Capitolul I

DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA ŞTIINŢĂ ÎN SISTEMUL

ŞTIINŢELOR JURIDICE

Secţiunea 1
Noţiunea de drept constituţional

§ 1. Noţiunea de constituţie

Constituţia reglementează acele relaţii sociale care privesc

organizarea şi funcţionarea statului, modul de alegere, numire şi formare a
organelor statului, modul de relaţionare a diferitelor instituţii ale statului şi
modul de instituire şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Normele înscrise în constituţii au o valoare juridică superioară
celorlalte norme juridice, aflându-se în vârful ierarhiei actelor juridice din
stat. În doctrina dreptului constituţional, Constituţia a fost definită avându-
se în vedere un criteriul material şi un criteriul formal. Sub aspect material
se are în vedere conţinutul normelor constituţionale, iar sub aspect formal
se are în vedere procedura de adoptare şi revizuire a legilor constituţionale
care sunt mult mai complexe decât în cazul legilor ordinare. În ceea ce
priveşte criteriul material, supremaţia Constituţiei are la bază ideea că
întreaga ordine juridică a unui stat are la bază Constituţia, care cuprinde
totalitatea normelor juridice ce au ca obiect constituirea, competenţa,
funcţionarea şi raporturile care se nasc între principalele organe ale statului
sau între aceste organe şi cetăţeni. Sub aspect formal, vorbim despre o
supremaţie a normelor constituţionale în ierarhia actelor juridice normative
în stat, dată pe de o parte, de cerinţa conformităţii întregului sistem de drept
al statului cu normele înscrise în Constituţie, iar pe de altă parte, de
procedurile complexe cerute pentru modificarea legilor constituţionale.
Aceste proceduri complexe prevăzute în legile constituţionale pentru
revizuirea constituţiei asigură o stabilitate mai mare a legilor constituţionale
în raport cu celelalte legi. De stabilitatea constituţiei depinde, în mare
măsură, stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat, certitudinea şi
predictibilitatea conduitelor umane fiind necesare pentru a se asigura
siguranţa juridică a membrilor comunităţii respective.
Normele juridice înscrise în constituţii au o valoare juridică
superioară, datorită forţei juridice cu care acestea sunt înzestrate, a
stabilităţii lor şi a faptului că acestea stau la baza reglementărilor celorlalte
norme de drept.
 § 2. Noţiunea de drept constituţional

Noţiunea de drept constituţional, ca ramură de drept distinctă,

studiază totalitatea normelor juridice, al căror obiect principal îl constituie
reglementarea organizării politice a diferitelor state. Dreptul constituţional
este ramura principală a dreptului, normele sale constituind surse sau izvor
pentru celelalte ramuri de drept. Ceea ce deosebeşte normele de drept
constituţional de toate celelalte norme juridice, este faptul că relaţiile
rezervate dreptului constituţional sunt cele mai importante în ansamblul
relaţiilor sociale, acestea având un caracter fundamental.
Dreptul constituţional este ramura dreptului şi a ştiinţei acestuia care
priveşte constituţia, fiind constituit din ansamblul normelor care
reglementează modul de producere al celorlalte norme. Caracterul
fundamental al normelor dreptului constituţional este dat de raportarea lui la
producţia normativă, întrucât în lipsa normelor juridice secundare, sistemul
juridic nu îşi poate regla propria lui producere, nu poate fi valid.
Noţiunea de drept constituţional, este utilizată şi pentru a desemna o
anumită disciplină ştiinţifică care cercetează prin metode proprii, normele
dreptului constituţional. Aşadar, dreptul constituţional studiază norme
juridice constituite într-o ramură distinctă a dreptului, raporturile juridice
care se nasc în procesul de aplicare a acestor norme şi caută să stabilească
legităţile obiective care stau la baza dezvoltării fenomenelor juridice care-i
sunt specifice.

Secţiunea 2

Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Dreptul constituţional este ramura principală a dreptului. Raporturile

constituţionale care formează obiectul de reglementare al dreptului
constituţional se nasc în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii în stat. Normele înscrise în legile constituţionale pot să aibă fie o
natură juridică dublă, în sensul că sunt reglementate atât în constituţii cât şi
în alte norme de drept, fie sunt specifice numai dreptului constituţional. În
acest sens, sediul juridic al normelor dreptului constituţional nu se
localizează exclusiv în legile fundamentale, ci pot să penetreze şi în
domenii rezervate altor ramuri de drept, suprapunându-se acestora într-o
relaţie de complementaritate. Vorbim astfel, despre un proces de
constituţionalizare a dreptului, care priveşte extinderea reglementărilor
constituţionale asupra unor relaţii sociale rezervate altor ramuri de drept, şi
consacrarea la nivelul normelor constituţionale a unor principii
fundamentale pentru întregul sistem de drept.
Situarea Constituţiei în vârful sistemului normativ al statului, îi
conferă legii fundamentale o forţă juridică supremă, iar dreptului
constituţional locul principal în cadrul ramurilor de drept.
 Secţiunea 3

