CURSUL 1.

Cooperare judiciară înternaţională :noţiune şi principii .

Instituţii specifice

1. Apariţia cooperării judiciare internaţionale

Conceptul de cooperarea judiciară internaţională în accepţiunea sa modernă este evident relativ nou, la
fel ca şi cel de extrădare, aşa cum este reglementat în prezent în instrumente juridice bilaterale sau
multilaterale internaţionale. Cu toate acestea, existenţa unei cooperări judiciare internaţionale este de
necontestat încă din evul mediu, însă ea nu îmbrăca formele legale şi instituţionale din prezent, fiind în
esenţă doar un raport de curtoazie şi bună înţelegere între suveranii statelor .

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională, chiar dacă ea a fost, la
începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt Suveran prin îngăduinţa
pe care o arătau de a permite monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul
altui stat. Existau puţine convenţii care reglementau extrădarea iar acestea erau negociate şi încheiate
aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă
acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de
dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare
formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură, deşi acesta
era considerat un supus aflat la dispoziţia suveranului său.

Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu, având în vedere izolarea
pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu dreptul de azil.

Conceptele de “stat” şi de “individ” au apărut în sensul în care şi astăzi le definim abia după căderea
dinastiei Stuart în Anglia şi instaurarea monarhiei constituţionale şi parlamentare, când statul începe să
se detaşeze de Suveran, iar individul devine subiect al Statului, iar nu obiect.

Un moment istoric îl reprezintă şi Declaraţia de la Philadelphia din 1776, dar şi Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului de la 26 august 1789, adoptată în Franţa, instrumente juridice internaţionale
care au consacrat noi principii în ceea ce priveşte fiinţa umană, unul dintre aceste principii fiind acela
oamenii se nasc liberi şi egali, iar un alt principiu important în procedurile penale era cel potrivit căruia
nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut, în afara cazurilor determinate prin lege şi după formele
prescrise de aceasta.

Deşi evoluţia istorică a raporturilor interstatale a urmărit protejarea drepturilor fundamentale ale
oamnenilor (mai ales în declaraţiile revoluţiilor de independenţă desfăşurate la sfâşitul secolului XVIII şi
ulterior), evoluţia rapidă a fenomenelor de infracţionalitate cu element de extraneitate (săvârşirea de
infracţiuni pe teritoriile altor state decât cele ale căror cetăţeni erau sau unde domiciliau autorii) a dus la
nevoia statelor de a trece şi la o luptă comună împotriva acestor fenomene în scopul combaterii,
prevenirii sau pedepsirii unor astefel de fapte, mai ales pentru ca acestea să aducă atingere bunelor
raporturi interstatale. Asfel, la sfârşitul Secolului Luminilor, s-a extins din ce în ce mai mult practica
încheierii unor convenţii de extrădare bazate pe anumite principii cadru (cooperarea în scopul pedepsirii
infractorilor, cu respectarea suveranităţii de stat dar şi a drepturilor fundamentale ale omului).

În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe asemenea acorduri. Unul dintre acestea este şi
Convenţia de extrădare dintre România şi Marea Britanie, încheiată în anul 1893.

Cele două războaie mondiale au arătat că este absolut necesar ca statele suverane să coopereze între
ele, astfel încât au fost create organizaţiile internaţionale: Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul
Europei, Comunitatea Economică Europeană, etc..

În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult înlocuite de cele
multilaterale.

2. Formele de cooperare judiciară internaţională în materie penală prevăzute de actuala legislaţie a

României.

2.1. Forme prevăzute de Codul penal şi de Codul de procedură penală

a. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini sau apatrizi

Potrivit principiului universalităţii, legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în străinătate,
de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă fapta
este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită, iar făptuitorul se află în ţară.

b. Incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase, ca urmare a ratificării unor Convenţii
internaţionale

Pe fondul intensificării luptei împotriva criminalităţii, statele lumii au convenit să-şi asigure sprijin
reciproc şi în acest domeniu, în prezent existând numeroase asemenea convenţii pentru reprimarea
infracţiunilor, care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi pe care România le-a
ratificat ori la care a aderat, introducând în legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. În
baza acestor instrumente internaţionale ratificate de România şi în acord cu prevederile acestora, în
legislaţia penală au fost prevăzute sancţiuni penale pentru unele infracţiuni referitoare la: dreptul la
viaţă, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei
şi a muncii forţate, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea corespondenţei, libertatea de întrunire,
libertatea de asociere etc.

c. Recunoaşterea efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate. Potrivit prevederilor

legale, efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate sunt recunoscute în România, în
acord cu legislaţia internaţională în materie.

d. Consacrarea recidivei internaţionale. În art. 37 alin. (3) din Codul penal se menţionează că la
stabilirea stării de recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în
străinătate, cu condiţia ca fapta săvârşită să fie prevăzută şi de legea română şi hotărârea condamnare
să fie recunoscută.

e. Transmiterea în temeiul reciprocităţii de informaţii şi date. La solicitarea altui stat, statul român, în
temeiul reciprocităţii, poate transmite informaţii şi date, referitoare la antecedentele unor persoane,
copii sau extrase de pe hotărârile judecătoreşti sau orice alte date care interesează acel stat şi care pot
contribui la lupta împotriva criminalităţii.

f. Extrădarea este şi ea menţionată în legile cadru ca o formă de bază a cooperării între state în
reprimarea fenomenului infracţional.

2.2. Formele prevăzute în Legea specială nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, formele
de cooperare judiciară internaţională în materie penală sunt următoarele:

a) extrădarea;

b) predarea în baza unui mandat european de arestare;

c) transferul de proceduri în materie penală;

d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;

e) transferul persoanelor condamnate;

f) asistenţa judiciară în materie penală;

g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

a. Extrădarea, cea dintâi modalitate de cooperare între state este, aşa cum precizam una dintre cele mai
vechi forme de cooperare între suverani, dovadă a bunei înţelegeri şi respectului între ei, prin care
aceştia îşi predau persoane ce urmau a fi judecate sau pedepsite. Evoluţia modernă a acestei instituţii a
urmat cursul firesc al evoluţiei instituţiilor statului şi a procedurilor penale, astfel că reglemetarea
actuală din Legea specială este în armonie cu dispoziţiile Convenţiei privind procedurile simplificate de
extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 şi ale Convenţiei de extrădare
între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996, completate de instrumentele
adoptate sub egida Consiliului Europei, respectiv Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie
1957 şi Protocoalele sale adiţionale. În relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene aceste
convenţii au fost înlocuite de decizia cadru referitoare la mandatul european de arestare, pe care îl vom
analiza în mod distinc şi pe larg în prezenta lucrare.

Cadrul normativ pe care îl completează Legea specială în materia extrădării este cel stabilit de prevede-
rile Constituţiei, ale Codului penal, dar şi de dispoziţiile din Convenţiile internaţionale ratificate de
România.

b. Predarea în baza unui mandat european de arestare, procedură aplicabilă numai în interiorul Uniunii
Europenee constă în ducerea la îndeplinire a unui mandatul emis de autoritatea judiciară competentă a
unui stat membru al Uniunii Europene, respectiv arestarea şi predarea către un alt stat membru a unei
persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. România ca stat membru se angajează să remită, dar şi
să solicite altor state aplicarea acestei instituţii, pentru faptele expres prevăzute de lege, cu respectarea
prevederilor legii interne şi ale convenţiilor şi tratalelor internaţionale ratificate.

c. Transferul de proceduri în materie penală este procedura prin care se poate solicita efectuarea de
către un alt stat a unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile judiciare
române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române, cu condiţia ca
statul solicitat să aibă competenţa de jurisdicţie în cauză, extrădarea să poată fi solicitată şi să nu fi fost
respinsă.

d. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine în România este condiţionată de pronunţarea

hotărârii de către o instanţă competentă, iar actul judiciar străin este acel act judiciar care emană de la
o autoritate judiciară străină competentă. Pentru recunoaşterea şi executarea de către România a
hotărârilor penale şi a actelor judiciare care emană de la autoritatea competentă a unui stat străin legea
cere, de asemenea îndeplinirea unor condiţii.

e. Transferarea persoanelor condamnate se poate realiza în conformitate cu normele cuprinse în

tratatele internaţionale la care România este parte, iar în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate cu
îndeplinirea condiţiilor de procedură expres prevăzute de lege.

f. Asistenţa judiciară în materie penală vizează următoarele activităţi: comisiile rogatorii internaţionale,
audierile prin videoconferinţă, înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor
urmărite, notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal, cazierul
judiciar, alte forme de asistenţă judiciară.

Secţiunea a 3-a. Principii generale ale cooperării judiciare internaţionale în materie penală

Statul român a încheiat încă din secolul al XIX-lea convenţii bilaterale catre au stabilit cadrul legal
adecvat cooperarării judiciare internaţionale. Evoluţiile legislative din România şi din toate celelelte
state sunt o reflectarea apariţiei şi dezvoltării criminalităţii transfrontaliere dar şi a terorismului, realităţi
care au condus la necesitatea implementării cooperări eficiente.

În scopul contracarării proliferării ameninţărilor secolului XXI şi pentru consolidarea securităţii mondiale
statele au procedat la încheierea de convenţii, tratate, acorduri etc, menite să armonizeze instrumentele
naţionale de luptă împotriva criminalităţii.

Chiar dacă statele au adoptat norme specifice naţionale sau regionale în scopul cooperării
internaţionale, există o serie de principii general valabile stabilite în Constituţie, legi interne şi convenţii
sau alte documente bilaterale sau multilaterale internaţionale de acest gen. Aceste principii pe care le
vom detalia în cele ce urmează sunt:

 principiul preeminenţei dreptului internaţional;

 principiul respectării intereselor fundamentale ale României;

 principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale;

 principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce;

 principiul legalităţii;

 principiul non bis in idem;

 principiul confidenţialităţii;
  principiul umanismului;

 principiul imunităţii de jurisdicţie.

1. Principiul preeminenţei dreptului internaţional

În Legea specială este prevăzut acest principiu , precizându-se că prevederile legii se aplică în baza şi
pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în
instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile
nereglementate.

De asemenea, este precizat în lege şi faptul că se poate examina într-o procedură legală distinctă
cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate
cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor
penale internaţionale, prevederile legii speciale putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare
dacă este necesar.

2. Principiul respectării intereselor fundamentale ale României

Principiul respectării intereselor fundamentale ale României este menţionat în art. 3 din lege intitulat
sugestiv „limitele cooperării judiciare" articol ce dispune asupra realizării cooperarării judiciară
internaţională în materie penală de către România, numai în limitele protecţiei intereselor de
suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie. Aşadar,
activitatea de cooperare judiciară nu se va realiza, chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii
atunci cândîn cursul unei activităţi specifice de cooperare ar putea fi puse în pericol valorile
constituţionale ale României menţionate în Constituţie, cu atât mai mult cu cât valori fundemanentale,
constituţionale ale statului de drept , cum sunt suveranitatea, securitatea şi ordinea publică internă sunt
recunoscute ca atare şi în alte documente internaţionale şi aplicate de către toate statele lumii în
relaţiile lor.

3. Principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale

Acest principiu este menţionat în art. 5 din Legea specială şi prevede posibilitatea realizării unor acte de
cooperare de către România cu alte state.

Acest principiu vine să acopere eventuala lipsă a unei convenţii internaţionale în anumite domenii sau
neparticiparea la semnarea unor convenţii internaţionale a unor state, situaţie care se poate remedia în
interesul urmăririii pedepsirii unei persoane vinovate prin recurgerea la calea curtoaziei internaţionale în
virtutea căreia cooperarea judiciară se poate realiza.

În acest scop, statul solicitant va trimite o cerere pe cale diplomatică către statul solicitat oferind în
acelaşi timp şi asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. În acest caz
legea cadru, constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare române.
În anumite situaţii particulare statul român poate da curs unei cereri de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală, chiar şi în lipsa reciprocităţi, atunci când a) solicitarea se dovedeşte
necesară datorită naturii faptei sau a nevoii de a lupta împotriva unor forme grave de manifestare ale
criminalităţii; b)acordarea asistenţei poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori
condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) acordarea asistenţei poate servi la clarificarea situaţiei
judiciare a unui cetăţean român.

În situaţia în care statul român formulează o cerere în condiţiile menţionate mai sus, în baza curtoaziei
internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de
câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente.

Cererile adresate autorităţilor române, se îndeplinesc potrivit normelor interne de drept procesual
penal, în situaţia în care în lege nu se dispune altfel.

4. Principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce

Acest principiu este specific ţărilor membre ale Uniunii Europene în domeniul cooperării judiciare, fiind
menţionat şi la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare dar şi în
decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, care dispune că „mecanismul
mandatulului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre".
Acest principiu ce poate sta la baza bunelor relaţii bilaterale între state este cel care stă la baza
executării mandatului european de arestare, fiind aplicabil cu prioritate între statele membre ale Uniunii
Europene.

5. Principiul legalităţii

Unul dintre cele mai vechi principii de natură juridică este prezent în toate legislaţiile statelor
democratice şi a fost definit încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea de Cesare Beccaria care, referindu-se
la importanţa şi necesitatea aplicării legilor, consideră că „niciun magistrat (care face parte din
societate) nu poate aplica, pe drept, pedepse, în afara legii, împotriva unui alt membru al aceleiaşi
societăţi. Iar o pedeapsă care depăşeşte limita fixată de legi înseamnă o pedeapsă justă plus o altă
pedeapsă; deci un magistrat nu poate majora pedeapsa stabilită de lege pentru un cetăţean care a
săvârşit o infracţiune, sub pretextul zelului în îndeplinirea datoriei sale ori sub cel al binelui public”.

În domeniul cooperării judiciare internaţionale, principiul legalităţii exprimă regula că toate procedurile
impuse de convenţiile, tratatele internaţionale sau alte acte normative specifice trebuie să fie conforme
cu prevederile legislaţiei în vigoare. Astfel , Legea specială prevede ca toate activităţile judiciare legate
de cooperarea judiciară internaţională să se desfăşoare cu respectarea strictă a dreptului la apărare, la
asigurarea unui interpret (când persoana în cauză nu cunoaşte limba română) etc.

De altfel, toate documentele internaţionale din domeniul cooperării internaţionale conţin prevederi
clare cu privire la respectarea strictă a legii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aşa
cum sunt prevăzute într-o serie de alte instrumente internaţionale.
6. Principiul non bis in idem

Cooperarea internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un
proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;

b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a
format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.

Textul legii speciale cuprinde însă şi situaţii de excepţie de la această regulă, respectiv situaţia în care
asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică
promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală român dar şi
în situaţia în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub
aspectul principiului non bis in idem.

De asemenea, şi acest principiu de natură a proteja drepturil omului este universal recunoscut de toate
statele cu regimuri politice democratice şi este întâlnit în majoritatea documentelor internaţionale în
domeniu cooperării judiciare internaţionale, respectiv Convenţia europeană de extrădare, Convenţia
europeană privind transferul de proceduri în materie penală, Convenţia de aplicare a Acordului
Schengen etc.

7. Principiul confidenţialităţii

Potrivit acestui principiu, statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului
solicitant confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de lege şi a actelor
anexate acestora. În cazul în care confidenţialitatea nu poate fi asigurată, din diverse motive, statul
român va înştiinţa statul străin, care va decide.

Cu privire la acest principiu este important de precizat că deşi este aplicabil pentru fiecare caz, în mod
particular şi urmare a solicitării statului străin, principiul se impune a fi respectat chiar dacă nu există o
cerere expresă din partea statului solicitant dar este cerut de interesele operative, atunci când
confidenţialitatea este impusă de necesitatea prinderii persoanei căutate şi de evitarea posibilităţii de
dispariţie a acesteia.

8. Principiul umanismului

Acest principiu consacrat de numeroase documente internaţionale stă la baza tuturor activităţilor
judiciare care vizează o serie de măsuri ce se iau împotriva unui cetăţean. Dispoziţiile din Legea specială
reglementează ca întreaga activitate de cooperare judiciară internaţională în materie penală să se
desfăşoare cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt menţionate
în instrumentele internaţionale ratificate de România.

Astfel, în baza acestui principiu, România nu va acorda extrădarea dacă persoanei în cauză nu i-a fost
respectat dreptul la un proces echitabil în sensul celor prevăzute în Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al
oricărui alt instrument internaţional ratificat de statul român.

De asemenea, nu se va acorda extrădarea, potrivit prevederile menţionate mai sus, şi atunci când există
motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei
persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de
apartenenţă la un grup social .

Un motiv opţional de refuz al extrădării prevăzut de Legea specială este cel care oferă statului român
posibilitatea de a refuza sau amâna extrădarea atunci când predarea persoanei în cauză este
susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării
sale de sănătate.

9. Principiul imunităţii de jurisdicţie

Potrivit acestui principiu, menţionat în art. 105 al Legii speciale intitulat sugestiv „Imunităţi şi privilegii”,
persoanele care se bucură de aceste imunităţi nu pot fi urmărite sau judecate pe teritoriul statului în
care sunt acreditate sau pe al cărui teritoriu se află în calitate de reprezentanţi oficiali ai statelor lor,
aceste persoane neputând face obiectul unor forme de cooperare judiciară internaţională în materie
penală.

4-a. Instituţii cu atribuţii în domeniul cooperării.Dispoziţii generale privind procedura

de cooperare

1. Instituţii internaţionale

Cele mai importante organisme la nivel mondial care au manifestat şi manifestă o preocupare constantă
pentru diversificarea formelor şi metodelor legale de prevenire si combatere a criminalităţii sunt
Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (INTERPOL), Consiliul Europei
şi Consiliul Uniunii Europene.

Contribuţia Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei în activitatea deosebit de complexă ce

vizează cooperarea judiciară internaţională pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii transnaţionale
se materializează în elaborarea unor convenţii, protocoale, acorduri, rezoluţii, directive şi recomandări,
instrumente juridice internaţionale au menirea de a stabili un cadru juridic adecvat, în baza căruia
statele lumii să contribuie la realizarea scopului final de apărare împotriva criminalităţii şi de pedepsire a
autorilor unor infracţiuni.

INTERPOLUL este prima organizaţie internaţională a poliţiei judiciare la nivel mondial, scopul principal al
acesteia fiind acela de a contribui la identificarea şi prinderea infractorilor care se sustrag de la
urmărirea penală, judecată sau executarea unei pedepse.

În decursul timpului s-a cristalizat o altă formă de cooperare judiciară internaţională în reprimarea unor
anumite categorii de infracţiuni, prin înfiinţarea unor tribunale internaţionale, care au atribuţii de
judecare a unora din cele mai grave crime împotriva umanităţii, printre care menţionăm:
 a) Tribunalul Militar Internaţional de la Nurmberg pentru judecarea crimelor
de război din Europa;

b) Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio pentru crimele din Asia;

c) Tribunalul Penal Internaţional, cu sediul la Haga, a cărui competenţă se

limitează doar la actele infracţionale comise în fosta Iugoslavie începând cu
anul 1991 referindu-se la patru mari categorii de crime, şi anume: violările
grave ale prevederilor Convenţiilor de la Geneva din 1949, violările legilor şi
uzanţelor războiului, crimele de genocid şi crimele împotriva omenirii;

d) Tribunalul Internaţional pentru Rwanda, cu sediul în Tanzania, a cărui

competenţă se rezumă la judecarea crimelor împotriva umanităţii şi a celor
privind violarea convenţiilor de la Geneva, comise de cetăţeni rwandezi în
statele vecine;

e) Curtea Penală Internaţională, înfiinţată la 17 iulie 1988 la Roma, prin care s-

a stabilit Statutul Curţii Penale Internaţionale, cu sediul la Haga. În
competenţa acestei instanţe intră crimele de genocid, crimele împotriva
umanităţii, crimele de război şi crimele de agresiune.

La nivelul Uniunii Europene în planul cooperării judiciare au fost înfiinţate următoarele instituţii: Colegiul
European de Poliţie (CEPOL), Europol şi Eurojust cu atribuţii în acest domeniu de stânsă colaborare între
statele europene.

2. Instituţii interne

Autorităţile naţionale competente cu transmiterea cererilor formulate în domeniile extrădării,

transferului de proceduri în materie penală, recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor
judiciare, transferării persoanelor condamnate şi asistenţei judiciare în materie penală sunt:

- Ministerului Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi transferarea persoanelor

condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării
hotărârilor penale;

- Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi

din faza de cercetare şi urmărire penală;

- Ministerului Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar.

În majoritatea statelor europene Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală cu cele mai mari
responsabilităţi în domeniul cooperării judiciare, având o serie de atribuţii conferite de lege în
următoarele domenii: extrădare, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri,
recunoaşterea hotărârilor, asistenţa judiciară în faza de judecată sau în cea de executare a hotărârilor
penale. Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este autoritatea centrală pentru cererile
de asistenţă judiciară în materie penală în faza de cercetare şi urmăririre penală, iar Ministerul de
Interne este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar.
În relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene rolul Ministerului Justiţiei ca autoritate centrală
română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se modifică total, în sensul că principala sa
atribuţie este aceea de a asista şi sprijini contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din
statele membre, inclusiv prin intermediul punctelor naţionale de contact pentru Reţeaua Judiciară
Europeană (RJE/EJN).

Pentru alte forme de cooperare la nivelul Uniunii Europene Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi păstrează competenţele conferite de lege, în domenii cum ar fi:
urmărirea transfrontalieră, supravegherea transfrontalieră, transferarea persoanelor condamnate etc. ,
în special competenţele speciale ce privesc actualizarea permanentă a bazei de date privind mandatele
europene de arestare prin datele comunicate de toate autorităţile române competente.

Alte instituţii centrale cu atribuţii în domeniul cooperării judiciare internaţionale sunt: Centrul Regional
al Iniţiativei de Cooperare în sud-estul Europei pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere (SECI) şi
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, unitate centrală în subordinea Ministerului de
Interne.

3. Transmiterea directă sau prin alte modalităţi a cererilor de asistenţă judiciară internaţională în
materie penală

Cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare
solicitante autorităţilor judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în
relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere.

În afara situaţiilor menţionate mai sus, cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise
direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a
acestora va fi transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, după caz. Aceeaşi procedură va fi urmată şi în cazul transmiterii răspunsurilor la
cererile urgente de asistenţă judiciară internaţională în materie penală.

Transmiterile directe se vor putea efectua şi prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională în structura căreia se află şi Biroul Naţional Interpol.

Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, pot fi folosite
mijloace electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă autenticitatea şi
confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate.

4. Competenţa internă. Limbile utilizate

Competenţa autorităţilor române pentru a formula o cerere în domeniile menţionate anterior sau de a
executa o asemenea cerere este stabilită în dispoziţiile legii sau de alte acte normative interne ori
internaţionale.

Astfel, cererile transmise autorităţilor române şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba
română sau în limba engleză ori franceză. În situaţiile în care documentele menţionate mai sus sunt
traduse într-o altă limbă decât cea română, autoritatea centrală competentă precizată mai sus sau
autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în
regim de urgenţă.

Cererile formulate de autorităţile române şi actele anexe vor fi însoţite de traduceri în una din limbile
prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat.

Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaţionale şi actele anexe se vor traduce în limba oficială a
statului solicitant. Traducerile cererilor şi a actelor anexe se realizează de autoritatea care are
competenţa de a formula cererea.

Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba
oficială a statului solicitant sau în una din limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia
cazului în care prin instrumentul judiciar internaţional aplicabil se dispune altfel.

În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autorităţile române nu este redactat în limba română
sau însoţit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă sau autoritatea judiciară
competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia.

5. Computarea duratei arestării şi remiterea de obiecte şi bunuri

Durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române este
luat în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de
instanţele române.

Autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului solicitant
informaţiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei cereri adresate
autorităţilor judiciare române.

Cu privire la remiterea de obiecte şi bunuri ce pot face obiectul cererii de asistenţă judiciară
internaţională, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a
cărei urmărire şi judecată ţine de competenţa autorităţilor judiciare române.

Remiterea unor obiecte sau bunuri poate fi amânată sau efectuată sub condiţia restituirii, după ce
autorităţile judiciare ale statului solicitant şi-au rezolvat situaţia respectivă. În acest caz, remiterea nu va
aduce atingere drepturilor statului român sau terţilor în recuperarea acestora atunci când este cazul.
Obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens
de autoritatea judiciară competentă. Chiar şi atunci când nu se acordă extrădarea din diferite motive (în
special în cazul fugii sau decesului persoanei extrădabile), predarea bunurilor şi obiectelor se poate
efectua.
CURSUL II. Extrădarea : noţiunea, natura juridică şi trăsăturile

Instituţie aflată într-o permanentă evoluţie, extrădarea a apărut pe fondul nevoilor monarhiilor absolute
de a-şi păstra autoritatea însă a devenit una dintre cele mai eficiente forme de luptă împotriva
criminalităţii transnaţionale iar doctrina a abordat diferit definirea instituţiei în funcţie de trăsăturile pe
care le-a avut în decursul istoriei.

Fiind o instituţie care a stat permanent în atenţia tuturor, în doctrină, în acord cu prevederile legilor
timpului, extrădarea a fost definită de diferiţi specialişti în domeniu în diferite modalităţi.

Primii autori care au dat definiţii extrădării au fost Cesare Beccaria, dar şi profesorul Enrico Feri care a
apreciat instituţia extrădării şi a definit-o ca: „..... un institut de drept penal internaţional şi în acelaşi
timp de drept penal intern privind mai ales acuzaţi, ce consistă în solicitarea statului de a cere ca un
individ care a comis un delict pe teritoriul său să poată fi judecat în acel stat.

Doctrina de drept penal română a definit extrădarea ca „ predarea unui individ acuzat sau condamnat
pentru o infracţiune, de către un stat altui stat pentru a-i aplica legea sa penală" sau ca fiind actul prin
care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat
remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană pentru a fi judecată sau pentru a executa
pedeapsa la care a fost condamnată.

Unii autori au apreciat că extrădarea ca un act bilateral, politic şi juridic prin care statul, pe al cărui
teritoriu se află un infractor străin, predă pe aceste statului unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale
cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la
răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Cât priveşte extrădarea ca instituţie de drept internaţional, doctrina a apreciat că apariţia ei marchează
„... un început de solidaritate internaţională, solidaritate izvorâtă din interesul reciproc al fiecărei naţiuni
de a preda pe răufăcători justiţiei statului a cărui ordine publică a fost tulburată”, ea reprezentând un
act între două state care constă în predarea infractorului ori a condamnatului statului unde s-a săvârşit
infracţiunea sau s-a pronunţat condamnarea".

Prin extrădare, ca formă de cooperare juridică internaţională, înţelegem aşadar „actul prin care statul
suveran (solicitat), pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt
stat, predă pe infractor sau condamnat statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea sau statului
împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea sau statului care l-a condamnat (stat solicitant),
predare care se face pentru ca persoana să fie judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost
condamnată.

Extrădarea este aşadar o instituţie de importanţă capitală în aplicarea principiilor teritorialităţii, al

personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale române, scopul final fiind acela de prevenire şi
combatere a criminalităţii transfrontaliere, prin pedepsirea infractorilor.

În evoluţia sa, instituţia extrădării a constituit un permanent subiect de negocieri între statele lumii,
scopul final fiind acela de a se găsi cele mai eficiente modalităţi de predare a infractorilor refugiaţi pe
teritoriul altui stat. Înţelegerile bilaterale s-au materializat în tratate, convenţii sau alte asemenea
instrumente, care au avut un rol determinant în prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Una din problemele fundamentale care a provocat numeroase discuţii la nivel politico-juridic între
statele lumii a constituit-o desigur cea a extrădării propriilor cetăţeni.

Multă vreme, toate statele lumii (cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii, dar numai în
plan bilateral şi cu în îndeplinirea anumitor condiţii), nu au acceptat în niciun caz extrădarea propriilor
cetăţeni, mai mult chiar, nu s-au angajai nici măcar să-i judece conform legilor interne pe cei ce au
săvârşit fapte de natură penală pe teritoriul altor state.

În justificarea unor asemenea atitudini din perioadele respective, era invocată suveranitatea statului,
interpretarea care se dădea fiind aceea că o eventuală extrădare a cetăţeanului propriu ar aduce
atingere acesteia (suveranităţii statului).

În legislaţia noastră instituţia extrădării este prevăzută în art. 19 al Constituţiei României , art. 9 al
actualului Cod penal şi Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi
Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2006, normele juridice interne referitoare la extrădare fiind completate
de Convenţiile şi Tratatele încheiate cu diferite state şi ratificate de România

Cu privire la ordinea de preferinţă care se acordă acestor acte normative, Constituţia stabileşte (pentru
cetăţenii români) o ordine clară care asigură prioritatea Convenţiilor internaţionale la care România este
parte, urmată de Legea specială şi reciprocitatea, însă Codul penal actual, deşi stipulează prioritatea
Convenţiilor interna¬ţionale, în următoarea ordine de preferinţă acordă întâietate reciprocităţii în
detrimentul legii interne. Considerăm că, în acord cu principiile dreptului românesc, ordinea legală de
preferinţă este cea menţionată în Constituţie şi nu cea din actualul Cod penal (numai pentru cetăţenii
români).

Cele trei forme pe care le poate îmbrăca extrădarea sunt : obişnuită, voluntară sau simplificată. Spre
deosebile de procedura obişnuită, stabilită de Convenţia europeană de extrădare şi de Legea nr.
302/2004 în care persoana extrădabilă având posibilitatea de a se apăra împotriva cererii de extrădare,
extrădarea voluntară are loc atunci când persoana extrădabilă renunţă la beneficiile conferite de lege
(de a se apăra împotriva cererii de extrădare), consimţind la extrădare iar extrădarea simplificată este
asemănătoare celei voluntare, presupunând în plus eliminarea cerinţei transmiterii unei cereri formale
de extrădare în cazul în care persoana extrădabilă consimte la extrădare.

Între statele membre ale Uniunii Europene s-a decis să se înlocu¬iască procedura formală de extrădare
în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o
hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu procedura de predare simplificată, respectiv de a se
accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi
judecării.

Din definiţia extrădării rezultă trăsăturile specifice ale acesteia, respectiv faptul că extrădarea reprezintă
un act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state, un act jurisdicţional solicitat şi acordat
exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau un condamnat penal, dar
şi act de asistenţă juridică internaţională.
Extrădarea infractorului este un act bilateral, deoarece implică, pe de o parte, existenţa unei cereri de
extrădare din partea statului solicitant şi, pe de altă parte, predarea extrădatului de către statul solicitat
şi se poate acorda în vederea judecării lui în statul unde a săvârşit infracţiunea (pasivă) şi extrădarea
condamnatului, în vederea executării pedepsei în statul unde a fost condamnat (activă).

Extrădarea are o natură juridică mixtă: ea nu este un simplu act de asistenţă juridică, ci este in acelaşi
timp un act de suveranitate si un act jurisdicţional, iar sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act
de reciprocă asistenţă juridică internaţională ce poate fi acordată numai în baza unei convenţii
internaţionale, în condiţiile legii sau pe bază de reciprocitate.

Fiind o instituţie juridică, extrădarea are şi un pronunţat caracter politic, întrucât ea se realizează pe
baza voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea şi independenţa lor.

Secţiunea a 2-a. Izvoarele extrădării

Extrădarea este aşadar, sub raportul finalităţii sale, un act de reciprocă asistenţă judiciară internaţională
asigurată pe cale contractuală (prin convenţiune), pe cale legislativă (prin legi,), sau pe cale de simplă
atitudine curtenitoare (reciprocitate extracontractuală).

Sursele sau izvoarele extrădării reprezintă formele de exprimare ale normelor juridice ce reglementează
extrădarea, procedeele prin care a fost legitimată aceasta instituţie, haina juridică pe care aceste norme
o îmbracă.

Izvoarele extrădării sunt menţionate expres atât în Constituţia României, cât şi în Codul penal. Astfel,
potrivit art. 19 alin (2) din Constituţie, prin derogare de la prevederile alin. (1), cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate iar Codul penal prevede la art. 9 că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.

1. Convenţii internaţionale

România este semnatară a numeroase convenţii internaţionale ce reprezintă izvoare ale extrădării iar
pe plan intern, pentru asigurarea executării angajamentelor asumate în Convenţii şi Tratate, s-au
adoptat mai multe acte normative care reglementau instituţia extrădirii, , însă actuala lege, cu
modificările ei ulterioare este cea care face distincţie între extrădarea activă şi extrădarea pasivă, în
raport cu poziţia României de stat solicitant sau stat solicitat. Astfel, extrădarea va fi activă atunci când
ţara noastră va înainta o cerere de extrădare către un alt stat la propunerea motivată a procurorulu
competent în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii la
propunerea motivată a preşedintelui instanţei competente. În cazul extrădării pasive, statul român
primeşte o cerere de extrădare, din partea unui stat străin prin Ministerul Justiţiei.

Aşadar, izvoarele extrădării se pot clasifica în principale (convenţii internaţionale) şi secundare (legi
interne) – după criteriul importanţei, în izvoare interne (acte normative) şi externe (convenţii şi tratate
internaţionale), în funcţie de sursa lor sau în izvoare destinate numai reglementării extrădării (Convenţia
europeană de extrădare) ori destinate reglementării mai multor domenii (Convenţia pentru prevenirea
şi reprimarea terorismului internaţional, în funcţie de obiectul reglementat.

Convenţiile şi tratatele internaţionale reprezintă acorduri internaţionale încheiate în scris între state în
vederea cooperării sau colaborării în anumite domenii de interes reciproc. Acestea sunt guvernate de
dreptul internaţional şi sunt consemnate într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente
anexă, oricare ar fi denumirea lor particulară. Ele se pot prezenta sub mai multe denumiri: tratat,
convenţie, protocol, pact, cartă, statut, memorandum dar importanţa acestora constă în producerea
efectelor juridice specifice cu condiţia respectării formei scrise între state .

Izvoare ale cooperării judiciare internaţionale sunt aşadar toate convenţiile internaţionale în domeniul
prevenirii şi combaterii criminalităţii încheiate sau ratificate de România, aşa precum prevăd şi
dispoziţiile constituţionale care le consideră că „fac parte din dreptul intern".

În anumite situaţii, convenţiile referitoare la extrădare pot veni uneori în contra¬dicţie cu dispoziţiile
legii interne, motiv pentru care se impune modificarea legislaţiei interne, în virtutea preeminenţei
dreptului internaţional stabilită în Constituţia României şi în Codul penal în vigoare care prevăd
obligativitatea statului român se obligă de a îşi îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele la care este parte (prin termenul de tratate înţelegându-se toate instru¬mentele
internaţionale, inclusiv convenţii, protocoale etc), şi de asemenea prevăd că tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern iar în cazul în care un tratat la care România
urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei. Actul fundamental prevede în chiar textul său că dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar în caz că
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Codul penal precizează de asemenea aplicarea dispoziţiilor sale dacă nu se prevede altfel printr-o
convenţie internaţională, care are prioritate în raport cu dreptul penal (în ceea ce priveşte extrădarea).

Convenţiile internaţionale ce constituie izvoare ale extrădării se pot clasifica în: bilaterale sau
multilaterale, respectiv, în funcţie de obiectul lor, în convenţii care privesc numai extrădarea sau
convenţii care se referă şi la alte instituţii de drept (nu numai la extrădare).

România are până în prezent stabilite relaţii convenţionale interesând extrădarea cu 61 de state, dintre
care 46 sunt state părţi la Convenţia europeană de extrădare, iar cu alte 15 state România are încheiate
convenţii bilaterale de extrădare.

Dispoziţii privind extrădarea se regăsesc şi în alte instrumente internaţionale, adoptate sub egida
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau a Consiliului Europei.

Instrumentul internaţional cel mai des folosit de România (până la 1 ianuarie 2007) în domeniul
extrădării a fost Convenţia europeană de extrădare adoptată la 13 decembrie 1957, cu cele două
Protocoale Adiţionale ale sale, România aplicând prevederile acestei convenţii doar în relaţiile cu state
europene ne-membre ale Uniunii Europene, în relaţiile cu ţările membre ale Uniunii Europene se vor
aplica prevederile Deciziei-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002.
2. Declaraţii de reciprocitate

Extrădarea nu are un caracter exclusiv convenţional, căci în împrejurarea în cazul în care între diferite
state nu există convenţii sau tratate referitoare la extrădare, extrădarea se va acorda în temeiul
declaraţiilor de reciprocitate sau legii internă.

În baza acestor declaraţii de reciprocitate, statele se obligă între ele să-şi predea în condiţii identice
stabilite de comun acord şi în conformitate cu interesele lor, persoanele urmărite sau condamnate
pentru săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul unui stat şi refugiate ulterior pe teritoriul celuilalt stat.

Declaraţia de reciprocitate reprezintă o modalitate simplificată de reglementare a extrădării cu o sferă

de aplicare mai mică în ceea ce priveşte faptele şi persoanele extrădabile. Această modalitate de
cooperare presupune existenţa unui caz particular în care statul solicitat ce urmează a se pronunţa
asupra unei cerei de extrădare pretinde o declaraţie expresă a statului solicitant prin care acesta se
obligă, la rândul său, ca în eventualitatea apariţiei unei cereri de extrădare din partea statului solicitat să
o soluţioneze favorabil.

Asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, „pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi
necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente".

Unii autori consideră acest sistem al declaraţiilor de reciprocitate o formulă frecvent utilizată de state
vecine care nu au încheiat între ele convenţii sau tratate privind extrădarea, iar această formă de
cooperare se impune datorită frecvenţei de trecere a frontierei comune de către infractori şi datorită
faptelor care, prin continuitatea sau complexitatea lor, privesc ambele teritorii, iar în timp, dat fiind
libera circulaţie a persoanelor mai cu seamă în continentul european procedura s-a extins, iar în măsura
în care între state există un tratat sau convenţie de cooperare judiciară internaţională în materie penală
declaraţia de reciprocitate a fost adesea inserată ca o clauză separată .

Declaraţiile de reciprocitate pot fi principale (atunci când sunt date independent, pe cazuri concrete) sau
secundare (atunci când există pe lângă un tratat sau convenţie).

3. Dreptul intern

Aşa cum am constatat din cele prezentate anterior, în dreptul nostru intern instituţia extrădării a fost
reglementată destul de târziu, ea fiind pentru prima dată reglementată de Codul penal şi Codul de
procedură penală Carol al II-lea.

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut, majoritatea statelor cu regimuri democratice ale
lumii, în acord cu evoluţia de ansamblu a instituţiei reglementată prin instrumente internaţionale, au
prevăzut în propriile legislaţii dispoziţii referitoare la extrădare iar Românioa s-a aliniat la acestei
evoluţii fireşti.

În prezent, legile interne ale României care constituie izvor al extrădării sunt: Constituţia României;
Codul penal, Codul de procedură penală, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, cu modificările şi completările aduse prin: Legea nr. 224/2006 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 302/2004 şi O.U.G. nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/2007.

Constituţia României a reprezentat întotdeauna rezultatul unor necesităţi sociale, politice sau juridice
ale statului, ca atare în materia extrădării ea nu a avut întotdeauna aceeaşi abordare: primele două
Constituţii, respectiv cele de la 1866 şi 1923, nu prevedeau decât că "extrădarea refugiaţilor politici este
oprită", iar Constituţiile din 1938, 1948, 1952 şi 1965 nu făceau nicio referire la instituţia extrădării.

