REFERAT

Protecţia corpului uman.

Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe umane

0
 Protecţia corpului uman.
Prelevarea şi transplantul de ţesuturi
şi organe umane.

În literatura juridică s-a relevat faptul că orice fiinţă umană este subiect
de drept. Noţiunea de subiect de drept a suferit de-a lungul istoriei modificări
semnificative, dacă avem în vedere că în societatea romană nu se recunoştea
oricărui om această calitate. Pentru a putea participa la un raport juridic ca
„persoană”, trebuia să aibă capacitatea juridică necesară, adică aptitudinea
generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. După cum se ştie, în
dreptul roman capacitatea nu era o calitate cu care se năşteau toţi oamenii,
bunăoară, sclavii nu erau consideraţi subiecte de drept ci lucruri (res) sau
instrumente grăitoare (instrumenta vocalia).1 Oricum este meritul dreptului
roman de a fi făcut distincţia fundamentală între persoane şi lucruri. Aceste
două noţiuni au servit ca mijloace de ancorare în drept iar evoluţia ulterioară a
Romei este marcată de apariţia noţiunii de persoană umană în sensul modern
al cuvântului, pornind de la tradiţia creştină.
Astăzi se consideră că personalitatea juridică este inerentă fiinţei
umane. Ea este atribuită, fără excepţie, omului de la naştere şi este păstrată
până la moarte. Personalitatea juridică este o aptitudine, o virtualitate a fiinţei
umane care există potenţial, în fiecare individ şi este absolută şi permanentă.
Ea constituie vocaţia de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective, dar
nu asigură în mod concret tuturor satisfacţia efectivă a aceloraşi avantaje
economice şi aceloraşi poziţii sociale. Astfel, nu orice om va fi în fapt
proprietar, creditor, căsătorit, etc. şi nu oricare va fi supus la obligaţii sau
1
Ovidiu Ungureanu, Reflecţii privind persoana fizică şi personalitatea ei juridică, în „Acta Universitatis
Lucian Blaga”, nr. 1-2/2002, pag. 24;

1
servituţi. Personalitatea juridică este legată direct de corpul omului şi nu de
conştiinţa sau de voinţa sa. Din acest motiv, copilul de vârstă fragedă şi
alienatul mintal sunt considerate din punct de vedere juridic, persoane, în
ciuda imaturităţii sau a deficienţelor lor psihice. Ei sunt asimilaţi sub acest
aspect cu adultul care are o judecată deplină. Personalitatea ne este atribuită
ca o prerogativă de ordine publică, independent de voinţa individuală. Nimeni
nu poate renunţa la personalitatea sa. Fiind consacrată omului, personalitatea
juridică nu poate fi îngrădită şi nici nu se poate divide, fiind subordonată unei
singure condiţii: ca fiinţa umană să se nască vie. Din aceste raţiuni, orice
persoană fizică trebuie protejată de lege, inclusiv în privinţa corpului acesteia.
Corpului uman i s-a acordat o mare importanţă încă din antichitate,
fiind înfăţişat în cele mai diverse ipostaze de civilizaţia greacă în opere de
artă, existând un adevărat cult pentru exerciţiul fizic şi clădirea trupului
uman. Mai târziu, creştinismul a subliniat şi exaltat importanţa sufletului,
stabilind o legătură între conceptul de persoană şi cel de conştiinţă morală.
Deşi corpul omului a fost considerat încă din această perioadă o
componentă a persoanei fizice, dreptul se va preocupa şi de protejarea lui abia
după două milenii. La îndepărtarea sa din sfera protecţiei juridice au
contribuit de-a lungul timpului atât concepţiile religioase cât şi cele filozofice.
Astfel, deşi în creştinism se atribuie corpului uman un loc deosebit, tot
aici se perpetuează ideea că trupul păcătos este un semn de slăbiciune şi că
păcatul originar domină destinul uman. S-a dezvoltat prin urmare, un puternic
curent care tindea să glorifice mortificarea, flagelarea şi asceza. O altă
influenţă covârşitoare a fost cea filozofică: Descartes spunea „Gândesc, deci
exist”. Eul cartezian este sufletul şi el este în întregime distinct de corp. Se
observă cum în cartezianism, ca şi în alte curente filozofice idealiste, omul
este amputat de o dimensiune fundamentală care este organică şi biologică;
corpul uman nu este decât materie, el nu este decât o „maşină”.2
2
Ovidiu Ungureanu, Reflecţii asupra protecţiei corpului uman. Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe umane, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, nr. 1-2/2001, pag. 20;

