Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative

Programul de studii universitare de licență Drept

Anul I de studii

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE I

Suport de curs
(UZ INTERN)

TITULAR DE CURS,
Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie

BACĂU
2018

1
2
 Introducere
Tematica de studiu a acestei discipline este astfel gândită încât să ofere cursanţilor o
imagine coerentă şi desluşită despre organizarea şi funcţionarea statului modern, în care
puterea este legitimată de masele guvernate, legitimare ce ia forma unei legi
fundamentale, numită Constituţie.
Disciplina indică, chiar prin denumirea ei, că baza juridică de organizare şi
funcţionare a statului n-ar putea fi pe deplin înţeleasă dacă nu s-ar studia, concomitent, şi
instituţiile politice. Aceasta pentru că însuşi Constituţia, ca lege supremă în stat, este o
construcţie juridică rezultată în urma unui amplu proces politic, care antrenează
schimbări fundamentale în structura statului, iar prin conţinutul său ea statuează
distribuţia puterii între instituţiile publice, precum şi locul şi rolul acestora în
funcţionarea statului ca organizaţie politică a societăţii.
În timp ce dreptul constituţional, ca ramură de drept, are un conţinut juridic şi,
bineînţeles, un obiect de reglementare, bine conturat în ansamblul relaţiilor sociale,
Instituţia politică se referă la autoritatea sau organul care îndeplineşte anumite
prerogative de putere în stat precum şi la normele care îi reglementează asemenea
atribute. Sunt instituţii politice, în această accepţiune, Preşedintele României, Guvernul,
Parlamentul etc.
Având în vedere că dreptul constituţional priveşte tocmai constituirea, menţinerea şi
exercitarea puterii în stat, acesta fiind, de fapt, obiectul său de reglementare, este absolut
necesară şi studierea instituţiilor politice ce îndeplinesc astfel de atribute. Deci este
justificată asocierea celor două expresii pentru a defini o disciplină de studiu.
Dacă expresia de „instituţii politice” are la început un conţinut juridic, care rămâne
esenţial, ei i se adaugă şi un conţinut politic, care apropie sensibil semnificaţia sa de cea
de regimuri politice.1 Regimul politic este rezultanta jocului forţelor politice, în principal
al partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând cont de determinările
istorice, ideologice, economice etc.
Studierea simultană a dreptului constituţional şi a instituţiilor politice permite
plasarea dreptului în contextul său sociologic şi determinarea adevăratei sale
semnificaţii. Această asociere exprimă, totodată, legătura strânsă dintre politic şi juridic.
Structurile constituţionale moderne nu pot fi explicate şi nici concepute, făcându-se
abstracţie de politică.2 Aceasta pentru că nu există o guvernare apolitică, o asemenea
guvernare fiind un non sens. Cum ar putea exista un parlament apolitic când el este
alcătuit din persoane politice, care reprezintă partide politice sau sunt promotorii unor
doctrine şi a unor programe politice.
Pornind de la definiţia politicii ca fiind o formă de activitate socială ce antrenează
grupuri de diferite orientări, clase, naţiuni, popoare în lupta pentru putere şi că ea
presupune confruntarea a diferite ideologii, doctrine şi programe politice, din care
rezultă, în final, o anumită structură a statului şi un anumit tip de guvernare, consacrate în
Constituţie, vom consta că, cel puţin în timpurile moderne, dreptul este un produs politic.
Prin urmare, studiul dreptului prin ignorarea fenomenului politic, este un demers

1
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F., Paris, 1975, p. 16.
2
Mihai Constantinescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial,
1992, p. 317.

3
neştiinţific şi poate crea serioase dificultăţi de percepţie a realităţii juridice, ce se pot
reflecta negativ nu numai în plan teoretic dar şi practic.

Capitolul I

4
 Ramura dreptului constituţional
1. Noţiunea de drept constituţional
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de conduită socială, elaborate, acceptate sau
recunoscute de stat şi care exprimă, în definitiv, voinţa puterii politice a statului respectiv,
reguli a căror respectare sau aplicare sunt garantate de forţa de constrângere a statului.3
Ca ansamblu de reguli de conduită socială, dreptul presupune un proces complex de
sistematizare, aceasta ca o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea sa. El este
organizat în instituţii, ramuri şi părţi.
Unitatea de bază în care se grupează aceste reguli este ramura de drept. Astfel dreptul
românesc este împărţit în mai mute ramuri cum ar fi dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial etc. Unele
dintre acestea aparţin de dreptul public, altele de dreptul privat, acestea ca părţi ale
dreptului în întregul său ca sistem.
Dreptul constituţional reprezintă ramura fundamentală sau principală a dreptului. Ea
grupează normele juridice care consacră şi ocrotesc cele mai importante valori
economice, sociale şi politice ale statului.
În evoluţia istorică a dreptului, ramura dreptului constituţional se cristalizează abia la
sfârşitul secolului al VIII–lea, când puterea politică a statului se vede constrânsă de
presiunea maselor guvernate să accepte unele reguli în propria ei organizare şi
funcţionare. Aceste reguli se înfiripează ca norme fundamentale ale statului şi vor alcătui
ceea ce mai târziu se va numi constituţie.
După cum se ştie dreptul îşi are începuturile în primele forme de organizare politică a
societăţii, deci odată cu apariţia statului4. Multă vreme însă norma juridică a reprezentat
emanaţia discreţionară a guvernanţilor, ei nefiind limitaţi în actul de legiferare şi de
înfăptuire a dreptului de nici o regulă. Conduita politică le era dictată de propriul interes,
forţa tradiţiei, spiritul religiei şi bunul plac. Chiar dacă guvernanţii s-au văzut constrânşi,
uneori, să ia decizii în favoarea maselor, să statueze reguli spre binele tuturor şi al
societăţii, în general, n-au făcut-o dintr-un imbold de bunăvoinţă publică ci din nevoia de
a-şi întări autoritatea, de a rezista în faţa presiunilor, de a evita actele de revoltă împotriva
stăpânirii.
Stă în firea omului, în general, şi a omului politic, în special, de a nu accepta reguli
care să-i limiteze acţiunea şi conduita pe care ar dori s-o aibă într-o împrejurare sau alta.
Din aceste motive, reguli care să reglementeze actul de guvernare s-au impus de abia
atunci când masele au început să joace un rol mai activ în viaţa politică, atunci când
acţiunea lor, fiind mai bine organizată, a devenit mai eficientă şi factorii de putere n-au
mai fost capabili s-o ignore. Se produce un proces de maturizare politică a maselor. Toate
acestea se întâmplă către sfârşitul secolului al XVIII şi începutul celui de-al XIX, pe
fondul intensificării luptelor revoluţionare, când, în multe state din lume, se produc
răsturnări violente ale guvernărilor despotice şi odată cu această se întăreşte ideea că
puterea nu-i veşnică, nu-i infailibilă, nu-i intangibilă, indiferent de suportul legitimităţii

3
Alexandru Amititeloaie, Teoria generală a dreptului (curs introductiv în studiul dreptului), Editura
Junimea, Iaşi, 2007, p. 13
4
Idem, p. 43

5
sale. Experienţa istorică şi teama ca oricare altă formulă de guvernare să nu devină, la
rândul ei, despotică fac să se nască şi să se statueze reguli de guvernare, la care, de
această dată, se văd nevoiţi să se supună, tocmai cei care, până mai ieri, având posesia
absolută a puterii şi dreptul exclusiv de legiferare stabileau reguli exclusiv pentru alţii.
Deci, sub presiunea schimbărilor care se produc în raporturile de putere, a
progresului pe care societatea l-a înregistrat în evoluţia ei, fiind de remarcat, în acest
sens, creşterea gradului de cultură şi responsabilitate civică din partea maselor, se
intensifică preocuparea pentru legiferarea actului de guvernare, gândită, pentru început,
ca o piedică în calea tentaţiilor abuzive şi discreţionare din partea factorilor de putere.
Începe, astfel, să se afirme în viaţa juridică a societăţii reguli noi, având ca obiect relaţiile
de putere şi de guvernare, reguli care vor constitui începuturile unei noi ramuri de drept şi
anume dreptul constituţional.
Dreptul constituţional reprezintă deci o prezenţă mai târzie în sistemul de drept,
neavând vechimea altor ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, comercial sau penal.
Afirmarea acestei noi ramuri de drept s-a reflectat deopotrivă şi în învăţământul
juridic. Prima catedră de „drept constituţional” s-a înfiinţat în Italia în 1797, la
universitatea din Ferrara5. Apoi, în 1834 la Paris. Cu timpul, noţiunea de „drept
constituţional” se răspândeşte şi în alte ţări. Ea a fost cunoscută şi sub denumirea de
„drept de stat” în ţări ca Austria, Germania şi Rusia.6
În ţara noastră dreptul constituţional s-a predat, iniţial, împreună cu dreptul
administrativ, purtând denumirea de drept public. Ca disciplină de studiu de sine
stătătoare, ea se afirmă odată cu elaborarea şi predarea de către profesorul Constantin
Stere la Facultatea de drept din Iaşi a cursului intitulat „Drept constituţional”, în 1910. În
1915 un curs similar începe să fie predat şi la Facultatea de drept din Bucureşti de către
profesorul Constantin Dissescu.7
Denumirea de „Drept constituţional”, cu referire atât la ramura dreptului cât şi la
disciplina de studiu, s-a păstrat până în zilele noastre, asemenea titulatură fiind întâlnită
aproape în toate statele. În Germania este cunoscută sub denumirea de „Drept de stat”.8
Pentru definirea dreptului constituţional, ca ramură de drept, este necesar, mai întâi,
să se facă o delimitare din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc sistemul de drept a
acelora care se circumscriu acestei grupări. Se ştie că dreptul, în ansamblul său,
reglementează relaţiile sociale. Acestea fiind de o mare diversitate se înţelege că şi
normele care le reglementează se deosebesc unele de altele, în funcţie de obiectul
reglementării, adică relaţiile sociale care intră sub incidenţa lor.
Unele relaţii sociale iau naştere în domeniul economic, comercial, de familie, de
menţinere a ordinii sociale şi apărare a valorilor pe care le consacră societatea la un
moment dat etc. Altele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Pe acestea din urmă le putem considera relaţii fundamentale pentru că ele au forţa de a
influenţa şi chiar determina naşterea şi evoluţia celorlalte, tocmai prin faptul că ele

5
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12, vol. I, Editura
All Beck, Bucureşti 2005, p. 22
6
Ibidem
7
Ibidem
8
Ibidem

6
determină organizarea statului şi modul său de guvernare.9 Aceste relaţii constituie obiect
de reglementare pentru acele norme juridice care alcătuiesc ramura dreptului
constituţional.
Deci, dreptul constituţional este acea ramură a dreptului alcătuită din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce iau naştere în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Noţiunea de „drept constituţional” nu trebuie confundată cu cea de „constituţie”.
Constituţia pentru Dreptul constituţional este un izvor de drept, desigur cel mai
important, dar nu singurul. Apoi, trebuie să avem în vedere că în anumite momente
istorice, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, constituţiile sunt abrogate sau
suspendate. Asta nu înseamnă că dreptul constituţional, ca ramură de drept, îşi încetează
existenţa. El continuă să existe, alimentat fiind de alte surse normative.
În prezent, se manifestă tot mai insistent tendinţa de a se extinde denumirea de
„Drept constituţional” în afara perimetrului juridic al statului. Această tendinţă reflectă,
de fapt, un anumit stadiu al procesului de integrare europeană. Ştiut fiind faptul că
integrarea în Uniunea Europeană presupune, printre altele, şi un transfer de putere
suverană către organismele comunitare, este justificat să se contureze şi la acest nivel o
ramură de drept constituţional. Denumirea de „Drept constituţional comunitar”10 se
impune, din ce în ce mai mult, atât în practica politică şi juridică comunitară cât şi în
domeniul ştiinţelor ce se ocupă de acest fenomen.
Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie internaţională atipică cu puternice
valenţe suprastatale şi vădite tendinţe de tip federalist.11 Ea s-a constituit prin integrarea
statelor membre şi nu pe baza unor relaţii de cooperare, aşa cum au luat fiinţă celelalte
organizaţii internaţionale.
Integrarea presupune şi un anumit grad de întrepătrundere a sistemelor juridice ale
statelor membre, proces obiectiv având în vedere necesitatea constituirii şi funcţionării
unor instituţii juridice la nivel comunitar. Sunt particularităţi care determină un anumit
specific al relaţiilor dintre statele membre care au acceptat să exercite în comun anumite
competenţe care până atunci erau proprii doar suveranităţii lor de stat.12
Se conturează, astfel, un drept constituţional comunitar. El grupează atât norme
juridice care reglementează relaţiile sociale care tradiţional intrau în sfera de
reglementare a dreptului constituţional ca ramură de drept intern (instaurarea, menţinerea
şi exercitarea puterii în interiorul graniţelor statale) cât şi relaţiile sociale legate de
exercitarea în comun cu alte state a numitor atribuţii sau competenţe specifice puterii
statale dar pe care participanţii la procesul de integrare au fost de acord să le transfere la
un nivel supranaţional.

9
Marcel Planiol et Georges Ripert, Trate elementaire de droit civile, 1928, p. 91, apud Constanţa Călinoiu,
Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi completată, Editura Lumina
lex, Bucureşti, 2008, p. 31
10
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie – Instituţii – Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 38
11
Dumitru Mazilu, Uniunea Europeană şi alte puteri ale lumii, din revista Lumea, nr. 12/2008, p. 62
12
Ibidem

7
 2. Obiectul de reglementare
După cum s-a mai arătat, sistemul dreptului este organizat în instituţii ramuri şi părţi.
Această organizare este determinată, în primul rând, de necesitatea garantării
funcţionalităţii fiecărei norme juridice în parte şi a sistemului de drept în ansamblul său.13
Mai ales în timpurile actuale, când procesul legislativ s-a amplificat şi aria de acoperire
juridică se extinde din ce în ce mai mult, ar fi imposibil chiar şi de imaginat eficacitatea
oricărei norme juridice în absenţa acestei organizări şi structurări.
Criteriile care stau la baza acestei organizări sunt impuse, în primul rând, din
considerente de ordin practic, apoi ele au devenit şi temă de studiu pentru disciplinele de
specialitate. Este vorba de obiectul de reglementare, metoda de reglementare, principiile
comune, interesul social şi caracterul sancţiunii.14 Se detaşează ca importanţă obiectul de
reglementare, fără însă a se neglija importanţa celorlalte.
Obiectul de reglementare priveşte relaţiile sociale care intră sub incidenţa normei
juridice, respectiv acele raporturi care, odată ce regula a fost adoptată şi a intrat în
vigoare, vor trebui să se desfăşoare potrivit dispoziţiei sau prescripţiei ei. Din acest
moment astfel de relaţii sociale devin raporturi juridice.
Pornind de la acest fundament teoretic, va trebui să identificăm în câmpul relaţiilor
sociale pe acele care, prin specificul lor, intră sub incidenţa de reglementare a normelor
de drept constituţional. S-a spus că aceste relaţii sunt fundamentale pentru organizarea şi
funcţionarea statului, a tuturor instituţiilor ce exercită puterea politică în stat. 15 Elementul
lor comun îl reprezintă faptul că ele iau naştere în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii în stat.
Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori, este instaurată,
iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. În timpurile
moderne, odată cu democratizarea vieţii publice şi a instituţiilor statului şi creşterea
rolului politic al maselor, un asemenea obiectiv nu mai poate fi realizat printr-o voinţă
arbitrară a puterii.16 Este necesar ca în modul de organizare şi exercitare a puterii
interesul maselor şi respectiv cel public să prevaleze. Numai aşa poate fi îndeplinit şi
interesul celor care deţin puterea politică în stat.
Pentru aceasta s-au impus reguli atât ca o garanţie că interesul public nu va fi
compromis, cât şi în scopul organizării şi exercitării cu cât mai multă eficienţă a puterii
politice în stat. Aceste reguli, având ca obiect de reglementare relaţiile sociale ce iau
naştere în domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii politice în stat alcătuiesc
ramura dreptului constituţional.
Delimitarea obiectului de reglementare a acestei ramuri necesită şi unele clarificări de
ordin teoretic şi doctrinar.
În primul rând, s-a susţinut cu mai mulţi ani în urmă în literatura juridică teza potrivit
căreia dreptul constituţional ar include şi alte ramuri de drept cum ar fi dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul civil etc. Pe de altă parte, la cealaltă extremă, s-a

13
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 251
14
Alexandru Amititeloaie, op. cit., p. 101.
15
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 74.
16
Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politce, Editura Cugetarea, 1999, p. 27

8
afirmat că sfera sa de cuprindere ar fi mai limitată decât cea propriu-zisă şi acceptată
astăzi în literatura de specialitate.
Ideea unui drept constituţional extins şi asupra altor ramuri nu poate fi admisă din
mai multe motive. În primul rând i s-ar diminua importanţa şi locul rezervat în ansamblul
sistemului de drept.17 Poziţia ei este una superioară, iar toate celelalte ramuri trebuie să i
se supună, respectiv normele lor vor trebui să satisfacă cerinţa conformităţii cu normele
de drept constituţional. Dacă am admite că şi alte norme ar fi de drept constituţional,
elementul de referinţă, reprezentat de acesta, şi-ar diminua cu mult importanţa. În al
doilea rând, organizarea sistemului de drept presupune, printre altele, o delimitare cât mai
riguroasă a sferei de reglementare, nefiind excluse, desigur, din aceleaşi considerente de
eficienţă, zonele de contact şi interferenţă. Într-o asemenea concepţie teza de mai sus nu
face altceva decât să creeze confuzie cu efecte nedorite nu numai în plan teoretic dar
chiar şi practic.
Nu poate fi admisă nici ideea unui drept constituţional restrâns, respectiv un drept
care să se rezume numai la acele norme care reglementează organizarea şi funcţionarea
organelor reprezentative ale statului. Pentru că dreptul constituţional s-a născut tocmai
dintr-o confruntare istorică dintre guvernanţi şi guvernaţi este absolut necesar ca legea
fundamentală să reflecte deopotrivă şi drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, aceasta
ca o garanţie împotriva abuzurilor şi tendinţelor arbitrare în exercitarea actului de
autoritate statală.18 De asemenea dreptul constituţional determină, la nivel de principii şi
linii directoare, trăsăturile fundamentale ale sistemului social-politic şi valorile pe care
societatea, în ansamblul său, le consacră şi le recunoaşte în momentul istoric respectiv.
Polemici doctrinare a provocat şi teza potrivit căreia nu toate normele juridice incluse
în legea fundamentală ar fi de drept constituţional. Aşa după cum s-a mai precizat, Legea
fundamentală, respectiv, Constituţia, reprezintă doar un izvor de drept pentru ramura
dreptului constituţional. În acelaşi timp ea, prin reglementările sale referitoare la relaţiile
sociale de proprietate, de administraţie, de familie etc. reprezenta şi un izvor de drept
pentru dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul familiei etc. Plecându-se de la această
realitate s-a considerat, în mod greşit, că aceste norme ar fi nu de drept constituţional ci
de drept civil, administrativ, de familie etc.
Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat cel puţin din următoarele motive:
În primul rând, ar fi lezată valoarea de lege fundamentală pe care Constituţia o are,
atât ca poziţie cât şi ca funcţie, în ansamblul sistemului legislativ.
În al doilea rând, reglementările constituţionale, indiferent de domeniul la care se
referă, beneficiază de o forţă juridică superioară tuturor celorlalte reguli ale sistemului.
De aceea ele reprezintă repere obligatorii în actul de legiferare. Un asemenea rol n-ar mai
putea fi îndeplinit dacă le-am aşeza pe aceeaşi poziţie cu celelalte reglementări.
De fapt, toate reglementările din legea fundamentală nu sunt exclusiv de drept
constituţional. Prin faptul că ele reglementează la modul general şi cu caracter de
principiu relaţiile sociale, reprezentând pentru funcţia legislativă a statului, indiferent de
cine este aceasta îndeplinită, coordonate fundamentale, pot fi socotite şi ca reglementări
pentru alte ramuri de drept. Aceasta însă nu le afectează valoarea şi statutul lor
constituţional.

17
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 2001, p. 16
18
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 162

9
 3. Normele juridice de drept constituţional
Normele juridice ce intră în componenţa ramurii dreptului constituţional au ca obiect
de reglementare relaţiile sociale ce iau naştere în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii de stat. Ca izvoare de drept pentru astfel de reglementări sunt, în primul
rând, constituţia, dar şi alte acte ce îndeplinesc condiţiile de a fi considerate norme
fundamentale ale statului.
Pentru a realiza fizionomia unei reglementări de drept constituţional este necesar, mai
întâi, să stabilim elementele definitorii ale normei juridice, în general.
Astfel, norma juridică este definită ca fiind o regulă socială de conduită, generală şi
obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să
asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi
voinţa guvernanţilor19, determinată, în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din
societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.20
În ceea ce priveşte conţinutul reglementator al constituţiei precum şi al altor acte cu
caracter constituţional este de lămurit în primul rând faptul că toate acestea sunt norme şi,
prin urmare, elementele definitorii de mai sus li se potrivesc şi lor. Chiar dacă unele sunt
formulate ca principii sau definiţii, caracterul lor normativ nu este afectat. Este de
precizat acest lucru deoarece structura lor nefiind una clasică se creează impresia că nu
le-ar corespunde statutul de norme juridice.
De exemplu, se pleacă de la faptul că unele din aceste norme n-ar fi prevăzute cu
sancţiuni, prin sancţiune înţelegându-se forma clasică de ripostă faţă de conduita
neconformă cu dispoziţia normei. Nu trebuie să se ignore însă faptul că în afara
sancţiunilor specifice dreptului constituţional cum ar fi revocarea mandatului de
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea neconstituţionalităţii unui act
normativ etc., normele de drept constituţional sunt întărite în ceea ce priveşte
obligativitatea şi prin sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri de drept, norme care
au la bază şi dezvoltă conţinutul reglementator al Constituţiei şi a celorlalte acte cu un
asemenea conţinut.

4. Subiectele raporturilor juridice de

drept constituţional
Subiectele oricărei relaţii sociale şi a unui raport juridic, în general, sunt oamenii,
luaţi individual sau grupaţi în colectivităţi legal constituite.
Dreptul constituţional fiind o ramură de drept public, rezultă că într-o astfel de relaţie
unul dintre subiecte va fi întotdeauna statul, fie în întregul său fie reprezentat de una
dintre autorităţile ce intră în compunerea sa.
S-a pus problema dacă unităţile administrativ teritoriale ar putea deveni subiecte într-
un raport de drept constituţional.21 Răspunsul este afirmativ, dacă acţionează ca
purtătoare de autoritate de stat. De exemplu, cu prilejul alegerilor, unităţile administrativ
teritoriale se organizează în circumscripţii electorale. Întrucât procedura alegerilor

19
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 159
20
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 192,
21
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p. 23

10
reprezintă o etapă a procesului de constituire a puterii de stat (obiect de reglementare
pentru dreptul constituţional) rezultă că raporturile în care intră circumscripţiile electorale
sunt raporturi de drept constituţional.
4.1. Poporul
În legătură cu faptul dacă poporul ar putea deveni subiect într-un raport de drept
constituţional în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite.
Unii autori consideră că poporul, în întregul său, n-ar putea avea o asemenea calitate,
el fiind, de fapt, reprezentat în raporturile juridice concrete de diversele sale organizaţii.
Statul fiind organizaţia politică a poporului rezultă, potrivit unei astfel de concepţii, că în
raporturile de drept constituţional apare statul şi diversele sale componente. Desigur că
avem dea face cu o concepţie greşită pentru că statul, ca organizaţie politică a societăţii
este expresia unui act de voinţă a poporului, voinţă care se formează într-un proces
complex de relaţii de natură constituţională şi în care poporul are calitatea de subiect de
drept. De exemplu, în cadrul scrutinului universal, electoratul, ca parte activă, din punct
de vedere politic, a poporului, intră în raporturi de drept constituţional cu autorităţile
publice ce administrează procedura electorală.
Dintr-o altă perspectivă se susţine că poporul ar putea avea calitatea de subiect al
raporturilor de drept constituţional numai în relaţiile internaţionale. Într-adevăr, în
anumite situaţii poporul poate intra, separat şi independent de autorităţile statului, în
relaţii cu diferite subiecte ale dreptului internaţional, relaţii care dacă au ca scop
probleme privind organizarea sa politică şi sistemul de guvernare, devin de natură
constituţională. A nu se înţelege că poporul intră în astfel de relaţii în mod direct, ceea ce
practic este imposibil. El este reprezentat de anumite organizaţii care sunt independente
şi, uneori, chiar în opoziţie cu puterea publică. Astfel de situaţii se pot întâlni la popoarele
care luptă pentru autonomie şi urmăresc constituirea de state independente, când se
reclamă la organismele internaţionale aspecte de derapaj democratic din partea
autorităţile publice, când se solicită arbitrajul extern în disputele dintre organizaţiile
reprezentative ale poporului şi puterea publică sau când procesul electoral este
supravegheat de reprezentanţii unor instituţii internaţionale.
În sfârşit, se afirmă şi faptul că o asemenea calitate poate s-o aibă şi în raporturile
interne. Într-un regim democratic, adevăratul deţinător al puterii este poporul. Autorităţile
care se constituie în urma procesului electoral şi alcătuiesc structura instituţională a
statului sunt investite cu o putere delegată. Ele acţionează în virtutea mandatului de
reprezentare, precum şi în limitele programului politic validat de popor. Rezultă aceasta
şi din dispoziţiile Constituţiei României potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat sau o exercită direct prin referendum. Apare deci
evident, cel puţin teoretic, că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere
şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-l face în procesul de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii. De asemenea, poporul este solicitat să-şi exprime
punctul de vedere în legătură cu diverse probleme de stat cum ar fi forma de
guvernământ, structura de stat etc.
4.2. Statul
Statul apare ca subiect de drept constituţional fie direct, fie reprezentat de organele
sale. Ca subiect direct apare în raporturile juridice privitoare la acordarea sau retragerea
cetăţeniei sau în raporturile juridice care se stabilesc între un stat federal şi entităţile sale

11
componente. De asemenea, şi în relaţiile cu organismele Uniunii Europene, statul român
apare ca subiect de drept constituţional, aceasta pentru că aderarea s-a făcut printr-un
transfer de suveranitate către aceste organisme, suveranitatea fiind, până în acest moment,
un atribut exclusiv al statului şi deci o chestiune de drept constituţional. După semnarea
Tratatului de la Lisabona, considerat a fi o constituţie a Uniunii Europene, aceste
raporturi dobândesc o semnificaţie constituţională şi mai pronunţată.
4.3. Organele statului (autorităţile publice)
Organele statului pot avea, fără nici un rezerve, calitatea de subiect al raportului de
drept constituţional. Condiţia este ca raportul ca atare să fie de natură constituţională. De
exemplu, organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional, cu condiţia ca raportul la care participă să fie de drept constituţional.
4.4. Partidele şi formaţiunile politice, alte organizaţii
Partidele politice şi alte organizaţii ale cetăţenilor pot deveni şi ele subiecte ale
raporturilor juridice de drept constituţional. Partidele politice, mai ales, prin activitatea pe
care o desfăşoară având drept scop ajungerea la putere pentru punerea în aplicare a
programelor lor de guvernare devin veritabile subiecte în diverse raporturi juridice de
drept constituţional (alianţe politice, susţinerea sau criticarea unor iniţiative legislative ale
guvernului sau ale comisiilor de specialitate, iniţierea şi depunerea unor moţiuni de
cenzură etc.) De fapt întreaga activitate a partidelor politice, fie că sunt la putere, fie în
opoziţie este legată nemijlocit de actul guvernării ceea ce face ca o bună parte a relaţiile
lor să devină raporturi de drept constituţional. Pot deveni, de asemenea, astfel de subiecte
şi diverse alte organizaţii cum ar fi cele sindicale sau ale societăţii civile.
4.5. Cetăţenii
Cetăţenii pot avea calitatea de subiect într-un raport juridic de drept constituţional
distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un
organ de stat sau organizaţi pe circumscripţii electorale. Ca persoane fizice, de exemplu,
cetăţenii pot intra în astfel de raporturi cu scopul de a-şi apăra drepturile fundamentale
consfinţite în constituţie. În cazul în care sunt investiţi cu anumite demnităţi, prezenţa lor
într-un raport de drept constituţional poate avea ca scop reprezentarea intereselor
anumitor categorii sociale. În cel de-al doilea caz raportul de drept constituţional ia
naştere cu prilejul alegerilor, situaţie în care unul dintre subiecte îl reprezintă
circumscripţia electorală în care sunt organizaţi cetăţenii cu drept de vot.
4.6. Străinii şi apatrizii
Raporturile juridice de drept constituţional în care aceştia se pot afla ca subiecte
participante au ca obiect acordarea sau retragerea cetăţeniei, acordarea azilului politic etc.

5. Izvoarele dreptului constituţional

Prin izvoare ale dreptului se înţelege forma de exprimare a normelor. Respectiv
atunci când facem referire la o anumită reglementare este necesar a se indica şi actul
normativ (lege, hotărâre, ordonanţă, decret, ordin, instrucţiune etc.) ca sursă a acestei
reglementări.22
Cel puţin două criterii ne ajută să identificăm izvoarelor dreptului constituţional:
organul emitent care trebuie să fie o autoritate publică reprezentativă şi conţinutul
22
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. III, Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 63

12
reglementării, respectiv aceasta să se refere la relaţii sociale fundamentale ce iau naştere
în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale.23
Sistemul dreptului are o structură piramidală24, respectiv componentele sale (norme,
instituţii, ramuri, părţi) sunt dispuse pe nivele ierarhice în funcţie de forţa lor juridică.
Aceasta este dată de poziţia în structura organelor statului a organului emitent, de
procedura de reglementare şi conţinutul actului normativ, respectiv relaţiile sociale la
care se referă. Având în vedere o asemenea realitate şi forţa juridică a actului normativ
poate să devină un criteriu de identificare a izvoarelor dreptului constituţional. Însă dat
fiind faptul că în prezent se intensifică interferenţele sistemelor de drept naţionale şi se
dezvoltă o ordine juridică internaţională şi supranaţională (drept internaţional public,
drept comunitar) un asemenea criteriu trebuie luat cu rezerve.
5.1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
Izvorul principal al ramurii dreptului constituţional este Constituţia. Toate dispoziţiile
sale sunt de natură constituţională. Deci ea este în totalitate izvor de drept constituţional.
Constituţia reglementează cele mai importante relaţii sociale pentru puterea de stat. Pe
aceeaşi poziţie se situează şi legile de modificare a Constituţiei.
5.2. Legea
Pe poziţia secundă în categoria izvoarelor dreptului constituţional se situează legea ca
act normativ elaborat de Parlament. Nu toate legile au o asemenea calitate ci numai cele
care reglementează relaţii sociale specifice dreptului constituţional. Sunt, de exemplu,
izvoare ale dreptului constituţional legea cetăţeniei române, legile electorale etc.
5.3. Regulamentele parlamentare
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale camerelor Parlamentului sunt izvoare
de drept constituţional pentru că sunt emise de principala autoritate reprezentativă a
statului şi reglementează relaţii sociale fundamentale ce iau naştere în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar există trei
categorii de regulamente şi anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul
Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
5.4. Actele Guvernului
Guvernul este o autoritate a administraţiei publice centrale, calitate în care are sarcina
de a executa sau de a organiza executarea legilor. Dat fiind poziţia sa în rândul celorlalte
organe ale statului şi, mai ales, faptul că el reprezintă puterea executivă în stat nu este de
acceptat să îndeplinească şi atribuţii legislative. S-ar încălca principiul separaţiei puterilor
în stat. Deci actele sale, purtând denumirea de hotărâri, nu pot constitui izvoare ale
dreptului constituţional.
Guvernul poate însă să emită acte cu putere de lege cum sunt ordonanţele, simple sau
de urgenţă. Ele se situează în zona legislaţiei delegate. Însă aceste acte normative, aşa
cum prevede însăşi Constituţia României, nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale.25 Ar putea fi considerate şi ordonanţele emise de guvern ca izvoare ale
dreptului constituţional dacă reglementează, de exemplu, proceduri electorale sau diferite
condiţii de acordare şi pierdere a cetăţeniei. Avem în vedere că prin modificările aduse

23
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 49
24
Dogaru I., D.C.Dănişor, Gh.Dănişor, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, p. 173
25
Constituţia României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anul 171 (XV), nr. 767 din
data de 31 octombrie 2003), art. 115, alin (6).

