Cimpoca Ionete – T.C.

Ce este dreptul şi statul de drept? Izvoarele dreptului.

Dreptul este un sistem de reguli, care sunt create și puse în aplicare prin intermediul unor
instituții sociale sau guvernamentale pentru a reglementa comportamentul. Dreptul este un
sistem care ajută la reglementare și prin care se asigură că o comunitate arată respect și
egalitate în interiorul ei.
Legile aplicate de stat pot fi făcute printr-o legislatură colectivă sau printr-un singur legiuitor,
care rezultă în lege, de către exclusiv prin decrete și reglementări sau stabilite de către
judecători prin precedent, în mod normal în jurisdicțiile de drept comun.
Noțiunea juridică de Drept reprezintă totalitatea regulilor și normelor juridice care
reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată,
susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Tot prin Drept este desemnată și
știința care studiază aceste reguli și norme juridice.
Cuvântul Drept provine din latinescul „directus”, ceea ce înseamnă linie dreaptă, riglă, drept,
dar corespondentul termenului juridic este „jus” - drept, dreptate, licit.
1. Definiția dreptului:
În societatea omenească acțiunile omului sunt determinate de trebuințele sale. Aceste acțiuni,
individuale sau și comune ale unor indivizi din societate, trebuie însă limitate pentru că, în
mod inerent, interesele personale ale unuia vin deseori în conflict cu cele ale altuia, ceea ce ar
putea dăuna însăși existenței societății. Diversitatea și complexitatea relațiilor sociale fac
necesară organizarea și reglementarea raporturilor dintre oameni sau grupuri de oameni,
pentru a face posibilă conviețuirea în cadrul societății.
Dreptul unui om poate fi îngrădit și prin abuz, exercitat de o altă persoană sau grup de
persoane.
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal
caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate.
Din punctul de vedere al științei Dreptului, prin această noțiune se înțelege atât dreptul
pozitiv (ca parte a dreptului obiectiv), cât și dreptul subiectiv.
Prin extensie, prin Drept se înțelege și știința - obiect de învățământ superior - care studiază
aceste reguli sub toate aspectele.
2. Distincţia dintre drept obiectiv şi drept subiectiv:
Pe de altă parte, dreptul a fost considerat o prerogativă specială, aparţinând unei
anumite persoane. Aceste 2 sensuri s-au cristalizat sub forma a doua concepte – conceptul de
drept obiectiv şi conceptul de drept subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă un ansamblu de reguli/norme cu privire la organizarea şi funcţiile
societăţii, stabilite într-un cadru statal. În opinia altor autori, dreptul obiectiv mai cuprinde
totalitatea normelor juridice dintr-un stat.
Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a pretinde
unui terţ să aibă o anumită conduită (care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva) şi de
a apela, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv este legat de titular, denumit subiect de drept (subiect-subiecte).
Dreptul este considerat un adevărat fenomen social, el nu trebuie văzut doar ca o simplă
ştiinţă. Mulţi autori consideră că în societate se manifestă un adevărat fenomen
juridic, care disciplinează relaţiile umane (rol civilizator).
3. Norma de drept:
Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie, instituită sau
sancționată de autoritatea publică, aplicată din conștiința juridică a oamenilor și, în caz de
abatere, prin constrângerea asigurată de autoritatea publică.
Norma de drept sau norma juridică se caracterizează, deci, prin:
Cimpoca Ionete – T.C.1

 Generalitate, manifestată prin aceea că regula de conduită prescrisă este tipică, ea

urmând să se aplice ori de câte ori se ivesc condițiile prevăzute în ipoteza ei.
 Impersonalitate, în sensul că se adresează unui număr nedeterminat de persoane.
 Obligativitate, ceea ce înseamnă că norma juridică reprezintă o dispoziție care trebuie
aplicată, la nevoie, prin intervenția forței de constrângere a autorității publice.
 Validitate, acesta însemnând, pe de o parte, existența ca atare a normei, iar pe de altă
parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Cu alte cuvinte, norma trebuie să fie
în vigoare și să existe un act legal al emiterii ei.
 Coercibilitate. Dacă, în principiu, norma este reprezentată de bună voie, prin esența sa
însă ea este coercibilă, în cazul în care nu se aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu
forța.
După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în:

