IIIIIIIIIIIIIIIIIII

UNITATEA 1
1.1. Dreptul constituţional în sistemul unitar al dreptului

Relaţiile sociale devin raporturi juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin
norme juridice.
Norma juridică reprezintă condiţia absolută pentru existenţa unui raport juridic.
Norma juridica este o regula generala ,impersonala si

obligatorie al carui scop este asigurarea ordinii sociale,iar in caz de
nerespectare intervine forta de constrangere a statului .
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, norme care deşi reprezintă o

diversitate prin conţinutul şi forma lor se constituie ca elemente ale unui ansamblu
organizat care este sistemul dreptului.
Normele juridice se grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept.
Institutia juridica reprezintã acea grupare de norme juridice, ce fac parte din
acecasi ramurã juridica, care reglementeaza o anumità categorie de relatii sociale, ce
sunt inrudite dupà metoda de reglementare propri ramuri de drept respective,
, sau cu alte cuvinte un ansamblu de norme juridice între care exist o anumità
conexiune
Ramura de drept reprezinta gruparea cea mai vast de norme juridice ce au ca
obiect de reglementare relatile sociale dintr-o anumita sfera a vietii sociale, ce au
aceeasi metoda specifica de reglementare, acelasi obiect al reglementarii si principii
propriS°. De ex: ramura dreptului constitutional; ramura dreptului civil; ramura
dreptului penal; ramura dreptului administrativ; ramura dreptului mediului; ramura
dreptului financiar; ramura dreptului international privat; ramura dreptului
internetului, ramura dreptului inteligentei artificiale etc.
Mai multe instituti juridice, strâns legate intre ele, din aceeasi sfera de relatii
sociale formeaza o ramurà de drept.
Dreptul constituţional ca ramură a subsistemului de drept este o ramură

structurantă faţă de toate celelalte pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei
ramuri de drept este chiar legea fundamentală, respectiv Constituţia.
În doctrină se face distincţie între dreptul obiectiv şi drepturile subiectiv.
Dreptul obiectiv (norma agendi) este un ansamblu de reguli de conduita care

guverneazã raporturile între oamenii dintr-o colectivitate data,in scopul desfäsurárii
normale a vietii în societate, pe orice treaptã de evolutie a sa.
Dreptul subiectiv reprezinta ansamblul prerogativelor unei personae de
adetine drepturi asupra unor bunuri
Persoana este deci de la începutul şi până la sfârşitul existenţei ei biologice subiect de
drept, deci titular de drepturi şi obligaţii.
Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea raporturile juridice

de drept public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice.
Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul internaţional
public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal,
etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare,
fizice sau juridice şi raporturilor dintre ele.În dreptul privat cuprindem: dreptul civil,
dreptul comercial, etc.
1.2..Noţiunea de drept constituţional

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice,
cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul civil, dreptul penal, etc.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin
normele sale consacră şi ocroteşte cel mai importante valori economice, sociale,
politice.
În procesul apariţiei şi dezvotării dreptului, ca unul din principalele mijloace de
realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se
cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţia primelor constituţii scrise din
lume. Este ştiut că înaintea sfârşitului secolului al XVIII-lea nu existau constituţii, iar
guvernanţii se supuneau foarte rar unor reguli de drept.
Dreptul constituţional este definit ca acea ramură a dreptului unitar formată din
normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
2
Definiţiile materiale au în vedere specificul raporturilor sociale reglementate de
normele dreptului constituţional.
Definiţiile formale ale dreptului constituţional pun accent pe supremaţia normelor
constituţionale faţă de celelalte norme juridice.
1.2.2.Noţiunea de instituţii politice
Dreptul constituţional stabileşte între altele modul de organizare şi funcţionare

precum şi atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică.
Trăsăturile termenului de instituţie politică:
- are caracter stabil;
- organizarea şi atribuţiile instituţiilor politice sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională; - au drept scop satisfacerea unor interese de grup sau generale;
- dispun de autoritate pe care o exercită în mod legitim asupra unei colectivităţi.
În sens larg conceptul de instituţie se raportează la stat, organele de guvernare,
parlament, preşedinte, partide politice.
În sens restrâns instituţia politică se raportează exclusiv la organele statale, fiind
excluse partidele politice.
Instituţiile politice sunt definite ca fiind organismele care concură individual sau
împreună la exercitarea unitară a puterii politice.
- de grup sau generale;

- dispune de o autoritate pe care o exercită în mod legitim asupra unei colectivităţi
umane. În sens restrâns, conceptul de instituţie politică se raportează exclusiv la
organele statale, fiind excluse partidele politice.
În sens larg, această noţiune se raportează la stat, organele de guvernare, parlament,
preşedinte, guvern etc şi partide politice.
Instituţiile politice sunt organismele care concură individual şi împreună la
exercitarea unitară a puterii politice.
3
Unitatea de învăţare 2. Raporturile de drept constituţional
Rezumat
În literatura de specialitate se pune problema delimitării dreptului constituţional de
celelalte ramuri ale dreptului.
Criteriile de delimitare sunt în general:
- obiectul reglementării juridice;
- metoda reglementării juridice;
- interesul guvernanţilor;
Subiectele raporturilor de drept constituţional
Prezintă două trăsături specifice:
- Unul dintre subiecte este întotdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ
reprezentativ.
- Aceste subiecte acţionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii.
Subiectele raporturilor juridice de drept constituţional sunt:
-poporul
-statul
-organele statului
-unităţile administrativ-teritoriale
-partidele politice
-cetăţenii
-străinii şi apatrizii
Normele de drept constituţional
Normele de drept constituţional reglementează conduita subiectelor dreptului
constituţional în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi
în alte acte normative care sunt izvoare ale dreptului constituţional.
Se impun două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept:
- criteriul forţei juridice a normelor;
- criteriul obiectului de reglementare.
4
Normele de drept constituţional fac parte din ansamblul normelor juridice care
alcătuiesc dreptul unitar român şi au în consecinţă trăsături generale ale normei
juridice.
În literatura da specialitate se consideră că structura logico-formală a normei de drept
trebuie să facă distincţie între:
- aplicarea şi realizarea dreptului;
- structura logică a normei juridice; - formularea ei în termeni juridici.
Concluzionând, structura normei juridice este complexă şi este determinată de
specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează. Pornind de la această premisă s-
a stabilit că toate normele juridice au o dispoziţie al cărei conţinut este constituit de
drepturile şi obligaţiile părţilor şi că nu există norme juridice fără sancţiune, a căror
aplicare să fie lăsată la aprecierea fiecăruia.
Totuşi, sancţiunile în dreptul constituţional prezintă unele trăsături specifice:
- Pentru mai multe dispoziţii normative există o singură sancţiune;
- Sancţiunile în dreptul constituţional sunt specifice;
- Pot fi sancţiuni chiar şi în normele constituţionale, cu condiţia de a fi identificată
exact obligaţia, respectiv conduita subiectelor de drept;
- Pentru unele reglementări de principiu, de largă generalitate, cuprinse în
constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept. Normele de drept
constituţional pot fi clasificate în:
- - norme cu aplicare nemijlocită, care se aplică ca atare şi nu mai este nevoie
de o lege ordinară de aplicare.
- norme cu aplicare mijlocită, care dau o reglementare de principiu şi care
pentru a fi puse în aplicate la cazuri concrete sunt urmate de reglementări
suplimentare prin alte ramuri de drept.
5
Unitatea de învăţare 3. Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
3.1.Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituţional

Prin izvoare formale înţelegem formele specifice de exprimare a normelor
dreptului.
Criteriile pentru identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional sunt:
-autoritatea publică emitentă;
-conţinutul normativ al actului.
Sunt izvoare ale dreptului constituţional numai actele normative care sunt adoptate
de autorităţile publice reprezentative.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu aceste acte normative trebuie să
îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze
relaţii sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii.
Izvoarele formale ale dreptului constituţioanl român sunt:
- Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei. Constituţia este izvorul principal
al dreptului constituţional deoarece toate normele cuprinse în Constituţie sunt
norme constituţionale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru legile de modificare
(de revizuire) a Constituţiei.Legile de revizuire a Constituţiei , odată adoptate , fac
parte integrantă din Constituţie.
- Legea ca act juridic al Parlamentului. Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului
constituţional ci numai acelea care reglementează relaţii sociale fundamentale care
apar în cadrul procesului de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii, ex.
Legea partidelor politice, Legea cetăţeniei române, Legile electorale, Legea privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului, etc. Dispoziţiile art. 73 din Constituţie
clasifică legile în trei categorii:
- legi constituţionale care sunt actele normative ce au ca obiect revizuirea
Constituţiei. Aceste legi sunt întodeauna izvoare formale pentru dreptul
constituţional.
6
- legi organice care se caracterizează printr-un obiect specific de reglementare şi o
procedură de adoptare parlamentară diferită de cea comună.
- legi ordinare care cuprind norme ce reglementează orice relaţii sociale cu
excepţia celor ce formează obiectul de rglementare pentru legile constituţionale şi
cele organice.
Legile organice şi cele ordinare pot fi izvoare formale ale dreptulzi constituţional
numai în măsura în care reglementează relaţii sociale constituţionale.
Regulamentele Parlamentului. Reglementează relaţii sociale fundamentale legate de
putere şi sunt în număr de trei: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul
Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Ordonanţele Guvernului.
Pot fi izvoare formale ale dreptului constituţional ca urmare a delegării legislative
date de către Parlament, cu condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale care
apar în cadrul procesului de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii.
Tratatele internaţionale.
Sunt izvoare formale ale dreptului constituţional în măsura în care reglementează în
mod nemijlocit, direct relaţii sociale fundamentale care apar în cadrul procesului de
instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii. Tratatele trebuie să fie ratificate de
Parlament.
Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional trebuie
să fie de aplicare directă, nemijlocită, să fie ratificat de Parlament conform
dispoziţiilor constituţionale, să fie licit şi să cuprindă reglementări specifice dreptului
constituţional.
Aspecte particulare privind unele izvoare formale ale dreptului constituţional

Cutuma juridică(obiceiul juridic)
Cutuma juridică reprezintă în esenţă o regulă de conduită cu valoare normativă
care nu e consacrată în mod expres de un act normativ dar căreia societatea îi
7
recunoaşte forţa juridică datorită aplicării ei repetate la anumite raporturi sociale.
Pentru dreptul românesc cutuma, în general, nu este izvor formal.
Jurisprudenţa în dreptul român nu este izvor formal, cu toate acestea deciziile
Curţii Constituţionale a României pronunţate în procedura excepţiei de
neconstituţionalitate pot avea caracterul de izvoare formale ale dreptului
constituţional deoarece sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept conform
dispoziţiilor art. 146 din Constituţie.
Unitatea de învăţare 4. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept.

O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine norme
elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate
de conducere, dar o conducere la nivel superior tuturor activităţilor de conducere.
Necesitatea conformităţii întregului drept cu Constituţia duce la o a doua consecinţă.
Modificarea normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile
constituţionale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.
Unitatea de învăţare 5. Apariţia şi evoluţia constituţiilor
8
5.1. Cauze care au determinat apariţia constituţiilor
Conceptul de constituţie poate avea două accepţiuni:
- accepţiunea de lege, de act normativ;
- accepţiunea de categorie istorică, deoarece a apărut pe acea treaptă de dezvoltare
socială în care principiile dreptului feudal nu mai corespundeau.
Deşi termenul de constituţie este foarte vechi, el fiind adesea folosit în accepţiunea
sa de lege, actuala sa accepţiune s-a conturat în epoca modernă.
5.2. Constituţii şi constituţionalism
În esenţă, constituţia modernă are următoarele elemente:

-Respectarea principiului legalităţii conform căruia toată activitatea statală e
subordonată legii. Acest principiu presupune egalitatea în faţa legii a tuturor
subiectelor de drept şi are în vedere răspunderea juridică pentru activitatea oricărui
subiect de drept, inclusiv activitatea puterii statale. Principiul legalităţii are în vedere
respectarea domeniului legii, a competenţei constituţionale de reglementare conferită
de constituţie pentru Parlament şi Guvern.
-Principiul supremaţiei constituţiei. În acest sens în mod tradiţional constituţia scrisă
este considerată un pact social menit să legifereze puterea statală şi să garanteze
drepturile findamentale. Supremaţia constituţiei are în vedere conformitatea
întregului drept cu normele constituţionale, inclusiv garantarea juridică, care asigură
aceasta supremaţie.
- Dimensiunea valorică pentru viaţa socială. În acest sens constituţia reprezintă o

retrospectivă ideologică a valorilor sociale şi o perspectivă politică pentru programele
dorite a fi realizate. Normele cuprind valori aplicabile vieţii sociale, norme
reglementate în alte ramuri de drept.
9
- Constituţia ca opera a guvernaţilor. În acest sens se afirmă principiul conform
căruia titularul suveranităţii e poporul care în mod liber determină modul de
exercitare al autorităţii şi implicit a puterii.
- Constituţia în sens dinamic. Normele constituţionale sunt susceptibile diverselor
interpretări cum ar fi principiul statului de drept sau posibilele restrângeri ale
exerciţiului unor drepturi.
- Constituţia în sens social. Orice constituţie cuprinde valori importante ale unor
societăţi organizate statal. Constituţia României consacră caracterele statului român
sau atributele sale. Tot constituţia consacră principii importante ale organizării
economice cum ar fi principiul economiei de piaţă sau principiul aşezării juste a
taxelor şi impozitelor.
În esenţă, contituţia modernă are următoarele elemente:

-Respectarea principiului legalităţii
-Principiul supremaţiei constituţiei
- Dimensiunea valorică pentru viaţa socială
-Constituţia ca opera a guvernaţilor
-Constituţia în sens social
-Constituţia în sens dinamic
10
Unitatea de învăţare 6. Definiţia constituţiei
Rezumat
Teorii filosofice şi politologice care fundamentează noţiunea de Constituţie
Teoria dreptului natural şi ipoteza contractului social - întemeiată de olandezul
Hugo Grotius şi dezvoltată de Thomas Hobbes, Christian Wolf, J.J.Rousseau.
- condiţia primară a existenţei umane este starea de natură caracterizatoare prin
faptul că în cadrul ei indivizii, în baza unei autorităţi superioare, constituite,
înzestrată cu puterea de a le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină
interdependenţă uni faţă de alţii.
- oamenii, atunci când se conving de necesitatea convieţuirii într-o comunitate
organizată, renunţă la libertatea absolută şi acceptă să se supună unor autorităţi
superioare lor, printr-un contract social, rezultat al liberei manifestări de voinţă a
oamenilor.
Teoria lui John Looke conform căreia atunci când intră în societatea civilă,
indivizii nu renunţă la întreaga lor libertate naturală în folosul statului, ci numai la
acea parte a ei care este strict necesară traiului în comun.
Teoria lui Montesquieu concretizată în principiul separaţiei puterilor statului.
Teoria pragmatismului social şi al formalismului, ce stă la baza fundamentării şi
necesităţii constituţiilor scrise sistematic.
Teoria reprezentativităţii - argumentată favorabil de Montesquieu şi argumentată
în sens contrar de J.J.Rousseu.
Teoria constituţională a generalului de Gaulle care preconiza extinderea
puterii executivului şi limitarea rolului puterii legislative.
Teoriile contemporane - preocupate de fundamentarea teoretică a conceptelor de
„stat de drept” şi „societate civilă” şi a raporturilor dintre puteri şi mijloacele de
garantare şi protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
11
Conceptul de Constituţie are două sensuri:
a) sensul material: Constituţia cuprinde astfel ansamblul regulilor de drept
indiferent de natura şi forma lor având ca obiect constituirea, competenţa,
funcţionarea şi raporturile principalelor organe în stat.
b) sensul formal sau organic: Constituţia este ansamblul regulilor de drept
indiferent de obiectul lor, elaborate în scris şi sistematic, deci într-o formă distinctă
de către un organ de stat anume constituit în acest scop (adunarea constituantă) şi
urmând o procedură specifică - rigiditate constituţională.
Pentru a se obţine o definiţie modernă şi adecvată a Constituţiei trebuie avute în
vedere următoarele aspecte:
1. elementul comun cuprins în toate definiţiile este statul şi puterea de stat
2. Caracterul de lege al Constituţiei.
3. Caracterul de lege fundamentală al Constituţiei.
4. Forţa juridică definitorie a Constituţiei.
Unitatea de învăţare 7. Tipuri de constituţie
Constituţia este legea fundamentală a unui stat constituită din norme juridice
instituite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii fundamentale
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
7.1. Clasificarea constituţiilor după forma lor

7.1.1Constituţii cutumiare
Constituţia cutumiară rezultă din uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la

constiutirea, competenţa şi funcţionarea organelor puterii, raporturile dintre aceste
organe şi dintre ele şi cetăţeni. Deşi controversată în prezent, constituţia cutumiară
continuă să coexiste cu cea scrisă, îndeplinind o funcţie supletivă pe lângă aceasta din
urmă.
Regulile cutumiare constituţionale prezintă următoarele dezavantaje:
12
- nu simt clar definite, sunt incerte;
- sunt în continuă mişcare, ce are drept consecinţă ignorarea dacă un fapt derogator
de la cutumă poate constitui un precedent judiciar favorabil sau nefavorabil; - nu
constituie limite redutabile pentru limitarea puterilor constituite.
În raport de aceste dezavantaje, constituţia scrisă apare ca cel mai eficient mijloc de
afirmare a dominaţiei legii.
- cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă, preelaborată şi
riguros stabilită;
- cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea ei adecvată;
- nu există sisteme constituţionale cutumiare pure, ci combinate;
- trebuie să se facă distincţie între constituţia cutumiară şi cutuma constituţională.
7.1.2.Constituţii scrise
Constituţia scrisă este aceea materializată într-un act normativ adoptat după
proceduri solemne, derogatorii, cu o forţă juridică supremă şi care îşi propune să
substituie unor simple fapte istorice, o ordine juridică clară, sistematică, raţională şi
voluntară.
-este de regulă rigidă, necesitând proceduri speciale de adoptare şi modificare;
- se caracterizează prin stabilitate;
-consacră şi garantează mai eficient drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
- stabileşte reguli clare de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat;
-are ca fundament filosofic principiile superiorităţii legii scrise asupra cutumei şi
teoria contractelor scrise precum şi teoria contractului social a lui J.J.Rousseau.
7.2. Clasificarea constituţiilor după caracterele lor

7.2.1.Constituţii flexibile
Sunt constituţii flexibile sau suple acelea care cuprind reguli cu aceeaşi valoare din
punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii
legislative obişnuite. Constituţiile cutumiare sunt constituţii flexibile.
13
7.2.2.Constituţii rigide
Constituţiile rigide sunt acelea susceptibile de revizuire printr-o procedură
complexă, diferită de cea urmată pentru adoptarea legilor organice sau ordinare.
În acest scop sunt folosite diverse procedee din care enumerăm:
- stabilirea unor condiţii speciale de exercitare a iniţiativei de revizuire a constituţiei,
cum ar fi: limitarea subiectelor care pot avea o asemenea iniţiativă, controlul de
constituţionalitate din oficiu asupra iniţiativei de revizuire a constituţiei;
- interdicţia revizuirii constituţiei de către adunările legiuitoare obişnuite sau altfel
spus,
recunoaşterea revizuirii constituţiei numai în favoarea unei adunări constituante;
- instituirea unei proceduri speciale de dezbatere şi adoptare a iniţiativei de revizuire;
- necesitatea ratificării revizuirii prin referendum; - fixarea unor limite
materiale pentru revizuire. - sunt constituţii rigide, constituţiile scrise.
Rigiditatea constituţională este o caracteristică a constituţiilor scrise şi este esenţială
pentru stabilitatea acestora şi în acelaşi timp pentru asigurarea supremaţiei lor
Unitatea de învăţare 8. Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea

constituţiei
14
8.1. Procedee de adoptare a constituţiei
În principiu, iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal,
politic sau social care ocupă în sistemul politic al unei societăţi, locul cel mai
important.
Modurile de adoptare ale constituţiei exprimă existenţa unui proces complex cu

profunde semnificaţii politico-juridice în care se detaşează trei elemente principale:
- iniţiativa adoptării;
- organul competent denumit constituant sau putere constituantă;
- - modurile de adoptare.
8.1.1. Iniţiativa adoptării constituţiei

Doctrina constiuţională apreciază că iniţiativa adoptării constituţiei trebuie să
aparţină acelui organism statal politic sau social care ocupă în sistemul politic al unei
societăţi locul suprem şi în consecinţă cel mai în măsură să cunoască evoluţia şi
perspectivele colectivităţii pe care o reprezintă.
Din punct de vedere constituţional se pot distinge două situaţii distincte
referitoare la iniţiativa constituţională:
a) situaţia în care unele constituţii prevăd în textele lor organismul
statal care poate avea iniţiativa adoptării constituţiei;
b) situaţia acelor constituţii care nu prevăd în textele lor organismul
referitor la iniţiativa constituţională şi a căror adoptare rezultă din sistemul
general normativ al dreptului comun, referitor la adoptarea legilor ordinare.
8.1.2.Puterea constituantă
În ceea ce priveşte puterea constituantă sau organismul abilitat să aibă iniţiativa
constituţională se pot distinge două situaţii:
a) situaţia conform căreia potrivit textului constituţional, organul
suprem reprezentativ, guvernul, preşedintele sau un număr de alegători
15
repartizaţi proporţional pe unităţi administrativteritoriale, pot avea
iniţiativă constituţională;
b) situaţia corespunzătoare unui hiat politic în care regimul
constituţional nu mai funcţionează, cum ar fi spre exemplu perioada
revoluţiilor, a loviturilor de stat, etc., în aceste situaţii iniţiativa adoptării
constituţionale se bazează pe ideea de legitimitate politică şi ea
corespunzătoare claselor sociale sau grupurilor care-şi arogă aceste drepturi
de legitimitate politică.
8.1.3. Modurile de adoptare
Modul de adoptare al unei constituţii este specific fiecărei ţări, fiind determinat de
stadiul de dezvoltare economico-socială, de ideologia dominantă în momentul
adoptării.
Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:
Din punct de vedere al iniţiativei se cunosc diferite forme constituţionale, dintre care
unele au fost abandonate deoarece au fost considerate nedemocratice.
a) Constituţia acordată/ (charta concedată)- constituţia adoptată de
monarh, ca deţinător absolut al puterii, reprezintă cea mai rudimentară
formă constituţională Ex. Constituţia Franţei 1814, Constituţia Japoniei
1889, etc.
Constituţiile concedate erau deosebit de fragile, deoarece pe de o parte constituiau o
slabă garanţie din partea monarhului de a respecta drepturile fundamentale
cetăţeneşti, iar pe de altă parte puteau fi modificate foarte uşor.
b) Statutul este o formă constituţională, în care iniţiativa adoptării a
aparţinut monarhului şi a fost supusă ratificării prin plebiscit. Ex.
Constituţia Italiei 1848, Constituţia României 1938.
c) Pactul este o formă constituţională în care iniţiativa adoptării a aparţinut
în principiu adunării reprezentative, iar aprobarea a venit din partea
monarhiei ca o manifestare a consimţământului acesteia la noile norme
constituţionale.. Pactul este considerat a fi un contract între rege şi popor.
Constituţia României 1866, Constituţia României 1923.
16
d) Constituţia convenţie, este opera unei adunări denumită convenţie care
exprimă acordul
intervenit între toţi membrii societăţii, acord ce este considerat deasupra
parlamentului şi are efecte directe asupra puterilor delegate în stat.
Acest tip de constituţie, care vine din America a fost considerat un mijloc juridic
important pentru manifestarea suveranităţii naţionale.
e) Constituţia parlamentară este adoptată de către parlamente. Ex.
Constituţia României 1948,1952 şi 1965.
Rezumat
Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea
constituţiei. - Adoptarea constituţiei - moduri:
a) constituţia acordată;
b) statutul sau constituţia plebiscitară;
c) pactul;
d) constituţia convenţie;
e) constituţia parlamentară;
- Modificarea constituţiei: se face după o procedură diferită după cum avem de-a face
cu o Constituţie flexibilă sau cu o Constituţie rigidă.
- Suspendarea Constituţiei: înseamnă scoaterea din vigoare , în total sau în parte,pe o
perioadă determinată de timp a dispoziţiilor constituţionale.
- Abrogarea Constituţie este întâlnită în practica constituţională atunci când este
adoptată o nouă Constituţie.
Unitatea de învăţare 9. Conţinutul normativ al Constituţiei
Rezumat
17
Identificarea conţinutului normativ al Constituţiei prezintă un real interes mai
ales pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Determinarea
ştiinţifică a conţinutului normativ este necesară pentru:
- determinarea deosebirilor dintre constituţie şi legi;
- determinarea deosebirilor faţă de celelalte norme constituţionale;
- explicarea supremaţiei constituţiei;
- explicarea conţinutului complex al constituţiei.
În general constituţiile consacră:
a) principiul suveranităţii naţionale care indică deţinătorul legal al puterii;
b) principiul reprezentării conform căruia poporul îşi exercită prerogativele
suveranităţii sale prin intermediul unor organisme statale;
c) principiul separării puterilor în stat şi corespunzător acestuia modul de
constituire, organizare şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile
existente între acestea;
d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi
fizionomia spirituală a unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f) procedura controlului constituţionalităţii legilor;
g) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor potrivit condiţiilor social-
economice şi politice;
h) reguli procedurale privind modificarea constituţiei şi răspunderea
constituţională a unor categorii de demnitari.
Stabilirea conţinutului normativ al constituţiei prezintă importanţă sub trei aspecte:
- activitatea de redactare a constituţiei;
- deosebirile dintre Constituţie şi lege;
- fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei.
S-a făcut distincţie între normele constituţionale cu aplicare nemijlocită şi cele ce
reglementează relaţiile sociale privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale
sau cele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale; iar pe de altă parte
normele constituţionale cu aplicare mijlocită fiind acelea prin care se stabilesc
principiile constituţionale şi se aplică relaţiilor sociale prin intermediul altor norme
de drept cu forţă juridică inferioară.
18
Unitatea de învăţare 10. Principiul supremaţiei constituţiei
Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind

trăsături şi elemente politice şi juridice. Acest concept exprimă poziţia supraordonată
a constituţiei atât în sistemul de drept cât şi în tot sistemul social politic al fiecărei
ţări.
Deci supremaţia constituţiei reprezintă o calitate sau o trăsătură ce o situează în
vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal şi exprimă
poziţia supraordonată a acesteia, atât în sisitemul de drept cât şi în tot sistemul social-
politic.
Rezumat
Fundamentarea ştiinţifica a supremaţiei Constituţiei este apreciată diferit de autori:
a) Supremaţia Constituţiei se fundamentează pe principiul legalităţii,în sensul
că,legalitatea se sprijină pe principiul Constituţionalităţii.
a) Supremaţia Constituţiei se bazează pe conţinutul şi pe forma sa.
b) Supremaţia rezultă din modelele democratice şi sociale.
Concluzionând, putem afirma că fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei
s-a făcut la nivele succesive:
a) fundamentarea pe însăşi Constituţie - pe conţinutul, forma şi forţa juridică a
normelor conţinute;
b) fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor
statului;
c) fundamentarea pe trăsăturile puterilor statale.
Consecinţe juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:
1) consecinţe privind adoptarea Constituţiei;
2) consecinţe juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei;
3) deosebirile dintre Constituţie şi legi;
19
4) conformitatea întregului drept cu Constituţia.
Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:
a) controlul general al aplicării Constituţiei;
b) controlul constituţionalităţii legilor;
c) îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.
Unitatea de învăţare 11. Sisteme constituţionale contemporane
► Cuprinsul unităţii de învăţare 11:

11.1. Noţiunea şi clasificarea sistemelor constituţionale
11.2. Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al
Irlandei de Nord
11.3. Sistemul constituţional al S.U.A
11.4. Sistemul constituţional al Franţei
11.1. Noţiunea şi clasificarea sistemelor constituţionale

