1.1.

Dreptul constituțional

1.1.1. Definiția dreptului constituțional1

Fenomenul de putere instituționalizată, caracteristic societății organizate statal
a determinat o împărțire tradițională a dreptului în drept public și drept privat, încă
din antichitate, după criteriul apartenenței sau non apartenenței subiectelor raportului
juridic la o autoritate publică, în sensul larg de deținător de putere. Dreptul public este
dreptul care se aplică autorităților publice și raporturilor dintre autoritățile publice și
persoanele private, iar Dreptul privat este dreptul care se aplică raporturilor dintre
persoanele private.
Într-o definiție generală, Dreptul public este ansamblul normelor juridice,
care reglementează constituirea și funcționarea autorităților publice, precum și
raporturile dintre autoritățile publice și persoanele private. Rezultă din această
definiție, că cel puțin unul dintre subiectele raportului de drept public este o autoritate
publică. Acest subiect poartă numele de subiect calificat.
Dreptul public prezintă două caracteristici esențiale:
I. Dreptul public promovează interesele generale, care constituie scopul
necesar al autorităților publice, pe când dreptul privat arbitrează interesele particulare;
II. Dreptul public este, în principiu, un drept al raporturilor de inegalitate,
deoarece interesul general trebuie să predomine asupra interesului particular. Datorită
acestei superiorități a interesului general față de interesul individual, autoritățile
publice dispun de mijloace juridice de constrângere și de forța publică, ceea ce le
permite să-și impună voința. În dreptul privat părțile se află pe poziții de egalitate
juridică, operând inițiativa individuală și acordul liber de voință.
În procesul de dezvoltare a dreptului, atât dreptul public cât şi dreptul privat s-
au divizat, la rândul lor, în diverse ramuri de drept, după anumite criterii, dintre care
cel mai utilizat este criteriul obiectului sau al materiei reglementării. Astăzi, este unanim
acceptat faptul că, Dreptul constituțional este o importantă ramură a Dreptului public,
existând opinii care consideră dreptul constituțional chiar ramura principală a dreptului,
întrucât prin normele sale consacră şi ocrotește cele mai importante valori economice,
sociale şi politice2.
Din analiza condițiilor istorice în care au apărut primele Constituții scrise,
precum şi din conținutul acestor Constituții, rezultă următoarele aspecte:
1. Marii gânditori ai sec.XVIII au conștientizat realitatea că, puterea, pentru a fi
acceptată de societate trebuie să se bazeze pe un sistem de principii fundamentale
care să corespundă sistemului de valori social-politice recunoscut. Astfel, s-a ajuns la

1 Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, p 15 şi p. 23; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 43-
58.
2 Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 19.
o categorie importantă de norme juridice, normele-principii, care au fost incluse în
Declarații de drepturi sau în Constituții, ca fundament pentru întregul sistem statal.
2. Principiile fundamentale trebuiau însă aplicate, garantate şi promovate prin
intermediul puterii organizate statal. Această putere trebuia să fie eficace pentru a-și
putea realiza misiunea, dar în același timp trebuia să respecte şi să perpetueze
sistemul de valori social-politice. De aici, interesul deosebit pentru organizarea puterii
statale, care a dus la crearea normelor cu caracter specific privind instaurarea,
menținerea şi exercițiul statal al puterii. Întrucât această categorie de norme are cel
puțin aceeași importanță pentru funcționarea întregului sistem social ca şi normele-
principii, normele cu caracter fundamental privind instaurarea, menținerea şi exercițiul
puterii statale au fost incluse, de asemenea, în Constituții.
3. O experiență îndelungată a demonstrat că orice putere are tendința să
abuzeze, astfel încât a apărut necesitatea protecției individului împotriva abuzului de
putere. Se ajunge astfel la necesitatea definirii şi garantării drepturilor şi libertăților
fundamentale ale cetățenilor. În mod firesc, s-a considerat că acest deziderat se poate
realiza, în modul cel mai eficient, prin norme juridice incluse în Constituţie.
Ansamblul acestor norme prezintă o configurație proprie şi o permanență
evidentă, caracteristici ce îl individualizează în ansamblul normelor de drept public. Se
cristalizează astfel obiectul unei ramuri distincte a dreptului public, ramură care a fost
denumită "Drept constituţional".
Putem deci, defini dreptul constituţional, într-un mod mai explicit, după cum
urmează: Dreptul constituţional este ramura dreptului public formată din normele
juridice care consfințesc principiile fundamentale, esențiale ale regimului social-
politic al unei țări, reglementează relațiile sociale fundamentale care se stabilesc
în procesul instaurării, menținerii şi exercitării statale a puterii, definesc şi
garantează drepturile şi libertățile fundamentale ale cetățenilor pentru a-i proteja
împotriva tendințelor de abuz ale puterii.
La modul cel mai general, Dreptul constituţional poate fi definit ca dreptul
fundamental ce reglementează puterile statului