Apariţia dreptului constituţional ca disciplină de studiu

Conceptul acestei noţiuni apare la sfârşitul sec. al XVIII-lea, când,

curentul revoluţionar burghez dezlănţuit în Franţa în anul 1789, a
determinat elaborarea primelor constituţii scrise, în Europa şi ca urmare,
apare ideea şi nevoia studierii sistematice a constituţiei, înfiinţându-se
primele catedre ştiinţifice cu acest scop, în Italia şi în Franţa.
Prima catedră de drept constituţional o întâlnim în Ferara în anul 1797
ca urmare a influenţei ideilor reformatoare ale iluminiştilor francezi.
Ulterior au fost constituite alte trei catedre de drept constituţional la
Padova, Milano şi Bolognia, însă aceste vor dispărea relativ repede.
În Franţa, studiu acestei discipline s-a făcut sub denumirea de drept
public, până în anul 1834 când a apărut prima catedră de drept
constituţional. Aceasta catedră a funcţionat până în anul 1852. După anul
1850, urmare adoptării de către state a constituţiilor lor naţionale, alături de
studiului dreptului constituţional au început să apară lucrări şi cursuri de
drept constituţional.
În Ţările Române, studiul dreptului constituţional a început la fel ca şi
în Franţa, alături de dreptul administrativ, sub denumirea de drept public.
Ulterior, începând cu anul 1864 încep să apară cursuri de drept
constituţional care se studiau sub această titulatură la facultăţile de drept. În
perioada interbelică, şcoala de drept constituţional a cunoscut o puternică
afirmare, disciplina dreptului constituţional fiind inclusă definitiv în
programele facultăţilor de drept. La începutul dictaturii comuniste
disciplina a fost studiată sub denumirea de drept de stat, pentru ca începând
cu anul 1954 să se revină la denumirea clasică de drept constituţional, astăzi
disciplina predându-se sub titulatura de „Drept constituţional şi instituţii
politice” la facultăţile de drept din România.

Secţiunea 4
Obiectul de studiu al disciplinei dreptului constituţional

şi metodele de cercetare

§1. Obiectul de studiu al disciplinei dreptului constituţional

Obiectul de studiu al dreptului constituţional îl constituie în principal

prevederile înscrise în legile fundamentale. Studiul acestei discipline nu se
limitează doar la aceste prevederi, ci şi la cele înscrise în legile organice, în
legile ordinare sau în alte acte normative, adoptate în prelungirea normelor
constituţionale, care privesc raporturile sociale legate de forma de stat,
forma de guvernământ, tipul de regim politic, organizarea şi funcţionarea
parlamentului şi raporturile acestuia cu alte organe ale statului, raporturile
care se nasc între cele trei puteri ale statului, precum şi modul de instituire
şi garantare a drepturilor fundamentale a cetăţenilor.
Obiectul dreptului constituţional modern aflat sub semnul exigenţelor
statului de drept, are trei componente:
- Instituţională care priveşte instituţiile politice, precum şi
fundamentele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale;
- Normativă sau fundamentală care priveşte sistemul surselor de drept
sau sistemul normativ;
- Substanţială sau relaţională care priveşte drepturile şi libertăţile
fundamentale.

§ 2. Metodele de cercetare ale disciplinei dreptului

constituţional

Cercetarea dreptului constituţional presupune utilizarea unor metode

proprii de cercetare cum sunt:
- Metoda exegetică;
- Metoda analitico-sintetică;
- Metoda complexă.

Secţiunea 5

Subiectele dreptului constituţional

Subiectele dreptului constituţional sunt autorităţile publice şi

persoanele fizice care participă la raporturile juridice de drept
constituţional, dobândind astfel drepturile şi obligaţiile corelative cuprinse
în dispoziţiile constituţionale. Caracteristica esenţială a raporturilor de drept
constituţional este dată de faptul că, întotdeauna unul dintre subiecţii
raportului de drept constituţional este unul colectiv, reprezentat de către
popor, stat, autorităţile sau instituţiile publice, ori unele persoane juridice
publice. Alături de subiectele colective întâlnim şi indivizii ca subiecţii
individuali, cum sunt cetăţenii, apatrizii şi străinii.

Secţiunea 6
Izvoarele dreptului constituţional
Izvorul de drept desemnează forma de exprimare a dreptului. Atât
noţiunea de izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare a
dreptului au în vedere calea parcursă de voinţa generală pentru a deveni
normă juridică. În doctrina juridică se face distincţia între izvoarele
materiale ale dreptului şi izvoarele formale ale dreptului. Prin izvor de drept
material se înţelege totalitatea condiţiilor vieţii materiale ale societăţii şi
factorii care determină conţinutul normelor de conduită socială impuse
respectului general cu ajutorul forţei de constrângere a statului. Izvorul
formal al dreptului reprezintă forma specifică de exprimare a normelor
juridice, adică a acelor reguli generale de conduită care trebuiesc urmate şi
respectate de părţile raporturilor juridice. Naşterea normelor juridice este
influenţată de factori precum: ierarhia organului de stat care le emite,
conţinutul şi întinderea domeniului lor de reglementare, forţa lor
obligatorie, procedura legislativă prin care sunt elaborate, etc.1.

§ 1. Izvoarele doctrinale ale dreptului constituţional

1. În Anglia, prima constituţie burgheză a fost formată din obiceiuri

şi anumite acte scrise, acte care puteau să fie modificate oricând prin
intermediul legilor ordinare. Constituţia engleză a luat naştere într-un
proces istoric şi social specific, început odată cu adoptarea Marii Charte a
Libertăţii în anul 1215, fiind constituită din obiceiuri constituţionale
dezvoltate prin intermediul jurisprudenţei şi din documente scrise care au
însă un domeniu de aplicare atât de limitat încât nu pot să constituie, ele
însele, o structură constituţională. Formal izvoarele constituţiei engleze
cuprind statute, pacte, jurisprudenţa şi doctrina. Statutele sunt legi adoptate
de către Parlament care privesc organizarea politică a statului.
La baza constituţiei engleze au stat lucrări de referinţă în istorie în
general şi în ştiinţa dreptului constituţional comparat în special, cum sunt:
- Magna Charta Libertatum;
-Petition of Right;
- Habeas Corpus;
- Bill of Rights;
- Act of Settlement;
- Parliament Acts.
2. În Statele Unite ale Americii, a fost adoptată în anul 1787,
Constituţia de la Philadelphia, constituţie, care a întărit puterea executivă,
sustrăgând-o controlului puterii legislative. Având la bază ideile şcoli
dreptului natural privind necesitatea existenţei în cadrul societăţii a unui
contract social prin care indivizii renunţă la aceea parte a libertăţii lor
naturale, necesare traiului lor în comun, în folosul statului, fondatorii
constituţiei americane au prevăzut în normele constituţionale printr-o
îmbinare armonioasă şi echilibrată a instituţiilor de guvernare, principiul
separaţiei puterilor în stat.
2. În Franţa, în urma Revoluţiei burgheze din anul 1979, a fost
adoptată Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de către Adunarea
Stărilor Generale, constituită în Adunare Națională cu drepturi
constituante, prin care s-a limitat puterea monarhului şi s-au garantat
drepturi cetăţeneşti, precum şi anumite libertăţi. Această Declaraţie, a avut
un mare rol progresist prin reglementarea unor drepturi şi libertăţi
democratice, şi prin înscrierea în art. 16 a principiului separaţiei puterilor în
stat, ca mod de organizare şi funcţionare a puterilor statului. Astfel, în art.
16 din se prevede că: ”Orice societate în care garanţia drepturilor nu este
1
S. Fildan, N.M. Stoicu, I. G. Mihnea, A. Moroşteş, The formal sources of Romania
law, în V. Rebreanu Current Problems of Legal Theory and Comparative Law, Editura
Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012, p. 107-116.
asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”. Declarația
drepturilor omului și cetățeanului a rămas ca preambul al Constituției din
anul 1791, constituţie care a menţinut monarhia, a limitat puterea regelui şi
a creat Adunarea Naţională Legislativă. Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului a făcut distincţie între puterile constituite, respectiv
adunările legiuitoare alese pe baza constituţiei în vederea adoptării legilor
ordinare şi puterea executivă şi cea judecătorească, pe de o parte, şi puterea
constituantă, singura în măsură să adopte sau să modifice constituţia, pe de
altă parte.
Constituţiile ulterioare ale Franţei au consacrat în mod expres,
principiul separaţiei puterilor în stat pentru definirea tipului de regim
politic caracteristic acestei ţări.

