1. Drepturile omului: concept, conținut, clasificare.

Teorii aplicabile în
materia drepturilor omului

A.Definirea și caracterizarea drepturilor omului

Drepturile omului reprezintă un concept filosofic, o condensare a tot ce a
produs ca esenţă filosofia umanistă din antichitate şi până în prezent . Omul, ca
fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi
niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze
tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Istoria drepturilor omului nu este istoria unui marş triumfal, este istoria unei
lupte, lupta pentru respectarea demnităţii umane de către autorităţile statului. În
acest sens, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789
proclamă că „ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze
ale nenorocirilor publice.” Aceleași idei au fost reconfirmate de către Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948, care confirmă că „ignorarea şi
dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa
oamenilor”, de aceea „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un
sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă
împotriva tiraniei şi opresiunii”. Aşadar, două documente fundamentale în materia
drepturilor omului, unul intern, cu valoare universală, celălalt adoptat de o
organizaţie internaţională cu vocaţie universală, pun în evidenţă importanţa
covârşitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societăţii omeneşti .
Drepturile omului se află pe unul din primele locuri printre toate valorile
imateriale, conştientizate de omenire drept valori cu adevărat universale. Cu toate
acestea, este imposibil de a da o definiţie unică şi justă fenomenului drepturilor
omului. Aceasta nu e cu putinţă în virtutea multiaspectualităţii fenomenului în
cauză.
În opinia lui C. Bârsan, conceptul drepturi ale omului trebuie analizat prin prisma a
două accepţiuni .
I. Drepturile omului, în sens obiectiv,   înglobează totalitatea instrumentelor
internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi a
mecanismelor instituţionale de garantare a lor.
Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură a dreptului
internaţional public, al cărui obiect este studiul raporturilor dintre oameni, studiu
ce-şi fixează ca punct de referinţă demnitatea umană, determinând drepturile şi
facultăţile, care, în ansamblu, sunt necesare pentru înflorirea fiecărei personalităţi
umane .
Facem însă următoarea precizare: Dreptul internaţional al drepturilor omului
protejează fiinţa umană în timp de pace, în timp ce pentru situaţiile de conflicte
armate, se activează normele Dreptului internaţional umanitar, o altă ramură a
dreptului internaţional public, care are ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva
efectelor conflictelor armate, de exemplu, protecţia femeilor şi a copiilor, protecţia
ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, prevenirea şi reprimarea
crimelor de război, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme, etc.
II. Drepturile omului, în sens subiectiv, sunt:
    prerogative conferite de lege subiectului titular de a adopta o anumită
conduită şi de a pretinde altora desfăşurarea unei conduite corelative adecvată
dreptului său, ceea ce nu reprezintă altceva decât definiţia dreptului subiectiv.
    un sistem de regulatori sociali ai relaţiilor dintre oameni axat pe principiile şi
normele etico-morale (relaţii pe orizontală), iar ca noţiune juridică caracterizează
statutul personalităţii în interacţiunile sale cu puterea, cu statul (relaţii pe verticală).
Filosofia drepturilor omului , se axează pe una din valorile certe – demnitatea
umană, care apare prin excelenţă, ca un „principiu matrice”  care constituie soclul
drepturilor fundamentale.
Proclamarea demnităţii umane ca bază a sistemului juridic creează premisele
înţelegerii omului ca fiinţă universală, debarasată de prejudecăţile credinţei, rasei,
etniei, condiţiei sau poziţiei sociale, deschizând drumul liberalismului şi
umanismului .
În sens larg, filosofic, demnitatea este o calitate inalienabilă, de o semnificaţie
generală a omului, ca reprezentant al speciei umane.
J.-J.Rousseau, unul din întemeietorii concepţiei despre drepturile omului,
considera că demnitatea este o garanţie a însăşi esenţei omului: „A renunţa la
libertate înseamnă a renunţa la demnitatea umană, la drepturile omului, chiar şi la
obligaţii…
O astfel de renunţare este incompatibilă cu natura umană.”Demnitatea omului
este premisa drepturilor şi libertăţilor sale. Ea poate fi exprimată doar prin relaţii,
prin viaţa comună a oamenilor, prin comparaţie cu ceva. În legătură cu aceasta,
filosoful rus I.Ilin scria: „Valoarea aflată la baza dreptului natural este viaţa demnă,
independentă în interior şi liberă în exterior a multor spirite individuale ce
constituie omenirea. O astfel de viaţă e posibilă doar în forma echilibrului paşnic şi
organizat al cercurilor subiective; echilibru care asigură fiecăruia posibilitatea unei
vieţi spirituale demne”.
Conceptul de demnitate umană este analizat ca unul metajuridic, şi nu juridic,
deoarece demnitatea trebuie privită ca valoare şi nu ca drept. Astfel, apărarea
demnităţii umane ca valoare supremă va deveni un obiectiv constituţional, în timp
ce drepturile sunt doar consecinţele concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică, dreptul la libertate şi siguranţă, etc.