În literatura de specialitate conceptul de sistem constituţional e definit ca
reprezentând ansamblul coerent şi armonios structurat al instituţiilor politice şi ale
instituţiilor de guvernare consfinţite prin constituţie, prin intermediul cărora se
realizează procesul de conducere statală. Sistemul constituţional cuprinde reguli
politice cu valoare constituţională, instituţii politice, dar şi valori cu un caracter
ideologic sau istoric care formează conţinutul normelor constituţionale.
Propunem următoarea tipologizare în funcţie de următoarele criterii:
1. Din punct de vedere al concepţiilor politice ce stau la baza sistemului:
- sisteme politice bazate pe concepţia partidului unic de guvernământ -sisteme
totalitare; - sisteme politice bazate pe pluralismul politic şi instituţionalizare -
sisteme democratice.
2. În funcţie de raporturile existente între puterea legislativă şi cea executivă:
- sisteme constituţionale prezidenţiale: S.U.A. sau cele din America Latină;
- sisteme contituţionale semiprezidenţiale: Polonia, Franţa, România;
-sisteme constituţionale parlamentare: Marea Britanie, Germania, Elveţia, Italia, etc.
3. Din punct de vedere al doctrinelor ideologice dominante pot fi:
20
- sisteme ideologice bazate pe o ideologie dominantă oficială - fostele sisteme
constituţionale socialiste;
- sisteme constituţionale specifice statelor musulmane din Asia bazate pe regimul
musulman; - sisteme constituţionale bazate pe pluralismul ideologic.
4. Din punct de vedere al regimului politic şi al metodelor de
guvernământ: - sisteme constituţionale totalitare;
- sisteme constituţionale democratice.
5. Din punct de vedere al specificului juridic şi al elementelor tradiţionale istorice:
- sisteme constituţionale şi juridice de tip anglo-saxon;
- sistemul constituţional european;
- sistemul constituţional asiatic şi african; - sistemul constituţional sud-
american.
Toate aceste criterii de tipologizare scot în evidenţă şi caracteristicile comune. În
primul rând faptul că normele juridice reglementează într-un mod sau altul relaţiile
sociale fundamentale şi esenţiale privind puterea statală.
TEST DE AUTOEVALUARE
Definiţi conceptul de sistem constituţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
(timp de lucru 5 minute)
_____________________________________________________________________
___________
_____________________________________________________________________
___________
____________________________________________________________________
____________ _______________
11.2. Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de

Nord Trăsături generale care stau la baza sistemului:
21
- îmbinarea elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise;
- pragmatismul care stă la baza concepţiei polico-juridice a sistemului de drept;
- stabilitatea sistemului constitiuţional confirmată de practica parlamentară şi de
funcţionalitatea instituţiilor fundamentale, absenţa unei constituţii în sens formal.
Instituţiile constituţionale britanice erau deja conturate în secolul al XlV-lea, iar de la
sfârşitul secolului al XlV-lea ele au o fizionomie definitivă, ca rezultat al gândirii
juridice şi pragmatismului judiciar. Sistemul de drept britanic se sprijină pe
principiul legalităţii în sensul că toate organele statului respectă, ca şi orice cetăţean,
regula de drept postulată şi o consideră sacră atâta timp cât nu este abrogată.
Acest fapt se materializează în :
- la baza întregii activităţi sociale şi politice este aşezată legea;
- Guvernul nu are o putere arbitrară ci puterea sa derivă din lege;
- regula de drept se aplică în mod egal tututror indivizilor şi persoanelor juridice,
inclusiv autorităţilor publice;
- toate regimurile juridice ordinare din domeniul exercitării puterii politice alcătuiesc
regimul constituţional constituind reguli cu valoare superioară şi reguli cu valoare
inferioară subordonate acestora.
Constituţia Angliei se prezintă ca un sistem coerent de cutume la care se adaugă
texte juridice adoptate de parlament, având o valoare şi o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea intituţiilor politice, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi,
respectiv: Magna Charta Libertatum1215, Petition of Rights-1628, Habeas Corpus-
1679, Bill of Rights-1689, Reform Act-1832, Parlament Act-1959 etc. Alături de
aceste acte există şi se aplică un mare număr de tradiţii şi cutume cum ar fi:
formalismul acordului monarhului la dizolvarea Camerei Comunelor, alegerea
primului ministru din cadrul partidului politic care a obţinut victoria în alegerile
generale, regula ca primul ministru să fie membru al Camerei Comunelor,
solidaritatea ministerială în cazul prezentării demisiei primului ministru, obligaţia
monarhului de a semna legea votată de Parlament. Constituţia Angliei poate fi
considerată ca fiind:
- o constituţie nescrisă, fiind alcătuită din cutume, practică judiciară la care se adaugă
texte legislative;
22
- o combinaţie flexibilă, dreptul britanic nu face deosebire între normele cuprinse într-
o lege ordinară şi normele constituţionale;
- o constituţie acceptată unanim şi fără rezerve atât de guvernanţi cât şi de guvernaţi.
Instituţii politice constituţionale.
Parlamentul
Este compus din: Regină, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.
S-a format ca un organism politic în timpul Regelui, fiind iniţial convocat de acesta
pentru a obţine fonduri pentru Coroană, dar şi pentru a fi consultat în diferite
probleme privind Regatul.
Cu timpul Regelui i s-au impus o serie de limitări semnificative ale prerogativelor
sale, fapt ce a dus la afirmarea drepturilor fundamentale şi la ideea de respect al legii
ca bază a dezvoltarii vieţii de stat.
Totodată rolul politic al Camerei Lorzilor s-a diminuat din ce în ce mai mult,
devenind simbolic. În prezent puterea politică este concentrată în Camera
Comunelor, fiind exercitată în strânsă legătură cu programul partidului de
guvernământ. Camera Lorzilor
Iniţial a deţinut atribuţii superioare Camerei Comunelor şi chiar a exercitat un
control asupra acesteia. Este organizată aproape exclusiv pe baze ereditare,
suveranul şi guvernul dispun de dreptul de a numi noi lorzi. Din 1958 şi femeile cu
titlu nobiliar au primit dreptul de a deveni membre în Camera Lorzilor, care are 500
de membri.
Este condusă de un Lord Cancelar care este membru al guvernului şi Preşedintele
Curţii Supreme de Apel. Poate numi comisii speciale cu un caracter temporar,
însărcinate să rezolve problemele concrete.
Prin Actul Parlamentului din 1911 au fost stabilite raporturile dintre cele două
camere legislative care au avut rolul de a diminua atribuţiunile Camerei Lorzilor:
- un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fără acordul Camerei
Lorzilor; - proiectele legilor publice pot deveni lege fără aprobarea Camerei
Lorzilor dacă acestea sunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei
23
sesiuni parlamentare consecutive şi dacă au trecut doi ani de la a doua lectură a
proiectului în prima sesiune şi a treia lectură în cadrul celei dea treia sesiuni;
- durata maximă a mandatului Parlamentului a fost redusă la 5 ani;
- premierii sunt recrutaţi exclusiv dintre deputaţi, iar responsabilitatea membrilor
guvernului se angajează exclusiv în faţa Camerei Comunelor;
- în prezent Camera Lorzilor este considerată ca un organism de consultare şi avizare
a proiectelor de lege.
În prezent îndeplinesc 5 funcţii:
1. funcţia judiciară - are rolul unei curţi supreme de apel în materie civilă şi penală, se
pronunţă şi asupra legalităţii actelor puterii executive; are competenţa de a judeca
pe demnitarii puşi sub acuzare de Camera Comunelor.
2. funcţia de deliberare - pentru proiectele de legi care-i sunt trimise de Camera
Comunelor.
3. funcţia legislativă propriu-zisă - are dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a
face amendamente la proiectele adoptate de Camera Comunelor, cu excepţia
proiectelor ce au caracter financiar.
4. funcţia constituţională - Regina îşi prezintă anual mesajul tronului în Camera
Lorzilor solicitând primului ministru să includă în guvern pe unii dintre lorzi.
5. este un simbol al dezvoltării constituţionale a Marii Britanii. CameraComunelor
Concentrează practic întreaga putere legislativă a Parlamentului:
- membrii camerei sunt desemnaţi prin alegeri generale din 5 în 5 ani; votul
univerasal a fost introdus în 1918 şi este bazat pe scrutinul uninominal
majoritar, cu un singur tur;
- este prezidată de un speaker ales de către de către membrii camerei; are
sarcina de a conduce dezbaterile din cameră şi de a veghea la respectarea
regulilor de procedură parlamentară;
- în cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare cuprinzând
deputaţii aparţinând unuia dintre cele două partide principale; fiecare grup
parlamentar are un lider.
Funcţiile Camerei Comunelor:
24
-Manual universitar pentru învățământul cu frecvență redusă-
- funcţia legislativă-în orice domenii. Două categorii de legi:

- legi publice iniţiate de către guvern sau parlamentari privind interesele
publice;
- legi private care reglementează relaţii sociale de interes particular.
Dezbaterea unui proiect de lege se face în etapele:
- prezentarea sumară a proiectului fără dezbateri;
-dezbaterea concepţiei generale a proiectului şi a aspectelor mai importante (a
doua lectură); -a treia lectură în şedinţa în care proiectul este supus votului.
Legea votată este supusă Reginei spre promulgare.
Controlul parlamentar - se respectă principiul separaţiei puterilor în stat.
Miniştrii răspund în mod solidar în faţa Parlamentului, dar şi individual. Parlamentul
se reuneşte cel puţin o dată pe an. Regele
Simbol al tradiţionalismului din punct de vedere politic. Rolul politic al
monarhului este pur formal:
- desemnarea primului ministru din cadrai partidului majoritar;
- numeşte judecătorii, ofiţerii superiori, diplomaţii;
- sancţionarea legilor, cutuma recunoscând dreptul de veto, dar nu a mai fost
utilizat din secolul al XVIII-lea;
- prezintă mesajul tronului;
- conferă ordine şi distincţii;
- dizolvarea Camerei Comunelor la solicitarea primului ministru;
- atribuţii diplomatice;
- şef al bisericii anglicane.
1. Care sunt trăsăturile generale ale sistemului constituţional anglo-saxon?Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________
___________________________
2. Enumeraţii instituţiile politice constituţionale din sistemul anglo-saxon.Folosiţi

25
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
__________
11.3. Sistemul constituţional al S.U.A

Organizarea sistemului constituţional
american.
Are la bază Constituţia americană adoptată la 1 ianuarie 1787 şi care a fost amendată
de 21 de ori. Sistemul se caracterizează prin următoarele trăsături:
- baza filosofică şi ideologică o constituie pragmatismul filosofic american
şi principiul separării puterilor în stat în forma sa clasică;
- sistemul consacră rolul preponderent în stat al Preşedintelui republicii;
- consacră principiul conform căruia suveranitatea aparţine poporului şi
principiul democratismului social bazat pe iniţiativa şi consultarea
electoratului în probleme importante ale colectivităţii sau statului;
stabileşte caracterul federal al statului, precum şi forma de guvernământ: republica;
- consacră autonomia constituţională a fiecărui stat membru al federaţiei şi
garantarea manifestării populare;
- principiul descentralizării şi al autonomiei.
Organizarea federală a Statelor Unite.
Fiecare stat membru al Federaţiei are propria sa constituţie, care reprezintă o
transpunere la nivel local a constituţiei S.U.A.. În fruntea fiecărui stat se află un
guvernator ales prin vot direct, mandatul său fiind după caz între 2 şi 4 ani. Fiecare
stat membru al federaţiei are un parlament cu structură bicamerală: Senat şi Camera
Reprezentanţilor, cu excepţia Nebraska, care are o singură cameră.
În fiecare stat există o structură proprie a organelor administrative şi juridice şi de
aceea statele îşi adoptă propriul sistem administrativ, au bugete proprii, însă în
concordanţă cu legile unionale. Sistemul partidist al S.U.A..
Are al bază principiul partidismului, dar la viaţa propriu-zisă participă numai două
partide: republican şi democrat.
Principalele funcţii ale partidelor:
1 .funcţia electorală;
26
2.funcţia de conducere statală în special când deţin puterea.

La nivel unional puterile statale sunt organizate după principiul separării puterilor în
stat:
- puterea legislativă: Congresul american;
- puterea executivă: Preşedintele S.U.A.;
-puterea judecătorească: Curtea Supremă de Justiţie Federală şi instanţele
specializate.
Congresul S.U.A. are o structură bicamerală: Senat şi Camera Reprezentanţilor.
Iniţial a fost cel mai important organism constituţional, dar în prezent puterea
supremă în stat aparţine preşedintelui.
Camera Reprezentanţilor este formată din 435 de membri aleşi prin vot egal, secret şi
direct. Scrutinul e uninominal bazat pe principiul majorităţii de voturi şi organizat
într-un singur tur. Durata mandatului membrilor Camerei Reprezentanţilor este de 2
ani.
Senatul are 100 de senatori, câte 2 din fiecare stat membru al federaţiei, cu excepţia
statului Nebraska, care are unul singur.
Mandatul senatorilor este de 6 ani. O treime din numărul membrilor senatului se
reânnoiesc la fiecare 2 ani. Nu există o ierarhie constituţională între cele două
camere ale Congresului S.U.A. şi atribuţiile de bază ale acestuia constau în funcţiile
legislative şi controlul exercitat asupra executivului. Cu toate acestea, atribuţiile
camerelor nu sunt identice astfel:
Camera Reprezentanţilor are atribuţii privind: adoptarea bugetului federal,
impozitelor şi taxelor. Senatul are atribuţii mai importante în domeniul relaţiilor
internaţionale şi a controlului exercitat asupra executivului. Camera Reprezentanţilor
este condusă de un preşedinte ce este întotdeauna liderul majorităţii parlamentare.
Senatul are un preşedinte în persoana vicepreşedintelui S.U.A. Congresul american
are şi structuri operative de lucru, respectiv: Comitete şi subcomitete. Principala
activitate a camerelor se desfăşoară în structurile sale de lucru. Sesiunea parlamentară
e convocată cel puţin o dată pe an. Principalele funcţii:
- adoptarea legii federale; - stabilirea taxelor şi impozitelor;
- aprobarea fondurilor necesare administraţiei;
- aprobarea sau respingerea propunerilor privind numirea în
funcţiile statului a unor înalţi demnitari de către preşedinte;
- ratificarea tratatelor internaţionale; exercită controlul asupra
activităţii administraţiei.
27
Funcţia legislativă este cea mai importantă. Congresul poate legifera numai în
domeniile strict prevăzute de Constituţia S.U.A.. Iniţiativa legislativă aparţine
fiecărui membru al Congresului şi administraţiei S.U.A.. La baza Congresului stă
progarmul legislativ al Preşedintelui S.U.A., care e anunţat cu prilejul mesajului
adresat naţiunii.
Conform Constituţiei S.U.A. actele normative adoptate de Congres sunt legi
publice şi legi private.
În general legea e adoptată în mod succesiv în cele două camere ale Congresului.
Procedura legislativă în fiecare cameră cuprinde trei lecturi ale proiectelor de legi, ea
fiind adoptată după ultima lectură. Promulgarea legii se realizează de Preşedinte.
Conform Constituţiei are drept de veto, putând refuza promulgarea legii. În această
situaţie legea este returnată Congresului împreună cu obiecţiile formulate de
Preşedinte. El poate să adopte legea chiar în forma iniţială cu o majoritate de 2/3 din
membrii camerei, şi în acest caz legea este promulgată de drept, indiferent de dreptul
de veto exercitat de preşedinte.
Preşedintele poate să-şi exercite acest drept în timp de 10 zile de la adoptarea legii de
către Congres. Dacă nu-şi exercită acest drept, legea e promulgată de drept.
În practică Congresul poate împiedica numirea dreptului de veto al preşedintelui prin
suspendarea sesiunii parlamentare. În acest caz, la expirarea termenului de 10 zile,
legea este de drept promulgată, deoarece dreptul de veto al Preşedintelui poate fi
exercitat numai dacă Congresul este în sesiune.
Preşedintele S. U.A.
Conform Constituţiei, are largi prerogative executive şi îşi numeşte propria sa
administraţie. Este desemnat prin vot universal, egal, secret, indirect, de către un
Colegiu electoral format din mari electori desemnaţi în urma votului electoral.
Numărul de electori este de 335. Mandatul este de 4 ani, prin tradiţie începe la 3
ianuarie din anul următor şi o persoană poate îndeplini de cel mult doua ori funcţia de
preşedinte.
El desemnează un anumit număr de secretari de stat care sunt şi şefii diferitelor
departamente ale administaţiei publice. Atribuţiile lor sunt asemănătoare celor pe care
le au miniştrii în sistemele constituţionale parlamentare. Spre deosebire de aceste
sisteme constituţionale, secretarii de stat şi subsecretarii sunt subordonaţi direct şi
răspund numai în faţa preşedintelui.
În S.U.A. nu există un guvern în sensul tradiţional al cuvântului, iar puterea
executivă în stat la nivel central e exercitată de preşedinte şi administraţia numită de
el.
-
28
Vicepreşedintele S.U.A. este ales după aceleaşi procedee electorale dar nu are nici o
influenţă politică în activitatea statală, funcţia fiind mai mult onorifică, având rolul de
rezervă, când preşedintele nu-şi poate exercita atribuţiile.
Principalele atribuţii:
- şef al statului şi al puterii executive;
- comandant al forţelor armate;
- drept la iniţiativă legislativă şi de a promulga legile;
- garant al constituţiei;
- apărător al sistemului federal şi democratic al S.U.A.; - mediator între puterile
statului;
- supraveghează aplicarea directă a legilor.
Curtea Supremă de Justiţie
Reprezintă cel mai important organ judecătoresc din sistemul instituţional al
S.U.A., formată din judecători ce sunt inamovibili.
Curtea Supremă de Justiţie realizează şi controlul de constituţionalitate a legilor.
Sistemul judiciar federativ cuprinde:
- Curtea de Apel;
- Curtea de district;
Curtea cu jurisdicţie specială.
29
La toate aceste instanţe judecătorii sunt aleşi conform sistemului electoral în

vigoare, durata mandatului: între 2 şi 6 ani.
Senatul S.U.A. poate funcţiona ca instanţă de judecată, condusă fiind de Preşedintele
Curţii Supreme, când se procedează la judecarea Preşedintelui ca urmare a procedurii
punerii sub acuzare.
Enumeraţi trăsăturile sistemului constituţional american. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________ _____
11.4. Sistemul constituţional al Franţei

Este unul semiprezidenţial, pentru că puterea executivului este predominantă, în
special la nivelul Guvernului. Baza juridică a sistemului o constituie normele
Constituţiei din 1958.
Sistemul constituţional francez se caracterizează printr-un parlament ale cărui
atribuţii sunt limitate în raport cu atribuţiile executivului. Regimul politic
constituţional francez este caracterizat prin recunoaşterea principiilor separaţiei
puterilor în stat, consacrat la nivelul parlamentului şi guvernului, precum şi
principiile tradiţionale constituţionale ale pluralismului şi garantarea libertăţilor şi
drepturilor individuale.
Preşedintele Republicii franceze.
După 1962 e ales prin vot universal şi direct. Mandatul lui e de 7 ani. Are atât
competenţe personale: acelea de a prezida şedinţele Consiliului de miniştri şi ale
comitetelor superioare ale armatei, comandant suprem al armatei franceze, cât şi
atribuţii de decizie:
- numirea primului ministru şi a membrilor Guvernului, dar la propunerea
Parlamentului;
- exercită arbitrajul constituţional între celelalte autorităţi ale statului;
-asigură supremaţia constituţiei şi poate sesiza Consiliul Constituţional francez
pentru verificarea constituţionalităţii legilor;
- poate dizolva Parlamentul, dar după consultarea prealabilă a Guvernului şi a
preşedinţilor camerelor;
30
- în materie legislativă are obligaţia de a promulga legea şi poate solicita

parlamentului o nouă deliberare asupra proiectului de lege dacă o consideră
neconstituţională;
- poate iniţia procedura referendumului naţional în legătură cu proiectele de lege
privind organizarea autorităţii statului.
Consiliul de Miniştri.
Are următoarele atribuţii:
- stabileşte şi conduce politica naţională;
- are iniţiativă legislativă;
- poate emite norme cu putere de lege.
În cadrul Guvernului o poziţie privilegiată o are primul ministru, care
contrasemnează actele preşedintelui, stabileşte politica generală a guvernului şi
propune eliberarea din funcţie a miniştrilor. Guvernul răspunde politic şi juridic în
faţa parlamentului care poate dispune demiterea guvernului în situaţia în care adoptă
o moţiune de cenzură. Parlamentul francez are o strauctură bicamerală formată din
Adunarea Deputaţilor şi Senat. Atribuţiile celor două camere sunt similare, dar există
şi deosebiri:
- Adunarea naţională e aleasă prin vot universal şi direct pentru un mandat de 5 ani;
- Senatul e ales prin vot universal, indirect, pentru un mandat de 9 ani, existând şi
senatori de drept. Prin atribuţiile sale, Senatul formează o contrapondere la puterea
exercitată de Adunarea naţională şi contribuie la proiectele de legi prin adoptarea
unor amendamente. Fiecare cameră are colegii de conducere şi colegii parlamentare.
Sistemul francez parlamentar a instituit şi conferinţa preşedinţilor camerelor,
prin care se urmăreşte stabilirea de comun acord a ordinii de zi a şedinţelor
camerelor. Procedura legislativă are în vedere:
- dreptul la iniţiativă legislativă predominant al guvernului;
- recunoaşterea iniţiativei legislative a parlamentului.
Proiectul de lege se dezbate iniţial în comisiile parlamentare, după care în plenul
celor două camere. Legea e adoptată diferit de cele două camere, în caz de divergenţă
instituindu-se o comisie de mediere.
Primul ministru poate da o declaraţie în faţa parlamentului, act care echivalează cu o
asumare a răspunderii în faţa parlamentului.
Controlul parlamentar în faţa guvernului e realizat prin interpelări, moţiuni, dări de
seamă. Acest sistem constituţional este caracterizat prin stabilirea precisă a
raporturilor sociale ce sunt reglementate numai prin lege de către parlament.
După 1958 executivul a desfăşurat o intensă activitate legislativă proprie, prin
emiterea de regulamente, acte administrative cu valoare normativă, inferioare legii,
31
prin care sunt reglementate relaţii sociale ce nu fac obiectul direct al reglementării
prin lege.
Controlul de constituţionalitate e realizat prin Consiliul Constituţional francez,
organism politic şi jurisdicţional, construit din membrii numiţi de preşedinte sau de
drept: foştii preşedinţi ai Franţei. El este întotdeauna prealabil adoptării legii şi în
cazul în care Consiliul declară proiectul de lege ca neconstituţional, el nu mai poate fi
adoptat de parlament şi promulgat.
Enumeraţi principalele caracteristicii ale sistemului constituţional francez.Folosiţi
____________________________________________________________________
___________
____________________________________________________________________
___________
____________________________________________________________________
___________ _______
Rezumat
Noţiunea de sistem constituţional şi criterii de tipologizare.
În literatura de specialitate conceptul de sistem constituţional e definit ca
reprezentând ansamblul coerent şi armonios structurat al instituţiilor politice şi ale
instituţiilor de guvernare consfinţite prin Constituţie, prin intemediul cărora se
realizează procesul de conducere statală. Sistemul constituţional cuprinde reguli
politice cu valoare constituţională, instituţii politice, dar şi valori cu un caracter
ideologic sau istoric care formează conţinutul normelor constituţionale.
Propunem următoarea tipologizare în funcţie de următoarele criterii:
I. Din punct de vedere al concepţiilor politice ce stau la baza sistemului:
-sistemele politice bazate pe concepţia partidului unic de guvernământ =
sisteme totalitare; - sisteme politice bazate pe pluralismul politic şi instituţionalizare
= sisteme democratice.
II. În funcţie de raporturile existente între puterea legislativă şi cea executivă:
- sisteme constituţionale prezidenţiale: SUA sau cele din America Latină;
- sisteme constituţionale semiprezidenţiale: Poionia, Franţa, România;
- sisteme constituţionale parlamentare: Marea Britanie, Germania, Elveţia, Italia, etc.
III. Din punct de vedere al doctrinelor ideologice dominante pot fi:
- sisteme ideologice bazate pe o ideologie dominantă oficială:
- fostele sisteme constituţionale socialiste;
32
- sisteme constituţionale specifice statelor musulmane din Asia bazate pe regimul

musulman;
- sisteme constituţionale bazate pe pluralismul ideologic.
IV. Din punct de vedere al regimului politic şi al metodelor de guvernământ:
- sisteme constituţionale totalitare;
- sisteme constituţionale democratice.
V. Din punct de vedere al specificului juridic şi al elementelor tradiţionale istorice:
- sisteme constituţionale şi juridice de tip anglo-saxon;
- sistemul constituţional european;
- sistemul constituţional asiatic şi african; - sistemul
constituţional sud-american.
Toate aceste criterii de tipologizare scot în evidenţă şi caracteristicile comune. În
primul rând faptul că normele juridice reglementează într-un mod sau altul relaţiile
sociale fundamentale şi esenţiale privind puterea statală.
Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord Trăsături generale care stau la baza sistemului:
1. Îmbinarea elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise;
2. Pragmatismul care stă la baza conscepţiei politico-juridice a sistemului de drept;
3. Stabilitatea sistemului constituţional confirmată de practica parlamentară şi de
funcţionalitatea instituţiilor fundamentale. Absenţa unei constituţii în sens formal.
Sistemul constituţional al Franţei
Este unul considerat semi-prezidenţial, pentru că puterea executivului este
predominantă, în special la nivelul Guvernului. Baza juridică a sistemului o constituie
normele Constituţiei din 1958. Sistemul constituţional francez se caracterizează
printr-un Parlament ale cărui atribuţii sunt limitate în raport cu atribuţiile
executivului. Regimul politic constituţional francez este caracterizat prin
recunoaşterea principiilor separaţiei puterilor în stat. Consacră la nivelul Preşedintelui
şi Guvernului, precum şi principiile tradiţionale constituţionale ale pluralismului şi
garantarea libertăţilor şi drepturilor individuale.
Sistemul constituţional al S.U.A.
Are la bază Constituţia americană adoptată la 1 ianuarie 1787 şi care a fost amendată
de 21 de ori. Sistemul se caracterizează prin următoarele trăsături:
- baza sa filozofică şi ideologică îl constituie pragmatismul filozofic amsrican şi
principiul separării puterilor în stat în forma sa clasică;
- sistemul consacră rolul preponderent în stat al Preşedintelui Republicii;
- consacră principiul conform căruia suveranitatea aparţine poporului şi principiul
33
democratismului social bazat pe

iniţiativă şi consultarea electoratului în probleme importante ale
colectivităţii sau statului;
- stabileşte caracterul federal al statului, precum şi forma de guvernământ:
Republica; - consacră autonomia constituţională a fiecărui stat membru al
Federaţiei şi garantarea manifestării populare;
- principiul descentralizării şi al autonomiei- Organizarea federală a Statelor Unite
Fiecare stat membru al Federaţiei are propria sa Constituţie, care reprezintă o
transpunere la nivel local a Constituţiei SUA. În fruntea fiecaărui stat se află un
guvernator ales prin vot direct, mandatul său fiind după caz între 2 şi 4 ani. Fiecare
stat membru al Federaţiei are un parlament cu structură bicamerală: Senat şi Camera
Reprezentanţilor, cu excepţia statului Nebraska, care are o singură cameră.
În fiecare stat există o structură proprie a organelor administrative şi juridice şi de
aceea statele îşi adoptă propriul sistem administrativ, au bugete proprii, însă în
concordanţă cu legile unionale.
Lucrare de verificare
Analizaţi sistemul constituţional anglo-saxon.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:

În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată. Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării utilizarea bibliografiei specificate.
34
Unitatea de învăţare 12. Evoluţia constituţională în România

12.1. Periodizarea dezvoltării constituţionale a statului roman
12.2. Acte politice şi juridice cu caracter preconstituţional
12.3. Constituţia din 1866
12.6. Acte constituţionale adoptate în perioada 1944-1948
12.7. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965
12.8. Acte constituţionale adoptate în perioada 22 decembrie 1989 - 8
decembrie 1991
12.9. Conţinutul normativ al Constituţiei României din 1991
12.1. Periodizarea dezvoltării constituţionale a statului român