13
constituţiei, în 2003, Guvernului i se permite să emită şi ordonanţe în domeniile rezervate
legilor organice, legi considerate a fi o prelungire a dispoziţiilor de natură constituţională.
5.5. Tratatul internaţional
Tratatele internaţionale pot fi şi ele izvoare ale dreptului constituţional dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
- să fie licite, respectiv în deplin acord cu ordinea juridică internă;
- să fie de aplicaţie directă, nemijlocită (să nu se refere doar la declaraţii sau
angajamente cu privire la diferite probleme ce preocupă lumea contemporană, de
exemplu);
- să fie ratificate;
- să cuprindă reglementări specifice dreptului constituţional.
Sunt, de exemplu, izvoare ale dreptului constituţional convenţiile bilaterale privind
reglementarea cetăţeniei, tratatele multilaterale în domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti etc.
Constituţia României acordă o importanţă deosebită tratatelor internaţionale, fapt ce
face ca ele să devină veritabile izvoare de drept, în general, şi de drept constituţional, în
mod special. Din examinarea art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă la tratatele
internaţionale, se pot deduce următoarele reguli:
- Pentru ca un tratat să devină izvor pentru dreptul intern el trebuie obligatoriu
ratificat;
- Statul român se obligă să respecte prevederile tratatelor la care este parte şi care,
prin ratificare, intră în ordinea juridică internă;
- În cazul în care un tratat cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei el nu poate fi
ratificat. Eventual acest act se poate produce după modificarea Constituţiei şi realizarea
concordanţei sale cu prevederile tratatului;
- Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile publice se
va face în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate internaţionale la care România este parte;
- Reglementările internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului,
rezultate din pacte şi tratate la care România este parte, au prioritate în cazul unor
neconcordanţe între acestea şi reglementările interne, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
5.6. Obiceiul juridic
Obiceiul juridic se naşte dintr-o practică socială îndelungată şi devine regulă prin
receptarea ca atare de către opinia publică. El a reprezentat multă vreme principalul izvor
al dreptului în general şi chiar al celui constituţional. Dacă pentru perioadele de început
situaţia se explică prin stadiul incipient de dezvoltare a instituţiilor statului şi a tehnicii
legislative, în timpurile moderne motivaţia este de ordin practic, cel puţin în privinţa
dreptului constituţional.
O mare parte a doctrinei consideră că obiceiul poate fi aşezat printre izvoarele
dreptului pozitiv, însă el nu poate interveni contra legii şi, mai mult decât atât, nu poate
modica sau abroga dispoziţii dintr-o lege constituţională. Obiceiul nu poate decât să
completeze eventualele lacune ale dreptului scris, permiţând sau facilitând interpretarea
acestuia.
Constituţia scrisă este, de regulă, opera teoreticienilor preocupaţi mai mult de
avantajul eleganţei şi de echilibrul juridic al mecanismului pe care-l construiesc, decât de

14
eficacitatea sa practică. Acest lucru iese în evidenţă în practica politică, unde, pentru
depăşirea unor situaţii se recurge la uzanţe şi practici care o completează sau clarifică,
prin interpretare, unele din dispoziţiile sale.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al
dreptului, sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în
baza acestora. Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca
izvor de drept în mod cu totul excepţional numai în anumite ramuri de drept, atunci când
legea prevedea expres acest lucru.
Actuala constituţie face o trimitere la obicei în cuprinsul art. 44 alin. 7 care dispune
că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului.” Această referire priveşte o chestiune de drept privat.
Actuala Constituţie a României, mai ales după revizuirea din octombrie 2003, are
multe prevederi neclare, care s-au dovedit ineficiente în a oferi soluţii la diversele
probleme ce-au apărut, de exemplu, în procesul de constituire şi investire a guvernului,
precum şi în raporturile dintre instituţiile de putere ale statului. Prin urmare, s-a avansat
în doctrină, şi ideea suplinirii acestor neclarităţi şi lacune cu reguli izvorâte din practica
guvernării şi viaţa parlamentară, receptate, sub diferite forme, în tezaurul juridic
constituţional.
În condiţiile actuale, când se accentuează confruntările din viaţa politică şi nici măcar
legea scrisă nu se dovedeşte eficientă pentru constituirea unor formule de guvernare care
să satisfacă interesul public şi să se înscrie în orizontul de aşteptări al electoratului, este
nefiresc să acceptăm ca obiceiul, caracterizat în primul rând de incertitudine, ar putea să
răspundă mai eficient necesităţilor de reglementare a modului de exercitare a puterii în
stat.
Cerinţa imperativă a timpurilor actuale este ca reglementarea în materie
constituţională să fie clară şi precisă, să previzioneze, pe termen lung, evoluţia politică a
societăţii şi să ofere soluţii acceptabile pentru diversitatea problemelor care pot să apară
în guvernarea ţării. O asemenea cerinţă nu poate s-o satisfacă obiceiul. Fiind rezultatul
unei practici îndelungate el reflectă trecutul şi înmagazinează o experienţă, într-o formulă
după care s-ar cere să se acţioneze în viitor. Dar viaţa politică, după cum se constată,
înregistrează schimbări care se îndepărtează foarte mult de practica trecutului şi deci
asupra acestui domeniu obiceiul nu poate avea aplicabilitate, fiind depăşit de realitatea pe
care s-ar cere s-o reglementeze.
Nu se exclude însă posibilitatea ca anumite practici sau obişnuinţe din activitatea
diferitelor autorităţi ale statului să fie preluate în dispoziţii legale elaborate şi scrise.

6. Locul dreptului constituţional în sistemul dreptului

Sistemul dreptului este structurat în instituţii, ramuri şi părţi, acestea fiind dispuse
într-o anumită ordine de natură să asigure fiecărei norme în parte funcţionalitate şi
eficienţă. Dintr-un anumit punct de vedere structura sa este şi una piramidală, determinată
de forţa juridică şi importanţa diferită a normelor care-l alcătuiesc. Prin urmare, atât
normele juridice, luate individual, cât şi ramurile şi instituţiile din care fac parte ocupă o
anumită poziţie în cadrul sistemului, determinată, mai concret, de importanţa relaţiilor
sociale reglementate şi formele juridice în care se exprimă voinţa guvernanţilor.

15
 În ceea ce priveşte ramura dreptului constituţional vom constata că normele sale
reglementează cele mai importante relaţii din cadrul unei societăţi organizate ca stat. Ele
iau naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Importanţa lor
rezultă din faptul că reprezintă fundamentul întregii vieţi economice, sociale şi politice.
Toate forţele politice luptă pentru dobândirea puterii şi aceasta cu scopul de a-şi pune în
aplicare programele pe baza cărora şi pentru care s-au constituit. Ajungând la putere
aceste programe se vor reflecta, prin intermediul dreptului, în întreaga societate şi în toate
domeniile ce ţin de puterea politică, guvernare şi administrare. Acesta este motivul pentru
care astfel de relaţii sunt fundamentale şi ele reprezintă obiect de reglementare pentru
dreptul constituţional.
În al doilea rând, importanţa acestor reglementări este întărită şi de formele juridice
în care ele sunt exprimate, fiind vorba de acte normative de reglementare primară. Deci,
aceste relaţii sunt reglementate, în primul rând, de constituţie, legea fundamentală a
statului, care se situează în fruntea sistemului de drept. Normele sale stabilesc principii
care stau la baza organizării şi funcţionării întregului sistem de drept. Prin urmare,
constituţia şi legile constituţionale reprezintă izvor de drept pentru fiecare ramură în parte
şi pentru sistem în ansamblul său.
Constituţia reglementează procesul de legiferare, organizarea şi atribuţiile organelor
executive, administrative, judecătoreşti etc. Statuează drepturile, îndatoririle şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, stabileşte de principiu regulile care guvernează regimul
proprietăţii etc. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin
normele celorlalte ramuri de drept. De fapt, fiecare ramură de drept îşi găseşte
fundamentul juridic în normele de drept constituţional. Având o poziţie superioară în
cadrul sistemului, aceste norme impun ca toate celelalte să urmeze linia de principiu pe
care ele o trasează, respectiv să fie conforme cu dispoziţiile lor. Aceasta nu înseamnă
neapărat o subordonare în sensul strict al cuvântului, ci mai mult absenţa unor contradicţii
între dispoziţiile de drept constituţional şi celelalte norme ale sistemului. De aici rezultă
şi consecinţa că ori de câte ori se modifică legea fundamentală este necesar, pentru
respectarea regulii conformităţii, să se modifice în mod corespunzător şi celelalte legi.
De la primele începuturi ale înfiripării sale ca ramură de drept, dreptul constituţional
a evoluat continuu. Tocmai forma şi conţinutul său actual sunt cele mai evidente
argumente în această privinţă.
Cel puţin patru din coordonatele evoluţiei sale după cel de-al doilea război mondial i-
au imprimat fizionomia pe care o are astăzi.26
Desacralizarea legii. Datorită acestei schimbări de concepţie, legea nu mai este
considerată ca fiind de natură celestă, intangibilă, iar legiuitorul în afara oricăror bănuieli
de eroare. Ea trebuie să îndeplinească condiţia conformităţii cu legea fundamentală atât în
ceea ce priveşte conţinutul cât şi procedura de adoptare. Pentru aceasta s-au creat şi
proceduri speciale de control.
Constituţionalizarea dreptului. După evenimentele din decembrie 1989, în România
a început a un proces complex de democratizare a vieţii publice şi a societăţii în general.
Toate aceste împliniri au avut nevoie de un suport care să le garanteze inviolabilitatea.
Acesta s-a dovedit a fi Constituţia. Datorită acestui fapt legea fundamentală a ţării s-a
întărit de la o etapă la alta, consfinţind, în dispoziţiile sale, reguli şi principii care să
garanteze o ordine juridică naţională cât mai ferită de abuzuri şi acte arbitrare. Prin
26
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit. p. 35

16
urmare, putem considera constituţionalizarea dreptului ca o garanţie pentru funcţionarea,
în acord cu principiile democratice, a tuturor instituţiilor statului.
Consacrarea în Constituţie a drepturilor omului. Prin adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, document eminamente de natură politică, la nivel
mondial s-a produs o largă răspândire a ideologiei drepturilor omului. Prin urmare,
protecţia lor a intrat în preocupările statelor şi organismelor internaţionale, reflectându-se
aceasta şi în diferite instrumente adoptate în acest scop. La nivel naţional, fundamentul
juridic în privinţa drepturilor omului îl reprezintă Constituţia, prin includerea unui capitol
special intitulat „Drepturile, Libertăţile şi Îndatoririle Fundamentale”. De asemenea şi
modul de constituire, menţinere şi exercitare a puterii în stat, obiect de reglementare
pentru dreptul constituţional, reprezintă o garanţie pentru respectarea acestor drepturi.
Apariţia şi răspândirea justiţiei constituţionale. Justiţia constituţională a devenit, în
timpurile actuale, element fundamental al oricărui sistem de drept modern. Ea are ca scop
asigurarea conformităţii tuturor regulilor sistemului cu cele constituţionale, precum şi
sancţionarea şi corectarea abaterilor şi derapajelor în funcţionarea autorităţilor de putere
ale statului.
Dat fiind procesele de asociere şi integrare interstatală ce se desfăşoară pe arii
geografice din ce în ce mai extinse, chiar cu tendinţă globalistă şi care, pe undeva,
implică şi un transfer de suveranitate către organisme suprastatale, prinde contur, în
anumite abordări, ideea că dreptul constituţional ar fi în declin. Chiar şi faptul că, în
anumite privinţe, au întâietate reglementări cu caracter internaţional, ar putea constitui un
argument pentru susţinerea acestei teze.
Dacă avem în vedere şi faptul că la nivel european s-a adoptat deja un tratat (Tratatul
de la Lisabona), care, prin conţinutul său, se doreşte a deveni un act normativ cu valenţe
constituţionale la nivel european, care să înlocuiască, pe o bază nouă, tratatele de
constituire a Uniunii Europene şi care ar avea drept scop jalonarea regulilor şi principiilor
fundamentale de realizare a guvernării la nivel comunitar, se pare că, într-adevăr, nu se
mai poate vorbi în aceeaşi termeni despre forţa juridică a dreptului constituţional intern.
Cu toate acestea, dreptul constituţional continuă să-şi exercite rolul de garant pentru
ordinea juridică internă a fiecărui stat şi exercitarea puterii de pe o bază democratică,
potrivit principiilor statului de drept.

17
 Capitolul II
Istoricul vieţii constituţionale din România
1. Dezvoltarea conştiinţei naţionale şi a
elementelor de drept constituţional până la Unirea din 1859
Vreme îndelungată, puterea politică a fost atributul exclusiv al unor indivizi sau
grupuri de indivizi care şi-o adjudecau şi o exercitau în mod discreţionar şi absolutist,
maselor de supuşi nefiindu-le recunoscute nici un fel de drepturi pe această linie.
Condiţia lor, în general, era la discreţia suveranului. Actele de nesupunere erau
sancţionate cu multă cruzime, în proceduri publice, cu scopul de a se alimenta continuu
sentimentul de teamă, ca unic suport al ordinii instituită de suveran, după bunul său plac.
Cu toate acestea, istoria a consemnat nenumărate fapte şi evenimente care au
contestat, de-a lungul timpului, un asemenea mod de guvernare. Chiar dacă pe moment
ele au eşuat în privinţa scopului urmărit, totuşi importanţa lor este remarcabilă, cel puţin
prin faptul că au întreţinut şi dezvoltat continuu încrederea şi speranţa într-o ordine
socială în care voinţa maselor să reprezinte fundamentul puterii. Cu alte cuvinte, faptele
progresiste ale înaintaşilor, iniţiate şi desfăşurate sub semnul unui asemenea ideal, au
maturizat continuu societatea, pregătind-o pentru evenimentele care, după mult timp,
aveau să producă, în sfârşit, schimbările mult aşteptate în raporturile de putere.
Unul dintre aceste evenimente, care a făcut posibilă afirmarea voinţei maselor pe
scena vieţii politice, expresie incontestabilă a coagulării gândirii progresiste cu privire la
organizarea şi administrarea societăţii şi a conştientizării faptului că schimbarea
raporturilor de putere în favoarea maselor guvernate este posibilă, îl reprezintă Revoluţia
franceză de la 1789. Prin amploarea pe care a avut-o, prin schimbările pe care le-a
produs, dar, mai ales, prin faptul că a înlesnit răspândirea tezelor şi ideilor revoluţionare
cu mult peste graniţele Franţei, ea a marcat o nouă etapă în istoria europeană şi
universală, stimulând evenimente şi procese politice progresiste şi democratice în multe
alte state.
Indiferent de criticele şi poziţiile refractare cu privire la Revoluţia franceză, de alt fel
pe deplin explicabile având în vedere că ea a lovit în privilegiile celor aflaţi la putere, iar
mentalitatea lor s-a transmis din generaţie în generaţie, fiind prezentă şi astăzi la nivelul
anumitor segmente sociale, alimentând concepţiile revanşarde de restauraţie, trebuie să
recunoaştem, totuşi, că întregul secol al XIX-lea s-a aflat sub influenţa decisivă a ceea ce
au gândit şi înfăptuit, desigur într-o mai mică măsură decât au proiectat, revoluţionarii
francezi. Revoluţia a deschis, printre altele, calea dezvoltării relaţiilor de producţia
capitaliste, dar nu acesta este obiectivul cel mai important pe care ea şi l-a proiectat.
Oricum burghezia nu ar fi avut nevoie de o mişcare de asemenea amploare pentru a se
afirma în planul vieţii economice şi a-şi adjudeca, la rândul ei, privilegiile guvernării. Cel
mai important merit al Revoluţiei franceze îl reprezintă, însă, transformarea în realitate a
posibilităţii, proiectată de multă vreme în gândirea progresistă, ca voinţa maselor să se
impună asupra actului de guvernare. Acest bogat material faptic va stimula şi mai
puternic dezvoltarea culturii democratice, precum şi posibilitatea instituirii unor forme de
guvernare care să împiedice liberul arbitru al celor aflaţi la conducerea statului.
Aceste reuşite politice în planul democratizării vieţii sociale şi a instituţiilor publice,
se vor concretiza, din punct de vedere juridic, în reguli care statuează constituirea,

18
organizarea şi exercitarea puterii în stat. Deci, dreptul, ale cărui începuturi coincid chiar
cu primele forme de organizare statală a societăţii, reglementând multitudinea relaţiilor
de care este interesată puterea, se îmbogăţeşte, începând cu secolul al XIX-lea, şi cu
reguli vizând, de această dată, sfera puterii, respectiv relaţiile sociale ce iau naştere în
procesul complex al guvernării sociale. Se încearcă, astfel, înlocuirea arbitrariului politic,
dominant până în acest moment istoric în actul de guvernare, cu o conduită politică
reglementată şi subordonată interesului public. În aceste condiţii, se conturează
începuturile dreptului constituţional, care, treptat, va imprima întregului sistem juridic o
nouă dimensiune calitativă.
Şi în ţările române se înregistrează asemenea procese şi, nici pe departe, ele nu sunt
întârziate faţă de cele occidentale, aşa cum se mai susţine, din diferite considerente, de
către unii „observatori” de ocazie asupra fenomenelor istorice. Desigur, aici, spre
deosebire de occident, obstacolele s-au dovedit mult mai rigide şi mai greu de înlăturat,
pentru că exponenţii curentului progresist au avut de luptat atât cu opoziţia conservatoare
internă cât şi cu stăpânirea străină, precum şi cu pretenţiile heghemonice ale marilor
imperii din vecinătate, care, potrivit dictonului latin „divide et impera” n-aveau cum să
accepte ideea de unitate naţională a românilor care ar fi devenit, totodată, o premisă
pentru independenţa politică şi constituirea unui stat democratic.
Chiar dacă în ţările române, tocmai datorită acestor cauze, succesele vin mai târziu,
nu se poate trece cu vedere faptul că ideile revoluţionare, vizând unitatea naţională şi
democratizarea instituţiilor publice, încep a se contura şi a prinde rădăcini în conştiinţa
poporului cu mult înaintea acestor evenimente, fiind iniţiate, pe seama lor, chiar şi unele
proiecte politice. Doar un singur exemplu care, în timp, se plasează înaintea revoluţiei
franceze şi a altor mişcări, de mai mică sau mai mare amploare, ce au avut ca scop
constituirea, pe baze independente şi democratice, a statelor naţionale. Astfel între anii
1770-1772, în contextul confruntărilor politico - militare ale celor trei imperii (ţarist,
habsburgic şi otoman), aripa progresistă a boierilor valahi şi moldoveni întreprind mai
multe acţiuni cu scopul de a realiza unirea acestor două ţări. Printre altele, este vorba şi
de un memoriu redactat în 1771 de baronul Charles-Leopold Andreu de Bilistein,
consilier al ţarinei Ecaterina II a Rusiei, în care se susţine ideea ca Moldova şi Ţara
Românească „să fie ridicate la rangul de republică suverană, liberă şi independentă, cu un
singur nume, o singură capitală şi un singur tribunal suveran”.27 Gestul baronului se
explică prin legăturile strânse pe care le avea cu aripa naţională a boierimii române,
inclusiv a faptului că era căsătorit cu Irina Ruset din respectabila familie a Ruseştilor din
care avea să provină şi Elena Doamna, soţia lui Al. I. Cuza. Deşi acest demers, ca de
altfel şi multe altele ce s-au înfăptuit în acest timp istoric, n-a avut efectul scontat, totuşi
importanţa lui nu este de neglijat, cel puţin prin faptul că a întreţinut ideea unităţii
naţionale şi a contribuit la maturizarea ideologică a societăţii româneşti pentru
evenimentele de mai târziu.
Este dificil, iar ştiinţific ar putea fi şi greşit, ca în ceea ce priveşte începuturile vieţii
constituţionale şi parlamentare din ţările române să se insiste asupra unui anume
eveniment sau moment istoric. Aceasta pentru că lupta maselor pentru a-şi impune voinţa
pe scena vieţii politice vine din vremuri îndepărtate şi ar putea fi socotită ca o constantă a
întregii evoluţii a raporturilor de putere, desigur purtând amprenta unui anume specific
naţional.
27
Ileana Mihăilă, Planul Bilisten: Unirea ţărilor române la 1770, în „Magazin istoric” nr, 4/2006, p. 12-15

19
 Tocmai de aceea stimulentul ideologic al revoluţiei franceze găseşte în ţările române
un climat favorabil, un teren pregătit, reuşind să amplifice acţiunile deja iniţiate pentru
realizarea unităţii naţionale şi aşezarea raporturilor de putere pe o bază democratică.
O altă acţiune politică, inspirată de această dată de ideile revoluţiei franceze, constă
în elaborarea la 1802 a unui proiect de constituţie aristo-democratică. Potrivit acestuia se
preconiza, ca formă de guvernământ, o republică aristocratică în care să existe o
consultare şi o colaborare a „norodului deplin”. Se afirmă chiar şi principiul separaţiei
puterilor în stat.28
La scurt timp după aceasta, respectiv în anul 1804, viaţa politică românească
înregistrează un alt eveniment, de asemenea, vizând reformarea democratică a statului.
Este vorba de o anaforă (scrisoare anonimă) prin care mica boierime, reclamând
abuzurile săvârşite de marea boierime valahă, se pronunţă pentru profunde reforme
liberale. Prin trimiterea pe care documentul o face la „nesupunerea franţuzească”, el lasă
să se întrevadă un spirit revoluţionar mai încins.29
A urmat revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, prin care ideile progresiste cu
privire la organizarea statului şi exercitarea prerogativelor de putere, înregistrează o etapă
superioară de afirmare. Chiar dacă revoluţia a avut un deznodământ tragic, fără ca, pe
moment, să fie îndeplinite obiectivele preconizate, totuşi ea are meritul de a fi maturizat
societatea românească, pregătind-o pentru evenimentele de mai târziu.
Un alt moment important pe linia afirmării principiilor democratice de organizare şi
funcţionare a statului îl reprezintă elaborarea, la 1822, de către boierimea mică şi mijlocie
din Moldova a unui document care s-a făcut cunoscut sub denumirea de „Constituţia
cărvunarilor”.30 Având în vedere conţinutul său progresist, ea este socotită de A. D.
Xenopol „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale” şi „cea dintâi întrupare a
unei gândiri constituţionale în ţările române”. Într-adevăr, sunt de evidenţiat, în acest
sens: ideea restrângerii puterii domneşti în raport cu Sfatul Obştesc, ca organ
reprezentativ al boierimii de toate categoriile şi ca modalitate de realizare a „guvernării
naţiunii prin ea însăşi”, libertatea individuală, libertatea muncii şi comerţului, egalitatea
în faţa legilor, respectul proprietăţii etc., toate acestea fiind principii, pe care ea le
consacră şi le susţine, ca temei democratic, în organizarea şi funcţionarea statului. Deşi
influenţa ideilor revoluţiei franceze asupra conţinutului acestui document este
incontestabilă, totuşi caracterul ei original nu poate fi pus la îndoială. Ea reflectă
realitatea politică românească de la începutul secolului al XIX-lea şi proiectează
schimbările necesare în concordanţă cu cerinţele progresului.
Întrucât presiunea revendicărilor democratice devine irezistibilă, marea boierime, sub
protectoratul Rusiei, care căuta să-şi consolideze influenţa asupra principatelor române,
preia iniţiativa reformatoare şi adoptă Regulamentele organice (1831-1832). Ele
integrează proiecte anterioare ale organizării vieţii statale, adaptate însă la cerinţele
timpului şi tocmai de aceea, după opinia lui N. Iorga, pot fi considerate ca fiind o

28
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa de editură şi presă ŞANSA
S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 22
29
A.D.Xenopol, Primul proiect de Constituţie a Moldovei din 1922. Originile partidului conservator şi ale
celui liberal, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl, 1898, p. 45
30
Denumire de origine italiană, desemnând o organizaţie secretă care la începutul secolului al XIX-lea a
luptat împotriva asupririi străine şi pentru unitatea Italiei. (DEX, Ediţia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 137 şi 152

20
adevărată constituţie.31 În conţinutul lor sunt referiri concrete la constituirea, organizarea
şi funcţionarea instituţiilor statului, concretizându-se, pentru prima dată, principiul
separaţiei puterilor. Astfel, în fiecare principat se constituie câte o adunare obştească,
care, la scurt timp de la înfiinţare, vor deveni manifestări concrete ale opoziţiei naţionale
faţă de abuzurile domnului. Deşi, prin natura sa, ţarismul era opus spiritului liberal şi
democratic, paradoxal, regulamentele, elaborate sub protectoratul său, devin instrumente
stimulatoare pentru asemenea curente progresiste. Tot ca un paradox este şi faptul că
Rusia Ţaristă, dorind să realizeze o anexare, dintr-o dată, a celor două principate şi nu pe
rând, le imprimă, prin regulamente, o formă de organizare constituţională comună, ceea
ce avea să uşureze, de fapt, procesul de realizare a unirii de mai târziu, fapt politic căruia
chiar şi puterea protectoare de la răsărit i s-a opus atunci când a realizat că interesele îi
sunt periclitate.
Revoluţia de la 1848 din ţările române, prilejuieşte afirmarea pe o treaptă superioară
şi mult mai concretă a principiilor democratice în organizarea şi funcţionarea statului şi
de fundamentare constituţională a raporturilor de putere.
În Moldova, „Dorinţele partidei naţionale”, document iniţiat de Mihail Kogălniceanu,
propune un adevărat program de reglementări democratice, printre care: desfiinţarea
rangurilor şi privilegiilor personale sau acordate prin naştere, egalitatea tuturor în privinţa
impozitelor, desfiinţarea robiei, a privilegiilor boierilor şi împroprietărirea ţăranilor,
egalitatea drepturilor civile şi politice, adunarea obştească compusă din toate stările
societăţii, domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor
funcţionarilor publici, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită
pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor
în activitatea instanţelor judecătoreşti etc.
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a
fost adoptată la 9 (21) iunie 1848 „Proclamaţia de la Izlaz”, acceptată la 11 (23) iunie
1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire de
„Doleanţele partidei naţionale din Moldova”, Proclamaţia de la Izlaz a avut nu numai
forma, dar şi valoarea unui act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor
revoluţionare ale anului 1848. În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Izlaz sunt de
semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea
drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea
listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune
egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale.
În Transilvania se remarcă, în acelaşi an revoluţionar, „Moţiunea de la Blaj”,
adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document
preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice
moderne, în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirmau la acea vreme, egalitatea în
drepturi şi foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania, libertatea
industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii
personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului
sau constituirea gărzii naţionale, înfiinţarea de şcoli române în toate satele şi oraşele,
gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi

31
Paul Negulescu, Studiul juridico-politic asupra Regulamentelor Organice, în “Revista de drept public”,
nr. 3-4, 1943, p. 23, apud Angela Banciu, op. cit. p. 25

21
române dotate din casa statului, purtarea comună a sarcinilor publice şi ştergerea
privilegiilor.
Din toate aceste documente transpare, cât se poate de evident, necesitatea elaborării
unor constituţii proprii, care să transpună în viaţa socială şi politică atât tradiţiile
valoroase acumulate de-a lungul vremii, cât şi principiile moderne şi democratice de
conducere şi organizare a statului şi societăţii, deziderate care aveau să se înfăptuiască
după unirea principatelor prin reformele lui Al I. Cuza, care pun bazele statului român
modern, fapt pentru care aceste acte dobândesc un profund caracter constituţional.