2
 Din aceste considerente a existat o disociere între persoană şi corpul
uman. Timpul prezent este însă, cel al emancipării corpului şi dacă se va
ajunge la armonia corpului cu sufletul atunci s-ar realiza unul din cele mai
vechi visuri ale omului. Dreptul de astăzi trebuie să regândească puterea pe
care omul o are asupra corpului său şi totodată protecţia cu care acest corp
trebuie înconjurat faţă de primejdiile exterioare. Şi totuşi, dreptul nu acceptă,
în principiu un raport al persoanei fizice cu ea însăşi, „eu nu sunt proprietarul
corpului meu din moment ce corpul meu sunt eu” adică eu în calitate de
subiect de drept.
Se pune aşadar întrebarea: este persoana fizică proprietara corpului său,
sau este un simplu uzufructuar? Această chestiune riscă să amestece două
ordini şi să introducă abuziv în discuţie terminologia patrimoniului. Trebuie
să fie clar de la început ca trupul uman nu este un lucru, este persoana însăşi
şi nu poate fi vorba de „a-l avea” ci de „a fi”. Persoana este fizică iar corpul
este persoana în carne şi oase, iar a recunoaşte individului un drept de
proprietate asupra corpului său înseamnă că ar trebui să considerăm valabile
toate actele sale dispozitive care îl privesc. A considera corpul uman un lucru,
când de fapt, este persoana însăşi, înseamnă a confunda subiectul cu obiectul.
Majoritatea autorilor văd în propriul corp un drept al personalităţii, unul din
drepturile primordiale ale individului. S-a afirmat că nu se poate vorbi despre
un drept subiectiv oarecare pentru a califica raportul persoanei cu corpul său,
ci ar fi vorba despre o libertate, sau una din expresiile libertăţii fizice.3
Respectul corpului uman vizează în primul rând persoana umană şi apoi
corpul însuşi. El este datorat indiferent dacă este vorba de o persoană cu un
corp sănătos sau de unul cu o sănătate precară. Persoana nu este spirit sau
voinţă pură şi nu se manifestă doar prin judecată, conştiinţă, consimţământ ci
este în mod inseparabil, carne şi voinţă. Suportul de bază al persoanei este
corpul şi el există înainte ca voinţa să se consolideze, fiind posibil să subziste
3
J. Carbonnier, Droit civil. Ler personnes, 21 edition, PUF, 2000, pag. 25; citat de Ovidiu Ungureanu,
op. cit., pag. 21;