În literatura de specialitate dezvoltarea constituţională a unui stat e tratată în două
accepţiuni:
- în sens larg, acest proces se referă la dezvoltarea sau evoluţia vieţii de stat, respectiv
dezvoltarea politica a statului;
- în sens restrâns, se referă exclusiv la evoluţia instituţiilor de putere, la raporturile
dintre stat şi individ, precum şi la drepturile fundamentale aşa cum au fost
consacrate în constituţii sau în acte normative cu valoare constituţională.
Dreptul constituţional ca ştiinţă juridică tratează această problemă în sens restrâns.
Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale,
gradul de dezvoltare economică şi gradul de democratizare . Evoluţia nu a fost
simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi
ai societăţii. Este marcată de acte normtive cu valoare constituţională, prin care în
decursul timpului au fost reglementate relaţiile sociale privind puterea şi drepturile
fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinţei guvernanţilor este
determinată în mod direct de realităţile sociale existente la un moment dat.
În România ca şi în alte state europene evoluţia constituţională semnifică
democratizarea exercitarea puterii, limitarea puterilor discreţionare ale statului,
afirmarea principiului democraţiei privind organizarea socială, politică, juridică, în
stat şi consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Dezvoltarea constituţională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradiţiile
dar şi influenţele internaţionale împreună cu preluarea idelor democratice afirmate la
finele sec. XVIII şi începutul sec. XIX.
35
Una din problemele teoretice este aceea de a şti momentul istoric ce marchează
începutul dezvoltării constituţionale în România.
Nu există o demarcare clară şi nici opinii unanime în doctrină.
Este important de subliniat că în orice moment de dezvoltare au existat reglementari
juridice cutumiare sau scrise ce reglementează modul de exercitare al puterii şi
atribuţiile ce revin autorităţilor statului. Din punct de vedere ştiinţific, începutul este
marcat de adoptarea primelor constituţii, respectiv a actelor normative care din punct
de vedere formal dar şi al conţinutului răspund criteriilor generale de definire a
constituţiei. Este important a fi identificate actele normative constituţionale,
principiile generale ale constituţiei, separaţia puterilor în stat, reglementările cu
privire la consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În literatura de specialitate evoluţia constituţională în România este analizată în
funcţie de actele normative care au fost considerate că au valoare constituţională.
Autorii au propus diferite sisteme de clasificare a perioadelor istorice a dezvoltării
constituţionale a statului român.
Considerăm că evoluţia constituţională trebuie înţeleasă şi studiată din perspectivă
juridică numai în raport cu actele normative considerate veritabile constituţii în sensul
teoriei generale a constituţiei.
Arătaţi care sunt accepţiunile care tratează dezvoltarea constituţională a unui stat.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
____________________________________________________________________
___________
____________________________________________________________________
___________
____________________________________________________________________
___________ _____
12.2. Acte politice şi juridice cu caracter preconstituţional

În doctrină nu există un punct de vedere unitar privind actele normative cu valoare
constituţională care au fost adoptate pentru întâia dată în statul român. Astfel, unii
autori consideră că primele constituţii române sunt Regulamentele Organice 1831,
1832, iar alţi autori consideră că Statutul Dezvoltător al Convenţiei de al Paris
adoptat de Cuza în 1864 este o veritabilă constituţie. Aparţia şi dezvoltarea
constituţiei în România este marcată de unele caractere specifice sistemului economic
şi istoric al statului - dominaţia altor puteri asupra statului. Astfel, structurile statului
au evoluat mai lent faţă de alte ţări. Spre deosebire de Franţa, ideile democratice ale
36
constituţiei au fost receptate mai puţin de populaţie şi mica burghezie. Astfel au fost
preluate şi adoptate marile idei ale democraţiei în primele constituţii. Evident aceste
idei vizau afirmarea libertăţilor individuale, eliminarea privilegiilor, exercitarea
puterilor statale în conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat.
Unii autori susţin că ideile constituţionale ce au stat la baza adoptării unor constituţii
sunt preluate exclusiv din Occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea
o formă constituţională fără a schimba conţinutul. Această afirmaţie nu este
fundamentată ştiinţific. Constantin Mavrocordat - 7 februarie 1741- adopta un act
normativ, considerat de unii autori un veritabil act constituţional cunoscut sub
denumirea de Constituţia lui Mavrocordat. Acest document reglemntează organele
adunării obşteşti, aceasta instituţie dorindu-se a fi un organ reprezentativ la care
aveau acces boierii. Prin acest document se afirmau unele principii democratice prin
încasarea taxelor dar şi echilibrul ce caracteriza impunerea fiscală.
Şcoala Ardeleană, la finele secolului XVIII afirma dezvoltarea respectării drepturilor
fundamentale ale omului, a poporului român din Transilvania.
Prin Supplex Liberrus Valachorum se consacra: dreptul la proprietate, la identitatea
şi conservarea fiinţei umane; echilibrul ce trebuie să existe între interesele fiecărui
cetăţean-comunitatestat. Este proclamat dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot
poporul român.
Primul document ce se afla la originea organizării moderne a statului este un proiect
constituţional al lui Dimitrie Sturdza -1802.
Referitor la separarea puterilor în stat adunarea obşteasca se împărţea în: Divanul cel
mare - Guvernul; Divanul pravilnicesc - Parlamentul; Divanul de jos - mica boierime.
Doctrina liberală şi teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în principatele
române după 1820. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu se observă un document
politic ce recepţionează ideile şi hotărârile democratice ale vremii. Constituţia
Cărbunarilor - 1822 consacră valori importante pentru individ ca: libertatea
individuală a persoanei, întrunirilor, comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea
proprietăţii, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învăţământului,
organizarea statului, restrângerea puterii domneşti şi darea drepturilor de conducere a
statului sfatului obştesc. Acesta era o adunare reprezentată de boieri.
Constituţia proclama principiul guvernării naţionale prin ea însăşi. Deşi nu a primit o
valoare oficială, aceasta constituţie a reprezentat un document important reprezentând
voinţa boierimii de a reforma drepturile şi libertăţile statale şi drepturile şi libertăţile
fundamentale. Un moment istoric important în dezvoltarea constituţională a
României îl constituie revoluţia din 1848. Au fost proclamate mai multe documente
politice prin care erau consacrate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
principiul statului modern. Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era
37
adoptarea unei constituţii a statului, Proclamaţia de la Izlaz (care este o veritabilă

proclamaţie de drepturi a românilor).
Faţă de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice 1831, 1832, sunt
opera marii boierimi a Principatelor Române.
Nicolae Iorga afirma că: Regulamentele Organice sunt adevărate constituţii, în
cea mai mare parte o creaţie a românilor.
Adoptarea acestor documente politice şi juridice s-a realizat la iniţiativa
Imperiului rus dar şi cu colaborarea marilor boieri din principate.
Convenţia de la Paris este actul internaţional prin care s-au stabilit normele
fundamentale referitoare la situaţia juridică şi politică a Principatelor Române: - este
consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- puterea executivă aparţine domnului (acesta este ales pe viaţa);
- adunarea electivă este organul reprezentativ unicameral ales pe un mandat de şapte
ani; - se atribuie adoptarea legilor domnului.
Convenţia de la Paris prevedea Comisia legislativă ce avea ca principal rol acela de a
pregăti proiectele de lege.
Scopul este acela de a unifica legislativ cele două principate române. Aceasta
comisie a elaborat un proiect de constituţie ce avea ca principale caracteristici:
afirmarea clară a dezideratului unirii Principatelor Române; dorinţa de a se apropia de
valorile occidentale; democratizarea reală a vieţii României prin afirmarea
principiului pluralismului.
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Primul act considerat ca fiind o constituţie în România este Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris (1864).
Premisele istorice ale adoptării acestui document sunt marcate de:
- slăbirea dominaţiei Imperiului Otoman;
- sporirea autonomiei politice şi legislative a Principatelor Române;
- realizarea unirii Principatelor Române;
- recunoaşterea revendicărilor democratice după 1848;
- existenţa Convenţiei de la Paris prin care se stabileşte noul statut al Ţărilor Române.
În acest document cu valoare politică şi juridică sunt consacrate primele reguli
constituţionale privind organizarea statului.
Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparţine naţiunii şi era încredinţată spre
exercitare domnului şi reprezentanţei naţionale.
Puterea legislativă era încredinţată în mod colectiv de către domn şi Reprezentanţa
naţională care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare şi
38
Adunarea Electivă. Cele două camere erau formate din membrii aleşi şi membri de
drept.
Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional nu
făcea referire expres la acest lucru.
Prin statut se organiza pentru prima dată Consiliul de Miniştri şi Consiliul de stat,
ambele fiind organisme executive, ce puteau face propuneri legislative şi să analizeze
stadiul actual al legislaţiei.
Iniţiativa legislativă aparţine în exclusivitate domnului care putea să sancţioneze
legile prin promulgare. De asemenea prin atribuţiile ei, Adunarea Ponderatoare, care
avea un caracter conservator, verifica şi corespondenţa dintre proiectele de legi şi
dispoziţiile Convenţiei de la Paris şi ale Statutului Dezvoltător. În acest sens
Adunarea Ponderatoare realiza „un control de constituţionalitate prealabil” al legilor.
Statutul cuprindea şi reguli privind structura şi organizarea guvernului, funcţionarea
parlamentului, a armatei şi a administraţiei locale.
Puterea domnitorului era preponderentă, mai ales că putea emite acte cu putere de
lege.
Se considera că Statutul Dezvoltător, deşi nu consacra în mod expres, respectă
principiul separaţiei puterilor în stat.
Drepturile electorale erau consacrate într-o lege separată.
În acest act normativ cu valoare constituţională erau menţionate modul de
desfăşurare a alegerilor precum şi drepturile electorale. Astfel, sistemul de vot nu era
universal, era organizat pe baze censitare, în funcţie de avere, iar femeile nu aveau
drept de vot şi nu puteau fi alese.
Unii autori contestă că Statutul Dezvoltător ar fi o veritabilă constituţie
deoarece nu cuprinde nici un capitol privitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Considerăm că acest aspect nu este de natură să nege caracterul de constituţie,
deoarece:
- legea electorală, anexa statutului, face referire la drepturile politice;
-există constituţii în vigoare care nu cuprind capitole dedicate drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, ex. Constituţia Franţei 1958.
Ce acte sunt considerate a fi primele constituţii româneşti?Folosiţi spaţiul de mai jos
____________________________________________________________________
____________
__________________________________________
39

Adoptarea acestei constituţii, prima în sens modern, a fost determinată de evoluţia
sistemului legislativ (adoptarea legii agrare 1864 precum şi a legilor privind instrucţia
publică şi justiţia din acelaşi an), precum şi unele evenimente politice majore cum ar
fi abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Cuza şi aducerea pe tronul României a unei
case regale străine.
Constituţia României din 1866 era considerată a fi una dintre cele mai democratice
constituţii din perioada respectivă şi era inspirată după constituţia Belgiei 1831.
Cuprinde 133 de articole grupate în 8 titluri, care se refreau la puterile statului,
organizarea şi funcţionarea instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile
cetăţeneşti, principiile de organizare a activităţilor economico-sociale. Constituţia
consacră faptul că puterea şi suveranitatea aparţin
poporului, precum şi caracterul indivizibil al statului. Totodată se acordă o atenţie
deosebită drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Erau consacrate şi
garantate drepturile spirituale, libertatea individuală, libertatea de conştiinţă, inclusiv
cea religioasă, libertatea de exprimare, precum şi drepturile politice fundamentale,
inclusiv dreptul de a alege şi de a fi ales.
O atenţie deosebită se acorda poziţiei proprietăţii care era declarată sacră şi
inviolabilă şi se stabilea că nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii.
Constituţia se referă pe larg la organizarea şi exercitarea puterii. Stabilea în acest sens
că toate puterile în stat emană de la naţiune, iar puterea legiuitoare era exercitată
colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională care avea o structură bicamerală
( Senat şi Adunarea Deputaţilor).
Regele avea iniţiativă legislativă şi sancţiona actele normative adoptate de
reprezentanţa naţională. Puterea executivă aparţine domnului care o exercita
împreună cu Consiliul de Miniştri. Puterea judecătorească era organizată în mai
multe structuri, la vârf fiind înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Sistemul electoral era
organizat pe baze censitare şi pe sistemul colegiilor. Astfel, existau patru colegii de
alegători pentru Camera Deputaţilor şi două colegii pentru Senat. Acest sistem nu era
considerat a fi democratic - censul pe avere. Femeile nu aveau drept de vot.
Constituţia cuprindea reguli restrictive privind modificarea sau abrogarea ei. Astfel,
se interzicea suspendarea constituţiei, iar procedurile de modificare erau extrem de
dificile propunând în esenţă mai multe legi de modificare în camerele reunifiacte.
O noutate constituţională pentru acea vreme era consacrarea principiului
responsabilităţii ministeriale, acest lucru s-a şi materializat în anul 1879 prin
adoptarea unei legi privind condiţiile în care miniştrii răspundeau pentru activitatea
lor.
40
Această constituţie a suferit în decursul timpului un număr de modificări dintre care

menţionăm modificarea din 1884 privind sistemul electoral şi desfiinţarea colegiilor,
modificarea după 1918 ca urmare a constituirii statului naţional unitar.
Ce a determinat adoptarea Constituţiei din 1866? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________ ____

Adoptarea acesteia este determinată de premise ecomonice, politice şi sociale, cum ar
fi:
- modernizarea economiei româneşti pe baze capitaliste;
- în 1873 de desfiinţare a breslelor;
- în 1921 se realizează reforma agrară;
- în 1867 apar primele instituţii bancare şi de credit, legea electorală, votul universal,
egal, direct, secret şi obligatoriu.
- sub aspect politic: cucerirea independenţei 1877, înfăptuirea statului naţional unitar
român 1918.
Constituţia din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel,
mulţi teoreticieni în drept constituţional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut
valoarea de constituţie a acestui act normativ deoarece nu a fost adoptat după regulile
şi procedeele prevăzute de constituţia din 1866.
Cu toate acestea, constituţionaliştii moderni, având în vedere conţinutul acestui act
constituţional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada
respectivă.
Constituţia cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri.
În ceeea ce priveşte puterea se stabilea la fel ca şi în constituţiile precedente că
aparţinea naţiunii. De asemenea, constituţia stabilea caracterul statului român ca fiind
un stat naţional, unitar şi indivizibil. În ceea ce priveşte forma de guvernământ, era
consacrată monarhia.
41
Se stabilea totodată că frontierele statului nu puteau fi schimbate decât prin

lege. Totodată stabilea că organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune
şi judeţe.
Constituţia făcea referire şi la modul de dobândire a cetăţeniei române, în sensul că
aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituţiei.
În ceea ce priveşte puterile statului se consacra că acestea erau exercitate de către
reprezentanţii naţiunii.
Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezentanţa naţională
formată din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.
Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret şi obligtaoriu
şi se renunţa la orice sistem censitar. Ambele camere erau alese pe baza votului egal,
direct şi secret, dar Senatul cuprindea şi membri de drept, numiţi de către rege pe
viaţă, fie din rândul foştilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităţilor
religioase.
Puterea executivă aparţine regelui şi o exercită prin Guvern. Consiliul legislativ are
rolul de a sistematiza legislaţia existentă.
Puterea judecătorească - sistemul instanţelor fiind organizat pe grade de jurisdicţie,
la vârf se situa Înalta Curte de Casaţie. Constituţia face expres referire la controlul de
constituţionalitate încredinţând aceasta Curţii de Casaţie.
Pentru prima dată constituţia face referire la organizarea contenciosului administrativ
- controlul actelor administartive.
Un capitol important este cel privind drepturile şi libertăţile funadamentale. Astfel,
constituţia consacra egalitatea între cetăţeni fără deosebire de naţionalitate, avere şi
alte asemenea criterii.
Arătaţi cine exercita puterile statale conform Constituţiei din 1923. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
________________________________________________________________
42
Premisele istorice ale adoptării acestei constituţii sunt exprimate de noile

orientări politice intervenite în România după 1935.
Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10.02.1938 a dictaturii
personale a regelui Carol al II-lea. Acest eveniment a însemnat şi o transformare
radicală a democartismului tradiţional instaurat în baza constituţiei din 1923, în
sensul că, regimul politic existent în acel moment a impus renunţarea la unele
drepturi şi libertăţi fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituţiei
şefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului şi, practic s-a eliminat din viaţa
statală pluralismul politic, limitându-se activitatea partidelor politice.
Expresia juridică constituţională a regimul politic instaurat a reprentat-o constituţia
adoptată la 28.02.1938 din iniţiativă regelui Carol al II-lea.
Acest document constituţional cuprindea 100 de articole grupate în 8 titluri.
Puterile slatului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape
discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă fiind abilitat să emită decrete cu
putere de lege, care nu erau supuse controlului paralmentar.
Puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin Guvern.
Totodată, regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul
armatei, numea şi revoca miniştri, putea dizolva parlamentul, avea dreptul de graţiere
a pedepselor.
Parlamentul avea o structura bicamerală. Desemnarea deputaţilor se realiza prin vot
secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în
sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor.
Durata mandatului pentru deputaţi era de 6 ani.
Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respectiv senatori de drept.
Durat mandatului era de 9 ani.
Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casaţie şi Justiţie şi celelalte
instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra principiul legalităţii privind organizarea
instanţelor judecătoreşti şi faptul că se conferea puterii judecătoreşti, potrivit legii
speciale, de a controla actele administrative, respectiv de a exercita atribuţii de
contencios administrativ.
Constituţia din 1938 cuprindea şi reglementări de principiu privind puterile statale,
respectiv naţiunea putea să-şi exercite atribuţiile numai prin reprezentare.
Puterea legislativă era exercitată de către rege şi parlament. De asemenea, erau
consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul
naţional unitar şi indivizibil şi inalienabilitatea teritoriului.
Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile
constituţiei din 1923.
43
Erau consacarte drepturi precum:

- libertatea individuală;
- inviolabilitatea domiciliului;
- libertatea de conştiinţă;
- secretul corespondenţei;
- libertatea de întrunire şi asociere, etc.
Tot astfel, erau consacrate şi alte drepturi care puteau fi limitate dacă prin exercitarea
lor se considera că se aduce atingere principiilor ideologice impuse de dictatura
personală a regelui Carol al II-lea.
Dreptul de proprietate era de asemenea reglementat, în sensul că proprietatea, de
orice natură, precum şi creanţele asupra particularilor şi asupra statului erau
considerate inviolabile şi garantate. Existau dispoziţii în legătură cu procedura de
expropriere, numai pentru cazuri de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire.
Era interzisă pedeapsa confiscării averilor, cu excepţia unor cazuri expres prevăzute
de lege. Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, moment în care
sunt reduse prerogativele regale şi este investit cu puteri depline în stat preşedintele
Consiliului de Miniştri.
Arătaţi cine exercita cele trei puteri statale conform Constituţiei din 1938. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5
minute)_____________________________________________________________
___________
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________
___________________________
12.6. Acte constituţionale adoptate în perioada 1944-1948

Această perioadă este caracterizată printr-o puternică stabilitate socială şi economică,
de orientări politice fundamentale şi practic de inexistenţa unui sistem constituţional
în sensul tradiţional al conceptului.
Au fost adoptate totuşi acte juridice normative prin care se reglementează instaurarea
şi exercitarea puterii în stat, precum şi drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste
acte juridice pot fi considerate acte normative cu valoare constituţională:
Decretul nr. 1626/1944 - privind drepturile românilor în conformitate cu dispoziţiile
constituţiei din 1866 si modificările constituţiei din 28 martie 1923.
44
Prin acest act constituţional se repune în vigoare constituţia din 1923, existând
însă şi unele limitări.
Se stabileşte reorganizarea reprezentanţei naţionale şi până în momentul constituirii
viitorului parlament, puterea legislativă era exercitată de către rege la propunerea
Consiliului de Miniştri.
Puterea judecătorească era realizată de către instanţele tradiţionale, dar se
desfiinţa juriul. Acest act constituţional este important şi pentru faptul că se revine la
principiile democraţiei tradiţionale constituţionale, în special prin recunoaşterea
pluralismului politic, a unor drepturi fundamentale şi se creează premisele reafirmării
principiului separaţiei puterilor în stat. Decretul nr. 1849/1944.
Prin acest act normativ s-a dispus înfiinţarea unor tribunale speciale pentru judecarea
criminalilor de război.
Totodată s-au instituit măsuri excepţionale, respectiv a fost reintrodusă pedeapsa cu
moartea şi pedeapsa confiscării averilor.
Acest act constituţional a avut o influenţă negativă, deoarece a permis puterii politice
să creeze numeroase abuzuri. Legea nr. 86/1945 pentru statutul minorităţilor
naţionale.
Cu toate limitările sale, acest act normativ cu valoare constituţională a reprezentat un
moment de progres pentru afirmarea drepturilor specifice unor categorii sociale.
În acest sens, se consacra egalitatea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, fapt ce
reprezintă un veritabil principiu constituţional.
Se garanta folosirea liberă a limbii materne şi libertatea cultelor religioase,
recunoscute de stat.
Totodată se interzicea cercetarea originii etnice cu scopul de a stabili situaţia
juridică a unei persoane.
Legea nr. 187/23.03.1945.
Prin acest act normativ s-a realizat reforma agară şi au fost impuse noi reguli privind
proprietatea funciară, punându-se bazele viitoarei proprietăţi funciare de grup.
Actul normativ a stabilit reguli privind exproprierea. În acent sens, terenurile puteau
fi expropriate de către autorităţile administrative, fără nici o despăgubire, dacă
acestea aparţineau persoanelor considerate a fi colaboratori ai armatei şi puterii
germane, dezertori sau criminali de război.
Proprietatea privată asupra terenurilor era limitată la 50 ha, iar suprafeţele care
depăşeau această cifră puteau fi expropriate.
Au fost stabilite reguli privind împroprietărirea persoanelor fără
pământ. Decretul nr. 2218/13.07.1946.
45
Este un act normativ deosebit de important deoarece cuprinde dispoziţii privind

reorganizarea reprezentanţei naţionale. Totodată se aduc modificări la unele dispoziţii
ale constituţiei din 1923. Astfel, reprezentanţa naţională se reorganiza într-o singură
camera, respectiv Adunarea Deputaţilor.
Puterea legisaltivă urma să fie exercitată de către rege şi reprezentanţa naţională.
Se menţine principiul separaţiei puterilor în stat şi sunt perfecţionate formele de
executare a puterii executive şi legislative.
Prin acest act normativ, dar şi prin Legea nr. 560/1946 sunt stabilite reguli privind
exercitarea drepturilor electorale. Astfel, era consacrat votul universal, egal, direct şi
secret, iar femeile aveau drept de vot. Se stabilea şi procedură electorală.
Legea nr. 363/30.12.1947.
Este de asemenea un important act cu valoare constituţională prin care au fost aduse
importante modificări ale formei de guvernământ, regimului politic.
Se abrogă constituţiile din 1866 şi 1923.
Se stabileşte ca formă de stat pentru România, republica populară şi este
abrogată monarhia. Puterea legislativă urma să fie exercitată de către Adunarea
Deputaţilor, organ unicameral. Se creează prezidiul Republicii Populare Române,
organ care exercită puterea executivă, dar şi atribuţiile instituţiei şefului de stat.
Acest act constituţional, practic, înlătură principiul separaţiei puterilor în stat,
deoarece creează raporturi de subordonare ale autorităţilor statului faţă de prezidiul
Republicii Populare Române, acesta fiind organul suprem statal.
Enumeraţi actele normative cu valoare constituţională adoptate în perioada 1944-
1948. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5
minute)
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
___________
12.7. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965

În acest interval de timp au fost adoptate trei constituţii, respectiv: Constituţia
României din 13 aprilie 1948, Constituţia României din 24 septembrie 1952 şi
46
Constituţia României din 21 august 1965. Fiecare din aceste constituţii au fost
modificate prin legi, de către Parlament.
Trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului român în această perioadă
sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului conducător al unui
singur partid, renunţarea la principiile tradiţionale ale democraţiei constituţionale,
cum ar fi: pluralismul politic şi instituţional, principiul separaţiei puterilor în stat,
precum şi garantarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate.
Constituţiile mai sus amintite consacrau caractere şi atribute esenţiale ale statului
român, respectiv stat unitar, suveran, independent, precum şi indivizibilitatea
teritoriului.
Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanţa naţională organizată
unicameral, respectiv Marea Adunare Naţională.
Puterea executivă subordonată celei legislative şi insituţiei şefului de stat era
exercitată de către Consiliul de Miniştri, precum şi de autorităţile administrative
centrale şi locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.
Prin Constituţia din 1965 se instituie un regim ideologic unic şi se impune principiul
centralismului în organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale.
Activitatea economico-socială a statului este organizată în baza principiului
planificării, desfiinţându-se practic, după 1952 proprietatea privată, în domeniul
economic. Se renunţă la regula valorii şi la principiile concurenţiale.
Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând
proprietatea cooperatistă şi pe ultimul loc, ca importanţă juridică, proprietatea
personală, care este limitată în ceea ce priveşte conţinutul său.
Constituţiile se refereau la drepturi şi libertăţi fundamentale, dar acestea puteau fi
restrânse oricând discreţionar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre
valorile ideologice acceptate. Autonomia organelor administraţiei locale era mult
limitată datorită organizării în baza centralismului şi a unei subordonări stricte.
Arătaţi care sunt trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului român în
perioada studiată.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de
lucru 5 minute)
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________ ____
47
12.8. Acte constituţionale adoptate în perioada 22 decembrie 1989 - 8 decembrie

1991
Ca urmare a transformărilor politice, economice şi sociale radicale intervenite după
decembrie 1989, în sistemul constituţional român se produc transformări de esenţă.
Sub aspectul trăsăturilor generale, în perioada amintită, Constituţia României din
1965 continuă să fie în vigoare, dar cu limitări şi reinterpretări determinate de noile
condiţii politice.
Sunt consacrate politic şi juridic noi principii constituţionale, respectiv: separaţia
puterilor, pluralismul politic, statul de drept, principiul democraţiei, inviolabilitatea
drepturilor fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii,
inclusiv prin referendum, răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de
guvernare.
Decretul lege nr. 2/27.12.1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului
Frontului Salvării Naţionale
Prin acest act normativ cu valoare constituţională s-au stabilit următoarele:
- s-a abandonat rolul conducător al unui singur partid şi s-a constituit un subsistem
democratic pluralist şi de guvernare;
- s-a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- s-a procedat la restructurarea întregii economii pe baza principiilor rentabilităţii, a
eficienţei şi a iniţiativei private;
- s-a reorganizat puterea statală. Frontul Salvării Naţionale exercita rolul de
reprezentanţă naţională. C.F.S.N.devenea organ suprem al puterii de stat;
- activitatea operativă şi executivă a consiliului care avea printre atribuţii numirea şi
revocarea demnitarilor, aprobarea bugetului de stat, acordarea graţierii, etc.
- preşedintele C.F.S.N. avea atribuţii specifice funcţiei de şef de stat. Decretul Lege
nr. 8/31.12.1989.
Prin acest act constituţional s-au stabilit principiile de bază ale organizării şi
funcţionării partidelor politice, după cum urmează;
- s-a consacrat libertatea constituirii partidelor politice cu excluderea oricăror
discriminări pe bază de naţionalitate, religie, grad de cultură, etc.;
- au fost stabilite condiţiile legale privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor
politice şi s-a stabilit ca organ competent pentru a autoriza funcţionarea acestora,
Tribunalul Municipiului Bucureşti;
- s-a interzis constituirea partidelor politice extremiste;
48
- au fost impuse unele limitări şi restricţii privind participarea la aceste forme

asociative, având în vedere calitatea unor persoane;
Decretul Lege nr. 81/09. 02.1990.
Acest act normativ cu valoare constituţională a fost adoptat ca urmare a transformării
F.S.N. în formaţiune politică.
S-a format Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, format din 1/2 membri ai
F.S.N. şi s-au organizat Consilii locale ale C.P.U.N.
Potrivit Decretului Lege nr. 82/1990 s-a stabilit componenţa C.P.U.N., aceasta
exrcitând atribuţiile parlamentului.
Activitatea operativă era asigurată de către biroul executiv al C.P.U.N. şi de către
comisiile de specialitate.
Preşedintele C.P.U.N. îndeplinea atribuţiile şefului de
stat. Decretul Lege nr. 92/14. 03.1990.
Este un important act normativ constituţional prin care au fost puse bazele sistemului
constituţional actual al României.
Principalele dispoziţii normative se referă la organizarea puterii legislative şi
executive, după cum urmează:
- Parlamentul României urma să aibă o structură bicamerală, respectiv Senat şi
Camera
Deputaţilor;
- membriii Parlamentului urmau să fie aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber
exprimat pe baza scrutinului de listă;
- instituţia şefului de stat era realizata în persoana Preşedintelui României, ales prin
scrutin uninominal, organizat în două tururi;
- erau prevăzute dispoziţii concrete privind organizarea, desfăşurarea alegerilor şi
centralizarea rezultatelor.
Enumeraţi actele cu caracter constituţional elaborate în perioada 22 decembrie 1989-
8 decembrie
1991. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5
minute)
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________ _______
49
12.9. Conţinutul normativ al Constituţiei României din 1991

Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punct de vedere juridic, în 156
de articole, care sunt grupate în opt titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme refritoare la structura unitară
a statului, la forma republicană de guvernământ.
Tot în acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi garantează dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. În acelaşi timp este stabilită
obligaţia statului român de a sprijini întărirea legăturii cu românii din afara
frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, desigur cu respectarea legislaţiei statului
ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea, în acest titlu există dispoziţii privitoare la
partidele politice şi la sindicate, patronate şi asociaţii profesionale, la dobândirea şi
pierderea cetăţeniei române, la simbolurile naţionale, la limba oficială în stat - care
este limba română, la capitala ţării.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.
El este structurat în patru capitole. În capitolul I, purtând denumire Dispoziţii comune
sunt stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor.
În capitolul II, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate inviolabilităţile,
drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, drepturile exclusiv politice,
drepturile şi libertăţile social-politice, drepturile garanţii. În capitolul III sunt stabilite
îndatoririle fundamentale, iar în capitolul IV este reglementată instituţia Avocatului
Poporului, ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III, denumit Autorităţile publice este structurat pe capitole, iar unele capitole
au şi secţiuni. Sunt reglementate dispoziţii privitoare la Parlament, Preşedintele
României, Guvern, raporturile Parlamentului cu Guvernul, administraţia publică,
autoritatea judecătorească.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii, titlul
VI,
Integrarea euroatlantică reglementează integrarea în Uniunea Europeană, aderarea la
Tratatul Atlanticului de Nord, titlul VII - revizuirea constituţiei reglementează
iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid al
Constituţiei, iar titlul VIII- Dispoziţii finale şi tranzitorii cuprinde regulile referitoare
la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi
cele viitoare.
50
Care este conţinutul normativ al actualei constituţii din punct de vedere al structurii?
___________________________________________________________________
__________
___________________________________________________________________
__________ _____________________
Rezumat
În literatura de specialitate dezvoltarea Constituţiei unui stat este tratată în două
accepţiuni: 1) în sens larg - acest proces se referă la dezvoltarea sau evoluţia vieţii de
stat, respectiv dezvoltarea politică a statului;
2) în sens restrâns - dezvoltarea Constituţie se referă exclusiv la evoluţia instituţiilor
de putere, la raporturile dintre stat şi individ, precum şi la drepturile fundamentale aşa
cum au fost consacrate în Constituţii sau în acte normative cu valoare constituţională.
Trebuie reţinut că dreptul constituţional ca ştiinţă juridică tratează această problemă
în sens restrâns.Dezvoltarea constituţională a statului român este un proces istoric şi
juridic unitar, complex şi contradictoriu şi a fost determinată de factori economici,
sociali, politici şi de tradiţiile spirituale româneşti. Dezvoltarea constituţională a
statului român poate fi împărţită în următoarele perioade: - perioada
preconstituţională începând cu Regulamentele organice din 1831,1832 şi încheindu-
se cu adoptarea Constituţiei din 1866;
- perioada constituţională începând cu Constituţia din 1866 şi până în prezent.
Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespund un număr de Constituţii sau de acte cu
valoare constituţională care punctează evoluţia şi dezvoltarea constituţională a
statului român.
Acestea sunt:
1)Regulementele organice din1831,1832
2)Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris 1864;
3)Constituţia României din 1866;
6)Decretul nr.1626/1944 - privind drepturile românilor conform Constituţiei
din 1866 şi modificărilor aduse de Constituţia din 1923;
7)Decretul nr.1849/1944 - înfiinţarea unor tribunale speciale pentru
judecarea criminalilor de război;
8)Legea 86/1945 - pentru statutul minorităţilor naţionale;
9)Legea 187/1945-pentru realizarea reformei agrare;
10)Decretul 2281/1946 - privind reorganizarea reprezentanţei naţionale
51
10)Legea 363/1947 - privind schimbarea formei de guvernământ şi a regimului

politic din
România;
14)Decretul Lege 2/27.XII.1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea consiliului
F.S.N.;
15)Decretul Lege 8/31.XII.1989 privind organizarea şi funcţionarea partidelor
politice; 16)Decretul Lege 81/9.II.1990 privind înfiinţarea C.P.U.N.:
17)Decretul Lege 92/14.III.1990 privind organizarea puterii executive şi
legislative din
România;
18)Constituţia României din 1991.
52
Unitatea de învăţare 13. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

ale cetăţenilor.
Noţiuni generale şi principii

13.1.Noţiune şi natură juridică
13. 2.Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului
13.2. 1.Evoluţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale 13.2.2.Corelaţia
dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului
13.2. 3.Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
13.3.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale
13.3. 1.Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale
13.3. 2.Neretroactivitatea legii
13.3.3.Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
13.3.4.Protecţia cetăţenilor români în străinătate
13.3.5.Protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi
13.3.6.Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat
13.3.7.Corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul international
13.3.8.Accesul liber la justiţie
13.3.9.Restrângerea exerciţiului unor drepturi
13.1.Noţiune şi natură juridică
53
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, sunt o realitate

constituţională, cu profunde implicaţii în existenţa fiecărui om, în raporturile acestuia
cu statul. Reprezintă de asemenea o realitate existenţială a fiecărei persoane, a
societăţii în ansamblu, şi o dimensiune a democraţiei. Constituţionalismul modern, se
bazează pe afirmarea, recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, faţă de care noţiunile de stat, de drept, societate civilă, regim
democratic, putere suverană ar fi de neconceput. De aceea această instituţie are o
importantă dimensiune filozofică, ce caracterizează existenţa fiecărui om, dar şi una
de drept constituţional şi drept internaţional, exprimând atât conceptual cât şi
normativ raporturile complexe dintre om şi stat.
Cercetarea ştiinţifica a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, trebuie să se
desfăşoare pe trei planuri: conceptual, filozofic politologic. Şi nu în ultimul rând
juridic, fiind în acelaşi timp şi o problemă a constituţiei internaţionale.
În literatura de specialitate, terminologia şi abordarea conceptuală nu este unitară,
propunându-se diferite soluţii.
1. J.Rivero, în lucrarea „Libertăţile publice”, Paris, 1985, considera că
drepturile şi libertăţile omului nu se situează pe acelaşi plan, astfel:
- drepturile omului relevă concepţia dreptului natural şi se referă la drepturile
inerte naturii umane, care o natură transcedentală, sunt universale şi permanente
situate deasupra dreptului pozitiv; - libertăţile publice sunt categorii reale,
recunoscute şi garantate juridiceşte şi se situează pe planul dreptului pozitiv.
2. G. Burdeau consideră drepturile fundamentale cu o natură diferită de
libertăţile fundamentale deoarece:
- drepturile omului sunt prerogative abstracte, recunoscute naturii umane; -
libertăţile sunt prerogative efective succeptibile de realizare în societate;
2. Teorii care le tratează în relaţie de sinonimie ,ca fiind indivizibile. În
conformitate cu aceste teorii ,drepturile omului, ca de altfel şi libertăţile
fundamentale, nu se află în afara dreptului pozitiv, şi deci a organelor de stat
care reglementează şi garantează normativ condiţiile de realizare a acestora.
Libertăţile publice sunt corolarul necesar al drepturilor omului şi numai
recunoaşterea lor poate în societate să asigure statutul corect al omului în
raport cu puterea.
3. Concepţia profesorului Ion Deleanu porneşte de la caracterul indivizibil
al celor două noţiuni şi consideră că:
- prin „Drepturi ale omului” se înţeleg drepturile oricărei persoane care se află în
spaţiul suveranităţii unui stat, indiferent de raportul său cu statul respectiv;
54
- „Drepturile cetăţeanului” sunt drepturile specifice acelei persoane, care prin

raportul de cetăţenie, aparţine statului respectiv, şi în consecinţă are dreptul să aleagă
şi să fie ales, să ocupe funcţii publice, etc.
Sub aspectul naturii lor juridice, sunt drepturi subiective, iar termenul de libertate
atribuit pentru acele drepturi în exercitarea cărora - aprecierea - titularului este strict
exclusivă, numai el putând decide asupra posibilităţii de a face sau nu a face ceva.
Drepturile şi libertăţile sunt fundamentale pentru că ele sunt consacrate şi garantate
prin Constituţie şi totodată reprezintă nucleul cu un caracter determinant, pentru toate
celelalte drepturi subiective.
În esenţă toţi autorii recunosc că democraţia şi drepturile omului realizează o unitate
indestructibilă, care se condiţionează reciproc. Democraţia marchează emanciparea
poporului, devenirea lui ca subiect al guvernării, emancipare care presupune putere
de determinare a fiecărei persoane, deci investirea acesteia cu drepturile ce-i sunt
inerente ca om şi cetăţean.
Pentru definirea constituţională a acestei instituţii trebuie avute în vedere câteva
aspecte:
a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind facultăţi ale
subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului în
realizarea pretenţiilor legitime.
b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Este trăsătura
care deosebeşte drepturile fundamentale de cele subiective obişnuite, fiind
determinate pentru statutul juridic al cetăţeanului.
Criteriul de delimitare între drepturile subiective şi cele subiectiv-esenţiale este unul
valoric dar şi concret-istoric.
Din punct de vedere valoric, sunt esenţiale drepturile care se referă la viaţă, libertate
şi personalitatea fiecărui om.
Din perspectiva concret-istorică, acelaşi drept subiectiv poate fi considerat drept
fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit condiţiilor concrete, economice,
sociale, politice şi în conformitate cu voinţa guvernanţilor exprimată prin lege.
c) Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite
cum ar fi declaraţiile de drepturi şi de legi fundamentale, constituţionale.
Reglementarea constituţională a acestor drepturi este urmare a aplicării criteriului
valoric, deci recunoaşterea acestora de a fi esenţiale
pentru cetăţeni. Înscrise în constituţie li se recunoaşte caracterul de drepturi
fundamentele şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi garantarea lor.
55
Putem defini drepturile şi libertăţile esenţiale ca fiind acele drepturi subiective ale
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea lor, indispensabile pentru
libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin constituţie şi garantate
prin Constituţie şi legi.
Din această definiţie rezultă următoarele consecinţe :
a) Nu există deosebiri de natură juridică între noţiunile de drepturi şi libertăţi, chiar
dacă uneori se folosesc în accepţiuni şi interpretări nuanţate. Dreptul este o
libertate iar libertatea este un drept, chiar dacă din punct de vedere istoric,
libertăţile au apărut ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar
aceste libertăţi nu presupuneau din partea celorlalţi subiecţi de drept, nici o
atitudine de abţinere.
b) Noţiunea de libertăţi publice - evocă drepturile şi
libertăţile
fundamentale şi în special faptul că acestea aparţin dreptului public, respectiv
dreptului constituţional, fiind supuse unui regim juridic deosebit.
c) Noţiunile de drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului se află într-o strânsă
corelaţie, dar din punct de vedere juridic nu se confundă.
Astfel drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, înzestrată cu raţiune şi
conştiinţa căreia îi sunt recunoscute drepturi naturale ca inprescriptibile şi
inalienabile. Pe planul realităţii jundice omul devine cetăţean, se integrează într-un
anumit sistem social şi politic, reglementat de reguli morale şi juridice. În consecinţă,
din acest punct de vedere, cetăţenii beneficiază de toate drepturile înscrise în
constituţie, pe când străinii şi apatrizii doar de unele dintre ele şi în special de cele
fiind indispensabile fiinţei umane.
În concluzie, drepturile omului, din planul realităţilor universale şi existenţiale, devin
drepturi ale cetăţeanului, pe planul realităţilor interne ale fiecărui stat.
Noţiunea de îndatoriri fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca
membrii unei societăţi să nu aibă decât drepturi fără îndatoriri fundamentale faţă de
societatea în care trăiesc. Îndatorirea fundamentală este o obligaţie juridică, căreia
societatea, la un moment istoric determinat, îi atribuie o valoare mai mare. valoare
care se reflectă în regimul juridic, respectiv social ce li se atribuie. Realizarea
acestora este asigurată fie prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale, la
un moment istoric dat, de către popor ,ca titular al suveranităţii, pentru realizarea
intereselor generale, înscrise în constituţie şi asigurate în asigurarea lor prin
convingere, sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
56
Definiţi drepturile şi îndatoririle fundamentale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
____________________________________________________________________
____________
13. 2.Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului

13.2.1.Evoluţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi reglementarea lor
constituţională este o consecinţă a evoluţiei statului şi funcţiilor sale, iar pe de altă
parte este rezultatul revendicărilor social economice şi politice ale societăţii.
Se remarcă în acelaşi timp preocuparea constantă în plan juridic de consacrare
şi mai ales garantare a drepturilor fundamentale, aspect ce generează şi o varietate de
soluţii juridice cu implicaţii şi în planul dreptului internaţional public.
Astfel, în secolul al XIX-lea, sub influenţa Declaraţiei franceze a drepturilor
omului şi cetăţeanului, s-a pus accentul pe consacrarea drepturilor civile şi politice,
respectiv - egalitatea oamenilor în faţa legii, libertatea de conştiinţă şi exprimare,
dreptul de proprietate, libertatea religioasă, dreptul la rezistenţă împotriva opresiunii,
dreptul la asociere, dreptul la vot, etc. Aceste drepturi fundamentale erau de natură să
limiteze puterea absolută a statului, să elimine statutul de neegalitate în faţa legii, să
asigure exercitarea suveranităţii de către titularul său, poporul.
În această etapă, drepturile şi libertăţile fundamentale au fost instituţionalizate
iniţial în Declaraţii de drepturi şi ulterior în Constituţii scrise, fiind astfel garantate de
către stat.
Primele documente cu valoare constituţională care consacră drepturi şi libertăţi
fundamentale cu un caracter civil şi politic sunt: Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului din 1789, Constituţia de la Philadelphia din 1787, Declaraţia
franceză a drepturilor fundamentale din 1793.
Drepturile şi libertăţile fundamentale cuprinse în aceste importante documente
internaţionale, au fost considerate de doctrină drepturi din prima generaţie, deoarece
vizau în mod direct fiinţa umană în raporturile sale cu societatea şi urmăreau să
limiteze puterea statului prin afirmarea libertăţii individuale.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Europa se manifestă o mişcare
socială tot mai largă pentru emanciparea economică a unor categorii sociale
defavorizate. În consecinţă, guvernanţii acceptă concesii economice şi sociale clasei
muncitoare sub forma acceptării revendicărilor sindicale ale acestora.
57
După primul război mondial, sub influenţa progresului economic şi social, dar
şi datorită necesităţii de a se asigura populaţiei o stare materială mai bună, acces la
cultură şi dezvoltarea personalităţii precum şi un control eficient asupra respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în diferite constituţii sunt proclamate drepturi
economice şi sociale, respectiv: dreptul la muncă, dreptul la grevă, libertatea şi
asocierea sindicală, egalitatea socială, dreptul la asigurări sociale, la securitatea
muncii, accesul liber la justiţie, garantarea libertăţii individuale, dreptul la învăţătură,
etc.
În doctrina constituţională ele sunt numite drepturi şi libertăţi de generaţia a
doua.
Spre deosebire de drepturile civile şi politice ce nu presupun în principiu şi
acţiuni concrete din partea statului, în afara abţinerii în faţa libertăţii personale,
drepturile şi libertăţile sociale, economice şi culturale implică din partea statului
acţiuni, măsuri şi garanţii.
Drepturile sociale, economice s-au impus mai ales după adoptarea de către
ONU a Declaraţiei universale a drepturilor omului - 1948 şi a Pactelor adoptate de
către ONU în 1966.
Cu toate că în unele documente internaţionale drepturile şi libertăţile
fundamentale politice, pe de o parte şi drepturile sociale şi economice, pe de altă
parte, sunt tratate diferit, doctrina constituţională modernă a afirmat indivizibilitatea
şi strânsa legătură dintre drepturi, indiferent de specificul acestora.
În deceniul al VII-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului,
drepturi din a treia generaţie, cunoscute şi sub numele de drepturi de solidaritate,
respectiv: dreptul la pace, la dezvoltare, dreptul la mediul înconjurător, drepturi
specifice tinerilor, drepturile minorităţilor conlocuitoare, dreptul naţiunilor sau
popoarelor la autodeterminare, dreptul poporului de a exploata bogăţiile naturale,
dreptul la un nivel de viaţă decent, dreptul la intimitate şi la respectarea vieţii
personale.
Aceste drepturi fundamentale noi subliniază ideea promovării personalităţii
umane şi a valorizării raporturilor complexe dintre individ şi colectivitate. În acest
context, un interes teoretic şi practic aparte suscită dreptul popoarelor de a dispune
de ele însele sau dreptul la autodeterminare.
Acest drept fundamental nu apare înscris în Declaraţia universală a drepturilor
omului din 1948, dar este consacrat în cele două Pacte internaţionale din 1966 şi a
fost considerat de către doctrină ca o sinteză a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
posibile ale omului.
58
Dreptul la autodeterminare al popoarelor evidenţiază legătura dintre libertatea

naţiunilor şi a celor ce le alcătuiesc. Majoritatea declaraţiilor internaţionale fac
referire la acest drept fundamental.
De aceea unii doctrinari au considerat acest drept fundamental ca cel mai
important dintre drepturile şi libertăţile omului. S-a considerat de asemenea că un
principiu fundamental al dreptului internaţional este şi egalitatea în drepturi a
popoarelor şi împreună cu dreptul de a dispune de ele însele constituie o condiţie
esenţială pentru exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor omului.
Neputându-se exercita decât colectiv, autodeterminarea este pentru popoare
ceea ce este libertatea pentru indivizi.
Cu toate acestea, în doctrina constituţională modernă, s-a afirmat că
autodeterminarea nu poate fi un drept individual al omului, dar este condiţia necesară
a dreptunlor omului, în sensul că acolo unde ea nu există omul nu poate fi liber,
pentru că îi este interzis a se elibera.
13.2.2.Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind

drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
Includerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale printre problemele majore
internaţionale este rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite, ci şi a
strânsei lor interdependenţe cu problemele cardinale ale omenirii.
Evoluţia acestei instituţii este permanentă, implică eforturile comune ale
tuturor statelor din comunitatea internaţională, precum terorismul, legislaţia
retroactivă, tendinţa de a minimaliza opoziţia prin aducerea dezacordului politic sub
incidenţa legii penale, utilizarea formelor de detenţie fără judecată, tortura şi
tratamentul umilitor şi degradant, subdezvoltarea, foametea, pauperizarea populaţiei
de către stat etc.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au
concretizat în câteva documente de reală valoare între care menţionăm : Declaraţia
universală a drepturilor omului - 10 decembrie 1948, Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice şi sociale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, adoptate la ONU în 1966, Convenţia Europeană asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului - Roma 1950, Actul final al Conferinţei pentru
pace, securitate şi cooperare, în Europa - Helsinki, 1975, Documentul final al
Reuniunii de la Viena 1989, Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga, 1984 şi
Carta de la Paris din 1990.
De asemenea sunt o serie de documente internaţionale regionale precum: Carta
africană din 1981 sau Convenţia interamericană din anul 1969.
59
În consecinţă, evoluţia constituţională a drepturilor omului s-a caracterizat prin

existenţa a doua mari categorii de reglementări: interne, ale fiecărui stat şi
internaţionale.
În dreptul constituţional s-a pus problema corelării acestora şi s-au afirmat două
principii:
Aplicarea convenţiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ţinând seama
de necesitatea armonizării cooperării internaţionale cu principiul suveranităţii statelor.
Documentele internaţionale au ca principal mijloc pentru executarea lor
asumarea de către statele părţi ale obligaţiei fundamentale prevăzute în conţinutul lor.
Mecanismul internaţional de control nu intervine decât în cazul eşecului
garanţiei naţionale privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
În acest sens, articolul 20 din Constituţia României stabileşte că: dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Această reglementare este expresia concretă a corelaţiei dintre reglementările interne
şi cele internaţionale, în sensul că, consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale reprezintă o manifestare a suveranităţii naţionale, o realitate a dreptului
intern, dar aplicarea concretă şi interpretarea lor trebuie să fie făcută în raport cu
Declaraţia Universală, cu Pactele şi tratatele internaţionale ratificate de România,
care fac parte din dreptul intern.
Potrivit disp. Art.20 alin.2 din Constituţia României, dacă există neconcordanţă
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Această stipulaţie nu reprezintă o încălcare a principiului suveranităţii naţionale,
deoarece prioritatea constituţională vizează numai tratatele şi pactele ratificate de
România şi care, prin această procedură, fac parte din dreptul intern.
În sensul respectării celui de-al treilea principiu amintit mai sus sunt şi dispoziţiile
art.35 din Protocolul Nr. 11 la Convenţia Europeană din 1950 care stipulează
următoarele: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi sesizată decât după
epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum este stabilit, conform principiilor de drept
internaţional general recunoscute şi într-un termen de 6 luni, începând cu data
deciziei interne definitive.”
În literatura juridică se precizează că procedurile de control internaţional au
caracter limitat şi derogator. Se remarcă în acelaşi timp forţa morală a reglementărilor
internaţionale, faptul că ele se pot impune şi accepta de dreptul intern, dacă apără
valorile umane înţelese chiar din punct de vedere al teoriei dreptului natural.
Sintetizând, se poate constata că, dominantă în ansamblul preocupărilor
teoretice, legislative şi practice, privitoare la drepturile omului este ideea în sensul
60
căreia, proclamarea şi garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice

interne, ca o expresie a recunoaşterii suveranităţii statelor şi a calităţii lor de membri
egali ai comunităţii internaţionale. Numai din această perspectivă trebuie înţeleasă
corelaţia cu reglementările internaţionale, în materie.
13.2.3.Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

În literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificări, având ca suport
concepţii şi legislaţii diferite şi condiţionate de evoluţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi sfera lor.
Doctrinarul italian Pelegrino Rossi distinge trei categorii de drepturi,
respectiv: private, publice, politice.
Autorul român Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii:
libertăţi primordiale sau primare şi libertăţi secundare sau complementare.
În literatura contemporană se reţine clasificarea prof. Ion Deleanu în: drepturi
şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca entitate biologică, drepturi şi libertăţi care
ocrotesc persoana în consideraţia apartenenţei la stat, drepturi şi libertăţi ale persoanei
în raporturile ei cu statul sau cu societatea exercitate de regulă individual şi drepturi
ale colectivităţii de persoane.
În ultima vreme, unii teoreticieni clasifică drepturile fundamentale în două
categorii, respectiv: drepturi individuale şi drepturi colective.
În categoria drepturilor colective sunt incluse: dreptul popoarelor la
autodeterminare, la eliberare de sub jugul colonial, dreptul la asociere în sindicate,
egalitatea naţională, adică unele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare
rezidă în apartenenţa individului la un grup special.
În grupa drepturilor individuale sunt incluse: dreptul de proprietate, libertatea
persoanei, libertatea conştiinţei, etc.
Din punct de vedere evolutiv se constată că, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948 pune accentul cu precădere pe drepturile individuale, pe
când alte documente internaţionale, cum ar fi Proclamaţia de la Teheran din 1968
marchează evoluţia de la concepţia drepturilor omului axată pe individ, la o concepţie
care se bazează pe colectivitate.
Cu toate acestea, literatura de specialitate a subliniat că unicul criteriu al clasificării
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor este cel al conţinutului acestora şi alte criterii
precum exercitarea lor, sau posibilitatea de realizare, nu sunt esenţiale pentru
caracterizarea acestora.
În acest sens se poate afirma că:
a) toate drepturile şi libertăţile omului sunt totodată atât individuale cât şi
colective;
61
b) fiecare drept şi fiecare libertate sunt individuale prin titularul lor.

Folosind criteriul conţinutului pentru clasificarea lor, trebuiesc avute în vedere
următoarele principii:
1) clasificarea nu trebuie să fie interpretată ca o ierarhizare a drepturilor.
Toate drepturile omului şi ale cetăţeanului au aceeaşi importanţă.
2) drepturile şi libertăţile fundamentale sunt inalienabile.
Clasificarea nu urmăreşte divizarea drepturilor, ci dimpotrivă, explicarea
structurii interioare a sistemului unitar al drepturilor. De aceea se impune să se acorde
o importanţă egală drepturilor economice, sociale, culturale, civile şi politice. După
criteriul conţinutului, drepturile şi libertăţile fundamentale se clasifică, în opinia
prof. Ioan Muraru, în:
A) Inviolabilităţii: adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor,
asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi
siguranţa domiciliului persoanei. În această categorie includem: dreptul la viaţă,
dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la
liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, inviolabilităţii domiciliului.
B) Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, respectiv acele
prerogative care, prin conţinutul lor, asigură condiţiile sociale şi materiale ale
existenţei umane: dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la
muncă şi protecţie socială, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul de
moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi
tinerilor la protecţie socială, dreptul persoanelor handicapate la protecţie socială.
C) Drepturile exclusiv politice, sunt acele drepturi care prin conţinutul
lor pot fi exercitate de cetăţeni, numai prin participare la guvernare: dreptul la vot şi
dreptul de a fi ales.
D) Drepturi şi libertăţi social-politice, adică acele drepturi care prin
conţinutul lor pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea pentru rezolvarea unor
probleme sociale şi spirituale, sau pentru participarea lor la guvernare,
respectiv: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul de informaţie,
libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei.
E) Drepturile garanţii sunt acele drepturi care prin conţinutul lor au rolul de
garanţii constituţionale, respectiv: dreptul de petiţionare şi dreptul persoanei
vătămate de către o autoritate publică de a solicita repararea prejudiciului produs.
Enumeraţii categoriile de drepturi şi libertăţi aşa cum le prezintă prof. Ioan Muraru.
62
____________________________________________________________________
__________
_________________________________________________________________
13. 3.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale Constituţia României abordează problematica
drepturilor şi îndatoririlor fundamentale într-o viziune sistematică şi integrală.
Constituantul are în vedere drepturile şi libertăţile, ca un ansamblu coerent între care
există raporturi de diferenţă şi condiţionare reciprocă.
Caracterul sistemic şi integral rezultă din:
a. drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate şi garantate
în mod deplin;
b. aparţin în totalitate tuturor cetăţenilor, iar unele caracterizează
fiinţa umană, indiferent de calitatea de cetăţean;
c. sunt ocrotite în mod egal de către stat
Baza caracterului sistemic îl reprezintă principiile constituţionale aplicabile
drepturilor fundamentale, exprimate normativ în dispoziţiile art.11, 15-21 şi 53 din
Constituţia României (principiul universalităţii, neretroactivităţii, egalităţii în
drepturi, ocrotirea cetăţenilor străini în străinătate, protecţia străinilor şi apatrizilor,
cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat, corelaţia dintre dreptul intern şi
cel internaţional, accesul liber la justiţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi).
13.3.1.Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale
Acest principiu este consacrat în dispoziţiile art.15 alin.l din Constituţia
României şi prevede că cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate
prin Constituţie şi au obligaţiile prevăzute de aceasta.
Acest articol răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor
două Pacte referitoare la drepturile omului, care afirmă că recunoaşterea demnităţii
inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile,
constituie fundamentul libertăţii justiţiei şi păcii în lume. Se recunoaşte totodată că
aceste drepturi fundamentale decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune
statelor obligaţia de a promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi
libertăţilor omului.
63
Principiul formulat stabileşte poziţia egală a cetăţenilor în faţa legii şi în acelaşi

timp legea este egală pentru toţi cetăţenii.
Principiul universalităţii drepturilor şi îndatoririlor trebuie tratat sub două
aspecte:
1. Universalitatea se referă la sfera propriu-zisă a drepturilor şi libertăţilor.
Din acest punct de vedere, va exprima vocaţia omului şi cetăţeanului, pe planul
realităţilor interne ale fiecărei ţării, pentru toate drepturile şi libertăţile.
2. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă şi la titularii acestora.
Se exprimă ideea ca toţi oamenii, sau după caz, toţi cetăţenii statului, se pot bucura
de aceste drepturi şi libertăţi. Aceasta este o posibilitate juridică generală şi
abstractă şi care devine concretă prin exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi
libertăţi, în consecinţă, exercitarea unora dintre aceste drepturi depinde de fiecare
cetăţean, de capacitatea şi eforturile sale, de condiţiile conferite de ordinea
constituţională şi dezvoltarea statului.
Cu toate acestea, există drepturi fundamentale care privesc mijlocit persoana,
în determinaţiunile sale existenţiale, raţionale dar şi biologice, a căror exercitare nu
mai poate fi condiţionată, iar posibilitatea abstractă a universalităţii devine o realitate
concretă, cum ar fi dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Această
regulă este stipulată în preambulul celor două Pacte internaţionale din anul 1996,
individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este
ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în
Pacte.
Acest principiu exprimă legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi
îndatoriri, şi se poate spune că îndatoririle devin garanţii ale drepturilor.
Art.15, alin.1 din Constituţia României se referă la universalitatea, nu numai a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi a celorlalte drepturi şi îndatoriri
prevăzute în celelalte acte normative, în condiţiile arătate mai sus.
De la acest principiu există şi excepţii, dar care vizează mai mult exercitarea
unor drepturi şi libertăţi decât substanţa şi realitatea acestora. Astfel, cetăţenii care au
fost decăzuţi din unele drepturi, fie printr-o sentinţă civilă, fie ca o consecinţă a
aplicării unei pedepse penale sau printr-o pedeapsă complimentară, ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, nu mai pot exercita unele drepturi, cum ar fi: dreptul de a
alege şi a fi ales, dreptul de a ocupa o funcţie publică, unele drepturi părinteşti, etc.
Această decădere este întotdeauna o sancţiune şi se aplică pe o durată determinată de
timp, în condiţiile legii şi de aceea nu vizează însăşi substanţa dreptului, ci numai
exercitarea acestuia.
64
13.3.2.Neretroactivitatea legii
Acest principiu este reglementat în dispoziţiile art.15, alin. 2 din Constituţia
României şi prevede că, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
mai favorabile.
Principiul neretroactivităţii reprezintă o extindere a sistemului consacrat încă
din 1864 de art. l din Codul civil, care prevedea că legea dispune numai pentru viitor.
Art. 11 din Codul penal, prevede că legea penală nu se aplică faptelor care la
data când au fost comise nu erau prevăzute ca infracţiuni, ceea ce înseamnă că la baza
legii penale a stat principiul activităţii acesteia, dispune numai pentru viitor, ceea ce
corespunde principiului constituţional al neretroactivităţii.
Acest principiu, consacrat în toate constituţiile moderne, democratice, are şi o
justificare raţională, în sensul că nu poate unui subiect de drept să răspundă pentru o
conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi, iar comportamentul său
este normal sau firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.
Principiu neretroactivităţii reprezintă o garanţie a stabilităţii ordinii de drept şi al
constituţionalismului.
De la acest principiu există două excepţii, una fiind prevăzută în Constituţie:
a) aplicarea legii penale mai favorabile. Codul penal se referă în art.12-14
la situaţia în care
până la data condamnării definitive a inculpatului intervin mai multe lagi penale. În
acest caz, se va aplica inculpatului legea penală cea mai blândă, mai favorabilă.
b) cea de-a doua excepţie se referă la legile interpretative. Acest caz nu este
prevăzut de Constituţie, dar este recunoscut atât de doctrină, cât şi de practica
judiciară. În esenţă, nu reprezintă o variabilă excepţie, deoarece legea interpretativă
adopta ulterior, face corp comun cu legea interpretată, iar efectele şi aplicarea ei
depind esenţial de această lege. Prin interpelare, se explicitează conţinutul, pe care
norma juridică l-a avut la data promulgării. Totodată, orice act de aplicare a unei
norme de drept presupune interpretarea ei prealabilă pentru a stabilii dacă este sau
nu aplicabilă la situaţia de fapt avută în vedere.
Dispoziţiile art.15, alin.2 din Constituţia României, marchează transformarea
unei reguli aparţinând legislaţiei speciale, într-un veritabil principiu constituţional.
În consecinţă, neretroactivitatea legii este obligatorie pentru toate ramurile de
drept, fără excepţie, nu numai pentru acela care îl prevăd explicit.
În al doilea rând, în afara excepţiei prevăzute de art.15, alin.2 din Constituţie,
nici o altă excepţie nu mai este posibilă.
În al treilea rând, acest principiu se prezintă ca o garanţie esenţială a drepturilor
constituţionale, în special al libertăţii şi siguranţei personei.
65
13.3.3.Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