Precizări terminologice. În ce constă asemănarea şi deosebirea dintre noţiunile
„drepturi ale omului” şi „libertăţi ale omului”? Este problematic a trasa careva
limite stricte între drepturi şi libertăţi dacă vorbim despre natura lor juridică, despre
fixarea în actele de drept (documente internaţionale, constituţii şi altele) şi
realizarea lor, despre mecanismele de protejare. În acest aspect, ele sunt identice.
Libertăţile sunt aceleaşi drepturi. Uneori chiar se folosesc formulele: „dreptul la
libertate”, „fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
religie”, – recunoaşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
I. Dacă e să le examinăm prin prisma împuternicirilor, faţă de „om (cetăţean)
– stat”, atunci deosebirile se manifestă în următoarele: libertăţile omului sunt
domenii de activitate a omului în care statul nu trebuie să se amestece. Statul doar
schiţează cu ajutorul normelor de drept graniţele, conturul, teritoriul în care omul
acţionează sau nu acţionează la alegerea sa, conform felului său de a vedea
lucrurile. Drepturile omului sunt posibilităţi ale acţiunilor omului în sfere
determinate de lege, recunoscute şi garantate de către stat. În cadrul drepturilor
omului, spre deosebire de „libertăţile omului”, se fixează un domeniu concret de
activitate a individului. Aici nu se propun posibilităţi de alegere, variante de
acţiune în cadrul dreptului. De acest drept poţi să te bucuri, să-l realizezi sau,
dimpotrivă, să nu te bucuri, să nu-l realizezi – doar dreptul nu este o obligaţie. De
exemplu, cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea
publică atât nemijlocit, cât şi prin reprezentanţii lor (art.39 al Constituţiei).
 II. Dănișor D. C. susţine că noţiunea de drepturi ale omului are o semnificaţie
mai largă deoarece rezultă din teoria dreptului natural potrivit căreia omul, tocmai
pentru că este fiinţă umană are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale,
nefiind important dacă dreptul pozitiv le consacră sau nu. Libertățile presupun
puterea de a acţiona sau de a nu acţiona, toate libertăţile fiind libertăţi publice prin
aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul le consacră în sistemul
naţional de drept.
Opinia la care achiesăm este însă că, din punct de vedere juridic dreptul este o
libertate şi libertatea un drept , ambele expresii desemnând, la modul cel mai
general, facultatea, capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea
ambilor termeni pentru a exprima acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel,
la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-a pus problema libertăţilor, ca
exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice. Respectarea libertăţilor
presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere, adică de a nu
împiedica exercitarea libertăţilor. Evoluţia politică şi socială a făcut să devină
evidentă necesitatea ca autorităţile publice să depăşească atitudinea de abstenţiune
şi să treacă la atitudinea activă, de acţiune, pentru a face posibilă realizarea
anumitor libertăţi cetăţeneşti. S-a ajuns astfel la sintagma „drept al omului”, care
implică obligaţia statului nu numai de a proteja libertăţile, dar şi de a acţiona
pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite libertăţi.
Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi
libertate, concluzionăm că „libertatea” pune accentul pe neintervenţia statului, pe
când „dreptul” accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile
necesare exercitării anumitor libertăţi .
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale
cetăţeanului. Cu toate că sunt într-o strânsă corelaţie, acestea nu se confundă.
Expresia drepturile omului evocă, după cum am arătat, drepturile fiinţei umane, ca
fiinţă înzestrată cu , conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale
inalienabile şi imprescriptibile, dincolo de organizarea statală a societăţii. Dacă
avem însă în vedere societatea organizată în stat, din punct de vedere juridic omul
se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor
juridice interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul
socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate şi asigurate prin
legea statului căruia aparţine, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.
Realitatea statelor contemporane demonstrează că doar cetăţenii unui stat
beneficiază, ca principiu, de toate drepturile prevăzute în Constituţie, străinii şi
apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiinţei umane.
Aşadar, regăsim pe de o parte drepturile omului, ca o instituţie de drept
internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state
pentru protecţia fiinţei umane , iar pe de altă parte drepturile cetăţeanului ca
instituţie de drept intern, care însumează normele ce reglementează statutul juridic
al cetăţeanului. Existenţa principiul universalităţii  în materia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale face ca omul să prevaleze asupra cetăţeanului.
Drepturile fundamentale (constituţionale) – acestea sunt drepturile asigurate
de Legea Fundamentală a statului, de Constituţie, de aceea ele se numesc drepturi
şi libertăţi fundamentale constituţionale. Drepturile omului nu sunt doar acelea
fixate în Constituţie. În Republica Moldova sunt recunoscute şi se garantează
drepturile omului şi cetăţeanului conform principiilor şi normelor dreptului
internaţional.