3
chiar după ce voinţa se alterează. Corpul poate cere protecţie atunci când
voinţa nu-l ajută pentru a se apăra, cum este în cazul copilului de vârstă
foarte fragedă sau a debililor şi alienaţilor mintali.
Ştiinţa a relevat că trupul omului este compus din organe, muşchi,
ţesuturi, sânge şi toate alcătuiesc diferite sisteme funcţionale ale
organismului. Este necesar să distingem între corpul uman considerat ca
ansamblu de organe, pe de o parte, şi elementele componente luate individual
(organe, ţesuturi) şi substanţele produse de corpul uman (sânge, laptele
matern, sperma, etc.) pe de altă parte. În funcţie de progresele înregistrate de
ştiinţă, organele şi ţesuturile sau producţiile corpului pot fi detaşate de corp şi
pot dobândi caracterul de lucruri care însă nu pot face obiectul unui drept
patrimonial. Chiar desprinse, acestea nu devin bunuri patrimoniale. 4 Chiar
separate de corp ele merită respectul cuvenit însăşi corpului uman.
Nu trebuie uitat însă, că trupul omului este mai mult decât suma
elementelor care îl compun şi faptul că alături de corpul uman cealaltă
componentă esenţială a persoanei este viaţa. Corpul uman neanimat nu este o
persoană. Chiar impregnat de personalitatea celui care a fost, un cadavru este
totuşi, un lucru. Aceasta nu înseamnă că un cadavru nu necesită o protecţie
specială, dar noţiunea de inviolabilitate nu are acelaşi sens în cazul în care
este vorba de o persoană în viaţă sau de un mort.
Fiecare individ este într-o mare măsură stăpânul corpului său, dar
această putere este limitată de ordinea publică şi bunele moravuri. Dreptul
fiecăruia la integritate fizică semnifică dreptul la viaţă şi la sănătate, dar odată
împins la paroxism, acest drept poate însemna „dreptul la moarte”, atunci
când integritatea nu mai este asigurată. Libertatea naturală a omului asupra
propriului corp este măsurată prin lege (operaţiile de schimbare de sex,
sterilizarea ireversibilă, mutilările voluntare pentru a încasa o indemnizaţie de
asigurare sau pentru a eluda serviciul militar, etc.).

4
Ibidem, pag. 21;

4
 Orice atingere a corpului este o atingere a persoanei, iar protecţia
persoanei depinde de protecţia primordială acordată corpului uman. Principiul
inviolabilităţii persoanei a existat încă din cele mai vechi timpuri, legea
penală incriminând atingerile aduse corpului uman de unde şi expresia „ochi
pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Constituţia României consacră în art. 22
alin. 1 trei drepturi fundamentale ale persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la
integritatea fizică şi dreptul la integritatea psihică. De asemenea, potrivit
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care şi ţara
noastră este parte, în art. 7 se arată că nimeni nu poate fi supus tratamentelor
inumane sau degradante şi că este interzis ca o persoană să fie supusă, fără
consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice. Principiul
inviolabilităţii care aplică fără echivoc este că nici un individ nu poate fi
constrâns să suporte o atingere adusă corpului său, chiar şi în cazul când ea se
justifică printr-un interes legitim al altui individ. Această regulă se aplică
îndeobşte în dreptul privat, întrucât conflictul are loc între două interese
particulare din care nici unul nu este a priori superior celuilalt. În dreptul
public însă, interesul statului face licită constrângerea fizică (de exemplu,
arestarea inculpatului) şi înlătură chiar răspunderea penală pentru atingerile
aduse corpului uman în cazul legitimei apărări când victima unei agresiuni
ripostează proporţional cu pericolul atacului.
Reglementările recente din ţara noastră recunosc şi ele valoarea
protecţiei corpului uman. Potrivit Legii nr. 2/1998 privind prelevarea şi
transplantul de ţesuturi şi organe umane, dar şi a celorlalte dispoziţii legale în
materie se desprind trei idei esenţiale:
 Fiecare individ are dreptul la respectul corpului său,
 Corpul uman este inviolabil,
 Corpul uman şi elementele sale – ţesuturi şi organe – nu pot face obiectul
unui drept patrimonial.