§ 2. Izvoarele formale ale dreptului constituţional

1. Constituţia şi legile constituţionale;

2. Legea şi celelalte acte juridice normative cu putere de lege;
3. Convenţiile internaţionale;
4. Regulamentele parlamentare;
5. Cutuma ;
6. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale ;
7. Doctrina;

Capitolul II
TEORIA CONSTITUŢIEI

Secţiunea 1
Noţiunea de constituţie şi procedeele de
adoptare a constituţiilor

§ 1. Noţiunea de constituţie

Constituţia ca lege fundamentală a unui stat, se impune prin

complexitatea reglementărilor, având pe lângă dimensiunile juridice şi
puternice semnificaţii politice. Constituţia este filtrul prin care marile
deziderate politico-sociale pătrund în sistemul juridic.
Etimologic, noţiunea de constituţie provine din latinescul constitutio,
care înseamnă aşezare cu temei sau starea unui lucru.
Sub aspectul conţinutului său, Constituţia desemnează ansamblul
normelor juridice care privesc instaurarea, organizarea şi exercitarea puterii
în stat, adică totalitatea normelor juridice care reglementează organizarea şi
funcţionarea statului şi a autorităţilor sale, funcţionarea acestor autorităţi şi
garantarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti.
 Sub aspect formal, constituţia reprezintă, ansamblul de norme juridice
adoptate şi modificate după o procedură specială derogatorie de la
procedura obişnuită de adoptare a legilor ordinare.

§ 2. Procedeele adoptare a constituţiilor

Adoptarea constituţiilor scrise care să stabilească reguli clare şi

precise privind raporturile dintre stat şi cetăţeni s-a impus cu necesitate la
sfârşitul sec. al XVIII-lea, când monarhiilor absolute li s-au substituit pe
cale revoluţionară, republici sau monarhii constituţionale. Având în vedere
modul în care s-au produs astfel de schimbări, şi au apărut constituţiile, în
doctrină constituţiile au fost împărţite în carte concedate, pacte, statute,
convenţii, constituţii referendare şi constituţii parlamentare.
a) Constituţia acordată, octroiată sau carta concedată;
b) Constituţia plebiscitară sau statutul;
c) Constituţia pact;
d) Constituţia convenţie;
e) Constituţia referendum;
f) Constituţia parlamentară .

Secţiunea 2
Clasificarea constituţiilor

§1. Constituţii scrise şi constituţii cutumiare

Constituţiile ca legi fundamentale ale statului au cunoscut mai multe

forme în care s-au exprimat. O primă clasificare a constituţiilor a fost
făcută, în doctrină, în constituţii cutumiare şi constituţii scrise. Constituţiile
cutumiare au precedat constituţiile scrise şi de aceea unii doctrinari au
considerat că momentul apariţiei constituţiilor l-a constituit sec. XII-XIII
când a apărut primele reguli constituţionale cutumiare în Anglia, în timp ce
alţi autori au considerat că momentul apariţiei constituţiilor l-a constituit
apariţia primelor constituţii scrise în sec al XVIII-lea. Indiferent de
contradicţiile existente în doctrină cu privire la acest aspect, apariţia
constituţiilor a reprezentat un proces care s-a desfăşurat în timp.

§ 2. Constituţii suple sau flexibile şi constituţii rigide

Constituţiile scrise se clasifică în constituţii suple ori flexibile şi în

constituţii rigide.
 Secţiunea 3
Conţinutul normativ al constituţiei şi ierarhia actelor normative

§ 1. Conţinutul normativ al constituţiei

Conţinutul normativ al constituţiei este unul complex, deoarece

constituţia este cel mai important act politico-juridic din stat şi ocupă cea
mai importantă poziţie în sistemul normativ al statului.
De-a lungul vremii s-a încercat identificarea conţinutului normativ al
constituţiei pornind de la criteriile de definire a constituţiei din punct de
vedere material şi din punct de vedere formal. În sens material, constituţia
cuprinde ansamblul normelor care privesc instaurarea, exercitarea şi
menţinerea puterii de stat, indiferent de actul normativ în care acestea sunt
reglementate, iar în sens formal, constituţia desemnează totalitatea normelor
înscrise într-o constituţie, indiferent dacă acestea reglementează materii
fundamentale care privesc puterea de stat sau alte relaţii sociale. Conţinutul
normativ al constituţiei a fost stabilit atât prin enumerarea elementelor sale
de conţinut cât şi prin stabilirea deosebirilor care există între constituţie şi
celelalte legi. Din punct de vedere al formei, o constituţie nu se deosebeşte
de celelalte legi, toate fiind emanaţia de voinţă a puterii legislative, adoptate
după o procedură prestabilită de constituţie. Având în vedere procedura
urmată pentru adoptarea, modificarea sau interpretarea lor, constituţiile
prevăd o procedură mai complicată, în timp ce legile ordinare presupun o
procedură mai simplă de adoptare. Din punct de vedere al conţinutului, o
constituţie se deosebeşte de o lege ordinară, întrucât constituţia cuprinde
principiile fundamentale ale structurii social-economice, ale organizării şi
funcţionării statului, precum şi reglementarea drepturilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor, pe când o lege ordinară, chiar dacă are în parte
un astfel de obiect, ea detaliază reglementările constituţionale.

