ansamblu de reguli, sistemul european de protectie a
drepturilor omului in legatura cu biomedicina este conceput dupa sistemul general de protectie a
drepturilor omului, ca un sistem radial avand in centru o conventie generala, ce stabileste o serie
de reguli cu valoare de principiu in domeniu, conventie in jurul careia sunt adoptate o serie de
protocoale aditionale, referitoare la diverse chestiuni punctuale. Este, asadar, un sistem creat pe
schema genspecie, menit sa asigure o reglementare completa a relatiilor sociale legate de
aplicatiile biologiei si medicinei si, in acelasi timp, sa furnizeze o serie de reguli speciale pentru
cele mai importante astfel de relatii sociale.
2. Principiile generale ale Conventiei
Asa cum am aratat, Conventia europeana privind drepturile omului si biomedicina
contine o serie de principii generale aplicabile in materie. Dintre acestea, se disting insa trei
imperative despre care, in urma unei analize atat de tehnica legislativa, cat si de continut, tragem
concluzia ca reprezinta principiile fundamentale ale sistemului european de protectie a
drepturilor omului in legatura cu biomedicina. Utilitatea unui asemenea demers, respectiv acela
de determinare a principiilor fundamentale, se impune de la sine din cel putin doua puncte de
vedere: astfel, principiile fundamentale constituie instrumente pretioase in activitatea de aplicare
a Conventiei si Protocoalelor aditionale, avand in vedere ca aplicarea normelor juridice
presupune in mod indispensabil interpretarea acestora, iar interpretarea nu poate fi realizata decat
avand in considerare sus numitele principii; apoi, ori de cate ori in practica sunt intalnite situatii
noi, nereglementate expres prin vreun alt text al Conventiei sau Protocoalelor, principiile
generale isi gasesc aplicabilitatea ca norme juridice de o maxima generalitate ce sunt capabile sa
acopere orice situatie nou aparuta.
Consideram ca aceste principii generale sunt urmatoarele:
- principiul intaietatii fiintei umane,
- principiul accesului echitabil la ingrijirile de sanatate si
- principiul respectarii obligatiilor profesionale si a regulilor de conduita.
Validarea acestor reguli ca si principii generale rezulta din aplicabilitatea lor la toate
relatiile sociale reglementate prin Conventie si Protocoalele aditionale, din sutinerea lor de catre
celelelte norme cuprinse in Conventie si Protocoale, precum si din caracterul exceptional al
derogarilor permise. Ele asigura unitatea sistemului european de protectie a drepturilor omului in
legatura cu biomedicina si raspund scopului si obiectului reglementate in art. 1 din Conventie
(protectia demnitatii si identitatii fiintei umane si garantarea oricarei persoane, fara discriminare,
a respectului integritatii sale si a celorlalte drepturi si libertati fundamentale fata de aplicatiile
biologiei si medicinei).
Sistemul european de protectie poate fi insa privit si sub o alta forma, respectiv facuta o
diferentiere intre regulile materiale cuprinse in Conventii si protocoale si necesitatea crearii unui
sistem institutional adecvat si a unei clase de specialisti capabili sa raspunda imperativelor
acestui sistem. Din acest punct de vedere, observam ca cele trei principii raspund unor
imperative diferite.
Astfel, principiul intaietatii fiintei umane reprezinta principiul fundamental in materie de
reglementare, de redare a normelor de drept material in domeniul drepturilor omului in legatura
cu biomedicina. Cel de-al doilea principiu, acela al accesului echitabil la ingrijirile de sanatate,
constituie pricipiul fundamental in materie de aplicare concreta a regulilor Conventiei si
Protocoalelor, urmarindu-se a se asigura, prin punerea lui in practica, un sistem institutional
capabil de a raspunde necesitatilor individului, societatii si umanitatii si de a asigura o cooperare
internationala adecvata progreselor stiintifice ale medicinei si biologiei.
Nu in ultimul rand, cel de-al treilea principiu, acela al respectarii obligatiilor profesionale
si regulilor de conduita, este destinat sa asigure aplicarea de zi cu zi a sistemului de protectie de
catre specialisti in domeniul medicinei sau biologiei. Se urmareste astfel o imbinare a atributiilor
in cadrul sistemului, revenind juristului sarcina consacrarii primului principiu, guvernantului
aplicarea celui de-al doilea si medicului sau omului de stiinta respectarea celui de al treilea.