5
 Se poate aprecia că mănunchiul de prevederi cuprinse în Legea nr.
2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane
împreună cu reglementările cuprinse în Codul deontologic al Colegiului
Medicilor din România, constituie statutul civil al corpului uman; un statut
evident, de protecţie. Acest statut este complex şi vizează nu numai protejarea
corpului uman în întregul său, dar merge până la detaliu, privind corpul
descompus în organe şi ţesuturi.
Faptul determinant al intervenţiei legiuitorului este posibilitatea tot mai
mare de transplant – în interesul sănătăţii umane – de organe, ţesuturi, celule
ale corpului altei fiinţe umane, vie sau moartă. În acest fel, dreptul
reacţionează la performanţele ştiinţei medicale reglementând cadrul legal de
desfăşurare a unor astfel de activităţi. Analizând Legea nr. 2/1998 înţelegem
că are loc, pe de o parte, prelevarea de ţesuturi şi de organe de la o persoană
în viaţă sau decedată şi, de altă parte, transplantarea acestora unei persoane în
viaţă. Aplicarea principiului nepatrimonialităţii la întregul corp uman în
ansamblul său atrage după sine aplicarea acestui principiu şi pentru
elementele sale, chiar separate de corp (organe şi ţesuturi). În art. 2 alin. 1 din
legea menţionată precizează că „prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe umane nu pot face obiectul vreunei tranzacţii”. În schimb, deşi legea
exclude posibilitatea ca individul să poată dispune cu titlu oneros de
elementele şi produsele corpului, îi acordă acestuia posibilitatea de a dispune
de unele din ele cu titlu gratuit în scopuri umanitare.
Din motive lesne de înţeles, Legea nr. 2/1998 autorizează prelevarea de
ţesuturi şi organe de la persoanele în viaţă sau decedate, dar le supune unor
condiţii restrictive. Aşadar, asupra unei persoane în viaţă, prelevare este
posibilă decât de la o persoană majoră şi cu consimţământul scris, liber,
prealabil şi expres al acesteia, conform modelului cuprins în anexa nr. 1 a
legii. În cazul când consimţământul nu a fost scris, a fost dat ulterior
prelevării sau a fost viciat, se consideră că prelevarea a fost ilicită şi constituie

6
infracţiune pedepsită de lege cu închisoare între 2 şi 5 ani. 5 Mai trebuie
precizat şi faptul ca până in ultimul moment, consimţământul donatorului
poate fi revocat fără nici o formalitate. Legea solemnizează consimţământul şi
consensualizează revocarea acestuia.6
Pentru a-l preveni pe donator de gravitatea operaţiei legea cere ca
consimţământul să fie dat numai după ce medicul l-a informat în prealabil
asupra riscurilor la care se expune pe plan fizic, psihic, familial şi profesional
şi care pot rezulta din activitatea de prelevare. Se poate aprecia că suntem în
faţa unui consimţământ special, iar dacă el nu este precedat de această
informare, el nu va fi valabil. Totodată, medicul specialist nu va putea eluda
această informare argumentând că în asemenea prelevări riscurile obişnuite
sunt minime. Se impune de asemenea, în mod obligatoriu, controlul clinic şi
de laborator al donatorului.
Prelevarea nu poate fi considerată licită decât dacă ea corespunde
scopului terapeutic pentru primitor, fiind vorba despre o afectaţiune specială a
prelevărilor făcute de medici, excluzându-se folosirea în interes de cercetare
ştiinţifică a elementelor separate de corp în acest fel. Singura cauză legitimă a
„convenţie” îşi găseşte justificarea într-un scop nobil, acela de a ajuta o altă
fiinţă umană. Este vorba de un serviciu civic, întrucât donaţia de organe
vizează supravieţuirea primitorului. În doctrină s-a apreciat că este vorba
despre o varietate a donaţiei individualizată printr-o serie de particularităţi,
una din acestea fiind chiar folosirea de către legiuitor a noţiunilor de donator
şi primitor, în loc de donator şi de donatar.
O altă condiţie pentru ca prelevarea să fie licită este ca ea să nu pună în
pericol viaţa donatorului. Periculozitatea prelevării pentru viaţa donatorului se
va aprecia numai in concreto de către specialist. În orice caz, donaţia nu poate
avea ca obiect organe vitale sau unice7, însă prelevarea de asemenea organe se

5
Conform art. 14 din Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane.
6
O. Ungureanu, op. cit., pag. 24;
7
Conform art. 10 alin. 3 din Legea nr. 2/1998;