 Norme imperative sau categorice sunt normele de la dispoziția cărora nu se admite nici o

derogare, sub sancțiune.
 Norme permisive sau dispozitive sunt normele care lasă subiectelor de drept latitudinea
de a-și alege comportarea în ipoteza dată.
Elementele normei juridice sunt:

 Ipoteză;
 Dispoziție:
 Sancțiune
4. Drept public:
Caracteristic dreptului public este raportul de subordonare dintre subiectele raportului
juridic.

 Drept penal - reglementează relațiile dintre individ și societate, individ ca membru al

societății organizate (în stat) și societatea în întregul ei (statul). Dreptul penal, prin Codul
Penal și alte legi, stabilește care din acțiunile sau inacțiunile oamenilor au caracter penal
și, astfel, necesită o tragere la răspundere a persoanei sau persoanelor care se fac vinovate.
 Drept procesual penal - reglementează modul de desfășurare a proceselor cu caracter
penal în instanță.
 Drept constituțional - reglementează organizarea etatică a statului.
 Drept administrativ - totalitate de norme juridice și principii de drept, care se referă la
organizarea și funcționarea administrației publice.
 Drept financiar - reglementează politica financiar-fiscală a statului.
 Drept bancar- reglementează activitatea băncilor și a altor instituții de credit.
 Drept internațional public - reglementează raporturile juridice la nivel de stat.
5. Drept privat:
Raporturile de drept privat sunt caracterizate de o egalitate a subiectelor raportului juridic.

 Drept civil- reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale în care părțile

figurează ca subiecte egale în drepturi, unele raporturi personale legate de individualitatea
persoanei, precum și condiția juridică a persoanelor fizice și a altor subiecte colective, în
calitatea lor de participante la raporturile juridice civile.
 Drept procesual civil - reglementează modul de desfășurare a proceselor în instanță,
altele decât cele cu caracter penal.
 Drept comercial- este definit ca fiind o ramură a dreptului privat, cuprinzând ansamblul
reglementărilor privind relațiile sociale cu caracter de comercialitate. Obiectul dreptului
Cimpoca Ionete – T.C.1

comercial este raportul juridic comercial, adică o relație socială formată pe baza unei
norme juridice comerciale și în care participanții devin titulari de drepturi și obligații
comerciale și a căror poziție juridică este egală.
 Dreptul muncii- cuprinde normele juridice aplicabile relațiilor individuale și colective
care se nasc între patroni (persoane fizice sau persoane juridice) și salariații care
prestează muncă sub autoritatea lor. Izvorul acestor relații îl constituie contractul
individual de muncă.
 Dreptul familiei - cuprinde norme de reglementare a relațiilor sociale ce au la bază
familia.
 Dreptul proprietății intelectuale - reglementează dreptul de autor și alte drepturi
conexe, dreptul de proprietate industrială, precum și alte relații sociale ce țin de domeniul
proprietății intelectuale.
 Drept internațional privat - reglementează raporturile juridice dintre persoane fizice sau
juridice ce au în componență un element de extraneitate.
 Dreptul comerțului internațional - reglementează raporturile juridice dintre comercianți
cu caracter de internaționalitate.
6. Statul de drept:

Statul de drept este o doctrină în gândirea juridică continentală europeană, originară

din jurisprudența germană. Poate fi tradus în limba engleză ca „stat de drept”, alternativ „stat
juridic”, „stare de justiție”, „stare de drepturi” sau „stat bazat pe justiție și integritate”.
Statul de drept este un „stat constituțional” în care exercitarea puterii guvernamentale este
constrânsă de lege și este adesea legată de conceptul anglo-american al statului de drept, dar
diferă de acesta prin faptul că subliniază și ceea ce este doar (adică, un concept al dreptății
morale bazat pe etică, raționalitate, drept, drept natural, religie sau echitate). Astfel este
opusul lui Obrigkeitsstaat sau Nichtrechtsstaat (un stat bazat pe folosirea arbitrară a puterii)
și al lui Unrechtsstaat (un non-Rechtsstaat cu capacitatea de a deveni unul după o perioadă
de dezvoltare istorică).
Într-un „Rechtsstaat”, puterea statului este limitată pentru a proteja cetățeanul de exercitarea
arbitrară a autorității. Cetățenii împărtășesc libertăți civile și pot folosi tribunalul.
7. Principiile statului de drept:
Principalele principii ale statului de drept sunt:

 Statul se bazează pe supremația Constituției și garantează siguranța și drepturile

constituționale ale cetățenilor săi.
 Societatea civilă este un partener egal cu statul.
 Separația puterilor statului în diferite compartimente (legislativ, executiv și judiciar) cu
puteri și responsabilități separate și independente.
 Atât puterea legislativă, cât și democrația în sine sunt legate de drepturile și principiile
constituționale.
8. Izvoarele (sursele) dreptului:
Prin izvor de drept se înţelege actul juridic cu valoare normativă în care sunt cuprinse regulile
de drept.
Principalele izvoare de drept:
A. Actul normativ. Cel mai important izvor de drept este actul normativ, care conţine reguli
cu caracter obligatoriu, învestite cu forţă juridică superioară altor izvoare ale dreptului şi
tinzând să acopere întreaga sferă a relaţiilor sociale ce necesită reglementare juridică.
1. Constituţia. Constituţia este fundamentul întregului sistem juridic, apărând ca o sumă de
principii de bază, ca o stare de spirit care comandă şi controlează orice activitate de normare.
Cimpoca Ionete – T.C.1

Aşadar, toate celelalte izvoare ale dreptului, indiferent de felul sau poziţia lor ierarhică,
trebuie elaborate pe baza şi în conformitate cu prevederile legii fundamentale. Normele
contrare Constituţiei, prevăzute în orice act normativ, sunt anulate de Curtea Constituţională.
Constituţia este, deci, ansamblul regulilor ce privesc instaurarea, exercitarea şi menţinerea
puterii de stat. Din punct de vedere juridic, orice stat, indiferent de forma sa de guvernământ,
are o Constituţie.
Teza filosofică pe care se întemeiază orice stat de drept este că, pentru ca puterea să nu
devină totalitară, ea trebuie controlată tot de către puterea însăşi, pe calea separării puterilor
în stat. Astfel, conform principiului separaţiei puterilor, în orice stat există trei puteri:
- a) puterea legislativă, exercitată de către reprezentanţa naţională care este Parlamentul;
- b) puterea executivă, aparţinând guvernului, care o exercită împreună cu şeful statului, la
nivel central, şi organelor administraţiei publice locale, la nivel local;
- c) puterea judecătorească, aparţinând instanţelor de judecată. În ordine ierarhică crescătoare,
instanţele de judecată din ţara noastră sunt: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
2. Legea. În sens larg, prin termenul „lege” se înţelege orice act normativ, iar în sens restrâns
este vorba doar de actele normative emise de Parlament (organul legislativ al statului).
Accepţiunea care ne interesează din punct de vedere al unei analize riguroase a surselor
dreptului este cea de-a doua. După importanţa lor, modalitatea formală a adoptării şi materiile
pe care le reglementează, legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.
Legile constituţionale sunt Constituţia şi legile de revizuire a acesteia.
Legile organice dezvoltă şi detaliază principiile fundamentale ale dreptului prevăzute în
Constituţie, intervenind în domeniile stabilite expres de aceasta (art. 73, alin. (3)). Spre
exemplu, prin legi organice se reglementează organizarea, funcţionarea si finanţarea
partidelor politice, statutul funcţionarilor publici, regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii, organizarea generală a învăţământului, statutul minorităţilor naţionale din
România, regimul general al cultelor etc. Legile organice sunt adoptate cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere (majoritate absolută – jumătate plus unu din numărul total al
membrilor), au forţă juridică inferioară Constituţiei dar superioară tuturor celorlaltor acte
normative.
Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament şi pot reglementa orice materie
care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice. Un loc important printre legile
ordinare îl ocupă codurile (de 3 exemplu Codul civil), care grupează şi sistematizează într-un
singur corp majoritatea reglementărilor aplicabile unui anumit domeniu de activitate. Legile
ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră (majoritate
relativă). Deoarece legile organice sunt superioare celor odinare, o lege ordinară care
contrazice o lege organică va fi judecată ca fiind contrară Constituţiei.
Adoptarea legilor se poate face pe cale parlamentară sau prin referendum. În cazul legilor
parlamentare, procedura de elaborare cuprinde următoarele faze: a) iniţiativa legislativă, b)
fazele preliminare ale procedurii legislative, c) dezbaterea şi votul, d) medierea şi e)
promulgarea. Pentru legile referendare, procedura cuprinde următoarele faze: a) iniţierea
consultării populare, b) consultarea populară şi c) confirmarea rezultatelor referendumului.
3. Decretele. Decretele sunt izvoare de drept doar dacă şi în măsura în care conţin reguli de
conduită generale şi impersonale. De obicei, decretul prezidenţial are caracter individual,
deoarece priveşte reglementarea juridică a situaţiei profesionale a unui subiect individual de
drept (persoană fizică), o amnistie sau o graţiere individuală.
4. Ordonanţele Guvernului. Conform Constituţiei, Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61). Totuşi, date fiind
complexitatea realităţii şi rapiditatea cu care sistemul legislativ trebuie adaptat acesteia, pe de
Cimpoca Ionete – T.C.1