Constituţia revizuită în 2003 are o serie de prevederi referitoare la extrădare, în cadrul art. 19 intitulat
sugestiv „extrădarea şi expulzarea". Astfel, potrivit prevederilor menţionate mai sus, cetăţeanul român
nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la această dispoziţie, aşadar pe cale de
excepţie, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este
parte, în anumite circumstanţe, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.

Derogarea menţionată la alin. (2) a fost impusă în legislaţia noastră ca urmare a apariţiei unor noi
realităţi în arhitectura mondială şi europeană a criminalităţii transnaţionale. Astfel, în ultimul timp „s-a
constatat o intensificare a fenomenului infracţional la nivel european (mai ales o anumită ofensivă a
crimei organizate), terorismul a făcut şi face tot mai multe victime, s-au multiplicat faptele de fabricare
şi vânzare a drogurilor, traficul de femei şi copii, traficul de arme etc. Aceste realităţi presupun
colaborarea eficientă între autorităţile judiciare pentru realizarea unui spaţiu european de securitate
juridică şi, mai ales, pentru judecarea în cadrul jurisdicţiei unice a delincvenţilor. Ca atare, legiuitorul
constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că, prin derogare de la prevederile alin.
(1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate" .

În acelaşi timp, cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate. În cadrul alineatului ultim, se menţionează că expulzarea sau extrădarea
se hotărăşte de către justiţie, condiţie instituită pentru a delimita sistemul actual de o anumită tradiţie
care prevedea ca decizia extrădării să fie luată de autorităţile administrative.

Referitor la extrădare, din examinarea textului de mai sus, se desprind următoarele reguli generale:

- neextrădarea propriilor cetăţeni , decât cu caracter de excepţie, în anumite condiţii, expres

prevăzute;

- fundamentul extrădării este reprezentat, în ordine, de convenţiile internaţionale, dreptul intern

şi reciprocitate;

- extrădarea se hotărăşte numai de către justiţie;

Instituţia extrădării este stipulată în cadrul Titlului II, intitulat drepturile, libertăţile şi îmdatoririle
fundamentale, ceea ce conferă acesteia obligativitatea de respectare a tuturor drepturilor stabilite în
Constituţie;

Preeminenţa dreptului internaţional, principiu stipulat în art. 20 alin. (2), „dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile";
Codul penal.

Potrivit prevederilor art. 9 „extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii".

Aşadar, ordinea extrădării este stabilită în mod concret, începând cu convenţiile internaţionale,
continuând cu asigurarea de reciprocitate şi cu prevederile legii interne iar menţionarea acestei instituţii
în cadrul codului penal conduce la concluzia că aceasta, instituţia extrădării în sine, este o instituţie de
drept penal.

Constatăm că ordinea de preferinţă diferă de cea menţionată în Constituţie, în sensul că după

convenţiile internaţionale la care România este parte, este luată în considerare reciprocitatea şi nu legea
internă. În acest context, apreciem că ordinea normală de preferinţă va fi cea menţionată în Constituţie
şi nu cea din Codul penal, motiv pentru care unii autori consideră că se impune modificarea prevederilor
Codului penal.

Codul de procedură penală.

Referiri stricte la extrădare sunt cele prevăzute de art. 522 intitulat sugestiv „rejudecarea celor judecaţi
în lipsă în caz de extrădare". Potrivit normelor cuprinse în acest articol, în cazul în care se cere
extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa
care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.

Trebuie să menţionăm însă că întreaga procedură legată de extrădare se desfăşoară cu respectarea

prevederilor codului de procedură penală.

Constatăm că, în evoluţia istorică a dreptului penal românesc, au existat trei coduri penale şi de
procedură penală în care se prevedeau menţiuni exprese referi¬toare la extrădare, şi anume: Codul
penal şi de procedură de la 1866, 1937 şi 1969. Primul cod (cel de la 1866), nu conţinea nicio dispoziţie
referitoare la extrădare. Precizăm însă că, ulterior, prin Legea de la 15 februarie 1894, în art. 4 şi 5 au
fost introduse dispoziţii cu referire expresă la extrădare. Aşa cum am menţionat anterior, ambele coduri
ulterioare, penal şi procedură penală, conţin prevederi referitoare la extrădare, cu precizarea că cele din
Codul penal Carol al II-lea sunt mult mai competente, putând fi considerate de mare actualitate chiar şi
în zilele noastre.

Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare (republicata 2011).

.
Cursul 3. Principiile extrădării

1. Noţiuni introductive

Principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului reprezintă trăsăturile caracteristice definitorii
pentru autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului, reguli de drept care se oglindesc în
toate normele şi instituţiile care alcătuiesc ramura de drept în care acţionează .

Principiile de bază sau fundamentale sunt ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat întregul drept
penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal . Acestea nu
trebuie confundate cu principiile speciale ale dreptului penal care privesc un câmp mai restrâns de
probleme , cum ar fi spre exemplu principiile care se referă la aplicarea legii penale în spaţiu sau în timp
(principiul teritorialităţii, principiul apli¬cării legii penale în vigoare), cele care se referă la infracţiune
(principiul incriminării faptelor care prezintă un pericol social deosebit), cele care se referă la pedeapsă
(principiul individualizării pedepsei) şi altele.

Aşadar principiile extrădării ca instituţie a dreptului penal pot fi denumite principii speciale, în timp ce
dacă avem în vedere instituţia extrădării în complexitatea ei, principiile pot fi definite ca fiind de bază
sau chiar fundamentale.

Principiile speciale ale extrădării se pot clasifica după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de modalitatea
de menţionare în lege, pot fi: principii menţionate expres în textul legii (Constituţie, Codul penal, Codul
de procedură penală, Legea nr. 302/2004, convenţii şi tratate internaţionale, cum sunt principiile non bis
in idem, reciprocităţii, confidenţialităţii etc) sau principii menţionate tacit, existenţa acestora
deducându-se din interpretarea normelor juridice respective (legalităţii, umanismului etc). În funcţie de
puterea lor juridică, principiile extrădării pot fi absolute (de la care nu există niciun fel de derogare ), de
ex. principiul legalităţii sau principii relative (care comportă o serie de excepţii), de ex. principiul
neextrădării propriilor cetăţeni . Dacă sunt comune sau nu şi altor instituţii de drept penal, aceste
principii pot fi specifice extrădării (principiul dublei incriminări) sau comune şi altor instituţii de drept
penal (legalitate, umanismul).

Aşadar, extrădarea este o instituţie a dreptului penal guvernată de următoarele principii: principiul
preeminenţei dreptului internaţional, principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale, principiul
recu¬noaşterii şi încrederii reciproce, principiul legalităţii, principiul „non bis in idem", principiul
umanismului, principiul neextrădării unor categorii de persoane, principiul dublei incriminări, principiul
refuzului extrădării, principiul confiden¬ţialităţii şi specialităţii, principii pe care le vom analiza în cele ce
urmează.

2. Principiul preeminenţei dreptului internaţional

Acest principiu este, aşa cum precizam anterior, un principiu comun tuturor formelor de cooperare
judiciară internaţională în materie penală, nefiind specific instituţiei extrădării. El este menţionat în
Constituţia României, care prevede că, „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte", iar „tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern" .

Dispoziţiile constituţionale conduc la concluzia că normele incluse în aceste instrumentele

internaţionale, ratificate de România (atât tratate cât şi acorduri, convenţii etc), fac parte din dreptul
intern, având aceeaşi forţă juridică ca şi normele interne.

Principiul prevăzut expres în Legea specială unde la art. 4, intitulat sugestiv „preeminenţa dreptului
internaţional", se arată că „prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând
cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instru-mentele judiciare internaţionale la care
România este parte, pe care le completează în situaţii nereglementate".

Aşadar prevederile legii speciale referitoare la extrădare se vor aplica în baza şi pentru executarea
normelor juridice cuprinse în instrumentele internaţionale la care România este parte, norme care,
potrivit prevederilor constituţionale fac parte din dreptul intern.

3. Principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale

Acest principiu este de asemenea comun tuturor formelor de cooperare judiciară internaţională în
materie penală (inclusiv extrădării), nefiind specific instituţiei extrădării, el fiind menţionat expres în
Convenţia europeană de extrădare, în instrumente internaţionale la care România este parte, în
Constituţia României, Codul penal şi Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare (art.
5).

Potrivit acestui principiu, chiar şi în lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate
realiza în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul
solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. În acest caz
legea cadru constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare române.

Chiar şi în situaţia în care nu a existat anterior o situaţie de reciprocitate, statul român poate da curs
unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală (inclusiv de extrădare, dacă sunt
îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege), în următoarele situaţii:

a) dacă solicitarea se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau a nevoii de a lupta împotriva
unor forme grave de manifestare ale criminalităţii;

b) dacă acordarea asistenţei poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei incul¬patului ori

condamnatului sau la reintegrarea sa socială;

c) dacă acordarea asistenţei poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român
(art. 5 alin. 3).

În situaţia în care statul român formulează o cerere prin care solicită acordarea asistenţei judiciare
internaţionale în materie penală (inclusiv extrădarea), în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea
reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la
cererea motivată a autorităţii judiciare române competente (art. 6).
4. Principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce

Este unul din principiile care guvernează întreaga activitate de cooperare judiciară internaţională în
materie penală (inclusiv a extrădării), fiind considerat principiu de bază la nivelul cooperării în cadrul
Uniunii Europene.

5. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii instituie regula că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii
trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu legea, aşadar conduita pretinsă
membrilor societăţii (fapta interzisă sau, dimpotrivă, ordonată), cât şi sancţiunea la care aceştia se
expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege, iar realizarea prin
constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în deplină conformitate cu
legea . Astfel, în virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate constitui infracţiune
dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată unei persoane nu constituie
pedeapsă, ci o manifestare de violenţă arbitrară, dacă nu este prevăzută de lege , aşa precum exprimă şi
celebrele adagii latine nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi nulla poena sine lege
(nu există pedeapsă fără lege).

De altfel, de la romani până în prezent, principiul a fost mereu prezent în domeniul dreptului penal şi a
evoluat odată cu societatea, el a asigurat posibilitatea categoriilor sociale de a se revolta împotriva
absolutismului feudal prin inserarea sa în importante acte care prevăd în mod expres unele drepturi şi
libertăţi individuale. Un astfel de document prevede că „niciun om liber nu va fi arestat sau întemniţat,
ori lipsit de drepturile sau posesiunile sale, ori declarat în afara legii sau exilat sau lezat în vreun fel, nici
nu vom folosi forţa contra lui şi nu vom trimite pe alţii să o facă, fără o decizie potrivit legii a egalilor săi
sau potrivit legii regatului".

Dispoziţii similare întâlnim există şi în acte internaţionale consfiinţiind drepturi şi libertăţi fundamentale
dar şi primele coduri româneşti.

Acest principiu caracteristic dreptului penal, dar şi instituţiei extrădării presupune necesitatea
respectării întregii proceduri specificate în lege sau alte instrumente internaţionale ratificate sau
adoptate de România şi dat fiind caracterul absolut al principiului care nu cunoaşte derogări sau excepţii
nerespectarea sa atrage nulitatea actelor procesuale încheiate.

Principiul legalităţii aplicat în domeniul extrădării presupune ca întreaga activitate de apărare socială
împotriva criminalităţii să se desfăşoare numai în strictă conformitate cu prevederile legii (interne şi a
convenţiilor internaţionale) astefel încât lupta cu încălcările legii să nu atragă alte încălcări ale unor
drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei prin exercitarea de către autorităţile judiciare ale
statului a unor forme de abuz.

Astfel, extrădarea se va admite de instanţele de judecată din România în vederea urmăririi penale sau a
judecăţii, numai pentru fapte prevăzute de legea ambelor state cu pedepse privative de libertate de cel
puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni .
6. Principiul non bis in idem

Principiul non bis in idem este prevăzut expres într-o serie de convenţii şi tratate internaţionale, care
prevăd în esenţă ceea ce este surprins de una dintre cele care au inspirat Legea specială internă că
„extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autorităţile
competente ale părţii solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este cerută. Extrădarea
va putea fi refuzată, dacă autorităţile competente ale părţii solicitate au hotărât să nu întreprindă
urmăriri sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte” .

În legislaţia internă, art. 10 din Legea nr. 302/2004 instituie acest principiu conform căruia nimeni să nu
poate fi pedepsit de două ori pentru acelaşi fapt; deci, persoana care ar fi urmărită în ţară poate dovedi
că a fost judecată în ţară străină şi că a fost achitată, sau că a executat pedeapsa la care a fost
condamnată. În acest caz, trebuie să se ţină seama de autoritatea lucrului judecat, rezultând din
hotărârea străină, fie pentru a se înceta orice urmărire, fie pentru a se deduce din pedeapsa ce se va
pronunţa de instanţele din ţară pedeapsa care s-a executat în străinătate (aceasta în cazurile când,
conform legii ţării, faptul penal trebuie să fie rejudecat.

Aşadar , principiul reprezintă regula de drept conform căreia extră¬darea va fi refuzată atunci când
persoana în cauză a mai fost judecată pentru aceeaşi faptă şi printr-o hotărâre definitivă s-a dispus
achitarea sau încetarea procesului penal, sau dacă pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de
condamnare a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra
părţii neexecutate.

În virtutea acestui principiu specific întregii activităţi de cooperare judiciară internaţională în materie
penală, oricare stat este pus în imposibilitatea de a judeca o persoană de două ori pentru aceeaşi sau
aceleaşi fapte, sau de a obliga o persoană să execute de două ori o sancţiune pentru aceeaşi faptă.
Potrivit legii, de la regula generală există şi următoarele excepţii:

- când asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care
justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al
României;

- în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub
aspectul principiului non bis in idem;

7. Principiul umanismului

Acest principiu nu este prevăzut în mod expres în convenţii internaţionale, însă el poate fi identificat prin
interpretarea art. 11 din Convenţia europeană de extrădare, art. 29 din Legea nr. 302/2004 etc. Cu toate
acestea , nu se poate contesta existenţa şi funcţionalitatea sa, el fiind recunoscut în legislaţiile tuturor
statelor cu regimuri democratice, cu precădere în cele europene .

Principiul umanismului este un principiu fundamental al dreptului penal, nefiind specific numai
instituţiei extrădări şi reprezintă regula de drept conform căreia întreaga activitate privind extrădarea se
desfăşoară cu respectarea intereselor fundamentale ale celui care face obiectul unor asemenea
proceduri.
În virtutea acestui principiu, România poate refuza executarea unei cereri de extrădare dacă există
indicii că viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol.

În situaţia în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului
solicitant, extrădarea nu se va acorda decât dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca
îndestulătoare de către statul român că în caz de condamnare pedeapsa capitală nu se va executa,
urmând a fi comutată (art. 29).

O altă expresie a umanismului în procedura extrădării este reprezentată şi de refuzul României de a

acorda extrădarea în situaţiile în care persoana supusă procedurii ar urma să fie judecată în statul
solicitant de către un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de protecţie a drepturilor la
apărare sau de un tribunal instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută pentru
executarea unei pedepse pronunţate de un asemenea tribunal.

Tot în baza acestui principiu, extrădarea nu se va acorda în situaţia în care potrivit legislaţiei ambelor
state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar acea
persoană se opune extrădării (art. 32).

România nu va acorda extrădarea atunci când există motive serioase să se creadă că aceasta este
solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate,
limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social sau atunci când situaţia
persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele arătate mai sus .

8. Principiul neextrădării unor categorii de persoane

Categoriile de persoane care intră sub incidenţa principiului sunt: proprii cetăţeni, proprii justiţiabili şi
azilanţii politici.

8.1. Neextrădarea propriilor cetăţeni

Acest principiu cu caracter relativ şi specific extrădării este menţionat expres în art. 6 din Convenţia
europeană de extrădare, unde se stipulează că: „orice parte contractantă are dreptul să refuze
extrădarea resortisanţilor săi”, precum şi în alte instrumente internaţionale încheiate de România.
Legislaţia internă a României face referiri la acest principiu în cadrul art. 19 alin. (1) din Constituţia
României (cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România) şi art. 23 alin (1) lit. a) din
Legea nr. 302/2004, unde se precizează că nu pot fi extrădaţi din România cetăţenii români, dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 din lege.

Acest principiu stabileşte regula conform căreia proprii cetăţeni nu pot fi extrădaţi, datorită legăturii
care există între cetăţean şi stat.

În dreptul internaţional, multă vreme a dominat principiul potrivit căruia extrădarea se acorda numai în
legătură cu un cetăţean străin statului solicitat, propriul cetăţean fiind exclus de la o asemenea
procedură. Se găsesc asemenea prevederi chiar şi în convenţiile bilaterale de extrădare încheiate de
România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Pentru justificarea principiului neextrădării propriilor cetăţeni s-a avut în vedere conţinutul conceptului
de cetăţenie (cetăţeanul are o serie de drepturi printre care şi cel de a se afla pe teritoriul statului al
cărui cetăţean este şi de a beneficia de protecţia legilor acestuia; dreptul statului derivând din
suveranitatea puterii sale, de a constrânge prin propriile sale mijloace, în conformitate cu propriile sale
legi, pe proprii cetăţeni) şi modul în care este conceput principiul personalităţii legii penale, motivele
pentru care statul are competenţa principală de tragere la răspundere penală a propriilor cetăţeni fiind
şi motivele pentru care aceştia nu pot fi extrădaţi. Cu toate acestea, datorită extinderii fenomenului
infracţional şi circulaţiei transfrontaliere frecvente a infractorilor au fost aduse critice acestui principiu
susţinându-se că prin această formă de protecţie a propriei cetăţeni se împiedică înfăptuirea justiţiei în
statul pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea, evitându-se tragerea la răspundere ca măsură punitivă
şi educativă a infractorilor, restrângându-se astfel sfera de cooperare a statelor în lupta împotriva
criminalităţii.

Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, şi în special după adoptarea Convenţiei europene de
extrădare, statele (în special cele europene) au început să acorde extrădarea propriilor cetăţeni în
special în baza reciprocităţii şi cu întrunirea unor condiţii stricte.

În acord cu noile orientări europene, Constituţia României revizuită prevede, ca o derogare de la regula
generală, şi posibilitatea extrădării cetăţenilor români, în baza convenţiilor internaţionale, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate.

Apărută ca o necesitate în cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană, extrădarea propriilor

cetăţeni, către ţări care împărtăşesc aceleaşi valori democratice şi respectă drepturile fundamentale ale
omului, a fost reglementată, ca excepţie, în legea de revizuire a Constituţiei.

Din examinarea textelor de mai sus, rezultă că pentru acordarea extrădării unui cetăţean român se cer a
fi îndeplinite cumulativ trei condiţii, şi anume:

- extrădarea să fie prevăzută în convenţia aplicabilă în cazul respectiv;

- statul solicitant să acorde extrădarea propriilor cetăţeni la solicitarea României;

- să fie îndeplinită cel puţin una din condiţiile prevăzute la art. 24 din legea-cadru.

Potrivit prevederilor legii, nu pot fi extrădate din România următoarele categorii de persoane:

- cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24;

- persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;

- persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în

limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;

- persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa
unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie
internaţională (art. 23 alin. 1).

Conform prevederilor legii, calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază
la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate, este recunoscută între
data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o
nouă hotărâre în cauză (art. 23 alin. 2).
În situaţia în care partea solicitantă nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea părţii
solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, conform principiului aut dedere aut judiciare,
astfel încât să se poată exercita urmăriri judiciare dacă este cazul.

8.2. Neextrădarea propriilor justiţiabili

Aceast principiu prevăzut în convenţii şi tratate încheiate de România cu diferite state precum şi în art.
23 din Legea nr. 302/2004 care stabileşte regula conform căreia, proprii justiţiabili nu pot fi extrădaţi,
deoarece statul solicitat are prioritate, întrucât la momentul transmiterii cererii, aceştia fac deja obiectul
unui proces penal în România.

În cazul în care persoana solicitată a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul statului solicitat urmează să fie
judecat cu prioritate potrivit principiului teritorialităţii legii penale.

8.3. Neextrădarea azilanţilor politici

Acest principiu este menţionat expres atât în Constituţia României cât şi în Legea specială care
consfiiţesc azilul ca instituţie juridică ce presupune protecţia pe care un stat o acordă pe teritoriul sau ori
într-un alt loc aflat sub autoritatea instituţiilor sau organelor sale, unui individ care a solicitat-o.

Istoric , termenul de azil provenit din cuvântul de origine latină (asylum) şi cuvântul grec „asilon”
(inviolabil) dar şi „a syle” (a prinde/a aresta), presupunea în antichitate imposibilitatea urmăririi sau
arestării unei persoane aflate într-un „loc de refugiu sau de siguranţă”, „loc în care se găseşte ocrotire”,
„adăpost”, „refugiu”, doctrina apreciind că protecţia acelor locuri, suprafeţe sau teritorii unde o
persoană nu poate fi arestată era de natură supranaturală, naţională, divină sau umană.

Articolul 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se referă la azilul acordat datorită persecuţiei,
dar totuşi , nu există un document internaţional care să definească explicit în termeni juridici, conceptul
de azil.

Azilul este o măsură de protecţie care se acordă azilantului sau urmează să se acorde solicitantului de
azil, cu toate consecinţele referitoare la conţinutul acestuia. Solicitanţii de azil pot fi străinii (cetăţeni
străini sau apatrizi) care, în ţara lor de origine sunt supuşi la persecuţii pentru activităţile lor politice,
democratice sau umanitare pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi a păcii.
Azilul se acordă doar celor urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de drept comun.

Aşadar, dreptul de azil este un drept fundamental şi absolut , legea neprevăzând excepţii, drept ce se
poate acorda sau retrage şi de România cu respectarea tratatelor şi convenţiilor la care este parte şi în
condiţiile stabilite de legiuitor.

Totodată, ne raliem opiniei profesorului Al. Boroi că, în mod greşit, actuala legislaţie conferă drepturi
mai mari azilanţilor decât propriilor cetăţeni în ceea ce priveşte extrădarea, în sensul că în timp ce
cetăţenii români pot fi extrădaţi (în anumite condiţii), cei care au obţinut azil în România nu pot fi
extrădaţi.
9. Principiul dublei incriminări

Acest principiu cu caracter relativ şi care este specific extrădării este menţionat în mod expres în
Convenţia europeană de extrădare, în alte instrumente internaţionale ratificate de România precum şi în
Legea nr. 302/2004.

Principiul dublei incriminări reprezintă regula de drept conform căreia, pentru a opera extrădarea, fapta
care face obiectul cererii trebuie să fie incriminată ca infracţiune în legislaţia ambelor state.

Unii autori au apreciat că prevederea faptei în ambele legislaţii nu este decât o condiţie care realizează
principiul dublei incriminări doar în abstract; se consideră că cerinţa dublei incriminări este îndeplinită
numai atunci când fapta pentru care formează obiectul cererii de extrădare este pedepsită potrivit
ambelor legislaţii. Cu alte cuvinte, extrădarea poate avea loc numai când fapta incriminată este
pedepsită in concreto, atât după legea statului solicitant, cât şi după legea statului solicitat. În acest fel,
ar trebui stabilit şi prevăzut conceptul de „dublă pedepsibilitate” şi nu „dublă incriminare”.

Există totuşi şi o excepţie de la regula genereală, excepţie expres prevăzută de lege pentru situaţia în
care fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa
dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.

De asemenea, diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de
legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţia internaţională sau, în lipsa acesteia,
prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.

Aşadar, legiuitorul a admis că extrădarea poate avea loc şi dacă nu este îndeplinită condiţia dublei
incriminări, în sensul că fapta în cauză nu este prevăzută ca infracţiune în legea română. Desigur că în
această situaţie extrădarea se va acorda numai dacă pentru acea faptă este exclusă cerinţa dublei
incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.

10. Principiul refuzului extrădării

Principiul refuzului extrădării este un principiu specific extrădării , are caracter relativ şi este prevăzut
atât în Convenţia europeană de extrădare şi alte convenţii şi tratate, cât şi în Legea nr. 302/2004.

Principiul presupune posibilitatea de a refuza extrădarea (în mod obligatoriu sau opţional) în situaţiile în
care se constată neîndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege.

Motivele de refuz al extrădării sunt de două tipuri : motive obligatorii şi motive opţionale de refuz , în
funcţie de prevederile legii.

Motivele obligatorii de refuz a extrădării sunt următoarele:

- nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei euro¬pene pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înche¬iată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau a
oricărui alt instrument internaţional ratificat de România;

- există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii
unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de
apartenenţă la un anumit grup social;
- situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele de mai sus;

- cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordi¬nare, altele decât
cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse
aplicate de un asemenea tribunal;

- se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;

- se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun Motivele

opţionale de refuz a extrădării sunt:

- când fapta care motivează cererea de extrădare face obiectul unui proces penal în curs;

- când fapta care motivează cererea de extrădare poate face obiectul unui proces penal în România;

- când predarea este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din
cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

În situaţia refuzului extrădării, procedura este diferită, în funcţie de calitatea celui în cauză faţă de statul
român, şi anume cetăţean român, refugiat politic sau cetăţean străin.

Astfel, dacă refuzul extrădării se referă la un cetăţean român sau la un refugiat politic, statul român, la
cererea statului străin, este obligat să supună cauza autorităţilor judiciare competente, astfel încât să se
poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. Statul solicitant va transmite gratuit
Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea. Statul solicitant
va fi informat despre rezultatul cererii sale.

În cazul în care se optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit sau
condamnat în alt stat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin. (1) sau pentru orice altă
infracţiune pentru care legea stalului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărui minim special este
de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se
fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere.

11. Principiul confidenţialităţii

Acest principiu nu este menţionat expres dar se regăseşte în numeroase instrumente internaţionale
ratificate de România, iar Legea specială îl instituie în mod explicit.

Principiul confidenţialităţii reprezintă regula de drept conform căreia, în cadrul procedurii extrădării, în
scopul realizării obiectului acesteia, în anumite situaţii, se impune păstrarea confidenţialităţii de către
organele judiciare şi alte instituţii. În cazul în care statul român nu poate asigura confidenţialitatea unor
activităţi, el are obligaţia de a încunoştinţa statul solicitant, care va decide conform intereselor sale.

Deşii în lege nu se menţionează expres, în doctrină se consideră că păstrarea confidenţia¬lităţii trebuie

solicitată pentru fiecare caz în parte de către statul solicitant, odată cu cererea de extrădare.

Păstrarea confidenţialităţii se impune în mod special în faza de urmărire, identificare şi prindere a

persoanei căutate şi mai puţin în faza de judecată.
12. Principiul specialităţii

Principiul specialităţii este prevăzut în mod expres atât într-o serie de documente internaţionale, cum
sunt Convenţia europeană de extrădare şi alte instrumente internaţionale, cât şi în Legea nr. 302/2004.

Principiul specialităţii reprezintă regula de drept conform căreia persoana extrădată nu va fi urmărită,
judecată, deţinută în vederea executării unei pedepse sau supuse oricărei alte restricţii a libertăţii sale
individuale, pentru fapte comise anterior predării (altele decât cele care au motivat predarea). În situaţia
în care încadrarea juridică dată faptei se modifică în cursul procedurii, persoana extrădată va fi urmărită
sau judecată numai dacă infracţiunea respectivă îngăduie extrădarea.

Analiza textului ne conduce la concluzia existenţei a două posibilităţi distincte, şi anume:

- persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi urmărită, judecată, deţinută în vederea

executării unei pedepse sau supusă unor alte restricţii a libertăţilor sale individuale, pentru orice fapt
comis anterior predării, altul decât cel pentru care s-a motivat şi solicitat extrădarea;

- când încadrarea juridică dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana
extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care infracţiunea respectivă ar îngădui
extrădarea.

Acest principiu presupune si existenţa unor excepţii, şi anume:

a) statul român care predă persoana consimte. Consimţământul va putea fi dat atunci când
infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare;

b) persoana extrădată nu a părăsit în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă teritoriul

statului căruia i-a fost predată, deşi a avut posibilitatea să o facă;

c) dacă s-a înapoiat în ţară după ce iniţial a părăsit-o.

De asemenea, Legea specială română prevede şi o precizare aparte ce completează dispoziţiile

Convenţiei europene în sensul că, în ipoteza în care persoana în cauză este predată de statul român,
acesta , pentru a consimţi executarea altor acte împotriva acesteia, va primi de la statul solicitant o
cerere însoţită de documentele prevăzute la art. 38 alin. (2) şi de un proces-verbal judiciar în care se
consemnează declaraţiile extrădatului. În acest caz consimţământul va fi dat atunci când infracţiunea
pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare, potrivit legii.

Aşadar principiul specialităţii, cu caracterul său restrictiv, cât şi cel relativ este instituit cu scopul de a
garanta respectarea drepturilor persoanei extrădatului, prin respectarea întocmai a condiţiilor în care
extrădarea a fost acordată, cât şi cu scopul de a eluda normele privind extrădarea, prin judecarea
extrădatului şi pentru alte infracţiuni sau prin supunerea lui la executarea altor pedepse pentru care nu
ar fi îndeplinite condiţiile de extrădare.
Cursul 4. Extrădarea pasivă

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

Extrădarea pasivă se realizează atunci când România, la solicitarea unui stat, acceptă să predea acestuia
o persoană urmărită penal sau trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, ori pentru
executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, în baza angajamentelor asumate prin Convenţii
şi Tratate, precum şi a legilor interne proprii, în situaţiile în care sunt îndeplinite cumulativ toate
condiţiile cerute în mod explicit de normele interne, de la dispoziţii constituţionale până la cele ale legii
speciale în materie.

În doctrină, s-a admis că extrădarea pasivă „a fost şi ea multă vreme un act politic (un act de
guvernământ) bazat, de asemeni, pe principiul oportunităţii şi sustras de la orice control judecătoresc",
considerânu-se că extrădarea pasivă are un caracter mixt (jurisdicţional şi politic) sau un caracter pur
jurisdicţional, aşadar există 3 sisteme de realizare a extrădării pasive, şi anume: sistemul pur politic,
sistemul mixt şi sistemul pur jurisdicţional, pe care le vom descrie pe scurt în cele ce urmează.

Sistemul pur politic este considerat ca fiind cel în care admiterea sau respingerea cererii de extrădare se
face de guvern, care poate însă culege toate datele, ce-i sunt necesare, prin organele sale administrative
şi indiciare, iar decizia sa, fiind act de guvernământ nu este cu nimic supusă controlului justiţiei.

Sistemul mixt atenuează caracterul politic în sensul că asupra admisibilităţii şi temeiniciei cererii de
extrădare se pronunţă instanţele judecătoreşti. Dacă instanţa decide să refuze extrădarea , aceasta are
caracter obligatoriu pentru guven şi trebuie să fie refuzată. Dacă din contră instanţele judecătoreşti
decid că extrădarea poate fi admisă hotărârea justiţiei nu mai este obligatorie, guvernul având
latitudinea de a admite sau nu extrădarea, apreciind dacă există consideraţii de ordin moral, politic,
echitate, etc, pe care Justiţia nu putea să le invoce, ea trebuind să se conformeze legilor, considerente
pentru care guvernul poate să refuze acordarea extrădării (practic, un echivalent al motivelor obligatorii
de refuz al extrădării din Legea specială de azi).

În fine, sistemul pur jurisdicţional este cel în care extrădarea pasivă are caracter exclusiv de act
jurisdicţional, numai instanţele judecătoreşti decid asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare,
Guvernul conformându-se hotărârilor justiţiei. Şi acest sistem are două variante : în prima variantă se
admite că justiţia trebue să decidă numai dacă cererea de extrădare este sau nu admisibilă, adică să
examineze dacă condiţiile de formă şi de fond, necesare penru obţinerea extrădării, sunt sau nu
satisfăcute (sistem echivalent actualului examen de regularitate internaţională prevăzut de lege şi
efectuat de Ministerul de Justiţie şi examinarea îndeplinirii condiţiilor legale de către instanţele de
judecată), cel de-al doilea sistem presupunea ca Justiţia să verifice atât regularitatea cererii de
extrădare, ci şi seriozitatea învinuirii, ce se aduce celui ce urmează a fi extrădat.

În legislaţia actuală a României, potrivit Constituţiei, „expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de

justiţie”.
Conform prevederilor legii, pot fi extrădaţi din România, la cererea unui stat străin, „persoanele aflate
pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni
ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant” .

Constatăm că pentru prima dată în legislaţia României este definită în lege extrădarea pasivă, care
constă în procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat.

Potrivit prevederilor legii speciale (Legea nr. 302/2004 cu modificările şi comple¬tările ulterioare),
pentru ca România să acorde extrădarea unui cetăţean domiciliat pe teritoriul ţării sau aflat accidental în
ţara noastră, se cer îndeplinite câteva condiţii, şi anume: condiţii referitoare la infracţiune şi pedeapsă,
la persoană, competenţă şi de ordin procedural, doctrina le grupează în condiţii de fond şi de formă.
Unii autori apreciază că pentru a putea fi admisă extrădarea, trebuie să fie îndeplinite anumite
condiţiuni de formă şi de fond „fixate, în genere, prin însăşi convenţiunile de extrădare intervenite între
State. Acolo unde există legi de extrădare dispoziţiunile acestora servesc ca norme complinitoare pentru
tot ceea ce nu s'ar găsi reglementat prin convenţiunile de extrădare şi ca norme principale, atunci când
nu există o convenţiune de extrădare, adică atunci, când extrădarea se face pe bază de simplă
reciprocitate. În lipsă de convenţiune şi de lege specială, condiţiunile extrădării sunt cele fixate de
dreptul internaţional, pe bază de uzanţe internaţionale” .

Analizele şi observaţiile prezentate mai sus rămân de actualitate şi astăzi, ele fiind menţionate în
Constituţia României, Codul penal şi Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
toate aceste acte normative stabilind şi preeminenţa dreptului internaţional în domeniul extrădării.

În baza aprecierilor şi examinărilor realizate în literatura de specialitate, în acord cu prevederile

legislaţiei în vigoare, putem aprecia că extrădarea este supusă celor două condiţii esenţiale, şi anume de
fond şi de formă.

Secţiunea a 2-a. Condiţii de fond

Referindu-se la condiţiile de fond ale extrădării, am menţionat în enumerarea principiilor şi pe cel al

neextrădării propriilor cetăţeni, un principiu mult mai rigid în secolele trecute în care circulaţia
transfrontalieră nu era aşa intensă şi nici nu apăruse necesitatea imperioasă de cooperare judiciară
transfrontalieră în scopul combaterii criminalităţii.

Evoluţia de care precizam a instituţie a adus o nouă abordare asupra condiţiilor de fond la extrădare ,
apreciindu-se că acestea ar trebui să fie clasificate în condiţii ce privesc persoana supusă extrădării;
faptele săvârşite; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă sau pedeapsa care a fost
aplicată de instanţa de judecată printr-o hotărâre definitivă; urmărirea penală sau executarea pedepsei,
cererea de extrădare şi procedura, sau exprimat mai sintetic de un alt autor , condiţiile extrădării ar
trebui să se refere la: infracţiune, infractor, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă,
competenţă şi aspecte de ordin procedural.

1. Condiţii referitoare la persoana infractorului.

În vechile Constituţii româneşti, condiţiile privind persoana infractorului sunt ca: infractorul să nu fie
cetăţean român şi să nu fie un refugiat politic, întrucât constituţia interzicea extrădarea cetăţenilor
români şi a refugiaţilor politici doctrina a considerat că „de aceea condiţiunea de a nu fi refugiat politic
este o condiţiune personală în sistemul legiuirei noastre, iar nu o condiţiune reală, adică privitoare la
natura infracţiunii. Calitatea însă de refugiat politic se va evidenţia însă şi mai mult atunci când
extrădarea refugiatului s'ar cere pentru fapte care ar constitui infracţiuni politice”. Aşadar , calitatea de
refugiat politic urma a ase stabili fie după natura infracţiunii săvârşite, fie după consideraţiunile care au
determinat pe refugiat să se expatrieze, cu particularitatea că în situaţia în care refugiatul este învinuit şi
de infracţiuni politice şi de infracţiuni de drept comun, el va putea fi judecat de instanţele româneşti
pentru infracţiunile de drept comun în măsura în care acestea sunt prevăzute şi de legea română
(principiul dublei incriminări) şi dacă nu sunt conexe la infracţiunea politică.

Chiar dacă persoana a cărei extrădare se cere a devenit cetăţean român după comiterea faptului, nu va
putea fi extrădată, căci se va avea în vedere persoana sa la momemntul formulării cererii de extrădare şi
nu la momentul săvârşirii faptei. Mutatis mutandis, persoana care nu mai este cetăţean român, în
momentul când se cere extrădarea, poate fi extrădată.

Până în 1990, condiţiile referitoare la persoană erau cele menţionate în art. 4 din Legea nr. 4/1971
privind extrădarea, astfel că nu puteau fi extrădaţi din România: cetăţenii români; persoanele fără
cetăţenie domiciliate în România; persoanele care au obţinut drept de azil în România.

Doctrina aprecia, cu privire la acest cadru legal că: „din modul de exprimare a legii, desprindem
concluzia că în cazul în care, la data săvârşirii infracţiunii, persoanele menţionate nu aveau această
calitate, dobândind mai târziu cetăţenia română sau stabilindu-şi ulterior domiciliul în ţara noastră, ele
nu pot fi extrădate, deoarece condiţiile extrădării relative la persoană se examinează în raport cu
momentul introducerii cererii, şi nu în raport cu cel al săvârşirii infracţiunii”, iar în cazul în care persoana
extrădabilă este învinuită sau inculpată de organele judiciare române ori are de executat o pedeapsă
privativă de libertate pronunţată de o instanţă română, extrădarea „se va amâna până când procesul
penal a luat sfârşit sau după ce pedeapsa a fost executată.

De remarcat că în mod firesc legea perioadei comuniste deşi erau prevăzute destule situaţii privind
persoana infractorului care interziceau extrădarea, nu era prevăzută interdicţia extrădării refugiaţilor
politici, doctrina opinând în sensul că „în concepţia dreptului socialist nu toţi refugiaţii politici în bloc se
bucură de această favoare, ci numai acei urmăriţi pentru ideile lor umanitare democratice sau
revoluţionare (ipoteză în care ţara noastră le acordă azil politic)”.

Un alt autor identifică o altă condiţie, şi anume cea referitoare la necesitatea prezenţei persoanei în
cauză pe teritoriul ţării „este necesar, în al doilea rând, ca infractorul să se găsească pe teritoriul ţării
solicitate, adică a părţii căreia i se cere extrădarea”.

Articolul 22 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 menţionează persoanele supuse extrădării care pot fi
persoane aflate pe teritoriul României care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru
săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de
siguranţă în statul solicitant.

Pentru ca o persoană să fie extrădată din România trebuie îndeplinite condiţii referitoare la cetăţenie şi
calitate, responsabilitate, vârstă.
Astfel, în ceea ce priveşte persoana infractorului, în conformitate cu prevederile legislaţiei actuale, pot fi
extrădate din România cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii. În ceea ce priveşte calitatea
persoanei extrădabile, aceasta poate fi de autor, coautor, instigator sau complice.

Deşi legea nu menţionează expres condiţia responsabilităţii şi nici pe cea a vârstei doctrina apreciază că
pentru a fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească condiţiile generale cerute de lege subiectului
activ al infracţiunii, inclusiv cea referitoare la responsabilitate, aşadar subiectul infracţiunii trebuie să
aibă atât discernământ (capacitatea subiectului de a înţelege ceea ce face, de a distinge caracterul
periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora) , cât şi un factor volitiv (de voinţă), care
constă în puterea persoanei respective de a se conduce, de a fi stăpână pe faptele sale, starea de
iresponsabilitate urmând a fi dovedită înfaţa instanţei de judecată cu probe concludente, cu prioritate
acte medicale.