Conform articolului 4 (titlul 1) al Constituţiei Republicii Moldova, principiile
generale recunoscute şi normele dreptului internaţional, precum şi tratatele
internaţionale ale Republicii Moldova sunt parte componentă a sistemului ei de
drept.
Drepturile şi libertăţile omului reflectate în: a) principii; b) norme ale
dreptului internaţional; c) tratate cu participarea Republicii Moldova, de asemenea,
trebuie considerate drepturi fundamentale. De exemplu, dreptul la căsătorie şi
dreptul la formarea familiei nu sunt reflectate în Constituţie şi, respectiv, nu se
referă la drepturi fundamentale constituţionale. Însă ele fac parte din: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.
Având în vedere cele prezentate, putem înţelege motivele pentru care definirea
drepturilor fundamentale ale omului este o problemă controversată şi larg
dezbătută în literatura de specialitate. Încercând o sinteză a opiniilor dominante
exprimate în doctrină, care se bazează pe realităţile evidente ale practicii statelor
actuale, definim drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ca fiind acele
drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestuia,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt
recunoscute şi garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii .
Trebuie subliniat faptul că, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului
trebuie să se bucure de o anumită sancţiune juridică. Or, aceasta rezultă numai din
depăşirea stadiului de deziderat şi cuprinderea lor în reglementări interne şi
internaţionale, oricare ar fi domeniu de aplicare al acestora în spaţiu şi forţa lor
juridică (poate fi vorba de o simplă declaraţie solemnă ca în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului sau, dimpotrivă, elaborarea unui mecanism jurisdicţional
internaţional de control al drepturilor garantate, ca în cazul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului).
Subliniem faptul că drepturile omului nu sunt conferite de normele juridice
internaţionale în materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de acestea .
În ceea ce priveşte îndatoririle  individului foarte puţine norme juridice
internaţionale fac referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginală pentru
dreptul internaţional, lipsită de consistenţă juridică, rămânând, cel puţin la actuala
etapă de dezvoltare a dreptului internaţional, un simplu deziderat moral . În schimb
la nivel intern au o pondere însemnată, dat fiind interesul direct al statelor de a
stabili obligaţiile cetăţeneşti.
B. Teorii aplicabile drepturilor omului
Teoria dreptului natural – drepturile esenţiale ale oamenilor se datorează
însuşi faptului naşterii.
Această teorie s-a dezvoltat în două etape: antică – Aristotel, Platon- (Trebuie
să existe o armonie între Lege şi Natură, iar, în concepţia lui Platon, sorgintea
Legii este Natura omului, ceea ce este divin în fiecare individ”) şi cea a şcolii
dreptului natural – Hugo Grotius (fondatorul şcolii dreptului natural).
Şcoala dreptului natural dezvoltă două idei fundamentale, şi anume:
1.    condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii,
conform unor adepţi ai acestei teorii, au o libertate totală şi sunt egali. Alţii,
dimpotrivă, concepeau starea de natură prin guvernarea unor legi naturale asupra
conduitei oamenilor.
2.    A doua idee de bază a dreptului natural este aceea a renunţării la
libertatea absolută şi acceptarea supunerii unei autorităţi. Cu alte cuvinte, se
explică modul de naştere a societăţii prin contractul social intervenit între oameni
pentru realizarea „binelui comun”.
Este teoria lui J.J.Rousseau cuprinsă în celebra lucrare Contractul social. Acesta
încearcă să legitimeze puterea instituită prin contractul dintre oameni şi autorităţi.
Dintre autorii care au îmbrăţişat şi dezvoltat teoria dreptului natural putem numi
pe: Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel
Bonnet de Mably, J-J. Rousseau, Emmerich de Wattel.
S-a spus că oamenii îşi înstrăinează toată libertatea lor în folosul monarhului.
Tomas Hobbes susţine că libertatea tuturor este cedată în folosul unui om sau al
unui consiliu.
Grotius, Wolf şi Wattel afirmă că cedarea libertăţilor indivizilor în favoarea
monarhului se face sub imperiul unor condiţii.
De exemplu, Grotius merge pe ideea că poporul are dreptul să se
împotrivească monarhului cînd acesta pune în pericol existenţa societăţii ori
încalcă normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat cu supuşii săi.
Conform susţinerii lui Wattel, „prinţul deţine autoritatea sa de la Naţiune; el
are exact atât cît a voit ea să-i încredinţeze.
Cei care are meniul incontestabil de a afirma permanenţa drepturilor omului şi
necesitatea respectării lor de către suveran este englezul John Locke.