o parte şi încetineala procedurilor legislative, pe de altă parte, tot Constituţia permite, prin art.
115, delegarea funcţiei legislative către Guvern. În baza delegării legislative, Guvernul emite
ordonanţe, care sunt acte cu caracter legislativ ce emană de la un organ al administraţiei
publice.
5. Hotărârile Guvernului. Acestea sunt acte emise de obicei de Guvern pentru organizarea
şi clarificarea aplicării unor legi adoptate de Parlament şi au forţă juridică inferioară
Constituţiei, legilor organice şi ordinare, dar superioară celorlaltor izvoare de drept.
6. Actele normative adoptate de către conducătorii organelor centrale ale administraţiei
de stat şi actele normative adoptate de organele executive ale administraţiei locale. Din
această categorie fac parte:
- hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi Consiliul General al
Capitalei, consilii municipale, orăşeneşti şi comunale, în limitele competenţelor acestora;
- ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
B. Cutuma. Cutuma reprezintă un uzaj (obicei) social constant şi uniform, conştientizat ca
fiind obligatoriu la nivelul grupului social. Este, deci, vorba de un „obicei cu valoare
juridică”. Convingerea juridică diferenţiază cutuma de simplul uzaj de fapt, care este o
practică urmată în mod constant, fără însă a se simţi o obligaţie în acest sens. De exemplu,
obiceiul bacşişului nu este o cutumă, deoarece, deşi este adesea practicat, nu este
conştientizat ca o obligaţie cu caracter juridic, dar aşezarea arborilor la o anumită distanţă de
hotar este o cutumă, pentru că implică şi o obligaţie în acest sens.
C. Jurisprudenţa sau precedentul judiciar cuprinde deciziile judiciare pronunţate anterior
în cazuri asemănătoare celui judecat. Precedentul sau practica judiciară nu are valoare de
sursă efectivă a dreptului, ci doar de sursă interpretativă, iar judecătorul are dreptul de a se
pronunţa doar în mod 6 particular asupra cauzei, fără dispoziţii generale sau cu caracter de
reglementare.
D. Doctrina de specialitate (literatura juridică) nu constituie izvor al dreptului, dar, prin
tezele teoretice pe care le elaborează şi valoarea argumentaţiilor folosite, poate influenţa şi
contribui la dezvoltarea dreptului şi a surselor sale.
Aşadar, sunt izvoare ale dreptului, în armonie cu principiile statului de drept român, numai
actele normative, categorie în care se încadrează, însă, atât reglementările interne, cât şi cere
internaţionale, acceptate de ţara noastră prin aprobare, aderare sau ratificare.