2. Actele cu valoare constituţională ale Unirii

Moldovei cu Ţara Românească
2.1. Contextul istoric al Unirii de la 1859
Unirea tuturor românilor din spaţiul de etno-geneză carpato-danubiano-pontic şi
constituirea unui stat puternic, în care viaţa, aspiraţiile, bogăţiile şi munca lor să poată fi
apărate împotriva agresiunilor străine, s-a conturat, ca ideal, cu mult înainte ca procesul
de constituire a statelor naţionale să se generalizeze şi să devină un fenomen istoric
european, proces care s-a întins pe tot parcursul secolului al XIX-lea, devenind mai intens
la începutul celui de al XX-lea. Trebuie doar să ne amintim că în momentul când Mihai
Viteazu realiza prima unire a celor trei ţări române, imperiile erau în plin apogeu şi multe
popoare aflate sub stăpânirea lor, ca într-o închisoare, erau destul de departe de a-şi fi
proiectat măcar un statut de unitate şi independenţă. Chiar cu mult înaintea acestui
memorabil eveniment, mulţi dintre domnii celor trei ţări române, preocupaţi de a le
asigura independenţa şi neatârnarea, au gândit şi proiectat, în diferite variante, unitatea
naţională, în primul rând ca o soluţie pentru respingerea agresiunilor străine.
Însă, în calea acestui deziderat, marile imperii din vecinătate, având în vedere
interesele lor asupra ţărilor române, s-au dovedit a fi, pentru multă vreme, un obstacol
imposibil de depăşit. Este un miracol, am putea spune, că totuşi am rezistat atâtea secole,
păstrându-ne autonomia, iar prin aceasta şi fiinţa naţională. Datorăm aceasta atât
spiritului de sacrificiu al înaintaşilor noştri cât şi abilităţii diplomatice cu care vrednicii
noştri conducători au reuşit să valorifice conflictele de interese datorate tendinţelor
expansioniste ale puterilor străine în acest spaţiu geografic. Vieţuind în acest spaţiu,
râvnit de numeroşi agresori din vecinătate sau mai de departe, nu ne-am putut clădi o altă
istorie. Evoluţia noastră istorică, faptele şi evenimentele care ne-au marcat trecutul au şi
importante determinări cauzale externe. Aceasta este realitatea şi ea nu ne dezonorează ci,
din contra, pune şi mai pregnant în lumină gloria înaintaşilor noştri. Răspunzând
detractorilor de astăzi ai neamului românesc, celor care ne răstălmăcesc istoria cu scopul
de a ne minimaliza şi contesta locul şi rolul nostru în această lume, le spunem că românii
şi-au clădit istoria şi istoria lor este una dintre cele mai glorioase. Nici un popor nu se
poate mândri cu fapte atât de măreţe cum sunt cele pe care le-au săvârşit românii. Cei
care se încăpăţânează să ne defăimeze, nu numai că se plasează în afara spiritului
ştiinţific, dar dovedesc că sunt şi de rea credinţă, iar când o fac şi ca purtători de
autoritate în diferite structuri instituţionale ale statului român, nu cred că este exagerat să-
i numim trădători, să-i numim cozi de topor care servesc interese străine.
Credem că în acest spirit trebuie evocată şi Unirea de la 1859, al cărui ctitor nu este
altul decât marele om de stat care a fost Al I. Cuza. Înfruntând împotrivirile puterilor

22
străine, în primul rând cu demnitate dar şi cu diplomaţie, bazându-se, în actele pe care le-
a întreprins, pe sprijinul şi colaborarea celor mai luminaţi fii ai neamului, cărturari de
renume, dar şi patrioţi înflăcăraţi şi valorificând, cu dibăcie, elementele conjuncturale
interne şi internaţionale, Al. I. Cuza a înfăptuit nu numai o unire reală a celor două
principate române, dar a pus, totodată, şi bazele juridice şi instituţionale ale statului
român modern32. Tocmai datorită acestui fapt putem socoti că această operă de
importanţă statală are şi o semnificaţie constituţională incontestabilă.
Congresul de la Paris din 1856, întrunit în urma războiului Crimeii, a luat în discuţie
şi statutul de viitor al principatelor Moldova şi Ţara Românească. Aceasta pentru că
războiul avusese ca scop să impună o ordine şi o limită la Dunărea de jos, iar principatele,
prin poziţia lor geografică, prezentau un interes major din acest punct de vedere. Astfel,
ele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc şi au fost puse sub un regim de garanţie
colectivă asigurat de şapte state (Turcia, Anglia, Franţa, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia).
Suzeranitatea Porţii s-a menţinut în continuare. În discuţia Congresului a fost luată şi
problema unirii, întrucât, pe de o parte, spiritul unionist din cele două principate, se
manifesta din ce în ce mai activ, iar, pe de altă parte, unele dintre puterile garante îşi
vedeau mai bine realizate interesele prin constituirea unui singur stat românesc în această
parte a Europei. S-a ajuns, însă, la poziţii divergente şi, prin urmare, s-a impus, ca soluţie
în această chestiune, o consultare a populaţiei din cele două principate. Divanurile ad-
hoc, alese în anul 1957, au cerut unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat
numit România, cârmuit de un prinţ aparţinând unei dinastii europene şi beneficiind de
autonomie şi neutralitate. Este de subliniat că puterile străine ostile unirii şi, în primul
rând Turcia, s-au amestecat brutal în procesul desfăşurării scrutinului, încercând să
falsifice voinţa poporului. Dar activismul forţelor unioniste s-a dovedit mai puternic,
reuşindu-se, astfel, să se contracareze aceste imixtiuni.
Dat fiind conflictul de interese dintre principalele puteri europene, Conferinţa de la
Paris din 1858 a satisfăcut numai în parte dorinţele divanurilor ad-hoc din cele două
principate, hotărând ca principatele să rămână entităţi politice separate, avându-şi fiecare
domnul şi adunarea sa, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării
Româneşti, singurele instituţii comune fiind Curtea de casaţie şi o Comisie Centrală cu
sediul la Focşani, pentru pregătirea şi elaborarea legilor de interes comun.
Deci, potrivit celor hotărâte de conferinţă, ca rezultat al unui compromis de interese
dintre marile puteri, nu se putea înfăptui decât o uniune formală. Unirea reală aveau însă
s-o realizeze românii din cele două principate, care au găsit în persoana lui Al. I. Cuza
omul providenţial capabil să ducă la împlinire acest ideal. Şi într-adevăr inspiraţia
desemnării sale ca viitor domn al principatelor unite putem s-o apreciem astăzi că a fost
genială.
Primul pas spre înfăptuirea unei uniuni reale a constat în dubla alegere a lui Al. I.
Cuza ca domn atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. A fost un act politic abil,
speculându-se un viciu al convenţiei, respectiv faptul că nu s-a prevăzut că noţiunea de
„domn separat” ar însemna, exclusiv, persoane diferite. Deci, fiecare dintre cele două
principate şi-a ales domnul său, întrupat însă de aceeaşi persoană. N. Iorga l-a numit
politica „faptului împlinit”, calificându-l totodată ca element de originalitate creat de
români. De alt fel, aproape tot cea ce a urmat în procesul de desăvârşire a unirii cam în

32
Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iaşi 1978,
p. 14

23
aceeaşi manieră s-a realizat, respectiv, întâi s-a înfăptuit actul şi, apoi, sau concomitent, s-
au întreprins demersuri diplomatice pentru ca el să fie validat de către puterile garante.
Cu sprijinul Franţei, obţinut prin cultivarea unor bune relaţii de curtoazie politică cu
împăratul Napoleon al III-lea, se reuşeşte a se depăşi opoziţia Austriei şi Turciei faţă de
alegerea lui Al. I. Cuza ca domn atât în Moldova cât şi în Ţara Românească şi astfel că la
Conferinţa de la Paris din aprilie 1859 puterile garante dau recunoaştere acestui act
politic.
Cuza şi-a început mandatul în primul rând cu gândul de a înfăptui unirea reală a celor
două ţări române, începutul fiind făcut prin dubla sa alegere. În urma mai multor acte
pregătitoare reuşeşte ca la 22 ianuarie 1861 să creeze un singur guvern, iar la 24 ianuarie,
acelaşi an, să deschidă la Bucureşti, care devine capitala noului stat, lucrările
parlamentului unit. Printr-o diplomaţie abilă şi ambiţioasă, aceste acte politice, deşi
contrare celor stabilite de Conferinţa de la Paris din 1858, dobândesc recunoaşterea
puterilor garante, inclusiv a Turciei.
2.2. Constituţia Unirii Principatelor
Ideea cu privire la o lege fundamentală care să statueze raporturile de putere şi să
înfrâneze tendinţele arbitrare în actul de guvernare, aşa după cum s-a arătat, a prins
rădăcini în societatea românească încă la începutul secolului al XIX-lea. Ea a fost
afirmată în contextul tuturor mişcărilor revoluţionare din prima jumătate a acestui secol,
conştientizând tot mai multe categorii sociale de această necesitate.
Convenţia de la Paris, în baza căreia s-au întreprins primele acte politice în vederea
înfăptuirii unirii, dat fiind faptul că prin normele sale a stabilit statutul politico-juridic al
Principatelor, poate fi socotită şi ea o constituţie, însă este vorba de un act normativ
impus din afară33.
La opera de înfăptuire a unei uniuni reale o contribuţie importantă şi-a adus-o şi
Comisia Centrală de Focşani, organism înfiinţat în baza Convenţiei de la Paris şi care
avea ca sarcină pregătirea legilor de interes general şi comun ambelor Principate. În mod
concret ea s-a ocupat de codificarea legilor în vigoare şi de revizuirea regulamentelor
organice, precum şi a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial şi de procedură.
Totodată ea realiza şi supravegherea administrativă a ambelor ţări, având dreptul de a
semnala domnului abuzurile şi de a propune măsuri corespunzătoare.
Dar opera cea mai importantă pe care a realizat-o această comisie a fost un proiect de
constituţie, intitulat Constituţia Unirii Principatelor,34 aprobat după lungi dezbateri, în
cadrul comisiei, la 9 octombrie 1859. El reflectă împrejurările concret-istorice în care se
aflau principatele române după primele acte politice săvârşite la începutul acestui an în
vederea înfăptuirii unirii lor. Întrucât se făcuse doar primii paşi pentru realizarea acestui
măreţ obiectiv, proiectul, prin dispoziţiile sale, autorizează puterile statului pentru
celelalte măsuri care trebuiau întreprinse. Sunt semnificative în acest sens prevederile art.
2 prin care puterile statului sunt împuternicite şi însărcinate, totodată, să conlucreze „la
desăvârşirea, întărirea şi apărarea unirii Principatelor într-un singur stat”. Dar pentru ca
actul unirii să nu fie receptat de opinia publică internă şi internaţională ca un atribut

33
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura „Cerna”,
Bucureşti, 1992, p. 230.
34
Proiectu de Constituţiune pentru Principatele Unite ale României elaborat de Comisiunea Centrală,
sesiunea 1859, Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Iosif Romanov, 1860, apud Angela Banciu, op. cit., p.
28

24
exclusiv al puterii politice, acest proiect de constituţie proclamă la art. 3 că unirea este
„cea mai sacră datorie a fiecărui român”.
Fiind, astfel, legitimate constituţional, măsurile întreprinse în direcţia unificării
politico-legislative a celor două principate nu mai pot fi socotite ca acte discreţionare de
putere, chiar dacă ele s-au îndepărtat de prevederile Convenţiei de la Paris.
Concomitent cu opera de desăvârşire a unirii celor două principate, acest proiect de
constituţie încearcă să imprime noului stat o organizare politico-administrativă modernă,
potrivit spiritului european ce se manifesta la vremea respectivă, fundamentat, în mare
parte, pe ideile revoluţiei franceze.
Ca model de inspiraţie, autorii proiectului s-au orientat spre Constituţia Belgiei de la
1831. Mihail Kogălniceanu îndemnându-şi colaboratorii să se aproprie „de legile
minunate ale Belgiei”, motivează această alegere prin faptul că, în multe privinţe, ne
apropiem de cultura şi spiritul acestui popor şi de aceea am şi fost numiţi, uneori, „Belgia
Orientului”.35
Este însă de subliniat că folosirea acestui model, respectiv a Constituţiei Belgiei, nu
s-a rezumat la o copiere sau imitare a dispoziţiilor sale în noul act normativ numit, după
cum am arătat, Constituţia Unirii Principatelor. Dorinţa de a ne integra în spiritul modern
european, promotor al principiilor şi valorilor democratice de organizare şi conducere a
statului, n-a însemnat însă şi o abandonare a tradiţiilor noastre istorice, culturale şi
naţionale, a experienţei şi practicii dobândită dea lungul timpului de către structurile
sociale şi politice în care a evoluat societatea românească. Lucrându-se în această
concepţie, s-a reuşit ca normele noului act constituţional, pe care-l putem socoti ca fiind
de pionierat în organizarea pe baze democratice a vieţii social politice, să dobândească
identitate spirituală şi lingvistică, să devină originale, atât prin reflectarea stării de spirit
din principate cât şi prin proiectele politico-juridice pe care le iniţia.
Fiind puternic influenţată de spiritul vremii şi punând în prim planul activităţii
politice urgentarea unirii celor două principate, acest proiect de constituţie se limitează
însă în ceea ce priveşte revendicările unor categorii sociale, care-şi legau năzuinţele de
democratizarea reală a societăţii româneşti.
2.3 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (Statutul lui Cuza)
Convenţia de la Paris din 1858, după cum am arătat, hotărâse o uniune formală a
celor două Principate. Unirea reală avea s-o înfăptuiască Al. I. Cuza, supranumit pe bună
dreptate domnul unirii, sprijinit de colaboratorii lui cei mai devotaţi. Actele politice
realizate în acest scop, cum ar fi alegerea unui singur domn, constituirea unui singur
guvern şi a unui singur parlament, stabilirea capitalei la Bucureşti, înfiinţarea altor
instituţii singulare etc., deşi primise, parţial, recunoaşterea puterilor garante şi, într-un
anume fel, erau şi legitimate pe plan intern de Constituţia Unirii Principatelor, totuşi nu
exista o garanţie deplină în ceea ce priveşte dăinuirea şi dezvoltarea lor. Nu se dobândise
autonomia şi independenţa deplină faţă de puterile străine, care, odată cu întărirea noului
stat, îşi vedeau ameninţate interesele şi privilegiile în această zonă. De fapt, pericolul
intervenţiilor străine a existat pe tot timpul domniei lui Al. I. Cuza, amplificându-se cu
fiecare act pe care domnul îl făcea pentru consolidarea unirii. Inclusiv statele care
consimţise la înfăptuirea unirii îşi slăbise treptat sprijinul diplomatic faţă de reformele pe
care le înfăptuia Al. I. Cuza. Concomitent, şi opoziţia internă îşi întărea rândurile şi căuta

35
Ioan C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei române), Tipografia ziarului
„Universul”, Bucureşti, 1934, p. 6, apud Angela Banciu, op, cit., p. 29.

25
să-i blocheze iniţiativele reformatoare. Cuza lucra şi sub semnul provizoratului şi îşi
dădea seama că în condiţiile existente oricând domnia lui ar fi putut înceta şi odată cu ea
asupra unirii ar fi planat pericolul destrămării. Mai avea însă multe de făcut şi în primul
rând pe el îl preocupa reforma agrară, dar parlamentul, fiind alcătuit din marii proprietari
de pământ, îi bloca astfel de iniţiative. De asemenea, acelaşi parlament întreţinea şi o
permanentă instabilitate politică, prin procedura votului de blam cu care sancţiona
guvernul şi în urma căruia acesta era nevoit să demisioneze. Întrucât se abuza nejustificat
de o asemenea procedură, se ajunsese ca guvernele să se schimbe la intervale scurte de
timp (2-3 luni), ceea ce crea mari dificultăţi în înfăptuirea reformelor pe care domnul le
preconiza.
Împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi elaborează încă din 1863 un proiect
de reformă constituţională pentru ţările române, fără a se consulta cu puterile garante.
Acesta a fost redactat în spiritul Constituţiei franceze de la 1852. Se urmărea sporirea
atribuţiilor domnului în raport cu celelalte puteri ale statului, iar ca element de noutate se
proiecta un parlament cu o structură bicamerală. Acest proiect, deşi nu a putut fi adoptat,
dat fiind opoziţia parlamentară destul de puternică din acel moment, totuşi el a servit la
alcătuirea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, cunoscut şi sub numele de
„Statutul lui Cuza”.
Pentru a-l putea impune, la 2 mai 1864 Al. I. Cuza dizolvă Adunarea Electivă şi
organizează un plebiscit. Odată cu acest statut, poporul este consultat şi în privinţa unui
nou proiect de lege electorală. În urma plebiscitului s-a obţinut o susţinere covârşitoare
(99,8% DA, 0,2% NU) pentru aceste două acte normative, având loc practic pentru prima
dată o manifestare liberă a voinţei poporului român.
Dat fiind modalitatea de înfăptuire a acestui act politic ne putem întreba dacă el se
situează pe linia unei evoluţii democratice a noului stat sau, din contra, ar reprezenta un
recul democratic, un gest menit să ducă la întărirea puterii domnului în detrimentul
reprezentanţei naţionale, respectiv a adunării elective. Având în vedere că s-au exprimat
şi opinii potrivit cărora actul politic de la 2 mai 1864 şi chiar statutul dezvoltător ar
reprezenta, din punct de vedere constituţional, „un pas înapoi”36, cred că sunt necesare
unele clarificări pentru a înţelege mai bine intenţiile reale ale lui Al. I. Cuza în raport cu
interesele şi aspiraţiile poporului.
Adunarea Electivă, după cum se ştie, era alcătuită în marea ei majoritate din marii
proprietari de pământ, deoarece censul de avere (se luau în considerare doar moşiile nu şi
averea obţinută din alte surse) îngrădea exercitarea dreptului de vot pentru o mare parte a
populaţiei. Se ajunsese, după cum ne relatează A. D. Xenopol, ca în judeţul Ismail să nu
existe decât un singur alegător, care se alegea pe el însuşi ca deputat. 37 Acestea fiind
modalităţile de desemnare a deputaţilor se poate pune întrebarea dacă un asemenea
parlament putea fi socotit ca reprezentativ pentru popor şi dacă el lucra în interesul
poporului sau doar pentru satisfacerea intereselor unei anumite categorii privilegiate,
numeric destul de restrânsă, dar dominantă din punct de vedere economic. Deci, un
asemenea parlament, mai ales că devenise o frână în calea reformelor, nu poate fi calificat
ca o instituţie democratică. De alt fel orice parlament şi parlamentarismul în general nu

36
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Bucureşti,
1998, p. 23
37
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (ediţie revăzută şi adăugită), Editura „Univers
enciclopedic”, Bucureşti, 2002, p. 221.

26
sunt pur şi simplu expresii ale guvernământului democratic, dacă nu exprimă interesele
maselor şi voinţa majoritară a poporului.
Prin urmare, Al. I. Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, nu a desfiinţat o
instituţie democratică. Atâta timp cât nu exista o altă soluţie pentru a permite poporului
să-şi exprime voinţa în legătură cu actul guvernării, credem că acest act politic, calificat
ca fiind şi lovitură de stat, nu are nimic nedemocratic în esenţa sa, ci din contra el
deschide calea afirmării maselor pe scena vieţii politice şi dacă pentru aceasta este
nedemocratic, atunci orice comentariu este de prisos. A se rezuma democraţia doar la
disputa politică dintre elitele economice, în timp ce masele largi populare sunt din ce în
ce mai mult marginalizate, aşa după cum se observă foarte bine că se întâmplă şi astăzi,
nu înseamnă altceva decât o modalitate ipocrită de a masca forme dictatoriale de a
guverna.
Al. I. Cuza avea nevoie de mai multă largheţe în raport cu celelalte puteri ale statului.
Reformele pe care le preconiza nu erau pe placul celor care, potrivit regulilor de până
atunci, ajunsese în prim planul vieţii politice nu datorită unor calităţi personale ci prin
faptul că erau deţinătorii unor mari averi, iar prin funcţiile publice pe care le deţineau nu
urmăreau altceva decât să şi le sporească şi să le apere împotriva oricăror riscuri
economice, sociale, juridice etc. Pentru ei problemele reale ale ţării şi interesele maselor
intrau în zona unor preocupări marginale.
O primă măsură, preconizată de Cuza în Statutul său, pentru a contracara puterea
discreţionară a unui astfel de parlament a constat în înlocuirea formulei unicamerale cu
una bicamerală. Este vorba de înfiinţarea unui Corp ponderator, numit şi Adunarea
Ponderatrice, care după cum o arată şi numele avea ca scop să tempereze excesele de
putere ale Adunării elective. Acesta era compus din mitropolitul ţării, episcopii
eparhiilor, întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi 64
de membri numiţi de domn.38 Se poate observa cu uşurinţă, că structura acestei camere
era la discreţia domnului şi, prin urmare, prin intermediul ei el putea influenţa decisiv,
uneori, procesul legislativ.
Potrivit Statutului, puterea publică era încredinţată domnului, Adunării Ponderatrice
şi Adunării Elective. Atribuţiile legislative reveneau în comun domnului şi parlamentului.
Iniţiativa legislativă o avea însă numai domnul. Proiectele de legi erau pregătite cu
concursul unui Consiliu de Stat şi erau susţinute în Adunarea Electivă de către miniştrii
de resort sau de Consiliul de Stat. După ce proiectul de lege era adoptat de Adunarea
Electivă, urma să fie examinat de Corpul Ponderator. Acesta îl putea adopta, amenda sau
respinge. Dacă era adoptat, următoarea operaţiune, înaintea intrării în vigoare consta în
sancţiunea domnului. Dacă, în schimb, era amendat se înapoiat Adunării Elective, iar
dacă era respins se trimetea la Consiliul de stat, în ambele cazuri procedura fiind reluată.
Pe lângă aceste pârghii legislative pe care domnul şi le crease, prin statutul său, în
scopul înfăptuirii reformelor menite să ducă la consolidarea unirii, întărirea statului şi
satisfacerea dorinţelor şi aşteptărilor pe care populaţia nevoiaşă şi le pusese în actul
unirii, el şi-a asigurat şi puteri executive. Deci, cu alte cuvinte, cumula atât atribuţii
legislative, cât şi executive. Putea, de asemenea, ca până la convocarea reprezentanţei

38
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti,
1999, p. 198.

27
naţionale, să emită decrete cu putere de lege la propunerea Consiliului de Miniştri şi cu
ascultarea Consiliului.39
S-a pus problema dacă Statutul lui Cuza ar fi sau nu o constituţie.40 Departe de orice
îndoială el este o constituţie pentru că reglementează constituirea, organizarea şi
exercitarea puterilor în stat, respectiv a puterii legiuitoare şi a puterii executive. Pentru că
nu se referă şi la puterea judecătorească şi nici la drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor ar putea fi socotită a constituţie incompletă, dar totuşi o constituţie. Chiar
el se defineşte, prin art.17, ca fiind o constituţie, în sensul că stabileşte obligaţia
funcţionarilor publici „de a jura supunere Constituţiei şi legilor ţării”. În susţinerea
acestei consideraţii să avem în vedere şi momentul şi împrejurările în care a fost adoptat,
precum şi scopul ce s-a urmărit prin acest act politic.
Principatele unite îşi câştigase independenţa legislativă încă din 1862, în urma vizitei
pe care Al. I. Cuza a făcut-o la Constantinopol, iar în Statut acest fapt dobândeşte o
consacrare mult mai exactă. „Principatele Unite - se precizează în Statut – pot în viitor a
modifica şi schimba legile care privesc administraţia lor dinlăuntrul, cu concursul legal al
tuturor puterilor stabilite, şi fără nici o intervenţiune; se înţelege însă că această facultate
nu se poate întinde la legăturile care unesc Principatele cu Imperiul Otoman, nici la
tratatele între Înalta Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi rămân obligaţiuni pentru aceste
principate.”
Prin aceste prevederi, Statutul lui Cuza la care se asociază deopotrivă şi legea
electorală, defineşte pentru prima dată principiul autonomiei legislative a Principatelor
Unite, marcând astfel un important pas spre proclamarea deplinei lor independenţe.
Naţiunea română dobândeşte astfel posibilitatea să-şi hotărască singură propria
organizare a vieţii politice de stat, fără amestec din afară.
Prin abilitatea sa diplomatică Domnul unirii, Al. I. Cuza, a obţinut recunoaşterea
Statutului din partea Comisiei ambasadorilor puterilor garante, care, cu unele rezerve, îşi
dau acordul prin protocolul Conferinţei de la Paris din iunie 1864.
2.4. Legea electorală
Odată cu Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a fost supusă aprobării
poporului şi o nouă lege electorală. Aceasta se impunea cu mare necesitate pentru că
restricţiile existente în privinţa desemnării reprezentanţilor în Adunarea Electivă făceau
ca aceasta să fie alcătuită numai din marii proprietari de pământ. În felul acesta aspiraţiile
pe care populaţia şi le pusese în actul unirii n-aveau nici o şansă să fie îndeplinite.
Noua lege electorală trebuie inclusă şi ea în categoria actelor normative de
importanţă constituţională, atât pentru faptul că a urmat aceeaşi procedură ca Statutul
dezvoltător, fiind deci validată de popor prin plebiscit, cât, mai ales, datorită conţinutului
său reglementator. Reglementând modalitatea de desemnare a deputaţilor în Adunarea
Electivă, ea se plasează în categoria legilor al căror obiect îl reprezintă constituirea,
organizarea şi exercitarea puterii în stat.
Noul aşezământ electoral deşi nu înlătură în totalitate restricţiile cu privire la
exercitarea dreptului de vot, care de alt fel vor fi menţinute încă multă vreme, reprezintă
totuşi un progres semnificativ faţă de vechile reglementări, lărgind considerabil baza
socială de reprezentare în forul legislativ al ţării.

39
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, vol. I, editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 84.
40
Ibidem.

28
 Legea reglementa două categorii de alegători: primari şi direcţi. Puteau deveni
alegători primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale şi de 80-100
lei în comunele urbane. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Putea
deveni alegător direct cel care avea un venit de cel puţin 100 de galbeni, indiferent de
provenienţă. Dovada se putea face cu biletele de plată a impozitului sau o oricare altă
modalitate. De asemenea, mai puteau deveni alegători direcţi, fără a fi nevoiţi să facă
dovada venitului: preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii
facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau
erau conducătorii unor instituţii. Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de
minim 25 de ani. Candidaţii pentru Adunarea Electivă trebuiau să fie cetăţeni români, să
aibă vârsta minimă de 30 de ani şi un venit minim de 200 de galbeni.
Nu beneficiau de dreptul de vot: persoanele supuse vreunei „protecţiuni străine”,
„servitorii care primeau simbrie”, „interdicţii”, „faliţii nereabilitaţi”, „acei care vor fi fost
osândiţi la pedepse aflictive şi infamate sau numai infamate”.
Demne de menţionat sunt şi măsurile de protejare a corectitudinii alegerilor, poate şi
datorită faptului că, cel puţin în Moldova, existau antecedente de falsificare, cum au fost,
de exemplu, cu prilejul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857, când caimacanul
Nicolae Vogoride, primind instrucţiuni de la Poartă, a falsificat rezultatul scrutinului.
În lege se declara că nu era voie ca scrutinul să fie „violat”. O asemenea faptă era
pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani. De asemenea, cei care încercau, într-un anume
fel, „a se atinge de esersiciul dreptului elecoral şi libertatea votului” fie erau închişi (o
lună - un an), fie plăteau „globire de la 30 până la 200 de galbeni”

3. Constituţiile române
3.1. Constituţia din 1866
În 1866, după abdicarea lui Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin, se
adoptă o nouă constituţie, după modelul Constituţiei Belgiei, considerată cea mai liberală
şi mai modernă constituţie la timpul respectiv.
Noua Constituţie consacră în chiar primul său capitol că „Principatele Unite Române
constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. În articolele următoare,
grupate în opt titluri, sunt cuprinse reglementări privind organizarea şi exercitarea
puterilor în stat, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, protecţia proprietăţii etc.
Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la
naţiune. Puterea legiuitoare se exercita în comun de către rege şi reprezentanţa naţională,
formată din două camere: senatul şi adunarea deputaţilor. Era instituit censul de avere.
Puterea executivă era atribuită domnului, constituţia stabilind regula monarhiei
străine.
Alte dispoziţii se referă la procedura revizuirii constituţiei, la adoptarea unei legi care
să stabilească responsabilitatea şi pedepsele aplicate miniştrilor pentru crime şi delicte (o
asemenea lege a fost adoptată abia după 13 ani).
Pe timpul valabilităţii sale, constituţia de la 1866 a fost modificată de mai multe ori
în ceea ce priveşte drepturile politice, domnul, sistemul electoral, presa, pământurile
rurale, garantarea dreptului de proprietate etc. Ea a rămas în vigoare mai bine de jumătate
de secol, timp în care în societatea românească s-au produs importante schimbări pe calea
modernităţii. Cele mai importante evenimente petrecute în acest timp au fost declararea

29
independenţei la 9 mai 1877 şi consfinţirea ei pe câmpul de luptă, apoi realizarea unităţii
naţionale în urma primului război mondial la 1918. De asemenea, pe linie politică trebuie
menţionată reforma electorală, tot 1918, care a introdus votul universal, egal, direct,
secret şi obligatoriu.
3.2. Constituţia din 1923
Constituţia din 1918 este opera partidului liberal aflat la putere. Ca şi cea precedentă
ea este împărţită în 8 titluri după cum urmează: Despre teritoriul României, Despre
drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe, Despre puterea armată,
Dispoziţii generale, Despre revizuirea Constituţiei, Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Noua Constituţie proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Se instituie garanţia
statului în privinţa proprietăţii, private precum şi interdicţia reglementării pedepsei
confiscării averilor. Reforma electorală instituită de constituţie reprezintă un real progres
în această materie, comparativ cu sistemul anterior bazat pe colegiile de avere.
Puterea legislativă era exercitată în comun de rege şi reprezentanţa naţională, iar cea
executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern.
Se interzicea înfiinţarea de tribunale extraordinare.
Controlul constituţionalităţii legilor revenea Curţii de Casaţie, atribut pe care aceasta
îl exercita în secţiuni reunite.
Deşi, în mare parte, noua constituţie preia din dispoziţiile celei anterioare, totuşi nu
se poate trece cu vederea faptul că ea este mai democratică. Rezultă aceasta din acordarea
unor libertăţi mai largi, inclusiv din punct vedere politic, precum şi din faptul că
abandonează sistemul electoral cenzitar.
Nu se poate trece cu vederea că unele din dispoziţiile sale i-au imprimat un caracter
rigid. Astfel, printr-un articol se interzicea suspendarea sa, iar procedura de revizuire era
deosebit de greoaie.
3.3. Constituţia din 1938
La 10 februarie 1938, în condiţiile precipitării vieţii politice interne şi internaţionale,
regele Carol al II-lea instaurează dictatura personală, care dobândeşte consacrare juridică
prin adoptarea unei noi constituţii.
Aceasta este alcătuită dintr-o sută de articole grupate în 8 titluri: Despre teritoriul
României, Despre datoriile şi drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre
finanţe, Despre oştire, Dispoziţii generale, revizuirea Constituţiei, Dispoziţii tranzitorii şi
finale.
Esenţa noii constituţii constă în întărirea juridică a dictaturii regale, concomitent cu
restrângerea drepturilor şi libertăţilor democratice. În acest scop se prevedea că puterile
statului sunt concentrate în mâinile regelui, acesta fiind declarat „capul statului”. El
exercita puterea legislativă prin reprezentanţa naţională. Avea iniţiativă legislativă şi de
revizuire a Constituţiei, sancţiona şi promulga legile. Sancţiunea regală era condiţie de
valabilitate a legii. De asemenea, putea dizolva adunările, putea emite decrete cu putere
de lege cât timp adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea declara război şi
încheia pace etc.
Puterea executivă aparţinea tot regelui care era inviolabil. Răspunderea pentru actele
emise revenea miniştrilor care erau obligaţi să le contrasemneze.
Votul universal este înlocuit cu sistemul colegiilor pe profesiuni. Senatul era alcătuit
din trei categorii de senatori: numiţi de rege, de drept şi aleşi.