 In acest sens, dispozitiile art. 28 din Conventie prevad pentru statele parti obligatia de a
veghea ca problemele fundamentale legate de progresele biologiei si medicinei sa faca obiectul
dezbaterii publice, in special in lumina implicatiilor juridice, etice, economice, sociale si
medicale ale acestora.

IV. Concluzii
Chiar daca pacea globala a perseverat, al treilea Razboi Mondial neizbucnind înca,
conflictele locale si regionale n-au încetat sa ravaseasca planeta. Semnificativ în acest sens este
razboiul din Irak, încheiat recent, ce a antrenat state de pe mai multe continente, riscând sa se
transforme într-un razboi mondial. Consecintele negative ale razboiului, dar si ale regimului de
la Bagdad au avut un impact puternic asupra constiintei întregii umanitati, mai ales datorita
faptului ca autoritatea ONU a fost pusa sub semnul întrebarii când SUA a decis sa atace Irakul
fara acordul Consiliului de Securitate al ONU.
În acest context ne dam seama ca problema drepturilor omului, chiar daca este înainte de
toate una sociala, nu poate fi conceputa separat de actiunile politice.
Totusi, Organizatia Natiunilor Unite ramâne "constiinta vigilenta" a comunitatii
internationale si cadrul de dialog pentru popoarele lumii, fiind afectata de orice se petrece la
nivelul planetei.
Organizatia se ocupa de protectia persoanelor si a grupurilor împotriva încalcarii de catre
guverne a drepturilor garantate, precum si de promovarea acestor drepturi, dar protectia depinde
în mare masura de o cât mai larga promovare. Drepturile omului nu au vocatia de a ramâne în
stare de simple anunturi sau deziderate, ci prin functia lor sociala ele trebuie sa devina
componente esentiale ale vietii juridice, politice si sociale ale fiecarui stat, pe baza unei actiuni
deliberate, inclusiv printr-un program de dezvoltare, educare si informare.
Cunoasterea si însusirea temeinica a drepturilor omului este o obligatie juridica, data
fiind importanta protectiei persoanei umane si a bunurilor acestuia, precum si în apararea
institutiilor statale, atât în conditii normale cât si de conflicte sociale. Or, într-un stat de drept
numai prin cunoasterea aprofundata a reglementarilor în domeniu se poate realiza o aplicare
corecta si eficienta a acestora.
Educarea si informarea intra în competenta puterilor publice, a institutiilor statale,
organizatiilor neguvernamentale, mass - mediei, dar depinde în mare masura de marele public,
care trebuie sa înteleaga si sa accepte conceptul de "drepturi ale omului" si sa i se conformeze.
Educarea în scopul cunoasterii si respectarii drepturilor omului joaca un rol foarte important în
instituirea unui mediu propice desfasurarii actiunilor statului în acest domeniu, fiecare om
trebuind sa dobândeasca cunostintele necesare întelegerii acestei probleme în contextul national
si international, sa aiba constiinta propriilor sale drepturi si sa învete sa respecte drepturile
celorlalti.
Astfel, pe lânga organizatiile guvernamentale, o serie de organe din sistemul Natiunilor
Unite, în mod deosebit UNESCO si Centrul ONU pentru drepturile omului, actioneaza în
domeniul educatiei pentru drepturile omului. Un rol important în acest sens are si Adunarea
Generala ONU care a proclamat perioada 1995-2004 ca "Deceniu al învatarii drepturilor
omului".
 Putem conchide ca promovarea drepturilor omului depinde indiscutabil de relatia dintre
om si structurile de putere, dintre om si mediul social în care traieste, drepturile omului neputând
fi realizate pe deplin decât în acest cadru.
Organismele ONU nu-si propun sa solutioneze ele însele aspecte privind organizarea
politica a statelor sau sa adopte legi pe plan international pentru înfaptuirea drepturilor omului, ci
doar contribuie la înfaptuirea acestor obiective.
Organizatia Natiunilor Unite este chemata sa actioneze pentru armonizarea si eficienta
tuturor natiunilor mari si mici si sa tinda spre scopul initial: pacea, securitatea si progresul tuturor
natiunilor. Institutiile sale specializate au fost create spre a cauta solutii, reguli si metode noi prin
care sa se poata aborda cu usurinta problemele lumii contemporane. Comisia pentru drepturile
omului, împreuna cu Centrul Natiunilor Unite pentru drepturile omului, care serveste drept
secretariat al ONU în privinta acestor drepturi, a devenit nucleul aparatului ONU pentru
drepturile omului, fiind coordonatorul multor institutii si programe ONU, precum si principalul
for al Organizatiei pentru demersurile privind acuzatiile de încalcare a drepturilor omului.