Potrivit concepţiei lui Locke, respectarea drepturilor naturale este asigurată şi
garantată de organizare a puterilor în stat. Nu întâmplător deci apare tot la el şi
studierea, şi cercetarea mecanismului separaţiei puterii în stat.
Mai mult, Locke susţine că dacă puterea legiuitoare nu respectă drepturile
indivizilor, poporul poate să aleagă o altă putere care să respecte angajamentul luat
prin contractul social, iar măsura renunţării indivizilor la libertăţile lor naturale
depinde de condiţiile şi nevoile lor generale, fiind de preferat o renunţare cât mai
mică de la această libertate.
Un rol însemnat la jucat în susţinerea dreptului natural J-J.Rousseau. Pentru
acesta libertatea este strâns unită cu democraţia, fiind garantată prin egalitatea
indivizilor ce compun societatea.
Ceea ce i se reproşează lui Rousseau este faptul că se contrazice când susţine
că indivizii „renunţă la toate drepturile lor”, revenind apoi şi afirmând că „se
renunţă numai la acea parte din drepturi care folosesc interesului general”
Şcoala dreptului natural a influenţat şi a transmis mesajul său pentru
adoptarea mai târziu a Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din
1789 sau a
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948.
Autorii care susţin teoria drepturilor subiective au concluzii diferite, deşi
pleacă de la o bază comună, şi anume – categoria de drepturi subiective.
Intr-o opinie se susţine că drepturile şi libertăţile fundamentale ar fi elemente
ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor, lucru ce nu poate fi acceptat, întrucât
capacitatea juridică în dreptul constituţional diferă de la cea din dreptul civil.
O altă idee susţine că drepturile şi îndatoririle fundamentale există numai în cadrul
unui raport juridic concret, care este raportul de cetăţenie. Potrivit acestei susţineri,
ar însemna că drepturile cetăţeanului trebuie să fie toate obligaţii pentru stat, iar
îndatoririle cetăţeanului să constituie drepturi ale statului. Or, acest lucru nu este
posibil, deoarece, Legea Fundamentală garantează, dar nu şi obligă statul în
vederea exercitării de către cetăţeni a tuturor drepturilor şi libertăţilor.
 Drepturile fundamentale nu se deosebesc de drepturile subiective nici prin
natura lor, nici prin obiectul acestora.
Teoria individualistă a fost susţinută de E.Bastian, H.Chenon, H.J.Laski.
Potrivit acestei teorii, sursa fiecărui drept se află în individ, deoarece numai el este
fiinţa liberă şi responsabilă. Astfel, A.Esmein defineşte drepturile fundamentale ca
fiind libertăţi necesare.

Teoria drepturilor reflexe. Conform acestei teorii, drepturile nu sunt drepturi

veritabile ale cetăţenilor, ci un fel de drepturi reflexe. Acestea provin tocmai din
autolimitarea statului, a puterii sale. De aceea teoria s-a mai numit şi teoria
germană a autolimitării statului. Teoria lui J. Renauld. Potrivit acestei teorii,
drepturile fundamentale desemnează trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al
fiinţei umane.
Teoria lui Philippe Braud. Conform acestei teorii, „libertăţile publice pot fi
considerate ca obligaţii în sarcina statului”, adică „limitări aduse competenţei sale
care lasă să subziste o autonomie individuală”.
C. Clasificarea drepturilor omului
După timpul apariţiei    Prima generaţie (sfârşitul sec. XVIII)Drepturi civile şi
politice
A doua generaţie (mijlocul sec.XX) Drepturi social-economice
A treia generaţie (anii 70 ai sec.XX) Drepturi colective (drepturi de
solidaritate)
După sferele relaţiilor sociale  
 Drepturi civile Drepturi politice Drepturi economice Drepturi sociale
Drepturi culturale
După apartenenţă la norme sociale  
Drepturi naturale Drepturi morale Drepturi positive
Dreptul scris, norme juridice După statutul politic al personalităţii  
 Drepturi ale omului
Drepturi ale cetăţeanului
După gradul de personificare a subiecţilor    Drepturi individuale.
Drepturi collective
După subiecţii speciali – purtători ai drepturilor    Drepturile refugiaţilor
Drepturile femeilor
Drepturile copiilor
Drepturile invalizilor
Drepturile apatrizilor
Drepturile persoanelor în conflictele militare
Drepturile deţinuţilor
Drepturile muncitorilor migratori şi altele
După universalitate şi fixare în constituţii şi în normele internaţionale    
Drepturi fundamentale
Drepturi secundare
După posibilităţile restrângerii în timp    Drepturi absolute
Drepturi relative
După rolul statului în asigurarea drepturilor şi libertăţilor    Drepturi negative
Drepturi pozitive
https://www.referatele.com/referate/marketing/online1/Lucrare-de-diploma-
SISTEMUL-EUROPEAN-DE-PROTECTIE-AL-DREPTURILOR-OMULUI-
referatele-com.php