30
 Se prevedea de asemenea, interzicerea schimbării formei de guvernământ, lupta de
clasă, scutirea de impozite, împărţirea sau distribuirea averii altora etc.
În condiţiile în care relaţiile internaţionale cunosc o încordare din ce în ce mai
accentuată şi politica de agresiune a Germaniei devine o ameninţare evidentă şi pentru
Românie, regele consideră necesar să-şi întărească autoritatea. O primă măsură constă în
desfiinţarea partidelor politice şi suspendarea activităţii parlamentare.
Prin Dictatul de la Viena, România este obligată să cedeze partea de nord a
Transilvaniei. În septembrie 1940 regele este obligat să abdice, corpurile legiuitoare sunt
dizolvate, Constituţia este suspendată şi este investit cu puteri depline preşedintele
Consiliului de Miniştri.
3.4. Schimbarea regimului politic. Actele cu valoare constituţională adoptate în
acest scop
Întrucât la sfârşitul războiului condiţiile nu permiteau elaborarea unei noi constituţii,
viaţa politică din România a fost reluată pe baza Constituţiei din 1923, repusă în vigoare
cu unele modificări, precum şi a unor decrete cu valoare constituţională, întrucât se
refereau la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Decretul nr. 1626/1944 repune în vigoare Constituţia din 1923, cu unele modificări:
- Reprezentanţa naţională urma să se organizez pe baza unei hotărâri a Consiliului de
Miniştri. Până la emiterea acestei hotărâri puterea legislativă urma să se exercite de rege
la propunerea Consiliului de Miniştri;
- Se menţine monarhia, însă Consiliul de Miniştri este transformat într-un organ
suprem, care concentrează întreaga putere în stat.
Decretul 1849/1944 îl completează pe cel anterior cu unele reglementări impuse de
situaţia în care se afla România la sfârşitul războiului. Se semnase Convenţia de
armistiţiu cu Naţiunile Unite care prevedea şi obligaţia de urmărire şi pedepsire a celor
consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării. Pentru aceasta trebuiau înlăturate piedicile de ordin
juridic datorate unor articole din Constituţia din 1923, care interziceau înfiinţarea de
tribunale extraordinare, instituirea pedepsei confiscării averilor, aplicarea pedepsei cu
moartea în alte cazuri decât cele prevăzute de Codul penal militar în timp de război.
Legea nr. 86/1945 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare proclamă şi se asigură
egalitatea cetăţenilor ţării, indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie. Se admite
accesul egal şi liber la justiţie, precum şi pentru exercitarea funcţiilor publice sau a
oricărei alte profesiuni. Pentru asigurarea deplinei egalităţi se admite folosirea liberă a
limbii materne, publicaţii şi învăţământ în limba maternă.
Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Această lege, în primul rând
defineşte reforma agrară ca o necesitate naţională, economică şi socială. În baza au trecut
în proprietatea statului terenurile, cu tot cu inventarul agricol, ale celor care au colaborat
cu germanii, ale criminalilor de război, ale celor fugiţi din ţară, absenteiştilor etc., precum
şi terenurile care depăşeau 50 de ha. Aceste terenuri au făcut obiectul împroprietăririi
celor în drept.
Prin lege se interzicea împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau
parţială a proprietăţii astfel constituite. Se instituie, cu alte cuvinte, principiul că
pământul trebuie să aparţină celor ce-l muncesc.
Decretul nr. 2218/1946 privind exercitarea puterii legislative transformă
reprezentanţa naţională într-un singur corp, denumit Adunarea Deputaţilor.

31
 Puterea legiuitoare se va exercita în continuare, în comun, de către rege şi
reprezentanţa naţională, respectiv Adunarea Deputaţilor.
Decretul mai prevede că femeile au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea
Deputaţilor în acelaşi condiţii ca şi bărbaţii. Se instituie, astfel, principiul egalităţii
politice dintre bărbaţi şi femei. Deci, până în acest moment, după atâţia ani de aşa zisă
democraţie, femeilor nu li s-au recunoscut drepturi politice.
Potrivit aceluiaşi decret, revizuirea constituţiei putea fi făcută numai de către o
adunare legiuitoare aleasă special în acest scop.
În aceeaşi zi cu acest decret a fost adoptată legea 560 privitoare la alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor care stabilea procedura alegerilor, repartiţia mandatelor pe baza
reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate, incompatibilitate sau
nedemnitate de a fi alegător sau de a fi ales în Adunarea Deputaţilor.
Legea 363/1947 privind constituirea statului român în Republica Populară Română.
În baza acestei legi s-a desfiinţat forma monarhică de guvernământ, fiind înlocuită cu
republică populară. Constituţia, aflată în vigoare până în acest moment, se abrogă,
urmând ca adunarea constituantă să adopte o nouă constituţie.
Puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea deputaţilor.
Pentru exercitarea puterii executive se înfiinţează Prezidiul Republicii Populare
Române, organ colegial, format din cinci membri aleşi, cu majoritate de Adunarea
Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale. Atribuţiile sale sunt
de şef al statului. Unele din funcţiile executive urma să le exercite prin Consiliul de
Miniştri care îi devine subordonat.
3.5. Constituţia din 1948
Prin efectul legii 32 din februarie 1948 Adunarea Deputaţilor se autodizolvă şi se
stabilesc alegeri pentru Marea Adunare Naţională. Acestea au loc în martie 1948, iar în
aprilie se convoacă noul organ legiuitor care ia în discuţie proiectul de constituţie propus
de Consiliul Frontului Democraţiei Populare. Noua constituţie se adoptă la 13 aprilie
1948.
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi
suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului. Întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului.
În ceea ce priveşte regimul proprietăţii se stabilea că mijloacele de producţie aparţin
sau statului ca bunuri ale întregului popor sau organizaţiilor cooperatiste, ori
particularilor, persoane fizice sau juridice. Se enumărau bunurile care puteau forma
numai obiect al proprietăţii de stat, stabilindu-se, totodată, că, prin lege, se vor
reglementa modalităţile de trecere a lor în proprietatea statului. Se recunoaşte proprietatea
particulară însă statul se obliga s-o protejeze numai pe cea agonisită prin muncă şi
economisire.
Este menţionat principiul că pământul aparţine celor ce-l muncesc şi că statul
protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
În privinţa drepturilor şi îndatoririlor fundamentale se subliniază ca principiu
universal egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex, naţionalitate,
rasă, religie, sau grad de cultură.
Se mai stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi
puse de acord cu Constituţia. De la data intrării în vigoare a Constituţiei se desfiinţau
toate dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare. Întrucât o

32
asemenea revizuire nu se putea face într-un timp atât de scurt, practica s-a confruntat cu
multe probleme de interpretare a dreptului.
3.6. Constituţia din 1952
Viaţa politică, economică şi socială din România postbelică a evoluat, în mare parte,
în limitele parametrilor impuşi de puterea sovietică. Acest fapt s-a reflectat deopotrivă şi
în ceea ce priveşte viaţa constituţională.
În 1952 se adoptă o nouă constituţie care menţine şi dezvoltă principiile
constituţionale ale celei anterioare. Ea conţine reglementări privind puterea de stat,
economia naţională cu cele trei formaţiuni social-economice: socialistă, mica producţie
de mărfuri şi particular – capitalistă.
Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. Se consacră desfiinţarea
pluralismului politic, statornicindu-se rolul de forţă politică conducătoare a unui singur
partid.
3.7. Constituţia din 1965
Sub regimul Constituţiei din 1952 a continuat politica de extindere a proprietăţii de
stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai
politice, ci şi statale de către un singur partid politic.
Având în vedere aceste schimbări şi transformări social-politice s-a simţit nevoia
adoptării unei noi constituţii, fapt împlinit în august 1965.
Aceasta a consacrat forma republicană a statului, suveranitatea şi independenţa,
indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului.
Titularul puterii este poporul. Se menţine principiul partidului unic ca partid de
guvernământ.
Organele statului sunt structurate în patru mari categorii şi anume:
- organele puterii de stat (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Preşedintele
Republicii, Consiliile Populare);
- organele administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri, ministerele şi celelalte organe
centrale ale administraţiei de stat, comitetele şi birourile executive ale consiliilor
populare, organele locale de specialitate ale administraţiei de stat)
- organele judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi
tribunalele militare);
- organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile
judeţene, organele locale de procuratură, procuraturile militare).

4. Regimul constituţional din România după

Revoluţia din decembrie 1989
4.1. Actele constituţionale ale trecerii la un regim democratic
În contextul Revoluţiei din decembrie 1989 s-au formulat noi principii constituţionale
cum sunt: forma republicană de guvernământ, separaţia puterilor, statul de drept,
pluralismul politic, structura bicamerală a parlamentului, democraţia şi libertatea,
asigurarea demnităţii umane, inalienabilitatea şi inviolabilitate drepturilor fundamentale
ale omului şi cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţiile de conducere, răspunderea şi
revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare, consultarea poporului prin
referendum în legătură cu legile şi măsurile de importanţă deosebită.

33
 Decretul-lege nr. 2/27 decembrie 1989. În baza acestui decret s-a constituit Consiliul
Frontului Salvării Naţionale şi consiliile teritoriale ca organe tranzitorii de putere. El a
fost emis, de fapt, pentru realizarea Programului Consiliului Frontului Salvării Naţionale
care prevedea:
- abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi stabilirea unui sistem
democratic pluralist de guvernământ;
- organizare de alegeri libere;
- separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor
conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate;
- restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi
eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică
centralizată, promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor
sectoarelor economice;
- restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea distrugerii
satelor;
- reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste;
- promovarea unei ideologii umaniste şi democratice, a adevăratelor valori ale
umanităţii;
- eliminarea minciunii şi a imposturii, statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie
în toate domeniile de activitate;
- aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale;
- libertatea presei, radioului şi televiziunii, trecerea acestora în mâinile poporului;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor
egalităţi în drepturi cu românii;
- libertatea cultelor;
- garantarea liberei manifestări a credinţelor religioase;
- organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate
a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României;
- salvarea echilibrului ecologic şi promovarea unor tehnologii moderne nepoluante;
- realizarea unei politici externe de promovare a bunei vecinătăţi prieteniei şi păcii în
lume, de integrare în procesul de constituire a unei Europe unite, casă comună a
popoarelor continentului.
Decretul-lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma de guvernământ,
drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa, structura organizatorică, funcţionarea CFSN,
ale biroului său executiv, atribuţiile preşedintelui etc.
Întrucât decretul dizolva toate structurile de putere ale fostului regim, pentru a se
depăşi vidul de putere se organizează CFSN ca organ suprem al puterii de stat şi în mod
corespunzător consiliile teritoriale, judeţene, municipale, orăşeneşti că comunale.
Administraţia locală continuat să funcţioneze în structura ce o avea.
Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989. Acest decret concretizează principiul
pluralismului politic în sensul că stabileşte reguli privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România. Se consacră principiul
libertăţii constituirii partidelor politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motive de
rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice.
Potrivit decretului, partidele politice se puteau organiza pe baze teritoriale, la
înregistrare trebuind să prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul politic,

34
să-şi declare sediul şi mijloacele financiare de acre dispun şi să facă dovada că au cel
puţin 251 de membri. Pentru procedura de înregistrare este împuternicit TMB.
Programele politice ale partidelor trebuiau să se întemeieze pe respectul suveranităţii,
independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea asigurării libertăţilor şi
drepturilor cetăţenilor şi afirmarea demnităţii naţionale române. Se interzicea constituirea
partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept.
Se interzicea ca personalul MApN, MI, judecătorii, procurorii, diplomaţii şi
personalul operativ al Radioteleviziunii să facă parte din partide politice.
Decretul-lege nr. 81/9 februarie 1990. În baza acestui decret se organizează Consiliul
Provizoriu de Uniune Naţională ca organ reprezentativ pentru spectrul politic al
momentului respectiv. FSN se transformă în formaţiune politică cu structură şi platformă
de sine stătătoare, participând de pe poziţii egale cu celelalte formaţiuni politice la
alegeri. CPUN a lucrat ca un veritabil parlament, adoptând acte normative de interes
major pentru ţară.
Decretul-lege nr. 92/14 martie 1990. Acest decret a avut o importanţă constituţională
cu totul deosebită pentru că face trecerea de la structurile de putere provizorii spre
structuri clar definite prin legi.
Se stabilea că Parlamentul va avea o structură bicamerală, alcătuită din Senat şi
Camera Deputaţilor. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat. Este introdus scrutinul pe listă fapt ce a determinat declararea judeţelor
ca circumscripţii electorale.
Cele două camere reunite vor forma Adunarea Constituantă, având ca scop
elaborarea Constituţiei. După înfăptuirea acestui obiectiv adunarea urma să se
autodizolve şi să se organizeze noi alegeri.
Sunt stabilite reguli şi pentru instituţia prezidenţială. Astfel, preşedintele României
devine şeful statului. Alegerea sa se face prin vot universal, egal, direct, şi liber exprimat,
în două tururi de scrutin.
Decretul având un caracter tranzitoriu nu s-a stabilit durata mandatului Parlamentului
şi nici a preşedintelui.
În baza acestui decret s-au organizat alegerile din 20 mai 1990.
4.2. Constituţia din 8 decembrie 1991
În urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990 şi constituirea celor două camere a
luat fiinţă Adunarea Constituantă. Aceasta a înfiinţat Comisia de redactare a proiectului
de Constituţie. Regimul de lucru al acestei comisii a fost deosebit de lejer astfel că ea a
avut libertatea totală în identificarea, alegerea şi motivarea soluţiilor constituţionale, în
stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, culturale, religioase, juridice etc.
Atât din ţară cât şi din străinătate.
Principiile şi structura Constituţiei au fost supuse dezbaterii şi votului Adunării
Constituante. Votul a fost deschis, cu excepţia amendamentului cu privire la alegerea
preşedintelui.
Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi propunerilor, Comisia a
elaborat proiectul de Constituţie, care a fost difuzat parlamentarilor, iar aceştia au
prezentat în scris amendamentele lor.
Textul în întregime al Constituţiei a fost votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din
numărul total al parlamentarilor au răspuns la apelul nominal 476. Un număr de 20 de
deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul prin corespondenţă. Pentru adoptarea

35
constituţiei, în forma prezentată, au votat 414 parlamentari, iar 95 împotrivă. Deci au
votat mai bine de două treimi, condiţie necesară pentru adoptarea Constituţiei.
Constituţia, astfel adoptată, a fost supusă referendumului naţional, desfăşurat în ziua
de 8 decembrie 1991 şi a fost aprobată. La aceeaşi dată Constituţia din 1965 este şi
rămâne în întregime abrogată.
În timpul care a trecut de la adoptarea acestei constituţii viaţa politică din România a
avut o evoluţie spectaculoasă şi, în multe privinţe, chiar imprevizibilă. Prin urmare, unele
texte ale constituţiei au devenit incompatibile cu schimbările ce s-au produs în realitatea
politică şi socială. A apărut, deci, ca necesitate ideea unor modificări, împărtăşită, cu
timpul, de majoritatea forţelor politice.
Se constituie, în iunie 2002, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind
Revizuirea Constituţiei care avea ca sarcină elaborarea unui prim proiect al viitoarei
Constituţii modificate. Acesta a fost realizat şi supus examinării Curţii Constituţionale în
aprilie 2003.
Apoi, el a intrat în dezbaterea celor două camere, fiind adoptat într-o şedinţă comună
la 18 septembrie 2003. S-a obţinut un vot de peste două treimi, condiţie necesară pentru
ca legea de revizuire să fie adoptată. Referendumul de validare s-a desfăşurat în zilele de
18 şi 19 octombrie 2003.
În urma acestor modificări, s-a procedat la o republicare a Constituţiei, dându-se
textelor o nouă numerotare.
Actul de revizuire, fiind, în primul rând, rezultatul unor demersuri şi acţiuni politice,
a dat Constituţiei un nou conţinut, care a constituit temeiul juridic pentru aderarea
României la Uniunea Europeană şi Tratatul Atlanticului de nord. De asemenea, s-au
rezolvat unele disfuncţionalităţi în cadrul procesului decizional al autorităţilor publice şi
au fost sporite garanţiile instituţionale şi constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
Baza juridică Constituţională pentru aderarea României la cele două organisme
internaţionale o constituie textele referitoare la :
- ratificarea tratatelor internaţionale care ar fi incompatibile cu Constituţia numai
după revizuirea corespunzătoare a acesteia;
- extrădarea şi expulzarea cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene
numai după momentul integrării şi numai în conformitate cu legislaţia internă şi regulile
specifice UE;
- drepturile cetăţenilor Uniunii Europene rezidenţi pe teritoriul României de a vota în
alegerile organizate pentru alegerea Parlamentul European şi de a alege şi a fi aleşi în
autorităţile administraţie publice locale;
- drepturile exclusiv politice ale cetăţenilor români care pot alege şi pot fi aleşi în
Parlamentul European;
- dreptul de proprietate pentru străini şi apatrizi cu privire la terenuri în România,
numai după integrarea ţării în UE şi în condiţii specifice UE;
- participarea Armatei Române la operaţiuni de menţinere a păcii, în cadrul şi limitele
stabilite de tratatele cu privire la securitatea colectivă încheiate de România;
- exercitarea în comun cu alte state a competenţelor precizate în tratatele fondatoare
ale Uniunii Europene, care este posibilă doar în urma aprobării exprese a Parlamentului,
dată în şedinţă comună cu o majoritate de 2/3;
- monedă unică europeană.

36
 Principalele modificări aduse regimului juridic al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale se referă la:
- egalitatea cetăţenilor indiferent de sex;
- posibilitatea cetăţenilor români cu dublă cetăţenie de a avea acces la funcţiile şi
demnităţile publice;
- dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil;
- emiterea mandatului de arestare şi de percheziţie domiciliară numai de către
judecător;
- consacrarea unor noi drepturi fundamentale, precum liberul acces la cultură, dreptul
la un mediu înconjurător sănătos, libertatea economică etc.;
- garantarea proprietăţii private;
- asigurarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale şi civile;
- posibilitatea folosirii limbii materne în justiţie şi administraţie de către persoanele
aparţinând minorităţilor naţionale etc.
În ceea ce priveşte funcţionarea autorităţilor statului sunt de evidenţiat următoarele
modificări:
- menţionarea expresă a principiului separaţiei puterilor în stat;
- menţionarea expresă a solidarităţii poporului român;
- restrângerea imunităţii parlamentare;
- diferenţierea atribuţiilor celor două camere ale Parlamentului;
- intrarea în vigoare a legilor la trei zile de la publicare;
- prelungirea mandatului prezidenţial;
- procedura de punere sub acuzaţie a preşedintelui;
- procedura de urmat în cazul schimbării structurii Guvernului;
- angajarea răspunderii Guvernului;
- regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă;
- precizarea rolului prefectului;
- creşterea independenţei justiţiei şi mai buna sa funcţionare;
- transformarea Curţii Supreme de Justiţie în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- statutul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii;
- eliminarea atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi;
- sporirea atribuţiilor Curţii Constituţionale.

37
 Capitolul III
Teoria statului
1. Precizări prealabile

Studiul problematicii atât de complexe a fenomenului statal în debutul cursului de

Drept constituţional şi instituţii politice se explică prin aceea că statul reprezintă, în
definitiv, locaţia întregii construcţii instituţionale, bazată pe o lege fundamentală, numită
Constituţie. N-ar putea fi bine receptată această tematică în absenţa cunoştinţelor despre
instituţia statului, despre structura personalităţii sale juridice.
Multă vreme conceptul de stat s-a suprapus cu puterea monarhului, întrucât
prerogativele puterii erau absolute. Se sintetizează această realitate în celebra expresie a
lui Ludovic al IV-lea „L’Etat c’est moi” (Statul sunt eu). Însă, sub influenţa ideilor
contractualiste şi a teoriilor autolimitării statului, această teză a trebuit să cedeze locul
unei alte concepţii potrivit căreia statul nu poate fi conceput decât pe baza unui regim
constituţional, pe baza respectării legii. Un rol proeminent, din acest punct de vedere,
revine, desigur, justiţiei, chemată să garanteze respectarea regulilor de drept atât din
partea cetăţenilor cât şi din partea organelor statului. În aceasta constă, de fapt, esenţa
statului modern, bazat pe lege, respectiv în răspunderea egală în faţa justiţiei atât a
cetăţenilor cât şi a statului.41
Încă de la începuturile sale şi până în zorii epocii moderne, statul a fost considerat un
mijloc de înfăptuire a unor scopuri pe care le urmărea o anumită grupare socială. Teoria
marxistă s-a înscris şi ea pe linia acestei concepţii, considerând statul ca fiind un
instrument în mâinile clasei dominante pentru reprimarea duşmanilor săi de clasă, sau ca
o maşină în mâinile unei anumite clase, având ca principală sarcină să asigure interesele
de clasă ale unor anumite categorii sociale.
Pe de altă parte s-au înregistrat şi terorii care au încercat să prezinte statul ca o
construcţie pur juridică, lipsindu-i orice semnificaţie politică. Nu rezistă, din punct de
vedere ştiinţific, nici o asemenea abordare, pentru că se omite procesul complex al
devenirii statului, precum şi edificarea sa instituţională, care nu poate fi altceva decât un
proces politic.
Deci statul este, în acelaşi timp, atât o instituţie politică, dar şi una juridică, rolul său
constând în apărarea în mod egal a tuturor categoriilor sociale, deopotrivă a factorilor
economici şi a muncitorilor, a întreprinzătorilor particulari, a celor care prestează
activităţi salariale.42 Poziţia de echidistanţă a statului nu este de natură a-l exclude din
câmpul acţiunii politice, deoarece, indiferent dacă dorim sau nu, statul se încadrează, ca
mecanism, într-un adevărat sistem de raporturi sociale.
Într-una din abordările doctrinare de referinţă43 se consideră că puterea politică este o
putere socială, forţă de impulsie care declanşează şi controlează mişcările în scopul
cărora este orânduit organismul social. În societăţile primitive, după această opinie,
puterea era difuzată în masa membrilor societăţii respective. Apoi ea s-a întruchipat în

41
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Bucureşti, 1942, p. 82
42
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 42
43
Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editua R.Pichon et R. Durand-Auzias,
Paris, 1927, p. 11, apud Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op. cit. p. 42

38
persoana unui şef de stat, iar mai târziu, prin instituţionalizare, puterea a trecut de la o
persoană sau un grup de persoane la o entitate abstractă, care ar fi statul. Din această
perspectivă statul ar putea fi considerat ca fiind titularul abstract şi permanent al puterii,
guvernanţii nefiind decât agenţii exercitării ei şi, prin definiţie, trecători.
Într-o altă concepţie44, statul ar fi una dintre fizionomiile istorice prin care o
colectivitate îşi afirmă unitatea sa politică şi îşi îndeplineşte destinul său. Pornind de la
ideea că structura etatică reprezintă în zilele noastre tipul predominant al unităţii politice,
o serie de etnologi şi sociologi au ajuns până acolo încât să denumească stat orice
organizaţie politică autonomă, indiferent dacă aceasta nu ar fi fost, în fond, decât o
structură tribală sau un conglomerat de triburi. Se insistă pe ideea rolului predominant al
voinţei politice, subestimându-se importanţa normelor juridice. Pe aceasta s-ar baza
faptul că statul „suportă la fel de bine monarhia, ca şi democraţia, dictatura ca şi tirania”45
şi că n-ar fi altceva decât „un tip de unitate politică şi nu un tip de regim”.46
Desigur că statul poate fi abordat din varii perspective, precum şi dintr-o multitudine
de unghiuri de vedere şi indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin nuanţat al
teoriilor care încearcă să ni-l explice şi să ni-l dezvăluie în structura şi determinările sale,
concluzia care se desprinde este aceea că nu avem de a face cu o entitate rigid conturată,
ale cărei caracteristici să fie valabile pentru orice timp istoric, pentru orice arie geografică
şi pentru orice tip de societate. De aceea este de luat în considerare orice demers de
cercetare a fenomenului şi de conturare a unui anumit concept despre el, ca fiind
contribuţii, fiecare cu importanţa ei, la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţific al teoriei
statului.
De fapt şi tematica tuturor cursurilor de drept constituţional, prin faptul că
examinează normele care reglementează procesul complex al constituirii, organizării,
menţinerii şi exercitării puterii în stat, pune în evidenţă, organic şi funcţional, structura
instituţională a statului. Iată de ce abordarea acestei problematici nu se poate face,
exclusiv, dintr-o perspectivă juridică, fiind absolut necesară şi o cercetare a fenomenului
în dimensiunea sa politică, pentru că, în definitiv, statul nu este altceva decât o organizare
politică a societăţii, fundamentată, în epoca modernă, pe o solidă bază juridică.

2. Premisele apariţiei statului

Este, deja, un lucru binecunoscut, că orice formă de comunitate umană implică, în
mod necesar, o conducere, fără de care organizarea, existenţa şi funcţionalitatea grupului
respectiv nu sunt posibile. Luând în considerare o asemenea teză vom putea afirma, că
începuturile guvernării, deci ale fenomenului politic, coincid cu cele ale vieţii sociale,
condiţionându-se şi influenţându-se reciproc în decursul îndelungatei lor evoluţii.
Omul, din momentul desprinderii de lumea animală, îşi duce existenţa într-un sistem
corelat de relaţii, care-l pun în contact, nemijlocit şi diversificat, cu semenii săi47.
Societatea este un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care omul o
are de semenii săi. Omul nu poate trăi izolat, în afara societăţii. Pentru un asemenea mod

44
Julien Freud, L’essence du politique, Sirey, Paris, 1986, p. 555
45
Idem, p. 557.
46
Idem, p. 567
47
J. Szezepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 24.

39
de viaţă el ar trebui să fie, după cum spune Aristotel, „animal ori Dumnezeu”48. Dar,
după cum nu este nici una nici alta, mediul şi locul lui de viaţă este societatea. În
societate omul găseşte integrarea vieţii sale în diversele ei manifestări, precum şi
posibilitatea atingerii scopurilor, care îi motivează şi animă existenţa, de la cele mai
elementare până la cele mai înalte.
Dezvoltând conceptul aristotelic, Grotius afirmă că omul are de la natură un
„appetitus societatis”, iar Locke că „starea naturală pentru om este tocmai starea de
societate”49.
Temeiul primar al societăţii este, înainte de toate, biologic, reprezentat de însuşi
faptul naşterii şi de necesităţile fiziologice, care îl obligă pe individ să trăiască în grup
(nevoia de hrană, de supravieţuire, de apărare, de perpetuare a speciei etc.) Stau mărturie
în această privinţă, printre altele, şi formele premergătoare de societate, mai mult sau mai
puţin evoluate, care se întâlnesc la unele specii de animale.50
La om însă, datorită faptului că intervin factori de natură psihică, spirituală şi
culturală, sociabilitatea devansează suportul exclusiv biologic, dobândind valenţe mult
mai complexe.
Societatea umană, în primul rând, spre deosebire de formele de comunitate din lumea
animală, se află într-un amplu proces de evoluţie. Aceasta se datorează capacităţii pe care
o are numai omul de a reflecta lumea înconjurătoare, de a-şi imagina viitorul, de a-şi
programa activităţile, de a înmagazina şi transmite experienţa dobândită etc.
În al doilea rând, între indivizii care compun societatea s-au statornicit relaţii
necesare, prin care fiecare conştientizează apartenenţa la grupul din care face parte.
Există, de asemenea, o solidaritate şi o colaborare pentru realizarea unor scopuri comune.
Munca fiecărui individ nu priveşte numai nevoile sale proprii ci şi nevoile unui număr
nedeterminat de alţi indivizi.
În al treilea rând, societatea, deşi are scopuri proprii, vizând întreaga comunitate, nu
face altceva prin aceasta, decât slujeşte binele indivizilor ce o compun, pentru că fiecare
individ nu este numai un mijloc, ci şi un scop în sine. El, în societate, are o valoare
absolută, pentru că societatea este condiţia necesară a vieţii lui. Chiar dacă mecanismele
sociale, dar mai ales cele politice, după cum vom vedea, dau naştere şi unor tratamente
inegale, discriminatorii pentru unii indivizi şi din păcate în unele comunităţi nu puţini la
număr, împiedicându-i să-şi realizeze menirea şi rostul lor în societate, această realitate
nu poate, nici pe departe, să nege teza că în definitiv condiţia umană este în mod necesar
una socială.
Un alt aspect al viţii sociale, ce necesită a fi subliniat, este acela că nu există o
societate, ci există societăţi, întrucât oamenii nu se grupează într-o singură lume, conform

48
Aristotel, Politica, Editura Antet, 1995, p.5.
49
Hugo Grotius (1583-1645), De jure helli ac pacis, John Locke (1623-1704), Două tratate asupra
guvernului, opere citate de Giorgio del Vecchio în Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova,
traducere de I.C.Drăgan, p. 268.
50
La unele specii de animale, de exemplu la albine, furnici, castori etc. sociabilitatea, având în vedere cum
se desfăşoară viaţa lor, se prezintă într-un grad destul de evoluat. Viaţa în comun a furnicilor, ca să ne
referim doar la aceste vietăţi, este organizată după „reguli” foarte stricte. Se observă inclusiv aspecte de
viaţă militară, cu funcţii şi subdiviziuni asemănătoare, pe undeva, cu cele dintr-o comunitate umana.
Aceste observaţii l-au determinat pe Darwin să afirme că „nu există poate în lume atom mai minunat decât
creierul unei furnici”.

40
unui criteriu unic, ci în diferite moduri, potrivit unei diversităţi de criterii ce se degajă din
condiţia lor bio-psiho-socială şi a intereselor, destul de variate, ce se nasc pe această
coordonată existenţială.
Prima legătură este cea a descendenţei întemeiată pe faptul naşterii. A doua legătură
este alcătuită de locul de origine, ceea ce înseamnă limbă, obiceiuri, tradiţii şi care
determină naşterea grupurilor etnice şi a societăţilor naţionale. Oamenii pot, de
asemenea, să se grupeze după modul de producţie şi distribuţie a bogăţiilor, adică după
profesiunea şi activitatea lor, rezultând o societate economică.
Există însă, o legătură care se suprapune tuturor celorlalte, aceasta fiind legătura
politică, prin care oamenii sunt reuniţi în societăţi politice. Am putea spune că
începuturile fenomenului politic coincid întrucâtva cu cele ale vieţii sociale pentru că, în
definitiv, orice formă de viaţă colectivă implică organizare şi conducere, implică reguli
care, fie că îşi au geneza în societate, dar pentru a fi impuse şi respectate este nevoie de o
autoritate la nivelul grupului respectiv, fie că sunt dictate în mod nemijlocit de această
autoritate.
Legătura politică, indiferent de factorii care o determină, sau de modul cum sunt puşi
aceştia în evidenţă, este una indispensabilă pentru viaţa colectivă. Fie că la originea ei,
după cum reflectă gândirea filosofică, stau factori de natură economică cum ar fi „lipsa
autosuficienţei şi diviziunea muncii”51 sau de sorginte morală constând în necesitatea
supunerii omului faţă de „lege şi dreptate”52, organizarea politică este o condiţie vitală
pentru viaţa colectivă.
Importanţa acestui domeniu, concretizat în fapte politice cum ar fi creşterea şi
declinul cetăţilor, a imperiilor şi regatelor, venirea la putere şi alungarea tiranilor,
înscăunarea şi moartea regilor, alianţele şi războaiele dintre state etc.53 este pusă în
evidenţă şi de faptul că nici un alt domeniu nu a prezentat un mai mare interes pentru
gândirea filosofică, istoriografie, literatură şi cultura umanităţii în general decât viaţa
politică.54
Cu toate că în timpurile moderne au dobândit o mai mare importanţă şi celelalte
domenii ale vieţii sociale, totuşi, din câte se constată, supremaţia fenomenului politic n-a
fost zdruncinată, aceasta pentru că, în definitiv, condiţia umană fiind, aşa după cum s-a
demonstrat, una socială, este în mod legic şi obiectiv, şi una politică. Realităţile
timpurilor pe care le trăim şi stadiul de dezvoltare la care a ajuns omenirea confirmă pe
deplin reflecţiile lui Aristotel condensate în formula binecunoscută „zoon politikon”.
În timpurile noastre, croite după tiparele modernităţii, aproape toate relaţiile şi
instituţiile sociale au o consistenţă politică. Mai mult decât atât, angajarea maselor în
viaţa politică, cu tot cortegiul practicilor democraţiei reprezentative, dar, mai ales,

51
Platon, Opere V (Republica), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 p.134.
52
Aristotel, op. cit. p. 25
53
Karl Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, în Opere, vol. 3, Editura politică, Bucureşti, 1953, p.
237; Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza” Iaşi, 1998, p. 2; Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României 1939-1965, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 6; Domenico Fisichellla, Ştiinţa politică-probleme,
concepte teorii, traducere de Victor Moraru, Chişinău, Universitatea de stat din Moldova, 2000, p. 44.
54
Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand Roşu, Studiu introductiv de Dan
Bădărău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.21.