1.1.2. Izvoarele Dreptului constituţional3

În știința dreptului conceptul de izvor de drept este folosit într-un sens specific,
şi anume acela de formă de exprimare a normei juridice. Este vorba de forma sub care
trebuie să se prezinte o regulă de comportament pentru a fi instituită sau recunoscută
ca normă juridică, deci regulă cu un caracter obligatoriu asigurat, la nevoie, prin
constrângere exercitată de forța publică.
Teoria dreptului recunoaște trei categorii importante de izvoare de drept:
1. legea, în sensul generic de act juridic normativ al Parlamentului, exprimat în scris şi
adoptat după o anumită procedură;

3 Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 41-46; Antonie IORGOVAN, Drept
constituţional şi instituții politice. Teorie generală, Ed. “Galeriile J. L. Calderon”, București, 1994, pp. 43-
46
2. obiceiul juridic sau cutuma, care este regula spontană ce devine obligatorie prin
uz îndelungat. Ea poate fi consfințită prin actul scris al puterii publice sau recunoscută
de autorități şi respectată pur şi simplu, fără a fi formulată ca act juridic scris;
3. practica judiciară sau jurisprudența, care reprezintă activitatea de precizare şi
dezvoltare a principiilor şi prevederilor legii sau cutumei, exprimată prin hotărârile
judecătorești, ca urmare a soluționării litigiilor supuse judecății.
Cât privește Dreptul constituţional, se admite cvasiunanim calitatea de izvor de
drept constituţional a Constituției, scrise sau cutumiare, a legii, ca act juridic al
Parlamentului şi a tratatelor internaționale. Este controversată calitatea de izvor de
drept constituţional a Regulamentelor Parlamentului şi a practicii de contencios
constituţional.
Referitor la regimul constituţional din România, există cel puțin două criterii care
permit identificarea izvoarelor dreptului constituţional: autoritatea publică emitentă şi
conținutul normativ. În principiu, sunt izvoare ale Dreptului constituţional român numai
actele normative adoptate de adunările naționale reprezentative. În plus, aceste acte
normative trebuie să îndeplinească şi condiția de a conține norme care reglementează
relațiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menținerii şi exercitării
puterii statale.
În ceea ce privește cutuma ca izvor de drept constituţional, constatăm că
aceasta lipsește din actualul edificiu constituţional românesc. În principiu, nu poate fi
exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autoritățile publice, cum, de altfel, s-
a întâmplat în unele țări. Este însă nevoie de o perioadă de timp îndelungată de
exercițiu democratic al puterii statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume
constituționale.
Referitor la practica Curții Constituționale este posibil ca, în timp, deciziile
Curții să creeze anumite reguli care vor reprezenta nu numai o clarificare a principiilor
sau textelor constituționale, dar şi o dezvoltare a acestora, dezvoltare reclamată de
evoluția societății, a democrației constituționale.
În acest fel, practica Curții Constituționale poate dobândi calitatea de izvor de
drept constituţional întrucât deciziile interpretative ale Curții ocupă un loc important în
cadrul dreptului constituţional şi un loc aparte în cadrul izvoarelor acestui drept. În
acest sens, unii autori recunosc calitatea de izvor de drept a acestor decizii, alții nu.
Totuși, dinamica dreptului face ca aceste decizii să fie respectate şi să se țină cont de
ele ca posibile izvoare ale dreptului constituţional4. În plus, după revizuirea Constituției
art. 147 alin. 4 stabilește că deciziile Curții sunt „general obligatorii”.
În evoluția constituțională a României, cutuma a fost recunoscută ca izvor de
drept sub regimul Constituțiilor din 1866, 1923, 1938. Sub regimul Constituțiilor din
1948, 1952 şi 1965, cutuma era admisă ca izvor de drept în mod excepțional, când
legea o prevedea expres şi în nici un caz în domeniul dreptului public( ex. clasic,
art.600 Cod civil care prevede că înălțimea îngrăditurii dintre două proprietăți se