7
va putea face de la un cadavru. Legea interzice prelevarea de organe şi
ţesuturi umane de la potenţiali donatori minori, precum şi de la persoanele
lipsite de discernământ, deoarece ei nu au capacitatea de a cântări
consecinţele supunerii la prelevarea de organe şi ţesuturi.
Există şi o situaţie în care prelevarea de la minori este permisă de lege,
şi anume, prelevarea de măduvă osoasă (considerată ca şi organ din punct de
vedere medical) însă numai în beneficiul fratelui şi a surorii sale, nu şi în
beneficiul părinţilor săi. Consimţământul trebuie luat în acest caz de la fiecare
dintre titularii autorităţii părinteşti sau, după caz de la reprezentantul legal.
Fiind vorba despre proteguirea unor drepturile unui minor, consimţământul
trebuie exprimat de această dată în faţa preşedintelui tribunalului judeţean de
la domiciliul minorului sau cel puţin în faţa unui magistrat; ancheta socială
efectuată de autoritatea tutelară este obligatorie şi trebuie să preceadă darea
consimţământului. Dacă minorul refuză prelevarea, aceasta nu poate avea loc
chiar dacă părinţii sau reprezentantul legal ar consimţi la ea.
Respectarea principiului protecţiei corpului uman este asigurat de lege
prin incriminarea faptului de a determina o persoană, cu rea-credinţă sau prin
constrângere (de natură fizică sau morală), să doneze organe şi/sau ţesuturi
umane, indiferent în ce formă; pedeapsa aplicată fiind închisoarea între 1 şi 3
ani. De asemenea, se incriminează ca infracţiune şi se pedepseşte tot cu
închisoare de la 1 la 3 ani şi fapta de a dona ţesuturi şi/sau organe umane în
scopul obţinerii unor foloase.8
Noua reglementare în materie permite ca după constatarea morţii
cerebrale să se efectueze prelevări de organe asupra cadavrului unei persoane
care a consimţit personal la acest lucru în timpul vieţii sau în absenţa unui
asemenea consimţământ, a acordului rudelor – consimţământul familial.
Prelevarea se poate face numai după ce membrii majori ai familiei sau ai
rudelor în următoarea ordine: soţ, părinte, copil, frate ori soră; şi-au dat
8
A se vedea N. Conea, Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de
ţesuturi şi organe umane, în „Dreptul”, nr. 3/1999, pag. 105-109;

8
consimţământul în scris. În absenţa unor asemenea persoane, consimţământul
va fi luat de la „o persoană autorizată în mod legal să îl reprezinte pe
defunct”9. În ambele cazuri, consimţământul trebuie exprimat conform anexei
2 din lege. Aşadar, familia poate să refuze darea consimţământului şi acest
lucru are loc destul de frecvent, nu neapărat dintr-o lipsă de spirit civic, dar
mai degrabă dintr-un respect religios pentru cadavru, întrucât asupra corpului
neînsufleţit nu există riscuri.
În literatura de specialitate s-a apreciat că – în tăcerea legii – dacă o
persoană decedată a exprimat în scris în timpul vieţii că nu doreşte să doneze
ţesuturi şi organe umane atunci când nu va mai fi, această operaţiune nu poate
fi efectuată chiar dacă familia, rudele sau persoana autorizată şi-ar da acordul
pentru efectuarea ei. S-a spus că puterea omului asupra corpului său se
extinde şi pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Este un drept natural de a
dispune de rămăşiţele pământeşti. Corpul uman neînsufleţit este un fel de
prelungire a personalităţii celui care a fost. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci
cu atât mai mult voinţa exprimată înaintea morţii lui de către de cujus trebuie
să prevaleze asupra voinţei familiei care s-ar manifesta după moartea
persoanei. Se opinează că acest refuz poate fi exprimat prin orice mijloc, mai
ale că textele legale în materie nu conţine vreun model anume şi nu este
necesar un testament olograf sau autentic. Legea franceză a adoptat sistemul
„consimţământului prezumat”, care înseamnă că prelevarea este posibilă
asupra cadavrului unei persoane dacă nu a făcut cunoscut în timpul vieţii,
refuzul unei asemenea prelevări. În schimb, consimţământul poate fi dat în
avans prin înscrierea lui într-un registru naţional. La fel şi în legislaţia noastră,
dacă persoana decedată – posesoare a cărţii de donator – a exprimat în scris în
timpul vieţii, dorinţa de a dona organe şi ţesuturi conform anexei 4 din Legea
nr. 2/1998, nu va mai fi necesar consimţământul familiei, rudelor sau al
persoanei autorizate în mod legal.