§ 2. Constituţia şi ierarhia actelor normative

Forţa juridică a actelor normative într-un stat este guvernată de câteva

principii, care conduc la o ierarhizare a actelor juridice normative, în sensul
că:
- organele statului au o competenţă concretizată în capacitatea de
edictare a actelor normative, care diferă de la o categorie la alta de organe
în funcţie de modul de distribuire a puterii;
- forţa juridică a fiecărui act normativ, depinde de competenţa
organului emitent;
- fiecare act, având o anumită forţă juridică, duce la o ierarhie a
actelor normative;
- datorită ierarhizării actelor normative, un act emis de către un organ
inferior trebuie să fie subordonat oricărui act emis de un organ superior.
 Secţiunea 4
Revizuirea, abrogarea şi suspendarea constituţiei

§ 1. Revizuirea Constituţiei

Revizuirea constituţiei este încredinţată de regulă organului care a şi

adoptat-o potrivit principiului simetriei juridice. Adoptarea sau modificarea
constituţiei se face de regulă de către o adunare constituantă. Se distinge
astfel, între puterea constituantă originară şi puterea constituantă instituită.
Puterea constituantă originară are la bază puterea poporului, adică puterea
„celui care a creat statul sau a înfăptuit revoluţia” şi care este mandatată de
către corpul electoral să adopte o nouă lege fundamentală. Puterea
constituantă instituită sau derivată este puterea prevăzută într-o constituţie
anterioară, însărcinată cu atribuţia de a modifica legea constituţională
existentă, în limitele şi cu respectarea procedurii de revizuire înscrise în
corpul constituţiei.

§ 2. Abrogarea Constituţiei

Abrogarea constituţiei poate să fie făcută de către puterea

constituantă şi semnifică scoaterea din vigoare a textului unei constituţii.
Abrogarea poate să fie totală sau parţială; expresă sau tacită.

§ 3. Suspendarea Constituţiei

1. Suspendarea constituţiei
2. Efectele juridice ale suspendării constituţiilor prin revoluţii,
lovituri de stat, ori alte evenimente excepţionale .

Secţiunea 5
Supremaţia constituţiei

§ 1. Justiţia constituţională

Justiţia constituţională desemnează ansamblul instituţiilor şi a

tehnicilor prin intermediul cărora este asigurată supremaţia constituţiei.
Definită astfel, justiţia constituţională cuprinde următoarele componente:
- se realizează prin intermediul unui organ care este învestit cu o parte
a justiţiei;
- se realizează prin anumite forme şi mijloace specifice, chiar dacă
acestea prezintă unele trăsături comune cu mijloacele sau formele altor
genuri de justiţie;
 - scopul justiţiei constituţionale îl constituie asigurarea supremaţiei
constituţiei.

§ 2. Controlul constituţionalităţii legilor

Sancţiunea supremaţiei constituţiei se realizează în practică prin:

controlul exercitat de opinia publică; controlul prin referendum; controlul
judecătoresc; controlul printr-un organ unic, special şi specializat.
Controlul constituţionalităţii legilor este cea mai importantă garanţie
prin care se asigură supremaţia constituţiei.
1. Controlul constituţionalităţii legilor în ţările cu constituţii
flexibile
2. Controlul constituţionalităţii legilor în ţările cu constituţii
rigide
3. Forme de control a constituţionalităţii legilor

a) Controlul de constituţionalitate asupra proiectelor de legi;

b) Controlul constituţionalităţii legilor anterior sancţionării sau
promulgării;

c) Controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare;

- Controlul înfăptuit de instanţele judecătoreşti de drept comun cu
ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor;
- Controlul înfăptuit de instanţa judecătorească supremă, sesizată să
judece excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor
judecătoreşti inferioare;
- Procedura amparo;
- Controlul înfăptuit de o Curte Constituţională special constituită în
afara sau în cadrul puterii judecătoreşti;
4. Controlul de constituţionalitate a legilor în România

Controlul de constituţionalitate consacrat de către Constituţia

României a introdus un sistem mixt în ceea ce priveşte controlul de
constituţionalitate al legilor, în cadrul căruia controlul de constituţionalitate
anterior promulgării legii şi cel posterior intrării în vigoare a legii înfăptuit
pe cale de excepţie, sunt încredinţate aceluiaşi organ: Curtea
Constituţională.
a) Controlul a priori de constituţionalitate;
b) Controlul de constituţionalitate a posteriori.
 Capitolul III

CONSTITUŢII ŞI ACTE CU CARACTER

CONSTITUŢIONAL ADOPTATE ÎN DEZVOLTAREA
CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI
Secţiunea 1

Acte cu caracter constituţional adoptate în Principatele Române în

secolul al XVIII-lea

§ 1. Regulamentele organice

§ 2. Proclamaţia de la Izlaz

§ 3. Convenţia de la Paris

§ 4. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Secţiunea 2
Monarhia constituţională parlamentară