4 Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 4

stabilește după regulamentele particulare sau, în lipsa acestora, după obiceiul
obștesc).
Constituția revizuită merge, în principiu, pe aceeași linie. Singura prevedere
care acceptă cutuma se referă, de asemenea, la dreptul privat şi o întâlnim la art.44
alin. 7, privind protecția proprietății private: "Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecția mediului şi asigurarea bunei vecinătăți, precum
şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
Iată de ce, în literatura de specialitate, pentru Dreptul constituţional român, se admit
numai izvoarele scrise. O altă explicație a acestei atitudini constă în mentalitatea de a
considera izvoarele Dreptului constituţional ca manifestări ale voinței politice supreme
a poporului, care trebuie exprimate prin norme scrise, clare şi precise 5.
În ceea ce privește izvoarele scrise ale Dreptului constituţional, autorii noștri
sunt unanimi în a recunoaște calitatea de izvor de drept constituţional pentru
Constituţie şi lege, ca act juridic al Parlamentului, discuțiile purtându-se, ca de altfel şi
în alte ţări, referitor la calitatea de izvor de drept constituţional a regulamentelor
Parlamentului, a hotărârii de Guvern şi a tratatului internațional.
Să analizăm aceste acte normative, conform Constituției revizuite:
1. Regulamentele Parlamentului. Textele constituționale cu semnificație deosebită
în această materie sunt:
Art.64 (1) "Organizarea şi funcționarea fiecărei camere se stabilesc prin
regulament propriu..."
Art.65 (1) "Camera Deputaților şi Senatul lucrează în ședințe separate şi în
ședințe comune. În ședințele comune, lucrările se desfășoară potrivit unui regulament
adoptat cu votul majorității deputaților şi senatorilor."
Art. 67 (1) “Camera Deputaților şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moțiuni, în
prezența majorității membrilor.”
Art. 73 (1) “Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice şi legi
ordinare.”
Art.76 (1) "Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se
adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere."
Art.146 "Curtea Constituțională are următoarele atribuții:
(…) c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului...."
Din analiza acestor texte rezultă:
1) Regulamentele Parlamentului stabilesc organizarea şi funcționarea puterii
legislative, care este o modalitate esențială a exercitării puterii statale, încadrându-se
astfel în definiția Dreptului constituţional;
2) Regulamentele Parlamentului sunt acte de sine stătătoare, distincte de
celelalte acte ale Parlamentului (legi, hotărâri, moțiuni);

5
În principiu, nu poate fi exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autoritățile publice, cum, de altfel, s-a întâmplat în
unele țări. Este, însă, nevoie de o perioadă de timp îndelungată de exercițiu democratic al puterii statale,
pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume constituționale.
 3) Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituționalitate
exercitat de Curtea Constituțională.
Față de aceste argumente, apreciem că suntem în prezența unor izvoare de
Drept constituţional.
2. Hotărârile de Guvern
Cât privește hotărârile de Guvern, subscriem la opinia potrivit căreia acestea nu
pot fi reglementări fundamentale ale relațiilor sociale din sfera puterii sau care să
creeze drepturi şi libertăți fundamentale ale persoanei, şi cu atât mai puțin nu pot
consfinți principii fundamentale ale sistemului social-politic.
Potrivit art.108 alin.2 din Constituţie, hotărârile de Guvern se emit "pentru
organizarea executării legilor", ceea ce înseamnă că ele nu pot fi acte normative cu
caracter primar, şi cu atât mai puțin cu caracter fundamental. Or, trebuie să admitem,
pornind de la definiția Dreptului constituţional, că izvoarele de drept constituţional nu
pot fi decât norme care reglementează la modul primar şi fundamental raporturile de
putere sau, după caz, drepturile, libertățile şi îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
Alta este situația pentru Ordonanța Guvernului, având în vedere faptul că, în
sistemul nostru constituţional este admisă delegarea legislativă. Astfel, Ordonanța
intervine în domeniile rezervate legii ordinare, care pot fi şi de ordin constituţional. Este
adevărat că principalele domenii de ordin constituţional sunt reglementate prin legi
organice, dar, teoretic, nu este exclusă reglementarea unor domenii şi prin legi
ordinare. Cu atât mai mult poate fi izvor de drept constituțional Ordonanța de urgență
a Guvernului, întrucât ea poate interveni și în domeniul legii organice6.
3. Tratatul internațional
Textele constituționale referitoare la tratatele internaționale sunt:
"Art.11 (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credință
obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituției."
Art.20.(1) “Dispozițiile constituționale privind drepturile şi libertățile cetățenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaționale.”
Art. 146 „Curtea Constituțională are următoarele atribuții:
(…) b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri
internaționale.”