Cât priveşete vârsta persoanei supuse extrădării condiţia este similară cea necesară persoanei pentru a
putea fi trasă la răspundere penală , respectiv cea privind aptitudinea biopsihică a persoanei de a
înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum şi
capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu acele exigenţe,
aşadar, în acord cu prevederile legii române, considerăm că pentru acordarea extrădării, cetăţeanul în
cauză trebuie să aibă vârsta de peste 16 ani (sau 14-16, dar numai dacă se dovedeşte că a acţionat cu
discernământ).

Alte condiţii extrem de importante pentru ca o persoană să poată fi extrădată din România sunt
prezenţa certă a acesteia pe teritoriul României, în interiorul zonei de jurisdicţie a statului român, să nu
fie exceptată de la extrădare iar extrădarea să nu aibă consecinţe grave pentru viaţa sau integritatea
corporală a persoanei extrădabile datorită vârstei sau a unei boli. Precizăm însă că aceste şase condiţii la
persoana infractorului trebuie îndeplinite cumulativ.

2. Condiţii referitoare la faptă.

O a doua categorie de condiţii sunt cele referitoare la faptă. Astfel, aceasta trebuie să fie indicată în mod
expres, respectiv cererea de extrădare trebuie să că cuprindă „faptul pentru care se cere extrădarea, în
sensul că acest fapt trebuie să fie precizat (principiul specificităţii); de asemenea, acest fapt trebuie să fie
incriminat de legile penale ale ambelor state (dubla incriminare)” . Fapta pentru care se cere extrădarea
trebuie să nu facă parte dintre cele prevăzute în mod expres la extrădare (infracţiuni puţin grave,
infracţiuni politice sau conexe la infracţiuni politice, infracţiuni militare etc), iar acţiunea penală sau
pedeapsa pentru acest fapt să nu fie stinsă, după legea vreunuia din cele două state”.

Într-o opinie mai recentă a doctrinei se apreciază trebuie să existe dubla incriminare, adică fapta
săvârşită de persoana pentru care se cere extrădarea să fie socotită infracţiune şi după legea penală a
ţării noastre, fapta să nu fi fost săvârşită pe teritoriul român sau să nu-i fie aplicabilă, în orice mod, legea
penală română şi, în fine , să nu existe - potrivit legii penale române sau a legii statului solicitant – o
cauză care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (prescripţia, amnistia etc.).

Condiţiile referitoare la faptă sunt expres prevăzute şi în actele normative interne şi internaţiomale în
materia extrădării. Acestea sunt :
a) fapta să fie săvârşită pe teritoriul statului solicitant, împotriva intereselor acestuia, sau pe un
teritoriu aflat sub suveranitatea unui stat, evident altul decât statul solicitat iar în cauză să nu fie
aplicabilă legea română cu precizarea că termenul „săvârşirea unei infracţiuni" este cel cuprins în art.
144 din actualul Cod penal, şi se referă la oricare din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau
complice.

b) În cazul în care infracţiunea sau fie chiar şi un singur act al unei infracţiuni este săvârşit pe
teritoriul statului român, aceasta cade sub incidenţa legii penale române, potrivit principiilor
teritorialităţii, personalităţii, sau realităţii, iar extrădarea nu se va acorda, cetăţeanul în cauză urmând a
fi judecat în România.

c) Fapta să fie prevăzută ca infracţiune atât în legea statului solicitant, cât şi în legea română
(principiul dublei incriminări,) condiţie fără de care nu ar fi posibilă extrădarea, deoarece statul solicitant
nu ar avea motive să solicite extrădarea, iar România nu ar avea siguranţa că extrădatul este un infractor
şi nu l-ar preda. Legea prevede însă şi o excepţie, potrivit căreia chiar dacă nu este îndeplinită condiţia
dublei incriminări, prin derogare, se poate acorda extrădarea, dacă pentru acea faptă este exclusă
cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte. Diferenţe între
calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă,
dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede
altfel.

d) Infracţiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să fie prevăzută în legislaţia ambelor state cu o
pedeapsă de o anumită gravitate. Această condiţie este prevăzută şi în Convenţia europeană de
extrădare, unde se arată: „...cu o pedeapsa privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă
de libertate de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă”. De asemenea, această condiţie este
menţionată şi în textul legii speciale la art. 28 „extrădarea este acordată de România, în vederea
urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivii legislaţiei statului solicitant
şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei
pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin patru luni”. Introducerea acestei condiţii a urmărit să
restrângă folosirea instituţiei extrădării la infracţiunile ce reprezintă un pericol social semnificativ astfel
încât să nu se uzeze de această instituţie pentru fapte minore. Deşi în legislaţiile unor ţări din Uniunea
Europeană există mai multe infracţiuni prevăzute cu pedepse de sub un an, în legislaţia noastră sunt
doar câteva.

Dacă pentru fapta pentru care se cere extrădarea este prevăzută pedeapsa cu moartea în legislaţia
statului solicitant, statul român nu va acorda extrădarea decât cu garantarea comutării pedepsei
închisorii.

3. Condiţii referitoare la pedeapsă

În primul rând, aşa cum am precizat, dacă pentru fapta pentru care se cere extrădarea se prevede
pedeapsa cu moartea în statul solicitant, extrădarea se va acorda doar după ce statul solicitant va da
suficiente garanţii că se va computa pedeapsa, în virtutea dispoziţiilor imperative ale actelor normative
din România care interzic pedeapsa cu moartea .
Aşadar, pedeapsa pentru fapta pentru care se cere extrădarea să fie o pedeapsă privativă de libertate,
altfel nu s-ar justifica arestarea provizorie a persoanei extrădate.

În ceea ce priveşte gravitatea pedepsei prevăzute de lege, aceasta trebuie să fie de cel puţin un an, iar în
vederea executării pedepsei de cel puţin patru luni.

4. Condiţii referitoare la competenţă. Este necesar ca infracţiunea pentru care se cere extrădarea să nu
atragă competenţa de urmărire penală şi judecată a organelor în drept române, în temeiul principiului
teritorialităţii, personalităţii, realităţii sau universalităţii. Astfel, fapta pentru care se cere extrădarea
trebuie să fie comisă în întregime în afara teritoriului ţării, deoarece atunci când se săvârşeşte un singur
act pe teritoriul ţării, competentă va fi legea penală română conform regulii ubicuităţii. De asemenea,
fapta în cauză nu trebuie să fie comisă de un cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie cu domiciliul
în ţară, contra statului român sau a unuii cetăţean român.

5. Condiţii de ordin procedural.

Prima condiţie de natură procedurală este formularea unei cereri de extrădare de către statul solicitant,
în scris, prin intermediul autorităţii sale competente sau pe cale diplomatică către Ministerul Justiţiei
din România. Cererea va fi însoţită de următoarele documente:

a) în funcţie de faza procesului penal, de originalele sau copiile autentice ale hotă¬rârii de
condamnare definitivă, cu menţiunea rămânerii definitive, de originalele sau copiile autentice ale
deciziilor pronunţate ca urmarea exercitării căilor legale de atac, , de originalele sau copiile autentice ale
mandatului de execu¬tare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale
mandatului de arestare preventivă, rechizitorului sau ale altor acte având putere egală;

b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea;

c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra
dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile;

d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare, a unei persoane
condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.

Statului român îi revine obligaţia de a îl aresta pe făptuitor, pentru ca acesta să nu aibă posibilitatea să
dispară şi are de asemenea obligaţia de a comunica statului solicitant data şi locul predării făptuitorului.
Dacă nu intervine un caz de forţă majoră, statul solicitant va fi obligat să preia persoana extrădată de la
autorităţile române (organele Ministerului de Interne), în termen de 15 zile de la data stabilită iniţial,
termen care se poate prelungi cu încă 15 zile, perioadă după care persoana în cauză va fi pusă în
libertate.

Statului solicitant îi revine obligaţia de a comunica informaţii cu privire la finalizarea procesului penal în
care a fost implicat cel extrădat iar după pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, o copie a
sentinţei va fi transmisă statului român.
Autoritatea română competentă, respectiv Ministerul Justiţiei prin direcţia de specialitate va realiza
examenul de regularitate internaţională care constă în verificarea conformităţii cererii de extrădare şi
a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile
formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale.

Condiţii de ordin procedural sunt şi existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate necesară pentru
a se obţine extrădarea persoanei vinovate de infracţiuni pentru care acţiunea penală poate fi angajată
numai la plângerea prealabilă precum şi lipsa opoziţiei acestei persoane la extrădare. De asemenea, se
va analiza să nu fi intervenit, potrivit legislaţiei române ori potrivit legislaţiei statului solicitant, o cauză
care înlătură răspunderea penală ori consecinţele condamnării (amnistia, prescripţia) iar persoana
extrădabilă să nu fie judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale
de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru
cazul respectiv, ori extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel
tribunal.

Secţiunea a 3- a. Condiţii de formă

Condiţiile de formă nu sunt trate în mod distinct în doctrină, ci sunt înglobate în cadrul normelor sau
explicaţiilor privind procedura extrădării .

Condiţiile de formă ale extrădării privesc: cererea de extrădare şi actele anexe, verificarea depunerii
plângerii prealabile de către persoana vătămată în cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare în
acest mod, prescripţia, amnistia, graţierea şi decesul infractorului.

A. Cererea de extrădare. Legislaţia prevăzut elementele pe care trebuie să le conţină cererea de

extrădare, precum şi actelee ce trebuie să o însoţească.

Cererea de extrădare este documentul prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine
extrădarea unei persoane şi baza legală în temeiul căreia statul solicitat aprobă extrădarea.

Din conţinutul cererii trebuie să rezulte dreptul statului solicitant de a exercita jurisdicţia penală faţă de
persoana a cărei extrădare se cere.

Deşi în general cererea de extrădare se referă la o singură persoană, totuşi în raport de situaţie aceasta
poate viza şi mai multe persoane care au participat la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, sau care au fost
condamnate în aceeaşi cauză.

La cererea de extrădare se anexează o informare cuprinzând date despre infracţiunea sau infracţiunile
pentru care se solicită extrădarea, privind aspecte de fapt şi încadrarea juridică. Documentele care
trebuie să însoţească cererea de extrădare sunt absolut necesare pentru statul solicitat care, în baza lor,
trebuie să hotărască cu privire la admiterea sau respingerea cererii de extrădare.

În general, actele care însoţesc cererea de extrădare sunt acte necesare pentru identificarea persoanei,
şi anume: cetăţenia, informaţii privind domiciliul, amprente digitale etc., înscrisuri care certifică situaţia
juridică a persoanei a cărei extrădare este cerută (o copie certificată a mandatului de arestare respectiv
o copie certificată a sentinţei rămase definitivă). Aceste acte trebuie să cuprindă elemente din care să
reiasă: data când a fost comisă infracţiunea (pentru a se constata dacă termenul pentru prescripţia
acţiunii s-a împlinit sau nu), locul săvârşirii, contribuţia la săvârşire a persoanei urmărite etc. De
asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să precizeze despre ce infracţiune este
vorba, calificarea faptei şi textul de lege, date foarte importante pentru stabilirea incidenţei dublei
incriminări şi a principiului specialităţii.

Legea specială prevede şi posibilitatea ca statul solicitat, în situaţia în care apreciază că actele trimise nu
sunt suficiente, poate cere completarea lor, statul solicitant fiind obligat să o realizeze în timpul solicitat,
riscul fiind acele de întrerupere a procedurii de extrădare de către statul solicitat.

Toate aceste documente trebuie traduse în limba română sau engleză ori franceză.

B. Lipsa plângerii prealabile. În doctrină, plângerea prealabilă a fost definită ca fiind încunoştinţarea
organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin
aceasta. Plângerea prealabilă reprezintă o condiţie pentru tragerea la răspundere penală şi deci pentru
pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei
de incriminare.

În situaţia în care infracţiunea pentru care se cere extrădarea face parte din categoria celor care
condiţionează acţiunea penală de existenţa şi menţinerea unei plângeri prealabile, iar persoana
vătămată de infractorul refugiat în România nu a formulat o asemenea plângere, extrădarea nu se va
acorda. Lipsa plângerii prealabile, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C.pen), face ca
acţiunea penală să fie lipsită de obiect şi, deci, neexercitabilă.

Legea nr. 302/2004, prevede în art. 32 că : „extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât
legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării”. Dispoziţia legii
special este conformă cu dispoziţiile codului de procedură penală ce privesc instituţia plângerii
prealabile dar şi cu cele ale codului penal ce dispun asupra consecinţelor lipsei plângerii prealabile.

C. Prescripţia, amnistia, graţierea şi decesul infractorului. Potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr.
302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, extrădarea nu se va acorda în cazul în care
prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei
române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. În cazul prescripţiei, ca şi în cazul amnistiei, dacă
procesul se află în faza de urmărire penală va fi dată soluţia de încetare a urmăririi penale, iar în cazul în
care procesul penal se află în faza de judecată va fi pronunţată soluţia de încetare a procesului penal .

Articolul 36 din Legea specială prevede că extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a
intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune,
potrivit propriei sale legi penale. Amnistia (art. 119 C.pen.) şi prescripţia răspunderii penale (art. 121-124
C.pen.) sunt cauze legale de înlăturare a răspunderii penale, lipsind astfel de obiect acţiunea penală iar
intervenirea amnistiei în cursul urmăririi penale cererea inculpatului de a se continua procesul penal
pentru această infracţiune trebuie adresată organului de urmărire penală, care, administrând probele
necesare aflării adevărului, urma să dispună fie scoaterea de sub urmărire penală, fie încetarea urmăririi
penale, în raport cu distincţiile prevăzute de art. 13, împrjurări ce argumentează de fapt motivele de
natură juridică în baza cărora statul român nu va admite extrădarea în asemenea situaţii.

Trebuie reţinut însă că statul român va acţiona în acest mod (de a nu aproba extrădarea), numai atunci
când are competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale. În cazul în
care infracţiunea pentru care se cere extrădarea nu cade în competenţa de urmărire penală şi judecată a
legii penale române, atunci statul român nu poate refuza extrădarea, chiar dacă infracţiunea pentru care
se cere extrădarea este amnistiată în România.

Conform prevederilor art. 37 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, actul de
graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii
ale extrădării sunt îndeplinite.

Deoarece extrădarea presupune predarea fizică a unei persoane căutate statului solicitant, decesul
acesteia face ca cererea de extrădare să rămână fără obiect.

Cursul 5 - Extrădarea activă

1–a. Condiţiile, procedura şi efectele extrădării active

Extrădarea activă se realizează atunci când România solicită unui stat străin extrădarea unei persoane
localizată pe teritoriul său şi împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un
mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o
măsură de siguranţă cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de Legea specială.

Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca România să poată solicita extrădarea sunt : gravitatea
pedepsei prevăzută la art. 28 şi punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei solicitate, în
condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.

Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului
Justiţiei. (art. 66)

Solicitarea de extrădare se va formula de către autorităţile române în toate cazurile în care un mandat
de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori
condamnatul nu se mai află pe teritoriul României. Instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă
sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele
de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului
de Cooperare Poliţieneasca Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în
vederea difuzării prin canalele specifice.
Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării conţine toate elementele necesare
identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică
a faptelor, precum şi solicitarea de arestare provizorie în vederea extrădării.

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor,

prin structura sa specializată sau Ministerul Justiţiei vor anunţa instanţa de judecată sau de executare
dar şi Ministerul Justiţiei asupra localizării pe teritoriul unui stat străin a unei persoane vizate de un
mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării. Instanţa va judeca de urgenţă şi cu precădere,
în camera de consiliu, într-un complet format dintr-un singur judecător, cu participarea procurorului şi
fără citarea părţilor, pronunţându-se printr-o încheiere dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
prezenta lege pentru a se solicita extrădarea.

Această încheiere poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare iar
recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Încheierea definitivă
prin care s-a constatat ca sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării, însoţită de actele
prevăzute la art. 38 alin. (2), se comunică de îndată Ministerului Justiţiei care în termen de cel mult 3
zile, efectuează, prin direcţia de specialitate, examenul de regularitate prevăzut la art. 40 din Legea
specială. Examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de
extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu
declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale precum şi verificarea
existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea
unui cetăţean român.

Examenul de regularitate internaţională urmează a verifica dacă:

a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare ;

b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;

c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17;

d) există una din limitele acordării cooperarii judiciare prevăzute la art. 3.

În cazul în care direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei constată neîndeplinirea condiţiilor
de regularitate internaţională menţionate sa va proceda la restituirea cererii şi a acteleor anexe,
explicând motivele. În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de
traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei
traduceri cât mai urgente.

În cazul special al cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate

internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii.

În situaţia unor concluzii favorabile ale examenului de regularitate internaţională, direcţia de specialitate
a Ministerului Justiţiei întocmeşte cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele anexe,
autorităţii competente a statului solicitat, împreună cu actele anexate acesteia şi de traduceri certificate
în limba statului solicitat sau în limba engleză ori franceză.
În situaţia în care actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi de a transmite cererea de extrădare,
direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei poate solicita instanţei competente sa îi transmită, în cel
mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil.

În cazul în care nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru solicitarea extrădării,
ministrul justiţiei, prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
cere revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile
pentru solicitarea extrădării, revizuire ce va viza doar concluziile examenului de regularitate
internaţională.

Astfel, cererea de revizuire se face în termen de cel mult 3 zile, dacă persoana solicitată este arestată în
vederea extrădării către România, iar în toate celelalte cazuri cererea se face în termen de cel mult 15
zile de la data la care procurorul general primeşte cererea prin care ministrul justiţiei îi solicită să
promoveze revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite
condiţiile pentru solicitarea extrădării.

Instanţa de judecată va soluţiona cererea de revizuire de urgenţă şi cu precădere, în situaţia în care

persoana este arestată în vederea extrădării, altfel termenul de soluţionare este de cel mult o lună de la
data înregistrării cauzei. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează
încheierea atacată, iar dacă o consideră neîntemeiată o va respinge, menţinând încheierea atacată.
Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare
ministrului Justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării, procedura are
caracter confidenţial, până în momentul în care statul solicitat este investit cu cererea de extrădare, de
aceea şi instanţele vor ţine o condică separată pentru şedinţele de judecată a sesizărilor privind
extrădarea. În acest registru se trec dosarele din fiecare şedinţă, separat pe complete, încheierea
pronunţată şi numărul acesteia, precum şi iniţialele judecătorului care o va redacta. Totodată se
întocmeşte şi se păstrează registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea în care se vor face
următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele inculpatului sau condamnatului; numărul
şi data mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei; numărul şi data adresei
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului de Interne sau a Ministerului
Justiţiei; numărul dosarului instanţei; numărul şi data pronunţării încheierii; data comunicării încheierii
Ministerului Justiţiei. Registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea nu este destinat publicităţii.

Secţiunea a 2-a. Efectele extrădării în România

Persoana extrădată, adusă în România, va fi, de urgenţă, predată administraţiei penitenciare sau
autorităţii judiciare competente, după caz. (2) Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi
rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 34 alin. (1).

Ministerul Justiţiei va informa autoritatea judiciară română competentă despre modul de soluţionare a
cererii de extrădare de către statul solicitat şi, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea
extrădării, pentru a fi computată potrivit dispoziţiilor art. 18.
Unul dintre principiile expres prevăzute de Legea specială în privinţa extrădării active este principiul
descris de articolul art. 731 - Regula specialităţii. Astfel, persoana predată ca efect al extrădării nu va fi
nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte
restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat
extrădarea, în afară de cazurile când: a) statul care a predat-o consimte; b) având posibilitatea să o facă,
persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României,
ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.

Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi
urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar
îngădui extrădarea.

În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile
necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. În cazul în
care condiţia impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa
dispune însoţirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului
solicitant.

Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de acelaşi
fel este interzisă ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare(art. 75).
Cursul 7. Mandatul european de arestare

Secţiunea 1. Necesitatea instituirii şi importanţa mandatului european de arestare

Examinarea instituţiei extrădării, apariţia şi evoluţia în timp a acesteia de la legislaţiile interne şi

convenţiile bilaterale încheiate la sfârşitul secolului al XlX-lea, continuând cu Convenţia europeană
privind extrădarea din 13 decembrie 1957 semnată de statele membre ale Consiliului Europei la Paris la
13 decembrie 1957, cu protocoalele sale adiţionale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi 17
martie 1978.

Deşi există numeorase tratate bilaterale de extrădare între statele europene, primul şi cel mai important
pas făcut în direcţia perfecţionării şi modernizării instituţiei extrădării în spaţiul Uniunii Europene s-a
realizat în a doua parte a secolului trecut, de către Consiliul Europei, prin adoptarea Convenţiei
europene de extrădare de la 13 decembrie 1957, convenţie ratificată de toate statele europene, iar
ulterior prin adoptarea celor două protocoale adiţionale din 1975 şi 1978 , ratificate de majoritatea
statelor europene.

Convenţia europeană de extrădare este primul document care implică o acţiune comună a mai multor
state, pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii la nivelul Europei.

Cele mai importante dispoziţii ale Convenţiei se referă la:

- acceptarea extrădării resortisanţilor cu respectarea anumitor condiţii;

- renunţarea la limitarea faptelor pentru care se aproba extrădarea şi extinderea posibilităţilor de

extrădare pentru un număr mai mare de infracţiuni, respectiv cele pedepsite de lege cu pedepse de un
an sau mai mari, iar pentru persoanele condamnate sau împotriva cărora s-a dispus o măsură de
siguranţă pentru pedepse de minimum 4 luni;

- stabilirea unor categorii de infracţiuni ce nu pot fi considerate ca fiind politice;

- acceptarea extrădării pentru infracţiunile fiscale;

- adoptarea unui set de reguli referitoare la motivele obligatorii sau opţionale de refuz a
extrădării;

- posibilitatea extrădatului judecat şi condamnat în lipsă de a solicita rejudecarea în prezenţa sa;

- stabilirea unor proceduri şi termene care vizează cererea de extrădare, mandatul de arestare,
predarea amânată sau condiţionată, remiterea de obiecte etc.

Cu toate acestea, evoluţia generală a demonstrat că dispoziţiile convenţiei sunt insuficiente faţă de
evoluţia şi realităţile europene. Instituirea Uniunii Europene şi ulterior a Spaţiului Schengen, lărgirea
teritorială permanentă prin aderarea a noi
state, a creat posibilitatea altor evoluţii în planul criminalităţii. Mişcarea infractorilor dintr-un colţ în altul
al Europei a devenii realitate şi se poate realiza fără niciun risc din partea acestora, cee ce a dus un
obstacol în calea dezideratului Uniunii Europene de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
a părut a fi în pericol.

Acesta este aşadar motivul pentru care s-a impus necesitatea instituirii unei noi proceduri de predare a
infractorilor între statele membre, soluţie care să simplifice întreaga procedură de aşa manieră încât toţi
cei care au săvârşit infracţiuni în spaţiul Uniunii Europene să fie judecaţi şi condamnaţi într-un timp cât
mai scurt. Statele membre au decis că se impune ca procedura formală a extrădării să fie suprimată faţă
de persoanele care au tendinţa de a scăpa de răspunderea în faţa justiţiei, după ce au făcut obiectul unei
condamnări definitive, şi înlocuită de un simplu transfer al persoanei.

Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iulie 2002 privind mandatul european
de arestare şi procedurile de predare între statele membre a apărut ca o consecinţă firească a
evenimentelor din 11 noiembrie 2001 de la New York, invocându-se în acest sens necesitatea instituirii
unui mandatul european de arestare care să acopere un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării,
căruia i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţării sentinţei într-un proces penal, cât şi
la cea de după pronunţarea ei” Elementele de noutate pe care le aduce decizia cadru în procedura
predării infractorilor între statele membre, se regăsesc în simplificarea şi operativitatea cu care se
realizează cooperarea judiciară în interiorul Uniunii europene prin următoarele modalităţi :

- instituirea mandatului european de arestare, obligativitatea statelor membre (cu anumite

excepţii) de a proceda la executarea acestuia;

- lărgirea sferei de aplicare referitoare la infracţiuni;

- simplificarea procedurilor de predare;

- scurtarea termenelor de predare;

- simplificarea etapei administrative;

- posibilitatea colaborării directe între instituţiile de aplicare a legii implicate

etc.

Instituirea mandatului european de arestare în interiorul Uniunii Europene a

înlocuit practic Convenţia europeană de extrădare, care rămâne valabilă numai în relaţiile dintrestatele
membre şicele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, mecanismul mandatului european de
arestare înlocuieşte procedura tradiţională a extrădării prin transferul forţat al unei persoane dintr-un
stat membru în altul prin recunoaşterea mutuală a deciziilor în justiţie, decizii care trebuie executate
automat pe întreg teritoriul U.E.

Aderarea României la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007 a impus modificarea şi

completarea legislaţiei existente cu noile prevederi ale Deciziei-cadru menţionate mai sus .
Secţiunea a 2-a. Definirea şi conţinutul mandatului european de arestare

1. Dispoziţii generale

Aderarea României la Uniunea Europeană a impus o serie de modificări la Legea specială în materia
cooperării judiciare internaţionale, atât în cursul procedurilor de aderare (de aceea a fost necesar ca
Legea nr. 302/2004 să fie modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, prevede la Titlul III o serie
de dispoziţii referitoare la mandatul european de arestau-şi procedurile de predare între statele
membre, în acord cu prevederile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene.

Mandatul european de arestare, aplicabil pe teritoriul tutror statelor membre ale U.E. înlocuieşte
instrumentele anterioare de cooperare judiciară internaţională în materie penală între statele membre
al U.E., în special cele prevăzute de Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 şi
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990.

În scopul comun european al transformării spaţiului într-un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei,
statele europene au decis instituirea mandatului european de arestare, înlocuind astfel procedura
formală şi greoaie de extrădare prevăzută de tratatele internaţionale referitoare la extrădare .

Procedura simplificată de predare a persoanei urmărite în spaţiul U. E. presupune eliminarea etapei

administrative, autorităţile judiciare fiind singurele competente să se pronunţe asupra unei cereri de
extrădare, autorităţile administrative centrale putând fi desemnate de statele membre să asiste
autorităţile judiciare competente , aşa cum s-a reglementat prin art. 7 al Deciziei-cadru a Consiliului nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

Elaborarea deciziei cadu a fost determinată de necesitatea perfecţionării cooperării judiciare

internaţionale, menţionată chiar şi în preambulul deciziei şi a condus la reducerea barierelor legate de
suveranitatea naţională, incoveninetele utilizării convenţiei europene fiind cele determinate de
procedura greoaie de acordare a extrădării. Operativitatea redusă în lupta împotriva infracţionalităţii şi-
au spus cuvântul mai ales din perspectiva apariţiei terorismului, a intensificării şi diversificării
criminalităţii transfrontaliere europene şi a scopului propus de comunitatea europeană de a crea un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin coordonarea eforturilor de prevenire şi combatere a
criminalităţii.

Totodată, alături de simplificarea procedurii de extrădare, recunoaşterea reciprocă a hotărârilor

judecătoreşti şi a efectelor acestora de către statele membre la nivelul Uniunii Europene a condus la
creşterea încrederii reciproce între statele membre. Toate aceste acţiuni se întrprind însă cu asigurarea
respectării la nivelul

Uniunii Europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prin evitarea expulzării sau
extrădării persoanelor către un stat în care există un risc serios de aplicare a unei pedepse cu moartea
ori a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante.

2. Definirea şi conţinutul mandatului european de arestare

După cum se arată în preambulul deciziei-cadru, mandatul de arestare european este prima măsură
concretă în domeniul dreptului penal care implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe care
Consiliul European o aprecia ca fiind „cheia de boltă” a cooperării judiciare.

Potrivit prevederilor legii, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea
judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt
stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Textul menţionat mai sus a fost inspirat din prevederile deciziei-cadru, unde mandatul european de
arestare este definit ca fiind „o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării şi predării
de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate" .

Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce (alin.
2 al art. 77 din Legea specială), principiul fiind menţionat şi în Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie
2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre
(2002/584/JAI)

Aşadar, din punct de vedere juridic, mandatul european de arestare este definit ca o decizie judiciară
emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al U.E., în vederea arestării şi predării de
către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau
a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate .

Un alt autor, în consens cu prevederile legale, făcând referire la prevederile deciziei-cadru, apreciază că
„mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autorităţile judiciare competente ale
unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a unei
persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate.

Deci, mandatul european de arestare se emite numai în vederea creării posibilităţii executării unui
mandat de arestare sau de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de
libertate, emise de către autoritatea judecătorească competentă, numai atunci când persoana împotriva
căreia s-a emis

un asemenea mandat se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat al Uniunii
Europene.

Mandatul european de arestare nu trebuie confundat cu mandatul de arestare preventivă din dreptul
intern, întrucât mandatul european de arestare este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un
mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern;
mandatul european de arestare se- emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în ţară, întrucât persoana în cauză se sustrage pe
teritoriul unui alt stat membru al U.E.
Referitor la obligaţia respectării drepturilor fundamentale şi a principiilor juridice fundamentale, decizia-
cadru precizează că: „prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligaţiei de respectare
a drepturilor fundamentale şi a principiilor juridice fundamentale, astfel cum au fost acestea consacrate
de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană”.

Autorităţile române competente în emiterea mandatului european de arestare sunt instanţele

judecătoreşti, iar cele de executare curţile de apel. Autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei.
(art. 78 din Legea specială).

Autorităţile române competente să primească mandatul european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi
Parchetele de pe lângă Curţile De Apel desemnate potrivit alin. (2) în a căror circumscripţie a fost
localizată persoana solicitată. În cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată,
mandatul european de arestare se transmite Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Ministerul Justiţiei, ca autoritate centrală este instituţia care primeşte mandatul european de arestare
emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi îl transmite Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana solicitată sau Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în cazul în care persoana solicitată nu a fost localizată, ori de câte ori
autoritatea judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul european de arestare direct autorităţii
judiciare române primitoare.

Mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară română se transmite tot de către
Ministerul Justiţiei, dacă nu se poate transmite direct autorităţii judiciare primitoare străine sau dacă aşa
a fost desemnarea explicită a statului membru de executare.

Potrivit legii speciale, mandatul european de arestare va cuprinde următoarele

date::

a) identitatea şi cetăţenia persoanei în cauză;

b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail

ale instanţei emitente;

c) indicarea existenţei unei hotărâri judiciare definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau
a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi

efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din lege;

d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 85
(fapte care dau loc la predare);
e) descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul
de implicare a persoanei în cauză;

f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea
statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;

g) dacă este posibil alte consecinţe ale infracţiunii.

Examinarea prevederilor referitoare la conţinutul mandatului european de arestare conduce la concluzia

că acesta (conţinutul) este inspirat din prevederile art. 8 alin. (1) din Decizia-cadru .

Legea prevede că mandatul european de arestare va fi întocmit conform modelului prevăzut în anexă.

Mandatul european de arestare trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de
executare sau în una ori mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acel
stat le acceptă, conform declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române, acesta
trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză ori franceză.

Secţiunea a 3-a. Emiterea mandatului european de arestare. Obiectul şi condiţiile emiterii mandatului
european de arestare

Potrivit prevederilor legale, după emiterea mandatului de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
ori al judecăţii, sau a mandatului de executare a pedepsei privative de libertate de către instanţa de
executare, aceasta (instanţa de judecată), din oficiu sau la solicitarea procurorului, emite un mandat
european de arestare, în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită
de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an; sau în vederea
executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

În raport cu situaţia existentă, instanţa care a emis mandatul european de arestare poate solicita
autorităţilor judiciare de executare să remită bunurile care constituie mijloace materiale de probă.

Mandatul european de arestare se emite de către instanţă numai dacă, în afara uneia din condiţiile
menţionate mai sus, sunt îndeplinite cumulativ altele, şi anume: a fost emis un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei, persoana împotriva căreia s-a emis acel mandat se sustrage de
la executare şi acea persoană se găseşte pe teritoriul unui stat membre al Uniunii Europene.

Vom analiza în cele ce urmează cele trei condiţii necesare a fi îndeplinite cumulativ pentru a se emite un
mandat european de arestare.

1. Prima condiţie pentru emiterea unui mandat european de arestare este să fi fost emis un
mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei de către o instanţă din România.
Emiterea mandatului de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau a judecăţii se va face cu
respectarea condiţiilor prevăzute de codul de procedură penală, acest mandat neavând nicio legătură în
momentul emiterii cu mandatul european de arestare.

Emiterea unui mandat de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau a judecăţii este de
competenţa judecătorului, care va lua această măsură la propunerea procurorului .

Procedura şi durata mandatului diferă în funcţie de calitatea de învinuit sau inculpat a persoanei
împotriva căreia se solicită luarea unei asemenea măsuri. Astfel, împotriva învinuitului se poate lua
această măsură la propunerea procurorului (care la rândul său se sesizează din oficiu sau este sesizat de
organul de cercetare penală) numai dacă sunt întrunite condiţiile menţionate la art. 143 (condiţiile
reţinerii) există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din C.proc.pen. Potrivit prevederilor Codului
de procedură penală, dacă constată că sunt întrunite condiţiile cerute, judecătorul dispune, prin
încheiere motivată, arestarea preventivă a învinuitului pe o durată ce nu poate depăşi 10 zile.

De asemenea, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că
în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în
prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a
inculpatului. Prin încheiere motivată, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare
preventivă, iar în cazul admiterii durata acesteia nu poate depăşi 30 de zile, avându-se în vedere la
această perioadă şi mandatul de executare a unei pedepse privative de libertate (rămase definitive) sau
a unei alte măsuri de siguranţă.

2. Cea de-a doua condiţie pentru emiterea unui mandat european de arestare este ca persoana
împotriva căreia s-a emis un mandat de arestare sau de executare a unei pedepse privative de libertate
să se sustragă de la executarea mandatului. Astfel, în situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis
un asemenea mandat nu este prezentă la emiterea mandatului, acesta va fi trimis organelor de poliţie
care au obligaţia legală de a executa acel mandat. În acest scop, reprezentanţii organelor de poliţie vor
întreprinde un complex de activităţi specifice poliţieneşti, dar sub controlul procurorului, activităţi
menite să conducă la identificarea persoanei împotriva căreia s-a emis mandatul în cauză, arestarea si
depunerea acesteia la locul de deţinere stabilit în mandat ori prezentarea în faţa organului judiciar
emitent. În

condiţiile în care această persoană este găsită şi prinsă, va fi depusă la locul de deţinere sau va fi
prezentată organului judiciar, fără a mai fi necesare executarea altor activităţi

În situaţia în care, deşi organele de poliţie întreprind toate demersurile specifice necesare, învinuitul,
inculpatul ori condamnatul nu este găsit, organul local de poliţie, care a primit spre executare mandatul
în cauză, va solicita darea în urmărire, activitate care se va dispune prin ordin de către Inspectorul
General al Poliţiei Române.

Măsura legală de dare în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea şi
prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a
anumitor hotărâri judecătoreşti, în următoarele cazuri: nu s-a putut executa un mandat de arestare
preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, măsura educativă a internării
într-un centru de reeducare, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana faţă de
care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită .

În cadrul activităţilor specifice de urmărire, poliţia, în condiţiile legii, poate efectua următoarele
activităţi:

- interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin
orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte înregistrări;

- reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor;

- percheziţia;

- ridicarea de obiecte şi înscrisuri;

- punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora.

Aceste activităţi pot fi desfăşurate de poliţie numai cu autorizarea instanţei de judecată sau a
procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei
date în urmărire .

Activitatea de urmărire a unei persoane, desfăşurată de poliţie, este supravegheată de procurori anume
desemnaţi din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărui circumscripţie se află sediul
instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de
arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire este efectuată de procurori anume desemnaţi
din cadrul structurii competente care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză. Pentru
celelalte cazuri activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori
anume desemnaţi din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărui circumscripţie se află
sediul instanţei de executare ori a altei instanţe competente potrivit legii speciale.

3. Cea de-a treia condiţie condiţie pentru emiterea unui mandat european de arestare este ca
persoana urmărită să se ascundă pe teritoriul unui stat al Uniunii Europene.

Dacă în urma desfăşurării activităţii de urmărire pe teritoriul ţării, persoana în cauză nu a fost arestată şi
din datele existente rezultă că aceasta s-a ascuns pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene,
instanţa competentă va emite mandatul european de arestare.

În concluzie, apreciem că mandatul european de arestare se poate emite numai atunci când este
îndeplinită una din cele două condiţii menţionate mai sus şi prevăzute expres de lege, care se referă la
calitatea persoanei urmărite şi cuantumul pedepsei prevăzute de lege sau aplicată de instanţă şi
cumulativ cele trei examinate anterior. Neîndeplinirea condiţiilor examinate poate conduce la
imposibilitatea emiterii mandatului european de arestare pentru oricare instanţă din România.

În situaţia în care instanţa solicitată să emită un mandat european de arestare constată că nu sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a emite un mandat european de arestare se va pronunţa
astfel prin încheiere motivată, iar încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 3 zile
de la comunicare. Recursul se judecă de instanţa superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea
cauzei, iar în caz de admitere a acestuia, prima instanţă este obligată să emită un mandat european de
arestare.

Procedura de emitere a mandatului de arestarea are caracter confidenţial până la arestarea persoanei
solicitate în statul membru de executare.

Secţiunea a 3-a. Procedura de transmitere

În situaţia în care prin activităţile specifice de cooperare s-a stabilit locul unde se află persoana căutată,
autoritatea judiciară română emitentă (instanţa de judecată) poate transmite mandatul european de
arestare direct autorităţii judiciare de executare.

Totodată, autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în

cauză în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de
Semnalări. Legea specială prevede şi procedura introducere „a alertei", menţionându-se în anexa I la
Lege şi informaţiile esenţiale care trebuie s-o însoţească, şi anume:

autoritatea care a formulat cererea de arest;

dacă există un mandat de arestare sau un alt document cu acelaşi efect juridic sau o hotărâre
executorie;

natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;

descriere a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea, inclusiv data, locul şi măsura în care persoana
pentru care s-a emis alerta a participat la comiterea infracţiunii;

în măsura în care este posibil consecinţele infracţiunii.

Dacă semnalarea introdusă în Sistemul de Informaţii Schengen este însoţită de informaţiile menţionate
mai sus, aceasta (semnalarea) echivalează cu un mandat european de arestare. Până la data la care
Sistemul Informatic Schengen va avea capacitatea de a transmite toate informaţiile menţionate mai sus,
cu titlu tranzitoriu, semnalmentul echivalează cu un mandat de arestare european până la trimiterea
originalului.

Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de
transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată
verifica autenticitatea acestuia.

În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat
european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul sistemului
de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul
Justiţiei, pe calea Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională sau prin orice alt mijloc care lasă o
urmă scrisă, în condiţii care permit autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea.
În situaţia în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare, aceasta
va efectua verificări, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de
specialitate (Direcţia Drept Internaţional şi Tratate) din cadrul Ministerului Justiţiei, pentru a obţine
informaţiile necesare de la statul membru de executare.