§ 1. Constituţia din anul 1866

§ 2. Constituţia din anul 1923

Secţiunea 3
Dezvoltarea constituţională a României
în perioada 1938-1947

§ 1. Constituţia din anul 1938

§ 2. Regimul personal al mareşalului Ion Antonescu

§ 3. Repunerea în vigoare a Constituţiei din anul 1923

1. Actul de la 23 august 1944

2. Actul de la 30 decembrie 1947
 Secţiunea 4

Constituţiile comuniste

§ 1. Constituţia din anul 1948

§ 2. Constituţia din anul 1952

§ 3. Constituţia din anul 1965

Secţiunea 5

Dezvoltarea constituţională a României după anul 1989

§ 1. Actele constituţionale adoptate după 22 decembrie 1989

1. Comunicatul Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie

1989
2. Decretul-lege nr. 2 din anul 1989
3. Decretul-lege 92 din anul 1990

§ 2. Adoptarea Constituţiei din anul 1991

1. Pregătirea şi adoptarea Constituţiei din anul 1991

2. Principiile generale ale Constituţiei din anul 1991

Capitolul IV
TEORIA STATULUI
Secţiunea 1

Statul ca instituţie. Personalitatea juridică a statului

§ 1. Noţiunea de stat

Statul reprezintă ansamblul organelor politice de guvernare ce

desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice, forma organizată a
puterii poporului, sau mai exact mecanismul sau aparatul statal,
personificarea juridică a unei naţiuni înfăptuită ca urmare a centralizării
politice, economice şi juridice a elementelor naţiunii, precum şi subiect şi
suport al autorităţii publice.
 Statul ar fi apărut ca fenomen natural, rezultat din diferenţierea
naturală între indivizi şi prin impunerea de către un grup social a forţei sale
asupra celeilalte părţi a populaţiei.

§ 2. Personalitatea juridică a statului

Statul din punct de vedere juridic apare ca o persoană juridică, care

are în proprietate un teritoriu şi este înzestrată cu drepturi subiective. Ca
atare, se impune a se face distincţie între dreptul subiectiv şi dreptul
obiectiv.
Din punct de vedere juridic, prin noţiunea de persoană se desemnează
totalitatea indivizilor care au capacitatea de a fi înzestraţi cu drepturi
subiective şi obligaţii. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de
persoană, provine din latinescul persona şi desemnează masca cu care
actorii îşi acopereau faţa când jucau în comediile sau în tragediile antice.
Prin analogie, indivizilor care joacă un rol în viaţa juridică, având drepturi
şi obligaţii, dreptul roman le-a atribuit conceptul de “persona”.
Statului, având drept de proprietate asupra teritoriului său, i se
atribuie prin diferite legi o capacitate juridică foarte amplă. În acest sens,
statul fiind lipsit de voinţă proprie, recurge la anumite persoane fizice,
agenţi ai statului pentru realizarea scopurilor sale, fiind înzestrat cu drepturi
şi obligaţii stabilite prin lege.
Explicarea personalităţii juridice a statului a condus în doctrină la
formularea următoarelor teorii:
- teoria ficţiunii;
- teoria personalităţii morale-realitate naturală;
- teoria personalităţii morale-realitate juridică;
Aceste teorii au fost criticate, în doctrină, pe considerentul că singura
realitate care poate să fie verificată din punct de vedere ştiinţific, este
existenţa diferitelor voinţe individuale din care poate să rezulte o voinţă
nouă, voinţa unităţii statale. Aceasta deoarece, statul nu este o persoană
reală, înzestrată cu voinţă proprie, şi din acest motiv, numai anumitor
organe de stat li se încredinţează funcţia legislativă, funcţia executivă şi
funcţia jurisdicţională. Deci statul nu poate comanda indivizilor, ci numai
organele lui şi, ca atare nu are drept subiectiv de comandă, prin lege,
organelor lui atribuindu-li-se funcţii de comandă.
 Secţiunea 2
Elementele statului

§ 1. Populaţia

§ 2. Teritoriul

§ 3. Autoritatea publică

Secţiunea 3
Funcţiile statului, agenţii statului şi
actele prin care se înfăptuiesc

§ 1. Funcţiile statului

Doctrina constituţională contemporană distinge astfel, trei categorii

de funcţii ale statului:
- funcţii juridice ce rezultă din teoria clasică a separaţiei puterilor în
stat, potrivit căreia statul exercită trei funcţii respectiv, funcţia
legislativă, funcţia executivă şi funcţia jurisdicţională;
- funcţii politice care au în vedere menţinerea ordinii sociale interne şi
apărarea teritoriului naţional, implicarea în domenii sociale şi
asigurarea progresului economico-social;
- funcţii sociologice vizând constrângerea socială şi activitatea de
convingere a cetăţenilor în legătură cu compatibilitatea între
interesele generale şi cele personale. Din perspectivă economică,
doctrina vorbeşte despre funcţia de alocare a resurselor şi funcţia de
stabilizare economică şi de distribuire echilibrată a venitului
naţional.
1. Funcţia legislativă

2. Funcţia executivă

3. Funcţia jurisdicţională

§ 2. Actele prin care se înfăptuiesc funcţiile statului

Funcţiile juridice ale statului se exercită prin intermediul unor acte

juridice, adică prin intermediul unor manifestări de voinţă care produc
efecte juridice. Funcţia administrativă se exercită atât prin intermediul
actelor juridice cât şi prin intermediul unor fapte materiale-juridice sau
operaţii materiale-tehnic.

§ 3. Agenţii statului

Statul neavând voinţă proprie, distinctă de voinţa indivizilor care-l

compun, nu îşi poate exercita funcţiile decât prin intermediul unor persoane
fizice care constituie organele sale. Aceste persoane, care sunt competente
să exercite prin acte juridice, fapte materiale şi operaţiuni tehnice-materiale,
funcţiile statului, poartă denumirea de agenţi ai statului.
Pentru ca actele agenţilor statului să poată să fie atribuite statului, este
necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
- agenţii statului trebuie să aibă o învestitură legală, adică trebuie să
existe un act legal de numire, pentru ca actele pe care le emit să poată să fie
atribuite statului.
- actele agenţilor statului pentru a putea fi atribuite statului, trebuie să
fie emise cu respectarea competenţei care le-a fost stabilită prin lege.
- actele juridice emise de către agenţii statului, pentru a putea fi
atribuite statului, trebuie să fie emise cu respectarea formelor procedurale
prevăzute de lege atât pentru constituirea, cât şi pentru funcţionarea
organului competent.