6 Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgență, publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999. Această Ordonanță de urgență
a fost adoptată sub presiunea marșului spre capitală a minerilor din Valea Jiului, conduși de Miron
Cozma.
 Față de aceste dispoziții constituționale este evident că tratatul internațional
este izvor de drept constituţional.
De altfel, Constituția României nu a făcut altceva decât să se înscrie în concertul
constituţional postbelic, reglementări ca cele menționate fiind cuprinse şi în alte
constituții europene adoptate după al II-lea război mondial.
În concluzie, vom reține că, de principiu, pot fi izvoare ale dreptului constituţional
român toate cele trei categorii de izvoare consacrate de teoria dreptului: a) izvoarele
scrise; b) cutuma democrației constituționale şi c) practica Curții Constituționale. La
ora actuală, însă, sunt certe şi efective numai izvoarele scrise. Aceste izvoarele scrise
sunt: 1) Constituția şi legile de modificare a Constituției; 2) legea ca act juridic al
Parlamentului (atât cea organică, cât şi cea ordinară); 3) ordonanțele Guvernului
(simple sau de urgență); 4) regulamentele Parlamentului şi 5) tratatul internațional.

1.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul

internațional şi dreptul intern român

Sediul constituţional principal al raporturilor dintre dreptul internațional şi dreptul

intern român este reprezentat de art. 11 alin. 1 şi 2 din Constituția revizuită.
Din analiza textelor menționate rezultă aplicabilitatea articolului 11 exclusiv
pentru sursele convenționale, adică tratate (internaționale)7.Aplicabilitatea este una
directă în sensul că tratatele se integrează în ordinea juridică internă, nefiind necesară
o altă lege care să reia în cuprinsul său întreg tratatul. Se adoptă astfel teoria monistă8
care statuează că dreptul internațional penetrează dreptul intern, astfel încât dacă se
ratifică un tratat, acesta se va integra în ordinea juridică națională.
Consecința este că pe lângă natura lor de izvoare ale Dreptului internațional,
tratatele prin care statul român este legat din punct de vedere juridic, sunt, în egală
măsură, şi izvoare ale dreptului intern român. Din acest motiv tratatele la care România
este parte dau naștere la drepturi şi obligații pentru subiectele din ordinea juridică
internă şi pot fi invocate şi aplicate direct de autoritățile naționale, inclusiv de instanțele
judecătorești9.
Cât privește modul în care România poate deveni parte la un tratat internațional,
în dezvoltarea normelor constituționale a fost adoptată Legea nr. 590/2003 privind
tratatele10 care consacră existența următoarelor tipuri de tratatele internaționale:
A) tratatele în numele României (la nivel de stat) – încheiate de Președintele
României şi ratificate, la care se aderă sau acceptate de Parlament prin lege
ori de Guvern prin ordonanță;
B) tratatele la nivel guvernamental – ratificate la care se aderă sau acceptate
de Parlament prin lege ori de Guvern prin ordonanță;

7 Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern român, în
lumina dispozițiilor constituționale revizuite, Revista Română de Drept comunitar, nr. 2/2004, p. 36
8 Teoria dualistă dimpotrivă susține că nu este suficientă legea de ratificare a unui tratat, este necesară