Acest principiu este consacrat de dispoziţiile art.16, alin.1 din Constituţia
României, care prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări.
Acest articol trebuie coroborat cu dispoziţiile art.4 din Constituţie, care se
referă la unitatea poporului român şi egalitatea între cetăţeni, indiferent de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială.
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor politice nu poate implica ideea de
standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaş
regim juridic, indiferent de situaţia naturală, sau socio-profesională a acestora.
Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic
egal. Acest principiu implică şi dreptul la diferenţiere în tratamentul juridic, deoarece,
dacă egalitatea nu este naturală sau nu este determinată de aceeaşi situaţie sau statut
juridic, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna o discriminare.
În consecinţă, conţinutul acestui principiu, subliniat de altfel de mai multe
decizii ale Curţii Constituţionale a României, constă că în situaţii egale să corespundă
un tratament juridic egal, iar în situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât
diferit.
De altfel, chiar Constituţia României admite o discriminare pozitivă în mai
multe cazuri, astfel: art.41, alin.2 impune măsuri speciale de protecţie socială a
muncii, art.49, alin.1 se referă la regimul special de protecţie a copiilor şi tinerilor,
prin art.50, se instituie o protecţie specială pentru persoanele cu handicap, etc.
Principiul egalităţii cuprinde următoarele aspecte:
1. Art.16, alin.2 din Constituţie, stabileşte că nimeni nu este mai presus de
lege. Atât cetăţenii, cât şi organele statului, persoanele juridice, toţi subiecţii de
drept sunt obligaţi să respecte legea, săşi desfăşoare activitatea numai în baza legii
şi să aplice cu bună credinţă şi nepreferenţial normele legale, evitând astfel abuzul
de drept. În al doilea rând, regulile juridice privind răspunderea civilă, penală şi
administrativă, după caz, se aplică, în situaţia încălcării legii ferm şi nediferenţiat,
fiind excluse privilegiile personale şi alte discriminări.
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au
cetăţenii români, fără deosebire, actul juridic în care sunt înscrise, Constituţie sau
alte acte normative.
3. Egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate.
4. Nu se pot face discriminări pe criterii de sex, rasă, naţionalitate,
origine etnică, avere sau origine socială.
66
Această trăsătură trebuie corelată cu dispoziţiile art.6 din Constituţia României, în

care sunt recunoscute şi garantate persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţilor etnice, culturale,
lingvistice, şi religioase, fără ca măsurile de protecţie luate de stat în acest sens să
încalce principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni
români.
5. Egalitatea în drepturi, fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă
politică.
De la regula potrivit căreia egalitatea se manifestă în toate domeniile de
activitate, art. 16 alin.3 din Constituţie instituie o excepţie, în sensul că, funcţiile şi
demnităţile publice pot fi ocupate numai de persoane care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară.
Demnitatea publică este o categorie de drept constituţională şi se referă, în
special, la exercitarea unor atribuţii la vârful organelor puterii statale sau care
realizează însăşi conţinutul autorităţii sau puterii statale, de exemplu, Preşedintele
României, miniştrii, parlamentari, judecători.
Funcţiile publice reprezintă o categorie de drept administrativ, care presupun
exercitarea autorităţii statale, în special în domeniul puterii executive, bazate pe un
statut juridic aparte pentru cei care le îndeplinesc. Pentru ocuparea demnităţilor şi
funcţiilor publice, legea impune o dublă condiţie:
a) persoana respectivă să aibă cetăţenia română.Prin Legea de revizuire din
2003 s-a introdus
un nou alineat la acest articol care dispune că , în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană , cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au
dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
b) cetăţeanul român să aibă domiciliul în ţară. Credem că legea are în vedere
faptul că cel care
exercită o funcţie publică sau o demnitate, să locuiască efectiv în ţară, nefiind posibil
ca o astfel de persoană să aibă domiciliul în ţară, dar reşedinţa în străinătate şi să
locuiască acolo. Pentru ocuparea unor funcţii private nu sunt cerute asemenea
condiţii.
13.3.4.Protecţia cetăţenilor români în străinătate

Principiul este exprimat de art.17 din Constituţie care prevede că statul român
oferă protecţie cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi aceştia trebuie să-şi
îndeplinească toate obligaţiile, mai puţin cele care nu sunt compatibile cu absenţa lor
din ţară.
67
Acest principiu are la bază concepţia constituţională asupra cetăţeniei,

respectiv, legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, care determină statutul
juridic al cetăţeanului oriunde s-ar afla. De aceea, cetăţenii români care se află în
străinătate, au dreptul să solicite protecţia autorităţilor române ori de câte ori
drepturile şi libertăţile lor fundamentale ar fi încălcate, iar aceste autorităţi, de regulă,
reprezentate diplomatice, au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia
necesară.
Protecţia juridică se acordă în funcţie de regulile cuprinse în normele general
admise de dreptul internaţional şi tratatele încheiate de statele respective şi mai ales
fără a se încălca suveranitatea statului pe teritoriul căreia se află cetăţeanul român.
Cetăţenii români aflaţi în străinătate trebuie să-şi îndeplinescă obligaţiile
fundamentale faţă
de statul român, cum ar fi plata impozitelor sau obligaţia de îngrijire a copilului
minor.
13.3.5.Protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi

Art.18 alin.1 din Constituţie prevede că cetăţenii străini şi apatrizi, care
locuiesc în România, se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor,
garantate de Constituţie şi de alte legi.
În consecinţă, străinii şi apatrizii au drepturile fundamentale recunoscute
oricărui om, în esenţa lor drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile, cum sunt:
dreptul la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă.
În afară de drepturile naturale există şi alte drepturi subiective a căror
dobândire sau exercitare se pot realiza şi de cetăţenii străini şi apatrizi, cum ar fi:
dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la protecţia bunurilor.
Există însă, anumite drepturi care pot aparţine sau se pot exercita numai de
către cetăţenii români, cum ar fi drepturile exclusiv politice.
În consecinţă, străinii şi apatrizii pot avea toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea
pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român.
Important este faptul că, prin Constituţie, statul garantează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor străini şi apatrizi.
Art.18 alin.2 din Constituţie prevede dreptul de azil, care se acordă şi se
retrage, în condiţiile legii şi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Aziul este, prin excelenţă, un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor şi
cuprinde două aspecte: locuirea pe teritoriul României şi protecţia juridică a statului
român, deoarece în statul lor de origine sunt urmăriţi pentru activităţi desfăşurate în
favoarea umanităţii, poporului şi păcii.
68
Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru

fapte care reprezintă infracţiuni de drept comun. Un asemenea drept nu poate fi
acordat persoanelor urmărite pentru crime contra păcii, contra umanităţii, în sensul
documentelor internaţionale.
Statul care acordă dreptul la azil apreciază în mod suveran asupra temeiniciei
motivelor invocate de solicitant.
Persoanelor cărora li se acorda dreptul de azil în România se bucură de toate
drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor care aparţin, în exclusivitate,
cetăţenilor români. Persoanele care beneficiază de dreptul de azil nu pot fi extrădate.
13.3.6.Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau

expulzat Art.19 din Constituţie se referă la instituţiile
extrădării şi expulzării.
Principiile acestor instituţii juridice sunt:
1) cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
2) prin derogare de la prevederea de mai sus , cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte , în
condiţiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
3) cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
4) expulzarea sau extrădarea se hotăreşte de către justiţie.
Aceste reguli sunt prevăzute şi în convenţiile internaţionale, admise de toate
statele civilizate.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat, pe
teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi, să îl predea. Se aplică cetăţenilor
care au săvârşit infracţiuni şi se refugiază pe teritoriul altui stat.
În sistemele constituţionale şi penale sunt recunoscute câteva reguli aplicate
extrădării:
a) nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când persoana
în cauză ar putea
fi condamnată la moarte, ori există riscul să fie supusă unor pedepse degradante,
inumane;
b) extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă sau
aeriană, traficul de femei, traficul de copii, terorismul, traficul de arme, traficul de
stupefiante, infracţiuni grave asupra statului sau contra persoanei, genocid, etc.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat
să oblige o persoană, de regulă cetăţean străin sau apatrid, să părăsească ţara.
69
Codul penal român reglementează expulzarea în cadrul măsurilor de siguranţă

care au ca scop preîntâmpinarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de
fapte penale.
Această măsură se poate aplica numai faţă de străinii sau apatrizii care au săvârşit
fapte penale pe teritoriul României, după executarea pedepsei la care a fost
condamnat.
Expulzarea are ca scop ocrotirea ordinii de drept şi este motivată de
considerente de ordin juridic şi politic.
În conformitate cu normele internaţionale, dreptul constituţional recunoaşte
următoarele reguli aplicabile celor două instituţii juridice:
1) extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii
internaţionale, sau în condiţii de reciprocitate;
2) executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, iar expulzatului
să i se lase dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat;
3) numai justiţia poate hotărî expulzarea. În consecinţă, autorităţile
administrative nu pot decide expulzarea sau extrădarea. Este exclusă aplicarea unei
asemenea măsuri pe considerente de oportunitate de natură administrativă. Cele
două măsuri pot fi dispuse numai motivat, în conformitate strictă cu dispoziţiille
normative în vigoare, pentru respectul ordinii de drept.
4) este interzisă expulzarea individuală sau colectivă a străinilor sau
apatrizilor pentru motive de rasă, religie, cultură, origine naţională, sau etnică - art.7
din Declaraţia universală a drepturilor omului.
13.3.7.Corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional

În conformitate cu dispoziţiile art.11 din Constituţie, statul român se obligă să
îndeplinească cu bună credinţă şi întocmai, obligaţiile ce-i revin din tratatele la care
este parte. Potrivit alin.2 din acelaşi text constituţional, tratatele ratificate de
Parlament fac parte din dreptul intern.
Alin. 3 arată că dacă un tratat la care România urmează să fie parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei mai întâi se va revizui Constituţia şi abia apoi se va
putea ratifica tratatul respectiv. Obligaţiile internaţionale pot fi asumate esenţialmente
prin trei modalităţi:
- tratate bilaterale sau multilaterale;
- prin declaraţii unilaterale;
- prin participarea la declaraţii internaţionale.
În primul caz, acţionează principiul imperativ: pacta sunt servanta (tratatele
trebuie respectate ). Textul constituţional consacră un principiu, dar şi o obligaţie
70
preexistentă, cu un caracter general, ce există pentru statul român, în baza dreptului

internaţional.
În doctrina dreptului constituţional s-a subliniat că numai tratatele licite,
încheiate conform principiilor dreptului internaţional, trebuie îndeplinite întocmai şi
cu bună-credinţă. Celelalte, care încalcă suveranitatea naţională sau nu protejează
interesele părţilor, pot fi supuse denunţării, rezilierii, suspendării sau anulării.
În consecinţă, statul român se obligă să-şi respecte întocmai angajamentele
internaţionale pe care şi le-a asumat în virtutea propriei sale suveranităţi, cu
respectarea intereselor generale ale naţiunii.
Deşi Constituţia precizează că tratatele internaţionale ratificate fac parte din
dreptul intern, este nevoie de o lege cadru, care să reglementeze raportul dintre legea
internă în vigoare în momentul ratificării unui tratat şi respectivul tratat internaţional,
mai ales că, în practică, pot apărea numeroase probleme, cum ar fi
contradictorialitatea dintre legea internă şi tratatul internaţional.
O soluţie o oferă în acest sens art.20 alin.2 din Constituţie, care prevede că în
materia drepturilor omului, în caz de contradicţie au prioritate tratatele internaţionale
la care România este parte , cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
13.3.8.Accesul liber la justiţie

Dispoziţiile art.21 alin.1 din Constituţie prevăd că orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
În acest fel, justiţia a devenit una dintre garanţiile exercitării efective a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile, la cazuri concrete, de a
judeca şi aplica sancţiuni, într-un cuvânt, de a face dreptate. În acest scop, justiţia se
înfăptuieşte, în numele legii, de către judecători independenţi şi inamovibili şi se
supun numai legii, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art.124 din Constituţia României.
Aceste dispoziţii constituţionale realizează o delimitare între dreptul la acţiune
în justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime.
Astfel, Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai
acelea care se întemeiază pe drept, pe legile ţării, pe echitate. Caracterul legitim sau
nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma
jedecării cauzei respective şi se va constata prin hotărâre judecătorească.
Potrivit dispoziţiilor art.21 alin.2 din Constituţie, nici o lege nu poate îngrădi
acest drept, ceea ce înseamnă că parcurgerea etapelor unei jurisdicţii speciale nu
71
poate îngrădi dreptul persoanei de a se adresa organelor puterii judecătoreşti.Aşa cum

arată alin.4 jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
În conformitate cu art.6 din Declaraţia universală a drepturilor omului , alin.3 arată
că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
13.3.9.Restrângerea exerciţiului unor drepturi

Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi cele două Pacte
internaţionale din 1966, admit existenţa unor limitări şi restrângeri în legătură cu
exerciţiul unor drepturi şi libertăţi.
Legitimitatea unei asemenea restrângeri rezidă chiar în conceptul de libertate.
Una dintre cele mai valoroase definiţii în acest sens, o oferă Declaraţia franceză a
drepturilor omului şi cetăţeanului, din 1789, în art.4: libertatea constă în a putea face
tot ce nu dăunează altuia.
În Constituţia României acest principiu este reglementat de art.53 care permite
restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dar numai ca excepţie, temporar,
condiţionat şi fără a se afecta însăşi substanţa dreptului.
Motivele care pot duce la restrângerea exerciţiului unor drepturi sunt de strictă
interpretare şi prevăzute de art.53 din Constituţie, respectiv, pentru apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale , ale unui
dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav sau pentru desfăşurarea instrucţiei
penale.
Din conţinutul acestui text constituţional se desprind 3 condiţii esenţiale, care
permit restrângerea exerciţiului unor drepturi:
1) restrângerea se poate realiza numai prin lege, motivat de existenţa unor
situaţii determinate normativ, care vizează interesul public şi ocrotirea drepturilor
fundamentale;
2) restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
3) restrângerea să fie temporară şi să nu aducă atingere substanţei dreptului
sau libertăţii fundamentale.
Sunt unele drepturi şi libertăţi care nu pot fi restrânse în nici o situaţie,
respectiv dreptul la viaţă şi accesul liber la justiţie.
72
Enumeraţi principiile aplicabile drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Folosiţi

____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
_
Rezumat
Drepturile si libertăţile sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru
viaţa, libertatea şi demnitatea lor, indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi
legi.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale, la
un moment istoric dat de către popor, ca titular al suveranităţii, pentru realizarea
intereselor generale înscrise în Constituţie şi asigurate, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Constituţia României din 1991 abordează problematica drepturilor şi libertăţilor
fundamentale într-o viziune sistematică şi integrală. Constituantul are în vedere
drepturile şi libertăţile, ca un ansamblu coerent între care există raporturi de diferenţă
şi condiţionare reciprocă. Caracterul sistematic rezultă din faptul că:
- drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate şi garantate în mod deplin;
- aparţin în totalitate tuturor cetăţenilor, iar unele caracterizează fiinţa umană,
indiferent de calitatea de cetăţean;
- sunt ocrotite în mod egal de către stat.
Obligaţiile generale asupra respectării drepturilor omului, după cel de-al doilea
război mondial, au fost încorporate în Carta ONU. Dispoziţiile Cartei cu privire la
drepturile omului vor să impună statelor membre, organizaţiei însăşi, şi datoria de a
favoriza respectul universal şi efectiv al drepturilor omului pentru toţi, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie şi de a acţiona în vederea atingerii acestui scop.
Adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1948, Declaraţia
Universală a
73
drepturilor omului este primul document internaţional prin care se consacră

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului de către comunitatea organizată a
naţiunilor.
Un eveniment de mare însemnătate în consacrarea pe plan mondial a drepturilor
omului, în ansamblul lor, l-a constituit adoptarea, la 16 decembrie 1966, de către
ONU, a celor două Pacte internaţionale ale drepturilor omului: Pactul internaţional
relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional relativ la
drepturile civile şi politice.
Consiliul Europei, organizaţie regională europeană din care fac parte state ataşate
aceleiaşi concepţii politice, cu preocuparea de a stabili o protecţie efectivă a
drepturilor omului, a adoptat, la 7 noiembrie 1950, Convenţia pentru protecţia
drepturilor omului, instrumentul juridic cel mai puternic din lume, care garantează
drepturile fundamentale ale individului. Această convenţie reprezintă, în concepţia
autorilor săi, un progres considerabil faţă de Declaraţia universală din 1948 prin 3
laturi esenţiale:
- drepturile sunt garantate în textele convenţionale; semnarea şi ratificarea
acestora de către statele membre le-au conferit deplină valoare juridică;
- s-a căzut de acord asupra unor instituţii internaţionale pentru garantarea
aplicării convenţiei; - se prevede instituirea unui drept de recurs individual, care
permite particularilor să acţioneze pe plan internaţional, adresându-se cu plângeri
instanţelor internaţionale, împotriva statului vinovat de violarea drepturilor
garantate, chiar dacă în cauză este însuşi statul reclamantului.
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se întemeiază pe această Convenţie,
ale cărei dispoziţii le aplică. Aceasta (Curtea) este interpretul suprem al prevederilor
Convenţiei şi, de aceea jurisprudenţa sa are, de asemenea, aplicabilitate directă în
dreptul nostru intern, completează în adevăr substanţa Convenţiei şi îi dau acesteia
formă şi viaţă, depăşind instrumentul însuşi.
Aplicând Constituţia, Curtea Constituţională a României, atunci când soluţionează
probleme din domeniul drepturilor omului, trebuie să aplice, deopotrivă, dispoziţiile
pertinente ale Convenţiei, astfel cum acestea au fost aplicate şi interpretate prin
hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dar, mutatis mutandis, într-o
situaţie similară se află şi instanţele judecătoreşti, precum şi parchetele din cadrul
Ministerului Public, atunci când soluţionează probleme din materii ce intră în câmpul
de reglementare a Convenţiei.
Principale constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale
Sunt exprimate normativ în dispoziţiile art.11, 15-21 şi 53 din Constituţia
României.Acestea sunt următoarele:
74
I. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.

II.Neretroactivitatea legii.
III.Egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
IV.Protecţia cetăţenilor români în străinătate.
V.Protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi.
VI.Corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.
VII.Accesul liber la justiţie.
VIII.Restrângerea exerciţiului unor drepturi.
Unitatea de învăţare 14. Analiza drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale ale
cetăţenilor

14. 1.Inviolabilităţile
14.1.1.Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică, dreptul la integritatea
psihică
14.1.2.Libertatea individual
14.1.3.Dreptul la apărare
75
14.1.4.Dreptul la libera circulaţie

14.1.5.Dreptul la ocrotirea vieţii intime familiale şi private
14.1.6.Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi
14.1.7.Inviolabilitatea domiciliului
14. 2.Drepturile si libertăţile social-economice şi culturale
14.2.1.Dreptul la învăţătură
14. 2.2. Accesul la cultură
14. 2.3.Dreptul la ocrotirea sănătăţii
14. 2.4. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos
14. 2.5.Dreptul la muncă şi protecţie social
14. 2.6.Dreptul la grevă
14. 2.7.Dreptul la proprietate private
14. 2.8.Libertatea economică
14. 2.9.Dreptul la moştenire
14. 2.10.Dreptul la un nivel de trai decent
14. 2.11.Dreptul de a avea o familie
14. 2.12.Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă social
14. 2.13.Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie social
14.3.Drepturile exclusiv politice
14. 4.Drepturile şi libertăţile social-politice
14.4.1.Libertatea conştiinţei
14.4.2.Libertatea de exprimare
14.4.3.Dreptul la informaţie
14.4.4.Libertatea întrunirilor
14.4.5.Dreptul la asociere
14.4.6.Secretul corespondenţei
14. 5.Drepturile garanţii
14.5.1.Dreptul de petiţionare
14.5.2.Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
14.6.Îndatoririle fundamentale
14.1.Inviolabilităţile 14.1.1.Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică,

dreptul la integritatea psihică
Aceste drepturi sunt prevăzute în Constituţia României, în mod unitar, în
art.22, dar nu pot fi confundate din punct de vedere juridic.
76
Dreptul la viaţă este garantat afirmă Constituţia României. El nu poate fi

restrâns în nici o situaţie, aşa cum prevăd şi dispoziţiile alin.3: pedeapsa cu moartea
este interzisă.
Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile naturale ale fiinţei
umane în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care stabileşte în
art.3: Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi inviolabilitatea persoanei. Şi alte
documente internaţionale se referă la acest drept fundamental, Pactul cu privire la
drepturile civile şi politice stabileşte în art.6 pct.1 că: dreptul la viaţă este inerent
persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de
viaţa sa în mod arbitrar. În acelaşi sens, Convenţia Europeană consacră în art.2 că:
Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în
mod intenţionat decât în exercitarea unei sentinţe capitale, pronunţate de un tribunal,
în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă.
Aceeaşi tratare nuanţată o are acest drept şi în constituţiile lumii.
Într-o accepţiune restrânsă, dreptul ia viaţă priveşte viaţa persoanei în
sensul ei fizic.
Acesta este şi sensul la care se referă Constituţia României, stabilind că nimeni nu
poate fi privat, în mod arbitrar, de viaţa sa, iar pedeapsa cu moartea este contrară
drepturilor naturale ale omului.
În sens larg, viaţa persoanei este privită ca un ansamblu de fenomene, fapte şi
cerinţe, asigurat prin întregul sistem constituţional.
Corelativ dreptului la viaţă, statului îi revin câteva obligaţii esenţiale:
asigurarea condiţiilor minime de existenţă pentru cetăţenii săi, asigurarea mijloacelor
necesare pentru ocrotirea sănătăţii lui, protecţia mediului şi altele.
Dreptul la viaţă atrage foarte complexe şi importante consecinţe în legislaţia
statelor,
respectiv:
1. atitudinea pe care o adoptă faţă de eugenie -
ameliorarea
fondului genetic al populaţiei umane;
2. incriminarea genocidului;
3. incriminarea sau, dimpotrivă, liberalizarea avortului;
4. modul de reglementare al transportului de organe;
5. admiterea sau interzicerea eutanasiei;
6. incriminarea orthotanasiei - abţinerea voluntară de a-i administra unui
bolnav îngijiri
medicale ale căror singur efect ar fi supavieţuirea prelungită şi dureroasă.
77
Dreptul la integritate fizică

Este reglementat prin acelaşi articol 22 din Constituţie şi se află în strânsă
legătură cu dreptul la viaţă.
Orice atingeri aduse integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege,
iar dacă ea se impune totuşi, din considerente de ordin social, se poate face numai în
condiţiile prevăzute de art.49 din Constituţie, de exemplu: vaccinări, recoltări de
sânge pentru dovedirea alcoolemiei, tratament medical obligatoriu impus de către
instanţele de judecată, ca măsură de siguranţă.
Dreptul la integritatea psihică

Este reglementat de acelaşi text constituţional, este un drept natural, ocrotit şi
considerat ca valoare esenţială. Omul este conceput, sub aspect juridic, ca un
complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite.
Constituţia impune respectarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, arătând prin
dispoziţiile art.22 alin.2 că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedepse
sau tratament inuman sau degradant.
Această prevedere se regăseşte şi în documentele internaţionale, respectiv art.5
din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art.7 din Pactul internaţional relativ
la drepturile civile şi politice, care în alin.2 precizează că: este interzis ca o persoană
să fie supusă, fără consimţământul său, unor experienţe medicale sau ştiinţifice.
Constituţia României vizează, în acest sens, trei activităţi care sunt interzise:
tortura, pedepsele sau tratamentele inumane şi pedepsele sau tratamentele degradante.
Practica Curţii Europene a drepturilor omului se referă la aceste aspecte, subliniind că
această interdicţie este absolută, indiferent de aprecierea unor situaţii concrete.
Garanţiile subsidiare ale celor trei drepturi fundamentale sunt prevăzute în
legea penală, care incriminează faptele prin care sunt lezate atribuţiile existenţei
fizice a fiinţei umane ori ale personalităţii acesteia (viaţa, integritatea corporală,
sănătatea).
Drepturile prevăzute în art.22 din Constituţie sunt ocrotite faţă de toate
subiectele de drept. Autorităţile publice trebuie să respecte, în orice împrejurare,
dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică a persoanelor.
14.1.2. Libertatea individuală