Legea mai prevede că orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea sau verificarea
autenticităţii unui mandat european de arestare se va soluţiona prin contact direct între autoritatea
judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare, sau dacă nu este posibil, prin intermediul
Ministerului Justiţiei.

După transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate
transmite orice fel de informaţii suplimentare necesare pentru executarea mandatului. O copie a
mandatului european de arestare emis de instanţele judecătoreşti române şi transmis direct
autorităţilor competente va fi trimis şi Ministerului Justiţiei în informările trimestriale .

Procedura de transmitere a unui mandat european de arestare, menţionată în lege, este inspirată de
prevederile art. 9 şi 10 din Decizia-cadru.

Procedura transferului temporar şi a audierii persoanei solicitate în timpul executării mandatului. Există
şi situaţii în care se impune cu necesitate

prezenţa urgentă a persoanei urmărite pentru realizarea unor acte de procedură penală care nu suferă
amânare. În aceste cazuri, autorităţile judiciare române, după emiterea mandatului european de
arestare, vor putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca acestea să se fi pronunţat asupra
predării definitive, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale, sau
autorizarea luării declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului . Această
situaţie este menţionată şi în art. 18 din Decizia-cadru, unde se prevăd cazurile realizării unui transfer
temporar sau a audierii acestei persoane pe teritoriul statului de executare.

După cum se observă, Decizia-cadru face referiri exprese la aceste cazuri, menţionând că transferul
temporar sau audierea poate avea loc numai atunci când mandatul european de arestare a fost emis
pentru desfăşurarea urmăririi penale.

În lege sunt menţionate şi alte situaţii care se pot ivi după aprobarea predării persoanei urmărite, situaţii
în care poate opera predarea temporară.

Astfel, dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, dispune
suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs sau până la executarea unei pedepse
aplicate în statul de executare a mandatului pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului
european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a
persoanei în vederea ascultării sale sau a judecăţii.

Autoritatea judiciară emitentă va da asigurări autorităţii judiciare de executare că va dispune

rejudecarea în cazul predării persoanei condamnate în lipsă.
Secţiunea a 4-a. Executarea mandatului european de arestare

1.Fapte pentru care se impune predarea în baza mandatului

Aşa cum am menţionat anterior, un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite
de legea statului emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată
maximă este de cel puţin un an sau atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a
pronunţat o măsură de siguranţă de cel puţin patru luni.

Pe lângă aceste fapte, legea, în consens cu prevederile Deciziei-cadru, mai menţionează că, atunci când
mandatul european de arestare a fost emis şi pentru alte fapte expres prevăzute, indiferent de
denumirea infracţiunii în statul membru emitent, care este sancţionată în statul membru emitent cu o
pedeapsa cu închisoarea sau o măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum trei
ani, predarea se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări. Aceste fapte sunt
următoarele: (art. 85 din legea specială)

Potrivit prevederilor deciziei-cadru, Consiliul poate decide în orice moment, hotărând în unanimitate şi
după consultarea Parlamentului European, să adauge şi alte categorii de infracţiuni.

Legea cadru prevede că pentru alte fapte decât cele prevăzute mai sus

„predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european să
constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea
juridică a acesteia”. Această prevedere apare menţionată şi în Decizia-cadru.

Legea specială foloseşte acelaşi termen întâlnit şi în decizia-cadru şi anume termenul de fapte, deşi după
modul în care sunt formulate unele dintre acestea sunt de fapt categorii mari de fapte de natură penală
prevăzute în legislaţia noastră.

Secţiunea a 5-a. Proceduri prealabile, condiţii speciale

În cazul în care o autoritate judiciară română primeşte un mandat european de arestare şi după
verificarea competenţei constată că aceasta aparţine altei autorităţi, va proceda la trimiterea
mandatului acesteia din urmă. Aceeaşi autoritate judiciară va lua măsura informării autorităţii judiciare
emitente despre trimiterea mandatului, specificând şi autoritatea care a primit şi va executa mandatul
respectiv.

După primirea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română de executare verifică în
termen de 24 de ore dacă acesta este însoţit de traducerile prevăzute de lege (mandatul european de,
arestare trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză). În cazul în care
mandatul nu este tradus în limba română, franceză ori engleză, autoritatea judiciară română respectiv
procurorul desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel va solicita
autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii. Dacă mandatul este tradus în limba engleză sau limba
franceză, procurorul competent ia măsuri pentru efectuarea traducerii în limba română, în termen de
cel mult două zile.

De asemenea, procurorul verifică dacă mandatul european de arestare cuprinde informaţiile prevăzute
la art. 79 alin. (1), iar în caz contrar solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente completarea
informaţiilor şi fixează un termen limită pentru primirea acestora.

Dacă mandatul (european de arestare conţine informaţiile cerute de lege şi este tradus în limba română
aşa cum am precizat, procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea şi
prinderea persoanei solicitate. Dacă se constată din verificările efectuate că persoana solicitată se află în
circumscripţia teritorială a unui alt parchet, procurorul trimite de îndată mandatul european de arestare
Parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei,
air dacă rezultă că în mod neîndoielnic că persoana

solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea şi informează despre aceasta
autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei.

Cât priveşte existenţa unor proceduri penale în curs ce privesc persoana solicitată şi aceleaşi fapr fapte
penale cuprinse în mandatul european de arestare, dat fiind principiul specific extrădării, procurorul va
transmite, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului
european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de
autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă dacă urmărirea
penală sau judecata pot fi suspendate până la soluţionarea cauzei de către autoritatea judiciară română
de executare.

Dacă procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la alte fapte decât cele pentru
care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul competent transmite, de asemenea, spre
informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare,
traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă,
solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul procedurii.

În cazul în care predarea persoanei solicitate este condiţionată de acordarea consimţământului unui alt
stat membru ori unui stat terţ, luarea măsurilor pentru prinderea persoanei solicitate are loc la data
primirii consimţământului statului respectiv.

Potrivit legii, toate autorităţile judiciare de executare din România care au primit spre executare un
mandat european de arestare vor comunica despre aceasta

„în cel mai scurt timp” Ministerului Justiţiei şi vor păstra confidenţialitatea informaţiilor, procedura
desfăşurată de autorităţile judiciare nefiind publică.

Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare române poate
fi supusă următoarelor condiţii speciale:

- solicitarea unei asigurări considerate suficientă, din partea statului emitent, care să garanteze
persoanei predate că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în
prezenţa sa, atunci când, din verificările efectuate, rezultă că mandatul european de arestare a fost emis
în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau persoana în cauză nu
a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în
lipsă;

- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare arestare este
sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţa sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe
viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei
sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă,
sau măsura de siguranţă aplicată ori aplicarea unei măsuri de clemenţă;

- fără a se aduce atingere prevederilor de mai sus, cetăţenii români vor fi predaţi în baza unui
mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, condiţia fiind aceea
ca în cazul condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranţă privativă de libertate, aceştia (cetăţenii
români în cauză) să fie transferaţi pentru a executarea pedepsei (sau măsurii de siguranţă) în România.

Aceste prevederi, care se constituie de fapt în garanţii pe care trebuie să le ofere statul emitent, sunt
preluate de către legiuitorul român din menţiunile stipulate în Decizia-cadru .

Examinarea dispoziţiilor legii conduce la concluzia că executarea unui mandat european de arestare
poate fi supusă condiţiilor speciale menţionate în lege, Decizia- cadru căpătând deci un caracter
facultativ şi nu unul obligatoriu pentru statul român (sau potrivit Deciziei-cadru, pentru oricare alt stat).

De asemenea, facem precizarea că, potrivit legii, aceste facilităţi se pot aplica numai cetăţenilor români,
nu şi altor categorii de cetăţeni, cu toate că Decizia-cadru, pe lângă resortisanţi, menţionează şi
rezidenţii statului membru de executare.

Autoritatea judiciară română de executare va refuza în mod obligatoriu executarea mandatului

european de arestare în anumite situaţii speciale , respectiv :

a) când, din informaţiile de care dispune, reiese ca persoana urmărită a fost judecată definitiv
pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul
condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi
intervenit o alta cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie
în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;

c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită
vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

c1) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea
sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi
aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;

Alte motive opţionale pentru care autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea
mandatului european de arestare sunt:
a) în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe
şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată
pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi
tip de reglementări

în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;

b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri
penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;

c) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi
fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de
condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit
legii statului de condamnare;

d) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt
comise pe teritoriul României;

e) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului
emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului
român;

f) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază

mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de
competenţa autorităţilor române;

g) când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie încetarea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre
definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri.

Dacă instanţa constată că este incident în cauză vreunul dintre motivele obligatorii sau opţionale de
refuz al executării mandatului european de atrestarea, se poate pronunţa prin sentinţă, potrivit art. 94,
deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate.

Secţiunea a 6-a. Procedurile executării mandatului şi a predării temporare

După ce Curtea de Apel competentă primeşte un mandat european de arestare sau o semnalare în
Sistemul Informatic Schengen, preşedintele secţiei penale repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de
lege, unui complet format din doi judecători.

Instanţa procedează în continuare la verificarea mandatului european de arestare, stabilind dacă acesta
conţine informaţiile prevăzute de lege şi analizate anterior.
În cazul în care instanţa apreciază că informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt
insuficiente, aceasta (instanţa) solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile
suplimentare necesare şi fixează un termen limită pentru primirea lor, având în vedere termenele
maxime prevăzute de lege. De altfel, autoritatea judiciară emitentă poate oricând, din proprie iniţiativă,
să transmită orice informaţie pe care o consideră utilă.

Când mandatul european de arestare conţine toate informaţiile necesare şi este tradus în limba română
(franceză ori engleză), instanţa va solicita procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
să ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei în cauză, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa
instanţei.

La rândul său procurorul va solicita poliţiei întreprinderea unor măsuri pentru identificarea şi reţinerea
persoanei împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare. În vederea reţinerii persoanei
solicitate, organul competent poate pătrunde în orice locuinţă în care se află persoana solicitată, fără
consimţământul acesteia ori a persoanei căreia îi aparţine ori foloseşte locuinţa, precum şi în sediul unei
persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

Măsura reţinerii persoanei solicitate poate fi luată de procuror numai după ascultarea acesteia în
prezenţa apărătorului. Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,
motivele reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare. Persoanei reţinute i se va comunica o
copie a mandatului european de arestare şi traducerea acestuia şi, la solicitarea sa, dacă nu este
afectată executarea altor mandate de arestare ale altor participanţi, se va anunţa un membru al familiei
sau o altă persoană desemnată despre măsura luată, consemnându-se despre aceasta într-un proces
verbal.

Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă motivată şi poate dura cel mult 24 de ore iar în situaţia în
care persoana solicitată este un minor reţinerea se va dispune doar pe 12 ore, cu posibilitatea prelungirii
prin ordonanţă motivată pentru o durată de cel mult 8 ore.

În situaţii de urgenţă, măsura reţinerii poate fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Organizaţia
Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), care nu echivalează cu mandatul european de arestare. În
acest caz, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului de Interne solicită
de îndată Biroului Central Naţional Interpol corespondent transmiterea către parchetul competent, în
termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea persoanei solicitate. Persoanei reţinute i se aduc, de îndată,
la cunoştinţă în limba pe care o înţelege motivele reţinerii.

Când măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat,
în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte persoana solicitată procurorului desemnat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărui circumscripţie teritorială a fost reţinută.

Procurorul, în termen de 24 de ore de la reţinere, va prezenta persoana solicitată în faţa Curţii de Apel
competente. Cauza se va repartiza în condiţiile legii, unui complet format dintr-un judecător, pentru a
aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării persoanei solicitate.
Instanţa verifică identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a comunicat o copie a
mandatului european de arestare sau, în cazul prevăzut la art. 883, a fost informată despre motivul
reţinerii apoi informează persoana în cauză asupra posibilităţii de a consimţi la predare către statul
membru emitent, precum şi cu privire la drepturile sale procesuale .

Instanţa va dispune prin încheiere arestarea persoanei solicitate, care va fi depusă în arest, informând
autoritatea judiciară emitentă iar dacă persoana a fost reţinută potrivit art. 883, judecătorul, poate
dispune, prin încheiere motivată, arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea
pe o durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru
prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare însoţit de traducerea în limba
română.

În cel mult 48 de ore de la arestare, instanţa va proceda la audierea persoanei solicitate, judecătorul
aducând la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 91. astfel, potrivit legii, persoana
arestată în baza unui mandat european de arestare va beneficia de următoarele drepturi:

a) să fie informată în legătură cu conţinutul mandatului european de arestare;

b) să fie asistată de un apărător ales sau numit de instanţă din oficiu de instanţă;

c) să beneficieze de serviciile unui interpret, atunci când nu cunoaşte limba română (asigurat
gratuit de către instanţă).

Persoana arestată va fi întrebată mai întâi asupra consimţământului la predare, punându-i în vedere
consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În
cazul în care aceasta consimte la predare, instanţa se va asigura că persoana arestată a consimţit
voluntar la predare şi în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând consecinţele juridice ale
consimţământului, în special caracterul său irevocabil. În acelaşi mod se va proceda şi în cazul renunţării
la efectele regulii specialităţii.

În situaţia în care persoana arestată consimte la predare, se va întocmi un proces-verbal, care va fi

semnat de persoana în cauză, membrii completului de judecată, procuror şi grefier. Dacă este cazul
(atunci când persoana în cauză consimte), în acelaşi proces-verbal se consemnează şi renunţarea la
drepturile conferite de regula specialităţii .

În cazul în care persoana arestată nu consimte la predare, instanţa va proceda la audierea acesteia,
consemnând poziţia acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de
neexecutare, precum şi eventuale obiecţii în

ceea ce priveşte identitatea. De reţinut este faptul că opoziţia persoanei solicitate la predare se poate
baza numai pe existenţa unei erori cu privire la identitatea sa ori un motiv de refuz al executării
mandatului european de arestare.

În situaţia menţionată mai sus (când persoana solicitată se opune la predare), instanţa poate fixa
(respectând termenele prevăzute de lege) un termen pentru administrarea probelor propuse de
persoana arestată sau de procuror ori pentru transmiterea unor informaţii suplimentare de către
autoritatea judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării, iar hotărârea
instanţei cu privire la arestarea arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a
mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată.

În cursul procedurii, instanţa, ascultând şi concluziile procurorului, dispune, la fiecare 30 de zile, prin
încheiere motivată asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, în
acest din urmă caz luând toate măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv a
măsurilor preventive prevăzute de lege. În scopul luării acestei decizii, instanţa ţine seama de toate
împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare.

Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către
statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile . În cazul în care persoana solicitată
este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea. În
acest caz, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin
hotărârea de predare se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea
judiciară emitentă.

Participarea procurorului este obligatorie la şedinţa de judecată iar aceasta este publică, afară de cazul
în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune
judecarea cauzei în şedinţă secretă.

Instanţa de judecată se va pronunţa asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, cu
respectarea termenelor prevăzute la art. 95, având în vedere la soluţionarea cererii toate împrejurările
precum şi necesitatea executării mandatului european de arestare, dispoziţiile Codului de procedură
penală cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.

În termen de cel mult 24 de ore după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, instanţa comunică
hotărârea luată autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului de Interne, iar în cazul amânării predării persoanei
solicitate, mandatul de arestare este pus în executare la data încetării motivelor care au justificat
amânarea.

În situaţia în care mandatul european de arestare este emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a
judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală

română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, dacă autoritatea judiciară emitentă o
solicită, se poate aproba predarea temporară a persoanei solicitate în statul membru emitent sau se
procedează la luarea unei declaraţii acestei persoane.

În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în condiţiile şi pe durata stabilite
de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi cea de executare. În toate cazurile, persoana
urmărită va trebui retrimisă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza
mandatului european de arestare.

Atunci când nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată, autoritatea judiciară de
executare română procedează la luarea unei declaraţii persoa- nei solicitate, cu participarea persoanei
desemnate de autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru
emitent. Audierea persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român
şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate. În toate cazurile se vor
respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite.

Când persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei prin care se ia act de consimţământul
acesteia are aceleaşi efecte juridice ca hotărârea de predare. Această hotărâre cu privire la executarea
unui mandat european de arestare în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei
solicitate. Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a permite
luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor fi solicitate de urgenţă şi
se va fixa un termen limită pentru primirea acestora, avându- se în vedere termenele prevăzute mai jos.

Astfel, potrivit legii, „mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă”.
Dacă persoana care face obiectul mandatului este de acord cu predarea sa, instanţa va pronunţa
hotărârea în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana în cauză şi-a exprimat
consimţământul la predare, aceasta (hotărârea) fiind definitivă şi executorie. În situaţia în care persoana
împotriva căreia s-a emis mandatul european de arestare nu este de acord cu predarea, hotărârea se va
pronunţa în termen de 60 de zile de la arestare. Când datorită unor motive justificate nu se poate
pronunţa o hotărâre în termenele arătate anterior, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile,
comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi
menţinând măsurile necesare în vederea predării.

Atunci când din motive excepţionale nu pot fi respectate termenele menţionate mai sus, autoritatea
judiciară de executare română va informa Eurojust, precizând motivele întârzierii.

Secţiunea a 7-a. Căile de atac

Potrivit legii, împotriva încheierii referitoare la arestarea persoanei solicitate şi celei referitoare la
prelungirea la fiecare 30 de zile a menţinerii măsurii arestării se poate declara recurs în termen de 24 de
ore de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea
este definitivă. Hotărârea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul
formulat în scris trebuie motivat. Atunci când recursul este declarat oral, acesta trebuie motivat în 24 de
ore sau 5 zile, potrivit celor menţionate mai sus.

Cererea de recurs şi motivele acesteia se comunică părţii interesate. Competenţa de soluţionare a

recursului aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va primi cauza de îndată ce recursul este
motivat sau la expirarea termenului prevăzut pentru motivare.

Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate este suspensiv de
executare, cu excepţia dispoziţiilor privind măsura arestării. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în
termen de 24 de ore iar instanţa de recurs este obligată să soluţioneze cauza în termen de cel mult 3 zile
de la înregistrarea sa.

Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă, în situaţia în care

persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul hotărârea trebuie pronunţată cel mai târziu în termen
de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul la
predare, în celelalte cazuri, hotărârea definitivă privind executarea mandatului european de arestare se
pronunţă în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei solicitate. Orice amânare a pronunţării nu
poate depăşi 30 de zile şi se va comunica autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi
motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării .

Secţiunea a 8-a. Predarea persoanei urmărite. Predarea amânată şi condiţionată. Remitere de

obiecte.Concursul de cereri

1. Predarea persoanei urmărite

Predarea persoanei care a făcut obiectul mandatului european de arestare se realizează de către poliţie,
după o informare prealabilă a autorităţii desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă
asupra locului şi datei fixate, în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.

Dacă autoritatea judiciară emitentă solicită, judecătorul poate dispune predarea temporară a persoanei
solicitate sau procedează la audierea persoanei solicitate. În cazul în care s-a acordat predarea
temporară, aceasta se efectuează în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord între autoritatea
judiciară emitenta şi cea de executare. În toate cazurile persoana urmărită va trebui să se întoarcă în
România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului

european de arestare. (3) În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este
solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei
solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în
conformitate cu legea statului membru emitent. Audierea persoanei solicitate se face potrivit
prevederilor Codului de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre
autorităţile judiciare implicate. În toate cazurile se vor respecta drepturile procesuale ale persoanei
urmărite.

În cazul în care din anumite motive, independente de voinţa statelor implicate (cel emitent şi cel
executant al mandatului), predarea nu se poate realiza în acest termen, autorităţile judiciare implicate
vor intra în contact pentru a fixa un nou termen al predării, care va fi de 10 zile de la noua dată
convenită.

În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare serioase, cum ar fi
existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau
sănătatea persoanei solicitate. Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce
aceste motive încetează să existe în acest sens, autoritatea judiciară de executare va informa de îndată
autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor stabili o nouă dată de predare, termenul fiind de 10 zile
de la noua dată astfel convenită .

În cazul în care sunt depăşite termenele maxime de predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de
către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite. Atunci când statul
emitent revine cu un nou mandat european de arestare împotriva aceleiaşi persoane (care nu a fost
preluată), autorităţile judiciare ale statului român vor da curs acestuia, conform procedurii examinate în
acesi capitol. În momentul predării, în toate situaţiile, autoritatea judiciară de executare română va
aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana
la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura
de siguranţă care se va aplica. Când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare este
urmărită penal sau judecată pentru alte fapte decât pentru care s-a solicitat arestarea şi predarea sa, de
către autorităţile judiciare ale statului român, autoritatea judiciară română, chiar dacă s-a dispus
executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea
pedepsei. În acest caz, dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare
română poate dispune predarea temporară a persoanei în cauză, în condiţii stabilite printr-un acord
încheiat

în scris cu autoritatea judiciară emitentă.

Aceste prevederi legislative au menirea de a contribui la realizarea în bune condiţii a actului de justiţie
din ambele state membre, fără a se aduce prejudicii vreunuia dintre ele, fiecare având posibilitatea
realizării urmăririi penale sau a

judecăţii persoanei în cauză, ori de a o supune la executarea unei pedepse sau măsuri de siguranţă
privative de libertate, în cazul condamnării sale.

2. Remiterea de obiecte

La solicitarea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, autoritatea judiciară de executare română va
dispune remiterea în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală a obiectelor care
constituie mijloace materiale de probă au fost dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşirii
infracţiunii care stă la baza emiterii mandatului european de arestare. În cazul în care aceste obiecte
aparţin statului român sau unor terţi, acestea vor fi restituite proprietarilor după terminarea procesului
în statul solicitant, în conformitate cu prevederile legislaţiei române. Aceste obiecte se vor remite
autorităţii judiciare emitente chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu s-a putut executa
datorită decesului sau evadării persoanei urmărite. În situaţia în care bunurile respective sunt supuse
confiscării în România, autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau va
putea să o efectueze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurării procesului penal aflat
pe rolul autorităţilor judiciare române .

Din examinarea textului legii speciale române şi a dispoziţiilor deciziei - cadru cu privire la remiterea de
obiecte, rezultă că acestea se referă numai la predarea unor obiecte, nu şi la înscrisuri. Considerăm că, în
această situaţie, pot fi predate şi înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, deşi
despre acestea nu se face nicio menţiune.

O a doua problemă care poate fi luată în discuţie este cea legată de modul în care autoritatea judiciară
de executare română intră în posesia acelor bunuri sau obiecte care pot fi folosite ca mijloace materiale
de probă în procesul penal intentat persoanei căutate de către statul solicitant. Există posibilitatea
practică ca unele (obiecte sau înscrisuri) să fie solicitate pentru predare de autoritatea judiciară
emitentă, în situaţia în care acestea pot contribui la corecta soluţionare a cauzei în ţara respectivă,
această perspectivă fiind menţionată de altfel în textul legii. Intrarea autorităţilor judiciare române în
posesia acestor obiecte sau înscrisuri se poate realiza prin două modalităţi distincte. Prima dintre ele se
referă la situaţia în care acestea (obiecte sau înscrisuri) se află asupra persoanei care face obiectul
mandatului european de arestare în momentul identificării şi prinderii de către poliţie, caz în care vor fi
reţinute şi predate odată cu persoana în cauză. A doua situaţie se poate ivi atunci când aceste obiecte
sau înscrisuri se găsesc în alt loc, la o altă persoană, care, la solicitarea organelor judiciare competente,
nu doreşte să le predea. După cum se observă, în prima situaţie nu apar aspecte deosebite,
reprezentanţii organelor judiciare române (poliţie, parchet, instanţă) fiind obligaţi să ridice acele obiecte
sau înscrisuri în temeiul art. 96 din Codul de procedură penală. În cea de-a doua situaţie,

apar unele probleme care trebuie analizate, întrucât pentru ridicarea obiectelor sau a înscrisurilor se
impune efectuarea unei percheziţii domiciliare, percheziţie ce se va realiza cu respectarea art. 99, 100 şi
urm. din Codul de procedură penală. În acest caz, apreciem că instanţa de executare română poate
emite autorizaţie de percheziţie la domiciliul persoanei în cauză sau, mai mult, la domiciliul unei terţe
persoane pentru a se ridica acele obiecte sau înscrisuri cerute de instanţa emitentă a mandatului
european de arestare, numai în baza documentelor trimise.

În activitatea curentă, atât statul român, cât şi oricare alt stat membru poate fi pus în situaţia de a se
pronunţa în situaţia unui concurs de mandate ce vizează aceeaşi persoană, pentru aceleaşi fapte sau
unele diferite.

Astfel, în cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în
legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de
executare română va decide asupra priorităţii de executare română va decide asupra priorităţii de
executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi în special de:

- locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii;

- data emiterii mandatelor;

- împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Dacă consideră necesar, autoritatea judiciară română poate solicita avizul Eurojust în legătureă cu
această hotărâre.

În situaţia în care apare concurenţa între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare,
prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare română va decide luând în
considerare toate circumstanţele şi în special cele menţionate anterior, precum şi cele prevăzute în
convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ. În cazul în care se va acorda prioritate statului
terţ în detrimentul statului membru, extrădarea se va realiza în conformitate cu dispoziţiile examinate în
capitolul anterior. În această situaţie (când s-a acordat prioritate cererii de extrădare) autoritatea
judiciară de executare română va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului
european de arestare (se va proceda la fel şi atunci când se va acorda prioritate mandatului european de
arestare). Potrivit legii, aceste dispoziţii nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitate de parte la
Statutul Curţii Penale Internaţionale..

În situaţia particulară prezută de completările aduse legii speciale, legiutorul a prevăzut ca atunci când
înaintea de predarea unei persoane solicitate, autorităţile române primesc din partea autorităţilor
competente ale aceluiaşi stat membru emitent două sau mai multe mandate, cauzele privind executarea
acestor mandate europene de arestare se vor conexa la instanţa cea dintâi sesizată, pronunţându-se o
singură hotărâre cu privire la executarea fiecăruia dintre mandatele europene de

arestare. În cazul în care predarea este admisă doar pentru una sau unele dintre fapte, în hotărârea de
predare va menţiona în mod expres acest lucru, aplicându-se regula specialităţii prevăzută de art. 100 al
legii speciale.

1. Motive de refuz a executării

Aşa cum rezultă din examinarea legii, statele membre au două categorii de motive de a refuza
executarea unui mandat european de arestare, din care în prima intră motivele obligatorii, iar în cea de-
a doua motivele opţionale.

Potrivit legii, autoritatea judiciară de executare română (Curtea de Apel competentă teritorial), va refuza
executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri (motive obligatorii de refuz a
executării mandatului):

când, din informaţiile de care dispune reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru
aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării,
sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie
prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză
care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în
România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;

când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei
sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

Din examinarea textului, care este reprodus din Decizia-cadru, rezultă că în baza acestor motive
obligatorii, autoritatea judiciară de executare română va refuza executarea şi predarea persoanei în
cauză ori de câte ori sunt sesizate .

Legea prevede şi unele situaţii opţionale în care se poate refuza executarea mandatului european de
arestare, şi anume (motive opţionale):

- în situaţia în care fapta pentru care s-a emis mandatul european de arestare nu este menţionată
printre cele 32 de categorii de infracţiuni prevăzute în Decizia- cadru (şi în Legea specială), predarea
poate fi subordonată condiţiei ca fapta care motivează emiterea mandatului european de arestare să
constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea
juridică a acesteia; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar,
executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune
acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi
impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;

- când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri
penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;

- când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt stat
membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;

- când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă
persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune executarea pedepsei în
România, potrivit legii române.

- când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi
fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de
condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit
legii statului de condamnare;

- când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt
comise pe teritoriul României;

- când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara statului emitent şi
legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

- când conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază

mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de
competenţa autorităţilor române;

- când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să înceteze
urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează mandatul de arestare european.

Aceste prevederi sunt inspirate din Decizia-cadru, fiind în acord cu procedura urmată de statele membre
ale Uniunii Europene.

4. Regula specialităţii. Tranzitul

Potrivit prevederilor legii, consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea
unei persoane pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de
arestare se prezumă dacă statul membru de executare a notificat Secretariatul general al Consiliului
Uniunii Europene în acest sens, cu excepţia cazului în care autoritatea judiciară de executare dispune
altfel prin hotărârea de predare.

În ceea ce priveşte situaţia persoanei predate autorităţilor române, precizăm că, exceptând cazurile
menţionate expres în lege, aceasta (persoana predată) nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de
libertate pentru o altă faptă anterioară predării dacă statul membru de executare o consimte. În acest
scop, autoritatea

judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită
de informaţiile prevăzute de lege.

În cazul în care România este statul membru de executare a unui mandat european de arestare, statul
membru emitent va trebui să solicite autorizarea menţionată mai sus, iar autoritatea judiciară română
de executare va decide, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, dacă infracţiunea care
motivează cererea a fost motivul predării în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi şi fără a aduce
atingere garanţiilor la care se referă art. 87 .

Dispoziţiile menţionate mai sus devin inaplicabile atunci când intervine una din următoarele condiţii:

a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la
regula specialităţii, înaintea predării;

b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu
anumite infracţiuni anterioare predării sale; declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa
autorităţii judiciare competente a statului emitent, întocmindu-se un proces verbal conform dreptului
intern al acestuia; persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat; renunţarea la regula
specialităţii trebuie să fie: voluntară si în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia;

c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i- a fost predată,
persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate
sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;

e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură
de siguranţă.

Tranzitul, în decursul timpului, a reprezentat un subiect permanent de discuţii şi analize între statele
Europei.

Potrivit prevederilor legii, tranzitul pe teritoriul României al unei persoane în vederea executării unui
mandat european de arestare se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să prezinte
următoarele date:

- existenţa unui mandat european de arestare;

- identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european;

- încadrarea juridică a faptei;

- descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi locul.

În cazul în care tranzitul aerian se realizează fără escală, datele menţionate mai sus nu sunt necesare cu
excepţia cazului când s-ar produce o aterizare forţată.
În România, instituţia competentă a acorda tranzitul pe teritoriul ţării este Curtea de Apel Bucureşti.
Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei care le va trimite, de îndată,
Curţii de Apel Bucureşti. După

primirea cererii, Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din doi judecători ai Secţiei penale, se
pronunţă în ziua primirii, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu privire la admiterea sau
respingerea cererii de tranzit. Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei,
care are obligaţia de a informa de îndată statul solicitant.

În cazul în care persoana care face obiectul cererii de tranzit în baza mandatului european de arestare
are cetăţenie română, cererea nu se aprobă decât dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca
suficiente de statul român că, în cazul condamnării, cetăţeanul român va fi transferat în România pentru
executarea pedepsei (atunci când persoana în cauză este condamnată cu o pedeapsă sau măsură de
siguranţă privativă de libertate).

5. Predarea ulterioară. Predarea ulterioară unei extrădări. Extrădarea ulterioară Potrivit

prevederilor legii, consimţământul la predare de către statul român a

unei persoane către alt stat membru, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o
infracţiune comisă înaintea predării sale, se presupune că a fost dat către toate acele state membre care
au transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene, dacă
autoritatea judiciară română de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare. Procedura este
similară şi dispoziţiile legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România este stat membru
emitent

Acest consimţământ al autorităţii române de executare la predarea ulterioară a persoanei solicitate de

către un stat membru emitent nu este necesar dacă persoana solicitată:

având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut acest lucru în termen de
45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce 1-a părăsit;

a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de executare, în baza unui mandat
european de arestare. Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului
membru emitent şi se consemnează într- un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia.
Persoana urmărită are dreptul să fie asistată de un avocat. Consimţământul trebuie să fie exprimat în
mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;

renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile analizate anterior .

În cazul în care apar situaţii nereglementate de dispoziţiile analizate mai sus, este necesară aprobarea
autorităţii judiciare române de executare, care se va solicita în conformitate cu dispoziţiile art. 82
referitoare la transmiterea mandatului european de arestare şi se vor anexa cererii informaţiile
prevăzute îa art. 79 alin. (1)

– conţinutul mandatului de arestare, însoţite de o traducere.

În relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimţământul autorităţii judiciare
române de executare pentru predarea persoanei solicitate către un stat terţ este necesar. În acest sens,
judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea
părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se
referă art. 87.

Când România nu a transmis notificarea către Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene,
consimţământul statului român la predarea unei persoane de către statul emitent unui stat terţ, în baza
unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune anterioară predării sale de către statul
român, se exprimă pe baza cererii de autorizare formulate de către statul emitent. Cererea se aprobă de
către autoritatea română de executare, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, dacă
infracţiunea care motivează cererea constituie motiv de predare în conformitate cu dispoziţiile
examinate şi prevăzute de lege, şi fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 89.

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România este stat membru emitent.

În situaţia în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ de care aceasta a fost
protejată prin dispoziţiile acordului în baza căruia a fost extrădată, referitoare la regula specialităţii,
autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a
putea fi predată statului emitent. Termenele prevăzute de lege şi analizate anterior vor începe să curgă
de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice. În perioada soluţionării cererii de autorizare,
autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure condiţiile materiale necesare pentru o
predare efectivă.

Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat european de arestare,
solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu se poate acorda fără
consimţământul autorităţii judiciare de executare care a aprobat predarea.

În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui alt stat membru al
Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită
consimţământul de a extrăda persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii
Europene, consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la
care România este parte, luându-se în considerare cererea de extrădare.

Extrădarea ulterioară este prevăzută şi în Decizia-cadru, constituind un subiect extrem de important

care trebuia reglementat, pentru a aduce un plus în cooperarea judiciară între statele membre ale
Uniunii Europene şi diferite ţări de pe continentul european sau din alte continente.

6. Imunităţi şi privilegii

Când persoana care face obiectul mandatului european de arestare se bucură imunitate în România,
autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere autorităţii competente ridicarea acesteia (a
imunităţii).
Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea
va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandalul european de arestare. Autoritatea judiciară
de executare va comunica această situaţie autorităţii judiciare emitente.

Legea mai prevede că, în perioada în care cererea de retragere a imunităţii este în curs de soluţionare,
autoritatea judiciară de executare va lua „măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta
predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii”. În această situaţie,
termenele prevăzute de lege încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost
informată despre ridicarea sau retragerea imunităţii.

În cazul în care persoana la care se referă mandatul european de arestare este în România datorită
extrădării ei de către un alt stat care nu face parte din Uniunea Europeană, iar înţelegerea cu statul
respectiv s-a limitat doar la o anumită infracţiune, termenele prevăzute de lege încep să curgă de la data
la care autorităţile statului care a extrădat persoana în cauză îşi dau acordul ca regula specialităţii să
rămână fără efect. Din acest moment, se pune în discuţie predarea persoanei în cauză statului membru
al Uniunii Europene emitent al mandatului european de arestare. Legea mai prevede că, până la luarea
deciziei, autoritatea judiciară de executare „va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă
este cazul”. Dispoziţiile examinate mai sus şi cuprinse în legea-cadru sunt menţionate parţial şi în art. 20
din Decizia-cadru.

În ceea ce priveşte raporturile cu alte instrumente legale, în art. 31 din Decizia- cadru se menţionează că,
fără a aduce atingere aplicării instrumentelor legale pe linie de extrădare aflate în vigoare la data
adoptării Deciziei-cadru, în relaţiile dintre statele membre şi statele terţe, prevederile Deciziei-cadru
înlocuiesc începând cu 1 ianuarie 2004 convenţii aplicabile în materie de extrădare, în relaţiile dintre
statele membre. Potrivit prevederilor menţionate în paragraful 2 din art. 31, statele membre pot
continua să aplice acordurile sau angajamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data adoptării
Deciziei-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia şi
contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac
obiectul unui mandat european di arestare. Astfel, se poate afirma că prevederile instrumentelor
juridice aflate în vigoare în momentul intrării în vigoare a Deciziei-cadru vor putea fi aplicate în
continuare de statele membre, numai în situaţia în care prevederile

acestora conduc la simplificarea procedurii de predare şi la creşterea eficienţei în activitatea de

pedepsire a autorilor unor infracţiuni.

De asemenea, se lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a încheia aranjamente bilaterale

sau multilaterale, chiar şi după intrarea în vigoare a Deciziei- cadru, în măsura în care acestea permit
aprofundarea sau extinderea conţinutului acesteia şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a
procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, prin:

stabilirea unor termene mai scurte;

extinderea listei infracţiunilor care pot face obiectul unui mandat european de arestare;

limitarea motivelor de refuz a executării unui mandat european de arestare; scăderea limitei de un an
sau de 4 luni referitoare la pedeapsa prevăzută de
lege sau aplicată de instanţă, ori scăderea pragului referitor la categoriile de infracţiuni nominalizate.

Potrivit prevederilor Deciziei-cadru, statele membre vor notifica Consiliului şi Comisiei, în termen de trei
luni de la data intrării în vigoare a acesteia, acordurile sau aranjamentele existente, pe care doresc să le
aplice în continuare, precum şi orice aranjament nou încheiat.

7. Particularităţile şi avantajele mandatului european de arestare şi extrădării. Mandatul european

de arestare este un instrument juridic de cooperarea internaţională în materie penală valabil doar în
relaţiile dintre două sau mai multe state membre ale Uniunii Europene, în timp ce extrădarea este
valabilă în relaţiile dintre oricare stat membru şi un alt stat terţ, inclusiv din Europa (pentru statele care
nu fac parte din Uniunea Europeană).

Deşi Convenţia europeană de extrădare adoptată la 13 decembrie 1957, cu cele două protocoale
adiţionale a reprezentat un document deosebit de important, în baza căruia statele Consiliului Europei
au colaborat în lupta împotriva criminalităţii prin extrădarea reciprocă a autorilor unor infracţiuni, sub
aspect procedural , odată cu trecerea anilor ea nu a mai fost eficientă în cooperarea statelor memebre
U.E. datorită perfecţionării metodelor infracţionale ale crimei organizate ce a făcut cooperarea între
state să devină greoaie în plan operativ.

Extinderea Uniunii Europene a adus şi mai mult în prim plan necesitatea asigurării unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie între graniţele extinse ale Uniunii , care să vină în acord cu noile mutaţii
apărute în evoluţia criminalităţii.

Au mai existat încercări de armonizarea a legiferării în domeniul prevenirii şi combaterii cu mai multă
eficienţă a criminalităţii, dar nefiiind ratificate de multe state ele s-au dovedit ineficiente.

Instituţa mandatului european de arestare reprezintă o decizie judiciară emisă de un stat membru în
vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei

persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate .

Procedând la o examinare comparativă între prevederile Convenţiei europene de arestare şi noile

prevederi ale mandatului european de arestare constatăm următoarele:

Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI) a adus o lărgire a sferei de aplicare prin
menţionarea unui număr mai mare de infracţiuni pentru care se poate executa un mandat european de
arestare. Astfel, aşa cum am constatat, Convenţia prevede faptul că „vor da loc la extrădare faptele
pedepsite de legile părţii solicitante şi ale părţii solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o
măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe
teritoriul părţii solicitante a intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de
siguranţă, sancţiunea pronunţată va trebui să fie pe o durată de cel puţin 4 luni” .

În mandatul european de arestare se păstrează aceste categorii de infracţiuni şi în plus apar altele (32),
pentru care se cere ca acestea să fie pedepsite în statul emitent cu o pedeapsă sau o măsură de
siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, fără verificarea dublei
incriminări. Aşadar, elementele de noutate absolută constau în apariţia celor 32 de categorii de
infracţiuni şi în obligativitatea extrădării fără îndeplinirea condiţiei dublei incriminări.