o « naționalizare » a tratatului printr-o lege internă care să reia tratatul internațional punct cu punct.
9 Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.37
10 Publicată în M. Of. Nr. 23/12.01.2004
 C) tratate în formă simplificată încheiate la nivelul Ministerului Afacerilor
externe şi al Ministerului Integrării.
Ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern, art. 11 alin. 3 prevede că în
caz de contrarietate a unui tratat internațional cu Constituția, tratatul va putea fi ratificat
numai după revizuirea acesteia, pentru punerea de acord a normei constituționale
încălcate cu prevederile tratatului. Este consecința logică a principiului supremației
Constituției înscris în art. 1 alin. 5. Această dispoziție trebuie corelată cu art. 148 lit. b
conform căreia Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor
şi altor acorduri internaționale.
Concluzia firească a celor expuse este că tratatele internaționale au o poziție
infra constituțională, se află deci sub Constituţie. Subliniem că este vorba de poziția
tratatelor față de dreptul intern în sistemul național de drept, deoarece în planul
dreptului internațional (de ex. în fața instanțelor internaționale) întotdeauna dreptul
internațional are supremație, prioritate față de normele naționale (acest principiu este
înscris în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor).
Cât privește forța juridică a tratatelor, în lipsa unor dispoziții exprese, urmează
a se apela la principii, şi anume la regula conform căreia tratatul internațional
dobândește în dreptul intern, unde este direct aplicabil, forță juridică egală cu actul prin
care statul şi-a exprimat consimțământul de a deveni parte la tratat. Așadar, în concret,
în România un tratat internațional aplicabil poate avea forța juridică egală cu a legii
(ordonanței), cu a unei hotărâri a Guvernului sau cu a unui act administrativ normativ
al ministrului11.
Distinct de situația de drept comun reglementată de art. 11 din Constituţie, sunt
vizate expres raporturile dintre Dreptul internațional al drepturilor omului şi dreptul
naţional român.
Sediul materiei îl reprezintă art. 20 din Constituţie12. Se poate observa că alin.
1 al art. 20 reglementează raporturile dintre tratatele internaționale în materia
drepturilor omului şi Constituția României, în timp ce alin. 2 vizează raporturile acestora
cu legile interne. Așadar, în continuare vom analiza următoarele chestiuni :
A) Raportul dintre Constituţie şi tratatele internaționale
B) Raportul dintre legislația internă şi tratatele internaționale ;
A. În ceea ce privește forța juridică a Constituției față de tratatul internațional în
materia drepturilor omului, nu se poate da un răspuns general valabil, situația fiind
diferită, de la caz la caz. Vom identifica așadar situații de infra constituționalitate
(situare pe o poziție inferioară, ca forță juridică, a tratatului internațional față de
Constituţie), egalitate de forță juridică şi supraconstituționalitate a tratatului
internațional.

11 Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.38

12 Art. 20 are următoarea redactare : (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile şi libertățile
cetățenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția
cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
 1. Situația poziționării tratatului internațional sub Constituţie se întâlnește în două
ipoteze:
▪ Când dispozițiile tratatelor internaționale sunt restrânse, vagi, imprecise,
nedeterminate, iar dispozițiile constituționale sunt clare, precise şi mai favorabile
drepturilor omului, nu vom interpreta dispozițiile interne (mai favorabile) conform
cu dispozițiile internaționale (mai puțin favorabile). Acest lucru este posibil datorită
faptului că tratatele internaționale referitoare la drepturile omului nu conțin decât
un standard minim de garanție a drepturilor omului pe care statele trebuie să-l
respecte, de la care statele nu pot deroga, dar la care ele pot, la nivel național să
adauge o protecție sporită.
▪ Dacă atât norma internațională, cât şi norma constituțională sunt clare şi precise,
dar sunt contradictorii, nu mai e nevoie de interpretarea normei interne cu ajutorul
normei internaționale, deoarece alin. 1 al art. 20 vizează numai acele dispozițiile
constituționale privind drepturile şi libertățile cetățenilor care au nevoie de
interpretare, numai în legătură cu acestea existând obligația de a fi interpretate şi
aplicate în concordanță cu tratatele internaționale. Dar dacă norma
constituțională este limpede şi precisă ea va fi aplicată tocmai în virtutea clarității
sale în mod autonom, fără a se mai face apel la norma internațională, așa încât
nu se va mai face aplicarea art. 20 alin. 1.
2. Relativ la a doua situație, în cazul identității de reglementare între constituție
şi tratatele internaționale nu intervine nici un fel de problemă de interpretare. În acest
caz spunem că tratatele au valoare constituțională (se află pe aceeași poziție cu
constituția).
3. Va exista o situație de supraconstituționalitate a tratatului internațional atunci
când norma constituțională este imprecisă, nedeterminată, generică (de exemplu
referirile la “situații excepționale”, “siguranță națională”, “pericol public”) şi, distinct
există o normă internațională clară şi mai favorabilă pentru drepturile omului.
B. Alin. 2 al art. 20 se referă la neconcordanța cu o lege, statuând expres
principiul forței supra legislative a tratatului (tratatul are o forță juridică superioară legii
interne). Legea internă contrară tratatului internațional nu este abrogată de tratat, ci ea
devine inaplicabilă. Astfel, în cazul încetării aplicării tratatului internațional, legea
internă redevine activă.13
Concluzionând putem spune că, întotdeauna în caz de conflict între o normă
internațională şi una națională în materia drepturilor omului se va aplica norma
cea mai favorabilă.

13 Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 47-49.