9
Conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 2/1998;

9
 Legea română permite prelevările de organe nu numai de la o persoană
majoră decedată ci şi de la minorul decedat. Dacă donatorul decedat este un
minor, prelevarea de organe şi ţesuturi se face numai cu consimţământul
expres al părinţilor şi sau al reprezentanţilor legali şi cu respectarea modelului
cuprins în anexa 3 a Legii nr. 2/1998. pentru aceleaşi raţiuni, în prezenţa unui
refuz categoric de a preleva produse umane, prelevarea nu poate avea loc de
la un copil minor, întrucât minorul nu este cu mai puţin stăpânul corpului său
decât majorul.
Există o singură excepţie de la principiul inviolabilităţii corpului uman
chiar şi după moarte, când nu este necesară autorizaţia prealabilă: autopsia
cadavrului pentru descoperirea cauzelor decesului. Prelevarea de ţesuturi şi
organe nu se poate efectua dacă prin actul prelevării se compromite o autopsie
medico-legală care a fost solicitată în condiţiile legii, iar ignorarea acestei
prevederi constituie infracţiune care se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 3
ani. Referitor la constatarea morţii, unii autori10 au criticat actuala
reglementare care statuează că momentul morţii este cel în care survine
moartea cerebrală, deoarece în astfel de situaţii nu există încă, o moarte reală;
de exemplu se poate întâmpla ca activitatea cardiacă să se mai desfăşoare
încă. Argumente de deontologie medicală dar şi de respect pentru corpul
uman ne îndreptăţesc să considerăm că prelevarea de ţesuturi şi organe nu ar
trebui admisă decât în prezenţa morţii cardiace, alături de moartea cerebrală.
Moartea cerebrală constă în pierderea ireversibilă a funcţiilor întregului
creier, inclusiv a trunchiului cerebral, fiind o „moarte” relativ nouă rezultată
prin îndepărtarea de la concepţia tradiţională a morţii, când persoana era
considerată moartă dacă inima înceta să mai bată iar respiraţia se oprea. După
cum se arată în literatura medicală, conceptul de „moarte cerebrală” a fost
conceput pentru a reduce povara lipsei de speranţă a pacienţilor cu afecţiuni la
creier şi pentru a ajuta la rezolvarea controverselor privind procurarea

10
Călina Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 247;

10
organelor pentru transplant. Majoritatea autorilor susţin că constatarea morţii
se va baza pe existenţa dovezilor concordante ale leziunilor incompatibile cu
viaţa. Acestea se sprijină în special pe caracterul distructiv al alterărilor
sistemului nervos central în ansamblul său.11
În privinţa transplantului de ţesuturi şi celule umane, această operaţiune
se poate efectua numai în scop terapeutic şi numai atâta vreme cât viaţa
primitorului nu este pusă în pericol. Legea nu cere expres ca transplantul să
fie nepericulos pentru viaţa primitorului, dar acest lucru se subînţelege.
Desigur că există riscuri, însă acestea trebuie să fie cele dictate de bunul simţ
şi de deontologia profesională.
Transplantul nu poate fi efectuat împotriva voinţei primitorului. Acesta
trebuie să consimtă la a suporta un transplant numai după o prealabilă
informare privind eventualele riscuri care pot rezulta, aflându-ne din nou în
prezenţa unui consimţământ special. Informarea se va face, după caz, direct
primitorului sau părinţilor ori reprezentanţilor legali. Şi în privinţa
transplantului consimţământul primitorului trebuie exprimat în scris, în
prezenţa medicului-şef al secţiei respective şi totodată a doi martori. În
ipoteza în care primitorul este în imposibilitate de a-şi exprima
consimţământul, acesta poate fi dat tot în scris, de unul din membrii familiei,
de o altă rudă sau de reprezentantul legal iar pentru minori sau persoanele
lipsite de discernământ, de părinţi sau de reprezentantul legal.
În mod excepţional transplantul poate avea loc şi fără consimţământul
cerut de lege numai dacă primitorul se află în imposibilitatea de a consimţi şi
datorită unor împrejurări obiective legătura cu familia ori cu reprezentanţii săi
legali nu se poate lua în timp util, iar o întârziere ar duce inevitabil la moartea
primitorului. Asemenea împrejurări vor fi consemnate de medicul-şef al
secţiei respective în prezenţa a doi martori. Este ceea ce se numeşte
„intervenţia de urgenţă” care se apreciază în interesul terapeutic al pacientului
11
A se vedea D. Perju-Dumbravă, V. Mărgineanu, Teorie şi practică medico-legală, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999, pag. 7-9;