Decizia-cadru privind mandatul european de extrădare a a adus eliminarea etapei administrative,

aceasta urmând a se realiza pe cale diplomatică sau pe alte căi stabilite de comun acord. În Decizia-
cadru se menţionează că mandatul european de arestare se va trimite direct de către autoritatea
judiciară emitentă, autorităţii judiciare de executare, ocolindu-se astfel etapa de trimitere pe cale
diplomatică (administrativă).

Instituţia mandatului european de arestare a adus şi posibilitatea semnalării persoanei căutate în

Sistemul Informatic Schengen, procedură ce are valoarea juridică a unui mandat european de arestare în
situaţiile particulare în care nu se cunoaşte locul în care se ascunde persoana căutată. O astfel de
posibilitate nu intră în calcul în cadrul aplicării prevederilor convenţiei.

Instituirea mandatului european de arestare a condus şi la evidenta scurtare a termenelor şi

simplificarea procedurii de predare, în Decizia-cadru prevăzându-se că mandatul european de arestare
se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă. Termenele prevăzute pentru soluţionare sunt de 10
zile în cazul în care persoana extrădabilă consimte la extrădare, iar procedura se desfăşoară în mod
normal. Predarea se execută în cel mai scurt timp, respectiv cel mult 10 zile de la data deciziei finale
privind executarea mandatului european de arestare. Convenţia europeană

de extrădare prevede termene de 18 sau 40 de zile în cazul arestării provizorii şi de 15 sau 30 de zile în
cazul predării.

Decizia-cadru oferă posibilitatea statelor membre de a încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau
multilaterale, în măsura în care acestea contribuie la simplificarea procedurilor de predare a persoanelor
care fac obiectul unui mandat european de arestare în ceea ce priveşte stabilirea unor termene mai
scurte extinderea listei infracţiunilor pentru care se execută un asemenea mandat, limitarea motivelor
de refuz a executării mandatului şi scăderea pragului prevăzut pentru infracţiunile pentru care se poate
executa mandatul.

Decizia-cadru prevede menţiuni clare referitoare la asigurarea dreptului la apărare, în timp ce în

Convenţie se menţionează doar că procedura aplicabilă este cea a părţii solicitate.

Conformându-se angajamentelor asumate, România a transpus Decizia-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie
2002, prin Titlul III al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006. Aceste dispoziţii interne au intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie
2007, data aderării României la Uniunea Europeană.
CURSUL 9 . Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine

Secţiunea 1-a. Noţiunea de hotărâre penală şi act judiciar străin.Condiţiile recunoaşterii

Activitatea de realizare a unei justiţii penale complete desfăşurate în fiecare stat ar putea rămâne
ineficientă dacă efectele hotărârilor penale ar fi aplicabile doar în interiorul statului unde au fost
pronunţate ori actele judiciare care ar putea servi la rezolvarea unor cauze penale ar fi lipsite de valoare
în afara teritoriului ţării în care au fost efectuate.

Potrivit prevederilor legii, hotărârea penală străină reprezintă o hotărâre penală pronunţată de o
instanţă competentă a unui alt stat iar actul judiciar străin este un act judiciar care emană de la o
autoritate judiciară străină competentă.

Recunoaşterea reprezintă calea prin care hotărârile penale sau alte acte judiciare străine capătă, când
este cazul, efecte juridice pe teritoriul ţării. Pe această cale, statul îşi însuşeşte hotărârea sau actul
judiciar străin, acordându-i, în virtutea propriei sale suveranităţi, eficienţă pe teritoriul său.

Hotărârile judecătoreşti străine pronunţate în alte procese decât cele privitoare la statutul civil al
persoanei în cauză sunt recunoscute în România pentru a putea beneficia de puterea lucrului judecat,
sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii de regularitate internaţională: hotărârea să
fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, instanţa care a pronunţat hotărârea
judecătorească străină să fi avut competenţa, potrivit legii civile să judece procesul şi să existe
reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti străine între România şi statul
instanţei care a pronunţat hotărârea.

Recunoaşterea unei hotărâri penale sau a unui act judiciar străin poate avea loc numai dacă:

a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte;

b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de
România prin Legea nr. 30/1994;

c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este
o infracţiune de drept comun;

d) respectă ordinea publică a statului român;

e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România potrivit legii penale
române;

f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane în România;

g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi

persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.

Cu toate acestea, chiar şi în situaţia în care România nu este parte a unui tratat internaţional poate
recunoaşte hotărârile penale străine pe bază de reciprocitate, în acest caz instanţa competentă va
solicita Ministerului Justiţiei verificarea îndeplinirii condiţiei de reciprocitate.

Potrivit legii, recunoaşterea şi executarea hotărârii este posibilă şi fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute
mai sus, dacă se referă la un cetăţean român, a cărui extrădare a fost, în prealabil, acordată de statul
român statului străin în care s- a pronunţat hotărârea.

Constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către organele judiciare române
competente să soluţioneze cererea, în mod diferit, în raport cu conţinutul fiecărei condiţii în parte.
Astfel, dacă în ce priveşte condiţiile prevăzute în art. 116 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e), îndeplinirea lor
este apreciată de organul judiciar competent, pe baza înscrisurilor doveditoare (tratatul internaţional la
care România este parte sau hotărârea penală străină), în ce priveşte condiţiile prevăzute la lit. b), f) şi g)
tocmai lipsa unor înscrisuri care să constate contrariul situaţiilor prevăzute de lege îndreptăţeşte organul
judiciar competent să aprecieze dacă sunt sau nu sunt îndeplinite.

Secţiunea a 2-a. Procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin

În ce priveşte preocedura ce trebuie urmată pentru recunoaşterea unei hotărâri penale străine, Legea
specială reglementează trei proceduri:

- procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin (art 117);

- procedura specială de recunoaştere pe cale principală (art. 118);

- procedura de recunoaştere pe cale incidentală (art. 119).

2.1. Cererea de recunoaştere a unei hotărâri penale străine formulată de autoritatea competentă a
statului străin va fi adresată Ministerului Justiţiei din România, care, odată sesizat, va proceda la
verificarea existenţei unei asemenea obligaţii din partea României ca stat semnatar, alături de statul
solicitant, al unui tratat internaţional şi, de asemenea, va verifica dacă a fost respectat dreptul la un
proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale.

După realizarea acestor verificări şi constatând că nu există cauze care să determine nerecunoaşterea
hotărârii străine, Ministerul Justiţiei va transmite cererea de recunoaştere procurorului general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa
condamnatul.

Condamnatul va fi citat, iar odată cu citaţia i se comunică hotărârea străină, împreună cu actele ce o
însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege.

Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu, iar în funcţie de situaţie şi la un
interpret.
Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite
condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care
pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte,
substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare
potrivit legii penale române.

În cazul în care hotărârea penală străină se referă la un bun imobil, cererea se transmite procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în circumscripţia căreia se află imobilul.

Curtea de Apel sesizată decide prin hotărâre pronunţată în Camera de Consiliu, care poate fi atacată cu
recurs. Hotărârea se comunică Parchetului şi Ministerului Justiţiei.

2.3. Recunoaşterea hotărârii penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a
altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în
acest scop de către condamnat sau de către procuror.

Procedura de judecată este identică cu procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin prevăzută
de art. 117 alin. 2-6 din Legea specială. Singura deosebire destul de importantă totuşi este aceea că
instanţa competentă să soluţioneze cererea de recunoaştere a hotărârii penale străine este judecătoria
în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul.

2.4. Recunoaşterea se poate face şi pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către
procuror în faza de urmărire penală sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte.

Doctrina apreciază că prevederile legale referitoare la această procedură sunt incomplete: „cu referire la
procedura recunoaşterii pe cale incidentală prevăzută de art. 119 din Legea nr. 302/2004, trebuie
remarcat faptul că legiuitorul a prevăzut doar cadrul procesual în care aceasta poate avea loc, şi anume:
în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de
judecată în faţa căreia cauza este pendinte”.

Legea nu face nicio referire la procedura efectivă care trebuie urmată în acest sens: cine şi cum sesizează
procurorul sau instanţa de judecată, care este actul prin care aceste organe judiciare se pronunţă, care
este modalitatea de verificare a legalităţii şi temeiniciei unei astfel de soluţii şi organul ierarhic superior
competent să o verifice.

Acesta este şi motivul pentru care doctrina a apreciat că dispoziţiile legii sunt lacunare din următoarele
prespective : atât procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, cât şi instanţa de
judecată pot fi sesizate cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri penale sau acte judiciare străine, de
persoana care este urmărită penal sau judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni, însă în practică este
foarte probabil că acest lucru se va întâmpla doar atunci când consecinţele juridice ale unei astfel de
recunoaşteri sunt pozitive pentru situaţia persoanei urmărite sau judecate. Sesizarea organelor judiciare
menţionate şi recunoaşterea de către acestea a unor hotărâri penale şi acte judiciare străine pot avea
loc însă şi din oficiu, chiar în cazul în care s-ar crea, prin aceasta, o situaţie defavorabilă persoanei
urmărite sau judecate.

Actul prin care se pronunţă procurorul sau instanţa de judecată în cursul unui proces penal asupra unei
cereri de recunoaştere a unor hotărâri penale sau a unor acte judiciare străine poate fi ordonanţa,
respectiv, încheierea de şedinţă (înainte de a proceda la soluţionarea în fond a cauzei). Calea de atac
împotriva acestor acte vor fi plângerea împotriva unei ordonanţe a procurorului înaintată prim-
procurorului sau procurorului general al Parchetului, precum şi instanţei de judecată, respectiv căile
ordinare de atac promovate la instanţa ierarhic superioară celei care a soluţionat cauza în cadrul căilor
ordinare de atac.

2.5. Executarea hotărârilor pronunţate în procedură administrativă

Hotărârile pronunţate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum sunt
acestea definite de Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive,
adoptată la Haga la 28 mai 1970, se pot executa numai dacă persoana în cauză a avut posibilitatea de a
exercita o cale de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Înainte de luarea unei decizii referitoare la recunoaşterea unei hotărâri penale străine, instanţa
competentă poate, la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul Justiţiei sau din oficiu, să dispună
arestarea preventivă a persoanei care face obiectul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită sau o altă
măsură preventivă pentru a evita fuga acesteia de pe teritoriul României

Secţiunea a 3-a. Executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare române în străinătate

3.1. Legea aplicabilă şi efectele executării

Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit dispoziţiilor legii române. Hotărârile penale
străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de
instanţele române.

Statul străin care solicită executarea este singurul competent să decidă asupra unei căi extraordinare de
atac împotriva hotărârii de executat.

Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de statul străin, cât şi de statul român. Statul străin trebuie să
informeze statul român asupra interveniţii oricăreia dintre cauzele care determină încetarea executării.

În ceea ce priveşte începerea executării pedepsei în România, aceasta are ca efect renunţarea statului
străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la
executarea pedepsei, caz în care statul străin redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei
amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat
asupra neexecutării totale sau parţiale a acestei pedepse.
3.2. Condiţii pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare Instanţele române pot
solicita recunoaşterea şi executarea de către un stat

străin a unei hotărâri judecătoreşti în unul dintre următoarele cazuri:

a) condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este apatrid şi are
domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat, extrădarea condamnatului în
România în vederea executării pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea;

b) condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau are şi cetăţenia
statului solicitat, iar statul străin refuză să acorde extrădarea acestuia.

Cu toate acestea, dispoziţiile sus menţionate ale legii nu se aplică, dacă împrejurările cauzei o cer, în
baza unui tratat încheiat cu statul străin, atunci când se aplică măsura de siguranţă a expulzării.

Formularea unei cereri de recunoaştere şi executare este, de asemenea, admisibilă dacă condamnatul se
află în executarea unei pedepse în statul solicitat pentru o altă faptă decât cea care a determinat
condamnarea în România.

În situaţia formulării unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri penale prin care s-a aplicat o pedeapsă,
durata acesteia trebuie să fie mai mare de un an.

Recunoaşterea se aplică sub condiţia neagravării, în statul străin, a pedepsei aplicate prin hotărârea
pronunţată în România.

În ceea ce priveşte recunoaşterea în străinătate a actelor judiciare emise de autorităţile române

competente, aceasta are loc în condiţiile stipulate în tratatul internaţional.

3.3. Procedura de formulare a unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri penale

Cererea de recunoaştere şi executare a unei hotărâri penale într-un stat străin este formulată de
instanţa de executare, din oficiu, sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului, ori de câte
ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi
executare.

La cerere se anexează actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil sau, în lipsa unui tratat, cel
puţin hotărârea definitivă şi mandatul de executare a pedepsei.

Atunci când legea prevede existenţa consimţământului condamnatului, acesta va fi dat în camera de
consiliu a instanţei de executare, exceptând cazul în care condamnatul se află în străinătate; în acest caz,
consimţământul poate fi dat în faţa unui funcţionar consular român sau în faţa autorităţii judiciare
străine competente.

În cazul în care condamnatul se află în România şi nu a formulat el însuşi cererea prevăzută mai sus,
procurorul competent procedează la notificarea acestuia.
Lipsa unui răspuns al condamnatului echivalează cu consimţământul la formularea cererii, fapt asupra
căruia este informat prin notificare.

3.4. Efectele recunoaşterii

Recunoaşterea şi executarea de către statul străin a cererii de recunoaştere formulate de instanţele

române are ca efect renunţarea statului român la opţiunea ca executarea hotărârii să aibă loc pe
teritroiul României.

Cu toate acestea, statul român redobândeşte dreptul la executarea hotărârii în cazul în care
condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în care a fost informat de
neexecutarea totală sau parţială a acestei pedepse.
CURSUL 10. Transferul persoanelor condamnate

Secţiunea 1. Consideraţii introductive

1.1. Principii generale, definirea unor termeni, dreptul aplicabil

Realitatea frecvent întâlnită mai ales în state din Europa ca numeroşi condamnaţi, cetăţenii străini, să se
afle în executarea unor pedepse în penitenciare naţionale a condus la concluzia că există din această
perspectivă două incoveniente, şi anume: condamnaţii pot realiza cu greu o reintegrare socială,
cunoscut fiind că pentru acesta ar avea nevoie de o prezenţă frecventă şi un contact permanent cu cei
apropiaţi : familie, prieteni, colegi etc. iar în al doilea rând, pentru administraţiilor penitenciarelor le este
dificil să furnizeze mereu condamnaţilor suport tehnic şi uman cu specificul cultural şi lingvistic al
fiecăruia, în acelaşi scop de reeducare şi reintegrare socială a condamnaţilor.

Această realitate ar putea duce atât la dificultăţi materiale dar şi la o anumită inegalitate de tratament
juridic, în detrimentul deţinuţilor străini care beneficiază mai greu, în raport cu deţinuţii autohtoni, de
măsuri de individualizare a executării pedepsei; cum sunt semilibertatea sau permisiunea de a ieşi în
afara închisorii, deoarece există riscul de a fugi şi implicit de a se sustrage de la executarea pedepsei.
Acest fapt a dus la crearea de instrumente juridice internaţionale menite să remedieze aceste lacune, iar
statul român, în consens cu obligaţiile asumate prin ratificarea instrumentelor internaţionale în
materia transferării persoanelor condamnate, a reglementat în Titlul VI din Legea nr.
302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, condiţiile în care se poate realiza transferarea
persoanelor

condamnate în şi din România.

În activitatea de transferare a persoanelor condamnate, părţile contractante trebuie să respecte

următoarele principii generale:

„1. Părţile se angajează să-şi acorde reciproc, în condiţiile prevăzute prin prezenta convenţie,
cooperarea cea mai largă posibil în materia transferării persoanelor condamnate.

2. O persoană condamnată pe teritoriul unei părţi poate, în conformitate cu dispoziţiile prezentei

convenţii, să fie transferată pe teritoriul altei părţi, pentru a executa aici condamnarea care i-a fost
aplicată. În acest scop, ea îşi poate exprima fie pe lângă statul de condamnare, fie pe lângă statul de
executare, dorinţa de a fi transferată în temeiul prezentei convenţii.

3. Transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare”.

Pentru a se evita unele interpretări care să nu fie în acord cu dorinţa părţilor contractante, în cadrul art.
1 din convenţie au fost definiţi o serie de termeni şi anume:
a) condamnare - desemnează orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate, pronunţată de
către un judecător pentru o durată limitată sau determinată în temeiul unei infracţiuni penale;

b) hotărâre - desemnează o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o condamnare;

c) statul de condamnare - desemnează statul unde a fost condamnată persoana care poate fi
transferată sau care deja a fost transferată;

d) statul de executare - desemnează statul către care condamnatul poate fi transferat sau a fost
deja transferat, în vederea executării condamnării sale.

Potrivit legii, dispoziţiile privind transferarea persoanelor condamnate se aplică în conformitate cu

normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar în absenţa acestora, pe bază
de reciprocitate. Dispoziţiile legii se aplică în completare şi situaţiilor nereglementate prin tratate
internaţionale ratificate de statul român. Prevederile legii nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care
decurg din normele internaţionale referitoare la transferul în străinătate al deţinuţilor, în scopul audierii
acestora în calitate de martori sau al confruntării.

O persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi transferată pe teritoriul statului al cărui
resortisant este, în vederea executării pedepsei, la cererea sa, a statului al cărui cetăţean este sau a
statului român.

1.2. Condiţiile transferării, cereri şi răspunsuri

Transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei se poate realiza numai dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) condamnatul este resortisant al statului de executare;

b) hotărârea este definitivă;

c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din
durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate
avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;

d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau de către reprezentantul persoanei
în situaţia în care, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două
state consideră necesar. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de
executare al cărui resortisant este;

e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei

transferări; în caz contrar, transferul nu poate avea loc.

Dispoziţiile menţionate mai sus au fost preluate de legiuitorul român aproape în totalitate din Convenţia
europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Condiţiile susmenţionate trebuie îndeplinite cumulativ iar neîndeplinirea oricăreia dintre condiţii va
conduce în mod implicit la nerealizarea transferului persoanei condamnate.

De asemenea, legea specială prevede ca cererea de transferare, precum şi răspunsul la aceasta să fie
formulate în scris. Cererea se adresează de către autoritatea competentă statului solicitant autorităţii
competente a statului solicitat, iar răspunsul se comunică pe aceeaşi cale în cel mai scurt timp.
Autoritatea competentă în cazul statului român este Ministerul Justiţiei, iar în cazul statului străin
autoritatea centrală stabilită de către acesta.

Dispoziţiile menţionate mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care statul român are
calitatea de stat de executare.

Secţiunea a 2-a. Procedura de transfer când statul român este stat de condamnare

2.1. Obligaţia de a furniza informaţii, înscrisuri ajutătoare

Orice persoană condamnată de către o instanţă română căreia i se pot aplica prevederile legii trebuie să
fie informată în scris, prin grija Ministerului Justiţiei, despre conţinutul Convenţiei europene asupra
transferării persoanelor condamnate. Atunci când condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de
condamnare,

în vederea transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa autoritatea centrală competentă a statului de
executare, în cel mai scurt termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Aceste
informaţii trebuie să cuprindă:

- numele, data şi locul naşterii condamnatului;

- dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare;

- o expunere a faptelor care au atras condamnarea;

- natura, durata şi data începerii executării pedepsei.

Dacă condamnatul s-a adresat statului de executare în vederea transferării sale, statul român va
comunica acestui stat, la cerere, informaţiile de mai sus.

Legea mai prevede şi obligaţia autorităţilor române de a informa condamnatul în scris despre orice
demers întreprins de către oricare din cele două state în aplicarea prevederilor menţionate mai sus,
precum şi despre orice hotărâre luată de unul dintre aceste state cu privire la cererea de transferare.

În vederea soluţionării cererii de transferare, statul roman va solicita stalului de executare transmiterea
următoarelor documente:

- un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este resortisant al statului
de executare;

- copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că faptele care au
determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracţiuni, potrivit legii statului de
executare;
- declaraţie conţinând informaţii privitoare la procedura pentru care se va

opta, în vederea punerii în executare a condamnării. Dispoziţiile referitoare la continuarea executării şi

conversiunea condamnării se aplică în mod corespunzător.

Cu excepţia cazului în care unul dintre cele două state nu îşi dă acordul la transferare, statul român
comunică statului de executare următoarele:

a) copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a dispoziţiilor legale

aplicabile;

b) un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv informaţii asupra oricărei
detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act privind stadiul executării condamnării;

c) declaraţia privind consimţământul la transferare, prevăzut la art. 129 lit. d);

d) dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale care să ateste
starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului român şi
eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul
condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză.

Statul român poate solicita statului de executare transmiterea oricăruia dintre documentele prevăzute
mai sus, înainte de a formula cererea de transferare sau de pronunţare a hotărârii de acceptare ori de
refuzare a transferării. Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul de
executare solicită statului român transmiterea documentelor prevăzute de lege.

2.2. Consimţământul condamnatului, efectul transferării pentru statul de condamnare, căi

extraordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare

Statul român va proceda în aşa fel încât persoana care ar urma să-şi dea consimţământul la transfer să o
facă de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din aceasta. De asemenea,
statul român trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin intermediul unui consul
sau a altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest consimţământ a fost dat cu
respectarea dispoziţiilor de mai sus.

În vederea eliminării unor suspiciuni legate de modalitatea prin care şi-a exprimat consimţământul
persoana condamnată, este recomandat ca acesta să fie dat în faţa instanţei, iar persoana să fie asistată
de un avocat, numit sau ales.

Prevederile legii referitoare la posibilitatea verificării autenticităţii consimţământului şi faptul că acesta a

fost dat în condiţiile legii (fără ca persoana în cauză să fie forţată, ameninţată etc.) se referă la
posibilitatea pe care trebuie să o acorde statul român, persoanei desemnate de statul de executare, de a
verifica efectiv aceste aspecte, luându-se în calcul inclusiv contactarea directă şi abordarea unor discuţii
cu persoana condamnată.

De această dată, legea nu mai prevede organele implicate direct în executarea acestor dispoziţii, însă se
poate aprecia că instituţia care va aproba executarea
activităţii în sine, solicitată de statul străin, va fi Ministerul Justiţiei, în timp ce instituţia care o va aduce
efectiv la îndeplinire, prin punerea la dispoziţia reprezentantului statului străin a persoanei condamnate,
va fi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la

Strasbourg la 18 decembrie 1997, prevede o situaţie specială, diferită de cea standard, referitoare la
persoanele evadate din statul de condamnare. Astfel, atunci când împotriva unui cetăţean al uneia
dintre părţi s-a pronunţat o hotărâre de condamnare pe teritoriul unei alte părţi, iar acesta se refugiază
pe teritoriul primei părţi, cu scopul de a se sustrage executării pedepsei, statul de condamnare poate să
adreseze primei părţi o cerere prin care să solicite ca acesta să se ocupe de executarea condamnării.

Partea solicitată poate, la cererea părţii solicitante, să procedeze la arestarea persoanei condamnate sau
să ia orice altă măsură corespunzătoare, menită să asigure că aceasta nu îi va părăsi teritoriul, chiar
înainte de primirea documentelor în sprijinul cererii sau în aşteptarea hotărârii privind cererea. Cererile
menţionate vor fi însoţite de informaţiile menţionate anterior.

Arestarea, în acest caz, nu poate conduce la agravarea situaţiei penale a persoanei în cauză, iar
transferul executării condamnării nu necesită consimţământul persoanei condamnate.

Acelaşi Protocol adiţional prevede o serie de măsuri ce se iau de către statele semnatare împotriva
persoanelor contra cărora s-au dispus în afara condamnării şi alte măsuri, cum ar fi expulzarea sau
conducerea la frontieră.

Astfel, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea acordul pentru
transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când
condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei
condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în
virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul
statului de condamnare. Statul de executare nu îşi va da acordul în scopul menţionat mai sus decât după
ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.

În vederea aplicării celor menţionate mai sus, statul de condamnare va pune la dispoziţia statului de
executare următoarele documente:

- o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării sale prevăzute;

- o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontieră sau de pe orice altă măsură, în
baza căreia persoanei condamnate, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permisă şederea pe teritoriul
statului de condamnare.

Convenţia prevede şi respectarea principiului specialităţii, în virtutea căruia orice persoană care a fost
transferată în urma aplicării prevederilor de mai sus nu va

fi urmărită, judecată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, nu
va fi supusă oricărei alte îngrădiri a libertăţii sale individuale pentru un fapt oarecare anterior
transferării, altul decât cel care a motivat condamnarea în curs de executare, cu excepţia următoarelor
cazuri:

- când statul de condamnare o autorizează, o cerere va fi prezentată în acest scop, însoţită de

actele doveditoare şi de un proces-verbal judiciar, în care sunt consemnate declaraţiile condamnatului;
această autorizare va fi acordată atunci când infracţiunea pentru care a fost cerută ar atrage ea însăşi
extrădarea potrivit legislaţiei statului de condamnare sau dacă extrădarea ar fi exclusă numai din cauza
cuantumului pedepsei;

- când persoana condamnată care a avut posibilitatea să părăsească teritoriul statului de

executare nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă sau când s-a
reîntors pe teritoriul acestui stat după ce îl părăsise.

Statul de executare poate să ia măsurile necesare în conformitate cu legislaţia sa internă, inclusiv

recurgerea la o procedură în lipsă în vederea întreruperii prescripţiei, dacă aceste măsuri nu contravin
prevederilor susmenţionate.

Preluarea condamnatului de către autorităţile statului de executare suspendă executarea pedepsei în

România, astfel că statul român nu mai poate să asigure executarea ori să continue executarea
condamnării atunci când statul de executare consideră, potrivit legii, ca terminată executarea
condamnării.

Dreptul de a exercita căile extraordinare de atac în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii
definitive de condamnare aparţine statului român, ca stat de condamnare. Condamnatul poate să
exercite sau, după caz, să solicite exercitarea unei căi extraordinare de atac, chiar după transferare.

2.3. Procedura prealabilă

Cererea de transferare formulată de un resortisant străin condamnat de o instanţă română se transmite

Ministerului Justiţiei. La primirea cererii, Ministerul Justiţiei solicită să îi fie transmise, de către
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, actele şi informaţiile prevăzute de lege, în regim de urgenţă .

După primirea actelor şi informaţiilor prevăzute mai sus, Ministerul Justiţiei le va traduce şi apoi le va
transmite, împreună cu cererea de transferare, autorităţii centrale din statul de executare, de la care va
solicita, totodată, transmiterea documentelor prevăzute de lege, precum şi hotărârea privind acceptarea
cererii de transferare.

Prevederile de mai sus nu sunt aplicabile dacă autorităţile române deţin informaţii sau documente care
atrag în mod necesar refuzul transferării. O asemenea soluţie poate fi dată de către Curtea de Apel
competentă, sesizată de procurorul general al curţii, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
Sentinţa Curţii de Apel se motivează şi este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare.

Dacă soluţia de refuz a transferării prevăzută mai sus va rămâne definitivă, Ministerul Justiţiei va
informa autoritatea centrală a statului de executare despre această soluţie în cel mai scurt timp.
Informarea condamnatului se va face de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în timp util,
conform prevederilor legii.
În situaţia în care procedura de soluţionare a cererii de transferare continuă, toate documentele,
inclusiv cele furnizate de statul de executare, sunt supuse mai întâi examenului de regularitate
internaţională, activitate ce se realizează de către Ministerul Justiţiei în conformitate cu prevederile legii.

În cazul în care se stabileşte că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, aceasta va fi transmisă,
însoţită de actele ajutătoare, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
competentă. La dosar se vor ataşa şi înscrisurile depuse în legătură cu cererea de transferare de către
oficiul consular străin competent, în condiţiile legii.

După primirea cererii şi a actelor ajutătoare, procurorul general procedează la luarea unei declaraţii
condamnatului, pentru a se asigura că acesta şi-a dat consimţământul la transferare, personal sau prin
reprezentant, în condiţiile prevăzute de lege. Declaraţiile condamnatului se consemnează într-un proces-
verbal, care se semnează de către procuror şi persoana condamnată.

Procurorului general îi revine obligaţia de a verifica dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar
penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, pentru a informa instanţa.

În vederea soluţionării cererii de transfer, procurorul general sesizează Curtea de Apel în a cărei
circumscripţie se află locul de detenţie ori, în cazul în care condamnatul nu a început executarea
pedepsei, la locul de domiciliu al acestuia.

În situaţia în care obţinerea informaţiilor ar conduce la întârzirea procedurii de transfer, procurorul

general va dispune sesizarea Curţii de Apel, urmând ca acestea să fie obţinute cel mai târziu până la
primul termen de judecată.

Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu citarea persoanei condamnate

care va asistată de un interpret, dacă nu cunoaşte limba în care se desfăşoara judecarea cererii.
Asistenţa juridică nu este obligatorie dar dacă formulează cerere expresă în acest sesn în faţa instanţei,
condamnatul poate fi asistat de un apărător ales ori, în lipsă, de unul numit din oficiu. Judecarea cererii
se face de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea se va motiva în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se va
comunica Ministerului Justiţiei.

Împotriva sentinţei pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare atât procurorul general al
Curţii de Apel, din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei, cât şi condamnatul.

Ministerul Justiţiei va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de executare, cu
privire la soluţia definitivă pronunţată de către instanţele

române asupra cererii de transferare. Potrivit legii, va fi informat în scris şi condamnatul în legătură cu
soluţia definitivă pronunţată de instanţa română.

În cazul în care transferarea condamnatului a fost acceptată, Ministerul Justiţiei informează despre
aceasta Ministerul de Internelor care va asigura predarea sub escortă.

Preluând o serie de dispoziţii din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, legea menţionează şi o situaţie specială când nu se poate aproba transferarea
unei persoane condamnate. Astfel, atunci când, după ce a fost condamnată printr-o hotărâre penală
rămasă definitivă, persoana respectivă evadează în cazul începerii executării pedepsei sau se sustrage de
la executarea pedepsei în cazul în care nu a început executarea, în ambele cazuri refugiindu-se pe
teritoriul statului al cărui resortisant este, statul român va putea adresa acestui stat o cerere de preluare
a executării pedepsei aplicate.

În această situaţie, cererea se formulează de către instanţa de executare, atunci când persoana
condamnată se sustrage de la executarea pedepsei, sau de către instanţa în a cărei circumscripţie se află
locul de deţinere, în cazul în care persoana condamnată a început executarea pedepsei. Cererea poate
include şi solicitarea ca statul pe teritoriul căruia s-a refugiat persoana condamnată să ia măsura
arestării sau orice altă măsură pentru a garanta că persoana condamnată va rămâne pe teritoriul său
până la comunicarea hotărârii asupra cererii de preluare a executării. La cererea în cauză se vor anexa
toate documentele cerute de lege.

2.4. Refuzul opţional al transferării

Cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată de statul român, în principal pentru
următoarele motive:

a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil
în opinia publică din România;

b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport
cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;

c) există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau
într-un termen mult mai scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potivit legii române;

d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la

care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor;

e) daca există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.

Aşadar, nu este nevoie de o îndeplinire cumulativă a acestor situaţii, fiind suficient pentru respingerea
cererii de transfer a unei persoane condamnate, îndeplinirea unei singure situaţii de acest gen.

Secţiunea a 3-a. Procedura de transfer când statul român este stat de executare

3.1. Consimţământul condamnatului, probe necesare

La cerere, statul român este obligat să furnizeze statului de condamnare toate documentele prevăzute
de lege.

Statul român va solicita de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declaraţie în care să se

consemneze consimţământul la transfer, exprimat liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra
consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România. Această activitate se va
realiza prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi respectiv a Oficiului Consular Român
competent.

În verificările efectuate, Oficiul Consular Român va stabili situaţia de fapt, socială şi familială a
condamnatului, ţinând cont de afirmaţiile acestuia şi indicând posibilităţile sale de readaptare în
România. Aceste verificări ale Oficiului Consular se voi materializa într-un document scris, care va fi
trimis autorităţilor competente române.

De asemenea, statul român va cere autorităţii centrale din statul de condamnare să îi furnizeze o copie
de pe cazierul judiciar al condamnatului, precum şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute
de acesta cu medii sociale criminogene.

3.2. Efectele transferării pentru statul de executare

În această situaţie (de stat de executare), autorităţile competente ale statului român sunt obligate:

- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti (în cazul
în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare,
el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare);

- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa

aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi
infracţiune, în condiţiile prevăzute de lege.

La solicitarea statului de condamnare, statul român este obligat sa indice înainte de transferarea
persoanei condamnate, care dintre cele două proceduri menţionate mai sus va fi aplicată. Executarea
pedepsei este guvernată în această situaţie de legea statului român.

Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român
poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la acea prevăzută de legea română
pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este
posibil, în ceea

ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să
agraveze situaţia condamnatului.

În cazul schimbării condamnării, se aplică procedura prevăzută de legislaţia română. În ceea ce priveşte
întinderea conversiunii pedepsei şi a criteriilor aplicabile, instanţa română va trebui să respecte
următoarele condiţii:

a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod explicit sau
implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;

b) nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă pecuniară;

c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de

condamnat;
d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita inferioară a pedepsei
eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite.

Potrivit legii, când procedura de schimbare a condamnării are loc după transferarea persoanei
condamnate, statul român va menţine acea persoană în detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a
asigura prezenţa ei pe teritoriul statului român până la finalizarea acestei proceduri.

3.3. Informaţii privind executarea, încetarea executării

Conform prevederilor legii, statul român va furniza informaţii statului de condamnare în ceea ce priveşte
executarea pedepsei, în următoarele situaţii:

a) când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată;

b) în cazul în care condamnatul a evadat;

c) dacă statul de condamnare solicită un raport special.

În situaţiile menţionate mai sus, aceste informaţii vor fi transmise de Administraţia Naţională a
Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei, care, la rândul său le va retransmite autorităţii centrale a statului de
condamnare. În primul caz, informaţia va fi transmisă când persoana în cauză a executat efectiv
pedeapsa sau aceasta (pedeapsa) este considerată ca fiind executată (persoana respectivă fiind pusă în
libertate), în cel de-al doilea caz, când persoana condamnată a evadat din Penitenciarul în care execută
pedeapsa, iar în cel de-al treilea caz, când statul de condamnare solicită un raport special referitor la
condamnat.

Executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de către statul de condamnare
despre orice hotărâre sau măsură care atrage imposibilitatea continuării executării. Aceasta presupune
obligativitatea statului de condamnare de a comunica statului român orice schimbare de acest gen,
moment în care persoana condamnată va fi pusă în libertate.

3.4. Acceptarea sau respingerea cererii, refuzul opţional, tranzitul

În cazul în care Ministerul Justiţiei din România primeşte o cerere de transferare din partea unui
resortisant român condamnat într-un alt stat, înştiinţează despre această cerere autoritatea centrală din
statul de condamnare, căreia îi solicită toate informaţiile şi documentele prevăzute de lege, precum şi o
declaraţie precizând dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer.

Dacă cererea de transferare este refuzată de statul român, Ministerul Justiţiei îl înştiinţează despre
aceasta pe condamnat, în scris.

În situaţia în care cererea este aprobată de statul român, Ministerul Justiţiei transmite autorităţii
centrale din statul de condamnare documentele prevăzute de lege.
După primirea declaraţiei de consimţământ de la statul de condamnare, Ministerul Justiţiei va trimite
documentele procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel competentă, care, la rândul
său, sesizează Curtea de Apel pentru ca aceasta să recunoască hotărârea străină şi să o pună în
executare, conform legii.

Hotărârea se motivează în termen de trei zile şi este supusă recursului în termen de 10 zile de la
comunicare. Comunicarea hotărârii către condamnat se face prin fax sau prin alt mijloc de transmitere,
la autoritatea centrală din statul de condamnare, de către Ministerul Justiţiei, în cel mai scurt timp
posibil.

Curtea de Apel va emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul Justiţiei îl va transmite
autorităţii centrale competente din statul de condamnare, în vederea transferării persoanei
condamnate.

Predarea condamnatului va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de condamnare, iar preluarea
acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului Internelor, cu înştiinţarea Ministerului
Justiţiei.

Condamnatul transferat în România nu mai poate fi urmărit penal pentru aceeaşi infracţiune care a
constituit obiectul condamnării în străinătate (art. 149).

Potrivit legii, autorităţile, judiciare competente în procedurile menţionate mai sus sunt Curtea de Apel
Bucureşti şi parchetul de pe lângă aceasta.

Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă:

a) procesul în care s-a pronunţat condamnarea nu s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile

pertinente din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

b) împotriva condamnatului s-a pronunţat în România o hotărâre de condamnare pentru aceeaşi

faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect aceeaşi faptă pentru care acesta a fost
condamnat în străinătate;

c) persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un stat, iar legăturile sale
cu statul român nu mai sunt semnificative;

d) persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze

societatea, sau a întreţinut relaţii strânse cu membrii ai unor organizaţii criminale, de natură să facă
îndoielnică reinserţia sa socială în România.

Autoritatea română competentă poate acorda amnistia, graţierea sau comutarea pedepselor aplicate
persoanelor condamnate.

Statul român poate admite o cerere de tranzit pe teritoriul său, al unui condamnat, formulată de către
un stat terţ, dacă acesta din urmă a convenit cu un alt stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul
său.
Potrivit prevederilor legii, statul român poate refuza acordarea tranzitului dacă persoana condamnată
este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România; sau dacă fapta care a atras condamnarea nu
constituie infracţiune, potrivit legii penale române.

Cererile de tranzit şi răspunsurile se comunică potrivit prevederilor examinate anterior, decizia de

aprobare sau respingere fiind a Ministerului Justiţiei, care va comunica de îndată această hotărâre
autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Internelor.

Statul român, căruia îi este cerută tranzitarea, poate menţine condamnatul în detenţie pe perioada strict
necesară tranzitării teritoriului său, detenţie asigurată de Ministerul Justiţiei.

La cererea statului solicitant, statul român, solicitat să acorde tranzitul, poate să dea asigurarea că
persoana condamnată nu va fi nici urmărită, nici deţinută, sub rezerva aplicării dispoziţiilor de mai sus,
nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii pe teritoriul statului român, pentru fapte sau
condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare. De menţionat este că
cererea de tranzit nu este necesară dacă se foloseşte spaţiul aerian românesc şi nu se realizează nicio
aterizare pe teritoriul României.

Procedând la examinarea prevederilor Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate

şi a legii interne, constatăm că, în ceea ce priveşte posibilitatea refuzului acordării tranzitului există o
situaţie specială. Astfel, Convenţia prevede că unul din motivele pentru care un stat poate refuza
acordarea tranzitului este cel referitor la situaţia condamnatului, în sensul că acesta este unul din
resortisanţii săi. Deci, conform prevederilor convenţiei, în virtutea acestei prevederi statul român poate
refuza tranzitul. Folosirea cuvântului „poate” conduce la concluzia că statul român nu este obligat să nu
acorde tranzitul, decizia definitivă rămânând la latitudinea sa. În acelaşi timp, în Legea specială se
prevede că statul român poate refuza acordarea tranzitului atunci când persoana condamnată este
cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.
CURSUL 8. Transferul de proceduri în materie penală

Secţiunea 1 –Dispoziţiile din Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală.