41
directe, a transformat un domeniu, rezervat altădată, exclusiv, guvernanţilor, într-un
spaţiu al exerciţiului civic.55
Participarea omului simplu la desemnarea guvernanţilor şi în unele cazuri chiar la
procesul decizional a făcut din lumea politicului un loc geometric şi existenţial de primă
însemnătate pentru viaţa indivizilor şi a colectivităţilor. În aceste condiţii, am putea
spune, că atâta timp cât omul trăieşte în societate, condiţia lui este prin excelenţă una
politică, chiar dacă de la un individ la altul sunt diferenţe semnificative privind rolul,
funcţiile şi rezultatul actului politic, chiar dacă unii trăiesc „din politică” şi alţii „pentru
politică”56, chiar dacă interesul pentru un asemenea domeniu se află pe o scară de
intensitate a căror limite se află la mare distanţă. Politica are implicaţii pentru fiecare
cetăţean, fie că participă, sau nu, la procesul politic propriu-zis, întrucât prin activităţile
pe care le desfăşoară, dincolo de limitele vieţii private, oamenii rezolvă problemele
publice cu care se confruntă prin decizii ce au în vedere trecerea de la ceea ce este, la
ceea ce ar trebui să fie.

3. Evoluţia formelor de organizare statală de la primele

începuturi până în pragul epocii moderne
Aceleaşi cauze care determină apariţia dreptului, stau şi la baza apariţiei statului.
Schimbările social-economice din comuna primitivă au făcut insuficiente formele de
organizare existente: ginta; fratria; tribul.
Treptat, se conturează o nouă formă de organizare socială: cea politico-statală,
caracterizată prin structurarea unei forţe publice, de constrângere, utilizată pentru: a
promova interese generale, comune; a apăra drepturile cetăţenilor; iar cu timpul pentru a
impune voinţa unor grupuri, altora, de regulă celor opuse.
În Asiria, în Babilon, în China apar mari gospodării sclavagiste, care se întemeiază,
tot mai mult, pe transformarea oamenilor liberi în sclavi pentru neplata datoriilor. În
Grecia, la Roma, se formează o aristocraţie gentilică, o aristocraţie militară şi
funcţionărească, precum şi clase ale negustorimii şi cămătarilor57.
Între aceste grupuri ale stăpânilor de sclavi se desfăşoară o luptă acerbă pentru
dobândirea unei părţi tot mai mari din plus-produsul realizat. Setea de îmbogăţire
determină punerea la cale a unor războaie împotriva altor state, cei mai puternici jefuind
nemilos pe cei învinşi şi transformându-i adesea, în sclavi. Aceste scopuri şi interese ale
stăpânilor de sclavi îşi găsesc expresie în cele două funcţii - internă şi externă - exercitate
de statul sclavagist.
Funcţia internă era îndreptată în direcţia ocrotirii stăpânilor de sclavi, ţinerii în frâu a
masei sclavilor, recurgându-se adesea chiar la mijloace violente. Stăpânii de sclavi au
înăbuşit sângeros răscoalele din Sicilia şi Asia Mică, răscoala lui Saumacos din regatul
Bosforului şi a „Sprâncenelor roşii” din China. Prin mijloace violente a fost înăbuşită

55
Ibidem.
56
Anita Naschitz, Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului; Editura Academiei, Bucureşti, 1969,
p. 87
57
Dumitru Mazilu, Teoria generală a Dreptului, Ediţia a II-a Editura ALL BECK, p. 66

42
răscoala lui Spartacus „unul din cei mai mari eroi ai acelor timpuri”, cum a fost
caracterizat de către cei mai mulţi cercetători ai epocii.
Funcţia externă a statului sclavagist era exercitată în scopul extinderii teritoriului,
precum şi pentru apărarea propriului teritoriu. Numărul războaielor este deosebit de mare,
unele dintre ele durând ani îndelungaţi: războiul peloponezian dintre statele greceşti
antice, războiul metecilor, războaiele Romei antice etc. Statul sclavagist a cunoscut trei
forme de guvernământ: monarhia sclavagistă, aristocraţia sclavagistă şi democraţia
sclavagistă.
Monarhia sclavagistă cunoaşte ca element predominant aşa zisa „despoţie orientală”,
fiind cunoscută mai ales în Babilon, India, Asiria, Persia ş.a. Ea este caracterizată prin
menţinerea, timp îndelungat, a proprietăţii obştilor asupra pământului. Monarhia
sclavagistă este cunoscută şi în unele state ale Greciei antice sub forma tiraniilor (Dionis
în Siracuza, Policrat în Samos, Pisistrate la Atena etc.), iar la Roma antică sub forma
diarhiei (puterea era împărţită între senat şi împărat) până la Diocleţian, când devine
absolută.
Aristocraţia sclavagistă este întâlnită în Sparta, la Roma în secolele VI-I î.e.n. şi în
Cartagina în mileniul I î.e.n. Ea se caracterizează prin aceea că puterea de stat se afla în
mâna unei minorităţi - nobilimea aristocratică.
Democraţia sclavagistă, întâlnită în statul atenian, asigura guvernarea stăpânilor de
sclavi cu participarea la conducerea statului a unui număr mare de cetăţeni, care se
întruneau în adunări populare, în tribunalul juraţilor denumit Helia şi prin exercitarea
funcţiilor administrative pe baza unui cens de avere.
Caracteristicile statului geto-dac se conturează în primele decade ale sec. I i.e.n., în
timpul domniei lui Burebista, care începuse puţin înainte ca Sylla să fi devenit dictator La
Roma. Forţa publică era asigurată de un aparat de stat, în structura căruia se distingeau
instituţia domnitorului, regele Burebista, instituţia viceregelui, pe care o deţinea marele
preot, un consiliu, alcătuit din consilieri regali dregătorii militari, clerul, strângătorii de
impozite, judecătorii, căpeteniile de obşti vicinale.
Teritoriul statului dac, în vremea lui Burebista, atingea spre apus Cadrilaterul boem,
Dunărea de mijloc şi Moravia, spre nord Carpaţii Păduroşi, spre răsărit Bugul şi Marea
Neagră, iar spre miazăzi lanţul Balcanilor.
Unificat prin intermediul davelor, acest teritoriu asigura participarea populaţiei la
schimburi comerciale, înlesnea recrutarea oştilor regelui, facilita unitatea religioasă şi
îngăduia participarea la treburile publice.
În pofida unor conflicte şi a unor evoluţii contradictorii, prezente şi pe teritoriul
Daciei, această formă de organizare statală reprezintă prima organizare politică şi militară
care s-a constituit pe teritoriul ţării noastre, îmbinând formele tradiţionale ale organizării
gentilice cu formele noi ce se conturau în întreaga zonă şi care aveau să se amplifice sub
influenţa instituţiilor romane.
După cucerirea Daciei de către romani, marea majoritate a populaţiei a continuat să o
formeze geto-dacii, iar, după cum observa Ptolomeu, teritoriul noii provincii imperiale
romane era format din Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din
Moldovei.
În timpul lui Traian, provincia era condusă de un guvernator legatus Augusti pro
praetore, iar în timpul domniei lui Hadrian a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia
Inferior, ca mai târziu, începând din iulie 133 să fie împărţită în Dacia Superior, Dacia

43
Inferior şi Dacia Porolissensis. Aceste trei subdiviziuni ale Daciei erau conduse de câte
un procurator, care avea atribuţii administrativ-financiare.
Pentru a asigura unitatea de conducere a întregului teritoriu, era numit un guvernator
peste cele trei Dacii. El era „legat al Împăratului”, cu rang de pretor, legatus Augusti pro
praetore trium Daciarum şi consul al celor trei Dacii, consularis trium Daciarum.
Dreptul roman statornicea o organizare statală unitară în Dacia, împărţirea în trei
subdiviziuni, urmărind o conducere administrativă mai eficientă. Atribuţiile stipulate la
nivelul subdiviziunilor erau corelate cu cele ale Puterii centrale. Guvernatorul provinciei
avea atribuţii de ordin politic, administrativ, judecătoresc etc.
De la sistemul de organizare a statului de tip sclavagist, caracterizat printr-o
centralizare excesivă a puterii, se trece treptat la un proces de fărâmiţare statală specific
perioadei de început a evului mediu.
Dezvoltarea relaţiilor de producţie a dus la apariţia proprietăţii feudalului asupra
pământului şi la proprietatea incompletă asupra producătorului, asupra iobagului, pe care
nu-1 mai poate ucide, dar îl poate vinde şi poate dispune de el o dată cu pământul de care
era legat.
Marii feudali au declanşat frecvente războaie între ei, urmărind întărirea puterii lor.
Se cunosc războaie îndelungate cum au fost: războiul de 100 de ani dintre Franţa şi
Anglia (1337-1453), îndreptat spre ocuparea Flandrei industriale, războiul de 30 de ani
dintre Franţa şi Germania, cruciadele etc.
În această epocă istorică, statele mai mici au desfăşurat războaie legitime de apărare
împotriva cotropitorilor şi asupritorilor. Sunt edificatoare, în acest sens, războaiele duse
de Ţările Române sub conducerea lui Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul
împotriva jugului otoman.
Trebuie precizat că în exercitarea funcţiilor statului, marii feudali au recurs, adesea,
la un mecanism de stat, caracterizat printr-o strânsă conlucrare cu instituţiile clericale.
Justiţia bisericească avea o sferă largă de aplicare, în competenţa ei intrând nu numai
pricini bisericeşti, ci şi laice. Mai mult, clerul se transformase într-o castă privilegiată,
având dreptul de a încasa o dijmă bisericească de la credincioşi.
Forma de stat dominantă în feudalism a fost monarhia, care, pe măsura dezvoltării
feudalismului, se întăreşte continuu, îmbrăcând forma absolută, mai ales în perioada
accentuării tendinţelor de descompunere a feudalismului şi intensificării răscoalelor
ţărăneşti.
Forma monarhică absolută se instaurează în Franţa la începutul sec. XVII sub
Francisc l, în Anglia o dată cu instaurarea dinastiei Tudorilor la sfârşitul sec. XVI, iar în
ţara noastră îmbracă forma dominaţiei habsburgice în Transilvania şi asupririi turco-
fanariote în Moldova şi Ţara Românească58.
Dreptul bizantin a influenţat puternic monarhia feudală din Moldova şi Ţara
Românească. Şeful statului a luat titlul de domn (dominus - stăpân de domeniu), întrunind
totalitatea puterilor în stat. Astfel, în afară de învestitura laică, domnul primea şi una
mistică, constând în ungerea cu mir de către Patriarhul Constantinopolului şi de către
Mitropolitul ţării, odată cu rugăciunea de încoronare. Jurământul se presata pe
Evanghelie. Prin urmare, el avea atât prerogative de drept laic, cât de drept bisericesc. El
exercita o putere personală, indivizibilă şi netransmisibilă, mărginită doar de regulile

Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, ediţie îngrijită şi comentată de Irina Rădulescu-
58

Valasoglu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p.238.

44
obiceiului pământului şi de pravile. Succesiunea la tron era cârmuită de sistemul mixt
electiv-ereditar.
Începând din secolul al XVI-lea, reglementările privind acest sistem mixt au suferit
modificări, deschizându-se posibilitatea accesului la tron al oricărui „boier mare”, cum au
fost familiile Movileştilor, Cantacuzinilor.
Înalta Poartă a anulat regula alegerii pe viaţă a domnului, înlocuind-o cu regula
„întăririi de către Poartă” a domnului la fiecare 3 ani. Documentele atestă că în sec. al
XVII-lea se instituise regula prin care se dădea posibilitatea boierilor să aleagă domnul
din rândurile lor. Acest principiu a dăinuit până în sec. al XVIII-lea, când turcii consacră
regula numirii domnului de către Înalta Poartă. Ultimul domn ales la l730 a fost
Constantin Mavrocordat59.
Sub influenţa dezvoltării comerţului şi a extinderii relaţiilor comerciale, apar
reglementări specifice privind organizarea aristocratică. Analiza pe care o efectuează
Charles Montesquieu impactului raporturilor de comerţ asupra normelor juridice ale
timpului demonstrează existenţa unor particularităţi în organizarea statală din acele zone
în care comerţul era foarte întins, iar pe alocuri, dominant60
Aşa se explică apariţia formei republicii aristocratice în oraşe ca Veneţia, Genova,
Florenţa, Milano, Verona, iar în Europa răsăriteană - Novgorod (sec. XIII-XV). Aceste
oraşe şi-au dobândit autonomia politică, puterea găsindu-se în mâna marilor comercianţi,
era exercitată de consilii orăşeneşti sau de către un sfat, prezidat de către unul din
demnitarii cei mai bogaţi şi mai influenţi.
În această perioadă, se dezvoltă treptat relaţii de producţie capitaliste, care, îndeosebi
după Revoluţia franceză din 1789 şi după celelalte revoluţii burghezo-democratice,
determină o nouă organizare politică a societăţii, care avea să evolueze în perioadele
istorice ce au urmat, atingând formele moderne de astăzi.

4. Definiţia statului
Analiza conceptului de stat, a determinărilor sale şi a diferitelor forme concrete de
manifestare ne îngăduie să definim acest fenomen, să-i explicăm conţinutul şi scopul,
precum şi trăsăturile care îl caracterizează.
Încă din antichitate statul se conturează ca organizaţie politică, chiar dacă nu i s-a
atribuit de la început o asemenea denumire. Pentru noile structuri de agregare socială, în
care încep să se contureze elemente instituţionale de putere, s-au folosit, pentru început,
denumiri ca: „organizaţie”, „comunitate organizată”, „cetate” etc.
Termenul de stat provine din latinescul status, care iniţial însemna starea unui lucru,
iar în sens juridic, situaţia unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în
comun un set de valori şi care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. De exemplu, în
evul mediu „stările” reprezentau pături distincte ale societăţii ce reuneau indivizi având în
comun valori şi interese economice, sociale, culturale etc., pentru promovarea şi apărarea
cărora luau naştere entităţi organizaţionale de natură politică.
Pentru prima dată cuvântul stat a fost utilizat, cu sensul pe care-l are astăzi, de Nicolo
Machiaveli. El atribuie această denumire organizaţiei sociale în care se exercită
guvernarea de către o putere publică.
59
Vladimir Hanga, Istoria dreptului Românesc, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993, p. 49
60
Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, p. 33 şi urm.

45
 Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică, principal element
al suprastructurii, având menirea să promoveze şi să apere interesele generale ale
societăţii respective. În Larousse61, statul este definit ca o „entitate politică constituită pe
un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată”.
Aceste elemente definitorii ale statului se regăsesc în toate analizele ştiinţifice
efectuate, iar concluziile la care ajung toţi analiştii subliniază importanţa şi semnificaţia
puterilor exercitate, precum şi particularităţile îndeplinirii funcţiilor sau chiar anumitor
atribuţii ale organelor statului în diferite etape istorice
Anibal Teodorescu definea statul ca formă superioară de societate omenească
învestită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un
teritoriu determinat, ce-i aparţine62, iar George Alexianu definea statul drept o grupare de
indivizi, reuniţi printr-o legătură naţională, ocupând un teritoriu determinat şi fiind
guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale63. În acelaşi sens definea statul
Constantin Dissescu64. În opinia sa, statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai
multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor.
Subliniind relaţia organică dintre stat şi drept, Dan Ciobanu definea statul ca fiind
organizarea colectivă, prin norme de drept, a unei societăţi, în scopul asigurării
satisfacerii intereselor generale ale societăţii respective, interese care au fost exprimate,
în mod direct sau indirect, în normele de drept edictate sau sancţionate, ca şi în scopul
asigurării respectării, eventual prin constrângere, a acestor norme de către toate subiectele
de drept intern.65
Profesorul Nicolae Popa defineşte statul ca principala instituţie politică a societăţii,
instrumentul conducerii sociale, subliniind relaţia sa cu societatea civilă, faţă de care
statul este o necesitate exterioară, o putere superioară pentru ea.66
Precizând elementele definitorii ale statului nostru, Constituţia României din 1991
stipulează - chiar în primul său articol că „România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizib1”, un „stat de drept, democratic şi social”, a cărui formă
de guvernământ este republica, garantând asemenea valori supreme, cum sunt demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic.
Aşadar, putem concluziona că statul este principala organizaţie politică a societăţii,
constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată,
având menirea să promoveze şi garanteze interesele generale ale societăţii respective.

5. Elementele distinctive ale statului

Statul modern se caracterizează prin aceea că puterea poporului se exercită într-un
cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de oameni organizată. Această
putere este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernaţilor, entitate ce

61
Le Petit Larousse, Cedex, Paris, pag. 260, apud, D. Mazilu, op.cit. p. 38;
62
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1929, p. 24.
63
George Alexianu, op. cit. p. 102.
64
Constantin Dissescu, Drept constituţional, 1915, p. 249.
65
Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyoperion, Bucureşti, 1991, p. 63.
66
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 98

46
beneficiază de capacitate juridică proprie, dar care exprimă voinţa lor politică. 67 Puterea
instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în
conformitate cu reguli de competenţă şi de procedură preexistente, astfel articulate încât
fiecare regulă decurge dintr-o alta, întotdeauna anterioară şi cu un grad mai mare de
generalitate. Apare astfel ca indisolubilă legătura dintre stat, putere politică şi drept.
Statul modern este cu certitudine diferit de cel existent în epoca antică şi a cunoscut
mai multe faze de evoluţie de la apariţia sa. Din perspectivă teleologică definiţia sa nu
poate fi însă mult prea depărtată de definiţiile formulate cu secole şi milenii în urmă.
Statul este deci o organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat,
având o populaţie şi o putere instituţionalizată.
Primul element constitutiv al statului este populaţia. Aceasta se raportează la stat prin
cetăţenie. Cetăţenia este o legătură juridică statornicită între individ şi stat şi care se
concretizează în drepturi şi obligaţii.
Teritoriul, aşa după cum remarca Hegel, este factorul de agregare care face trecerea
de la legătura de sânge la un sistem politic de organizare socială. Organizarea politică
statală îşi exercită suveranitatea pe un anumit teritoriu.
Puterea instituţionalizată reprezintă modalitatea de organizare a puterii politice sub
forma puterii de stat, adică organizarea şi exercitarea guvernării asupra populaţiei şi
teritoriului respectiv.
5.1. Populaţia
Populaţia o putem considera ca fiind acel grup de indivizi care trăiesc pe un teritoriu
asupra căruia se exercită autoritatea unei puteri publice de stat, aflându-se cu aceasta în
relaţii de dependenţă sub forma cetăţeniei şi a rezidenţei permanente.
Prima condiţie de apartenenţă la populaţia unui stat este legătura juridică de
cetăţenie. Pentru ca cetăţenia să devină o condiţie de apartenenţă a unui individ la
populaţia unui stat ea trebuie dublată de faptul real al locuirii pe teritoriul acelui stat.
Numai în aceste condiţii se pot exercita, în plenitudinea lor, drepturile şi obligaţiile ce
decurg din calitatea de cetăţean. Cu alte cuvinte, individul respectiv trebuie să locuiască
şi să desfăşoare activităţile sociale şi politice pe care ceilalţi membri ai comunităţii le
desfăşoară pe acel teritoriu, Condiţia stabilirii permanente pe teritoriul statului are, de
aceea, un conţinut mai bogat decât conceptul de domiciliu (sau reşedinţă statornică ori
principală).
Cetăţenia se poate dobândi de către un străin sau apatrid şi prin opţiune, cu
respectarea condiţiilor stabilite de lege printre care şi cea referitoare la intenţia lui de a se
stabili, în mod permanent, pe teritoriul acelui stat. Dacă el va continua să-şi păstreze
cetăţenia anterioară va deveni o persoană cu o dublă cetăţenie. Problema dacă o astfel de
persoană va face parte din populaţia statului de imigrare sau a statului de emigrare se va
stabili conform criteriului realităţii legăturii de cetăţenie. În situaţii extraordinare,
cetăţenia prin opţiune aduce, de asemenea, întreruperea vechii legături de cetăţenie cu
statul la a cărui cetăţenie optantul a renunţat. Astfel de situaţii apar, de obicei, în
contextul modificărilor teritoriale ale statelor, cum a fost cazul cu crearea României Mari
după primul război mondial.
În temeiul acestor considerente, nu fac parte din populaţia unui stat străinii,
persoanele fără cetăţenie, indivizii care duc o viaţă nomadă, atât în cadrul cât şi în afara

67
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 42.

47
graniţelor statului respectiv, persoanele care, deşi au cetăţenia acelui stat, trăiesc în mod
statornic în afara graniţelor sale.
În definirea populaţiei ca element constitutiv al statului s-a pus accent, într-un anumit
timp, şi pe aspectul ei naţional. S-a considerat că legătura naţională dintre indivizii care
formează populaţia unui stat ar fi una indispensabilă. S-a spus chiar că statul ar
reprezenta personificarea juridică a naţiunii.
Cu toate că formarea şi cristalizarea naţiunilor a constituit un proces premergător
statelor moderne, în special a celor din Europa, naţiunea nu poate fi confundată nici cu
statul şi nici cu populaţia, ca element component al acesteia.
Naţiunea este o asociaţie de oameni având aceeaşi limbă, aceeaşi origine, aceleaşi
obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă convieţuire împreună. În
statele naţionale unitare cum sunt Franţa, Spania, Italia, România, naţiunea reprezintă
partea cea mai importantă a populaţiei, motiv pentru care ele sunt considerate state
naţionale. Populaţia nu se reduce însă la conceptul de naţiune. În structura populaţiei unui
stat naţional intră, în afară de naţiunea majoritară, şi diversele minorităţi stabilite în
decursul timpului pe teritoriul statului respectiv, sau care au fost incluse, împotriva
voinţei lor, în teritoriile altor state decât cel originar.
Existenţa a două sau mai multor naţiuni pe unul şi acelaşi teritoriu conduce la crearea
statului multinaţional, cum a fost Imperiul Austro-Ungar înainte de primul război
mondial, U.R.S.S., Iugoslavia şi Cehoslovacă după primul război mondial.
5.2. Teritoriul
Cel de-al doilea element constitutiv al statului este teritoriul, adică acea porţiune de
pământ pe care locuieşte populaţia şi în limitele (sau graniţele) căreia se exercită puterea
publică a statului. Astfel, o populaţie, oricât de numeroasă ar fi ea, nu se poate constitui în
stat separat atâta vreme cât nu are un teritoriu pe care să se stabilească. În zilele noastre,
spre exemplu, ceea ce lipseşte statului palestinian - care a fost cu câţiva ani în urmă
proclamat, la Alger - este tocmai o porţiune de pământ pe care autorităţile Republicii
Islamice a Palestinei să-şi exercite funcţiile statale. De asemenea, statul papal a încetat
practic să mai existe din ziua de 20 septembrie 1870, când trupele italiene au pătruns în
Roma, Papalitatea pierzând ultimele sale teritorii. Cu toate acestea Papa a continuat să
păstreze puterea eclesiastică de comandă pe un teritoriu nedefinit. Puterea spirituală a
Papei avea să fie recunoscută, prin Tratatul de la San Giovano, încheiat în anul 1929, între
Italia şi
Papa, prin care, printre altele, au fost delimitate, din punct de vedere geografic, limitele
Cetăţii Vaticanului, pe teritoriul căreia Papa îşi exercită această putere.68
Deşi la prima vedere teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el este prin excelenţă
un concept juridic. Cu alte cuvinte, teritoriul reprezintă delimitarea, din punct de vedere
juridic, a acelei porţiuni de pământ şi de apă, asupra căreia o anumită putere publică îşi
poate exercita atributele de autoritate cu excluderea unei alte puteri.
Teritoriul este delimitat atât pe orizontală cât şi pe verticală. În limitele sale
orizontale se includ: suprafaţa solului, a apelor interne, a părţilor din apele de frontieră
recunoscute ca atare, ca şi a mării teritoriale. De asemenea, statul riveran îşi mai poate
exercita drepturile de suveranitate asupra platoului continental, zonei contigui a mării

68
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 48

48
teritoriale şi zonei economice, până la o distanţă de 200 mile marine de la limita
exterioară a apelor sale teritoriale.
Pe verticală liniile de demarcaţie separă subsolul şi spaţiul aerian până la adâncimea
şi respectiv înălţimea la care se poate ajunge în funcţie de performanţele tehnice ale
momentului.
Solul. Orice porţiune de pământ care este recunoscută de normele dreptului
internaţional ca rezervată exercitării puterii publice a unui stat face parte din teritoriul
acestuia. O astfel de porţiune poate consta dintr-un întreg continent, cum este Australia,
sau din arii mari sau mai mici din masa principală de pământ a continentelor, cum este
cazul celorlalte state. Ea poate include, de asemenea, insulele dinăuntrul şi din afara
mării teritoriale, ca şi orice roci şi alte minerale din cadrul mării teritoriale. Delimitarea
pe teren a solului este relativ uşoară şi se face prin borne de frontieră. Dificilă este
delimitarea juridică a acestuia, deoarece principiul limitelor naturale nu este un principiu
recunoscut al dreptului internaţional. Liniile de demarcaţie dintre state sunt, în general,
convenţionale şi sunt stabilite în funcţie de o diversitate de factori. De cele mai multe ori
ele derivă dintr-o evoluţie istorică.
Apele interne. Toate apele care există pe solul unui stat sunt părţi componente ale
teritoriului său. Ele pot fi ape stătătoare (lacuri, bălţi sau mlaştini) şi ape curgătoare
(fluvii, râuri şi pârâuri). Dacă astfel de ape nu se află în limita exterioară a teritoriului
unui stat, ele vor fi delimitate numai din punct de vedere administrativ.
Apele de frontieră. Apele de frontieră se compun din ape curgătoare (fluvii, râuri
şi pârâuri), ape stătătoare (lacuri, bălţi şi mlaştini) şi golfurile închise. Toate aceste ape
trebuie delimitate prin acordul statelor riverane. Conflictul armat de frontieră ruso-chinez
din anul 1967 a fost cauzat de neînţelegerea dintre cele două state privind suveranitatea
asupra unor mici insule pe fluviul Amur, ceea ce a influenţat linia de delimitare a apelor
fluviului. De asemenea, războiul din anii '80 dintre Irak şi Iran a fost cauzat de
conflictul asupra delimitării apelor fluviilor Tigru şi Eufrat, în regiunea Shat el Arab.
Nu există reguli universale pentru delimitarea apelor de frontieră.
În ceea ce priveşte apele curgătoare, se foloseşte, în general, fie regula liniei
mediane, fie regula talvegului (sau a cursului navigabil).
În ce priveşte apele stătătoare, se foloseşte, de obicei, trasarea unei linii drepte unind
malurile opuse ale apei stătătoare respective la punctele de frontieră terestre dintre statele
riverane, aşa cum s-a întâmplat în cazul delimitării Mării Caspice prin tratatul de
frontieră încheiat în anul 1924, între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Iran.
Delimitarea apelor maritime de frontieră constă, în esenţă, din două delimitări
diferite şi anume: delimitarea apelor interne şi delimitarea golfurilor închise.
Delimitarea apelor interne se face numai cu privire la determinarea liniei de măsurare
a lăţimii mării teritoriale. Această delimitare priveşte numai un stat suveran şi este
actualmente reglementată în articolele 4 şi 5 ale Convenţiei cu privire la marea
teritorială şi zona contiguă, care a fost semnată la Geneva la 29 aprilie 1958 şi a intrat în
vigoare la 10 septembrie 1964. Pe scurt, toate apele care se găsesc între ţărmul unui stat
riveran şi linia de măsurare a lăţimii mării teritoriale sunt ape interne ale statului
riveran, având acelaşi regim juridic ca şi solul. Delimitarea golfurilor închise este
reglementată în articolul 7 al aceleiaşi Convenţii internaţionale, cât priveşte golfurile
care aparţin unui singur stat, cum ar fi golful Sirta al Libiei. Delimitarea unui golf
închis aparţinând a două state riverane se face prin acordul acestora. De obicei se aplică

49
regula liniei mediane, aşa cum au făcut Argentina şi Uruguay în delimitarea golfului
La Plata, într-un tratat bilateral.
Marea teritorială. Articolul 1 alin. l al Convenţiei de la Geneva (ulterior al
Convenţiei de la Montego Bay), prevede că „suveranitatea statului se întinde, în afara
teritoriului său terestru şi a apelor interne, asupra unei zone a mării, care este adiacentă
coastei sale şi este denumită mare teritorială". Deşi marea teritorială face parte din
teritoriul unui stat, ea este grevată cu servitutea internaţională a dreptului de trecere
paşnică a navelor şi a aeronavelor statelor străine.
Teritoriul unui stat prezintă două importante caractere şi anume indivizibilitatea şi
inalienabilitatea. Indivizibilitatea presupune inadmisibilitatea împărţirii teritoriului între
mai multe state iar inalienabilitatea îl protejează de posibilitatea alipirii sale la alte teritorii
Teritoriul are rolul de a delimita cadrul geografic înăuntrul căruia puterea publică
respectivă îşi exercită autoritatea. El limitează din punct de vedere spaţial acţiunea
efectivă a guvernanţilor. El dă, cu alte cuvinte, măsura întinderii autorităţii statului.
Numai în anumite situaţii excepţionale statul îşi va exercita puterea publică în afara
limitelor sale teritoriale. Acestea sunt cazurile de aplicare extrateritorială a legii, care
sunt recunoscute de toate sistemele de drept (de pildă, navele şi aeronavele militare).
Teritorialitatea legilor pare să fie un principiu uşor de înţeles, dar nu este uşor de
aplicat în practică. În această privinţă trebuie să distingem între următoarele categorii de
legi: legi cu aplicare strict teritorială dar care sunt în conflict cu legile unui alt stat, legi
cu aplicare extrateritorială şi legi teritoriale care nu se aplică tuturor subiectelor de drept
cu reşedinţa pe teritoriul statului respectiv. De asemenea, merită atenţie problemele
speciale pe care le ridică structura statelor federale, ca şi comunităţile economice de
state.
5.3. Puterea publică suverană
5.3.1. Conceptul de putere politică
Forţa publică, denumită şi Putere de stat, are o semnificaţie deosebită în definirea
organizaţiei politice statale, deoarece reprezintă puterea de constrângere (coercitivă), care
garantează aplicarea normelor dreptului. Cu alte cuvinte, statul îşi găseşte expresia
sintetică în puterea politică.
În timp ce politica reprezintă o expresie de origine greacă, puterea, ca
instrument al politicii, prin care, în definitiv, se realizează scopul acesteia, este de origine
romană.69 Explicaţia constă în faptul că civilizaţia greacă a pus un mai mare accent, în
gândirea şi practica guvernării, pe ideea binelui comun ca scop al vieţii comunitare
organizate şi conduse politic. Romanii, în schimb, ajunşi în situaţia de a gestiona un
imens teritoriu, locuit de popoare dintre cele mai diferite, au adoptat forme
organizaţionale care să le asigure, în primul rând, o dominare eficientă a acestora. Prin
urmare, la ei s-a acordat mai multă atenţie conceptului de putere, alimentat fiind, şi de
spiritul de dominaţie militară, ce se înrădăcinase profund în organizarea şi funcţionarea
instituţiilor imperiale.
Deci, de la verbul potere, care înseamnă a putea, a fi capabil, latinii au derivat
substantivele potentia şi potestas. Dacă primul desemnează capacitatea unui om sau a
unui lucru de a-l afecta pe altul, în schimb, cel de-al doilea are o conotaţie socială. Din

69
A. Carpinschi, Cr. Bocancea, Ştiinţa politicului.Tratat, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 1998, p.
271; Dictionnaire de la pensée politique, Hommes et idées, Hatier, Paris, 1989, 617, apud Gh.
Teodorescu Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 62.