Înfiintarea functiei de Înalt Comisar pentru drepturile omului marcheaza înca un pas important în
lupta Organizatiei de a trata încalcarile drepturilor omului. Însa inexistenta unei Curti Penale
Internationale cu activitate permanenta constituie o lacuna a acestui sistem.
În sensul larg al cuvântului, un anumit gen de protectie exista în cadrul ONU si în cazul
unor violari individuale ale drepturilor omului. În acest caz, ea poate consta în examinarea de
plângeri înaintate de persoane individual, comunicari si raspunsuri, luari de pozitie ale
organismelor competente în anumite materii.
Asadar, garantarea exercitarii drepturilor omului ramân în competenta nationala a
statelor, Organizatia Natiunilor Unite garantând doar un standard minim, stabilit prin diferite
reglementari cum ar fi Pactele, Conventiile. Desigur ca o pozitie foarte importanta ocupa si
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care a exercitat o influenta inestimabila asupra
guvernelor si popoarelor, ramânând pâna astazi baza întregului edificiu al drepturilor omului, a
întregului sistem de tratate la nivel universal si regional, a legislatiilor interne din statele
democratice, pe care le-a inspirat. De fapt, aceste reglementari referitoare la drepturile omului
constituie un punct central de la care pleaca si spre care se întorc toate demersurile de politica
internationala.
Asadar este indiscutabil ca omul a trecut în mileniul trei cu un patrimoniu de drepturi si
libertati fundamentale, precum si cu posibilitatea de protejare a acestora. Desigur ca simpla
existenta a acestor drepturi si garantarea lor juridica nu înseamna ca se vor realiza întotdeauna de
la sine, ci trebuie evidentiat faptul ca este nevoie de eforturi continue pentru punerea în aplicare
si protejarea acestor drepturi si libertati fundamentale.
În epoca contemporana protectia drepturilor omului a devenit o adevarata preconditie a
evolutiei societatii internationale. În felul acesta, idea de protectie a drepturilor omului nu mai
are astazi caracterul unui deziderat, ci devine o garantie a evolutiei societatii internationale.
În cercetarea si definirea cailor de ameliorare a conditiilor umane, a exercitarii efective a
drepturilor si libertatilor omului, un loc aparte îl ocupa promovarea conditiilor social-umane ale
democratiei. Aceasta implica în conceptia actuala interactiunea dintre urmatorii trei factori:
-pluralism politico - ideologic institutionalizat, fondat pe experienta legala a partidelor politice si
a organizatiilor social - profesionale;
-democratia parlamentara, transpusa în plan practic prin existenta unei adunari legislative aleasa
prin vot secret, direct, egal, care, în conditiile de suveranitate, sa personifice vointa colectiva, a
întregii populatii;
- garantii legale ale drepturilor omului în justitie; administratie, viata publica, etc.
Consideratiile prezentate conduc la concluzia ca protectia juridica a drepturilor omului se
ocupa cu studierea modului în care societatea internationala asigura aceasta problema prin
organismele si instrumentele juridice create ca efect al vointei statelor, iar în subsidiar, de felul
cum aceste prevederi se reflecta si se respecta în dreptul intern.
Prezenta lucrare nu trateaza în mod exhaustiv, ci doar schiteaza problema protectiei
juridice a drepturilor omului, având în vedere ca o lucrare asupra drepturilor si libertatilor omului
nu poate fi ultimul cuvânt în acest domeniu pentru ca fenomenul pe care-l abordeaza este
dinamic: sunt adoptate noi reglementari, procesul de aplicare dezvaluie noi sensuri si interpretari
ale celor existente, practica internationala ofera nai teme de reflectie.

• Bibliografie
I. “Protectia europeana a drepturilor omului” Bianca Selejan Gutan, editura C.H. Beck
II. “ Cetatenie si drepturi europene” Mihaela Vrabie, editura Tritoni.
III. DR. IONEL CLOŞCĂ, DR. ION SUCEAVĂ,Tratat de Drepturile Omului ,Editura
"Europa Nova", Lugoj, 1995.
IV. .Dr. Ionel CLOŞCĂ, Jr. Marian MIHĂILĂ, Drepturile Omului în Sistemul Naţiunilor
Unite (Vol.I), Editura Europa Nova, Lugoj, 1997.
V. Wikipedia