Secţiunea 4
Forţele politice

§1. Forţele politice

Prin forţe politice se desemnează un ansamblu de fenomene politice şi

sociologice care stabilesc raporturile dintre individ şi puterea politică. Ele
influenţează puterea politică şi condiţionează funcţionarea sistemului
constituţional, fiind concentrate în partide politice, sindicate, patronate şi
asociaţii profesionale. Forţa politică trebuie să dispună de o multitudine de
mijloace politice, economice, militare, diplomatice, culturale etc., accentul
trebuind să cadă pe mijloacele de convingere şi pe utilizarea adecvata a
acestora.

§ 2. Partidele politice

Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor

români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea
voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie.
Ele sunt persoane juridice de drept public, prin activitatea lor promovând
pluralismul politic, valorile şi interesele naţionale, participând cu candidaţi
în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulând participarea
cetăţenilor la scrutin-uri.
 § 3 Sindicate. Patronate. Asociaţii profesionale.

Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi

desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor în condiţiile legii, contribuind
astfel la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale membrilor lor.

CAPITOL IV

FORMA DE STAT
Secţiunea 1

Structura de stat

§ 1. Noţiunea şi formele structurii de stat

Forma de stat este o noţiune complexă care cuprinde ca elemente

componente structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
Acest concept politico-juridic exprimă modul de constituire şi de organizare
a puterii pe teritoriul statului, caracteristicile şi prerogativele organismului
învestit cu funcţia de şef al statului şi metodele de guvernare. Opţiunea
pentru o anumită formă de stat este în primul rând o opţiune politică, care
echivalează cu un act politic de guvernare, fiind rezultatul unui referendum
popular.
Structura de stat desemnează modul de organizare a puterii publice pe
un teritoriu determinat. Din punctul de vedere al modalităţilor în care apare
puterea de stat constituită pe un teritoriu determinat şi cu o populaţie
definită, statele pot să fie: state unitare şi state compuse.

§ 2. State unitare

§ 3. Statul federal

§ 4 State compuse

Statul compus este alcătuit din mai multe state, care chiar dacă îşi
pierd suveranitatea externă, îşi păstrează o parte a suveranităţii interne.
Statele compuse se împart în asociaţii de state şi în ierarhii de state.
 1. Asociaţiile de state

Sunt cunoscute următoarele forme de asociaţii de state:

a) Uniunea personală
b) Uniunea reală
c) Confederaţiile de state

2. Ierarhiile de state

Sunt cunoscute în istorie următoarele forme de ierarhii de state:

a) Statul vasal
b) Statul protejat
c) Dominioanele britanice
d) Teritorii sub mandat
e) Statele sub tutelă internaţională

Secţiunea 2

Structura de stat a României şi organizarea administrativă a

teritoriului

§ 1. Structura de stat a României

Constituţia Românie stabileşte în art. 1 alin. (1) că „România este stat

… unitar şi indivizibil”. Caracterul unitar al statului român semnifică faptul
că acesta este organizat ca singură formaţiune statală în cadrul căreia s-a
instituit o ordine constituţională bazată pe o constituţie unică, care instituie
un singur sistem de organe ce îşi exercită autoritatea asupra întregului
teritoriu şi asupra întregii populaţii. Statul român apare în relaţiile
internaţionale ca subiect unic de drept internaţional, iar populaţia statului
are aceiaşi cetăţenie indiferent de naţionalitatea pe care fiecare individ şi-o
declară în mod liber.

§ 2. Organizarea administrativă a teritoriului

§ 3. Unităţile administrativ teritoriale

Secţiunea 3
Atributele statului român
 Constituţia României reglementează în primul său articol, într-o
formulare sintetică, elementele definitorii ale statului român, pentru ca apoi,
în următoarele trei articole, într-o dezvoltare firească, să reglementeze, pe
rând, suveranitatea, teritoriul şi populaţia. Aceste elemente definitorii ale
statului român, reprezintă valori supreme în spiritul tradiţiilor poporului
român.

§ 1. România - stat naţional

§ 2. România - stat unitar şi indivizibil

§ 3. România - stat suveran şi independent

§ 4. România - stat democratic

§ 5. România - stat de drept

§ 6. România - stat social

Secţiunea 4
Forma de guvernământ

§ 1. Noţiune. Clasificarea formelor de guvernământ

Forma de guvernământ exprimă modul în care se exercită puterea şi

constituirea şi organizarea autorităţilor statale, precum şi raporturile care se
nasc între acestea în procesul exercitări atribuţiilor lor. Într-o astfel de
accepţiune, forma de guvernământ cuprinde printre elementele constitutive
şi condiţiile în care realizează atribuţiile de şef al statului, raporturile
specifice care se stabilesc între organul chemat să îndeplinească aceste
atribuţii şi celelalte categorii de organe, îndeosebi cu parlamentul şi
guvernul.
Prima clasificare a formelor de guvernământ aparţine lui Aristotel
care a împărţit statele în:
- monarhii - puterea în stat era încredinţată unei singure persoane
(această formă s-a transformat ulterior în tiranie sau despotism);
- oligarhii - puterea în stat se divide între mai multe persoane (diarhia,
triumviratul, decemviratul), ori este încredinţată unui grup restrâns de
persoane (clasă socială ori clasă militară);
- democraţii - puterea în stat aparţine poporului care o exercita în mod
direct.
Ulterior, Montesquieu reţine tot trei forme de guvernământ însă le
nuanţează astfel:
 - monarhia – puterea în stat aparţine tot unei singure persoane însă
aceasta o exercită potrivit unor legi fixe şi prestabilite;
- despotismul –puterea în stat este exercitată în afara oricăror reguli
sau limite;
- republica – unde nu există un şef de stat ereditar, puterea în stat
aparţinând fie poporului (democraţie) fie unui grup de persoane
(aristocraţie).
Având în vedere clasificarea clasică şi adaptând-o la realităţile
contemporane, formele de guvernământ se împart în monocraţii, oligarhii şi
democraţii.
Delimitarea acestor forme de guvernământ este legată de modul de
exercitare a puterii suverane, pe teritoriul determinat al statului, în care este
instituit un singur sistem sau mai multe sisteme de organe înzestrate cu
suveranitate.
Noţiunea de formă de guvernământ este utilizată şi pentru a desemna
deosebirea care există între state ca urmare a modului de desemnare a
sefului statului, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale şefului statului şi
la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare. Sub acest aspect formele de
guvernământ, se împart în monarhii şi republici.