Este reglementată de Constituţia României prin art.23 alin.1-13. Conţinutul
complex al acestui text constituţional, aspectele concrete relevate sunt determinate de
necesitatea garantării acestui drept fundamental, să se evite interpretările speculative
78
şi, mai ales, să se evite abuzurile şi ilegalităţile autorităţilor statale, pornind de la

ideea că autorităţile statului trebuie să fie în slujba cetăţenilor şi nu invers.
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei au fost consacrate în numeroase
documente constituţionale şi declaraţii sau tratate internaţionale, respectiv: Declaraţia
franceză din 1789, Declaraţia universală din 1948, art.5 din Convenţia europeană şi
art.9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Art.23 alin.1 din Constituţie stabileşte că libertatea individuală şi siguranţa
persoanei sunt inviolabile.
Noţiunile de libertate individuală şi siguranţa persoanei nu sunt similare din
punct de vedere juridic.
Libertatea individuală, în înţelesul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea
fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a fi ţinut în
sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută sau arestată sau deţinută, decât în
cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi de lege.
Libertatea individuală nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Ea se realizează în
coordonatele impuse de ordinea constituţională sau ordinea de drept. Încălcarea
ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice să intervină şi să
recurgă la represiune, aplicând măsuri care privesc direct libertatea persoanei, precum
percheziţii, reţineri, arestări. Aceste acţiuni ale autorităţilor publice trebuie să fie
condiţionate şi strict reglementate de lege, pentru a se preveni abuzul şi a se garanta
siguranţa persoanei.
În acest sens, siguranţa persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează
persoana în situaţia în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau
anumite măsuri care privesc libertatea individuală. Siguranţa persoanei este o garanţie
a libertăţii individuale şi priveşte legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către
autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Art.23 stabileşte, în concret, condiţiile în care se pot dispune percheziţii,
reţineri şi arestări, respectiv numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de legea
specială. În stabilirea cazurilor şi procedurilor va trebui să se ţină seama de
dispoziţiile art.1 alin. 3 din Constituţie, potrivit cărora, Drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea
reprezintă valori supreme şi garantate.
Totodată aceste acţiuni ale autorităţilor statului, de restabilire a ordinii de drept,
reprezintă restrângerea exercitării unui drept fundamental - libertatea individuală - şi
de aceea trebuie să fie respectate şi dispoziţiile art.53 din Constituţie.
Aceste situaţii restrictive sunt reglementate, în concret, de art.23 alin.2-13 din
Constituţie, respectiv:
79
1. Percheziţia (art.23 alin.2). Este prevăzută şi în legea specială, respectiv

art. 159 şi următoarele din Codul de procedură penală şi are ca scop identificarea şi
ridicarea unor obiecte aflate în posesia unei persoane. Percheziţia este o activitate
procesual penală, desfăşurată în scopul de a demonstra existenţa unei fapte penale,
vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane, recuperarea unor bunuri sustrase ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni. Nu este posibilă percheziţia în alte situaţii decât
cele prevăzute de legea penală. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Ea se
poate realiza şi în cazurile strict determinate de legea penală, aceste condiţii
referindu-se la procedura, timpul, persoanele abilitate, drepturile şi obligaţiile
autorităţilor statale ale persoanelor supuse percheziţiei.
2. Reţinerea (art.23 alin.3). Este o măsură procesual penală şi se aplică în
situaţia în care există indicii că o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală. În acest caz, persoana respectivă este privată de libertate, cu scopul de a se
efectua cercetări penale, pe o durată strict limitată, respectându-se următoarele
reguli:
- este permisă numai în cazurile şi cu procedura stabilite de lege;
- nu poate depăşi 24 de ore;
- autorităţile au obligaţia de a aduce, de îndată, la cunoştinţa celui reţinut
motivele reţinerii, într-o limbă pe care acesta o înţelege;
- eliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care motivele care au
determinat luarea măsurii au încetat;
3. Arestarea preventivă. Este o măsură procesual penală de prevenţie, care are
consecinţe grave asupra libertăţii şi demnităţii persoanei.
Constituţia reglementează în detaliu aplicarea acestei măsuri, ca de altfel, şi
Codul de procedură penală. Principalele reguli constituţionale sunt:
- arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul
procesului penal;
- arestarea se face numai în baza unui mandat de arestare;
- această măsură poate fi dispusă numai de magistrat, în situaţia în care
există probe sau indicii temeinice de vinovăţie cu privire la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală;
- celui arestat i se aduce la cunoştinţă, de îndată, învinuirea, într-o limbă
pe care o cunoaşte, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu;
- asupra legalităţii mandatului de arestare, persoana în cauză se poate
plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată;
- durata arestării este de cel mult 30 de zile pentru inculpat şi poate fi
prelungit în condiţiile legii numai de către judecător, în baza unei hotărâri motivate
80
cu cel mult 30 de zile , fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil şi nu

mai mult de 180 de zile;
- în faza de judecată instanţa este obligată , în condiţiile legii , să verifice
periodic , şi nu mai târzui de 60 de zile , legalitatea şi temeinicia arestării preventive
şi să dispună , de îndată, punerea în libertate a inculpatului , dacă temeiurile care au
determinat arestarea au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi
care să justifice menţinerea privării de libertate;
- persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control juridic sau pe cauţiune, în condiţiile prevăzute de lege;
- dacă au dispărut motivele care au determinat arestarea sau a expirat
durata mandatului, cel arestat trebuie să fie eliberat în mod obligatoriu.
Art.23, alin.11 din Constituţie, stabileşte prezumţia de nevinovăţie, potrivit
căreia, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este
considerată nevinovată şi în alin.12 se stabileşte principiul legalităţii pedepsei, în
sensul că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii.
De asemenea în alin. 13 se instituie principiu conform căruia sancţiunea privativă de
libertate nu poate fi decât de natură penală.
Cele trei principii reprezintă garanţii ale libertăţii individuale.
14.1.3.Dreptul la apărare
Este reglementat de Constituţie în art.24 în strânsă legătură cu libertatea
individuală. Este consacrat de majoritatea documentelor internaţionale cu valoare
constituţională, cum ar fi art.11, pct.1 din Declaraţia universală din 1948, art.14 pct.3
lit.d din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi, în mod
deosebit, art.6 din Convenţia europeană care garantează dreptul persoanei de a avea
acces la o justiţie echitabilă şi, în acest sens, persoana trebuie să dispună de timpul şi
de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale, să solicite administrarea de
probe în apărarea sa, să fie asistat în mod gratuit de un avocat şi să comunice
neîngrădit cu acesta, să aibă acces la dosar, să folosească căile de atac prevăzute de
lege, etc.
Dreptul la apărare este fundamental şi, totodată, unui dintre principiile de
realizare a justiţiei. El este garantat de modul cum sunt organizate şi funcţionează
instanţele judecătoreşti, prin dispoziţiile procedurale şi prin asistenţa judiciară.
Dreptul la apărare este reglementat de cele două alineate ale art.24 din
Constituţie, în următoarele accepţiuni:
81
1. în sens larg, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procesuale care

oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor care i se aduc, de a-
şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului.
2. în sens restrâns, are în vedere dreptul părţilor de a fi asistate de un
avocat ale sau numit din oficiu. Există cazuri în care prezenţa unui avocat este
obligatorie, în special în cele penale. În situaţia în care persoana în cauză nu îşi
poate angaja un avocat i se va desemna unul din oficiu.
14.1.4.Dreptul la libera circulaţie

Este reglementat de dispoziţiile art.25 din Constituţie şi asigură libertatea de
mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează
conţinutul dreptului la libera circulaţie, respectiv: libera circulaţie pe teritoriul
României şi libera circulaţie în afara teritoriului.
Acest drept nu este absolut, legea stabilind condiţiile concrete în care urmează
să fie exercitat.
Eventualele restrângeri ale exerciţiului acestui drept urmăresc ocrotirea unor
valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, desfăşurarea
normală a relaţiilor sociale, repectarea convenţiilor internaţionale. Aceste aspecte
juridice sunt prevăzute şi în documentele internaţionale, respectiv Pactul privitor la
drepturile civile şi politice, art.12.
Potrivit dispoziţiilor art.25 alin.2, cetăţeanul român poate circula nestingherit
pe teritoriul României şi poate să-şi stabilească reşedinţa sau domiciliul în orice
localitate, dar cu respectarea legilor în vigoare, privind reşedinţa, domiciliul,
proprietatea.
Se garantează fiecărui cetăţean român posibilitatea părăsirii teritoriului
României, inclusiv sub forma emigrării şi a revenirii în ţară.
În acest sens, nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de libertatea de a circula
în străinătate şi de a se reîntoarce în propria ţară.
Circulaţia în străinătate a cetăţenilor români se realizează în baza
reglementărilor normative
interne şi a documentelor internaţionale.
14.1.5.Dreptul la ocrotirea vieţii intime familiale şi private

Este consacrat de dispoziţiile art.26 din Constituţia României şi are un rezultat
complex rezultând din următoarele aspecte:
1. orice persoana are dreptul la propria sa viaţă intimă, viaţa familială şi
privată, iar autorităţile publice au obligaţia de a respecta aceste drepturi;
82
2. noţiunile de viaţă intimă, viaţă familială şi viaţa privată, sunt

interdependente, dar nu se pot confunda din punct de vedere juridic;
3. prin legi speciale se instituie măsuri specifice de protecţie şi totodată
sancţiuni pentru cei care încalcă aceste drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul
exclusiv al persoanei la propria sa imagine.
14.1.6.Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi

Este prevăzut de dispoziţiile art.26, alin.2 din Constituţia României, fiind în
esenţa sa un drept natural, inalienabil şi inprescriptibil, facând parte din punct de
vedere a reglementării juridice, din drepturile fundamentale de a treia generaţie.
În documentele internaţionale mai este cunoscut şi sub denumirea de dreptul
persoanei de a dispune liber de corpul său, fiind o revendicare feministă, care implică
libertatea sexuală, dreptul la avort şi, mai nou, transexualismul şi dreptul de a dona
organe ale propriului corp.
În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, acest drept cuprinde două
aspecte juridice:
1. numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de
libertatea sa;
2. exercitarea acestui drept nu poate să încalce ordinea publică, drepturile
altora şi bunele moravuri.
Aceste aspecte sunt evidenţiate şi de dispoziţiile art.17 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice.
14.1.7.Inviolabilitatea domiciliului Este reglementată de dispoziţiile art.27

din Constituţie şi are următoarele aspecte juridice:
1. inviolabilitatea domiciliului nu se confundă cu aceea de proprietate sau
de proprietar, dar cuprinde noţiunea de reşedinţă;
2. în conformitate cu conţinutul acestui drept fundamental, nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în locuinţa (domiciliul sau reşedinţa) unei persoane, fără
consimţământul acesteia;
3. alin.2 din acelaşi text constituţional se referă la situaţiile când exerciţiul
acestui drept poate fi restrâns, respectiv:
a. pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b. pentru înlăturarea unei primejdii pentru viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
c. pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d. pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
83
Ultimele două alineate ale art. 27 din Constituţie se referă la timpul şi

procedura efectuării percheziţiilor. Astfel percheziţia se dispune de judecător şi se
efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. De asemenea percheziţiile pe
timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
1.Enumeraţi drepturile cuprinse în categoria inviolabilităţilor. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
__________________________________________________________________
___________
__________________________________________________________________
___________
________________ 2.Arătaţi ce presupune dreptul la viaţă. Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
__________________________________________________________________
__________
__________________________________________________________________
__________ _______________
14.2. Drepturile si libertăţile social-economice şi culturale

14.2.1. Dreptul la învăţătură
Este reglementat de dispoziţiile art.32 alin.1-7 din Constituţie si are un conţinut
juridic mixt, care îmbina libertatea de a se instrui, cu obligativitatea unor forme de
invăţământ. Implica şanse egale tuturor cetăţenilor de a urma orice formă de
invăţământ prevăzută de lege, inclusiv cele superioare, iar selecţionarea în acest sens
se realizează prin folosirea cu priorotate a criteriului competenţei. Scopul dreptului la
învăţătură il constituie dezvoltarea deplină a personalităţii umane, prin însuşirea
valorilor fundamentale ale culturii şi integrarea în acest fel, în mod activ în cadrul
societăţii.
Conţinutul juridic al dreptului la invăţătură constă în:
a. sunt stabilite formele organizatorice prin care se realizează dreptul la
învăţătură;
b. instituie supremaţia legii în înfiinţarea şi activitatea tuturor formelor de
învăţământ.Organizarea învăţământului de toate gradele, de stat sau privat, se
realizează numai în baza legii, în sens larg ca acte normative;
c. garantează autonomia universitară. În conformitate cu dispoziţiile cadru
ale legii speciale, fiecare universitate îşi stabileşte în mod autonom regulile de
desfăşurare a procesului de învăţământ, are autonomie în folosirea resurselor
financiare şi a bazei materiale alocate în formarea şi stabilirea structurii corpului
84
profesoral. Autonomia universitară este un principiu de drept

constituţional, care caracterizează organizarea şi activitatea oricărei universităţi,
inclusiv a celor de stat. Autonomia universitară presupune în condiţiile legii şi
posibilitatea înfiinţării unor univeristăţi particulare a căror finanţare nu se realizează
prin bugetul de stat. Acest principiu trebuie să corespundă şi să realizeze criteriile
de performanţă şi de calitate a învăţământului impuse de lege;
d. prevede gratuitatea învăţământului. Potrivit legii speciale învăţământul
trebuie să fie gratuit. În acest sens, învăţământul general obligatoriu este prin
excelenţă gratuit, iar celelalte forme de învăţământ trebuie să-şi desfăşoare
activitatea în conformitate tot cu acest principiu. Prin excepţie în condiţiile legii şi
în conformitate cu regulile autonomiei universitare, anumite activităţi universitare
pot fi desfăşurate contra unor taxe, fără însă ca acestea să schimbe esenţa
principiului mai sus arătat. Învăţământul particular de orice forma care nu este
finanţat de stat, nu este gratuit;
e. se asigură libertatea învăţământului religios. Acest aspect juridic este
corelat cu dispoziţiile art.29 din Constituţie care se referă la libertatea de
conştiinţa. Libertatea învăţământului religios priveşte faţa învăţământul
religios organizat de stat, cât şi învăţământul religios organizat de culte. În şcolile
de stat învăţământul religios este facultativ şi în acelaşi timp trebuie să se
desfăşoare în raport cu propriile convingeri religioase ale cursanţilor. Pentru elevii,
din ciclul elementar, părinţii sau ocrotitorii legali decid dacă elevii vor urma cursuri
religioase precum şi care cult anume.
Organizarea şi desfăşurarea învătământului trebuie să se realizeze în limba
oficială a statului, în cazul României, limba română. Constituţia garantează dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi
dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba. Legea specială stabileşte condiţiile în
care se exercită aceste drepturi precum şi modalităţile concrete. Indiferent de forma în
care este organizat învăţământul în limba minorităţilor conlocuitoare, în şcoli sau
universităţi trebuie să se asigure şi predarea, însuşirea limbii române, ca limbă
oficială a statului şi în conformitate cu principiul instituit de art.32 din Constituţia
României. În acest sens sunt şi unele dispoziţii din Pactul internaţional privind
drepturile economice, sociale şi politice. Învăţământul se poate desfăşura şi într-
o limbă de circulaţie internaţională, potrivit
legii.
14.2.2. Accesul la cultură

Este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii Constituţiei din 2003,
adevărat complement al dreptului la învăţătură exprimat în legea fundamentală şi,
85
împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la educaţie văzut într-un sens mai
larg, de posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu caracter
educativ şi cultural. Noua reglementare constituţională pune accentul pe posibilitatea
persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, care nu poate să fie îngrădită de nimeni, nici
de autorităţile publice, dar nici de alte persoane. Însă şi acest drept are un conţinut
normativ complex, el fiind reglementat ca o obligaşie de abţinere din partea statului
de a aduce vreo atingere posibilităţii oricărei persoane de a accede la valorile culturii
naţionale, inclusiv cea a minorităţilor naţionale şi la patrimoniul cultural universal,
dar şi ca o obligaţie pentru stat de a desfăşura un amplu efort, la nivel normativ,
instituţional şi concret-material, pentru a asigura păstrarea identităţii spirituale a
oricărei persoane.
14.2.3.Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Este reglementat de dispoziţiile art.34 alin.1-3 din Constituţie şi în esenţă
stabileşte dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală.
Aceste dispoziţii sunt corelate cu prevederile Pactului intenaţional relativ la drepturile
economice, culturale şi sociale ale omului. Conţinutul juridic al acestui drept
fundamental constă în următoarele aspecte:
a) impune obligaţia statului de a lua măsuri profilactice şi a elabora
programe sanitare, economice şi de ocrotire socială pentru scăderea mortalităţii,
igiena, profilaxie şi tratament precum şi crearea condiţiilor care să asigure servicii
medicale şi ajutor medical;
b) dreptul la sănătate este garantat prin lege specială de organizare şi
funcţionare a serviciilor sanitare, precum şi prin exercitarea controlului statal asupra
modului în care funcţionează aceste servicii şi calităţii actului medical. Totodată
autorităţile au obligaţia de a aplica masurile şi programele privind sănătatea stabilite
prin Constituţie şi legi.
c) dreptul la ocrotirea sănătăţii este corelat cu drepturile fundamentale la
viaţă, la integritate fizică şi psihică şi dreptul persoanei la un nivel de viaţă decent.
14.2.4. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos

Continuare firească a prevederilor constituţionale referitoare la ocrotirea
sănătăţii, dreptul la un mediu înconjurător sănătos îşi dezvăluie pe deplin valenţele de
drept de generaţia a treia prin formularea constituţională. Articolul 35 din Constituţie
precizează că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt numai
cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv,
statul este ţinut să instituie şi să asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea
86
deplină a dreptului. Dincolo de obligaţiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin
chiar textul constituţional însă, statul trebuie să participe activ la cooperarea
internaţională în acest domeniu, ştiu fiind că problema protecţiei mediului
înconjurător face tot mai des în zilele noastre obiectul nu numai al colaborării în plan
ştiinţific, dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor internaţionale cu
caracter jurudic, chiar dacă, de multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma
constrângătoare a unor obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare. Dreptul
la un mediu sănătos are un conţinut normativ complex, el fiind definit ca un drept
subiectiv al orcărei persoane, dar în acelaşi timp şi ca o obligaţie pentru aceasta.
Obligaţia proprietarilor de a respecta sarcinile referitoare la protecţia mediului era
menţionată în Constituţia noastră şi înainte de revizuirea sa, dar ca o obligaţie
corelativă a dreptului de proprietate. Modificarea legii fundamentale face din
protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător o veritabilă obligaţie juridică pentru
toate persoanele fizice şi juridice.
14.2.5. Dreptul la muncă şi protecţie socială

Este reglementat de dispoziţiile art.41 alin.1-5 din Constituţie şi are un conţinut
valoric complex, deoarece evocă pe lângă libertatea muncii, în mod corelativ
existenţa unor obligaţii, atât din partea persoanei cât şi din partea statului. În acest
sens sunt şi reglementările din Pactul internaţional, referitor la drepturile economice
sociale şi culturale. Obligaţia de a muncii poate fi considerată o obligaţie morală, şi
nu una în sens juridic. Cu toate acestea, reglementările constituţionale evocă
importanşa vitală a muncii pentru orice societate organizată de stat. Conţinutul juridic
al acestui drept fundamental este exprimat prin:
a. dreptul la munca nu poate fi îngrădit, deoarece este dreptul fiinţei umane
de a trai
procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa fizică sau intelectuală. De aceea
este un drept natural inerent fiinţei umane. Acest aspect are o serie de consecinţe în
plan juridic. În primul rând dreptul la muncă presupune libertatea neîngrădită a
omului de a-şi alege profesia şi locul de muncă, în funcţie de capacităţile sale şi de
cadrul legal existent. Nimeni nu poate să impună cuiva un anumit loc de muncă sau o
anumită profesie. Fiecare om are dreptul la negocieri colective privind condiţiile de
desfăşurare a muncii sale precum şi la retribuţie, în raport de importanţa socială a
muncii, criteriile de performanţă stabilite de lege şi prin contractul colectiv de muncă.
În al doilea rând, implică obligaţia statului de a lua măsuri corespunzătoare pentru
exercitarea acestui drept cum ar fi asigurarea de locuri de muncă, elaborarea de
programe de calificare, stabilirea unor politici de dezvoltare a sectoarelor de activitate
care pot asigura noi locuri de muncă, încurajarea iniţiativei private care este în
87
măsura să ofere noi locuri de muncă, programe de orientare profesionala şi

recalificare.
b. principiul protecţiei sociale a muncii. Constituie o obligaţie în primul
rând în sarcina statului, dar şi a tuturor agenţilor economiei şi care constă în a lua
masurile necesare pentru securitatea şi igiena muncii, stabilirea unui regim
derogator de muncă pentru femei şi tineri, garantarea salariului minim pe
economie, garantarea repaosului săptămânal şi a concediului de odihnă plătit,
protecţia muncii în condiţii grele precum şi alte asemenea situaţii specifice.
c. stabilirea duratei zilei de muncă în medie la 8 ore. Este limita peste care
un salariat nu poate fi obligat sa muncească. Dacă specificul muncii sau situaţii
excepţionale impun o durată mai mare, salariatul are dreptul la compensaţii
corespunzătoare, fie materiale, fie în timp liber.
d. egalitatea salarizării femeilor şi a barbaţilor la munca egală. Constituie o
veche revendicare socială, în prezent acest principiu al dreptului la muncă este
recunoscut de numeroase declaraţii şi convenţii internaţionale şi prevăzut în
majoritatea constituţiilor lumii civilizate. Egalitatea salarizării este expresia
egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără nici o discriminare, aşa cum se prevede în
art.16 din Constituţia României.
e. dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale cât
şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective de muncă. Constituie o garanţie pentru fiecare
salariat a respectării drepturilor sale privind stabilirea locului de muncă şi evitarea
abuzurilor din partea patronatului, asigurarea retribuţiei şi a celorlalte drepturi privind
protecţia sociala a muncii. Totodată încheierea contractelor colective de muncă
exclude ideea impunerii unilaterale a voinţei statului sau patronatului la încheierea
contractelor individuale de muncă şi garantează egalitatea părţilor la încheierea unor
asemenea contracte.
Dispoziţiile art.42 din Constituţie interzice munca forţată. Această prevedere
este în corelaţie cu Declaraţia universală a drepturilor omului şi cu Pactul
internaţional referitor la drepturile sociale, economice şi culturale.
Dreptul la muncă este expresia libertăţii personalităţii umane. În consecinţă
o persoana nu poate presta o muncă pe care nu şi-a ales-o sau să muncească într-un
loc de muncă pe care nu l-a ales sau nu l-a acceptat liber. Pactul internaţional
referitor la drepturile sociale şi economice exclude sclavia sau constrângerea la o
muncă obligatorie.
Constituţia României în corelaţie cu documentele internaţionale prevede unele
excepţii determinate de situaţii speciale respectiv:
88
- serviciul cu un caracter militar sau activităţile cu un caracter

echivalent. Satisfacerea stagiului militar este dealtfel o datorie fundametală
a cetăţenilor români;
- munca unei persoane condamnate în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată. În acest caz obligaţia de a muncii este consecinţa unei pedepse, deci a
restrângerii libertăţii individuale. Şi în aceste situaţii, munca condamnaţilor se
desfăşoară în stricta conformitate cu dispoziţiile legilor penale şi în nici un caz
activitatea prestată nu trebuie sa aibă un caracter umilitor sau degradant sau să
constituie un pericol pentru viaţa sau sănătatea condamnatului. Mai mult decât atât,
condamnatul poate refuza prestarea unor activităţi, atunci când se află în perioada
de detenţie.
- prestaţiile impuse unor cetăţeni în situaţii excepţionale create de
calamităţi naturale sau de alte pericole pentru colectivitate, care să vizeze viaţa,
securitatea sau sănătatea întregii sau a unei parţi din populaţie. Întotdeauna o
asemenea situaţie de excepţie trebuie sa fie prevăzuta de lege.
14.2.6.Dreptul la grevă
Este reglementat de dispoziţiile art.43 alin.1-2 din Constituţie, reprezentând o
importantă revendicare socială a salariaţilor, fiind prevăzut si de cele mai importante
documente internaţionale.
Are un conţinut social economic, dar şi social politic şi se referă la dreptul
salariaţilor de a înceta munca ca formă de protest sau ca mijloc de a obţine
revendicări cu privire la munca prestată sau cu un caracter social economic.
Acest drept fundamental se află într-o strânsa legătura juridică cu alte drepturi
şi libertăţi cum ar fi, libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective privind
condiţiile de desfăşurare a muncii şi dreptul la asociere, sub forma asocierii în
sindicate. Exercitarea dreptului la grevă este soluţia ultimă atunci când celelalte
mijloace de rezolvare a conflictelor de muncă nu au dat rezultat. Dreptul la grevă este
reglementat de dispoziţii normative speciale.
Conţinutul juridic al acestui drept fundamental poate fi exprimat prin
următoarele aspecte:
- aparţine numai salariaţilor. În consecinţă persoanele care nu au calitatea
de salariaţi, deci nu desfăşoară munca în condiţii de legalitate nu au dreptul la
grevă. Nu prezintă relevanţă juridică dacă contractul de muncă este încheiat pe
durată determinată sau nedeterminată sau activitatea se desfăşoară în baza unei
convenţii civile. În toate aceste cazuri dreptul la grevă există;
- scopul grevei nu poate fi decât apărarea intereselor profesionale,
economice şi sociale. În nici un caz nu poate viza interese sau revendicări politice.
89
- legea poate stabili anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la

grevă în scopul de a evita greava abuzivă. Aceste condiţii se referă în general la
obligativitatea concilierilor prealabile procedura declarării, defăşurării şi încetării
grevei, responsabilităţile civile, administrative sau penale, după caz, în situaţia
încălcării prevederilor legii privind greava. Prin lege unele categorii de salariaţi,
datorită naturii profesiei şi activităţii desfăşurate nu pot recurge la grevă. Este vorba
de magistraţi, cadrele militare, poliţişti şi unele categorii de funcţionari publici.
De asemenea prin lege sunt stabilite şi garanţii necesare asigurării serviciilor
publice esenţiale pentru societate în caz de grevă, cum ar fi transporturile,
comunicaţiile, sănătatea, etc.
14.2.7.Dreptul la proprietate privată

Principiile acestui drept fundamental sunt prevăzute în art.44 alin.1-9 din
Constituţie. Prin legi speciale se reglementează în concret conţinutul juridic, modul
de exercitare şi mijloacele de apărare şi protecţie juridică ale acestui drept
fundamental.
Este unul dintre cele mai vechi drepturi ale omului care a făcut obiectul
doctrinei şi reglementărilor normative, fiind considerat un veritabil drept natural,
foarte important pentru statutul juridic al omului în societate. Aspectele juridice, de
natură constituţională, cele mai impotante sunt:
a. Constituţia garantează dreptul la proprietate sub toate aspectele sale,
posesia folosinţa şi
dispoziţia. Ca urmare, nimeni nu poate fi lipsit de proprietate asupra bunurilor sale în
mod discreţionar şi totodată orice persoană căreia i s-a încălcat acest drept în mod
abuziv, se poate adresa justiţiei pentru restabilirea dreptului său de proprietate şi
pentru a obţine despăgubiri. Dreptul de proprietate particulară este garantat chiar şi de
autoritatea statului. În al doilea rând proprietatea privată şi proprietatea publică sunt
egale din punct de vedere juridic, ele se exercită în condiţiile legii, fără a se stabili
vreo ierarhie între aceste forme de proprietate.
b. Conţinutul dreptului de proprietate se stabileşte prin lege specială. În
consecinţă, legea poate să stabilească limitări în ceea ce priveşte sfera proprietăţii
sau pentru constituirea şi administrarea domeniului public.
c. Obligaţia statului de a garanta şi apara proprietatea obţinută pe cai licite.
În acest sens sunt
garantate creanţele statului şi creanţele faţă de stat indiferent de proprietari.
d. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi în
România dreptul de
90
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea

României la U.E. şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de legi organice, precum şi prin moştenire
legală (dispoziţie introdusă prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003).
e. Posibilitatea statului de a stabili prin lege sau alte acte normative,
conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. În acest sens, sunt reglementările
juridice privind posibilitatea statului de a folosi subsolul unei proprietăţi imobiliare
particulare în vederea exploatării bogăţiilor naturale care fac parte de drept din
proprietatea publică. În al doilea rând este prevăzută instituţia juridică a exproprierii
care poate interveni numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
existenţa unei cauze de utilitate publică şi plata unei prealabile şi drepte
despăgubiri.
Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau în caz de diferend, de
către organele de justiţie. Despăgubiri se cuvin proprietarului şi în situaţia în care
statul utilizează subsolul proprietăţii sale.
f. dreptul la proprietate nu poate fi absolut. Acest drept impune şi obligaţii
în vederea exercitării lui pentru orice proprietar. Astfel, proprietarii sunt obligaţi să
îşi exercite proprietatea cu garantarea protecţiei mediului înconjurător, să prevină
poluarea de orice fel. De asemenea dreptul de proprietate trebuie exercitat cu bună
credinţă, în aşa fel încât să nu se aducă atingere sau tulburări de orice fel a
proprietăţii altei persoane sau altor drepturi subiective ale acestora.
Interesant este faptul că, în acest caz normele constituţionale fac trimitere la
cutumele locale, obiceiul locului pentru a stabili obligaţiile reciproce dintre
proprietari cu privire la exercitarea drepturilor lor.
g. Caracterul licit al dobândirii proprietăţii/averii se prezumă. Această
dispoziţie constituţională este de o reală importanţă în raporturile dintre stat şi
proprietari, deoarece impune ca autorităţile statului să respecte proprietatea privată
şi totodată îi revine sarcina probei pentru a face dovada că proprietatea a
fost dobândită ilicit. În consecinţă se interzice confiscarea averii
dobândite licit. Pot fi confiscate în condiţiile legii penale bunurile care au fost
dobândite ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau destinate la săvârşirea
infracţiunii. Este vorba de bunuri concrete individuale şi nu de întrega avere.
14.2.8.Libertatea economică
Corolar firesc al dreptului de proprietate privată, sau, într-o altă viziune,
premisă indispensabilă a acestuia, libertatea ecomonică ţine de esenţa unei economii
de piaţă şi presupune posibilitatea oricărei persoane de a iniţia şi întreprinde o
activitate cu scop lucrativ. În constituţie, libertatea ecomonică a fost introdusă prin
91
revizurea din 2003. Art.45 din Constituţie reglementează acest drept ca pe o libertate
din prima generaţie, precizând că dreptul oricărei persoane de a desfăşura o
acetivitate economică este liber, statul garantând doar accesul neîngrădit la libera
iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia.
14.2.9.Dreptul la moştenire
În coformitate cu dispoziţiile art.46 din Constituţie, acest drept este garantat şi
presupune posibilitatea transmiterii bunurilor şi a proprietăţii pentru cauza de moarte
atât pe calea moştenirii legale, de drept, cât şi pe calea moştenirii testamentare. Acest
drept fundamental este o consecinţă a dreptului de proprietate şi are în vedere
continuarea exercitării dreptului de proprietate asupra bunurilor, chiar şi după
dispariţia fizică a titularului, de către alte persoane. Condiţiile exercitării dreptului la
moştenire sunt reglementate în concret de Codul Civil.
14.2.10.Dreptul la un nivel de trai decent

Este reglementat de dispoziţiile art.47 din Constituţie şi are un caracter
complet, al cărui conţinut juridic este exprimat prin:
- dreptul la condiţii rezonabile de viaţă şi ameliorarea lor continuă;
- dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă. Fiecare persoana trebuie să se
bucure de condiţii decente de viaţă cel puţin prin posibilitatea de a-şi procura
elementele esenţiale necesare traiului, oricare ar fi starea sa socială şi fără nici o
discriminare;
- dreptul la protecţie socială, care este concretizat prin dreptul la pensie, la
asigurări sociale, la ajutor de şomaj, la asistenţă medicală gratuită, la concedii
medicale şi concedii de maternitate.
Implică obligaţia statului de a lua măsuri în sensul celor de mai sus prin
alocarea de resurse
financiare bugetare şi programe sociale de protecţie şi dezvoltare adecvate.
14.2.11.Dreptul de a avea o familie

Este reglementat de dispoziţiile art.48 alin.1-3 din Constituţie şi instituie
principiul potrivit căruia familia este elementul natural şi fundamentul societăţii.
Conţinutul juridic al acestui drept fundamental este următorul:
a) garantarea libertăţii căsătoriei, bazată pe căsătoria liber consimţită;
b) obligaţia părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi îngrijirea copiilor;
c) copii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
14.2.12.Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă socială
92
Este reglementat de dispoziţiile art.49 alin.1-5 din Constituţie şi este un drept

de sinteză, care valorifică potenţialul uman al ţinerilor.
Principalele aspecte juridice ale acestui drept sunt:
a) protecţia specială a tinerilor din partea autorităţilor, concretizată în
măsuri specifice, derogatorii de la dreptul comun, privind facilităţi în pregătirea
şcolară, regimul special de muncă, măsuri profilactice de asigurarea sănătăţii şi
dezvoltării fizice şi psihice, programe financiare care să permită achiziţionarea de
locuinţe şi asigurarea unui loc de muncă, etc.
b) obligaţia statului de a asigura tinerilor dezvoltarea lor armonioasă şi
realizarea aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Pentru a garanta protecţia socială a tinerilor, Constituţia prevede o serie de interdicţii:
- se interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar
dăuna sănătăţii sau lear pune viaţa în primejdie;
- minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
14.2.13.Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie socială

Este reglementat de dispoziţiile art.50 din Constituţie şi are în vedere măsuri de
protecţie care să vizeze tratament, învăţământ special adecvat handicapului, măsuri de
readaptare la viaţa socială, facilităţi în asigurarea unui loc de muncă specific sau în
asigurarea unei vieţi decente. Implică în acelaşi timp obligaţia statului de a promova
la nivel naţional politica de ajutorare a persoanelor cu handicap, în conformitate cu
programe concrete şi de a lua măsuri adecvate de prevenire a situaţiilor care pot
genera handicapuri fizice sau psihice. Acest drept fundamental este prevăzut în
numeroase documente internaţionale şi este corelat cu alte drepturi fundamentale,
cum ar fi dreptul la un trai decent şi dreptul la asigurarea sănătăţii.
Enumeraţi drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________ __
14.3. Drepturile exclusiv politice
93
Aceste drepturi fundamentale privesc numai cetăţenii români şi au ca obiect

participarea cetăţenilor la conducerea statului şi la guvernare. Aceste drepturi fac
parte din sistemul numit de doctrină – drepturile electorale.
Constituţia României se referă la două dintre acestea (dreptul de vot şi dreptul de a fi
ales) care constituie drepturi fundamentale ale omului, esenţă a
constituţionalismului şi proclamate în primele documente cu valoare constituţională
cât şi la un al treilea drept, nou introdus prin revizuirea din 2003: dreptul de a alege şi
de a fi ales în Parlamentul European. Ele reprezintă modalitatea prin care poporul, în
calitate de titular al suveranităţii, poate participa la exercitarea puterii în stat.
Dreptul de a alege este prevăzut de art.36 din Constituţie, care are în vedere
următoarele aspecte juridice:
- cetăţenii au dreptul de vot de la vârsta de 18 ani;
- nu au dreptul la vot debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie,
persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale.
Dreptul de a fi ales este reglementat de dispoziţiile art.37 din Constituţie şi are
următorul conţinut juridic:
- pot fi aleşi în organele reprezentative ale statului cetăţenii care au drept
de vot şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.16 alin.3 din Constituţia
României;
- cetăţenilor să nu le fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit
dispoziţiilor art.40 alin.3 din Constituţie, respectiv: poliţişti, magistraţi, militari şi
unele categorii de funcţionari publici;
- vârsta minimă impusă de lege pentru ca o persoană să poată fi aleasă
este de 23 de ani pentru organele administrative locale şi Camera deputaţilor şi
respectiv 33 de ani pentru Senat şi cel puţin 35 de ani pentru funcţia de Preşedinte
al României.
În condiţiile aderării României la U.E. , prin Legea de revizuire din 2003 s-a
introdus dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul
European , prevăzut de art.38 din
Constituţie.
1.Enumeraţi drepturile exclusiv politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula
răspunsul.
___________________________________________________________________
___________ _____________________________
94
2. Arătaţi ce nou drept exclusiv politic s-a introdus prin legea de revizuire din 2003.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
_______
14. 4.Drepturile şi libertăţile social-politice

14.4.1.Libertatea conştiinţei
Este prevăzută de dispoziţiile art.29 din Constituţie şi reprezintă una dintre
primele libertăţi recunoscute ca drept fundamental al omului. În primele documente
constituţionale apare în special sub forma libertăţii religioase. Ulterior s-au purtat
discuţii dacă libertatea religioasă implică şi libertatea conştiinţei, sau cele două
libertăţi fundamentele sunt diferite şi trebuie prevăzute în mod distinct. În dreptul
constituţional modern, libertatea religioasă este un aspect al libertăţii de conştiinţa.
Acest drept fundamental este prevăzut şi recunoscut în majoritatea declaraţiilor
şi tratatelor internaţionale care se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, încapând cu Declaraţia universală din 1948.
Stă la baza altor drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea cuvantului,
libertatea de asociere, libertatea presei.
În esenţa sa este un drept natural care prevede posibilitatea persoanei de a-şi
putea exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea
înconjurătoare, de a avea sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult
religios, sau unei organizaţii de orice fel, recunoscută de ordinea constituţională
existentă la un anumit moment dat.
Exprimă în acelaşi timp şi libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepţii
teoretice, sentimente, păreri, exprimate public, particular sau nu, fără ca cineva să
poată interveni sau cenzura, sau cunoaşte, fără voinţa persoanei, aceste gânduri. Este
un drept natural, pentru că omul se diferenţiază de celelalte forme de viaţă tocmai
prin existenţa conştiinţei şi a libertăţii de a gândi, de a avea sentimente.
Conştiinţa omului nu trebuie să fie direcţionată prin mijloace administrative, ci
ea trebuie sa fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi de a-şi exterioriza gândul.
Libertatea conştiinţei implică şi responsabilitatea morală şi de conştiinţă pentru
gândurile exprimate. Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în
momentul în care gândul, sau opinia sunt exprimate, situaţie în care pot leza
95
demnitatea, onoarea sau libertatea de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar
ordinea socială sau ordinea de drept, de aceea libertatea conştiinţei este în strânsă
legătură cu libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai
posibilitatea recunoscută omului de a-şi exterioriza gândurile.
În consecinţă, libertatea conştiinţei are un conţinut complex, al cărui conţinut
juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea de conştiinţă şi
libertatea de religie.
Libertatea de religie, ca aspect de conţinut al libertăţii de conştiinţă, înseamnă
exteriorizarea unei credinţe, religii şi în al doilea rând libertatea de a adera la o
organizaţie religioasă şi la ritualul practicat. Este necesar ca religia sau organizaţia
religioasă să fie recunoscute pin lege de stat şi activitatea unui anumit cult religios să
nu fie considerată ca fiind contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri.
Organizarea cultelor religioase, recunoscute de stat, este liberă şi se concretizează în
statute proprii.
În decursul timpului, raporturile dintre stat şi autoritatea religioasă pot fi
catalogate în trei variante:
1. statul se confundă cu autoritatea religioasă;
2. Statul sprijină autoritatea religioasă, dar se diferenţiază de aceasta;
3. statul adoptă o poziţie de indiferenţă faţă de autoritatea
religioasă.
Constituţia României consacră separarea statului faţă de autoritate, dar obligă
autoritatea statală să sprijine cultele recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace
financiare. Se proclamă totodată autonomia religioasă, în sensul că fiecare cult este
liber să-şi organizeze forma de ritual, învăţământul, relaţiile cu adepţii cultului,
relaţiile cu statul. Autonomia religioasă trebuie exercitată numai în condiţiile
respectării drepturilor omului, a moralei publice şi a ordinii de drept.
Art. 29 din Constituţie se referă şi la raporturile dintre religii, după următoarele
principii:
- egalitatea dintre credincioşi şi necredincioşi;
- impune cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc; - sunt
interzise orice forme, mijloace sau acte de învrăjbire religioasă.
14.4.2.Libertatea de exprimare
Este reglementată de dispoziţiile art.30 alin.1-8 din Constituţie şi are în vedere
feptul că orice creaţie, opinie, idee, concepţie teoretică, etc. intră în circuitul juridic
numai dacă sunt communicate, exprimate. Comunicarea şi exprimarea gândurilor
reprezintă nu numai o posibilitate dar, în acelaşi timp, şi o condiţie necesară a
96
existenţei umane, a societăţii organizate în conformitate cu criteriile de civilizaţie

determinate istoric.
De aceea, libertatea de exprimare este un drept natural, regăsit ca atare încă din
primele documente cu valoare constituţională.
Libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-şi exterioriza
gândurile prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare. Pot fi exprimate creaţii spirituale de orice fel, gânduri, opinii,
sentimente, credinţe religioase, etc.
Din perspectiva dreptului constituţional este un drept fundamental cu un
conţinut complex şi unul dintre cele mai mari valori ale libertăţii cetăţeneşti.
Conţinutul constituţional se referă la următoarele aspecte:
a. conţinutul comunicării: gânduri, opinii, credinţe religioase etc., precum
şi mijloace prin care se realizează comunicarea, viu grai, sunete, imagini, scris.
b. dreptul este inviolabil şi nu poate fi îngrădit în mod arbitrar. Autorităţile
statului au obligaţia de a respecta dreptul la exprimare al oricărui subiect de drept,
dacă se realizează în condiţiile prevăzute de lege.
c. libertatea de exprimare este interpretată în sensul conceptului de
comunicare şi de aceea ea trebuie realizată în public. Sensul juridic al acestei
noţiuni este cel conferit de dospoziţiile art.152 din Codul Penal.
d. este interzisă cenzura de orice fel asupra liberei comunicări, în sensul că
nici o publicaţie nu poate fi suprimată, şi în al doilea rând autorităţile statale nu pot
exercita un control prealabil asupra conţinutului comunicării pe considerente
politice sau de altă natură. Constituţia României nu interzice expres
posibilitatea suspendării publicaţiilor. Apreciem că această măsură restrictivă ar
putea să fie luată numai în condiţiile existente unei legi speciale care să prevadă
expres această posibilitate şi condiţiile juridice ale exercitării ei.
e. libertatea de exprimare implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii,
precum şi libertatea de a infiinţa structuri organizatorice care să susţină posibilitatea
comunicării: studiouri de radio şi televiziune, edituri, redacţii etc. Legea poate
impune unor asemenea structuri organizatorice să facă publică sursa de finanţare,
aceasta fiind o garanţie a libertăţii de exprimare.
f. libertatea de exprimare nu poate fi absolută, ci este supusă principiilor
responsabilităţii şi răspunderii juridice şi morale. În acest sens Pactul internaţional
referitor la drepturile civile şi politice stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare
comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi poate fi supusă unor
restricţii.
Constituţia interzice exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii umane,
vieţii particulare a persoanei şi dreptul sau la propria imagine. De asemenea sunt
97
interzise defăimarea ţării, îndemnul la război, la agresiune, la ură naţională, socială de

clasă sau religioasă, la discriminare, la separaţiuni teritoriale, la violenţă politică sau
manifestări obscene contra bunelor moravuri.
Răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite poate fi. după caz, civilă
sau penală. Răspunderea civilă, respectiv obligaţia de a plati despăgubiri materiale
sau morale celui prejudiciat revine în ordinea prevăzută de Constituţie: editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestării, proprietarului mijlocului de
multipolicare al postului de radio sau televiziune în condiţiile legii. Răspunderea
penală este reglementată de codul penal sau alte legi speciale. Este întotdeauna
personală şi poate interveni când se săvârşesc infracţiunile de insultă, calomnie,
ultrajul, ofensă adusă autorităţii, răspândirea de materiale obscene, etc.
14.4.3.Dreptul la informaţie
Este reglementat de dispoziţiile art.31 alin.1-5 din Constituţie şi vizează direct
dezvoltarea personalităţii umane prin acces la informaţie. Conţinutul dreptului la
informaţie este complex şi vizează aspecte juridice:
a) garantează accesul persoanei la orice informaţie cu un caracter public.
Evident, sunt
exceptate informaţiile cu un caracter privat sau personal.
b) impune obligaţia autorităţilor de a asigura informarea corectă a cetăţenilor,
prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă. În acest sens, o informaţie cu un caracter public
trebuie să exprime adevărul obiectiv şi să nu fie distorsionată prin interpretări politice
sau din punct de vedere a unor interese de grup.
c) dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a
tinerilor şi în special
al minorilor, precum şi siguranţa naţională. În consecinţă, prin lege sau după caz
decizii administrative motivate, se poate interzice accesul la unele informaţii care
prin natura lor ar putea aduce atingere moralei sau dezvoltării intelectuale şi
compornarnentale a minorilor, sau la informaţiile care sunt considerate secret de stat.
d) garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi
televiziune, care
sunt supuse controlului parlamentar.
14.4.4.Libertatea întrunirilor
Este reglementată de dispoziţiile art.39 din Constituţia României.
Exprimă posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice, pentru
a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele. Acest drept fundamental este corelativ
98
cu libertatea de conştiinţă şi cu libertatea de exprimare. Întrunirea se deosebeşte de

simpla grupare a unor persoane prin existeţa unui minim de organizare şi a unui scop
concret a cărui realizare presupune o anumită durată. De aceea, întrunirea este o
grupare de persoane, organizată cu un caracter temporar, destinată schimbului de idei,
opinii etc. Principalele aspecte ale conţinutului juridic ale acestui drept sunt:
a) mijloace tipice de realizare a întrunirilor sunt: mitingurile,
procesiunile, demostraţiile.
Această enumerare are numai caracter exemplificativ;
b) presupune participanţi care nu au calitatea de
membru, aşa
cum se întâmplă în cazul asociaţilor;
c) urmăresc realizarea unui scop concret, politic, social, cultural,
religios, etc.;
d) se desfăşoară după reguli elaborate momentan, în locuri
publice, dar prin excepţie
întrunirile pot fi private;
e) prin lege, pot fi stabilite condiţii şi reguli privind autorizarea şi
desfăşurarea întrunirilor, condiţii care vizează în special:
- procedura de autorizare a întrunirilor, condiţiile de desfăşurare, precum
şi răspunderile juridice care intervin, dacă se încalcă aceste reguli.
- orice întrunire trebuie să aibă un caracter paşnic, să nu aducă atingere
ordinii de drept, securităţii naţionale sau bunelor moravuri;
- se interzice la întruniri portul şi folosirea oricăror feluri de arme.
- prin lege pot fi impuse restrângeri ale dreptului de întrunire, justificare
de menţinerea ordinii publice şi a ordinii de drept.
14.4.5.Dreptul la asociere
Este reglementat de dispoziţiile art.40 din Constituţia României şi este în
strânsă legătură cu libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare.
Reprezintă posibilitatea catăţeniior de a se asocia în mod liber, în partide,
formaţiuni politice, sindicate, ligi, fundaţii, uniuni etc, cu scopul de a participa la
viaţa socială, politică, ştiinţifică, culturală, religioasă, şi a realiza o serie de interese
legitime comune. Conţinutul juridic al acestui drept fundamental constă în:
a) libertatea de asociere este o instituţie de drept public, în special de
drept constituţional şi în
consecinţă nu se referă la formele asociative care au la bază un contract civil sau
comercial, cum ar fi societăţile comerciale de orice fel.
99
b) asociaţiile, constituie în temeiul dispoziţiilor art.37 din Constituţie

nu au un scop lucrativ,
în sensul că nu pot urmări obţinerea unui profit material, aşa cum este cazul
societăţilor comerciale.
c) Constituţia stabileşte exemolificativ, pricncipalele forme
asociative: partidele politice şi sindicatele, dar mai pot exista şi alte forme de
asociaţii.
d) la baza constituirii unei asociaţii trebuie să existe un statut care să
se refere la scopurile
urmărite de asociaţie, regulile organizării acesteia, organele de conducere,
membrii, patrimoniu, sediu, denumire, atribute, precum şi responsabilităţi specifice
calităţii de membru al societăţii. Spre deosebire de întrunire, asociaţia este de regulă
persoană juridică, vizează un scop al cărei realizare presupune mijloace specifice şi al
cărui conţinut este mult mai complex decât cel al întrunirilor, iar durata de existenţă
este mult mai lungă.
e) dreptul la asociere nu este un drept absolut, deoarece exercitarea
lui se realizează în
condiţiile unei legi speciale. De asemenea, Constituţia impune unele limite specifice:
scopurile şi activitatea oricărei forme asociative nu trebuie să aducă atingere
pluralismului politic, principiilor statului de drept, ori a suveranităţii sau
independenţei României.
Unii cetăţeni, datorită profesiei pe care o exercită sau a calităţii pe care o au, nu
pot fi memebrii ai unor asociaţii, respectiv partide politice sau sindicate. Este vorba
de cadrele militare, poliţişti, magistraţi şi unele categorii de funcţionari publici.
Sunt interzise organizaţiile cu un caracter secret.
14.4.6.Secretul corespondenţei
Este reglementat de dispoziţiile art.28 din Constituţia României şi se referă la
posibilitatea persoanei fizice de a comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace
de comunicare, fără a-i fi cunoscute de alţii sau făcute publice conţinutul
comunicărilor.
Principalele aspecte ale conţinutului juridic al acestui drept fundamental
sunt:
a) sunt obligaţi să respecte secretul corespondenţei, atât persoanele
fizice, persoanele juridice cât şi autorităţile statale;
b) nimeni nu poate reţine, distruge sau deschide o publicaţie care nu
îi este adresată.
c) nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică;
100
d) funcţionarii publici sunt obligaţi să respecte secretul

corespondenţei pe care o primesc în
orice mod;
e) prin lege pot fi aduse restângeri acestui drept. Aceste restrângeri
vizează exclusiv interesul
justiţiei şi pentru a se realiza trebuiesc respectate dispoziţiile art.49 din Constituţie,
precum şi următoarele condiţii:
- poate interveni numai în ipoteza când s-au săvârşit fapte sancţionate de
legea penală ca infracţiuni;
- Codul de procedură penală reglementează în concret această procedură
care se referă la posibilitatea interceptării unei convorbiri telefonice, ridicarea unor
înscrisuri cu un caracter personal, sau interceptarea corespondenţei personale;
- aceste măsuri pot fi dispuse numai de către magistrat, pe baza unei
ordonanţe sau hotărâri
judecătoreşti motivate, cu scopul de a servi drept probe în procesul penal.
Enumeraţi drepturile şi libertăţile din categoria drepturilor şi libertăţilor social-
politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul. (timp de lucru 5
minute)
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________
______________________________________________________
14. 5.Drepturile garanţii

14.5.1.Dreptul de petiţionare
Este reglementat de dispoziţiile art.51 din Constituţia României şi se referă la
posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a se adresa unui organ al autorităţii
publice cu petiţii, care să vizeze: rezolvarea unei cereri personale, semnalarea unei
încălcări a legii, exprimarea unei nemulţumiri, solicitări de ajutor în soluţionarea unor
revendicări sau pretenţii etc. Conţinutul juridic al acestui drept fundamental constă în:
a) petiţiile se fac numai în numele petiţionarului, sau în numele
organizaţiilor legal constituite;
b) orice petiţie trebuie să fie semnată şi să conţină date de
identificare a petiţionarului.
101
c) implică obligaţia autorităţilor publice de a examina şi de a

răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege. Prin lege
specială se reglementează procedura soluţionării petiţiilor precum şi
responsabilităţile în caz de încălcare a acestui drept fundamental. În acest sens
sunt dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind procedura contenciosului
administrativ.
d) petiţiile sunt scutite de orice taxe de timbru.
Nu se identifică petiţiile cu acţiunea în justiţie. Aceasta din urmă reprezintă un
mod specific de sesizare a organelor puterii judecătoreşti, soluţionarea acţiunii se
realizează după regulile procedurii civile sau penale şi se materializează prin
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti,conform dispoziţiilor art.21 din Constituţie.
Dreptul la petiţionare presupune un mod de sesizare a unei autorităţi publice, inclusiv
a instanţelor de judecată care vizează în special aspecte administrative şi a cărei
soluţionare nu presupune de regulă o procedură jurisdicţională.
14.5.2.Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică

Este reglementat de dispoziţiile art.52 din Consituţia României şi reprezintă
temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse
cetăţenilor prin încălcarea şi nesocotirea drepturilor acestora.
Constituţia vizează trei situaţii de acest fel:
- emiterea unui act administrativ de către o
autoritate publică prin care
se vatămă drepturile subiective ale unei persoane;
- situaţia în care o autoritate publică nu soluţionează sau nu
răspunde în tremen la o cerere adresată de o persoană fizică sau juridică.
Aceste cazuri fac obiectul reglementării juridice concrete a Legii
contenciosului administrativ, Legea nr.554/2004;
- situaţia unei erori judiciare, respectiv situaţia în care o persoană
este arestată sau reţinută abuziv, sau este comdamnată pentru o faptă pe care nu
a comis-o, respectiv o faptă care nu există.
Dispoziţiilor art. 52 din Constituţie vizează în mod exclusiv actele
administrative sau actele asimilate acestora, exclusând legea şi hotărârile
judecătoreşti cărora li se aplică o procedură specială.
Autoritatea competentă să se pronunţe în cazul unei vătămări a drepturilor
cetăţenilor în situaţiile prevăzute de art. 52 din Constituţie sunt instanţele
judecătoreşti, în baza reglementărilor procedurale concrete dar şi în temeiul
dispoziţiilor art. 21 din Constituţie care prevede accesul liber la justiţie.
Pretenţiile pe care le pot formula cetăţenii într-o asemenea acţiune pot viza:
102
- recunoaşterea dreptului subiectiv pretins;

- anularea actului administrativ ilegal;
- repararea prejudiciului produs , inclusiv prin obligarea la reparare
a daunelor morale.
În cazul unor asemenea acţiuni, catăţeanul trebuie să probeze legătura de
cauzalitate dintre actul autorităţii publice şi prejudiciul suferit.
Dispoziţiile art.52 din Constituţie reprezintă şi temeiul constituţional pentru
răspunderea materială a statului faţă de cetăţeni, pentru prejudiciul produs prin actele
sale de autoritate nelegale.
1.Arătaţi care sunt drepturile garanţii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula
răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
____________________________________________________________________
___________ ___________________________________________
2.Ce pretenţii pot formula cetăţenii în cazul vătămării drepturilor lor de o autoritate
publică? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul. (timp de lucru 5
minute)
____________________________________________________________________
___________
____________________________________________________________________
___________ _____________________
14.6.Îndatoririle fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale există şi trebuie interpretate şi exercitate
numai în raport cu obligaţiile fundamentale ce revin catăţenilor. Respectarea acestor
îndatoriri fundamentale reprezintă o cerinţă esenţială a existenţei statului de drept şi
consituie o componentă de bază a ordinii constituţionale şi, în general, a ordinii de
drept existentă la un moment dat. De aceea societatea organizată statal, precum şi
libertăţile fundamentale nu pot exista fără îndatoririle fundamentale corelative.
Îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie sunt:
1. Obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării;
2. Fidelitatea faţă de ţară. Este reglementată de dispoziţiile art.54 din
Constituţie şi vizează numai cetăţenii români, indiferent unde s-ar afla.Cetăţenii
cărora le sunt încredinţate funcţii publice , precum şi militarii , răspund de
îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi , în acest scop , vor depune
jurământul cerut de lege;
103
3. Obligaţia de apărare a patriei, este prevăzută de art.55 din Constituţie şi

se referă de asemenea numai la cetăţenii români.Normele constituţionale arată că
legea organică va stabili condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare.De
asemenea încorporarea se va face de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de
ani , cu excepţia voluntarilor ;
4. Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice, prin achitarea impozitelor
şi taxelor către buget, în condiţiile prevăzute de lege (art.56 din Constituţie) Ca o
garanţie împotriva abuzului în ceea ce priveşte taxele şi impozitele , normele
constituţionale instituie regula conform căreia orice alte prestaţii sunt interzise , în
afara celor stabilite prin lege , în situaţii excepţionale..
5.Obligaţia de a exercita cu bună credinţă drepturile şi obligaţiile şi de a
respecta drepturile celorlalţi (art.57 din Constituţie). Această obligaţie este atât a
cetăţenilor români cât şi a străinilor şi apatrizilor.
Enumeraţi îndatoririle fundamentale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________ ____________________
Rezumat
Inviolabilităţile: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică , la apărare, la libera
circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, libertatea individuală, etc.
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale: dreptul la învăţătură, la
ocrotirea sănătăţii, la muncă şi la protecţie socială, la grevă, la căsătorie, la un nivel
de trai decent, dreptul de proprietate, dreptul de moştenire, etc.
Drepturi exclusiv politice: dreptul la vot, dreptul de a fi ales.
Drepturile şi libertăţile social politice: libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul
corespondenţei.
Drepturile garanţii: dreptul la petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o
autoritate publică de a solicita repararea prejudiciului produs.
Garanţiile constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
104
1.Prima dintre garanţiile respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este însăţi