11
de către medicul care trebuie să ia o măsură promptă şi eficientă pentru
salvarea vieţii pacientului.
O altă chestiune delicată este interzicerea prin lege a divulgării oricărei
informaţii care ar permite primitorului să cunoască persoana celui care a
donat un ţesut sau un organ. S-a opinat că această prevedere ar avea la bază
evitarea unui sentiment de culpabilitate pe care primitorul l-ar încerca faţă de
donatorul său. Totuşi, de la această interdicţie se poate deroga în caz de
necesitate terapeutică, atunci când starea fizică dar mai ales cea psihică a
primitorul poate fi susţinută prin cunoaşterea binefăcătorului său. De
asemenea, au existat păreri care au cerut ca anonimatul să opereze deopotrivă
şi faţă de donator, însă cu unele excepţii prevăzute de lege şi bazate pe
legătura de sânge dintre donator şi primitor.
Sancţiunea nerespectării principiului inviolabilităţii constă în dreptul
persoanei căreia i s-a adus o atingere asupra corpului său de a pretinde o
indemnizaţie pecuniară pentru repararea prejudiciului suportat, în baza
răspunderii delictuale civile prevăzută de art. 998-999 din Codul civil. De la
renaşterea dreptului roman, texte ale Digestelor preluate apoi de Marea
Glosă, prevedeau că corpul uman liber nu poate fi estimat în bani (liber homo
non recipit aestimationem) deoarece fiind persoana însăşi, el nu putea fi tratat
ca un lucru. Dezvoltarea dreptului face posibilă astăzi evaluarea şi repararea
daunelor corporale în bani. Noţiunea de daună corporală înglobează două
feluri de daune: o daună materială care poate fi relativ uşor apreciată – lipsa
de câştig pentru perioada incapacităţii de muncă – şi o daună morală a cărei
estimare este în mod obligatoriu arbitrară, de exemplu, durerea fizică suferită
de victimă în urma unei agresiuni sau suferinţa psihică pe care ea o resimte în
urma unui accident văzându-se mutilată. Astfel, prelevarea şi transplantul de
ţesuturi şi de organe umane în afara condiţiilor prevăzute de lege pot angaja
răspunderea civilă a medicilor, deosebit de cea disciplinară, materială,
contravenţională sau penală, după caz.