§ 2. Monocraţia. Oligarhia. Democraţia

1. Monocraţia

2. Oligarhia

3. Democraţia

a) Democraţia directă
b) Democraţia indirectă
c) Democraţia semi-directă
1. Democraţia semi-directă ca modalitate de implicare a corpului
electoral în activitatea legislativă a parlamentului, presupune următoarele
procedee de realizare:
- Referendumul legislativ posterior;
- Referendumul legislativ anterior;
- Iniţiativa legislativă;
- Vetoul popular;
- Opţiunea;
- Revocarea;
- Reccall-ul deciziilor judecătoreşti.

2. Democraţia semi-directă ca procedeu de legiferare exercitat de

şeful statului în concurs cu corpul electoral.
 d) Democraţia semi-directă ca formă de guvernământ prevăzută de
Constituţia României de la 1991

Constituţia României din 1991 reglementează două procedee de

realizare a democraţiei semi-directe:

1. Iniţiativa legislativă populară;

2. Referendumul.

§ 3. Monarhia. Republica

Deosebirea care există între state ca urmare a modului prin care este
desemnat şefului statului şi raporturile care se nasc între acesta şi puterea
legislativă au condus la împărţirea formelor de guvernământ în monarhii şi
republici.
1. Monarhia
2. Republica

§ 4. Forma de guvernământ a României

Articolul 1 alin. (2) din Constituţia României prevede că „forma de

guvernământ a statului este republica”. Spre deosebire de monarhie unde
puterea în stat este exercitată în virtutea unu drept ereditar sau divin, în
republici puterea în stat este un res publicae, şeful de stat fiind desemnat în
cadrul unor proceduri electorale democratice. Preşedintele României este
ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către corpul
electoral, nefiind subordonat Parlamentului.

§ 5. Sufragiul restrâns şi sufragiul universal

Desemnarea reprezentanţilor în organele reprezentative ale statului se

face de către corpul electoral prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat potrivit reglementărilor înscrise în legea electorală. Numai că în
realitate, corpul electoral nu înglobează întreaga naţiune, adică totalitatea
indivizilor de pe teritoriul statului ci numai acel segment care participă la
exerciţiul puterii publice.
În dreptul constituţional, reglementarea prin constituţie a dreptului la
vot, avându-se în vedere categoriile de cetăţeni excluşi de la sufragiul
politic, cunoaşte forma: sufragiului restrâns şi forma sufragiului universal.
1. Sistemul sufragiului restrâns.
2. Sistemul sufragiului universal

§ 6 Scrutinul

1. Noţiunea de scrutin
 Scrutinul reprezintă modalitatea prin care alegătorii îşi desemnează
reprezentanţii în cadrul organelor reprezentative. Tipul de scrutin reprezintă
un element fundamental al sistemului electoral, el determinând conţinutul
real al noţiunii de reprezentare şi funcţia instituţiei reprezentative precum şi
întreaga organizare şi desfăşurare a alegerilor care trebuie să fie corelată cu
tipul de scrutin.

2. Clasificarea sistemelor electorale

În funcţie de modul de atribuire a mandatelor, în sistemele

constituţionale sunt cunoscute trei tipuri de sisteme electorale şi anume:
a) Sistemul majoritar;
b) Sistemul reprezentării proporţionale;
c) Sistemul mixt.

Secţiunea 5

Regimul politic

§ 1. Definiţie. Clasificare

Regimurile politice au fost definite în literatura de specialitate ca

reprezentând: anumite modalităţi prin care este organizată puterea într-un
stat determinat; ansamblu unitar şi coerent structurat al normelor juridice şi
al mecanismelor constituţionale, politice, social-economice şi ideologice
prin care se realizează puterea politică; o noţiune complexă care face
trimitere la regulile de organizare şi funcţionare a instituţiilor fundamentale,
la sistemul de partide, la practica vieţii politice, la ideologie şi moravuri
politice.
Regimurile politice au fost clasificate în doctrină avându-se în
vedere diferite criterii, astfel:
- după modul de reglementare a principiului separaţiei puterilor în
stat, regimurile politice se clasifică în; regimuri politice parlamentare,
prezidenţiale guvernământ de adunare, directoriale şi semi-prezidenţiale sau
în regimuri politice bazate pe separaţia puterilor în stat şi regimuri politice
de confuziune a puterilor;
- după modalitatea de organizare a puterii, distingem între: regimuri
de confuziune a puterilor, de colaborare a puterilor şi de strictă separaţie a
puterilor sau între regimuri politice democratice şi regimuri politice
nedemocratice, ori între regimuri politice pluraliste, regimuri politice
dictatoriale şi regimuri politice mixte.
Unul dintre criteriile care stau la baza clasificării regimurilor politice
îl constituie modul de organizare şi funcţionare a puterii, funcţie de care
distingem între:
- regimuri politice clasice: guvernământul de adunare, regimul politic
parlamentar şi regimul politic prezidenţial;
- regimuri politice mixte: regimul politic semi-prezidenţial şi regimul
politic directorial.