Creşterea criminalităţii în Europa a determinat atitudini şi acţiuni concrete din partea statelor membre
ale Consiliului Europei, ceea ce a condus la apariţia Convenţiei referitoare la transferul de proceduri în
materie penală, instrument european în baza căruia statele membre, în temeiul încrederii reciproce,
organizează urmărirea infracţiunilor la nivel internaţional, cu scopul pedepsirii celor ce au săvârşit
infracţiuni şi pentru evitarea riscurilor care pot apărea ca rezultat al unor conflicte de competenţă.

Instituţia îşi găseşte reglementare şi în Convenţia Europeană de Extrădare dar şi în legislaţia internă.

1.1. Competenţa şi cererea de urmărire

Competenţa de urmărire aparţine oricărui stat contractant, conform propriilor legi penale.

În vederea aplicării prevederilor convenţiei, orice stat contractant, în temeiul propriilor legi, poate să
renunţe la angajarea procedurii de urmărire în justiţie sau sau să o abandoneze, pentru o persoană
suspectă care este sau va fi urmărită pentru aceeaşi infracţiune de către un alt stat contractant. Orice
decizie pe această linie este provizorie, atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre definitivă în celălalt stat
contractant.

Cererea de urmărire poate fi formulată de către un stat pe teritoriul căruia o persoană este suspectă că
a comis o infracţiune către un alt stat pe teritoriul căruia se găseşte persoana considerată vinovată.

Statul solicitat cu urmărirea persoanei vinovate pentru tragerea la răspundere penală va decide asupra
acestei proceduri cu condiţia ca fapta în legătură cu care s- a solicitat începerea urmăririi să fie
considerată infracţiune în cazul comiterii pe teritoriul acestui stat şi când autorul ar fi pasibil de o
condamnare şi în baza legilor acestui stat.

În situaţia în care infracţiunea a fost comisă de o persoană investită cu o funcţie publică în statul
solicitant sau cu privire la o persoană învestită cu o funcţie publică la o instituţie ori la un bun care are
caracter public în acest stat, aceasta va fi considerată în statul solicitat ca şi cum ar fi fost comisă de o
persoană învestită cu o funcţie în acest stat sau cu privire la o persoană, instituţie ori bun corespunzând,
în acest din urmă stat, aceluia ce face obiectul infracţiunii.

Situaţiile expres prevăzute de lege în care un stat contractant poate solicita transferul de proceduri în
materie penală sunt următoarele:

a) dacă acuzatul are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;

b) dacă acuzatul este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul său de origine;

c) dacă acuzatul execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate în statul
solicitat;
d) când acuzatul face obiectul, în statul solicitat al unei urmăriri judiciare pentru aceeaşi infracţiune
sau pentru alte infracţiuni;

e) dacă se consideră că transferul urmăririi este justificat prin interesul de a descoperi adevărul şi,
mai ales, dacă elementele de probă cele mai importante se găsesc în statul solicitat;

f) dacă se consideră că executarea unei eventuale condamnări în statul solicitat este susceptibilă
să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a condamnatului;

g) dacă statul solicitant consideră că nu este în măsură să execute o eventuală condamnare, chiar
atunci când are calea extrădării, şi că statul solicitat este în măsură să o facă.

În situaţia în care acuzatul a fost condamnat efectiv într-un stat contractant, acest stat nu poate solicita
transferul urmăririi pentru unul sau mai multe dintre cazurile menţionate mai sus, decât atunci când nu
poate executa condamnarea respectivă, chiar având calea extrădării, şi atunci când celălalt stat
contractant nu acceptă principiul executării unei hotărâri date în străinătate sau refuză executarea unei
astfel de hotărâri.

Statul solicitat poate refuza cererea de transfer de proceduri penale dacă aceasta nu este conformă cu
condiţiile expres prevăzute de convenţie, dacă poate fi vorba de o încălcare a pricipiului non bis in idem
sau dacă la data menţionată pe cerere este împlinit termenul de prescripţie în statul statul solicitant
conform legislaţiei sale.

Fără a aduce atingere dispoziţiilor menţionate mai sus, statul solicitat nu poate refuza complet sau
parţial acceptarea cererii, decât în unul sau mai multe dintre cazurile următoare:

a) dacă consideră că motivul pe care se bazează cererea nu este justificat;

b) dacă acuzatul nu are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;

c) dacă acuzatul nu este cetăţean al statului solicitat şi nu are reşedinţa sa obişnuită pe teritoriul
acestui stat în momentul comiterii infracţiunii;

d) dacă consideră că infracţiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are un caracter politic sau
este o infracţiune pur militară ori pur fiscală;

e) dacă estimează că există motive serioase să creadă că cererea de urmărire este determinată de
considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice;

f) dacă propria sa lege este deja aplicabilă faptei şi dacă, conform acestei legi, acţiunea publică
este prescrisă la momentul primirii cererii;

g) dacă, în momentul primirii cererii respective, acţiunea publică este prescrisă conform legii
proprii, luându-se în considerare prelungirea cu 6 luni a termenului de prescripţie prevăzut la art. 23;

h) dacă fapta s-a comis în afara teritoriului statului solicitant;

i) dacă urmărirea este contrară angajamentelor internaţionale a statului solicitat;

j) dacă urmărirea este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice din statul solicitat;
k) dacă statul solicitant a încălcat o regulă de procedură prevăzută în prezenta convenţie

Statul solicitat poate revoca acceptarea cererii dacă, ulterior acestei acceptări, se descoperă un motiv
pentru care nu se poate da curs cererii sau există una dintre următoarele situaţii:

a) dacă ar fi evident că prezenţa acuzatului nu poate fi asigurată pentru audiere în acest stat sau
dacă o eventuală condamnare nu poate fi executată în statul respectiv;

b) dacă unul dintre motivele de refuz menţionate mai sus este descoperit înainte de începerea
judecării cazului de către o instanţă;

c) în alte cazuri, dacă statul solicitant este de acord.

1.2. Procedura de transfer

Cererile de urmărire sunt întocmite în scris şi se trimit Ministerului Justiţiei din statul solicitat sau direct
de către autorităţile implicate din statul solicitant, către autorităţile competente din statul solicitat. În
situaţii urgente, atât cererile, cât şi comunicările vor fi trimise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei
Criminale (INTERPOL).

Procedura de trimitere a acestor cereri poate fi reglementată şi prin acorduri, tratate sau alte înţelegeri
bilaterale între cele două state implicate.

Dacă statul solicitat apreciază că cererea în cauză este incompletă, poate solicita completarea
informaţiilor necesare, putând fixa şi un termen de executare pentru statul solicitant.

Cererea de urmărire va fi însoţită de originalul sau o copie certificată a dosarului penal, precum şi de alte
documente utile.

Dacă acuzatul se află în arest preventiv şi dacă statul solicitant nu este în măsură să anexeze
documentele la cererea de urmărire, acestea pot fi trimise ulterior.

Cele două state implicate se vor informa reciproc permanent asupra eventualelor noutăţi apărute în
soluţionarea cererii.

Statul solicitat are, de asemenea, în plus obligaţia de a informa imediat statul solicitant despre decizia
luată în legătură cu soluţionarea cererii. De asemenea, statul solicitat va informa statul solicitant despre
decizia de abandonare a urmăririi sau referitor la decizia luată în legătură cu desfăşurarea procedurii. O
copie certificată de pe orice hotărâre scrisă va fi transmisă statului solicitant.

Autorităţile competente din statul solicitat vor examina cererea pentru transferul urmăririi care le-a fost
adresată. Aceste autorităţi vor decide în conformitate cu propria legislaţie cum vor proceda în
continuare.

Atunci când legea statului solicitat prevede pedepsirea infracţiunii de către o autoritate administrativă,
acest stat va informa, cât mai curând posibil, statul solicitant, cu excepţia cazului în care statul solicitat a
făcut o declaraţie în acest sens.
1.3. Efectele cererii de urmărire

După ce statul solicitant a trimis cererea de urmărire, acesta nu-l mai poate urmări pe acuzat pentru
fapta care a motivat aceasta şi nu mai poate executa o hotărâre pe care a pronunţat-o anterior acesteia.
Până la notificarea deciziei statului solicitat asupra cererii de urmărire, statul solicitant îşi păstrează
dreptul de a proceda la toate actele de urmărire, cu excepţia celor care au drept efect sesizarea instanţei
judecătoreşti sau, eventual, a autorităţii administrative competente pentru a se pronunţa asupra
infracţiunii. Totodată, statul solicitant îşi va relua dreptul de urmărire şi de executare în următoarele
situaţii:

a) dacă statul solicitat îl informează despre decizia sa de a nu da curs cererii,

b) dacă statul solicitat îl informează că refuză acceptarea cererii,

c) dacă statul solicitat îl informează că revocă acceptarea cererii,

d) dacă statul solicitat îl informează despre hotărârea sa de a nu începe urmărirea sau de a o

întrerupe;

e) dacă îşi retrage cererea înainte ca statul solicitat să îl informeze referitor la hotărârea sa de a da
curs cererii respective .

Cererea de urmărire are drept efect prelungirea cu 6 luni a termenului de prescripţie a acţiunii publice ,
în statul solicitant. În situaţia în care competenţa statului solicitat se bazează exclusiv pe dreptul intern,
termenul de prescripţie a acţiunii publice se prelungeşte şi în acest stat (ca în statul solicitant) cu 6 luni.
Cu toate acestea, orice act întrerupător de prescripţie, valabil întocmit în statul solicitant, are aceleaşi
efecte în statul solicitat şi invers.

Dacă urmărirea se realizează în baza aceleiaşi plângeri în cele două state, plângerea depusă în statul
solicitant are aceeaşi valoare ca şi cea din statul solicitant. Când plângerea este necesară doar în statul
solicitat, acest stat poate începe urmărirea chiar şi în absenţa plângerii, dacă persoana îndreptăţită să o
formuleze nu se opune în termen de o lună de la data primirii înştiinţării prin care autoritatea
competentă o informează despre acest drept.

Orice act în scopul urmăririi, îndeplinit în statul solicitant, conform legilor şi reglementărilor sale în
vigoare, are aceeaşi valoare în statul solicitat ca şi cum ar fi fost îndeplinit de către autorităţile acestui
stat.

1.4. Măsurile provizorii în statul solicitat

În condiţiile în care statul solicitant îşi anunţă intenţia de a trimite o cerere de urmărire şi dacă statului
solicitat va avea competenţa de a efectua urmărirea în conformitate cu dreptul său intern statul solicitat
poate, în urma cererii statului solicitant, să treacă, în temeiul prezentei convenţii, la arestarea
preventivă a învinuitului, dacă:
a) legea statului solicitat autorizează detenţia preventivă pentru infracţiunea respectivă;

b) există motive să se creadă că învinuitul va dispărea sau va crea un pericol de distrugere a

probelor.

Cererea de arestare preventivă va menţiona existenţa unui mandat de arestare sau a oricărui act de
aceeaşi forţă, emis în formele prescrise de legea statului solicitant; se va mai menţiona pentru ce fel de
infracţiune se solicită urmărirea penală, când şi unde a fost comisă acea infracţiune, o expunere succintă
a circumstanţelor comiterii faptelor. precum şi descrierea cât mai exactă a învinuitului.

Cererea de arest preventiv este trimisă direct de către autorităţile statului solicitant, Ministerul Justiţiei,
INTERPOL sau alte autorităţi corespondente din statul solicitant, fie prin poştă sau telegraf, fie prin orice
alt mijloc scris sau care a fost acceptat de către statul solicitat. Statul solicitant este informat fără
întârziere în legătură cu rezultatul cererii sale .

După primirea cererii de urmărire însoţită de originalul sau copia certificată a dosarului penal, statul
solicitat are competenţa de a aplica toate măsurile provizorii, inclusiv arestarea preventivă a învinuitului
şi sechestrul pe bunuri, a căror aplicare ar fi permisă de legea sa, dacă infracţiunea pentru care este
cerută urmărirea ar fi fost comisă pe teritoriul său.

Măsurile provizorii sunt reglementate de prevederile menţionate anterior şi de legea statului solicitat.
Legea acestui stat sau convenţia determină şi condiţiile în care aceste măsuri pot înceta. O persoană
deţinută trebuie să fie eliberată în cazul în care a fost arestată în temeiul cererii de arestare provizorie
iar statul solicitat nu a primit cererea de urmărire în termen de 18 zile de la data arestării sau dacă
documentele care însoţesc cererea de urmărire nu au fost primite de către statul solicitat într-un termen
de 15 zile de la primirea cererii de urmărire ; aşadar perioada de detenţie nu va fi în niciun caz mai mare
de 40 de zile în situaţia detenţiei în scopul soluţionării unei cererii de arestare provizorie.

1.7. Pluralitatea de proceduri penale

Orice stat contractant care, înainte de începerea sau în cursul urmăririi pentru o infracţiune pe care nu o
apreciază ca având caracter politic sau militar, are cunoştinţă de existenţa într-un alt stat contractant a
unei proceduri de urmărire în curs, împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceleaşi fapte, examinează dacă
poate fie să renunţe la propria urmărire, fie să o suspende, fie să o transmită celuilalt stat.

În cazul în care consideră oportun ca în stadiul respectiv să nu renunţe la propria urmărire sau să nu o
suspende, anunţă celălalt stat contractant despre aceasta în timp util şi în orice caz înainte de
pronunţarea hotărârii de fond . În această situaţie, statele interesate se străduiesc să facă tot ceea ce
este posibil să determine, după aprecierea în fiecare caz de speţă a circumstanţelor în care se poate
începe urmărirea şi căruia dintre ele îi revine sarcina continuării unei urmăriri unice. În timpul acestei
proceduri de consultări, statele interesate amână pronunţarea hotărârii de fond, fără să fie totuşi
obligate să prelungească această urmărire mai mult de 30 de zile de la expedierea înştiinţării. Aceste
procedurile se impun:
a) statului care a expediat înştiinţarea ce se referă la hotărârea de a continua propria urmărire),
atunci când dezbaterile principale în fond au fost declarate deschise în prezenţa învinuitului, înainte de
expedierea înştiinţării:

b) statului căruia i se adresează înştiinţarea, atunci când aceste dezbateri au fost declarate
deschise, în prezenţa învinuitului, înainte de primirea înştiinţării (art. 31).

În interesul descoperirii adevărului şi aplicării unei sancţiuni adecvate, statele interesate examinează
dacă este oportun ca o urmărire unică să fie intentată de unul dintre ele şi, în caz afirmativ, se străduiesc
să determine care dintre ele va intenta urmărirea atunci când există mai multe fapte distincte
(considerate infracţiuni după legea penală a fiecăruia dintre aceste state) atribuite fie unei singure
persoane, fie mai multor persoane care au acţionat împreună; sau atunci când există o faptă unică, care
constituie infracţiune după legea penală a fiecăruia dintre aceste state, este atribuită mai multor
persoane care au acţionat împreună.

Orice hotărâre produce între statele interesate toate efectele unui transfer de urmărire prevăzut de
convenţie, statul care renunţă la propria sa urmărire este considerat ca şi cum ar fi transferat urmărirea
sa celuilalt stat.

1.8. Non bis in idem

O persoană care a făcut obiectul unei hotărâri penale definitive şi executorii nu poate, pentru aceeaşi
faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă executării unei sancţiuni în alt stat contractant:

a) când aceasta a fost achitată;

b) când sancţiunea impusă a fost executată în întregime sau este în curs de executare, a fost
graţiată sau amnistiată în totalitate sau pentru partea din sancţiune neexecutată sau nu mai poate fi
executată datorită prescripţiei.

c) dacă instanţa a constatat culpabilitatea autorului infracţiunii, fără să pronunţe sancţiunea.

Totuşi, un stat contractant nu este obligat, cu excepţia cazului când el însuşi a solicitat urmărirea, să
recunoască efectul non bis in idem, dacă fapta care a dat loc judecăţii a fost comisă împotriva unei
persoane, instituţii sau unui bun ce are un caracter public în acest stat, sau dacă persoana judecată avea
ea însăşi un caracter public în acest stat.

Un stat contractant în care a fost comisă sau este considerată ca fiind comisă fapta respectivă, conform
legii acestui stat nu este obligat să recunoască efectul non bis in idem decât atunci când statul însuşi a
solicitat urmărirea. Totuşi, dacă o nouă urmărire este intentată împotriva unei persoane judecate pentru
aceeaşi faptă în alt stat contractant, atunci orice perioadă privativă de libertate, efectuată în executarea
hotărârii respective, trebuie să fie dedusă din pedeapsa care va fi eventual pronunţată.

Dispoziţiile susmenţionate ale Convenţiei nu vor împiedica aplicarea dispoziţiilor naţionale mai
favorabile, care se referă la efectul non bis in idem aferent hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
străinătate (art. 37).
Secţiunea a 2-a. Dispoziţiile din legea internă asupra transferului de proceduri în materie penală

2.1. Noţiunea şi condiţiile necesare

Transferul de proceduri în materie penală reprezintă o altă formă de cooperare judiciară internaţională
în materie penală prevăzută de lege.

Unii autori consideră că transferul de proceduri penale reprezintă o transpunere concretă a principiului
„aut dedere, aut judicare” (fie predai fie urmăreşti/judeci), respectiv o consecinţă a refuzului sau a
imposibilităţii de a extrăda persoana solicitată.

Transferul de proceduri în materie penală poate fi definit ca acea formă de cooperare judiciară
internaţională în materie penală prin care, la cererea unui stat (solicitant), un alt stat (solicitat) preia
exercitarea urmăririi penale sau a judecăţii împotriva unei persoane acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni pe teritoriul statului solicitant, dacă statul solicitat are competenţa de a exercita urmărirea,
potrivit unuia din principiile aplicării legii penale în spaţiu.

Transferul de proceduri în materie penală constă, potrivit dispoziţiilor Legii speciale române, în
efectuarea unor proceduri penale sau continuarea unor proceduri iniţiate de autorităţile judiciare
române competente pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române şi transferarea
acesteia unui stat străin.

Legiuitorul a stabilit şi împrejurările concrete în care poate fi solicitat transferul procedurii penale:

- dacă statul solicitat are competenţă de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu poate fi solicitată din
diferite motive;

- când extrădarea a fost solicitată, iar cererea a fost respinsă.

Una dintre situaţiile în care statul român poate refuza extrădarea este cea în care persoana solicitată
este cetăţean român, în virtutea principiului descris anterior al neextrădării propriilor cetăţeni, principiu
specific mai ales sistemelor de drept continental. Ori, întrucât este inacceptabil moral şi inechitabil ca o
persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni să nu fie trasă la răspundere penală, alternativa
inevitabilă în caz de refuz al extrădării este preluarea urmăririi penale ori a judecăţii ori preluarea
executării pedepsei.

De esenţa existenţei transferului de proceduri penale este existenţa cererii formulate de statul solicitant
care în acest fel renunţă la propria jurisdicţie şi deleagă cauza penală autorităţilor competente din statul
solicitat. Fără existenţa acestei cereri, chiar dacă se începe urmărirea penală de către statul unde se
găseşte persoana solicitată (mai ales atunci când este cetăţean al acestui stat), nu se poate vorbi despre
un transfer de procedură, căci statul unde s-a săvârşit sau împotriva căruia s-a săvârşit fapta nu a
renunţat niciodată la jurisdicţia sa asupra faptei sau persoanei şi va insista cu stăruinţă în extrădarea
persoanei, urmărind-o în cazul în care se va afla pe teritoriul altui stat sau va reveni de bună voie pe
teritoriul statului solicitant.
Scopul transferului de proceduri penale este acela de a servi intereselor unei bune administrări a justiţiei
sau de a favoriza reintegrarea socială a condamnatului. Din aceste considerente, condiţiile pentru
acordarea transferului de proceduri sunt ca :

a) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii să se afle în executarea unei pedepse pe teritoriul

statului solicitat, pentru o infracţiune mai gravă decât cea comisă în România;

b) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii să locuiască pe teritoriul statului solicitat şi, în

temeiul legii acestui stat, extrădarea sau predarea să fi fost refuzată sau ar fi refuzată în cazul formulării
unei cereri sau emiterii unui mandat european de arestare;

c) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi, în temeiul
legii acestui stat, recunoaşterea hotărârii penale definitive de condamnare pronunţată de instanţa
română a fost refuzată ori nu corespunde ordinii juridice interne a acelui stat, dacă persoana
condamnată nu a început executarea pedepsei, iar executarea nu este posibilă chiar având deschisă
calea extrădării ori a predării.

Transferul procedurii penale poate fi solicitat şi atunci când autorităţile judiciare române apreciază,
funcţie de particularităţile cauzei, că prezenţa persoanei învinuite de săvârşirea infracţiunii la cercetarea
penală nu poate fi asigurată şi acest lucru este posibil în statul străin.

2.2. Procedura şi transmiterea cererii

Transferul procedurii penale se solicită de către organul de urmărire penală competent, dacă procedura
se referă la activitatea de urmărire penală sau de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în primă
instanţă, dacă procedura se referă la activitatea de judecată.

Cererea de transfer al procedurii penale va fi formulată în baza încheierii prin care instanţa competentă
dispune motivat transferul.

La cererea Ministerului Public ori din oficiu, instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă
sau instanţa pe rolul căreia se află cauza verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru a se dispune transferul proceduni penale.

Încheierea menţionată mai sus poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare pentru cei
prezenţi sau de la comunicare pentru cei lipsă.

Încheierea prin care se dispune transferul procedurii rămasă definitivă suspendă termenul de prescripţie
a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi
demersurilor cu caracter urgent.

Cererea menţionată mai sus este transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
Ministerului Justiţiei însoţită de copii autentice ale tuturor actelor de procedură întocmite în cauză , cele
două instituţii centrale fiind şi cele care vor asigura transmiterea cererii de transfer a procedurii penale
pe una din căile prevăzute de lege.
2. 3. Efectele transferului

După ce transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nicio altă procedură pentru
aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare române.

Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se menţine până la soluţionarea cauzei de către
autorităţile competente ale statului solicitat.

Cu toate acestea, statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea
penală pentru acea faptă dacă statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a
fost transferată sau dacă ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor
prezentei legi, ar împiedica cererea de transfer al procedurii penale.

În caz de condamnare, hotărârea pronunţată în procedura iniţiată sau continuată în statul solicitat
rămasă definitivă se înscrie în cazierul judicar şi se produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost
pronunţată de o instanţă română.

2.4. Preluarea urmăririi sau a procedurii penale

Orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau inslanţelor
române se înaintează, după caz, Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.

Soluţionarea cererii de preluare a urmăririi penale cade în competenţa Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. Cererea de
preluare a judecăţii va fi soluţionată de secţia penală a Curţii de Apel în circumscripţia căreia domiciliază
sau a fost identificată persoana urmărită.

Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune asupra urmăririii date cererii
în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.

Cererea de preluare a judecăţii se transmite de Ministerul Justiţiei Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel competentă să o soluţioneze. Procurorul general competent sesizează Curtea de Apel cu
propunerea de admitere sau de respingere a cererii iar instanţa, competentă va dispune prin încheiere
motivată asupra admisibilităţii cererii. Încheierea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la
pronunţare.

În situaţia în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului
de procedură penală.

Statul român va face cunoscut statului solicitant, prin intermediul Ministerului Justiţiei ori Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, modul de soluţionare a cererii de transfer al
procedurii penale şi va transmite autorităţii străine competente o copie a hotărârii definitive pronunţate
în cauză .
2.5. Aplicarea principiului non bis in idem

Principiul instituit de lege presupune că o persoană împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă
pe teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi
fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai
poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea.

Dispoziţiile menţionate mai sus nu se aplică dacă:

a) faptele vizate de hotărârea străină sau săvârşit în tot sau în parte pe teritoriul României. În acest
caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în parte pe teritoriul statului membru unde s-a
pronunţat hotărârea;

b) faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra siguranţei statului sau
împotriva altor interese esenţiale ale României;

c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român prin încălcarea
obligaţiilor sale de serviciu.

Excepţiile menţionate mai sus nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, statul membru interesat a
cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea persoanei în cauză.
ASISTENŢA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Secţiunea 1-a. Evoluția istorică a asistenţei judiciare internaţionale

Asistenţa judiciară internaţională în materie penală este o altă formă de cooperare judiciară
internaţională, menţionată expres în art. 1 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004 republicată iar formele
pe care aceasta o poate îmbrăca sunt enumerate în art. 228 din legea specială.

Noţiunea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală a fost acceptată de către doctrină la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul următor, nefiind definită în mod concret şi fiind asimilată în
totalitate celei de cooperare judiciară internaţională înmaterie penală.

Specialiștii în domeniul criminalității transfrontaliere avertizau că, pe fondul creşterii dezvoltării

transporturilor şi a posibilităţilor reale de deplasare ale elementelor infractoare, singura posibilitate de
prevenire şi combatere a acestui flagel o reprezenta cooperarea între toate statele lumii, totuşi paşi
importanţi în acest domeniu nu s-aurealizat decât începând cu cea de-a doua jumătate a secolului
trecut.

În România, primele forme de asistenţă judiciară internaţională în materie penală au apărut la sfârşitul
secolului al XIX-lea fiind inserate în convenţiile bilaterale încheiate de statul român.

Modalităţile de realizare a asistenţei juridice internaţionale în materie penală sunt legate unele de
altele, se întrepătrund şi se completează reciproc. Sunt relevante sub acest aspect motivele de
fundamentare indicate în preambulul unor convenţii, precum Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală care afirmă:

„considerând că asistenţa judiciară este o materie conexă celei a extrădării, care a făcut deja obiectul
unei convenţii din data de 13 decembrie 1957” sau Convenţia europeană privind transferul de
procedure în materie penală: „considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai strânsă
uniune între membrii săi, intenţionând să completeze ceea ce deja a adoptat în domeniul dreptului
penal pentru a ajunge la o sancţiune mai justă şi mai eficientă”

Totuşi, în legislaţia internă a României din perioada interbelică nu erau prevăzute norme care să
reglementeze acest domeniu.

În convenţiile încheiate de România în perioada respectivă, noţiunile de asistenţă internaţională în

materie penală, precum şi cea de cooperare judiciară

internaţională în materie penală nu erau menţionate expres, ci puteau fi deduse din redactare iar
implicaţiile formelor de cooperare se puteau încadra în noţiunea complex de cooperare internaţională în
materie penală.

Astfel, trimiteri la instituţii de cooperare judiciară în materie penală întâlnim în Convenţii bilaterale de
extrădare încheiate de România cu state europene, convenţii care menţionau existenţa unor instituţii
specifice între care:
- extrădarea;

- remiterea de obiecte „furate sau găsite în posesiunea individului a cărui extrădare se cere,
instrumentele sau uneltele de care s'ar servi pentru a comite crima sau

delictul ce i se impută ca şi toate piesele de convincţiune, se vor libera Statului reclamant”;

- ascultarea unor martori „dacă într-o cauză penală nepolitică prezentarea în

persoană a unui martor în cealaltă ţară este necesară sau dorită guvernul său îl va invita a se conforma
invitaţiunei ce i s'a făcut şi, în caz de consimţământ i se vor acorda cheltuieli de drum şi de şedere, după
tarifele şi regulamentele în vigoare în ţara în care ascultarea va trebui să aibă loc, afară de cazul când
guvernul rogator va socoti că trebuie alocată o mai mare indemnitate martorului”;

- comisii rogatorii „sau să facă orice alt act de instrucţiune judiciară, se va trimite pentru acest
scop o comisiune rogatorie pe cale diplomatică, şi se va da urmare

conform legilor ţării în care va trebui să se urmeze ascultarea martorilor sau actul de instrucţiune”;

- comunicarea reciprocă a deciziilor de condamnare, referitoare la cetăţenii proprii

„cele două guverne se obligă a-şi comunica reciproc, iarăşi fără restituiri de cheltuieli, deciziunile de
condamnare pentru crime şi delicte de orice fel, care se vor fi pronunţat de tribunalele unuia din cele
două State contra supuşilor

celuilalt”.

Codul penal Carol al II-lea prevede o serie de norme specifice cooperării juridice internaţionale. Astfel, în
art. 8 alin. 1- 4 şi 6 sunt prevăzute cazurile în care sunt recunoscute legile penale străine iar în art. 12-15
se prevăd situaţiile în care sunt recunoscute hotărârile penale străine.

În cea de-a doua jumătate a secolului trecut, creşterea criminalităţii transfrontaliere a determinat
implicit o anumită intensificare a eforturilor statelor lumii pentru realizarea unei asistenţe judiciare cât
mai eficiente, cu efecte pozitive în planul reducerii

criminalităţii.

În acest context, Consiliul Europei a adoptat la 20 aprilie 1959 la Strasbourg Convenţia europeană de
asistenţă judiciară în materie penală, primul instrument internaţional adoptat în domeniul asistenţei
judiciare, convenţie completată ulterior de Protocolul adiţional adoptat în aceeaşi localitate, mult mai
târziu, respectiv la 17 martie 1978 şi de cel de-al doilea Protocol adiţional adoptat la Strasbourg la 8
noiembrie 2001.

O scurtă analizare a convenţiei dar şi completărilor ce i-au fost aduse prezintă

actualitatea instrumentului juridic chiar şi în prezent. Astfel, potrivit prevederilor

Convenţiei Europene de asistenţă judiciară în materie penală, „părţile contractante se angajează să-şi
acorde reciproc, potrivit dispoziţiilor prezentei convenţii, asistenţa judiciară cea mai amplă cu putinţă în
orice procedură privitoare la infracţiuni a căror reprimare este, în momentul solicitării asistenţei, de
competenţa autorităţilor judiciare ale părţii solicitante”.

Asistenţa judiciară putea fi refuzată:

a) dacă cererea se referea la infracţiuni considerate de partea solicitată fie infracţiuni politice, fie
infracţiuni conexe la infracţiuni politice, fie infracţiuni fiscale;

b) dacă partea solicitată considera că îndeplinirea cererii este de natură să aducă

atingere suveranităţii, securităţii, ordinii publice sau altor interese esenţiale ale sale.

Prin cel de-al doilea Protocol adiţional, prevederile Convenţiei conţinute de art. 1 au fost înlocuite, cu
următoarele dispoziţii:

„Părţile se angajează să-şi acorde reciproc, conform dispoziţiilor prezentei convenţii şi în cele mai scurte,
termene, asistenţa judiciară cea mai amplă cu putinţă în orice procedură privitoare la infracţiuni a căror
reprimare este, în momentul solicitării asistenţei de competenţa autorităţilor judiciare ale părţii
solicitante.

Prezenta convenţie nu se aplică nici executării hotărârilor de arestare şi de

condamnare, nici infracţiunilor militare care nu constituie infracţiuni de drept comun.

Asistenţa judiciară va putea fi, de asemenea, acordată în proceduri privitoare la fapte ce sunt pasibile de
pedeapsă, conform dreptului naţional al părţii solicitante sau al părţii solicitate, cu titlu de infracţiuni,
urmărite de autorităţile administrative a căror hotărâre poate da loc la un recurs în faţa unei instanţe
competente, în special materie penală.

Asistenţa judiciară nu va fi refuzată pentru simplul motiv că faptele respective pot angaja răspunderea
unei persoane juridice în partea solicitantă”.

În legislaţia română din perioada de dictatură comunistă asistenţa judiciară internaţională era prevăzută
în Titlul IV, Capitolul VI, art. 513-522 C.proc.pen.

În încercarea de a se realiza o clasificare, în doctrină s-a apreciat că formele de asistenţă juridică

internaţională pot fi clasificate în:

- forme consacrate şi forme eventual acceptate, după cum ele funcţionează pe bază de tratate
(sau convenţii) sau în afara acestora;
- forme generale care servesc, de regulă, la ducerea luptei contra fenomenului

infracţional şi forme speciale care pot servi la darea unui ajutor direct la urmărirea şi reprimarea unei
infracţiuni concrete.

La rândul lor, formele consacrate se împart în forme cu caracter informativ (care privesc infracţiunea în
general) şi forme cu caracter procesual (care privesc o infracţiune concretă).

Din categoria formelor consacrate de asistenţă juridică ce au ca obiect procurarea de informaţii, deci
forme cu caracter informativ, făceau parte:

- remiterea de copii sau extrase de pe hotărârile penale;

- remiterea fişelor de antecedente penale;

- schimbul internaţional de informaţii privind o serie de probleme care interesează statele în lupta
lor comună contra criminalităţii.

Formele de asistenţă cu caracter procesual în vechea reglementare erau:

- cooperarea organelor de poliţie judiciară;

- efectuarea de comisii rogatorii;

- înmânarea de citaţii;

- remiterea de deţinuţi în scopul audierii sau al unei confruntări;

- transmiterea de piese judiciare;

- extrădarea;

- recunoaşterea hotărârilor penale străine.

Într-o opinie se aprecia că „în accepţiunea sa largă asistenţa judiciară internaţională în materie penală
cuprinde cooperarea organelor de poliţie judiciară, condiţiile de recunoaştere şi executare a hotărârilor
judecătoreşti penale, reglementarea extrădării, comisiile rogatorii internaţionale în materie penală etc."

Prin asistenţă juridică penală cu caracter judiciar (accepţiunea restrânsă a noţiunii de asistenţă juridică
internaţională în materie penală) se înţelegea asistenţa pe care organelle judiciare dintr-un stat o acordă
în cursul desfăşurării unui proces penal organelor judiciare din statul unde are loc procesul şi care
constă, în concret, din efectuarea, predarea sau comunicarea unor acte procedurale necesare
soluţionării acelui proces.

De altfel, şi Codul de procedură penală prevede modalităţile de reglementare a asistenţei judiciare

internaţionale stabilind totodată ordinea de prioritate a acestor modalităţi în eventualitatea coexistenţei
lor, şi anume: convenţiile, reciprocitatea, dreptul intern. În doctrină se apreciază că: „în cod sunt
reglementate condiţiile de realizare a asistenţei judiciare internaţionale în materie penală privitoare la
două instituţii: comisiile rogatorii internaţionale şi recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte
judiciare străine.

Doctrina apreciază că dispoziţiile din art. 514-522 C.proc.pen. îşi vor

găsi aplicarea numai în lipsa convenţiilor internaţionale sau a reciprocităţii; ele pot servi însă şi la
completarea lacunelor existente atunci când e cazul.

Aşadar, legislația din perioada comunistă nu recunoştea decât două forme de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală, respectiv comisia rogatorie şi recunoaşterea hotărârilor penale sau a
altor acte judiciare străine. De altfel, sintagma

„cooperare judiciară internaţională în materie penală" nu era definită explicită de legiuitor sau de
doctrină, noţiunea folosită era cea de „asistenţa judiciară internaţională".

În acelaşi timp, în Codul de procedură penală erau menţionate doar două forme de asistenţă judiciară
internaţională, restul formelor fiind prevăzute în modalităţi diferite în convenţiile internaţionale
ratificate de România, nici măcar extrădarea nu era menţionată în legea internă nici măcar ca formă de
asistenţă judiciară internaţională, apărând ulterior ca o instituţie de sine stătătoare.

După 1990, odată cu deschiderea spre spaţiul vest-european şi demersurile realizate în acest sens de
guvernele care s-au succedat la conducerea ţării, sintagma de asistenţă judiciară internaţională a căpătat
un alt înţeles, fiind la momentul actual considerată doar o formă de cooperare judiciară internaţională în
materie penală, formă care se realizează prin mai multe modalităţi.

Cu toate acestea, până la apariţia Legii nr. 302/2004, atât legislaţia, cât şi doctrina au abordat instituţia
asistenţei judiciare internaţionale într-o manieră asemănătoare perioadei anterioare.

În accepţiunea sa largă, asistenţa judiciară internaţională în materie penală cuprinde cooperarea

organelor de Poliţie judiciară, condiţiile de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti penale,
reglementarea extrădării, comisiile rogatorii internaţionale în materie penală.

În doctrină s-a apeciat că: „lupta contra fenomenului infracţional necesită combaterea lui nu numai în
limitele hotarelor unor ţări, ci impune măsuri de colaborare şi convenţii de asistenţă judiciară cu toate
statele vecine şi cu o seamă de alte ţări.

În materia asistenţei judiciare, în lipsa unor convenţii internaţionale, pot căpăta eficienţă regulile
generale ale reciprocităţii, foarte frecvent întâlnită în domeniul relaţiilor internaţionale.

Până la apariţia Legii nr. 302/2004 (cu modificările şi completările ulterioare), în doctrină s-a susţinut
existenţa a două forme de asistenţă juridică internaţională în materie penală, şi anume forme cu
caracter informativ - cele care ajută la prevenirea infracţiunilor - şi forme cu caracter procesual - care
vizează efectuarea unor acte procedurale, precum şi predarea sau comunicarea unor acte procedurale
necesare soluţionării unei cauze penale.

Analizând cele două forme s-a apreciat că „formele de asistenţă cu caracter informativ ajută, în
principal, activitatea de prevenire a infracţiunilor. Schimbul de
informaţii privind asistenţa juridică în materie penală are loc între state pe baza

convenţiilor sau tratatelor încheiate. Astfel, statele, prin tratatele de asistenţă juridică, pot conveni să-şi
transmită reciproc copii sau extrase de pe hotărârile de condamnare, hotărâri care privesc cetăţenii
statelor între care s-a încheiat tratatul.

Definirea asistenţei judiciare internaţionale în materie penală

În literatura de specialitate s-a apreciat că „noţiunea de asistenţă judiciară internaţională reprezintă, de

fapt, sensul restrâns al noţiunii de asistenţă juridică internaţională în materie penală, ceea ce înseamnă
că noţiunea de asistenţă juridică internaţională o include pe cea de asistenţă judiciară internaţională”.
De altfel, „şi în concepţia legislativă de la momentul adoptării Legii nr. 302/2004, noţiunii de asistenţă
judiciară internaţională i s-a dat un sens mai larg, incluzând şi alte forme de cooperare care nu vizează
exclusiv sprijinul pe care organele judiciare dintr-un stat îl acordă, în cursul desfăşurării unui proces
penal, organelor judiciare din statul în care are loc activitatea judiciară (cum ar fi transferarea
persoanelor condamnate în străinătate sau extrădarea în vederea executării unei condamnări”.

În literatura juridică de specialitate, „noţiunii de asistenţă

judiciară internaţională i s-au dat două accepţiuni:

- în sens restrâns, asistenţa judiciară include notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile
rogatorii şi mijloacele modeme de investigaţie (audierile prin videoconferinţe, echipele comune de
anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră etc. );

- în sens larg, asistenţa judiciară include şi transferul de proceduri, precum şi recunoaşterea

hotărârilor”.

Într-o altă opinie, despre asistenţa juridică internaţională în materie penală, se apreciază că: „spre
deosebire de conlucrare sau colaborare, asistenţa juridică internaţională în materie penală constă în
ajutorul pe care statele şi-l acordă reciproc pentru combaterea criminalităţii pe teritoriul naţional,
pentru realizarea şi buna administrare a justiţiei

proprii, ca atribut al suveranităţii lor. Asistenţa juridică este o formă de cooperare internaţională care,
spre deosebire de conlucrarea internaţională în combaterea unor anumite categorii de infracţiuni
transnaţionale comise de asociaţii sau grupuri criminale, se realizează prin concursul dat de un stat
pentru a-şi îndeplini funcţia de realizare a justiţiei ca expresie a suveranităţii sale”.

Asistenţa juridică între state, ca formă de cooperare internaţională în materie penală, se realizează prin
următoarele modalităţi:

- extrădarea reciprocă a infractorilor refugiaţi pe teritoriul lor;

- transferul reciproc de proceduri în materie penală;

- acordarea reciprocă de asistenţă judiciară în materie penală;

- transferul reciproc al persoanelor condamnate;

- recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine”.