50
acest punct de vedere, potestas ar însemna, în principiu, capacitatea unui om sau a unui
grup de oameni70 de a-şi impune voinţa faţă de alţi oameni, luaţi individual sau în diferite
forme asociative în care aceştia se pot organiza, dând naştere, astfel, unor complexe
relaţii de dominare, influenţare, reprezentare, supunere, ascultare etc. Privită astfel,
potestas dobândeşte o semnificaţie generică, respectiv cea de putere socială. Aceasta însă
se particularizează într-o diversitate de forme, cum ar fi: putere politică, putere familială
sau părintească, putere economică, putere religioasă, putere civilă, putere sindicală etc.
Dintre toate acestea, se detaşează, ca importanţă, intensitate şi arie de cuprindere,
puterea politică. De fapt, potestas înclină mai mult să desemneze puterea specifică
domeniului public. Un asemenea înţeles au şi variantele din limbile tradiţionale sau
cele moderne: dynameis în greacă, macht în germană, pouvoir în franceză, power în
engleză etc.71
Din antichitate şi până în prezent, puterea şi-a consolidat continuu poziţia de element
central al politicii, de instrument al acesteia. Din aceste motive, ea reprezintă şi miza
principală a tuturor competiţiilor, a tratativelor şi a conflictelor ce au loc pe scena vieţii
politice.72 În acelaşi timp, atractivitatea ei în cadrul sistemului social global, mult mai
intensă decât în cazul altor domenii de interes şi de activitate umană, a transformat-o
şi într-o temă de analiză şi construcţie filozofică, întâlnindu-se şi confruntându-se, pe
acest teren, în încercarea de a-i descoperi esenţa şi legităţile care o guvernează, o
diversitate de opinii şi puncte de vedere.
Dacă în gândirea politologică a antichităţii73 distincţia dintre putere, pe de o parte, şi
unele dintre formele sale de manifestare (autoritate, forţă, violenţă etc.), pe de altă parte,
apare oarecum confuz, mai târziu, respectiv începând cu secolul al XVII-lea, din dorinţa
de a da cunoaşterii politice un caracter ştiinţific, exact şi universal, filozofii au căutat,
printre altele, să reformuleze, într-o nouă concepţie, şi definiţia puterii politice.
Spiritul mecanicist însă, dominant în gândirea filosofică a acestor timpuri, a
imprimat, pentru început, şi acestui concept un caracter îngust, îndepărtându-l de
realitatea pe care încerca să o definească. Astfel, pentru Hobbes74 noţiunea de putere
reprezintă ansamblul mijloacelor de care dispune un om pentru a obţine un bine oarecare,
pe care nu-l posedă încă. Filozoful, deşi face distincţie dintre calităţile şi abilităţile
naturale ale omului, cum ar fi forţa, frumuseţea, prudenţa, artele, elocinţa, liberalitatea,
nobleţea etc., pe de o parte, şi cele dobândite, ca bogăţia, reputaţia, prietenii, şansa etc.,
pe de altă parte, totuşi foloseşte deopotrivă pentru ambele categorii termenul facultăţilor
fizice şi intelectuale ale omului şi al oportunităţilor lui sociale, cât şi de putere. 75 El

70
C. Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 56.
71
Ibidem
72
J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politique, Montchrestin, Paris, 1991, p. 187, apud, I.
Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, p. 175.
73
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Chr.) orator şi literat roman a încercat, de exemplu, să găsească o cale
de depăşire a divergenţelor dintre optimates şi populares în sânul statului roman. Primii considerau că
statul roman trebuie condus de către elita lui, poporului suveran revenindu-i doar un control limitat, pe când
cei din urmă susţineau că poporul trebuie să joace un rol activ şi totodată să beneficieze de foloase
substanţiale de pe urma faptului că Roma stăpânea un imperiu. Tot lui Cicero îi aparţine şi formula
„potestas in populo, auctoritas in senatu”( Enciclopedia blackwel a gândirii politice, coordonator
D.Miller, p. 105).
74
T. Hobbes, Leviathan, în Dicţionar politic de Sergiu Tămaş, Op. cit. p. 309
75
Ibidem

51
utilizează, de asemenea, aceiaşi termeni, atât pentru desemnarea, cât şi pentru descrierea
manifestărilor obiectelor din natură.
Într-o viziune mecanicistă, este definită puterea şi de către reprezentanţii
behaviorismului.76 Aceştia afirmă că puterea constă într-o relaţie de influenţare a
comportamentului unui actor social de către altul. Mai concret, puterea constă într-o
relaţie în care un actor A încearcă, în mod vizibil şi observabil, să-l incite pe un actor B
să facă ceea ce vrea A, lucru pe care B, în alte circumstanţe, nu l-ar fi făcut. Dacă A
reuşeşte în tentativa lui, atunci se consideră că are putere asupra lui B, iar dezacordul
iniţial dintre ei se rezolvă în favoarea lui.77
O asemenea definiţie este criticabilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând,
raportul de influenţare dintre doi actori sociali, aşa cum este văzut de behaviorişti, este
aplicabil oricărei relaţii de putere (familială, religioasă, sindicală, economică etc.), nu
neapărat numai în domeniul politic.
Apoi, într-o relaţie de putere, în cele mai dese cazuri, sunt prezenţi nu numai doi
actori, ci o mulţime, a cărei mărime, dacă ne referim, de exemplu, la puterea politică,
este de mari dimensiuni. În politică, de asemenea, relaţiile dintre actori nu trebuie văzute
neapărat prin prisma contradicţiilor şi a rivalităţilor şi nici că actul politic, ca expresie a
unei manifestări de putere, ar contraveni, numaidecât, intereselor celor asupra cărora se
exercită puterea.
Mai este de subliniat şi faptul că nu în toate cazurile puterea este un lucru
observabil. În manifestările sale, nu de puţine ori, puterea politică îşi maschează
interesele şi scopurile adevărate, căutând, pe cât posibil, să ofere o imagine
„cosmetizată”, din care să rezulte „corectitudinea”, „cinstea” şi „devotamentul” faţă de
cei conduşi politic. Culisele mecanismului politic şi ale puterii politice nu sunt pentru
publicul larg.78
Într-o altă concepţie79 se afirmă că puterea este totuşi o relaţie de influenţare, de
comandă şi de ascultare, numai că ea are în vedere o structură comunitară, miza constând
în determinarea scopurilor pe care corpul social le manifestă şi punerea în mişcare a
mecanismului politic prin care ele pot fi satisfăcute. Cu alte cuvinte, puterea politică ar
fi „capacitatea de a-i determina pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească
obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în

76
Concepţie potrivit căreia comportamentul (engl. behavior) poate şi trebuie să fie studiat în mod ştiinţific,
în particular prin utilizarea de metode cantitative, obiectivul fiind crearea unei ştiinţe politice bazate în
întregime pe date empirice. Analiza fenomenelor politice, în această viziune, acordă atenţie comportării
politice a persoanelor şi grupurilor, în loc să studieze caracteristicile instituţiilor politice şi cadrul lor
normativ. Astfel este mai important studiul comportamentului parlamentarilor, decât analiza structurilor
parlamentului. Behaviorismul a stimulat cercetarea empirică şi recursul la tehnici cantitative în studiul
fenomenelor politice, dar a generat şi contrareacţii, îndeosebi datorită alunecării spre o activitate de
colectare de date fără o interpretare teoretică explicită. După 1970 a urmat o perioadă post-behavioristă
care a redus preocuparea pentru studiile de ordin cantitativ. În replică s-a cerut realizarea unui echilibru
între abordările teoretice şi studiile concrete cantitative.((Blackwel, Enciclopedia gândirii politice. Op.cit.
p.62).
77
R. A. Dahl, Poliarhiile, participare şi opoziţie, traducere de M. Sadovschi, Institutul European, Iaşi,
2000, p. 10.
78
G.Balladier, Scena puterii, Ed. Aion, Oradea, 2000, p. 51 şi urm.
79
O. Trăsnea, N. Kallos, Mică Enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977 p. 342.

52
vederea atingerii obiectivelor propuse.80 Credem că nici o asemenea concepţie nu
corespunde realităţii. Ea sugerează ideea că relaţiile de putere în domeniul politic ar avea
ca finalitate exclusiv binele comun, fiind pătrunse de o profundă moralitate. Este cât se
poate de evident că omenirea, în evoluţia ei, nu a reuşit, cel puţin până în prezent, să ne
ofere vreo mostră de organizaţie politică în care puterea să se subordoneze necondiţionat
scopurilor comunitare.
Un alt punct de vedere, demn de a fi menţionat, este şi cel marxist. Clasicii
marxismului susţin că puterea politică reprezintă o funcţie socială generalizată care
constă în a lua decizii la nivelul întregii societăţi, în conformitate cu interesele claselor
dominante şi în a le asigura îndeplinirea prin autoritatea suverană şi prin mijloacele forţei
publice.81
Chiar dacă o asemenea definiţie a puterii politice omite, după cum susţin şi criticii
marxismului, unele elemente care ţin totuşi de interesele generale ale societăţii
(securitatea externă, concordia internă, asigurarea unui minim de resurse pentru
majoritatea membrilor societăţii etc.) fără de care puterea s-ar afla într-o permanentă stare
de pericol, totuşi nu i se poate subestima valoarea ştiinţifică, dat fiind faptul că surprinde,
cu mai mult realism, o parte dintre elementele esenţiale ce concură la construcţia acestui
concept. Astfel, este de reţinut, potrivit concepţiei marxiste, că puterea nu este pur şi
simplu expresia raţionalităţii sociale şi că ea nu este neutră şi nu urmăreşte atingerea unui
bine comun derivat dintr-o morală universală şi anistorică.82
Constituind totodată şi o temă de mare atracţie pentru gândirea politologică, este de
observat că majoritatea construcţiilor teoretice care s-au realizat, în decursul timpului, pe
marginea acestui subiect, nu s-au putut detaşa întru-totul de substratul ideologic al
structurilor de putere analizate.
Prin urmare, nu numai complexitatea acestui fenomen îl face dificil de definit, dar şi
faptul că majoritatea demersurilor teoretice ce şi-au propus un asemenea obiectiv s-au
aflat pe poziţii partizane.83 Altfel, nu s-ar putea explica acele abordări care se
îndepărtează flagrant de realitatea pe care încearcă s-o reflecte, în speţă puterea politică.
De la o extremă, constând în definirea puterii politice, exclusiv prin elemente
pozitive din punct de vedere social, cum ar fi, de exemplu „un demers raţional şi voluntar
al societăţii, conştientă de necesitatea instituirii autorităţii reglatoare a conflictelor,
realizatoare a obiectivelor de interes comunitar, administrator al justiţiei şi bunăstării,
garant al securităţii externe etc.” şi până la cealaltă extremă, unde accentul cade pe latura
negativă, promotorii unui astfel de concept văzând în putere „un raport de dominaţie a
omului asupra omului” sau „o relaţie întemeiată pe comandă-ascultare şi pe coerciţie”,
gândirea politologică ne oferă o paletă foarte bogată de opinii şi de puncte de vedere,
fiecare având importanţa sa contributivă, deloc de neglijat, la arsenalul conceptual al
acestui controversat fenomen social.
Sintetizând cele mai sus arătate în raport cu realitatea zilelor noastre, respectiv cu
manifestările de putere, atât din ţările central şi est – europene, cât şi din cele vestice, în

80
Jean-Claude Lugan, Eléments d`analyse des sistémes sociaux, Privat, Toulouse, 1983, pag. 60, Apud, A.
Carpinschi, Cr. Bocancea, Op.cit. p. 273.
81
Karl Marx, Capitalul-critica economiei politice, traducere întocmită sub îngrijirea unei comisii instituite
de CC al PMR, ediţia a IV-a, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p.577.
82
O. Trăsnea, N. Kallos, Op.cit. p. 347.
83
R. Girardet, Mituri şi mitologii politice, traducere de D.Dumitriu, Editura Institutului European, Iaşi,
1997, p.74.

53
opinia noastră, puterea, ca instrument al politicii, prin politică înţelegând, în linii mari,
activitatea de guvernare a societăţii, reprezintă capacitatea acelor forţe politice, aflate din
punct de vedere ierarhic pe o poziţie de comandă, de a gestiona interesele şi scopurile
comunitare în aşa fel, încât să se obţină, ca rezultat, consolidarea poziţiei pe care se află
şi care este percepută de către grupul respectiv ca o posibilitate şi garanţie, în acelaşi
timp, pentru realizarea propriilor interese.
Este însă de observat că pe măsură ce se intensifică controlul social asupra
factorului politic şi responsabilitatea acestuia, în gestiunea afacerilor publice, este mai
mare.
Cea mai importantă trăsătură a puterii politice sau a puterii de stat este suveranitatea,
care presupune: supremaţie în interior, ceea ce înseamnă că se află deasupra altor
organizaţii sociale existente în societate, fiind - prin structurile sale - superioară acestora;
independenţă în exterior, adică nu depinde de vreo altă putere, acţionând în mod
neatârnat.
Alexandru Ioan Cuza atrăgea atenţia asupra necesităţii ca organele statului să-şi
îndeplinească misiunea independent, neatârnat84, iar Mihail Kogălniceanu declara că
independenţa unei naţii presupune neatârnarea ei, deoarece cel mai sfânt dintre „drituri
este neatârnarea”85. Aşadar, suveranitatea - găsindu-şi expresia în supremaţia puterii de
stat în interior şi independenţa sa în exterior - înseamnă dreptul statului „să se cârmuiască
după înseşi legile sale”86.
Suveranitatea este dreptul statului de a-şi elabora orientările fundamentale ale
dezvoltării sale economico-sociale şi de a stabili raporturi cu alte state potrivit voinţei şi
intereselor naţionale, fără amestec extern87. De suveranitate se poate vorbi - preciza G.
W. Fr. Hegel - „în sensul că un popor este în genere independent către exterior şi
constituie un stat propriu”88, „suveranitatea interioară rezidă în popor”89, dacă se vorbeşte
„numai despre întreg în genere incluzându-se monarhul care are un rol important în
exercitarea suveranităţii.”90 În această viziune, suveranitatea - ca cea mai importantă
trăsătură a puterii de stat - se raportează la procesele generale de conducere a societăţii, la
deciziile adoptate în interiorul statului şi în relaţiile sale cu celelalte state.
5.3.2. Trăsăturile puterii politice
Puterea politică se individualizează, în câmpul atât de larg al puterii sociale şi al
vieţii politice, printr-o diversitate de trăsături, a căror analiză se impune din necesitatea
unei mai bune înţelegeri a acestui controversat fenomen.
În primul rând, puterea politică implică, în mod necesar, o relaţie socială, respectiv o
legătură de dependenţă dintre guvernanţi şi guvernaţi. Condiţia socială este pentru om o
necesitate vitală. Lipsa autosuficienţei naturale,91 printre alte cauze, îl obligă pe om să

84
Alexandru Ioan Cuza, Mesajul domnesc din 6 decembrie 1859, (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
85
Mihail Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale din Moldova, august 1848, în „Anul 1848 în
principatele române”, Vol. IV, p. 112. (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
86
Hatihumaiunul dat la Nicopole 1393 de sultanul Baiazid I, Nicolae Bălcescu, Opere, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1953, p. 227. (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
87
Dumitru Mazilu, Independenţa Naţională, Editura Militară, 1978, p. 5.
88
Hegel, op.cit. p. 322.
89
Ibidem.
90
Ibidem.
91
V. Hanga, Istoria generală a statului şi dreptului, Litografia şi Tipografia Învăţământului, Bucureşti,
1958.

54
caute cooperarea altor indivizi şi, în felul acesta, să intre în raporturi de interdependenţă.
Se ajunge astfel ca unii să depindă de alţii, adică unii să aibă putere asupra altora. În
concluzie, toate raporturile umane care presupun o doză cât de mică de dependenţă
sunt raporturi de putere. Cu atât mai mult în relaţiile de natură politică, dependenţa, fiind
o chestiune de esenţă, se ajunge, inevitabil, la raporturi de putere.92
Caracterul social al raporturilor de putere politică nu se exclude nici chiar în acele
situaţii când anumite acţiuni sau activităţi umane se desfăşoară fără a exista vreo relaţie
directă, personală sau materială, cu vreun factor de putere. De exemplu, oamenii circulă
pe stradă respectând anumite reguli, adoptă o anumită conduită în relaţiile interpersonale
în funcţie de nivelul lor de educaţie şi instrucţie şi de interesele ce le urmăresc etc. Cu
toate că, aparent, în astfel de situaţii n-ar exista raporturi de putere politică, totuşi, la o
analiză mai atentă, ele se identifică. Astfel, oamenii circulă pe stradă nu cum doresc ei,
ci în conformitate cu regulile pe care guvernanţii le stabilesc. În relaţiile
interpersonale fiecare este liber să acţioneze, exclusiv, cum îi dictează interesul şi voinţa
doar până la o anumită limită, aceasta fiind stabilită tot de către puterea politică prin
intermediul funcţiei sale reglatoare.
Apoi, nu este de ignorat nici faptul că într-o societate organizată politic şi în care
politicul capacitează tot mai mult mentalul omului, este dificil de făcut vreo demarcaţie
între ceea ce este politic în viaţa şi activitatea lui şi ceea ce rămâne în afara politicului,
iar politicul implică inevitabil o relaţie de putere.
Metaforic, noţiunea de putere este atribuită şi unor obiecte (puterea banului, a ştiinţei
etc.). Prin aceasta însă nu este afectat cu nimic caracterul ei social, pentru că în afara
societăţii nici banul şi nici ştiinţa, dacă ne referim la exemplele date, nu au nici o
valoare.
În al doilea rând, puterea politică implică o relaţie socială asimetrică. Numai
teoretic, o relaţie oarecare şi, cu atât mai puţin, o relaţie politică poate dobândi un
caracter ideal, în care actorii să exercite unul asupra altuia presiuni de aceeaşi intensitate.
Cu toate că relaţia este asimetrică, este de observat însă că presiunile, indiferent de
intensitatea lor, se exercită în ambele sensuri. În oricare organizaţie şi, cu atât mai mult în
una politică, membrii ei se află într-o situaţie dezechilibrată şi deschisă, în care fiecare,
indiferent de poziţia pe care se află, exercită o oarecare influenţă asupra celorlalţi, având
în acelaşi timp şi nevoie de contribuţia lor. Atât influenţa cât şi contribuţia sunt de
intensităţi diferite.
Puterea politică, deci, ca relaţie socială, reprezintă o structură în cadrul căreia
participanţii, posedând capacităţi fizice şi intelectuale diferite şi, în mod deosebit,
ocupând poziţii ierarhice diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi acţiunile.
Numai aparent, influenţa are un sens unic de la actorul mai puternic la actorul mai slab.
Atâta timp cât fiecare participant sau actor păstrează o marjă de libertate, adică un minim
de autonomie, capacitatea sa de influenţă nu poate fi
ignorată. Într-o relaţie politică, de exemplu, cei care ocupă o poziţie dominantă, de
conducere, posedă o capacitate de influenţă mai mare decât partenerii lor, respectiv masa
celor conduşi sau guvernaţi. Având puterea de partea lor, prin acţiuni reglatoare şi
instrumente de coerciţie, guvernanţii pot să impună guvernaţilor conduita pe care ei o

92
S Clegg, Rule and Determination, A Critical and Empirical Undersanding of Power in Sociological
Theori and Organization Life, Routledge, Kegan Paul, London, 1975 pag. 2-3, Apud A. Carpinschi, Cr.
Bocancea, Op. cit. p. 284.

55
doresc. Nu pot însă, să ignore atitudinea şi reacţiile acestora, mai ales într-un sistem
democratic, în care una dintre reguli constă şi în alternanţa la guvernare.
Ca relaţie socială asimetrică, exerciţiul puterii politice implică, deci, tranzacţia,
competiţia, supravegherea şi tatonarea permanentă şi reciprocă dintre parteneri, respectiv
dintre guvernanţi şi guvernaţi. Lucrurile se petrec, pe undeva, ca într-un joc, în care
sportivul mai abil conduce „ostilităţile” şi îi impune partenerului majoritatea mutărilor,
dar nu poate face abstracţie de mişcările lui imprevizibile, curajoase, sau chiar absurde.93
În al treilea rând, puterea politică, spre deosebire de alte forme de putere socială, are
o vocaţie globală. Astfel, dacă autoritatea unui cap de familie se exercită doar asupra
membrilor acesteia, dacă directorul întreprinderii dă dispoziţii ce privesc doar pe
angajaţii acesteia, dacă liderul spiritual are putere de influenţă asupra celor care îi
împărtăşesc credinţa, în schimb, puterea politică se extinde asupra întregii comunităţi. Ea
împarte societatea în două grupuri, majoritar fiind cel al guvernaţilor. De partea cealaltă
se găsesc guvernanţii care deţin puterea politică şi o exercită asupra teritoriului pe care
trăieşte comunitatea precum şi asupra tuturor domeniilor ce interesează viaţa socială
(economie, sănătate, învăţământ, urbanism, cultură, sport, relaţii externe etc.) Limitele de
extensie a puterii politice şi competenţa ei pe linie orizontală reprezintă, de regulă, un
atribut al guvernanţilor.
Realitatea zilelor noastre pune în evidenţă o accentuare a fenomenului politizării
datorită, în primul rând, globalizării comunicaţiilor şi a relaţiilor economice.
Fenomenele economice, sociale, culturale etc. sunt puternic influenţate de politică.94 La
rândul lor însă, şi ele exercită puternice presiuni asupra puterii politice, influenţându-i,
considerabil, strategia şi tactica de acţiune. Se poate spune că orice relaţie socială se lasă
politizată, dar nici o relaţie socială nu este numai politică. În concluzie, în timp ce
alte forme de putere îşi limitează acţiunea şi efectele la un anume domeniu al vieţii
sociale, la comunităţi relativ restrânse, puterea politică nu este parţială şi limitată, ci
globală.
În al patrulea rând, puterea politică beneficiază de un drept de iniţiativă aproape
exclusiv în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea relaţiilor şi activităţilor în plan
social. Aproape în toate
domeniile vieţii sociale, normele de conduită, libertăţile şi îndatoririle sunt derivate,
într-o mare măsură, din regulile instituite de guvernanţi.
Chiar şi activităţile prin excelenţă nepolitice cum ar fi, de exemplu, creaţia artistică,
credinţa, relaţiile de familie, cercetarea ştiinţifică etc. beneficiază fiecare de un anumit
cadru juridic, deci sunt normate, atribut care este, prin excelenţă, apanajul puterii politice.
Aceste reguli îşi pot avea geneza în viaţa şi practica socială, dar pentru a deveni
obligatorii, din punct de vedere juridic, ele trebuiesc confirmate şi reformulate, în termeni
adecvaţi, de către organele instituţionalizate ale statului sau, în virtutea dreptului de
inovaţie, le pot crea chiar acestea. De fapt, ponderea fondului normativ o constituie
regulile create de organele puterii politice.
A nu se înţelege, din cele arătate, că societatea funcţionează, exclusiv, sub bagheta
reglatoare a puterii politice. Ea îşi are şi propriile determinări şi mecanisme interne, care

93
J. Freund, L`Essence du polique, Editions Sirey, Paris, 1965, Pag. 36, Apud, Gh. Teodorescu, Putere,
autoritate şi comunicare, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 23.
94
G. Baladier, Antropologie politică, traducere în limba română de D. Lică, Editura Amarcord, Central
European University, Timişoara, 1998, pag. 112.

56
îi imprimă o mişcare, pe undeva, independentă de voinţa puterii politice şi, nu de puţine
ori, chiar contrară acesteia. Aşa se explică faptul că puterea, indiferent de calităţile ei şi
încercările manifeste de adaptare, înregistrează, în timp, un proces de erodare, de
îmbătrânire, ajungându-se la un punct în care înlocuirea ei este inevitabilă.
Dacă un astfel de privilegiu s-ar putea absolutiza, atunci întreaga viaţă socială ar
deveni dependentă, în toate manifestările ei, de voinţa exclusivă a puterii politice. În
astfel de condiţii, aceasta ar avea şansa să se eternizeze. Aşa ceva nu a fost posibil nici
măcar în regimurile dictatoriale. Prin urmare, prognozele, destul de longevive, pe care le
lansează exponenţi ai unor forţe politice aflate la putere, nu sunt altceva decât expresii
ale infantilismului şi inculturii lor politice, dacă, eventual, ele nu ascund interese sau
scopuri de altă natură.
Este de observat însă, că puterea abuzează, uneori nepermis de mult, de acest drept de
iniţiativă şi, cu riscul de a provoca nemulţumiri sociale, erodându-şi substanţial imaginea,
nu-şi poate înfrâna tentaţia de a exploata funcţia reglatoare de care dispune, în scopul
rezolvării intereselor clientelare. Dacă la nivel social, dar şi politic, pârghiile de cenzurare
ale acestui privilegiu sunt slabe, puterea ajunge să dispună, din acest punct de vedere, de
un spaţiu discreţionar destul de larg.
În sfârşit, puterea politică are şi un caracter constrângător, care derivă, ca o
necesitate, din funcţia ei reglatoare şi din nevoia de ordine socială, indispensabilă
exercitării actului de conducere asupra corpului social.
Reacţia faţă de decizia puterii politice, într-o societate a cărei compoziţie este prin
excelenţă eterogenă, este destul de variată. De la o acceptare voluntară, sub motivul
eficienţei benefice a actului politic şi până la opoziţia declarată şi manifestă faţă de
acesta, se pot întâlni o diversitate de atitudini şi reacţii. Cu toate acestea, este o necesitate
pentru putere, dar şi pentru societate în ansamblul său ca deciziile politice, mai ales când
iau forma unor comandamente juridice, să fie duse la îndeplinire95. Este de subliniat însă
şi faptul că opoziţia faţă de actul de guvernare îşi are determinările şi în calitatea
acestuia96, nu numai în structura eterogenă a societăţii. De aici s-ar înţelege că puterea,
care prin deciziile sale va crea mai multă satisfacţie în plan social, se va confrunta cu mai
puţină opoziţie97. Indiferent însă de situaţie, opoziţia faţă de decizia politică este,
practic, inevitabilă, pentru că oricât s-ar încerca, nu se poate dobândi o satisfacţie socială
unanimă. Din aceste motive, puterea este nevoită să recurgă la mijloace de constrângere.
Constrângerea, privită ca o relaţie dintre guvernanţi şi guvernaţi este destul de variată
ca intensitate şi ca forme de manifestare, în funcţie şi de natura regimului politic. Ea, în
primul rând, se regăseşte în substanţa deciziei politice care fixează anumite reguli în plan
social, pentru că, în definitiv, un număr mai mare sau mai mic de indivizi este nevoit să-şi
modifice conduita socială, ceea ce pentru ei poate însemna un disconfort fizic, spiritual,
cultural etc., deci o constrângere, cu alte cuvinte. Apoi, conduita stabilită prin decizie este
obligatorie, obligativitate întărită de alternativa sancţiunii, care provoacă actorilor sociali
un sentiment de teamă, fenomen care, de asemenea se înscrie în conceptul de
constrângere.

95
G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Bucureşti, 1999, p. 181
96
G.A. Almond, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere de Dan Pavel,
Editura De Style, Bucureşti, 1996, p. 64.
97
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului I-II, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 377.