§ 2. Regimuri politice bazate pe principiul separaţiei puterilor în

stat

1. Regimuri politice clasice

a) Regimul politic parlamentar

b) Regimul politic prezidenţial
c) Guvernământul de adunare

2. Regimuri politice mixte

a) Regimul politic semi-prezidenţial

b) Regimul politic directorial

§ 3. Regimuri politice de concentrare a puterii

§ 4. Regimul politic al României

CAPITOLUL V

SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT

Secţiunea 1
Originea şi evoluţia principiului separaţiei puterilor în stat

Secţiunea 2
Reglementarea constituţională a principiului separaţiei

puterilor în stat

CAPITOLUL VI

CETĂŢENIA
 Secţiunea 1

Noţiunea şi reglementarea legală a cetăţeniei

§ 1. Noţiunea de cetăţenie

Cetăţenia exprimă legătura şi apartenenţa unei persoane la statul

român. Noţiunea de cetăţenie poate să fie privită atât ca o instituţie juridică
cât şi ca statut al persoanelor cărora li se recunoaşte calitatea de cetăţeni.
Cetăţenia este o instituţie, deoarece există un anumit număr de norme
juridice care reglementează raporturi sociale, grupate în jurul necesităţii de
a se asigura plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie
şi alte legi, acelor persoane care prin sentimente şi interese sunt legate de
statul român. Privită ca statut juridic, cetăţenia implică dobândirea de către
cetăţeni a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale reglementate şi garantate
de Constituţie, precum şi asumarea obligaţiilor specifice.

§ 2. Reglementarea legală a cetăţeniei române şi principiile de

aplicare ale acesteia

§ 3. Drepturile şi îndatoririle specifice cetăţenilor români

Apartenenţa unei persoane fizice la un anumit stat, este concretizată

într-un număr de drepturi şi obligaţii pe care le are numai cetăţeanul faţă de
statul respectiv.
a) Drepturile pe care le au numai cetăţenii români;
b) Îndatoririle pe care le au numai cetăţenii români.

Secţiunea 2

Dobândirea cetăţeniei române

§ 1. Dobândirea de drept a cetăţeniei române

Cetăţenia română se dobândeşte potrivit dispoziţiilor legale de drept

şi prin efectul unui act juridic individual.
În dreptul constituţional comparat sunt cunoscute două sisteme
principale privind dobândirea de drept a cetăţeniei. Potrivit primului sistem,
cetăţenia se dobândeşte prin naştere. Dobândirea cetăţeniei, în acest sistem
are în vedere legătura de sânge - jus sanguinis -, copilul dobândind prin
naştere cetăţenia părinţilor săi. Potrivit celui de al doilea sistem cetăţenia se
dobândeşte, avându-se în vedere teritoriul statului pe care s-a născut copilul
- jus soli -, indiferent de cetăţenia părinţilor săi.
În România a fost adoptat principiul jus sanguinis, în ceea ce priveşte
dobândirea de drept a cetăţeniei române.
 În acest sens, cetăţenia română se dobândeşte de drept în următoarele
situaţii:
1. Dobândirea cetăţeniei române ca efect al naşterii ;
2. Dobândirea cetăţeniei române de către copilul născut pe teritoriul
statului român din părinţi necunoscuţi;
3. Dobândirea cetăţeniei române prin ;
4. Dobândirea cetăţeniei române de către copilul minor prin efectul
schimbării cetăţeniei părinţilor .

§ 2. Dobândirea cetăţeniei române prin efectul unui act juridic

individual

Cetăţenia română se dobândeşte şi prin efectul unui act juridic

individual prin repatriere sau prin acordare la cerere.

1. Repatrierea

2. Acordarea cetăţeniei române la cerere (încetăţenirea)

§ 3 Procedura de dobândire a cetăţeniei române

Secţiunea 3

Pierderea cetăţeniei române

§ 1. Pierderea cetăţeniei române de drept

1. Adopţia copilului minor cetăţean român de către un cetăţean

străin.
2. Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României, faţă de
unul sau ambii părinţi.
3. Pierderea cetăţeniei române de către copilul minor în urma
schimbării cetăţeniei părinţilor.
 § 2. Pierderea cetăţeniei române pe baza unui act juridic
individual

§ 3 Procedura de pierdere a cetăţeniei române

§ 4. Retragerea cetăţeniei române

Secţiunea 4

Aspecte speciale legate de cetăţenia română

§ 1. Dubla cetăţenie

§ 2. Cetăţenia de onoare

§ 3. Dovada cetăţeniei române

§ 4. Străinii şi apatrizii

CAPITOLUL VII

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI
Secţiunea 1

Noţiunea şi principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale

§ 1. Noţiunea de drepturi fundamentale

§ 2. Principiile generale ale drepturilor şi libertăţilor

fundamentale

1. Universalitatea drepturilor;
2. Neretroactivitatea legii;
3. Egalitatea în drepturi;
4. Ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice de numai de către cetăţenii
români;
5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate;
6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor;
7. Extrădarea şi expulzarea;
8. Prioritatea reglementărilor internaţionale;
9. Caracterul de excepţie al restrângerii unor drepturi şi libertăţi
individuale.

§ 3. Clasificarea drepturilor fundamentale

Secţiunea 2

Drepturile şi libertăţile fundamentale

înscrise în Constituţia României

§ 1. Libertăţi individuale

- Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

- Siguranţa persoanei
- Dreptul la apărare
- Dreptul de a locui pe teritoriul statului şi libera circulaţie în
ţară şi străinătate
- Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată
- Inviolabilitatea reşedinţei şi a domiciliului

§ 2. Drepturi social-economice şi culturale

- Dreptul la învăţătură
- Dreptul la cultură
- Dreptul la ocrotirea sănătăţii
- Dreptul la un mediu sănătos
- Dreptul la muncă
- Dreptul la grevă
- Dreptul de proprietate privată
- Libertatea economică
- Dreptul la moştenire
- Dreptul la un nivel de trai decent
- Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie
- Protecţia copiilor şi a tinerilor
- Protecţia persoanelor cu handicap
§ 3. Drepturi politice

§ 4. Drepturi social-politice

- Secretul corespondenţei
- Libertatea conştiinţei
- Libertatea de exprimare
- Dreptul la informaţie
- Libertatea întrunirilor
- Dreptul de asociere
- § 5. Drepturi garanţii
- Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
- Dreptul la petiţionare

Secţiunea 3

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Secţiunea 4

Avocatul poporului