Referindu-se la asistenţa judiciară internaţională, se apreciază că: „în condiţiile săvârşirii unor infracţiuni
pe teritoriul unui stat de către persoane aparţinând altui stat sau în cazul organizaţiilor criminale
internaţionale care implică săvârşirea de infracţiuni pe teritoriul mai multor state, sunt necesare acţiuni
şi reglementări de colaborare internaţională pe plan judiciar. Această colaborare se obţine prin
încheierea de tratate internaţionale de asistenţă juridică şi judiciară între state, pe baza unor
recomandări ale convenţiilor internaţionale în acest domeniu.

În cazul în care se pune problema unei asistenţe judiciare între statul nostru şi alt stal, regulile convenite
în tratatul de asistenţă judiciară îşi au deplină aplicare. Fiind însă posibilă o colaborare între statul nostru
şi un stat cu care nu avem tratat de asistenţă judiciară, în practică se pot folosi reguli stabilite pe bază de
reciprocitate. În fine, în cazul în care nici astfel de reguli nu sunt stabilite, Codul de procedură penală din
1968 a adoptat, în art. 513-521, norme după care să se conducă asistenţa juridică internaţională.

Astfel de norme pot fi stabilite şi prin legi speciale, cum au fost, de exemplu, Legea nr. 296/2001 privind
extrădarea, Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională, Legea nr. 756/2001 privind
transferarea persoanelor condamnate în străinătate”.

Legislația națională a instituit formele de asistență judiciară în materie penală prin dispozițiile din Legea
nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară în materie penală, dispoziții normative inspirate
din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie
1959. Astfel, Potrivit actualei reglementări, conceptul de cooperare judiciară internaţională se apropie
de sensul larg al noţiunii de asistenţă juridică internaţională în materie penală, iar asistenţa juridică
internaţională se consideră ca fiind doar una din formele de cooperare judiciară internaţională".

În concepţia actuală a Legii nr. 302/2004, republicată, asistenţa judiciară internaţională cuprinde
îndeosebi următoarele activităţi:

a) comisiile rogatorii internaţionale;

b) audierile prin videoconferinţe;

c) înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;

d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;

e) cazierul judiciar;

f) alte forme de asistenţă judiciară.

Cererea de asistenţă judiciară internaţională trebuie să indice:

- denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii Judiciare solicitate;

- obiectul şi motivele cererii;

- calificarea judiciară a faptelor;

- datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau

expertului, după caz;

- încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor.

La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcţie de natura şi obiectul cererii.

Actele anexate cererii de asistenţă judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind
scutite de orice alte formalităţi de supra-legalizare.

Convenţia de punere în aplicarea Acordului Schengen

În cadrul capitolului 2 al Convenţiei de punere în aplicare a acordului Schengen, intitulat „Asistenţa

reciprocă în materie penală”, sunt menţionate o serie de norme specifice care completează Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.

În Convenţie sunt menţionate domeniile în care se acordă asistenţa reciprocă, şi anume:

- în acţiuni intentate de autorităţile administrative cu privire la acte care sunt pedepsibile

conform legislaţiei naţionale a uneia din cele două părţi contractante, sau a ambelor, reprezentând
încălcări ale actelor cu putere de lege, şi în cazurile când decizia poate da naştere la o acţiune intentată
într-o instanţă care are competenţă în special în materie penală

- în acţiuni pentru solicitarea de daune pentru cazurile de urmărire penală sau condamnare
eronată;

- în proceduri de graţiere;

- în acţiuni civile combinate cu acţiuni penale, atâta timp cât instanţa penală nu a pronunţat încă
o decizie definitivă în acţiunea penală;

- la înmânarea de documente juridice cu privire la aplicarea unei sentinţe sau a unei măsuri
preventive, impunerea unei amenzi sau a plăţii cheltuielilor de judecată;

- cu privire la măsuri legate de amânarea pronunţării unei sentinţe sau suspendarea executării
unei sentinţe sau a unei măsuri preventive, la eliberarea condiţionată sau la suspendarea sau
întreruperea executării unei sentinţe sau a unei măsuri preventive.

Cu privire la condiţionarea comisiile rogatorii pentru percheziţii sau de confiscare, Convenţia prevede
doar două condiţii pe care statele contractante le pot pune pentru admiterea lor, şi anume :
a) actul care duce la iniţierea comisiilor rogatorii se pedepseşte de legislaţia ambelor

părţi contractante printr-o sancţiune care implică privarea de libertate sau un ordin de detenţie pe o
perioadă maximă de cel puţin şase luni, sau se pedepseşte în legislaţia uneia din cele două părţi
contractante cu o sancţiune echivalentă şi în legislaţia celeilalte părţi contractante ca reprezentând o
încălcare a reglementărilor legale pentru care autorităţile administrative intentează o acţiune, şi dacă
decizia poate conduce la o acţiune într-o instanţă care are competenţă în special în materie penală;

b) executarea comisiilor rogatorii este compatibilă cu legislaţia părţii contractante solicitate.

De asemenea, în scopul facilitării asistenţei reciproce în materie penală

„fiecare parte contractantă poate trimite documente procedurale direct prin poşta persoanelor care se
află pe teritoriul unei părţi contractante.

Părţile contractante vor înainta Comitetului executiv o listă a documentelor care pot fi transmise în acest
mod”. Documentul va fi transmis în limba pe care o înţelege persoana căreia îi este adresat.

Convenţia prevede că: „experţii sau martorii care nu răspund unei citaţii de înfăţişare care le este trimisă
prin poştă nu vor fi supuşi niciunei pedepse sau măsuri de constrângere, chiar dacă citaţia conţine un
avertisment de pedepsire, cu condiţia ca ulterior să nu intre în mod voluntar pe teritoriul părţii
solicitante şi să nu fie citaţi din nou pe teritoriul respectiv, în mod corespunzător. Autorităţile care
expediază prin poştă o citaţie de înfăţişare vor veghea ca aceasta să nu comporte un avertisment de
pedepsire.

Dacă actul în legătură cu care s-a făcut o cerere de asistenţă este sancţionabil de legea ambelor părţi
contractante ca fiind o încălcare a reglementărilor legale pentru care autorităţile administrative
intentează o acţiune şi dacă decizia poate conduce la o acţiune

într-o instanţă care are competenţă în special în materie penală, se va ajunge, în principiu,

la procedura specifică pentru transmiterea documentelor procedurale, dar acestea pot fi transmise prin
intermediul autorităţilor judiciare ale părţii contractante solicitate dacă adresa destinatarului este
necunoscută sau dacă partea contractantă care face solicitarea cere ca un document să fie înmânat
personal.

Cererile de asistenţă se pot face direct între autorităţile judiciare, putându-se returna aceleaşi canale. De
asemenea, aceste cereri pot fi trimise şi prin Ministerele

de Justiţie sau prin birourile centrale naţionale ale Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Judiciare.

Cererile pentru transferul temporar sau tranzitul persoanelor care sunt în arest preventiv sunt deţinute
sau fac obiectul unei pedepse privative de libertate, precum şi schimbul periodic sau ocazional de date
din cazierele judiciare trebuie să se facă prin Ministerele de Justiţie.
Convenţia privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene şi Protocolul adiţional

Cooperarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se realizează, în principal, prin semnarea sau
aderarea la convenţii internaţionale, prin care îşi asumă obligaţii de a reprima, prin mijloace proprii,
anumite categorii de infracţiuni.

Pot fi menţionate în acest sens convenţiile internaţionale pentru reprimarea unor infracţiuni privind
traficul ilicit de droguri, de arme sau de persoane, terorismului, corupţiei, spălării banilor sau a
produselor infracţiunii etc.

Instrumentul internaţional în baza căruia s-a realizat asistenţa judiciară în materie penală între statele
membre ale Consiliului Europei a fost Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 şi Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978.

În completarea acestei convenţii, la 14 iunie 1985 a fost adoptat Acordul Schengen, la 29 mai 2000 a fost
adoptată Convenţia privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale
Uniunii Europene, iar la l6 octombrie 2001 Protocolul adiţional la aceasta, documentele pe care şi
România le aplică în prezent în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene.

Convenţia prevede că asistenţa judiciară va fi acordată în acţiunile intentate de autorităţile

administrative în legătură eu faptele care sunt pasibile de pedeapsă în conformitate cu legea naţională a
Statului Membru solicitant sau solicitat, sau a ambelor, în virtutea faptului că sunt încălcări ale regulilor
de drept, şi în cazul în care decizia poate da naştere la o acţiune în faţa unui tribunal care are jurisdicţie
în special pe probleme penale. De asemenea, asistenţa judiciară va fi de asemenea acordată în legătură
cu acţiunile penale şi cu acţiunile la care se face referire la paragraful 1 care se referă la delictele sau la
încălcările pentru care o persoană juridică poate fi considerate responsabilă în Statul Membru solicitant.

Formalităţile şi procedurile în executarea cererilor de asistenţă judiciară vor viza următoarele:

a) după acordarea asistenţei judiciare, Statul Membru solicitat va îndeplini formalităţile şi

procedurile indicate în mod expres de Statul Membru solicitant, dacă nu se prevede altfel în Convenţie şi
cu condiţia ca aceste formalităţi şi prevederi să nu contravină principiilor fundamentale de drept din
Statul Membru solicitat;

b) statul membru solicitat va executa cererea de asistenţă cât mai curând posibil, luând în
considerare în măsura în care este posibil termenele procedurale ca şi celelalte termene indicate de
Statul Membru solicitant, care va explica motivele acestor termene;

c) în cazul în care cererea nu poate fi executată, sau nu poate fi executată în totalitate în

conformitate cu cerinţele stabilite de Statul Membru solicitant, autorităţile Statului Membru solicitat vor
informa prompt autorităţile statului membru solicitant,
indicând condiţiile în care ar fi posibil să execute cererea Autorităţile Statului Membru solicitant şi
solicitat pot conveni ulterior asupra măsurilor care trebuie să fie luate în continuare în legătură cu
cererea, în cazul în care este necesar ca o astfel de măsură să depindă de îndeplinirea acestor condiţii;

d) în cazul în care se apreciază că termenul stabilit de Statul Membru solicitant pentru executarea
cererii sale nu poate fi respectat, şi orice întârziere va avea drept rezultat încălcarea materială a
procedurilor care sunt efectuate în Statul Membru solicitant, autorităţile Statului Membru solicitat vor
indica perioada estimativă de timp necesară pentru îndeplinirea cererii. Autorităţile Statului Membru
solicitant şi ale Statului Membru solicitat pot conveni ulterior măsurile suplimentare care trebuie să fie
luate în legătură cu cererea.

e) referitor la transmiterea cererilor de asistenţă judiciară şi schimbul spontan de informaţii, care

se va realiza între Statele Membre, Convenţia prevede o serie de reglementări, şi anume:

- cererile de asistenţă judiciară şi de schimb spontan de informaţii vor fi întocmite în scris şi prin orice
mijloc capabil să producă o evidenţă scrisă, în condiţii care săpermită Statului Membru destinatar să
stabilească autenticitatea acestora. Aceste cereri vor fi făcute direct între autorităţile judiciare cu
competenţă teritorială şi restituite prin aceleaşi canale;

g) orice informaţii transmise de un Stat Membru în vederea procedurilor în faţa tribunalelor unui Stat
Membru pot face obiectul comunicărilor directe dintre autorităţile judiciare competente.

De asemenea, cererile pot fi trimise sau restituite în anumite cazuri:

- între două autorităţi centrale a două State Membre;

- între o autoritate judiciară a unui stat membru şi o autoritate centrală a unui Stat Membru, în
caz de urgenţă, orice cerere de asistenţă judiciară poate fi făcută prin

intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (INTERPOL) sau orice alt organism competent
în conformitate cu prevederile adoptate urmare a Tratatului Uniunii Europene.

Potrivit prevederilor Convenţiei, prin intermediul autorităţilor centrale ale statelor membre, vor fi făcute
următoarele categorii de cereri sau comunicări:

‐ cererile pentru transfer temporar sau tranzit de persoane care se află în custodie

‐ notificările de informaţii din arhivele judiciare.

Totuşi, cererile pentru copii ale condamnărilor şi măsurilor pot fi făcute în mod direct la autorităţile
competente .

Convenţia prevede următoarele forme specifice de asistenţă judiciară:

a) remiterea de bunuri şi obiecte;

b) transferul temporar de persoane deţinute în scopul urmăririi;

c) audieri prin videoconferinţe;

d) audierea martorilor şi a experţilor prin teleconferinţă;

e) livrări supravegheate;

f) echipe comune de anchetă;

g) anchete sub acoperire

Cursul 11. Alte forme de asistență judiciară în materie penală

Transmiterea spontană de informaţii- prevăzut şi în cadrul Convenţiei din 29 mai 2000, unde la art. 7 se
arată că:.. (vezi textul conv. ) şi în cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţie europeană de asistenţă
judiciară în materie penală (idem).

Potrivit legii interne, autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităţilor
competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că
acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau când informaţiile ar putea
conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară.

Statul român poate impune anumite condiţii privitoare la modul de utilizare a informaţiilor transmise,
potrivit prevederilor stipulate mai sus, iar statul străin este obligat să respecte condiţiile impuse. Aşadar
că această formă de asistenţă judiciară rămâne la aprecierea exclusivă a autorităţilor române, care pot
transmite orice informaţie care poate fi utilă unui stat străin, fără ca acestă informaţie să fie solicitată de
statul respectiv.

Cu privire la modalităţile prin care se pot obţine aceste categorii de informaţii, considerăm ca sunt mult
mai diverse decât cele prevăzute de lege. Apreciem că prevederea legii referitoare la obţinerea unor
informaţii „în cadrul unei anchete” este exemplificativă şi nu limitativă. În acest context, considerăm că
se poate transmite unui străin orice informaţie referitoare la prevenirea şi combaterea unor acte ilegale,
indiferent de modalitatea prin care au fost obţinute de către organele abilitate ale stalului român
(judiciare sau extrajudiciare).

5. Livrările supravegheate, prev. şi în Convenţia din 29 mai 2000 iar în legislaţia noastră internă în art.
237 din Legea specială, unde se menţionează că: autorităţile judiciare române competente autorizează,
la cerere, în condiţiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate în cadrul unor proceduri penale
privind infracţiuni care pot da loc la extrădare. Livrările supravegheate se derulează pe teritoriul
României potrivit prevederilor legii române. Autorităţile judiciare române pot solicita asistenţă altui stat,
în legătura cu livrările supravegheate pe teritoriul acestuia, în temeiul textului prevăzut mai sus

În legislaţia internă, se fac referiri exprese la livrarea supravegheata în Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate şi în Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Potrivit legii, livrarea supravegheată este o „metodă folosită de instituţiile sau organele legal abilitate, cu
autorizarea şi sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul
ţării a drogurilor ori precursorilor şi bunurilor care fac obiectul unor infracţiuni sau ale căror deţinere şi
comercializare sunt
interzise, în scopul descoperirii activităţilor infracţionale şi al identificării persoanelor implicate, în
situaţii excepţionale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea uneia
dintre infracţiunile menţionate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi
prin alte mijloace, Poliţia Română poate folosi informatori” - legea de organizare şi funcţionare a poliţiei
defineşte această instituţie într-un cadru mai larg,

În ceea ce priveşte procedura, menţionăm că autorizarea pentru efectuarea de livrări supravegheate, cu

sau fără sustragerea sau substituirea totală ori parţială a bunurilor care fac obiectul livrării, este dată de
către procurorul desemnat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, la solicitarea instituţiilor sau a organelor legal abilitate, prin ordonanţă motivată, care trebuie
să cuprindă următoarele:

- data şi locul întocmirii;

- numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;

- cauza la care se referă;

- obiectul actului sau măsurii procesuale;

- temeiul legal al măsurii procesuale;

- semnătura celui care a întocmit-o.

Potrivit prevederilor Legii nr. 39/2003, pe lângă menţiunile de mai sus, ordonanţa motivată trebuie să
mai cuprindă:

a) indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;

b) detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate şi, după caz, la bunurile care
urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea;

c) timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea
efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;

d) datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.

Livrarea supravegheată nu se va autoriza în cazul în care prin aceasta s-ar pune în pericol siguranţa
naţională, ordinea sau sănătatea publică.

Anchete sub acoperire - formă de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, prevăzută de lege
și de Convenţia din 29 mai 2000, pe lângă alte forme de asistenţă judiciară reciprocă în materie penală,
menţionează şi posibilitatea statelor membre de a efectua anchete sub acoperire (vezi textul convenţiei)

În Legea specială, se arată că:

„(1) Statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea
unor anchete de către agenţi sub acoperire.

(2) Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române.

(3) În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili
modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutul juridic al agenţilor”

- procedura se realizează în conformitate cu legislaţia internă a statului pe teritoriul căruia s-a

convenit a se efectua o asemenea activitate.

- Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri este primul act
normativ intern care tratează instituţia „investigatorului sub acoperire” (ofiţer acoperit), aşa cum este
definită în Convenţia din 29 mai 2000.

A. Potrivit Legii nr. 143/2000, investigatorii acoperiţi sunt „poliţişti special desemnaţi să efectueze,
cu autorizarea procurorului, investigaţii în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi
identificarea făptuitorilor şi acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o
perioadă determinată.

Procedura - procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea faptelor,
identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă, în situaţii în care există indicii temeinice că a
fost săvârşită sau că se pregăteşte comiterea unei infracţiuni prevăzute de legea menţionată.
Autorizarea este dată în formă scrisă pentru o perioadă de celmult 60 de zile şi poate fi prelungită
pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Poliţiştii din aceste
formaţiuni care acţionează ca investigatori acoperiţi, precum şi colaboratorii acestora pot procura
droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea
descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de activilăţi. Actele
încheiate de poliţiştii şi colaboratorii acestora prevăzute mai sus pot constitui mijloace de probă.

B. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate arată că: „în cazul
în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni grave de
către unul sau mai mulţi membri ai unui grup infracţional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai
cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind
săvârşirea infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, poliţişti sub acoperire din cadrul structurilor
specializate ale Ministerului Internelor...” .

Autorizarea pentru folosirea poliţiştilor sub acoperire se dă de către procurorul desemnat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie sau de către procurorul general al
parchetului de pe lângă Curtea de Apel, prin ordonanţă motivată, care trebuie să cuprindă:

• data şi locul întocmirii;

• numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;

• cauza la care se referă;

• obiectul actului sau măsurii procesuale;

• temeiul legal al acesteia (al măsurii procesuale);

• indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;

• identitatea sub care poliţistul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate:

• numele lucrătorului din structura specializată, desemnat ca persoană de legătură a poliţistului

sub acoperire;

• activităţi pe care le poate desfăşura poliţistul sub acoperire;

• perioada desfăşurării activităţilor autorizate;

• semnătura celui care o întocmeşte.

C. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

”.... procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate
reală, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă”

A se vedea și dispoziţiile din codul de procedură penală

Dispozițiile c.proc.pen. se corelează cu cele ale art. 33 alin (1) al Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, din care reiese că Poliţia Română poate să folosească poliţişti sub
acoperire în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, pentru prevenirea şi combaterea
corupţiei, a criminalităţii transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane, terorismului, traficului de droguri,
spălării banilor, infracţiunilor informatice şi a crimei organizate, precum şi a altor infracţiuni care nu pot
fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace.

Echipele comune de anchetă- menţionată pentru prima dată în legislaţia europeană în cadrul Convenţiei
din 29 mai 2000, iar în cea internă în Legea nr. 302/2004.

Definiţia : „în vederea facilitării soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe
comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul
statelor implicate. Componenţa echipei este decisă de comun acord”. Prevederile de mai sus au fost
preluate aproape în totalitate din Convenţie . Această formă de asistenţă judiciară în materie penală, tot
mai des utilizată în ultimul timp şi cu perspective clare de perfecţionare în viitor, arată că autorităţile
competente ale celor două părţi pot, de comun acord, să constituie o echipă comună de anchetă, cu un
obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită cu acordul tuturor părţilor, pentru
efectuarea anchetelor penale în una sau mai multe dintre părţile care formează echipa, competenţa
acesteia (a echipei) fiind decisă de comun acord .
Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice parte implicată, iar
aceasta (echipa) se formează pe teritoriul părţii unde ancheta trebuie să fie efectuată (în cerere se va
menţiona pe lângă informaţiile standard şi propuneri privind componenţa echipei).

Potrivit prevederilor legii speciale, o echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:

a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete dificile şi
care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state;

b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în statele
în cauză.

Procedura de constituire a unei echipe comune de anchetă,

- se formează în baza unei cereri de formare a unei echipe comune de anchetă, care poate fi formulată
de orice stat implicat (inclusiv de statul român). Echipa în cauză

va fi formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie efectuată. în cadrul cererii, se vor face
propuneri cu privire la componenţa echipei.

Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de membrii, iar cei
desemnaţi de un stat străin au calitatea de membrii detaşaţi, în cazul în care echipa comună de anchetă
îşi desfăşoară activitatea şi pe teritoriul ţării.

Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfăşoară potrivit următoarelor
reguli generale:

a) conducătorul echipei este reprezentant al autorităţii judiciare române competente;

b) acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române. Membrii echipei şi membrii detaşaţi ai
echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea conducătorului echipei (procuror sau un ofiţer de
poliţie judiciară)

Întreaga activitate a echipei comune de anchetă va fi circumscrisă legislaţiei interne a României,

Membrii detaşaţi de pe lângă echipa comună de anchetă sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea
oricăror acte procedurale, cu excepţia cazului când conducătorul echipei decide contrariul.

Atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură pe teritoriul statului
solicitant, membrii detaşaţi pot cere autorităţilor lor competente să efectueze actele respective.

De asemenea, un membru detaşat pe lângă o echipă comună de anchetă poate, conform dreptului său
naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei informaţiile care sunt la dispoziţia statului
care l-a detaşat în scopul derulării achetelor penale efectuate de echipă [art. 169 alin. (7) şi (9) din Legea
nr. 302/2004].

Informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru detaşat în cadrul participării la o
echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile competente ale
statelor implicate, pot fi utilizate
- în scopul pentru care a fost creată echipa;

- pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu consimţământul statului pe

teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile;

- pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică şi cu respectarea

dispoziţiilor prevăzute la lit. b);

- în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format echipa.

Supravegherea transfrontalieră

Definiţie: Potrivit legii române, agenţii unui străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează
pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă
loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la
identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să continue această
supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenţă române competente, la
cererea autorităţilor unui stat străin

Cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală va fi adresată Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va cuprinde toate informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu
prevederile convenţiei aplicabile. Prin autorizaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
va putea stabili anumite condiţii.

În cazul în care, din considerente de urgenţă, autoritatea prealabilă a statului român nu poate fi
solicitată, agenţii străini care acţionează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală
sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una
din faptele enumerate la alin. (5), în condiţiile următoare:

- trecerea frontierei va fi comunicată imediat, în timpul supravegherii, Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie, precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituite în cadrul punctului de
trecere a frontierei;

- o cerere de asistenţă judiciară conform alin. (1) şi care expune motivele ce justifică trecerea
frontierei, fără autorizaţie prealabilă, va fi transmisă fără întârziere

În ceea ce priveşte procedura de supraveghere, aceasta trebuie să se desfăşoare în condiţiile următoare;

- agenţii de supraveghere trebuie să respecte dispoziţiile prezentului articol şi ale legii române;

- sub rezerva situaţiilor prevăzute la alin. (3), pe timpul supravegherii, agenţii au asupra lor un
document care să ateste că le-a fost dată permisiunea;

- agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială;
- agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepţia
cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut altfel;
utilizarea lui este interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;

- pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă;

- agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;

- despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au
efectuat supravegherea;

- autoritatea statului căruia îi aparţinagenţii care au efectuat supravegherea, la cererea autorităţii

competente române, poate asista la ancheta subseventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare;

- autorităţile statului căruia îi aparţin agenţii de supraveghere la cererea autorităţilor române

contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a anchetei ce urmează operaţiunii la care au participat,
inclusiv la procedurile judiciare .

Supravegherea va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5 ore de la trecerea frontierei
de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor

În scopul soluţionării unei cauze penale, autorităţile judiciare ale unui stat solicitant sau autorităţile
competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităţilor române o cerere de
asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea lor imediată către
statul solicitant sau interceptarea înregistrării şi transmiterii ulterioare a înregistrat ii telecomunicaţiilor
către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:

a) se află pe teritoriul statului solicitant şi aceasta are nevoie de asistenţă tehnică pentru a putea
intercepta comunicaţiile la ţintă;

b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi interceptate
din statul român;

c) se află pe teritoriul unui stat terţ, care a fost informat şi dacă statul solicitant are nevoie de
asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor la ţintă.

Cererile prezentate de statul solicitant trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi înregistrare în
cadrul unui proces penal;

b) să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării;

c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;

d) să menţioneze durata interceptării;

e) dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la reţea,
pentru a permite prelucrarea cererii.

Dacă cererea se formulează în conformitate cu dispoziţiile de mai sus, ea va trebui să conţină şi o

descriere a faptelor. Autorităţile judiciare române pot solicita orice alte informaţii suplimentare care
sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fî luată şi într-o cauză naţională
similară.

Transferul temporar al persoanelor deţinute

Potrivit prevederilor legii, persoana deţinută a cărei prezenţă în vederea audierii ca martor sau a
confruntării este cerută de autorităţile judiciare solicitante va fi transferată temporar pe teritoriul acelui
stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată şi sub
rezerva existenței unor imunităţi specifice acestor categorii de persoane, precum şi activităţii de
asistenţă judiciară reciprocă.

Astfel, potrivit prevederilor legii, niciun martor sau expert, oricare ar fi cetăţenia sa, care, în urma
primirii unei citaţii, va consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant,
nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe
teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin
solicitat.

În cazul în care, în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a
săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa autorităţilor

judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare
faptul dacă interesele justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil,
către statul străin solicitat.

Nicio persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant,
în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici
deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii în România pentru fapte sau
condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt menţionate în
citaţie.

Imunitatea prevăzută mai sus încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având
posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce
prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul României
sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.

Sub aspect procedural, legea prevede că, în cazul cererilor adresate autorităţilor judiciare române,
competenţa de soluţionare aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
După primirea cererii, instanţa va dispune ascultarea persoanei deţinute în prezenţa unui avocat ales
sau numit din oficiu, precum şi a unui interpret (dacă se impune), în camera de consiliu cu participarea
procurorului.

Persoanei deţinute i se face cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie
transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor. Declaraţia este
consemnată într-un proces-verbal semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, interpret şi
inculpat.

În cazul în care persoana deţinută nu este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului
solicitant pentru a fi audiată ca martor, instanţa va dispune prin încheiere respingerea cererii, încheierea
fiind definitivă, urmând a fi comunicată Ministerului Justiţiei în termen de 48 de ore de la pronunţare.

În situaţia în care persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară, instanţa va verifica dacă
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (6), urmând a dispune prin încheiere admiterea sau
respingerea cererii. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, de
către procurorul competent, acesta (recursul) urmând a fi soluţionat în termen de 3 zile.

Încheierea prevăzută mai sus se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la data
rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia
autorităţii judiciare române. Încheierea prin care instanţa a dispus transferarea temporară a persoanei
deţinute se comunică şi Ministerului Internelor, care va asigura predarea sub escortă a persoanei
deţinute. Locul predării deţinutului către statul solicitant, precum şi locul preluării sale de la acest stat
vor fi un punct de frontieră al statului român. Ministerul de Interne va asigura (aşa cum am menţionat
mai sus), atât predarea, cât şi preluarea persoanei deţinute, informând despre acesta Ministerul
Justiţiei.

Legea prevede că transferarea poate fi refuzată în următoarele situaţii:

- dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul
României;

- dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă şă-i prelungească detenţia;

- dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.

Aşadar, în temeiul normelor de mai sus, instanţa poate refuza transferul chiar dacă persoana deţinută
este de acord cu acesta. Termenul folosit de legiuitor, respectiv

„poate”, lasă această apreciere la latitudinea instanţei competente, în sensul că aceasta poate sau nu să
invoce prevederile de mai sus în vederea refuzului transferării persoanei deţinute.

Persoana transferată rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitant şi, dacă este cazul, pe teritoriul
statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care autoritatea judiciară română competentă cere
punerea acesteia în libertate, în condiţiile Codului de procedură penală.
În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare român, tranzitul pe teritoriul unui stat terţ al
persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiţiei autorităţii centrale a
statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate documentele necesare.

Legea prevede şi posibilitatea transferului temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicit.
Astfel, în cazul în care obiectul cererii de asistenţă judiciară adresate statului solicitat presupune
efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane
deţinute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această
persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi
autorităţile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalităţile de transfer temporar al persoanei
şi termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acordul
respectiv.

Persoana transferată va rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitat şi, eventual, pe teritoriul
statului de tranzit, cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare române au cerut punerea sa în
libertate.

Prevederile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi persoanelor deţinute pe teritoriul României, în
urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunţate pe teritoriul statului de
condamnare, atunci când înfăţişarea personală în scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de
condamnare.

Transferul temporar de persoane deţinute în scopul urmăririi.

În cazul în care există un acord între autorităţile competente ale statelor membre în chestiune, Statul
Membru care a solicitat o urmărire pentru care este necesară prezenţa persoanei reţinute în custodie pe
propriul său teritoriu poate transfera temporar acea persoană pe teritoriul statului membru în care
urmărirea urmează să aibă loc. Acordul va include măsurile luate în vederea transferului temporar al
persoanei şi data până la care acea persoană trebuie să fie returnată pe teritoriul Statului Membru
solicitant. În cazul în care este necesar consimţământul la transfer al persoanei în cauză, o declaraţie de
consimţământ sau o copie a acesteia va fi trimisă prompt Statului Membru solicitat. Perioada de
custodie pe teritoriul statului membru solicitat va fi dedusă din perioada de detenţie pe care persoana în
cauză este obligată să o efectueze pe teritoriul Statului Membru solicitant [art. 9 parag. 1-4].

Comunicarea actelor de procedură

O altă formă de asistenţă judiciară reciprocă în materie penală este comunicarea actelor de procedură.

Instituţia comunicării actelor de procedură, ca activitate specifică de asistenţă judiciară reciprocă în

materie penală adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 şi în Protocolul adiţional la acesta, adoptat la
Strasbourg la 17 martie 1978.

Potrivit prevederilor instrumentului internaţional menţionat (în cadrul Titlului III definit „Comunicarea
actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare. Înfăţişarea martorilor, experţilor şi a persoanelor
urmărite”), partea solicitată va comunica actele de procedură şi hotărârile judiciare cerute de partea
solicitantă. Comunicarea se va putea face prin simpla transmitere a actului solicitat destinatarului. În
cazul în care partea solicitantă cere în mod expres, partea solicitată va efectua comunicarea într-una din
formele prevăzute de legislaţia sa pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu
această legislaţie.

Dovada comunicării se va face printr-o recipisă datată şi semnată de destinatar sau printr-o declaraţie a
părţii solicitate, constatând faptul, forma şi data comunicării. Unul sau ambele documente vor fi
transmise imediat părţii solicitante. La cererea acesteia din urmă, partea solicitată va preciza dacă
comunicarea a fost făcută în conformitate cu legea sa. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face,
partea solicitată va face cunoscut imediat părţii solicitante motivul pentru care nu s-a putut face
comunicarea.

Protocolul adiţional menţionează că prevederile Convenţiei se aplică notificării actelor privind

executarea unei pedepse, plata unei amenzi sau plata cheltuielilor ele procedură, precum şi măsurilor
referitoare la suspendarea pronunţării unei pedepse sau a executării sale, la liberarea condiţionată, la
amânarea începerii executării pedepsei sau la întreruperea executării sale.

De asemenea, documentul menţionat mai sus prevede că orice parte contractantă care a dat
informaţiile prevăzute mai sus va transmite părţii interesate, la cererea acesteia, în cazuri speciale, copie
de pe hotărârile şi măsurile respective, precum şi orice altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i
permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern. Acest tip de comunicări se va realiza între
ministerele de justiţie ale părţilor interesate.

Cu ocazia ratificării celor două instrumente internaţionale, România a formulat o declaraţie prin care a
solicitat ca citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite, care se află pe teritoriul
României, să fie transmisă autorităţii române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de date
fixată pentru înfăţişare.

Având în vedere importanţa sa în planul asistenţei judiciare internaţionale, instituţia a fost preluată şi
perfecţionată de către Convenţia din 29 mai 2000, unde se prevede că fiecare stat membru va trimite
documentele procedurale destinate persoanelor care se află pe teritoriul unui alt stat membru, direct
lor, prin poştă.

Documentele procedurale pot fi trimise prin intermediul autorităţilor competente ale Statului Membru
solicitat numai dacă:

- adresa persoanei destinatară a documentului este necunoscută sau nesigură;

- dreptul procedural relevant al Statului Membru solicitant pretinde dovada remiterii

documentului destinatarului, în afară de dovada care poate fi obţinută de la poştă;

- nu a fost posibil ca documentul să fie remis prin poştă; sau Statul Membru solicitant are motive
bine întemeiate să considere că expedierea prin poştă va fi ineficientă sau este inadecvată .

Potrivit legii române, prin „acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori
actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea
căilor de control judiciar sau actele privind executarea unor pedepse, plata unei amenzi ori plata
cheltuielilor de procedură” .

Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităţilor judiciare
române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află
locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de
parchetul de pe lângă aceasta.

Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă
statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele
prevăzute de legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu
această legislaţie. Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau
printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma şi data
efectuării comunicării. Actul sau declaraţia se transmite de îndată statului solicitant. La cererea acestuia
din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În
cazul în care comunicarea nu s-a putut face, stalul român înştiinţează de îndată statul solicitant despre
motivul necomunicării.

Potrivit legii române şi în conformitate cu declaraţia făcută cu ocazia ratificării Convenţiei europene de
asistenţă judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, citaţia pentru înfăţişare,
destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, se transmite autorităţilor române
competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare. De acest termen se ţine
seama la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei.

În cazul în care, prin instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia cu acel stat, se prevede astfel,
autorităţile judiciare române pot transmite direct, prin poştă, actele de procedură şi hotărârile
judecătoreşti persoanelor care se află pe teritoriul statului respectiv. În acest caz, actele de procedură şi
hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obţine de la
autoritatea judiciară emitentă informaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

Potrivit legii, statul român comunică, în măsura în care autorităţile judiciare- române pot ele însele să le
obţină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta, care îi
vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autorităţile judiciare ale statului străin solicitant. În alte cazuri
(decât cele de mai sus), se va da curs unei asemenea cereri, în condiţiile prevăzute de legea romană .

Statul român va transmite statului străin interesat informaţii despre hotărârile penale şi despre măsurile
ulterioare, care se referă la cetăţenii statului străin şi care au

făcut obiectul unei menţiuni în cazierul judiciar. Aceste informaţii se comunică cel puţin o dată pe an.

Dacă persoana în cauză este cetăţean al mai multor state, informaţiile se comunică fiecărui stat
interesat în afara cazului în care această persoană are cetăţenia statului român.

Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe
hotărârile şi măsurile prevăzute mai sus, precum şi orice altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i
permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern.
Autoritatea română competentă să transmită informaţiile menţionate mai sus este Ministerul Justiţiei.

Informaţiile de acelaşi fel primite de la autorităţile competente ale statelor străine în cadrul schimbului
de informaţii se primesc de către Ministerul Justiţiei, care le transmite autorităţilor competente, spre a
se proceda în raport cu atribuţiile privitoare la recunoaşterea şi, respectiv, înregistrarea hotărârilor
penale străine.

Informaţii privind conturile bancare

Potrivit legii, la cerere, „autorităţile române vor furniza detalii cu privire la conturile bancare identificate
de către autorităţile străine solicitante, precum şi cu privire la operaţiunile bancare care s-au derulat,
într-o perioadă delimitată, prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate în cerere, inclusiv
detalii cu privire 1a orice expeditor sau destinatar de cont”.

Aceste date vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine
conturile bancare.

În cazul solicitării datelor menţionate, autoritatea solicitantă prin cererea formulată va arăta motivele
pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării
infracţiunilor respective.

Această cerere este supusă şi următoarelor condiţii:

a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;

b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române.

În situaţia în care cererile de acest gen sunt formulate de autorităţile române dispoziţiile menţionate se
aplică în mod corespunzător.

Supravegherea tranzacţiilor bancare

Importanţa acestui sistem de supraveghere în prevenirea şi combaterea criminalităţii de acest gen a

determinat adoptarea unor dispoziţii uniforme la nivelul Uniunii Europene.

Confidenţialitatea

Potrivit legii, băncile vor asigura caracterul confidenţial atât asupra transmiterii informaţiilor către
autorităţile solicitante, cât şi asupra anchetei penale desfăşurate, fără a putea divulga aceste date
clientului sau oricărei alte persoane.
Având în vedere importanţa sa în derularea cercetărilor de acest gen, confidenţialitatea este invocată şi
în instrumentele internaţionale care tratează probleme legate de asistenţa judiciară cum sunt:

Obligaţia de a informa

Potrivit prevederilor legii, în cazul în care, în cursul executării cererii, este necesar să fie efectuate
cercetări suplimentare, care nu au putut fi prevăzute sau specificate de către autoritatea solicitantă în
cererea iniţială, autoritatea română solicitată va informa fără întârziere statul solicitant. În aceste
condiţii, statul solicitant va putea formula o cerere suplimentară. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în
cazul în care cercetările suplimentare trebuie efectuate de către autorităţile altui stat al Uniunii
Europene sau ale unui stat terţ .

Cereri suplimentare

În cazul în care autorităţile statului solicitant formulează o cerere suplimentară cererii iniţiale, cererea va
cuprinde doar datele necesare identificării cererii iniţiale, precum şi alte date suplimentare necesare.

Ori de câte ori autorităţile solicitante participă alături de autorităţile române la executarea cererii de
asistenţă, acestea vor putea adresa direct autorităţii române solicitate cererea suplimentară despre care
s-au făcut referiri mai sus. O copie a acesteia va fi transmisă şi Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz.

Secretul bancar

Secretul bancar nu poate fi invocat ca motiv de refuz al cooperării privind cererile de asistenţă formulate
de către autorităţile unui stat membru al Uniunii Europene.

Comunicarea deciziilor de refuz

Deciziile de refuz al asistenţei judiciare se comunică Secretariatului Consiliului Uniunii Europene şi

Eurojust.
Cursul 11. Comisia rogatorie internaţională

Comisia rogatorie internaţională reprezintă una din formele prevăzute de lege pentru realizarea
asistenţei judiciare internaţionale în materie penală, ea fiind folosită ca formă de asistență judiciară în
relaţiile dintre state încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind prevăzută în convenţiile bilaterale de
extrădare dar nu şi în legislaţiile interne.

Spre exemplu, în cadrul Convenţiei de extrădare dintre România şi Italia se prevede: „când urmărirea
unei afaceri penale, nepolitice, unul din cele două guverne ar găsi de trebuinţă să asculte martori
domiciliaţi în celălalt Stat sau să facă orice alt act de instrucţiune judiciară, se va trimite pentru acest
scop o comisiune rogatorie pe cale diplomatică, şi i se va da urmare conform legilor ţărei în care va
trebui să se urmeze ascultarea martorilor sau actul de instrucţiune.