57
 În sfârşit, constrângerea poate deveni efectivă, în sensul că poate îmbrăca una dintre
formele concrete de manifestare, trecându-se de la starea de posibilitate la cea de
realitate.
Puterea politică, într-un stat democratic, încearcă să facă apel, cât mai puţin, la
mijloace clasice de coerciţie, la intervenţii în forţă, pentru neutralizarea încercărilor de
nesupunere faţă de deciziile şi hotărârile sale. În primul rând, acestea sunt destul de
costisitoare şi apoi, nici rezultatele nu dau mai multă satisfacţie. Mai devreme sau mai
târziu ele vor şubrezi suportul social al puterii, apropiind-o, tot mai mult, de momentul
abdicării sau al răsturnării, chiar prin forţă.
Din aceste motive guvernanţii preferă să recurgă la mijloace persuasive pentru a
dobândi ascultare şi supunere faţă de deciziile sale. În acest scop, ei cultivă ideea
supunerii faţă de putere ca o necesitate pentru stabilitatea şi tăria comunităţii. Tot pe
această cale, ei încearcă să le întărească credinţa în caracterul binefăcător al ordinii
publice şi chiar convingerea că a te opune puterii este un act fără sorţi de izbândă. Totuşi,
atunci când argumentele de ordin raţional şi afectiv nu sunt suficiente pentru ca populaţia
să se supună deciziei guvernanţilor, ei ameninţă cu utilizarea mijloacelor coercitive sau le
pun, efectiv, în mişcare.
Aşadar, puterea politică, spre deosebire de celelalte forme de putere, are drept mijloc
specific şi ultim forţa, pentru că ea gestionează, practic, întregul organism instituţional al
statului.98 Deci ea deţine monopolul forţei legitime, ceea ce înseamnă că numai puterii
politice îi este permis, de către societate, să utilizeze un astfel de mijloc de acţiune în
relaţiile sociale. Cu alte cuvinte, cel care deţine puterea politică, deţine efectiv capacitatea
coercitivă, indiferent dacă o agreează sau o detestă, dacă o utilizează sau nu.99

6. Rolul şi funcţiile statului

6.1. Rolul statului
Rolul statului a constituit un obiect principal de studiu şi analiză în lucrările marilor
gânditori ai lumii, care s-au concentrat asupra fenomenului juridic, îndeosebi asupra
contribuţiei dreptului la reglementarea raporturilor sociale, la organizarea societăţii
omeneşti, mai ales după apariţia relaţiilor politice statale.
Montesquieu100 a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii
politice. Deşi toate statele au, în general acelaşi scop, anume conservarea lor, fiecare stat
are pe lângă aceasta şi scopul său particular. Astfel, Roma avea drept scop lărgirea
hotarelor, Marsilia avea drept scop comerţul, scopul legilor iudaice era religia, scopul
Chinei era liniştea publică, cel al insulei Rhodos era navigaţia, al Poloniei, independenţa
fiecărui particular etc. Marele gânditor se opreşte însă, pe larg, în analiza efectuată asupra
apărării şi garantării libertăţii politice, observând locul şi rolul ce a revenit orânduirii de
stat a Angliei în acest domeniu.

98
D. Fisichella, Ştiinţa politică ( probleme, concepte, teorii), traducere de V. Moraru, Universitatea de Stat
din Moldova, Chişinău, 2000, p. 58 şi urm.
99
M. Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Bucureşti, 1997, p. 82
100
Montesquieu C., Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 15

58
 Jean Jacques Rousseau101 definea guvernământul sau administraţia supremă
„exercitarea legitimă a puterii executive”, iar pentru ca „statul să aibă un bun echilibru,
trebuie ca totul să fie compensat, să existe echilibru între produsul sau puterea
guvernământului”.
După opinia lui Rousseau, rolul statului constă în a asigura un raport corespunzător
între autorităţile publice şi cetăţeni. Dânsul considera că „guvernământul, ca să fie bun,
trebuie să fie mai puternic cu cât poporul este mai numeros”.102 Pe de altă parte,
„creşterea statului punând în faţa deţinătorilor autorităţii publice mai multe ispite şi
posibilităţi de a abuza de puterea lor, cu cât guvernământul trebuie să aibă mai multă
forţă pentru a stăpâni poporul, cu atât suveranul trebuie să aibă şi el mai multă forţă
pentru a putea stăpâni guvernământul”.103
Poate că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este
că acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte. Sentimentul
de sine al indivizilor - arată Hegel - constituie realitatea statului, şi tăria lui stă în
identitatea acelor două laturi. Scopul statului este fericirea cetăţenilor, spune în
continuare filozoful, deoarece statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi binelui
particular.104
Dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei
nu găsesc că mijlocirea acestei satisfacţii constituie statul însuşi atunci statul stă pe
picioare slabe. Individul, potrivit îndatoririlor sale ca supus al statului, găseşte ca cetăţean
apărarea persoanei şi a proprietăţii sale, consideraţia binelui său particular şi satisfacerea
esenţei sale substanţiale, conştiinţa şi mândria de a fi membru al acestui întreg. În
îndeplinirea îndatoririlor, ca realizări şi îndeletniciri în serviciul statului, individul îşi află
conservarea şi subzistenţa sa105.
În analizele efectuate de Immanuel Kant, se subliniază că scopul principal al
organizaţiei politice statale îl constituie apărarea drepturilor inalienabile ale omului. Kant
lega acest obiectiv de morală şi îl explica prin morală2.
De altfel, mai mulţi autori se opresc, în analiza efectuată cu privire la obiectivele
urmărite în activitatea statală, asupra relaţiei acesteia cu societatea civilă, subliniind că:
- ambele au ca obiectiv organizarea raporturilor sociale, statul prin mijloace juridice,
societatea civilă prin educaţie civică, deci, prin mijloace nejuridice;
- statul acţionează ca o forţă exterioară într-o relaţie necesară cu societatea civilă,
care vizează procese, dezvoltări interioare;
-societatea civilă, ca un seismograf sensibil, este chemată să dezvăluie din interior ce
se cuvine a fi corectat în raporturile juridice statale şi să stimuleze elementele pozitive.
Immanuel Kant atrăgea atenţia asupra faptului că nu toţi cei ce sunt egali sub legile
publice existente trebuie consideraţi egali în ceea ce priveşte dreptul de a da aceste legi.
După opinia sa, libertatea în acest domeniu trebuie exercitată în limitele respectului şi
dragostei pentru constituţia sub care trăieşte fiecare cetăţean.
Cu toate că marele gânditor recunoaşte poporului atributele de adevărat suveran, îi

101
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, Filipeştii de Târg,
Prahova, p. 9
102
Idem, p. 11
103
Idem, p. 14
104
Hegel, op.cit., p.291.
105
Immanuel Kant, Conflictul facultăţilor, în La philosophie de l’histoire, Paris, 1947, p. 48, apud,
Dumitru Mazilu, op.cit., p. 77.

59
limitează câmpul de acţiune în cazul unei schimbări necesare, pe calea unei revolte. În
acelaşi timp, însă, Kant demonstrează că libertăţile contribuie la vitalitatea internă a
statului şi la prestigiul internaţional al acestuia106.
Dânsul observa că nu se mai poate aduce atingere libertăţii civile fără să se simtă
prejudiciul pe care îl produce aceasta în întreaga activitate a ţării, mai ales în comerţ, şi
aceasta face să slăbească forţele statului în relaţiile externe. Dacă este împiedicat
cetăţeanul să-şi caute bunăstarea în orice mod crede de cuviinţă cu condiţia ca acţiunile
sale să fie în acord cu libertatea altora, se atinge dinamismul activităţii generale a ţării, şi,
prin aceasta, din nou toate puterile ţării.
Experienţa istorică a invalidat atât „etatismul exacerbat”, cât şi
„nonintervenţionismul”. Nu prin dirijarea administrativă în detaliu a tuturor segmentelor
economiei şi nici prin eliminarea totală a statului şi a sectorului public pot fi asigurate
promovarea şi valorificarea optimă a liberei iniţiative, cooperarea socială liberă în
interesul bunăstării fiecăruia şi al întregii comunităţi.
În urma cercetărilor, chiar mai recente, s-a ajuns la concluzia că este necesar un stat
puternic, care să dispună de pârghii suficiente pentru a îndeplini sarcini de ordonare, clar
delimitate şi descrise. Totodată, se atrage atenţia că implicarea statului trebuie să fie
moderată, deoarece în cazul în care posibilităţile sale de intervenţie limitează posi-
bilităţile de acţiune ale cetăţenilor prea mult, atunci statul pierde din autoritate şi din
credibilitate.
Mulţi autori subliniază că una din cele mai importante îndatoriri ale Puterii de stat
este aceea de a face legi bune. În concepţia liberalistă, care şi-a făcut tot mai marcată
prezenţa şi în ţara noastră după Revoluţia română din 1989, un stat trebuie să fie puternic
prin acţiunea sa şi moderat prin ambiţiile sale.
Statul modern, în respectul principiilor libertăţii, democraţiei şi demnităţii, trebuie să
acţioneze în baza principiului potrivit căruia individul reprezintă componenta
fundamentală a societăţii, în măsură a avea iniţiative de natură a stimula dezvoltarea.
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine rolul primordial
al colectivităţii în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii. Teza fundamentală a
materialismului este că individul se realizează prin colectivitate şi în cadrul acesteia.
Experienţa arată că în procesul dezvoltării sociale, are loc o îmbinare a intereselor
individuale cu cele colective, iniţiativa individuală urmărind, o dată cu acumularea de
bunuri şi capital în interes propriu, să contribuie la dezvoltarea economică, de ansamblu,
a unei întregi comunităţi.
În Contractul social, J. J. Rousseau arăta că statul are menirea să asigure democraţia
şi justiţia, sistem care duce la respectarea drepturilor omului107. Totodată, marele gânditor
constata că sistemul existent împinge oamenii la o luptă înverşunată pentru putere, ceea
ce este un fenomen extrem de negativ. Evident, această constatare a fost confirmată în
anii ce au urmat, şi cunoaşte ipostazele unor confruntări dramatice în zilele noastre.
Cetăţeanul, mai ales în statele democratice, atrăgea atenţia Jean Jacques Rousseau,
trebuie să se înarmeze cu forţă şi statornicie şi să-şi repete în fiecare zi a vieţii, în sinea
lui, cuvintele unui virtuos palatin din Dieta Poloniei: Malo periculosam libertatem quam

106
Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Kant şi raţiunea de a fi a drepturilor omului, în Repere
pentru filozofie a drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996, p. 50-60.
107
J.J.Rousseau, op.cit. p.111

60
quientum servitium108.
Principiul nonintervenţiei statului în treburile private, important pentru exercitarea
neîngrădită a liberei iniţiative a cetăţenilor şi pentru respectul datorat vieţii private, ca
atribut important al libertăţii, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune exercitarea de către
stat a unor funcţii şi îndeplinirea unor obligaţii şi activităţi care să faciliteze promovarea
liberei iniţiative, să apere, să promoveze şi să garanteze drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, să combată fenomenele antisociale, crima organizată şi să asigure climatul
necesar desfăşurării normale a relaţiilor sociale.
6.2. Funcţiile statului
După cum rezultă din paragraful anterior, rolul şi scopul statului se realizează prin
funcţiile sale, care sunt: funcţii interne şi funcţii externe. În analiza obiectivelor sale
majore, am văzut că statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în societatea
dată şi să contribuie, prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, tehnic, uman. Pe
plan extern, statul modern îndeplineşte funcţiile de promovare a cooperării cu celelalte
state, de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de apărare a ţării printr-o relaţie
de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
Statul, în îndeplinirea atributelor sale specifice, ca principală instituţie politică, şi,
totodată, în calitate de gestionar pentru bunurile şi mijloacele aflate în proprietatea sa, are
obligaţia ca, în condiţiile dezvoltării tehnice fără precedent, din ultimii ani, să
îndeplinească funcţii multiple: să asigure, în măsura mijloacelor de care dispune,
progresul economic, tehnic şi uman; să menţină ordinea; să garanteze stabilitatea politică
şi socială.
Este neîndoielnic că statul modern are un rol esenţial în asigurarea protecţiei sociale.
Unii autori au definit statul contemporan, chiar ca un stat social, stat asistenţial, care are
îndatoriri majore în: combaterea şomajului; combaterea poluării; combaterea crimei
organizate.
Se înţelege că pentru atingerea acestor obiective, statul trebuie să dispună de
importante mijloace financiare, motiv pentru care, în cele mai multe cazuri, mijloacele de
producţie de importanţă strategică, cum sunt telecomunicaţiile, industria de apărare etc.,
trebuie menţinute în proprietatea statului.
Pe plan intern, statul modern are atribuţii importante acolo unde iniţiativa particulară
este insuficientă.
Statul acţionează ca subiect de drept privat (de iure gestiones), ca parte într-un
contract, de pe poziţii de egalitate cu celelalte părţi. Totodată, statul acţionează ca putere
suverană (de iure imperii) când reglementează relaţiile financiar-valutare; vamale etc.
Deci, statul modern îndeplineşte o funcţie economică, în ambele ipostaze menţionate,
fiind implicat în efortul de asigurare a progresului economic, tehnic şi uman, în limita
mijloacelor de care dispune. El se implică în activităţi publice, de natură a asigura
funcţionarea efectivă a economiei private, cum sunt: construcţia şi întreţinerea
autostrăzilor; transporturile aeriene; protecţia cetăţeanului şi a întreprinderii etc.
Statul exercită, de asemenea o funcţie necesară de control asupra mediului, precum şi
pentru combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale.
Este cunoscut faptul că protejarea mediului a devenit una din priorităţile lumii
contemporane, în condiţiile unei ofensive fără precedent, prin agresivitate şi consecinţe, a

108
Mai bine o libertate primejdioasă decât o sclavie liniştită.

61
surselor de poluare şi a comportamentului lipsit de răspundere a multor agenţi economici.
Având în vedere, costurile ridicate ale procesului de combatere a poluării şi absenţei unui
profit imediat în acest domeniu, funcţia de control exercitată de stat, prin organismele
sale abilitate, se impune cu necesitate, atât pentru a asigura viaţa şi bunăstarea
generaţiilor de azi, cât şi a celor viitoare.
În ultimul timp, concurenţa neloială a luat proporţii, îndeosebi prin dumping şi
mijloace ilicite de atragere a clientelei, ceea ce a impus măsuri adecvate din partea
statului, cum sunt: aplicarea unor suprataxe; stabilirea unor restricţii cantitative
(contigente la importul unor anumite produse) etc. În acest domeniu, funcţia de control a
statului se exercita prin adoptarea unei reglementări adecvate. Dispoziţiile care
reglementează restricţiile, descurajarea şi prevenirea concurenţei neloiale urmăresc
protejarea intereselor colectivităţii.
Totodată, statul are atribuţii importante în domeniul relaţiilor financiar-valutare,
vamale, în domeniul fiscalităţii. Acţionând ca putere suverană (de iure imperii), statul
stabileşte nivelul impozitelor şi dispune asupra modalităţilor practice de colectare a lor.
De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete în organizarea şi asigurarea
serviciilor pe care economia privată nu le poate acoperi, cum sunt cele privind
şcolarizarea; gospodăria comunală etc. Este recunoscut faptul că educaţia reprezintă o
componentă a politicii economice de ansamblu, fiind o investiţie în resursele umane.
Domenii ale tehnologiei de vârf, cum sunt electronica, informatica, comunicaţiile,
folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice etc. implică adevărate orientări strategice
ale proceselor educaţionale, în organizarea şi finanţarea cărora statul este tot mai
implicat.
Aşa cum subliniam, în introducerea acestui paragraf, statul continuă să aibă atribuţii
numeroase în domeniul protecţiei sociale, în combaterea şomajului, în ajutorarea celor
săraci, în statornicirea unui sistem de ocrotire a persoanelor cu handicap etc. Statul
trebuie să facă investiţii pentru reorientarea şi ocuparea forţei de muncă, pentru instruirea
în noi domenii şi specialităţi a forţei de muncă disponibilizate etc.
Statul modem îndeplineşte, în acelaşi timp, o funcţie de asigurare a ordinii publice,
de combatere şi prevenire a fenomenelor antisociale, a crimei organizate etc. Amploarea
fenomenului infracţional, diversificarea acţiunilor antisociale şi internaţionalizarea lor,
obligă organele statului abilitate să-şi concentreze eforturile în direcţia prevenirii şi
eliminării lor din viaţa societăţii, aşa încât drepturile şi libertăţile fiecărui membru al
colectivităţii umane să fie pe deplin respectate.
Evident, cea mai importantă funcţie a statului modern o constituie promovarea
drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al societăţii. După cum observa G. W. Fr.
Hegel, dacă acest scop nu este realizat, atunci statul respectiv „stă pe picioare slabe”.
După cum s-a mai subliniat, obiectivul fundamental al statului îl constituie apărarea
persoanei umane şi a proprietăţii sale. Normele emise sau sancţionate de stat vizează, în
mod constant, atingerea acestui obiectiv. De altfel, toate celelalte atribuţii ale statului în
domeniile economic şi social concură la promovarea drepturilor şi libertăţilor tuturor
membrilor societăţii.
Pe plan extern, statul modern îndeplineşte funcţii de promovare a cooperării cu alte
state; de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de apărare a ţării, printr-o relaţie
de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
În ultimul timp, s-au intensificat raporturile comerciale şi de cooperare economică, s-

62
au încheiat numeroase acorduri şi convenţii de natură a facilita extinderea acestor
raporturi, accentuându-se procesele de integrare economică la nivel regional şi
continental. Au fost stabilite „zone libere” în multe state, s-au stimulat relaţiile de
schimb, s-a încurajat circulaţia mărfurilor etc.
În exercitarea acestor importante atribute pe plan extern, statul, prin organismele sale
specializate, încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică; acorduri de
împrumut; acordă garanţia statului pentru credite ale societăţilor comerciale, regiilor
autonome şi autorităţilor publice; emite titluri de valoare cotate pe pieţele financiare
externe; acordă credite unor societăţi comerciale în vederea efectuării unor plăţi externe;
participă la litigiile comerciale în care este implicat etc.
Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare
constantă a statului modern. Relaţiile internaţionale contemporane implică o conduită
prietenească între vecini, raporturi de cooperare politică, economică şi culturală,
liberalizarea formalităţilor privind circulaţia persoanelor într-un mod liber, în baza
prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Orice îngrădire impusă de un
stat altui stat în acest domeniu contravine normelor general admise ale dreptului
internaţional, fiind de natură să statornicească zone discriminatorii în relaţiile dintre state,
neconforme principiului bunei vecinătăţi, încrederii şi respectului reciproc între state.
În condiţiile modeme, apărarea ţării se realizează pe calea cooperării politico-
militare, prin statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat, cum sunt cele
promovate în cadrul „Parteneriatului pentru Pace”. Prioritare devin relaţiile de colaborare
militară, descurajându-se orice tendinţă de confruntare, orice acţiune de natură a periclita
securitatea şi stabilitatea unei ţări sau a unui grup de ţări.
Funcţiile externe ale statului modern se exercită într-un nou climat internaţional,
dominat de respect şi încredere reciprocă, de stimă şi sprijin mutual în efortul comun de
propăşire paşnică a tuturor naţiunilor lumii.

63
 Capitolul IV
Statul de drept
1. Premisele apariţiei conceptului
statului de drept
Aşa după cum s-a arătat, apariţia statului a fost determinată de anumite cauze social-
economice. Aceleaşi care au determinat şi apariţia dreptului.
Analiza evoluţiei fenomenului politico-juridic duce la concluzia că, în anumite
perioade istorice şi în anumite zone, organizaţia politică statală a cunoscut particularităţi
în dezvoltare, care, nu rareori, au avut un caracter negativ. Aşa cum observa Aristotel, s-a
văzut că monarhia degenera în tiranie, aristocraţia în oligarhie, iar democraţia în
demagogie.109
Apariţia unor regimuri politice tiranice, despotice, tendinţele de subordonare a
puterilor şi de folosire a mecanismului guvernamental împotriva poporului, încălcând
grav drepturile şi libertăţile cetăţenilor, au determinat o concentrare a eforturilor şi
preocupărilor societăţii civile, a oamenilor politici ataşaţi democraţiei şi a cercetătorilor
fenomenului politico-juridic în direcţia elaborării unor principii şi norme care să prevină
şi să elimine asemenea evoluţii negative în viaţa socială. Aşa s-a conturat şi, apoi, s-a
dezvoltat conceptul Statului de drept, care, într-o formă concisă, se referă la constituirea
şi exercitarea Puterii de stat pe baza legii.
Conceptul Statului de drept subsumează acele principii fundamentale, care
garantează exercitarea guvernământului în ansamblul său şi în toate componentele sale
alcătuitoare în conformitate cu prevederile legii. Acest concept implică, totodată,
statuarea unor asemenea norme, care să dea cetăţeanului acea linişte sufletească izvorâtă
din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă.
Conceptul Statului de drept reprezintă interrelaţia dintre stat şi drept, acea legătură
intimă, firească şi necesară între norma juridică şi realitatea politică statală.110 Statul,
prin instituţiile sale abilitate, în primul rând prin puterea legiuitoare, emite normele de
drept, pe baza cărora, apoi, chiar aceste instituţii sunt obligate să funcţioneze. Aşadar,
Statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii, lege care există tocmai ca
urmare a existenţei şi activităţii legislative a Statului de drept.
Iată de ce explicarea conceptului Statului de drept ne obligă să precizăm, mai întâi
care sunt elementele definitorii ale orânduirii de stat care emite sau sancţionează legile în
temeiul cărora funcţionează Statul de drept, şi, apoi, care sunt comandamentele legilor
elaborate de acest stat.
După cum atrăgea atenţia Montesquieu pentru ca să nu existe posibilitatea de a se
abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere.
Orânduirea de stat poate fi de aşa natură, încât nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile
la care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie. Marele
gânditor mai constata că asemenea exigenţe, care presupun libertatea politică, există

109
Miller D., Enciclopedia blackwell a gândirii politice, traducere Drăgan Stoianovici, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000, p. 41
110
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 238

64
numai în guvernămintele moderate, dar că nici în aceste guvernăminte nu se află
întotdeauna. Ele pot fi împlinite, în condiţiile libertăţii politice, numai atunci când nu se
abuzează de putere. Dânsul observa, însă, că experienţa din totdeauna ne învaţă că orice
om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până
ce dă de graniţe. După opinia sa însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri.
Un alt gânditor, respectiv Jean-Jacques Rousseau, sublinia că în absenţa unor
asemenea îngrădiri, care trebuie stipulate prin legile emise sau sancţionate de stat
democraţia degenerează în ohlocraţie, aristocraţia în oligarhie, iar regalitatea
degenerează în tiranie. Precizând că tiran este acela care ajunge la putere pe căi ilegale,
Rousseau sublinia că depinde de oameni să-i dea statului cea mai bună alcătuire pe care o
poate avea, deoarece un stat dăinuieşte prin puterea sa legiuitoare. Departe de a slăbi,
legile dobândesc mereu puteri noi în orice stat bine constituit.
Dar ce principii trebuie să guverneze aceste legi? Ce comandamente trebuie să
călăuzească Puterea legiuitoare în elaborarea legilor pentru ca acestea să garanteze
funcţionarea Statului de drept? Constatăm că un răspuns la aceste întrebări a dat iniţiat
Hugo Grotius111 care a contribuit, aşa cum sublinia Hegel, la stabilirea unor principii
generale, principii rezonabile şi raţionale, care au fost recunoscute ca valabile, fiind mai
mult sau mai puţin acceptabile. Astfel, Hugo Grotius, unul din cei mai remarcabili
reprezentanţi ai şcolii dreptului natural, considera că dreptul, normele juridice, ar trebui
să răspundă unor comandamente şi să se întemeieze pe asemenea principii, cum sunt:
respectul faţă de tot ce este al altuia (viaţa, bunurile, onoarea şi demnitatea), respectarea
angajamentelor luate, repararea pagubelor cauzate altora, pedepsirea echitabilă a tuturor
celor care încalcă aceste principii.
Cu toate că Hegel are anumite observaţii critice cu privire la unele opinii ale lui Hugo
Grotius, dânsul recunoaşte meritele excepţionale ale marelui gânditor în stabilirea unor
principii generale cu privire la statul de drept. Se înţelege că, la aceste principii şi
comandamente, care trebuie să stea la baza elaborării legilor Statului de drept, ar trebui
adăugate libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea etc.
Aşa cum bine au surprins clasicii folozofiei dreptului, conceptul statului de drept este
rezultatul unei evoluţii istorice a coexistentei celor doua fundamente interdependente:
statul şi dreptul, ambele având de îndeplinit funcţii esenţiale în organizarea şi guvernarea
societăţii.
Statul de drept a apărut în forma sa clasică odată cu societatea moderna, cu aşezarea
societăţii pe principii laice, raţionale şi principii de drept. Statul modern este, statul bazat
în principiu pe delegaţia temporara a autorităţii, de către aceia care trebuie sa o suporte.
Este statul electiv şi cu personal variabil.
Dreptul nostru român112 percepe de asemenea ideea statului de drept ca o forma
modernă de stat, supusă legilor ca orice cetăţean. Aceasta idee o găsim de altfel şi în
doctrina franceză şi italiană.

111
Hugo Grotius (1583-1645), teoretician al dreptului şi filosof olandez. Lucrarea sa fundamentală este De
iure belli ac pacis. El susţine, printre altele, posibilitatea existenţei unor reguli morale universale după care
să se poată arbitra în conflictele internaţionale. Autoapărarea trebuie considerată întotdeauna legitimă.
Orice prejudiciu samavolnic provocat altuia trebuie considerat nelegitim.
112
C. G. Rarisescu – Decretele legi şi drepturi de necesitate (Bucureşti 1924, p.10). Statul modern în
concepţia sa cea mai noua, este un “Rechssttaat”, un stat de drept, un corp organizat, a cărei raţiune de a
exista nu este alta decât de a înfăptui şi a asigura în cuprinsul lui domnia legii.

65
 În aceasta concepţie a statului modern, ca stat de drept, norma juridică căreia statul
de drept trebuie să i se supună pentru a se putea numi astfel, este slujitoarea libertăţii
individului, a drepturilor naturale şi imprescriptibile ale cetăţeanului. Norma juridică
devenind o modalitate a raportului dintre stat şi cetăţeni, un “arbitru113” parţial în
favoarea cetăţeanului ale cărui drepturi trebuiesc respectate.
Observăm ca o conturare a conceptului statului de drept şi a trăsăturilor sale
caracteristice are loc odată cu apariţia societăţii moderne, având ca baza teoriile dreptului
natural din antichitate. Ideea statului de drept existând încă din acea vreme în cadrul unor
şcoli filosofice, ca cea a sofiştilor sau cea a legitimiştilor din China Antica.
Teoriile dreptului natural din antichitate afirmă că statul şi dreptul trebuie să
ocrotească dreptatea, să realizeze dreptatea şi echitatea. Juriştii romani au dezvoltat ideea
dreptăţii, spunând ca dreptul este arta binelui şi egalităţii “Jus est ars boni et aequi”, sau
că există trei precepte fundamentale în drept: a trai onest, a nu prejudicia pe cineva, a da
fiecăruia ceea ce este al lui. “Juris praecepta sunt haec, honeste vivere, alterum non
laedere, sum cuique tribuere”.
Ideea fundamentării statului pe lege, pe drept, o regăsim şi la gânditorii din acea
vreme cum ar fi Platon şi Aristotel. Unul din principiile fundamentale ale statului de
drept, principiul separaţiei puterilor, derivă din concepţia politică a lui Aristotel, fiind
apoi preluat şi prelucrat mai sistematic în Epoca modernă de John Lock şi Montesquieu.
Aceasta favorizând dezvoltarea teoriei despre drepturile subiective ale indivizilor în
relaţiile lor cu statul, prin “sistemul public114”.
Ca teorie şi realitate, statul de drept s-a impus în istoria societăţii atunci când s-a
considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice.
Statul de drept a apărut ca o replică data statului despotic. Spre sfârşitul secolului XVIII
şi începutul secolului XIX s-a formulat şi teoretizat ideea potrivit căreia scopul
fundamental al statului este de a asigura realizarea drepturilor şi că oamenii care deţin
puterea sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept.
Aceasta idee a statului de drept a fost exprimată în Germania sub numele de
Rechtssttaat. Ea dobândeşte semnificaţia unui concept şi apoi a unei doctrine mai ales
prin dezvoltările făcute de R. von Mahl, V. J. Stahl şi Gneist, pentru a limita absolutismul
puterii laice115. Doctrina avea ca principale obiective: subordonarea puterii executive faţă
de lege prin asigurarea supremaţiei legii, prin controlul judecătoresc al actelor
autorităţilor administrative şi prin consacrarea şi efectivitatea responsabilităţii statului,
separarea puterilor în stat, legalitatea în administraţie şi independenţa judecătorilor.
Cu toate acestea ideea statului de drept nu este specific germană, doctrina sa este
elaborată pe un grup de sisteme preluate din istoria dreptului public francez. Principiile
juridice şi politice promovate de revoluţia franceză fiind adoptate în întregime de doctrina

113
I. Toma – Istoria unui concept: Statul de drept.
114
I. Huma – Teoria generala a dreptului. Sistemul public este înţeles ca un ansamblu de norme juridice
având drept scop protejarea individului împotriva oricărui arbitrariu al organelor statului.
115
Carre de Molberg (op. cit. p.488-489), menţionează ca fondatori ai teoriei pe Mohl şi Gneist, dar şi
Adunarea naţionala franceza din 1789, care a degajat ideea şi, în parte a stabilit instituţiile corespunzătoare
statului de drept. Doctrina statului de drept este incontestabil de origine germana. Şcoala de la Strassburg
(Carre de Molberg, Eisenmann, Prelot, Pureau, Capitant) a preluat doctrina şi a dezvoltat-o sub forma
“principiului legalităţii”.

66
germană şi aplicate în Constituţia de la Weimer116. Izvoarele naturale ale statului de drept
fiind descoperite în doctrinele şi constituţiile Franţei. În sistemul său, conceptul statului
de drept, este intim legat cu principiul supremaţiei legii reclamat de Constituţia franceză
atât faţă de organele jurisdicţionale, cât şi faţă de cele administrative.
Statul de drept al doctrinei germane îşi află sorgintea antică în filosofia dreptului
natural, iar mai apoi în memorabilele Magna Carta Libertatum (1215), Petitia Drepturilor
(1677), Habeas Corpus (1679), Bilul Drepturilor (1688), care, deşi statuau ca proceduri
de protecţie ale cetăţenilor englezi, au avut vocaţia universalităţii şi perenităţii.
Urmărind evoluţia conceptelor statului de drept din faza lor incipientă, din
antichitate, şi până în ziua de astăzi când ne aflăm în perioada de succes a statului de
drept, epoca în care el este definit cu precizie, influenţa sa extinzându-se, ne putem da
seama de multitudinea implicaţiilor pe care acest concept îl are atât pe plan politic,
filosofic cât şi juridic.