12
 Codul civil român permite repararea patrimonială a daunelor
morale, pe calea interpretării dispoziţiilor sale. După 1989, odată cu
înlăturarea regimului comunist au încetat şi considerentele ideologice care au
motivat interzicerea reparării băneşti a daunelor morale, iar instanţele din ţara
noastră s-au aliniat sistemelor de drept occidentale. Jurisprudenţa română
actuală se foloseşte de prevederile articolelor 998-999 pentru a dispune
repararea materială a daunelor morale. Argumentul invocat este că legiuitorul,
în dorinţa de a apăra toate drepturile şi bunurile unei persoane, a prevăzut în
termeni generali şi fără nici o distincţie că orice daună produsă trebuie
reparată, indiferent de natura ei materială sau morală şi că autorul faptei ilicite
datorează o reparaţie integrală a prejudiciului cauzat în situaţia în care sunt
întrunite condiţiile răspunderii juridice civile.
O problemă deosebită în repararea prejudiciului moral o constituie
aprecierea prejudiciului şi a despăgubirilor care urmează a fi acordate. Dacă
în cazul prejudiciului material se poate stabili valoarea pagubei prin calcule
matematice, şi pe cale de consecinţă, valoarea despăgubirilor, în cazul
prejudiciului moral, asemenea calcule nu au utilitate, iar natura
nepatrimonială a prejudiciului reclamă aplicarea unor criterii
nepatrimoniale.12
Luând în considerare opiniile enunţate în literatura de specialitate, în
practica instanţelor judecătoreşti precum şi recomandările Consiliului
Europei, pot fi propuse o serie de criterii orientative utile pentru aprecierea
prejudiciului moral cauzat, cum ar fi: importanţa organului lezat,
personalitatea, situaţia profesională, poziţia socială şi repercursiunile
prejudiciului asupra victima prelevării sau transplantului ilegal. De asemenea,
trebuie avut în vedere şi starea de sănătate a persoanei vătămate şi gravitatea
durerilor fizice şi psihice îndurate de aceasta.

12
A se vedea C. Jugastru, Criterii orientative de apreciere a prejudiciilor morale şi a despăgubirilor în
compensare, articol în revista Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1-2,/2001, pag. 32-41;

13
 În privinţa stabilirii cuantumului despăgubirilor, suntem de părere că
trebuie luat în seamă gravitatea prejudiciului moral determinat potrivit
criteriilor mai sus amintite, gradul de culpă şi poziţia făptuitorului faţă de
fapta invocată precum şi criteriul echităţii între prejudiciul suferit şi
despăgubirile acordate, în sensul reparării integrale a pagubei suferite de
victimă. În orice caz, apreciem că finalitatea procesului de evaluare a
prejudiciului moral şi material trebuie să constea în stabilirea unei
indemnizaţii compensatorii menite să atenueze suferinţele părţii vătămate.
Principiul reparării integrale prin mijloace pecuniare a prejudiciului
adus prin prelevarea şi/sau transplantul de organe şi ţesuturi umane de la o
persoană, fără consimţământul acesteia, este pe deplin justificat chiar dacă
banii nu vor putea să repare efectiv ceea ce este ireparabil. În accepţiunea
doctrinară a repara un prejudiciu moral înseamnă „a pune victima în situaţia
de a-şi procura un echivalent”, banii permiţând procurarea unor satisfacţii de
orice natură, atât materiale, cât şi morale sau chiar intelectuale, având deci, o
virtute compensatorie.

Bibliografie

14
1. Conea, Nicolae - Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 2/1998 privind

prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, în revista

„Dreptul”, nr. 3/1999, pag. 105-109.

2. Jugastru, Călina - Criterii orientative de apreciere a prejudiciilor morale

şi a despăgubirilor în compensare, în revista „Acta Universitatis Lucian

Blaga”, nr. 1-2,/2001, pag. 32-41.

3. Jugastru, Călina - Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2001.

4. Perju-Dumbravă, D.; Mărgineanu, V. - Teorie şi practică medico-legală,

Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.

5. Ungureanu, Ovidiu - Reflecţii privind persoana fizică şi personalitatea ei

juridică, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, nr. 1-2/2002, pag. 24-30.

6. Ungureanu, Ovidiu - Reflecţii asupra protecţiei corpului uman. Prelevarea

şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, în revista „Acta Universitatis

Lucian Blaga”, nr. 1-2/2001, pag. 20-27.

7. Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe

umane, publicată în Monitorul Oficial nr. 8 din 13 ianuarie 1998.

15