Comisia rogatorie se poate trimite pe cale diplomatică, deci prin intermediul Ministerului de Externe,
răspunsul urmând a fi primit pe aceeaşi cale iar redactarea sa trebuie să țină cont de prevederile legilor
interne din cele două state implicate.

Cu privire la categoria actelor ce pot fi îndeplinite prin comisia rogatorie, în text se menţionează
ascultarea martorilor sau „orice alt act de instrucţiune”.

Interpretarea textului de lege conduce la concluzia că prin comisie rogatorie se poate solicita
îndeplinirea oricărui act de procedură penală posibil.

Codul de procedură penală Carol al II-lea face referire directă la comisia rogatorie în cadrul Titlului V,
capitolul VII, Secţiunea I, intitulată „Procedura comisiilor rogatorii în ţară” care prevede cadrul general în
care se poate face uz de această instituţie pe teritoriul ţării. În cadrul secţiunii a II-a, intitulată
„Procedura comisiilor rogatorii în străinătate”, se arată „comisiile rogatorii în materie penală către
autorităţile judiciare ale altor state, se fac conform cu dispoziţiile prevăzute în tratate şi convenţii, iar în
lipsa acestora, după uzul consacrat de dreptul international”

Următorul act în care comisia rogatorie este menţionată expres este Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, unde se prevede că: „partea
solicitată va urmări îndeplinirea, în formele prevăzute de legislaţia sa, a comisiilor rogatorii referitoare la
o cauză penală, care îi va fi adresată de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante şi care au ca
obiect îndeplinirea actelor de urmărire sau comunicarea mijloacelor materiale de probă, a dosarelor sau
a documentelor”.

Referitor la percheziţii sau la aplicarea unor sechestre, în Convenţie se fac următoarele precizări:

„1. Orice parte contractantă, în momentul semnării prezentei convenţii sau al depunerii instrumentului
său de ratificare sau de aderare, va putea, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului
Europei, să-şi rezerve dreptul de a supune
îndeplinirea comisiilor rogatorii privitoare la percheziţii sau la sechestre de obiecte uneia sau mai
multora dintre următoarele condiţii:

a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancţionabilă potrivit legii părţii
solicitante şi a părţii solicitate;

b) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare
în ţara solicitată;

c) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea părţii solicitate.

2. Dacă o parte contractantă va fi făcut o declaraţie conform paragrafului 1 al prezentului articol, orice
altă parte va putea aplica regula reciprocităţii”.

Cu ocazia ratificării Convenţiei, referitor la cele menţionate mai sus, România a făcut următoarea
declaraţie: „Comisiile rogatorii referitoare la percheziţii sau la sechestrul de obiecte vor fi supuse
următoarelor condiţii:

a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare potrivit
legii române;

b) îndeplinirea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română” .

În perioada de dictatură comunistă (şi o bună perioadă după), comisia rogatorie era menţionată în
cupinsul Titlului IV, Capitolului VI, secţiunea I din Codul de procedură penală iar doctrina aprecia că în
desfăşurarea procesului penal se pot ivi situaţii în care anumite acte procedurale trebuie să fie
îndeplinite în afara teritoriului ţării. Astfel de situaţii sunt inerente cazului când organele judiciare
române procedează la urmărirea sau judecarea unor infracţiuni comise în afara teritoriului ţării. Alte
situaţii privesc cazul când organul judiciar care efectuează urmărirea sau judecata unei cauze constată că
pentru stabilirea adevărului este necesară obţinerea unor probe sau mijloace de probă care se află în
afara teritoriului ţării.

Doctrina a apeciat că „aceleaşi considerente care justifică folosirea comisiei rogatorii între graniţele ţării
pot determina necesitatea utilizării instituţiei şi pe plan internaţional. În consecinţă, art. 514 prevede că
organul de urmărire penală sau instanţa, când socoteşte necesară efectuarea unui act procedural în
străinătate, se adresează prin comisie rogatorie organului străin care are posibilitatea să efectueze
actul”.

În literatura de specialitate, se mai aprecia că: „în cazurile menţionate mai sus în cadrul asistenţei
judiciare internaţionale organele de urmărire penală sau instanţele de judecată se pot adresa unui alt
organ de urmărire penală sau unei alte instanţe aflate în străinătate în vederea efectuării unui anumit
act procedural”.

Toate aceste considerente au fost avute în vedere la reglementarea unei forme de asistenţă judiciară
prin care organul judiciar român să poate solicita ca un act procedural să fie efectuat de organe judiciare
dintr-un alt stat. Această formă a fost instituită de Codul de procedură penală care a definit comisia
rogatorie externă ca activitatea procesuală care implică o deplasare de competenţă teritorială de la un
organ judiciar la un altul. Spre deosebire de comisia rogatorie internă în care deplasarea de competenţă
are loc către organele judiciare dintr-o altă localitate în acelaşi stat, în cazul comisiei rogatorii externe,
deplasarea se face extrateritorial, către organele judiciare ale unui stat străin, organe care au
posibilitatea să efectueze actul procedural respectiv, acestea putând fi atât organele de urmărire penală
cât și instanţele.

Fie că e formulată de România și adesată altor state fie că e fomulată de alte state, instituțiile centrale
cu atribuții în întocmirea și comunicarea cererii de comisie rogatorie sunt Procurorul General al
României sau Ministerul de Justiție, respectiv Ministerul Afacerilor Externe. Potrivit prevederilor art. 514
C.proc.pen., „organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când socoteşte necesară efectuarea
unui act procedural în străinătate, se adresează prin comisie rogatorie organului de urmărire penală sau
instanţei judecătoreşti din străinătate, care are posibilitatea să efectueze acel act”.

Procedând la interpretarea normei juridice menţionate mai sus, rezultă că

„orice act procedural (ascultare de martori, ridicare de obiecte, cercetarea la faţa locului când fapta care
face obiectul cauzei penale a fost comisă în străinătate etc.) pentru care se poate cere, conform art. 132
C. proc. pen., comisie rogatorie pe teritoriul ţării poate face obiectul unei comisii rogatorii în străinătate.
Condiția dublei inciminări este cerută și în cadrul acestei instituții de cooperare judiciară.

Așadar, prin comisie rogatorie nu se pot lua măsuri procesuale cum a fi: punerea în mişcare a acţiunii
penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte
procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii

Dispozițiile legislative naționale privind comisia rogatorie au fost modificate şi completate prin Legea nr.
704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală dar aceasta a fost abrogată la
apariția Legii nr. 302/2004.

Legea specială în vigoare definește comisia rogatorie internațională în materie penală ca fiind acea
forma de asistență judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciara dintr-un stat o
acorda unei autorități judiciare din alt stat, mandatata să îndeplinească, în locul și în numele său unele
activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:

a) localizarea si identificarea persoanelor si obiectelor; audierea inculpatului, audierea părții

vătămate, a celorlalte părți, a martorilor și experților, precum și confruntarea; percheziția, ridicarea de
obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială; cercetarea la fața locului și reconstituirea;
expertizele, constatarea tehnicoștiințifică și constatarea medico-legală; transmiterea de informații
necesare într-un anumit proces, interceptările și înregistrările audio și video, examinarea documentelor
de arhiva și a fișierelor specializate și alte asemenea acte de procedură;

b) transmiterea mijloacelor materiale de probă;

c) comunicarea de documente sau dosare.

Dacă statul solicitant va cere în mod expres, statul solicitat îl va informa despre data și locul îndeplinirii
comisiei rogatorii. Autoritățile și persoanele în cauză, vor putea să asiste și să colaboreze la efectuarea
comisiei rogatorii, în limitele permise de legea româna.

Obiectul comisiei rogatorii

Potrivit prevederilor legii, prin comisie rogatorie se poate solicita şi audierea părților din dosar iar
normele aplicabile sunt cele naționale, așadar și audierile prin videoconferință se vor realiza cu
respectarea strictă a prevederilor normelor române de drept procesual penal, în condiţiile în care în
legea specială nu se dispune altfel.

Codul de procedură penală stabilește regulile obligatorii ce trebuie respectate pentru audierea
inculpatului, declaraţiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Executarea cererii de comisie rogatorie ce are ca obiect audierea inculpatului creează responsabilităţi
directe pentru autorităţile judiciare române implicate în ceea ce priveşte procedura în sine, aşa că
aceasta se va desfăşura în conformitate cu prevederile Constituţiei României, ale Codului de procedură
penală, a altor legi care garantează dreptul la apărare.

Astfel, în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a
drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.

Dacă în cazul audierii inculpatului în unele situaţii, asistenţa juridică este facultative (în sensul că
audierea poate avea loc fără a fi asistat de apărător, dacă inculpatul este de acord), există şi cazuri
speciale consfinţite de Codul de procedură penală în care audierea asistată de apărător este obligatorie,
iar în aceste situaţii particulare, apreciem că asistenţa juridică este obligatorie în cazul unei comisii
rogatorii ce urmează a fi executată de organele judiciare române.

Cât privește audierea suspectului sau inculpatului în dispozițiile legii speciale, aceștia pot fi audiați ca și
martorii și experții, dacă există persoana în cauză își exprimă consimțământul și dacă există un acord în
acest sens între autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant.

Dacă înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităţilor române de un stat
străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfăţişa personal, acesta poate solicita
acordarea unui avans în cuantumul cheltuielilor de călătorie şi de şedere. Instanţa va indica prin
încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se
consemneze,

suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii
judiciare române competente. Încheierea instanţei, precum şi declaraţia scrisă a martorului sau
expertului se vor comunica statului solicitant, pe una din căile menţionate anterior.
În cazul în care martorul sau expertul nu s-a prezentat în urma primirii citaţiei de înfăţişare, acesta nu va
putea fi supus, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric, niciunei sancţiuni sau măsuri de
constrângere, în afară de cazul în care el va reveni din proprie iniţiativă pe teritoriul statului român
solicitant şi dacă va fi din nou citat aici, în mod legal.

Dacă un martor care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa unei autorităţi judiciare române refuză să
depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei măsuri de restrângere a libertăţii
sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz,
ar constitui o infracţiune sau ar putea atrage măsuri coercitive.

Comisiile rogatorii având ca obiect percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul sunt
supuse, potrivit legii, următoarelor condiţii:

a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare
în România ca stat solicitant;

b) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului român.

De menţionat este faptul că cele două condiţii menţionate mai sus trebuie îndeplinite cumulativ și pot
atrage aplicarea regulii reciprocităţii.

De asemenea, o a altă condiție ce trebuie îndeplinită este cea prevăzută de art. 3 din lege, care
menţionează că „aplicarea prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate,
securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie”, așadar îndeplinirea
comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea statului român, adică infracțiunea care motivează comisia
rogatorie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare în România, ca stat solicitat (practic, o verificare a
îndeplinirii condiției dublei incriminări).

Deci orice percheziţie domiciliară solicitată de un stat străin se va efectua pe teritoriul României, numai
în conformitate cu prevederile legii române, pornind de la prevederile Constituţiei României. Instituţia
percheziţiei, ca procedeu probatoriu de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor
materiale de probă, a cunoscut modificări succesive prin Legea nr. 281/2003, O.U.G. nr. 109/2003 şi prin
Legea nr.356/2006 (pentru vechiul cod de procedură penală).

Condiţiile necesare dispunerii percheziţiei, organele cu atribuţii în acest domeniu şi tipurile percheziţiei
sunt stipulate în C.proc.pen..

În îndeplinirea unei comisii rogatorii, statul român va putea amâna remiterea obiectelor, a dosarelor și a
documentelor care îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs sau în caz că se remit, acestea îi
vor fi restituite cât mai curând posibil dacă nu renunță la ele.

Dispozițiile legii speciale se completează cu cele ale Codului de procedură penală în sensul că și alte
măsuri procesuale și acte procedurale se pot efectua pin intermediul comisiei rogatorii, între acestea:
confruntarea, cercetarea la faţa locului şi reconstituirea, expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică,
constatarea medico- legală, transmiterea de informaţii, interceptările şi înregistrările audio şi video se
realizează, de asemenea, în conformitate cu prevederile legii statului solicitat, examinarea
documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate, transmiterea mijloacelor materiale de probă şi
comunicarea de documente sau dosare.

Audierile prin videoconferință

Audierea prin videoconferinţă reprezintă o altă formă de asistenţă judiciară internaţională în materie
penală prevăzută în legislaţia noastră.

Normele după care se desfășoară audierile prin videoconferințe au fost preluate în legislația națională
din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală și mai ales din cel de-al doilea Protocol
adiţional din 8 noiembrie 2001 care a adus o serie de modificări şi completări Convenţiei europene de
asistenţă judiciară în materie penală.

Astfel, potrivit prevederilor acestui instrument european adoptat în domeniul asistenţei judiciare în
materie penală, audierea prin videoconferinţă este recunoscută ca formă de asistenţă judiciară în
materie penală, procedura fiind menţionată în cadrul art. 9, intitulat sugestiv „audierea prin
videoconferinţă”.

Potrivit prevederilor parag. 1, dacă o persoană care se află pe teritoriul unei părţi trebuie să fie audiată
ca martor sau ca expert de către autorităţile judiciare ale altei părţi, aceasta din urmă poate cere, dacă
este inoportun sau imposibil pentru persoana care urmează a fi audiată să compară personal pe
teritoriul său, ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă.

Partea solicitată consimte la audierea prin videoconferinţă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii,
şi anume: recurgerea la această metodă să nu fie contrară principiilor sale fundamentale de drept și
partea solicitată să dispună de mijloacele tehnice necesare. Dacă partea solicitată nu dispune de
mijloacele tehnice care să permit videoconferinţa, partea solicitantă poate pune la dispoziţia acesteia
aparatura necesară.

În ceea ce priveşte cererile de audiere prin videoconferințe, menţionăm că acestea trebuie să conţină,
pe lângă informaţiile indicate la art. 14 din convenţie (care se referă practic la conţinutul oricărei cereri
de asistenţă judiciară în materie penală), motivul pentru care nu este oportun sau nu este posibil ca
martorul sau expertul să fie present personal la audiere, denumirea autorităţii judiciare şi numele
persoanelor care vor efectua audierea.

Autoritatea judiciară a părţii solicitate citează în vederea comparării persoana

respectivă, conform prevederilor legislaţiei sale.

Acestea se vor executa de către autorităţile judiciare române la cererea statului solicitant, în
conformitate cu prevederile legii române; dispozițiile din Codul de procedură penală referitor la :
cercetarea la faţa locului şi reconstituirea, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală”,
expertizele .
Cu ocazia audierii, vor fi respectate următoarele reguli:

- audierea are loc în prezenţa unei autorităţi judiciare a părţii solicitate, asistată, dacă este
necesar, de un interpret; această autoritate este, de asemenea responsabilă cu identificarea persoanei
audiate cu respectarea principiilor fundamentale de drept ale părţii solicitate. Dacă autoritatea judiciară
a părţii solicitate consideră că principiile fundamentale de drept ale părţii solicitate nu sunt respectate în
timpul audierii, aceasta ia imediat măsurile necesare pentru a veghea ca această audiere să se
desfăşoare conform principiilor menţionate;

- autorităţile competente ale părţii solicitante şi ale părţii solicitate convin, eventual,
asupra măsurilor referitoare la protecţia persoanei care urmează a fi audiată

- audierea este efectuată direct de către autoritatea judiciară a părţii solicitante sau sub
conducerea ei, conform dreptului său intern;

- la cererea părţii solicitante sau a persoanei care urmează a fi audiată, partea solicitată veghează
ca această persoană să fie, dacă este necesar, asistată de un interpret;

- persoana care urmează a fi audiată poate invoca dreptul de a nu depune mărturie care îi va fi
recunoscut fie de legea părţii solicitate, fie de legea părţii solicitante.

În legislația română națională, această formă de asistenţă judiciară în materie penală este descrisă în
cadrul art. 235 din legea specială.

Astfel, potrivit prevederilor legii, atunci când o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie
audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau
imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate
solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă.

Statul străin va solicita mai întâi printr-o cerere audierea acestor categorii de persoane pe teritoriul său
iar după primirea cererii, autorităţile române vor proceda la identificarea persoanei solicitate, ocazie cu
care va constata dacă acea persoană, poate sau nu să fie audiată pe teritoriul statului solicitant.

Atunci când nu există niciun impediment, persoana în cauză va fi audiată pe teritoriul statului solicitant
de către autorităţile sale judiciare competente cu respectarea procedurilor examinate anterior. În cazul
în care din diferite motive prezentarea acelei persoane pe teritoriul statului solicitant este inoportună
sau

imposibilă, statul român va comunica despre aceasta statului străin, care va solicita statului român
audierea prin videoconferinţă.

Statul român va accepta acest mod de audiere, dacă (în afara situaţiei menţionatei sunt îndeplinite
cumulativ următoarele două condiţii:

‐ procedura de audiere ca atare, nu contravine principiilor fundamentale de drept român;

‐ să existe mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferinţă

Cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să cuprindă:

a) denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciar solicitate obiectul şi

motivele cererii;

b) calificarea juridică a faptelor;

c) datele de identificare a suspectului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau

expertului, după caz;

d) încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor;

e) motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent
personal la audiere;

f) denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.

Autorităţile judiciare competente în acest caz sunt Curţile de apel în cursul judecăţii, şi Parchetul de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cursul urmăririi penale.

Fără a se aduce atingere oricărei măsuri convenite în ceea ce priveşte protecţia persoanelor, autoritatea
judiciară a părţii solicitate întocmeşte la sfârşitul audierii un proces-verbal în care se consemnează data
şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, identităţile şi calităţile oricăror alte persoane ale părţii
solicitante care au participat la audiere, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în
care s-a desfăşurat audierea. Documentul în cauză este trimis autorităţilor competente a părţii
solicitante.

Persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este
conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitant.

Fără a se aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţie, autoritatea judiciară română va întocmi
un proces-verbal, în care se vor consemna următoarele: data şi locul audierii; identitatea persoanei
audiate; informaţii privind depunerea jurământului; condiţiile tehnice în care s-a desfăşurat audierea.

Procesul-verbal va fi transmis autorităţilor judiciare competente ale statului solicitant .

Dispoziţiile menţionate mai sus se pot aplica şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile
judiciare române precum şi în cazul audierii suspecților sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză
consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale statului
solicitant.

Audierea prin videoconferinţă între statele membre ale Uniunii Europene

Această formă de asistenţă judiciară în materie penală a fost introdusă prin

Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre
ala Uniunii Europene şi Protocolul adiţional al acesteia, din 16 octombrie 2001, intrată în vigoare pentru
România la 1 decembrie 2007.
Potrivit prevederilor instrumentului internaţional menţionat, dacă o persoană se află pe teritoriul unui
Stat Membru şi dacă trebuie să fie audiată în calitate de martor sau expert de autorităţile judiciare ale
unui alt Stat Membru, aceasta din urmă, în situaţia în care nu este recomandabil sau posibil ca acea
persoană care trebuie să fie audiată să se prezinte personal pe teritoriul său, poate solicita ca audierea
să aibă loc prin videoconferinţă.

Statul Membru solicitat cu o asemenea cerere va fi de acord ca audierea să se realizeze prin

videoconferinţă, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

‐ folosirea acestui sistem să nu contravină dreptului său intern;

‐ să dispună de mijloace tehnice necesare

‐ persoana vizată își expimă expes acordul.

Dacă o persoană se află pe teritoriul unui Stat Membru şi dacă trebuie să fie audiată în calitate de
martor sau de expert de autorităţile judiciare ale unui alt Stat Membru, aceasta din urmă, în cazul în
care nu este recomandabil sau posibil ca acea persoană care urmează să fie audiată să se prezinte
personal pe teritoriul său, poate solicita ca audierea să

aibă loc prin videoconferinţă.

Audierea prin videoconferinţă se va realiza cu respectarea următoarelor reguli:

a) autoritatea judiciară a statului solicitat va fi prezentă pe parcursul audierii, asistată de interpret

(în cazul în care este posibil), fiind responsabilă să asigure atât identificarea persoanei care urmează să
fie audiată, cât şi respectarea principiilor fundamentale de drept ale statului solicitat;

b) în cazul în care autoritatea judiciară a statului solicitat consideră că în cursul audierii principiile
fundamentale de drept ale statului solicitat sunt încălcate, va lua măsuri pentru continuarea audierii în
conformitate cu respectarea acestora;

c) dacă se consideră necesar, măsurile pentru protecţia persoanei ce urmează a fi audiată vor fi
luate de autorităţile celor două state implicate;

d) audierea va avea loc direct, fiind ţinută de sau sub îndrumarea autorităţii judiciare a statului
solicitant în conformitate cu propriile sale legi;

e) la cererea statul solicitant sau a persoanei care urmează să fie audiată, statul solicitat va lua
măsuri ca persoana care va fi audiată să fie asistată de un interpret, dacă este necesar;

f) persoana care urmează să fie audiată poate recurge la dreptul său de a nu depune mărturie,
drept la care recurge în conformitate fie cu legile din statul solicitat sau cele din statul solicitant.

Cererile de audiere prin videoconferinţă vor conţine în afara informaţiilor menţionate în articolul 14 din
Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi la articolul 37 din Tratatul Benelux,
următoarele informaţii:
‐ motivul pentru care nu este recomandabil (sau posibil), ca martorul sau expertul să se deplaseze
în ţară pentru a fi audiat personal;

‐ numele autorităţii judiciare solicitante;

‐ numele persoanelor care vor efectua audierea.

Aşadar, că cererea de audiere prin videoconferinţă va trebui să conţină o serie de informaţii

suplimentare faţă de o cerere normală de asistenţă judiciară în materie penală.

Procedura de audiere prin videoconferinţă impune respectarea următoarelor reguli, şi anume:

‐ persoana în cauză (care urmează să fie audiată) va fi citată de către autoritatea judiciară a
Statului Membru, cu respectarea procedurilor stabilite în normele interne de drept;

‐ autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va fi prezentă pe parcursul audierii, iar dacă se
va considera necesar va fi asistată de un interpret;

‐ autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va răspunde atât de identificarea persoanei

care urmează să fie audiată, cât şi de respectarea principiilor fundamentale de drept (ale statului
solicitat);

‐ în cazul în care autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat apreciază că în cursul audierii
sunt încălcate principiile fundamentale de drept (ale Statului Membru solicitat), va lua măsurile ce se
impun pentru a asigura că audierea continuă să se realizeze cu respectarea acestor principii;

‐ măsurile pentru protecţia persoanei care urmează să fie audiată vor fi convenite, dacă este
necesar, între autorităţile competente ale celor două state implicate;

‐ audierea va avea loc direct, fiind ţinută de sau sub îndrumarea autorităţilor judiciare a Statului
Membru solicitant în conformitate cu propriile sale legi;

La cererea Statului Membru solicitant sau a persoanei care urmează să fie audiată, Statul Membru
solicitat va lua măsuri ca persoana care trebuie să fie audiată să fie asistată de un interpret, dacă este
necesar.

Persoana care urmează să fie audiată poate recurge la dreptul său de a mi depune mărturie, drept la
care poate recurge în conformitate fie cu legile din Statul Membru solicitat, fie cu acelea din Statul
Membrii solicitant;

La încheierea audierii, autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va întocmi un proces-verbal în

care se va menţiona:

‐ data şi locul audierii;

‐ identitatea persoanei audiate;

‐ identităţile şi funcţiile tuturor celorlalte persoane din Statul Membru solicitat care au luat parte
la audiere;
‐ orice declaraţii sub prestare de jurământ luate;

‐ condiţiile tehnice în care a avut loc audierea.

Procesul-verbal astfel întocmit va fi trimis de autoritatea competentă a Stalului Membru solicitat

autorităţii competente a Statului Membru solicitant.

Fiecare Stat membru va lua măsurile necesare pentru a asigura că, în cazul în care martorii sau experţii
sunt audiaţi pe teritoriul său în conformitate cu cele menţionate mai sus şi refuză să depună mărturie
dacă are obligaţia de a depune mărturie sau de a nu depune mărturie în conformitate cu adevărul,
dreptul său naţional se aplică în acelaşi mod ca şi cum audierea ar avea loc în cadrul unei proceduri
naţionale.

Statele membre pot, la discreţia lor, aplica de asemenea prevederile acestui articol, acolo unde este
cazul şi cu acordul autorităţilor lor judiciare competente, la audierile care au loc prin videoconferinţă, şi
care implică un inculpat. În acest caz decizia de a organiza videoconferinţa şi modul în care
videoconferinţa va avea loc vor fi în funcţie de acordul dintre Statele Membre în cauză, în conformitate
cu legile lor naţionale şi cu instrumentele internaţionale relevante, inclusiv cu Convenţia Europeană
pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Dacă o persoană se află pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene şi trebuie să fie audiată în
calitate de martor sau de expert de către autorităţile judiciare ale unui altstat membru al Uniunii
Europene, acesta din urmă, în cazul în care legile sale naţionale prevăd aceasta, poate solicita asistenţa
primului Stat Membru pentru a permite ca audierea să aibă loc prin teleconferinţă.

Procedurile practice în ceea ce priveşte audierea vor fi convenite între cele două state. Cu această
ocazie, statul solicitat se va angaja:

‐ să trimită o notificare martorului sau expertului în cauză în legătură cu data şi locul audierii;

‐ să asigure identificarea martorului sau expertului;

‐ să verifice dacă martorul sau expertul este de acord ca audierea să aibă loc prin teleconferinţă
Cursul 13. Ordin European de Anchetă

Directiva Cadru 2014/41/EU a Uniunii Europene a introdus Ordinul European de Anchetă (OEA) ca mijloc
formal prin care Statele Membre ale Uniunii Europene pot solicita probe de la alte State Membre.

Acest ordin asigură un regim unic de obținere a probelor pe baza recunoașterii reciproce. Avantajul
sistemului OEA este că este proiectat să simplifice și să urgenteze solicitările internaționale pentru țările
participante prin:

- introducerea unui model OEA standardizat (Anexa A din DC 2014/41/EU)

- recunoașterea reciprocă a deciziilor juridice de la alte State Membre UE

- termene de 30 de zile pentru recunoașterea unui OEA și alte 90 de zile pentru executarea unui
OEA în cazurile standard, deși se pot solicita prelungiri

Definiție : Un Ordin European de Anchetă este o decizie juridică ce a fost emisă sau validată de o
autoritate juridică a unui Stat Membru pentru executarea uneia sau mai multor măsuri de anchetă în alt
Stat Membru pentru obținerea de probe pentru anchete și urmăriri penale.

OEA poate fi emis și pentru obținerea probelor care se află deja în posesia autorităților competente ale
Statului solicitant

Directiva 2014/41/EU privind Ordinul European de Anchetă a intrat în vigoare la data de 21 mai 2014.
Toate Statele Membre UE, cu excepția Irlandei și Danemarcei, care au renunțat, au avut termen până la
22 mai 2017 să incorporeze Directiva în legislația internă. Până în prezent următoarele țări au incorporat
Directiva: Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria,
Italia, Letonia, Lituania, Olanda, Polonia, Portugalia,

România, Slovacia, Slovenia, Suedia și Regatul Unit. Pagina de internet a Rețelei Judiciare Europene
oferă detalii despre alte țări care au semnat dar se află încă în proces de implementare a Directivei OEA
și a ghidului privind redactarea unui OEA. Pentru aceste State care nu au implementat încă Directiva,
trebuie emisă o Scrisoare de Solicitare.

Recunoașterea reciprocă înseamnă că o autoritate relevantă judiciară sau de urmărire penală din țara
solicitantă va executa OEA care este sau ar fi valabil conform propriei legislații dacă materialul s-ar
obține în propria jurisdicție. OEA este apoi recunoscut și se acționează asupra lui de către țara
destinatară (cu unele excepții).

Sistemul reprezintă o schimbare totală prin faptul că transferă responsabilitatea pentru evaluarea
legalității și necesității asistenței solicitate către țara solicitantă în locul țării solicitate. Sistemul OEA se
aplică doar statele Membre UE participante. O Scrisoare de Solicitare trebuie totuși avută în vedere
dacă: cererea este către o țară non-UE sau cererea este către Danemarca sau Irlanda, care au renunțat
la OEA (anumite măsuri de anchetă sunt în afara schemei OEA, și anume Echipele Comune de Anchetă și
supravegherea transfrontalieră conform Acordului Schengen.)

Definițiile sunt conținute în Articolul 2 al Directivei care specifică următoarele:

(a) „stat emitent” înseamnă Statul Membru în care este emis OEA;

(b) „Stat executant” înseamnă Statul Membru care execută OEA, în care va fi realizată măsura
investigativă;

(c) „autoritate emitentă” înseamnă: un judecător, o instanță, un judecător de instrucție sau un

procuror public competent în cazul în cauză; sau orice altă autoritate competentă definită de Statul
emitent care, în cazul specific, acționează în calitatea sa de autoritate de anchetă în procedurile penale
cu competența să decidă

colectarea de probe conform legislației naționale. Suplimentar, anterior transmiterii la autoritatea

executantă OEA va fi validat, după examinarea conformității cu condițiile de emitere a unui OEA
conform acestei Directive, în special condițiile stabilite în Articolul 6.1, de către un judecător, o instanță,
judecător de instrucție sau procuror public din Statul emitent. Dacă OEA a fost validat de o autoritate
judiciară, această autoritate poate fi privită și ca autoritatea emitentă în scopurile transmiterii OEA;

(d) „autoritatea executantă” înseamnă o autoritate ce are competența să recunoască un OEA și să

asigure executarea acestuia conform prezentei Directive și procedurilor aplicabile într-un caz intern
similar. Aceste proceduri pot impune o autorizație din partea instanței din Statul executant dacă acest
lucru se prevede de către legislația națională.

OEA poate fi emis de:

- Un Procuror Public desemnat

- Un judecător

Un Procuror Public desemnat poate realiza un OEA în circumstanțele în care cererea este pentru măsuri
de anchetă, pe care le poate autoriza.

Dacă măsura de anchetă este una pe care doar un judecător o poate autoriza, atunci un proiect de OEA
este aprobat de un Procuror și apoi înaintat către un Judecător pentru emiterea unui OEA.

Condiții necesare pentru emiterea unui OEA

Autoritatea emitentă trebuie să aibă suficiente dovezi că:

- există o anchetă sau urmărire penală Și

- emiterea unui OEA este necesară și proporțională

Măsurile de anchetă solicitate ar putea fi hotărâre sau asumate în aceleași condiții ca în conformitate cu
legislația internă.

Forma și conținutul OEA sunt cele din Anexa A la Directiva OEA și se vor utiliza de către toate Statele
Membre participante.

Secțiunea A -Solicită Procurorului să identifice numele Statului Emitent și al Statului Executant.

Secțiunea B -Pune întrebarea dacă există nevoia urgenței din cauza probelor ascunse sau distruse, datei
iminente a procesului sau din alt motiv. Directiva stabilește deja intervalele de timp pentru executare (în
mod normal 90 de zile) și această Secțiune va fi utilizată doar pentru o perioadă scurtă sau specifică de
timp.

Secțiunea C- Se referă la măsurile de anchetă ce vor fi efectuate. Procurorul trebuie să descrie măsura
de anchetă necesară și să indice dacă este una dintre următoarele măsuri:

- obținerea de informații sau probe care se află deja în posesia autorității executante

- obținerea de informații din bazele de date deținute de poliție sau autorități judiciare o Audiere -
martori, experți, suspecți sau acuzați, victime sau părți terțe

- identificarea persoanelor care dețin un abonament al unui anumit număr de telefon sau adresă
IP

- transferul temporar al unei persoane deținute în arest către Statul Emitent

- transferul temporar al unei persoane deținute în arest preventiv către Statul Executant

- audierea prin video conferință sau altă comunicare audio-vizuală - martor, expert, suspect sau
acuzat

- audierea prin conferință telefonică - expert, martor

- informații despre conturi bancare sau alte conturi financiare

- informații despre operațiuni bancare sau alte operațiuni financiare

- măsuri de anchetă ce implică colectarea de probe în timp real, continuu și pentru o perioadă de
timp - monitorizarea operațiunilor bancare și a altor operațiuni financiare, livrărilor controlate
- anchete sub acoperire

- interceptarea comunicațiilor

Secțiunea D - Este utilizată pentru a furniza informații despre orice OEA anterior, inclusiv numărul de
referință și data, și dacă a fost adresat unui alt Stat Membru.

Secțiunea E- Este utilizată pentru a furniza detalii privind identitatea persoanelor implicate și statutul
acestora: acuzat sau suspect, martor, victimă, expert, parte terță sau altele.

Secțiunea F Se referă la tipul de proceduri pentru care OEA este emis.

Secțiunea G- G 1 solicită un rezumat al tuturor faptelor ce trebuie să includă: de ce s-a emis OEA, un
rezumat al faptelor, o descriere a infracțiunilor săvârșite sau anchetate, stadiul în care a ajuns ancheta,
orice alte informații relevante. Trebuie să se furnizeze suficiente informații în această secțiune pentru a
arăta legătura dintre suspect sau acuzat, infracțiune și măsura solicitată a fi utilizată.

Secțiunea G 2 va fi completată cu natura și clasificarea infracțiunilor pentru care OEA va fi emis și

prevederea statutară aplicabilă.

Secțiunea G 3 conține o Listă Cadru a infracțiunilor dacă infracțiunea pentru care s-a emis OEA este
pedepsită în Statul Emitent printr-o sentință privativă de libertate, sau ordin de detenție, de cel puțin 3
ani așa cum se definește în legislația Statului Emitent și este inclusă în categoriile de infracțiuni
enumerate. Aceasta pentru a renunța la nevoia de dublă criminalitate

Secțiunea H Tratează cerințele suplimentare pentru anumite măsuri. Toate secțiunile relevante trebuie
completate:

H1- Transferul unei persoane deținute în arest.

H2- Conferință video sau telefonică sau altă transmitere audio-vizuală. H3- Măsuri provizorii

H4- Informații despre conturile bancare și alte conturi financiare

H5- Măsuri de anchetă ce implică colectarea de probe în timp real, continuu și pentru o anumită
perioadă de timp.

H6 - Anchete sub acoperire

H7 - Interceptarea de comunicații

Secțiunea I -Tratează formalitățile și procedurile solicitate pentru executare, inclusiv cererile pentru
modul în care măsura de anchetă va fi executată, și dacă Statul Emitent solicită prezența propriilor
anchetatori.

Secțiunea J- Tratează căile de atac legale și dacă la momentul în care OEA este emis, realizat sau validat,
s-a solicitat deja o cale de atac împotriva emiterii OEA. Informațiile vor fi furnizate în această parte
specificând detalii ale căii de atac

solicitate, intervale de timp, următoarele acțiuni de efectuat cu privire la calea de atac și un punct de
contact pentru informații.

Secțiunea K Se ocupă de detaliile autorității care a emis OEA.

Secțiunea L Va furniza detalii ale autorității judiciare care a validat OEA - judecătorul sau instanța,
judecătorul de instrucție sau Procurorul Public. Solicită, de asemenea, principalul punct de contact
pentru autoritatea solicitantă.

Traducere și Transmitere

Odată ce OEA a fost realizat sau validat, trebuie tradus în limba adecvată și transmis statului executant.
Adresa la care trebuie trimis OEA se află pe pagina de internet a RJE . Autoritatea emitentă poate utiliza
orice măsuri posibile sau relevante de transmitere, utilizând canalele de pe pagina de internet RJE sau
alte canale utilizate de autoritățile judiciare sau de aplicare a legii.

Termene

Directiva Cadru prevede termene-limită ambițioase pentru recunoaștere și executare. Autoritatea

executantă trebuie să confirme primirea OEA în termen de 7 zile. Trebuie să recunoască OEA nu mai
târziu de 30 de zile de la primire, iar măsura va fi executată nu mai târziu de 90 de zile de la
recunoaștere. Dacă termenele nu pot fi respectate, trebuie dat un motiv Statului Emitent și trebuie
prevăzută o estimate a timpului necesar. Motivele de amânare a recunoașterii sau executării sunt
tratate în paragraful 15 al Directivei. Recunoașterea sau executarea pot fi amânate de Statul Executant
dacă:

- executarea este posibil să prejudicieze o anchetă sau urmărire penală în desfășurare, până la
momentul în care Statul executant consideră rezonabil o

Obiectele, datele sau documentele implicate sunt deja folosite în alte proceduri (până la momentul în
care nu mai sunt necesare în acest scop) Dacă probele sunt deja disponibile în posesia Statului
Executant, trebuie furnizate Statului Emitent „fără întârziere nejustificată”. Statul emitent trebuie să
informeze Statul Executant dacă asistența solicitată nu mai este necesară.

Confidențialitate

Autoritatea executantă, conform legislației naționale, garantează confidențialitatea faptelor și fondul

OEA, cu excepția măsurii necesare pentru executarea măsurilor de anchetă. Dacă Statul Executant nu
poate respecta cerința de confidențialitate, va notifica Statul Emitent fără întârziere. Autoritatea
emitentă nu va divulga nicio probă sau informație furnizată de autoritatea executantă, cu excepția
măsurii în care acest lucru este necesar pentru anchetă sau procedurile descrise în OEA. Statele Membre
se vor asigura că băncile nu divulgă persoanei în cauză sau altor persoane că au fost furnizate informații
Statului Emitent sau că ancheta este în desfășurare.

Motive de refuzare

Există 8 motive pentru nerecunoaștere sau neexecutare. Acestea sunt tratate în Articolul 11 din
Directivă.

[a] Există o imunitate sau privilegiu conform legii Statului Executant, care face imposibilă
executarea OEA, sau există reguli privind determinarea și limitarea răspunderii infracționale cu privire la
libertatea presei și libertatea de exprimare în alte medii, ceea ce face imposibilă executarea OEA

[b] Executarea OEA într-un anumit caz ar dăuna intereselor de securitate națională, ar pune în
pericol sursa de informații, sau ar implica utilizarea informațiilor secrete privind activitățile specifice de
informații

[c] OEA a fost emis în procedurile la care se face referire în Articolul 4 (b) și (c) și măsura de anchetă
nu ar fi autorizată conform legislației Statului Executant într- un caz intern similar

[d] Executarea OEA ar fi contrară principiului dublului pericol

[e] OEA re referă la o infracțiune penală care se pretinde că a fost comisă în afara teritoriului
Statului Emitent și în întregime sau parțial pe teritoriul Statului Executant și fapta pentru care s-a emis
OEA nu ar fi o infracțiune în Statul Executant

[f] Există motive de fond pentru a considera că executarea măsurii executive indicate în OEA ar fi
incompatibilă cu obligațiile Statului Executant conform Articolului 6

[g] Fapta pentru care OEA este emis nu constituie o infracțiune conform legislației Statului
Executant, decât dacă implică o infracțiune enumerată în categoriile de infracțiuni din Anexa D, așa cum
se indică de către autoritatea emitentă în OEA, dacă se pedepsește în Statul Emitent printr-o sentință
privativă de libertate sau ordin de detenție de cel puțin 3 ani sau

[h] Utilizarea măsurii de anchetă indicată în OEA este restricționată conform legislației Statului
Executant la o listă sau categorie de infracțiuni sau infracțiuni care se pedepsesc de la un anumit prag
care nu include infracțiunea acoperită de OEA. Dacă măsura de anchetă solicitată nu este disponibilă
conform legislației interne a Statului Membru Executant (Articolul 11(1)(c)), Articolul 10 prevede
utilizarea unei metode alternative de obținere a probelor solicitate. De exemplu, dacă utilizarea unui
ofițer sub acoperire sau a unui informator participant nu sunt legale în Statul Membru Executant, atunci
supravegherea de către poliție sau anchetatori este o opțiune posibilă.