înscrierea lor în legea fundamentală.
2.Persoana ale cărei drepturi sunt încălcate de o autoritate publică, printr-un act
administrativ poate cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului şi repararea pagubei.
3.Controlul constituţionalităţii legilor - dispoziţia legală, referitoare la un
anumit drept fundamental, apreciată ca fiind neconstituţională de autoritatea
competentă, nu se mai aplică.
4.Controlul parlamentar - exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în
domeniul drepturilor omului (aceste comisii nu se limitează decât la control, ci ele
pot dezbate proiecte de lege propuneri legislative în acest domeniu).
5.Instituţia Avocatului Poporului - autoritate publică ce are drept scop apărarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice.
Îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie sunt:
1. Obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării;
2. Fidelitatea faţă de ţară.
3. Obligaţia de apărare a patriei,
4. Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice, prin achitarea
impozitelor şi taxelor către buget,
5.Obligaţia de a exercita cu bună credinţă drepturile şi obligaţiile şi de a
respecta drepturile celorlalţi.
105
Unitatea de învăţare 15. Cetăţenia, ca instituţie juridică a dreptului

constituţional

15.1. Noţiunea şi trăsăturile cetăţeniei
15.2. Natura juridică a cetăţeniei
15.3. Principiile aplicabile cetăţeniei
15.1. Noţiunea şi trăsăturile cetăţeniei

Dat fiind faptul că populaţia apare ca element constitutiv al statului, este necesară
analiza raporturilor existente între populaţie şi stat, mai precis între fiecare individ ca
membru component al populaţiei şi statului respectiv.
Este evident că între stat, populaţie, indivizi există o mulţime de raporturi sociale,
economice, politice şi juridice.
În dreptul constiuţional o asemenea legătură este exprimată prin conceptul de
cetăţenie.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi în sens politic.
În sens politic, evocă o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană organizată
în stat. În sens juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o
instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează raporturi
juridice constituţionale.
Tot în sens juridic, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia
juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua
106
accepţie, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept care presupune

procedura dobândirii şi pierderii cetăţeniei. În literatura juridică cetăţenia a fost
concepută, de regulă, fie ca o legătură între indivizi şi stat, fie ca o legătură politică şi
juridică, ca o apartenenţă juridică sau ca o calitate a persoanei. Instituţia juridică a
cetăţeniei are şi o importanţă practică, deoarece, constituţia şi legile conferă
cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au
această calitate legea nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi
persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai
cetăţenii exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la guvernarea societăţii din
care fac parte şi totodată au anumite obligaţii constituţionale. Noţiunea de cetăţenie
are o evoluţie istorică care a început în perioada dreptului roman. Astfel, cetăţeanul
roman era singurul care avea toate drepturile şi obligaţiile conform dreptului roman,
în timp ce peregrinilor sau populaţiei romane care nu avea cetăţenie li se aplicau
normele lui jus gentium, care în general prevedeau drepturi mai puţine.
Începând cu doctrinarii din secolul al XIX-lea, cetăţenia este analizată ca o instituţie
juridică specifică dreptului constituţional. În acest sens în literatura juridică s-au
exprimat mai multe opinii privind conceptul de cetăţenie:
Într-o opinie, cetăţenia este privită ca o legătură care uneşte un individ, un grup
sau anumite bunuri cu un stat anumit. Această opinie aparţine unor autori care
considerau că raporturile juridice se pot stabili şi între persoane şi bunuri, nu numai
între persoane. Teza este greşită deoarece raporturile juridice se pot forma numai între
oameni, iar niciodată între oameni şi bunuri.
Într-o altă opinie se pleacă la definirea cetăţeniei de la teza conform căreia statul
reprezintă suma a trei elemente: teritoriu, populaţia şi suveranitatea. În acest context
cetăţenia este legătura juridică şi politică sau o calitate a persoanei în virtutea căreia
persoana face parte din populaţie. Într-o altă opinie cetăţenia este caracterizată ca
fiind legătura juridică şi politică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit
stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce
dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este, fiind o legătură juridică specială şi
permanentă, păstrată oriunde s-ar afla persoana respectivă, în statul său de origine, în
alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos.
Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un
conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţile economice, sociale şi culturale
concrete dintr-o societate dată.
Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice,drepturi care nu sunt
numai proclamate ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.
Cetăţenia română este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre
persoanele fizice şi statul român.
107
Cetăţenia română nu este o simplă legătură juridică sau politică între individ şi
colectivitatea organizată politiceşte, ci este o integrare angajată în cadrul
colectivităţii.
Definiţie
Cetăţenia română este considerată ca fiind acea calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice, dintre persoana fizică şi
stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea
de a fi titularul tututror drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţie şi de legile
române.
Sub aspect terminologic, iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul de
naţionalitate, termen ce se mai regăseşte în Constituţia Franţei. Din punct de vedere
normativ:
-1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine
română care au servit în armatele străine;
-1924 legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române;
-1939 legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române;
-după 1948: Decretul nr. 125/1948, Decretul nr. 33/1952; Legea nr. 24/1971 şi Legea
nr.
21/1991 s-au referit numai la noţiunea de cetăţenie română.
Naţionalitatea este prin excelenţă o categorie politică indicând apartenenţa la o
naţiune, pe când cetăţenia este în primul rând o instituţie juridică, indicând statutul
juridic, constituţional al persoanei.
Definiţi noţiunea de cetăţenie română. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
_______________________________________________________
15.2. Natura juridică a cetăţeniei

În literatura de specialitate, natura juridică a cetăţeniei a fost explicată prin diferite
categorii juridice respectiv: un statut personal, un contract tacit sinalagmatic, un act
unilateral de putere publică, o situaţie juridică, o parte a stării civile a persoanei, etc.
108
Nici una dintre aceste opinii nu rezolvă natura juridică a cetăţeniei, fie datorită
împrejurării că este asimilată cu instituţii juridice din alte ramuri de drept sau unele
concepte, cum ar fi acela de situaţie juridică nu este suficient de determinată.
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se aibă în vedere categoria
subiectelor raporturilor juridice.
În această ordine de idei considerăm că cetăţenia este un element, o parte
componentă a capacităţii juridice.
Este necesară o analiză şi o diferenţiere a acestei noţiuni în planul dreptului
constituţional mai ales datorită faptului că noţiunile de subiect de drept şi de
capacitate juridică sunt analizate de dreptul civil.
Prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la raporturi juridice, care au ca atare
calitatea de a fi titularii drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului
juridic.
Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice ca cetăţeni, străini sau
apatrizi. În anumite raporturi juridice străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte de drept
deoarece ei nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii, deoarece le lipseşte o parte
din capacitatea juridică necesară.
Capacitatea juridică reprezintă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea
drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică diferă de la o ramură de drept la alta. În
dreptul civil, capacitatea juridică este divizată în capacitate de folosinţă şi capacitate
de exerciţiu.
Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul constituţional, capacitatea juridică nu se
poate împărţi în capacitate de exerciţiu şi capacitate de folosinţă, deoarece această
distincţie nu este posibilă având în vedere caracterul raporturilor de drept
constituţional.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şi cunoaşte
schimbări de conţinut determinate social şi politic.
Conţinutul capacităţii juridice determină sfera subiectelor, a raporturilor juridice. În
acest sens sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte
capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi
juridice.
În acest sens capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul
cetăţenilor şi restrânsă pentru străini şi apatrizi.
Capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă nu trebuie confundată cu aceleaşi
noţiuni din dreptul civil.
Persoana fizică - cetăţean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi
subiect de drept poate avea aspecte diferite, în funcţie de caracterul raporturilor
109
juridice în care poate figura ca parte. Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului
ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular
de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al raporturilor juridice, independent de
caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care trebuie întrunite pentru a recunoaşte
cetăţeanului capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu
al raporturilor juridice.
În consecinţă, cetăţenia este un element al capacităţii juridice, dar al capacităţii
juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.
Care este natura juridică a cetăţeniei?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________ ______________________
15.3. Principii aplicabile cetăţeniei române

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei române
permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de constituţie şi
legi.
Drepturile fundamentale, care pot fi exercitate numai de cetăţenii români sunt:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului;
b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestingherit pe acest
teritoriu;
c) dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d) dreptul de a ocupa o funcţie publică;
e) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
f) dreptul de a fi protejat diplomatic atunci când se află în străinătate.
2. Numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii specifice sunt:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) îndatorirea de apărare a patriei;
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri fără deosebire de rasă, sex,
origine etnică, limbă, religie, apartenenţă politică şi indiferent de modul cum au
dobândit cetăţenia.
110
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. De aceea dobândirea şi pierderea

cetăţeniei nu poate face obiectul unor tranzacţii particulare.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor;
6. Schimbarea cetăţeniei unuia dinte soţi nu produce nici un efect juridic asupra
cetăţeniei române a celuilalt soţ.
Enumeraţi drepturile fundamentale care pot fi exercitate numai de cetăţenii
români.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5
minute)
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________________________________
___
Rezumat
Noţiunea şi natura juridica a cetăţeniei
Este evident că între stat, populaţie, indivizi există o mulţime de raporturi sociale,
economice, politice şi juridice. Dreptul constituţional studiază acele raporturi juridice
fundamentale şi esenţiale între stat şi indivizii care alcătuiesc populaţia şi care
determină statutul juridic al acestora.
În dreptul constituţional o asemenea legătură este exprimată prin conceptul de
cetăţenie.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic cât şi într-un sens politic.
În sens politic evocă o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune,
popor) organizată în stat.
Sensul juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează raporturi juridice
constituţionale.
Tot în sens juridic, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia
juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua
accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept care presupune
procedura dobândirii şi pierderii cetăţeniei. În literatura juridică cetăţenia a fost
111
concepută, de regulă, fie ca o legătură între indivizi şi stat, fie ca o legătură politică şi
juridică, ca o apartenenţă juridică sau ca o calitate a persoanei.
Instituţia juridică a cetăţeniei are şi o importanţă practică, deoarece, Constituţia şi
legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce
persoanelor care nu au această calitate legea nu le conferă decât o parte din aceste
drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice,
deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la
guvernarea societăţii din care fac parte şi totodată au anumite obligaţii
constituţionale.
Definiţie: cetăţenia română este considerată ca fiind acea calitate a persoanei fizice
ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice, dintre persoana
fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice
posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie
şi de legile României.
Sub aspect terminologic, iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul de
naţionalitate, termen ce se mai regăseşte în Constituţia Franţei.
Naţionalitatea este prin excelenţă o categorie politică indicând apartenenţa la o
naţiune, pe când cetăţenia este în primul rând o instituţie juridică, indicând statutul
juridic, constituţional al persoanei.
Natura juridică a cetăţeniei
În această ordine de idei considerăm că cetăţenia este un element, o parte
componentă a capacităţii juridice. Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul
constituţional capacitatea juridică nu se poate împărţi în capacitate de exerciţiu şi
capacitate de folosinţă, deoarece această distincţie nu este posibilă având în vedere
caracterul raporturilor juridice de drept constituţional.
Conţinutul capacităţii juridice determină sfera subiectelor, a raporturilor juridice. În
acest sens sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte
capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi
juridice. În acest sens capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în
cazul cetăţenilor şi restrânsă pentru străini şi apatrizi.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei române
permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titutlarii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi. Drepturile fundamentale, care pot fi exercitate numai de cetăţenii
români sunt:
a)dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentatative ale statului;
b)dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestingherit
pe acest teritoriu;
112
c)dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;

d)dreptul de a ocupa o funcţie publică;
e)dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
f)dreptul de a fi protejat diplomatic atunci când se află în străinătate.
2. Numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii specifice sunt:
a)obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b)obligaţia de satisfacere a serviciului militar;
c)îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri fără deosebire de rasa, sex,
origine etnica, limbă, religie, apartenenţa politică şi indiferent de modul cum au
dobândit cetăţenia. 4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. De aceea
dobândirea şi pierderea cetăţeniei nu poate face obiectul unor tranzacţii particulare.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
6. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
române a celuilalt soţ.
113
114
Unitatea de învăţare 16. Dobândirea cetăţeniei române

16.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
16.2. Cetăţenia copilului găsit
16.3. Dobândirea cetăţeniei prin repatriere
16.4. Dobândirea cetăţeniei române la cerere
16.5. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie
16.6.Cetăţenia de onoare
16.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Dobândirea cetăţeniei în general cunoaşte două sisteme:
Sistemul care are la bază principiul jus sanguinis: copilul devine cetăţeanul unui stat
dacă se naşte din părinţi care amândoi sau numai unul sunt cetăţenii acelui stat;
Sistemul care are la bază principiul jus soli: copilul devine cetăţeanul unui stat dacă
se naşte pe teritoriul statului respectiv.
Ambele sisteme se aplică în lume, dar al doilea prezintă unele neajunsuri.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază principiul jus sanguinis,
acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia
legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neântrerupte pe teritoriul statului.
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, stabileşte în art. 4, 10 şi 11, patru
moduri în care cetăţenia poate fi dobândită, respectiv:
a) naştere;
b) adopţie;
c) acordare la cerere;
d) redobândire.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere reprezintă regula şi se face aplicarea
principiului jus sanguinis:
- este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români;
115
- este cetăţean român şi copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte
străin sau fară cetăţenie.
În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau domiciliază unul sau ambii
părinţi nu influenţează în nici un fel cetăţenia copilului.
Ce principiu de dobândire a cetăţeniei române adoptă statul român?Folosiţi spaţiul
de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
____________________________________________________________________
__________
____________________________________________
16.2. Cetăţenia copilului găsit

Potrivit legii, copilul găsit pe teritoriul României este cetăţean român dacă nici unul
din părinţi nu este cunoscut. În cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită
înainte ca acesta să împlinească 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de
cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română.
Arătaţi care este cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 2 minute)
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________ ____________________
16.3. Redobândirea cetăţeniei române

Textul iniţial al art. 4 din Legea nr. 21/1991 prevedea patru moduri de dobândire a
cetăţeniei române: naştere, înfiere, repatriere sau cerere. Legea nr. 192/1999 a
modificat însă, printre altele, conţinutul art. 4 din Legea cetăţeniei şi a eliminat
enumerarea repatrierii ca şi formă de dobândire a cetăţeniei. Deşi această modalitate
de dobândire a cetăţeniei române nu mai este enumerată în art. 4 al Legii nr. 21/1991,
o regăsim la art. 10 şi art. 11, unde se face vorbire despre ea ca despre o variantă a
dobândirii cetăţeniei la cerere. În cazul redobândirii, este vorba de persoane care sunt
legate de poporul român şi care, din diferite motive, au întrerupt pentru anumite
perioade de timp contactul lor cu societatea românească.
Acest mod de dobândire a cetăţeniei române se referă la două situaţii prevăzute de
art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 21/1991.
116
O primă situaţie este aceea a persoanelor, cetăţeni străini sau apatrizi, care au pierdut
cetăţenia română şi care cer redobândirea ei. Dobândirea cetăţeniei române poate fi
cerută şi de descendenţii acestor persoane până la gradul II inclusiv.
A doua situaţie este aceea a persoanelor, cetăţeni străini sau apatrizi, care au fost
cetăţeni români şi care au pierdut cetăţenia română sau cărora le-a fost retrasă din
motive neimputabile lor. În această situaţie, atât persoana în cauză, cât şi descendenţii
săi până la gradul III inclusiv pot solicita redobândirea cetăţeniei române.
În ambele situaţii, persoanele solicitante trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute
de lege pentru dobândirea cetăţeniei române la cerere [condiţiile prevăzute de art. 8
alin. (1) lit. b), c) şi e)]. Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana
care a pierdut cetăţenia română o redobândeşte la cerere. În aceste situaţii, soţul
cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii, el
nedobândind cetăţenia română ca efect al redobândirii acesteia de către soţul său. În
legătură cu copilul minor al celui care redobândeşte cetăţenia română, legea prevede
că părinţii hotărăsc pentru acesta.
Cererile de redobândire se depun la Comisia pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie (înfiinţată prin O.U.G. nr. 5/2010), iar aprobarea acestor
cereri revine preşedintelui acestei instituţii.
Cererea de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, formulată potrivit art. 11
din
Legea cetăţeniei române, este înregistrată la secretariatul tehnic al Comisiei.
Preşedintele Comisiei pentru cetăţenie, prin rezoluţie, dispune:
a) solicitarea de relaţii de la orice autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor
privitoare la loialitatea faţă de statul român, cât şi la buna comportare şi neexistenţa
unei condamnări care-l face pe solicitant nedemn de a redeveni cetăţean român.
Autorităţile cărora li s-au solicitat informaţii trebuie să răspundă într-un termen ce nu
va depăşi 60 de zile, iar în situaţii excepţionale, în limitele termenului de 5 luni care
curge de la înregistrarea cererii la secretariatul tehnic al Comisiei;
b) completarea dosarului, în termen de cel mult două luni de la primirea solicitării
Secretariatului tehnic al Comisiei de către petent, în cazul în care se constată lipsa
unor documente necesare soluţionării cererii, sub sancţiunea respingerii cererii ca
nesusţinută;
c) fixarea termenului la care Comisia va verifica îndeplinirea condiţiilor necesare
acordării sau redobândirii cetăţeniei române potrivit art. 11, termen care nu va depăşi
5 luni de la data înregistrării cererii.
În cazul dobândirii cetăţeniei române la cerere sau prin redobândire se cere
depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România.
117
Jurământul de credinţă se depune în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui

Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2 vicepreşedinţi ai
autorităţii delegaţi în acest sens şi are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi
poporului român, sa apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi
legile României”. Jurământul se depune în termen de 3 luni de la data comunicării
ordinului prin care s-a redobândit cetăţenia română. Acest aspect are ca efect juridic
faptul că cetăţenia română se dobândeşte pe la data depunerii jurământului de
credinţă.
Legea reglementează şi situaţia în care solicitantul îşi menţine domiciliul în
străinătate, situaţie în care jurământul se va depune în faţa şefului misiunii
diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază. În acest
caz, certificatul de cetăţenie română va fi eliberat de şeful misiunii diplomatice sau al
oficiului consular respectiv.
La ce situaţii se referă redobândirea cetăţeniei române? Folosiţi spaţiul de mai jos
____________________________________________________________________
__________
_____________________________
16.4. Dobândirea cetăţeniei române la cerere

Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele
fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească.
Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a
născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani
sau în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani;
b) dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi poporul
român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate mijloacele legale de existenţă;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn să fie cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie
românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.
118
Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi.
Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi.
Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia româna, cetăţenia copilului o
vor hotăra părinţii de comun acord, iar în caz de dezacord, instanţa de tutelă de la
domiciliul minorului.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia
se dobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său.
Cererea de acordare a cetăţeniei se face personal sau prin mandatar cu procură
specială şi autentică şi se adresează Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege, condiţii enumerate anterior. Cererea se va înregistra la
secretariatul tehnic al Comisiei. Dacă sunt îndeplinite condiţiile, Comisia stabileşte,
într-un termen ce nu va depăşi 6 luni, programarea persoanei la interviul pentru
verificarea cunoştinţelor de limba română. Dacă solicitantul este declarat admis la
interviu, Comisia va întocmi un raport în care va menţiona întrunirea condiţiilor
legale pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei. Raportul, însoţit de
cererea de acordare ori de redobândire a cetăţeniei, va fi înaintat preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care va emite, într-un termen ce nu va depăşi 3
zile, ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, după caz.
În termen de maxim 3 luni de la data comunicării ordinului de acordare sau
redobândire a cetăţeniei române, solicitantul are obligaţia de a depune jurământul de
credinţă faţă de România. Jurământul se va depune în faţa ministrului justiţiei şi a
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2
vicepreşedinţi ai autorităţii delegaţi în acest sens şi are următorul conţinut: „Jur să fiu
devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect
Constituţia şi legile României”.
Data depunerii jurământului este şi data obţinerii cetăţeniei române, în acest sens
eliberânduse certificatul de cetăţenie română. În acest certificat vor fi trecuţi şi copiii
minori ai solicitantului, care dobândesc cetăţenia odată cu părinţii lor.
Dacă jurământul nu este depus în termenul stabilit de lege, solicitantul pierde
beneficiul cetăţeniei române dar poate formula o nouă cerere respectând etapele
procedurale şi condiţiile prevăzute de lege.
Enumeraţi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea cetăţeniei române la
cerere.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5
minute)
119
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
____________
____________________________________________________________________
_
16.5. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul catăţean străin sau fără cetăţenie
prin adopţie dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau atunci când adopţia se face de o
singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile cel adoptat nu
a împlinit încă vârsta de 18 ani.
Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul. În cazul în care
dintre cei doi adoptatori numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă de
comun acord de către adoptatori, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată
în funcţie de interesul adoptatului.
Care este cetăţenia pe care trebuie să o aibă adoptatorii pentru ca un copil cetăţean
străin să devină cetăţean român?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________ __________________
16.6. Cetăţenia de onoare
Cetăţenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării
sau naţiunii române, de către Parlamentul României, la propunerea Guvernului.
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 prevede că această cetăţenie se va acorda fără
nicio formalitate.
120
Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice

recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o
funcţie publică.
Ce condiţie trebuie să îndeplinească străinii pentru a dobândi cetăţenia de onoare?
Folosiţţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 5 minute)
___________________________________________________________________
___________ ______________________
Rezumat
Legea 21/1991republicată, în art.4, 10 şi 11 stabileşte patru moduri în care cetăţenia
poate fi dobândită, respectiv:
a)naştere
b)adopţie
c)acordare la cerere
d)redobândire
Analizaţi modurile de dobândire a cetăţeniei române.
Unitatea de învăţare 17. Pierderea cetăţeniei române

17.1. Retragerea cetăţeniei române
17.2. Renunţarea la cetăţenia română
17.3. Pierderea cetăţeniei române prin adopţie
17.1. Retragerea cetăţeniei române

Apare ca o sancţiune de drept constituţional, care nu poate fi aplicată acelora care au
dobândit cetăţenia română prin naştere.
121
Se poate retrage cetăţenia celui care:

- aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave
prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
- aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România
a rupt relaţiile diplomatice sau cu care se află în război; - a obţinut cetăţenia română
în mod fraudulos;
- este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice
formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Nu se poate retrage cetăţenia română decât persoanelor care se află în afara
graniţelor ţării, cu excepţia situaţiei în care a obţinut-o în mod fraudulos.
Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei
române.
Care sunt situaţiile în care se poate retrage cetăţenia română?Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 3 minute)
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________ __________
17.2. Renunţarea la cetăţenia română

Se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului care a împlinit 18
ani şi numai pentru motive temeinice.
Se poate cere renunţarea la cetăţenia română dacă:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane fizice ori juridice.Dacă
solicitantul are astfel de debite le poate achita sau poate prezenta garanţii că le va
achita. c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, aprobarea
sau, după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului
Comisiei, prin care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor
necesare aprobării cererii de renunţare la cetăţenia română.
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române:
122
- adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini;

- stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României;
- anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni
români.
Ce condiţii trebuie să îndeplinească solicitantul pentru a putea renunţa la cetăţenie?
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________
___________________________________________________________________
___________ __________
17.3. Pierderea cetăţeniei române prin adopţie

Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie
de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste
efecte să fie similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române. Astfel, legea prevede că,
în cazul în care un copil minor cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin,
pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă
adoptatul este considerat potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.
Observăm că legea pretinde ca adoptatorul să solicite în mod expres pierderea
cetăţeniei române de către cel adoptat. În grija sa pentru copilul minor, legea merge
mai departe şi mai impune o condiţie, şi anume ca, potrivit legii străine, copilul să fie
considerat că a dobândit cetăţenia străină. Data pierderii cetăţeniei române este data
dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului. Dar adopţia, din anumite
motive, poate fi declarată nulă sau anulată. Aceasta, cum este şi firesc, nu poate
rămâne fără efecte juridice faţă de cetăţenia copilului minor. Astfel, dacă adopţia a
fost declarată nulă sau anulată, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este
considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
Care este data pierderii cetăţeniei române de către copilul adoptat de cetăţeni
străini?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul. (timp de lucru 3
minute)
___________________________________________________________________
___________
____________________________________________
123
Rezumat
Modurile de pierdere a cetăţeniei române:
-Retragerea cetăţeniei române
-Renunţarea la cetăţenia română
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române:
a)Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini.
b)Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României.
c)Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către
cetăţeni români.
Analizaţi modurile de pierdere a cetăţeniei române.

124

IIIIIIIIIIIIIIIIIII

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IIIIIIIIIIIIIIIIIII

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNITATEA 1

1.1. Dreptul constituţional în sistemul unitar al dreptului

Norma juridica este o regula generala ,impersonala si

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, norme care deşi reprezintă o

Dreptul constituţional ca ramură a subsistemului de drept este o ramură

În doctrină se face distincţie între dreptul obiectiv şi drepturile subiectiv.

Dreptul obiectiv (norma agendi) este un ansamblu de reguli de conduita care

Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea raporturile juridice

1.2..Noţiunea de drept constituţional

1.2.2.Noţiunea de instituţii politice

Dreptul constituţional stabileşte între altele modul de organizare şi funcţionare

- de grup sau generale;

3.1.Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituţional

Aspecte particulare privind unele izvoare formale ale dreptului constituţional

Unitatea de învăţare 4. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept.

Unitatea de învăţare 5. Apariţia şi evoluţia constituţiilor

5.2. Constituţii şi constituţionalism

În esenţă, constituţia modernă are următoarele elemente:

- Dimensiunea valorică pentru viaţa socială. În acest sens constituţia reprezintă o

În esenţă, contituţia modernă are următoarele elemente:

Unitatea de învăţare 7. Tipuri de constituţie

7.1. Clasificarea constituţiilor după forma lor

Constituţia cutumiară rezultă din uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la

7.2. Clasificarea constituţiilor după caracterele lor

Unitatea de învăţare 8. Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea

Modurile de adoptare ale constituţiei exprimă existenţa unui proces complex cu

8.1.1. Iniţiativa adoptării constituţiei

8.1.3. Modurile de adoptare

Unitatea de învăţare 9. Conţinutul normativ al Constituţiei

Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind

Unitatea de învăţare 11. Sisteme constituţionale contemporane

► Cuprinsul unităţii de învăţare 11:

11.1. Noţiunea şi clasificarea sistemelor constituţionale

11.2. Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de

- funcţia legislativă-în orice domenii. Două categorii de legi:

2. Enumeraţii instituţiile politice constituţionale din sistemul anglo-saxon.Folosiţi

11.3. Sistemul constituţional al S.U.A

2.funcţia de conducere statală în special când deţin puterea.

La toate aceste instanţe judecătorii sunt aleşi conform sistemului electoral în

11.4. Sistemul constituţional al Franţei

- în materie legislativă are obligaţia de a promulga legea şi poate solicita

- sisteme constituţionale specifice statelor musulmane din Asia bazate pe regimul

democratismului social bazat pe

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

Unitatea de învăţare 12. Evoluţia constituţională în România

► Cuprinsul unităţii de învăţare 12:

12.1. Periodizarea dezvoltării constituţionale a statului român

12.2. Acte politice şi juridice cu caracter preconstituţional

adoptarea unei constituţii a statului, Proclamaţia de la Izlaz (care este o veritabilă

12.3. Constituţia din 1866

Această constituţie a suferit în decursul timpului un număr de modificări dintre care

12.4. Constituţia din 1923

Se stabilea totodată că frontierele statului nu puteau fi schimbate decât prin

12.5. Constituţia din 1938

Premisele istorice ale adoptării acestei constituţii sunt exprimate de noile

Erau consacarte drepturi precum:

12.6. Acte constituţionale adoptate în perioada 1944-1948

Este un act normativ deosebit de important deoarece cuprinde dispoziţii privind

12.7. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965

12.8. Acte constituţionale adoptate în perioada 22 decembrie 1989 - 8 decembrie

- au fost impuse unele limitări şi restricţii privind participarea la aceste forme

12.9. Conţinutul normativ al Constituţiei României din 1991

10)Legea 363/1947 - privind schimbarea formei de guvernământ şi a regimului