2. Principiile şi comandamentele statului de drept

Analiza fenomenului politico-juridic statal duce la concluzia că Statul de drept
presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei principii fundamentale: accesul la putere
să aibă loc prin vot popular; exercitarea puterii să se facă în baza legii; izvorul puterii să-
şi afle expresia în voinţa suverană, liber exprimată a poporului.
2.1. Accesul la putere să aibă loc prin vot popular
După cum observa Jean Jacques Rousseau ideea reprezentanţilor este o idee
modernă. Ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest guvernământ nedrept şi
absurd, în care specia umană este degradată, iar numele de om este dispreţuit.117
Într-un Stat de drept, alegerea reprezentanţilor trebuie să se facă prin vot popular,
exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice, deoarece legea care stabileşte
felul de a da votul, după cum sublinia Montesquieu, este o lege fundamentală a
democraţiei.118 Atunci când poporul votează trebuie să i se asigure toate condiţiile pentru
a se exprima în deplină libertate. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de discernământul
poporului în alegerea reprezentanţilor săi.
Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a discerne
meritul, ar fi de ajuns să-şi arunce ochii asupra şirului neîntrerupt de alegeri uimitor de
potrivite pe care le-au făcut atenienii şi romanii.119
După cum cea mai mare parte dintre cetăţeni sunt îndeajuns de destoinici să aleagă,
dar nu şi să fie aleşi, tot aşa poporul este destul de capabil să ceară altora socoteală de
administrarea treburilor obşteşti, dar unii nu sunt în măsură să administreze nemijlocit
treburile publice. De aceea, desemnarea reprezentanţilor trebuie să se facă pe criterii de
competenţă şi experienţă, pe baza unui comportament civic, care a trecut cu succes proba
timpului, prin fapte recunoscute de comunitatea pe care urmează să o reprezinte.120

116
G. Alexianu – Curs de Drept Constituţional, ed. Casa Şcoalelor 1930, vol.I, p.137-142, e de părere că
ideea statului de drept nu este o creaţie a doctrinei germane, ci ea apare pentru întâia oara în Anglia, este
sistematizată în Franţa şi numai apoi e reluată de doctrina germană.
117
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 24.
118
Ibidem
119
Ibidem
120
Ibidem

67
 2.2. Exercitarea puterii să se facă în baza legii
Fără îndoială că orice guvernământ îşi vădeşte democratismul în modul cum este
exercitată Puterea, adică în modul în care: sunt conduse treburile Cetăţii; sunt luate în
considerare nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată; sunt
apărate şi garantate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deci ale celor care i-au ales pe cei
care conduc Cetatea, adică reprezentanţii populaţiei respective.
Treburile Cetăţii, într-un stat de drept, se cere să fie conduse în mod democratic, ceea
ce înseamnă că puterile statului sunt obligate să recurgă la metode, procedee şi mijloace
democratice în soluţionarea oricărei probleme publice. Marii gânditori ai omenirii,
Platon, Aristotel, John Locke, Montesquieu, Rousseau, Hegel, au atras în mod constant
atenţia asupra obligaţiei guvernanţilor de a se dedica treburilor Cetăţii, punând pe prim
plan interesele generale, dacă au acceptat mandatul încredinţat de comunitate. „Dragostea
de patrie, observa Montesquieu, duce la moravuri bune, iar bunele moravuri duc la
dragostea de patrie. Cu cât mai puţin ne putem noi satisface pasiunile particulare, cu atât
ne lăsăm mai mult cuprinşi de cele generale”121.
Guvernanţii au, în acelaşi timp, îndatorirea să cunoască nevoile populaţiei, cerinţele
de progres şi dezvoltare din perioada dată, atât la nivelul societăţii, în ansamblul ei, cât şi
la nivelul diferitelor localităţi. Cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale
constituie premisa şi condiţia firească a unor decizii corecte privind soluţionarea acestor
probleme.
Încercarea de a rezolva unele chestiuni publice, din perspectiva unor foloase private,
sau tocmai pentru a obţine asemenea foloase, a fost şi este criticată cu severitate, iar
guvernanţii care au pus şi pun pe prim plan interesele individuale, desconsiderându-le pe
cele obşteşti, ori, profitând de poziţiile lor în cadrul guvernământului, au recurs la abuzuri
şi ilegalităţi au fost şi sunt supuşi oprobiului popular şi sunt sancţionaţi pe baza legii.
Cunoaşterea nevoilor şi a problemelor Cetăţii şi devotamentul pentru soluţionarea lor în
interesul întregii comunităţi implică reglementări exprese privind cadrul în care trebuie să
acţioneze guvernanţii şi răspunderea civică şi juridică pentru actele şi faptele lor.
Obligaţii importante au guvernanţii în domeniul apărării, realizării şi garantării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.122 Când membrii Cetăţii au dat mandat guvernanţilor
să-i reprezinte, ei le-au acordat încrederea lor, văzând în cei aleşi oamenii oneşti şi
capabili, în măsură să le apere interesele.
După cum observa Jean Jacques Rousseau, în procesul electoral, prin votul
încredinţat şi prin mandatul acceptat, se încheie un adevărat Contract social, în care
guvernanţii se angajează să rezolve mai repede, şi mai bine, ceea ce vechii guvernanţi nu
reuşiseră mai ales pe planul drepturilor cetăţeneşti.123
Atunci când promisiunile nu se respectă, mai ales în acest domeniu, nemulţumirea
populară se manifestă cu promptitudine, iar cei vinovaţi sunt supuşi unor critici severe,
compromiţându-se grav în faţa Cetăţii. De regulă, ei nu mai sunt aleşi în următoarele
tururi de scrutin, iar dacă comportamentul este deosebit de grav în timpul mandatului se
poate cere revocarea lor.
2.3. Izvorul puterii să se afle în voinţa suverană a poporului

121
Montesquieu, Op. cit. p. 236
122
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 18.
123
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 29.

68
 Într-un stat de drept, izvorul puterii îşi află expresia în voinţa suverană, liber
exprimată a poporului. Dacă puterea este dobândită pe o altă cale sau dacă s-a recurs la
uneltiri cu scopul de a învinge într-o alegere suntem, aşa cum observa Montesquieu, în
prezenţa unor acţiuni primejdioase. Nenorocirea unei republici, atrăgea atenţia marele
gânditor, vine, atunci când în ea nu mai există lupte electorale, când puterea ce se
constituie nu-şi are izvorul în voinţa liber exprimată a poporului. Cum s-ar mai putea
vorbi de un stat de drept într-un asemenea caz?
Guvernământul clădit pe manipularea electoratului şi prin fraudă, pune în cauză
legitimitatea Puterii, contravenind celor mai elementare norme cu privire la constituirea
sa democratică.
În aceeaşi categorie intră guvernămintele impuse din afară, aduse la putere de forţe
străine, sub ameninţarea armelor. O astfel de Putere impusă nu se bucură niciodată de
sprijin popular, deoarece ea este instalată nu în scopul servirii intereselor poporului din
ţara respectivă, ci a intereselor unor state sau grupuri de state străine.
Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost propulsaţi la putere
prin voinţa poporului, în loc să servească interesele acestuia, se pun în slujba unor
interese străine, ruinând economia naţională, şi transformând ţările respective în pieţe de
desfacere pentru produsele străinătăţii. Suntem în prezenţa unor acte grave de încălcare a
mandatului primit de către guvernanţii respectivi, a unor fapte care implică nu numai
răspunderea lor morală, ci şi răspunderea lor penală.
Normele de drept trebuie să reglementeze cu deosebită claritate asemenea situaţii, să
precizeze consecinţele faptelor săvârşite de guvernanţi şi să stipuleze răspunderi concrete
pentru fiecare din aceste fapte.
Asemenea reglementări sunt, fără îndoială, garanţii importante, absolut necesare, nu
numai pentru sancţionarea severă a unor asemenea guvernanţi, ci, mai ales, pentru
prevenirea unor fapte prin care aceştia ar încălca mandatul încredinţat de alegători, având
un puternic efect educativ, în sensul înţelegerii cum se cuvine a obligaţiilor lor civice
într-un Stat de drept.

3. Statul de drept în instrumente juridice internaţionale

Statul de drept prin importanţa deosebită pe care o are în epoca contemporană, fiind o
problemă de o deosebită importanţă teoretică şi practică a lumii moderne, face obiectul
unor ample studii teoretice, cât şi al unor legiferări cuprinse în convenţii internaţionale.
Cu toate că aceste convenţii nu au efecte juridice imediate, ele sunt universal
acceptate ca documente cuprinzând principii şi norme generale care dau expresia unui
standard minim în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului, a principiilor fundamentale
care stau la baza statului de drept. Într-o ordine cronologică, sunt de amintit în acest sens:
Magna Carta Libertatum - document elaborat în Anglia în 1215 şi care,
reglementând raporturile dintre rege şi nobilii rebeli, conţinea în forma incipientă
interzicerea arestării arbitrare şi principiul legalităţii, devenind mai târziu piatra de
temelie a noţiunii de domnie a legii. Carta prevede că nimeni nu poate fi judecat sau
întemniţat decât în urma unui proces legal, corect, desfăşurat potrivit legii. Stabilea
supremaţia Parlamentului, dreptul la eliberare sub cauţiune, dreptul de a fi judecat de un
tribunal cu juraţi.

69
 Petiţia drepturilor - adoptata în Anglia în anul 1677. În acest document au fost
stabilite garanţii împotriva perceperii de impozite fără aprobarea Parlamentului, a
arestărilor şi a confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.
Habeas Corpus Act - elaborat în 1679 în Anglia. Încredinţează tribunalelor controlul
asupra arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la cererea arestatului sau a
oricărei alte persoane tribunalele sunt obligate să emită un mandat de aducere a
arestatului, putând hotărî, ca urmare, fie restituirea lui la închisoare, fie punerea lui în
libertate, cu sau fără cauţiune.
Bilul Drepturilor – elaborat în Anglia în anul 1688. A stabilit că regele nu poate, sub
nici un pretext, aduce atingeri legilor fundamentale ale statului, iar pentru a face ca acest
principiu sa fie respectat în practică, a prevăzut că Parlamentul va vota în fiecare an
impozitele şi solda militarilor. Au fost de asemenea reafirmate libertatea cuvântului şi a
dezbaterilor în Parlament şi drepturile cetăţenilor de a adresa petiţii regelui.
Declaraţia de independenţă americană124 – de la 4 iulie 1776 adoptată de către
Congresul Continental. Războiul american pentru independenţă „prima revoluţie, ce avea
să devină un act împotriva feudalismului pe întreaga emisferă. A avut o influenţă
profundă în Europa, precipitând lanţuri de mişcări antifeudale legate de Revoluţia
franceză125”. Ideile revoluţiei înscrise în „faimoasa cartă americană a libertăţii
politice126”, în ciuda faptului că unele erau extrase din documente astăzi perimate,
continuă în mare măsură să fie actuale. Ca de exemplu: ideea egalităţii naturale a
oamenilor, a drepturilor lor inalienabile; ideea suveranităţii poporului (atât pe plan intern
cât şi extern); ideea finalităţii guvernământului şi a dependenţei sale de consimţământul
guvernanţilor; ideea dreptului la rezistenţă faţă de opresiune şi de răsturnare a puterii
care devine tiranică; ideea revoluţiei ca o consecinţă a drepturilor naturale ale oamenilor,
a fundamentat principiul legalităţii puterii politice; ideea dreptului la independenţă.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului – din 26 iulie 1789. Dintre principiile şi
drepturile enunţate în această declaraţie amintim: dreptul la proprietate, dreptul la
securitate, dreptul la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire, expresie şi
manifestare, prezumţia de nevinovaţie, protecţia contra retroactivităţii legii, egalitatea în
faţa legii a tuturor persoanelor.
Carta O.N.U. – adoptata în 1945. Aceasta Cartă afirmă credinţa popoarelor în
drepturile fundamentale ale omului. Stabileşte ca obiective O.N.U. înfăptuirea colaborării
în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, umanitar,
încurajează respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale faţă de toate
persoanele fără deosebire de rasa, sex, limba, religie etc.
Declaraţia Universală a drepturilor omului – adoptată de Adunarea Generala O.N.U.
la 10 Decembrie 1948. Reprezintă întâiul document internaţional care marchează
începutul unei noi etape în domeniul avocaturii şi universalităţii ei. Consacră un standard
minim, care să fie respectat pe plan universal, o concepţie comună despre drept şi libertăţi
umane. Autoritatea legii este prezentată ca fiind esenţială pentru ocrotirea drepturilor
omului, ca de exemplu: dreptul la întrunire şi asociere paşnică, dreptul de a lua parte la
conducerea treburilor publice ale ţării, libertatea de gândire, conştiinţă sau religie,
libertatea de opinie şi de exprimare etc. Legea fiind singura care poate stabili şi îngrădi

124
O. Trasnea – Filosofia politică 1986, Filosofia politică a “Declaraţiei de independenţă” p. 190
125
Ibidem
126
Carl L. Becken – The Declaration of Independence. A Study în the History of Political Ideas

70
drepturile şi libertăţile omului în scopul de a asigura recunoaşterea şi respectarea
drepturilor şi libertăţilor altora, respectarea cerinţei morale, ordinii publice, bunăstării
generale într-o societate democratică.
Convenţia Europeana asupra drepturilor omului – adoptata la 4 Octombrie 1950 de
către Consiliul European, intrată în vigoare la 3 Septembrie 1953.
Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare în Europa – încheiat la
Helsinki în 1975 urmat de documentele finale adoptate cu ocazia reuniunilor generale
europene de la Madrid 1983, Viena 1989, Copenhaga 1990, Paris 1991, acte care
reprezintă o ampla Cartă internaţională a drepturilor omului şi a statului de drept, definit
ca principal cadru politic, instituţionalizat, pentru exercitarea acestor drepturi şi libertăţi.
Documentul final al Uniunii Generale Europene de la Viena 1989, se referă la unele
prevederi cuprinzând drepturile omului dintre care: asigurarea unor recursuri efective
pentru cei care pretind că drepturile şi libertăţile lor au fost încălcate în faţa organelor
executive, judiciare sau administrative, prevenirea discriminărilor faţa de persoane pe
motive de religie sau convingeri, asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanelor aparţinând minorităţilor.
Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga, finalizat la 29 iunie 1990,
precizează că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală ce asigură
regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci şi o
deplină acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantată de instituţii, constituind
un cadru pentru expresia sa cea mai completă.
Carta de la Paris din 21 Noiembrie 1991 afirmă că statul de drept este prefigurat nu
doar în raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia, ca unic sistem de guvernământ al
naţiunilor semnatare.
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale –
precizează la art. 14 că exercitarea drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie asigurată, fără
nici o deosebire, fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţionala,
averi, naştere sau orice alta situaţie.
Protocolul adiţional al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale prevede că „Orice persoană fizică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauza de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional”.
Aceste convenţii, enumerate mai sus, sunt încă o dovada a faptului ca statul de drept
este rezultatul unei evoluţii istorice, este rezultatul a numeroase dezbateri internaţionale,
având în evoluţia sa atât urcuşuri cât şi coborâşuri. În prezent, aflându-ne în faţa unei
variate concepţii şi abordări a statului de drept, dobândite din experienţe practice, ele
reflectând condiţii concrete, tipul de societate şi evoluţia din fiecare ţară.
Având la bază toate aceste convenţii cât şi unele constituţii inspirate de ideea
democratică a promovării pe toate planurile a personalităţii umane, lista libertăţilor şi
drepturilor fundamentale ale omului s-a amplificat considerabil. Libertăţile promovate de
Declaraţia franceză din 1789, li s-au adăugat o serie de drepturi fundamentale cum sunt
cele social – economice: dreptul la muncă, libertate sindicală, dreptul la învăţătură, la
asigurarea materială pentru caz de boală, bătrâneţe şi invaliditate, drepturi speciale ale
femeilor, copiilor, adolescenţilor sau handicapaţilor etc. Mai recent acestora le-au fost

71
adăugate aşa numitele „drepturi ale solidarităţii”: dreptul popoarelor la autodeterminare,
dreptul la ocrotirea internaţionala împotriva genocidului, dreptul la pace, la dezvoltare, la
asistenta umanitară, la protecţia mediului etc.
Oglindirea în numeroase constituţii şi documente internaţionale a concepţiei că există
anumite drepturi inerente, natural umane, a constituit premisa necesară pentru ca, în
diferite ţări, să se poată înfăptui, cel puţin parţial, o organizaţie politică bazată pe
postulatele statului de drept127.

4. Definirea Statului de drept

Conceptul statului de drept fiind rezultatul unei îndelungate perioade istorice, având
o problematică complexă şi evoluând pe teritorii diferite prezintă o mare dificultate în a fi
definit. În încercările de a da o definiţie cât mai clară acestei coexistente a celor doua
entităţi „statul” şi „dreptul”, juriştii şi-au pus numeroase semne de întrebare, ca de
exemplu: „Statul de drept în logica pură este un concept exact sau o expresie
pleunastică?”
Tocmai de la această variată şi confuză interpretare apar în decursul istoriei şi
declaraţiile de ostilitate faţă de statul de drept. Astfel, doctrinarii totalitarismului
consideră noţiunea „Stat de drept” o formă perimată, specifică epocii demo-liberale şi
incompatibilă cu structura juridică şi politică a statelor din acea vreme. Ne referim
îndeosebi la doctrinarii naţional-socialişti şi sovietici, care spre deosebire de fascism,
conservatori ai vechiului sistem de drept public, s-au rupt complet de dogmatica juridico-
politică a democraţiei. Fascismul, prin glasul unor jurişti tineri şi cu elan revoluţionar se
declară adversarul acestei formule de origine şi factură burgheză. Gumplovicz128 compară
statul de drept cu un mare cazan în care fiecare aruncă pentru a fierbe tot ceea ce îi place,
el anunţă cu satisfacţie moartea sa şi îi improvizează necrofilul. Un alt critic al statului de
drept, dacă îi putem spune aşa, Krauss129 declara: „Statul de drept este statul neputinţei, el
poartă în frunte semnul disoluţiei. Trebuie să îl izgonim, tristă rămăşiţă a unui trecut mort
pentru totdeauna şi expresie comodă pentru cel ce nu înţelege să-şi schimbe obiceiul de
gândire. A-l păstra, dându-i însa un conţinut diferit, înseamnă, în orice caz, a ţine fixate
rădăcinile în ideologiile secolului trecut”.
Singurii slujitori pasionaţi ai acestui concept, în jurul căruia îşi făuresc sistemele şi pe
temeiul căruia îşi bazează soluţiile şi concluziile în cadrul diverselor probleme sociale,
sunt juriştii democraţi.
Traversând, în evoluţia sa, atât etape prielnice pentru dezvoltare cât şi perioade
nefaste statului de drept, istoria şi evoluţia umană şi-au pus amprenta şi în dezvoltarea
acestui concept. Profesorul I. Deleanu, analizând determinările statului de drept, remarcă
evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale acestui concept. El trece în revistă
numeroase percepţii doctrinare. Astfel: „statul de drept corespunde unei necesităţi
antropologice” (H.Ryffel); „este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă”
(J.Chevallier); „un pleunasm, un nonsens juridic” (H. Kelsen); „un concept inutil care
mutilează de factură arbitrară concepte” (A. Hauriou); „un sistem de organizare în care
ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului” (J. P. Henry); „este

127
T. Draganu – Introducere în teoria şi practica statului de drept, ed. Dacia Cluj Napoca, 1992
128
Gumplovicz- “Rechtsstaat and Socialism”
129
Disputation uber den Rechtsstaat- Hamburg 1935, p. 9-20

72
statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea” (Michel Miaille); „este rezultatul
contractului încheiat între cetăţeni şi autoritatea politică” (J. J. Rousseau).130
Dacă democraţiile occidentale desacralizează statul de drept, în noile democraţii
europene statul de drept devine o necesitate pentru trecerea la o noua etapă, idealizată
chiar de aceştia.
Interesante opinii sunt exprimate şi în doctrina românească. Astfel, după cum se
afirmă într-o lucrare de referinţă, statul de drept poate fi înţeles „ca un concept politico-
juridic ce defineşte o forma a regimului democratic de guvernământ din perspectiva
raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii”.131 Sau, „statul
de drept este considerat acel stat care, organizat pe baza principiului separaţiei puterilor
statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reala independenţă şi urmărind, prin
legislaţia sa, promovarea dreptului şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură
respectarea strictă a reglementarilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lui
activitate132.
Datorita complexităţii semnificaţiilor şi implicaţiilor sale, statul de drept, nu se lasă
constrâns într-o definiţie rigida. Unele definiţii sunt nominale, altele funcţionale sau
structurale, unele definiţii pun accentul pe mecanismul acestuia, altele pe premizele
statului de drept, dar în toate aceste definiţii sunt prezente cele doua elemente esenţiale
ale acestuia: statul şi dreptul, relaţia dintre acestea şi mai precis subordonarea statului faţă
de drept.
Sintagma „stat de drept” rezultă din asocierea celor doi termeni: statul şi dreptul,
constituind o unitate complexă, sugerând legătura nesociabilă dintre cele doua elemente.
Dreptului îi este indispensabil statul, pentru ai crea normele, pentru a identifica
elementele sistemului juridic, pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea normelor juridice,
pentru a le potenţializa sub semnul virtualităţii constrângerii, în cazul nerespectării legii;
Statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, pentru a-i sugera
efectivitatea, prin instituirea unui comportament general şi obligatoriu.
Statul de drept ca şi concept, ca şi formă de exprimare nu este totuşi o simplă
asociere a celor doi termeni, asociere care poate fi considerată ilogică şi chiar
periculoasă, el exprimă o concepţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare şi o
ordonare a acesteia, dar şi o noua concepţie cu privire la drept, cu privire la rolul şi
funcţiile acestuia133 .
În sintagma „stat de drept” sunt implicate doua aspecte ale juridicului, aparent
contradictorii, dar complementare134, respectiv normativitatea şi ideologia.
Normativitatea evocă ideea de dispoziţie şi apare ca un principiu structural al
constituţiei. Ea materializează, într-un ansamblu coerent, valorile fundamentale ale
constituţiei, ale societăţii şi ale statului. Ea se şi manifestă într-un dublu sens, respectiv
unul material ce exprimă cerinţa ca organele statului, exercitându-şi competenţele, să
respecte garanţiile juridice ale cetăţenilor şi altul formal ce constă în respectarea de către

130
I. Deleanu- “Drept constitutional şi institutii politice” , Ed. Europa Nova, Bucuresti. 1996, p. 100-101
131
I.Ceterchi, I.Craiovan- “Introducere în teoria generala a dreptului”, Editura .All, Bucuresti, 1993, p.
168
132
T.Draganu- “Introducere în teoria şi practica statului de drept”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.
9-10
133
I. Deleanu- op. cit. p.103
134
Ibidem. p.101-102

73
stat a legilor, subordonarea strictă faţă de regulile juridice care au ca obiect modul de
alcătuire a organelor statului, organizarea sa, atribuţiile şi funcţiile ce îi revin.
Ideologia, ca sistem logic de idei prin care oamenii îşi reprezintă lumea, exprimă
cerinţa ca dreptul să imprime manifestărilor sale concreteţe, eficacitate şi legitimitate.
Prin intercondiţionarea celor doua aspecte ale juridicului, statul de drept dobândeşte
multiple semnificaţii, concluzionate în faptul ca dreptul devine un vector al legitimării
puterii, puterea se exercită nu numai sub cauţiunea dreptului, dar şi sub vegherea
acestuia.

5. Teoriile statului de drept

În perioada liberalismului din secolul XIX s-a conturat mai acut ideea ca, pentru
preîntâmpinarea abuzului de putere, activitatea statului trebuie să fie îngrădită prin
autoritatea dreptului. Strâns legată de teoria separaţiei puterilor în stat, care reprezintă cea
mai eficienţă garanţie pentru funcţionarea statului de drept, s-au afirmat, în decursul
timpului şi alte teorii, după cum urmează: Teoria dreptului natural, Teoria heterolimitării
statului şi Teoria autolimitării statului.135
5.1.Teoria dreptului natural136
Aceasta teorie a apărut încă din antichitate şi s-a dezvoltat în Evul Mediu şi în
perioada Renaşterii, dobândind o pondere şi o influenţă puternică în gândirea politico-
juridică şi filosofică. Ea şi-a adus o mare contribuţie la pregătirea revoluţiilor burgheze.
Potrivit acestei teorii, dreptul s-ar manifesta în societate sub două aspecte şi anume: un
drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi
un drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor ci are un caracter etern şi se
impune dreptului pozitiv.
Această teorie s-a dezvoltat în jurul explicării originii acestui drept natural. Această
natură o putem descoperi doar făcând o mica incursiune în evoluţia ei. Încă mai înainte de
secolele VI-V î.e.n., Heraclit din Efes a legat esenţa existenţei, implicit a existenţei
umane, de devenirea lumii. O devenire guvernată de logos: destin, ordine, raţiune. Pentru
aceasta natura este un raport, o ordine a lucrurilor. Pentru gânditorii care i-au urmat,
ideea de natură s-a impus ca ideea de ordine a lucrurilor, ordine impusă tiraniei omeneşti.
Sofocle în Antigona opune legile naturale, considerate prin ordinea lor imanentă ca
divine, legilor făcute de oameni: înţelepciunea celor dintâi este contrapusă arbitrariului
celor din urma. După autorul Politicii, Aristotel, dreptul natural este o lege nescrisă care
exprimă echitatea, ea prezintă justiţia absolută, căreia legile scrise, dreptul pozitiv trebuie
să se conformeze. Gândirea lui Aristotel a nutrit demersul unei pleiade de gânditori
precum Kant, Hegel, Kelsen, Stammler, Ihering s.a, pentru care dreptul natural, concept
cu un mod de a fiinţa propriu tuturor vieţuitoarelor, devine în cazul oamenilor un
ansamblu de principii de conduită prin care aceştia deosebesc binele de rău.
Filosofia platoniciană consideră şi ea că sorgintea legii este natura, dar natura omului,
ceea ce este divin în fiecare individ. Sfântul Augustin a cristalizat filozofia platoniciană.
El a dat o fundamentare religioasă dreptului natural, susţinea că o seamă de instituţii
sociale, precum guvernământul, exercită prin represiune şi violenţă sclavajul,

135
I. Ceterchi, I. Craiovan-Introducere în teoria generala a dreptului, Ed. All , p. 171-174
136
I. Huma-Teoria generala a dreptului, Ed. Neuron, Focsani, p. 37-39

74
proprietatea, acestea fiind rezultatul dorinţei lor viciate şi al impulsurilor, nu a naturii
adevărate a omului.
Sistemul scolastic a lui Tomas d’Aquino reprezintă apogeul teoriei dreptului natural
în Evul Mediu. Teoria tomistă a dreptului natural invocă ideea dreptului divin, care ar fi
supraordonat dreptului pozitiv, creaţie a statului şi manifestare a voinţei monarhului.
În epoca modernă Hugo Grotius, Brauch Spinoza şi alţi gânditori adepţi ai concepţiei
contractualiste asupra originii statului, au admis şi ei că dreptul pozitiv trebuie întemeiat
în dreptul natural, dar au dedus esenţa acestuia în raţiunea umană nu în cea divină.
Începând cu Grotius, concepţia dreptului natural dobândeşte o orientare individualistă,
urmând a se vorbi nu despre un drept natural ci despre drepturi individuale naturale.
Principiile libertăţii, egalităţii, fraternităţii, democraţiei şi suveranităţii, deşi înţelese în
mod abstract, dincolo de condiţionarea social istorică şi naţională, erau chemate să
exprime, împreună cu acela al proprietăţii private neîngrădite, conţinutul dreptului
natural.
Oferind însă soluţii apriorice, universale şi imuabile, concepţia dreptului natural
rămâne doar una din sursele inspiratoare ale romantismului filosofic, iar uneori, ea a
condus la excese ideologice şi la consecinţe practice condamnabile, precum arbitrariul
juridic.137
Chiar şi pentru cei mai frecvenţi susţinători ai acestei teorii este dificil să realizeze
inventarul drepturilor naturale şi conţinutul fiecărui drept, să precizeze ce înseamnă
suveranitatea legii în faţa unor asemenea drepturi şi cum se asigură stabilitatea ordinii de
drept, să stabilească cum şi cine să sancţioneze dreptul scris pentru contrarietatea lui cu
dreptul nescris, să explice de ce se realizează şi justifică disocierea dreptului pozitiv de
dreptul natural în condiţiile în care acesta, din considerente de eficienţă, se află acum în
instituţii juridice consacrate ca atare. O concluzie totuşi s-a desprins din această teorie a
dreptului natural şi anume aceia că drepturile omului nu decurg numai din natura lui ci şi
din situaţia individului în societate.
5.2. Teoria heterolimitării statului
Este o concepţie obiectivă asupra dreptului, are ca idee centrală constatarea că în
societate se află o realitate juridica anterioară, textele juridice având rolul de a cristaliza
şi formaliza normele juridice latente, existente deja în comunităţi. Leon Duguit, unul din
adepţii teoriei heterolimitarii statului, consideră că omul este o fiinţă conştientă, care
trăieşte în societate iar conduita sa trebuie să fie reglementată de către normele sociale ca
o consecinţă a interdependenţei şi solidarităţii sociale. În societatea sa, prin însuşi faptul
că există omul în societate se impune crearea unei legi sau unei norme sociale. Prin
norma sociala el înţelege acele reguli a căror violare produce un dezechilibru în
elementele constitutive ale societăţii, având urmări în cadrul grupului social. Regula
socială interzice orice acţiune sau abţinere care produce dezordine în societate, iar din
aceste reguli se nasc drepturile şi obligaţiile indivizilor, care, dacă nu sunt îndeplinite,
conturbă ordinea socială, iar organismul social reacţionează.
Normele de drept, în concepţia aceluiaşi autor, fiind o emanaţie a interdependenţei
sociale se impun atât statului cât şi persoanelor particulare, care trebuie să facă tot
posibilul pentru menţinerea ordinii sociale şi să se abţină de la orice acţiune care ar
contraveni acesteia. În acest fel este garantată şi autonomia individului, întrucât individul,
fiind un element esenţial al interdependenţei sociale se găseşte sub scutul normei de
137
I.Deleanu, M.Enache- Statul de drept în Dreptul nr.7/ 1993

75
drept. În ceea ce priveşte statul se porneşte de la ideea suveranităţii statului care îşi are
rădăcina în distincţia ce se face între dreptul subiectiv şi cel obiectiv.
Teză de cea mai mare amplitudine, conţinută în această teorie, o reprezintă negarea
absolută a suveranităţii, apreciindu-se că, de fapt, există numai credinţă în suveranitate,
sentiment absolut nefast deoarece interzice, principial, subordonarea statului faţă de
drept.
Trăgându-şi rădăcinile din pozitivismul sociologic iniţiat de Deguit, teoria implică o
dubla funcţie: statul este o entitate absolută iar dreptul subiectiv un concept a prior, cu
valenţe de noţiune metaforică.
5.3. Teoria autolimitării statului138
Această teorie acreditează teza potrivit căreia statul precede dreptul şi se supune
dreptului pe care el l-a creat având la baza un filon hegelian. Teoria dobândeşte
consistenţă prin sintetizarea la maximum în următoarele idei: dreptul nu este nici anterior
nici superior statului, statul se afla în originea lui, ca unică sursă a dreptului, dreptul nu
poate constitui deci o constrângere externă pentru stat, o limită obiectivă a acestuia, statul
însuşi prin voinţa sa, fixează regulile aplicabile activităţilor sale şi ele se autodelimitează.
Organismul statal protejează drepturile subiective ale cetăţenilor chiar şi atunci când ele
se îndreaptă împotriva sa, respectând totodată, în relaţiile cu alte state, normele dreptului
internaţional.
În varianta germană a teoriei autolimitatea puterii prin drept, statul se autodetermină
şi totodată se autolimitează, dacă nu vrea să se nege pe sine. Criticii acestei teorii au
sesizat o serie de aspecte care pot fi acceptate şi ca limite conceptuale: autocenzurarea
statului este formală, întrucât nu se determină conţinutul legitim al obligaţiei sale de a
respecta dreptul. Dacă statul însuşi este acela care se autolimitează, atunci, în realitate,
forma lui se consolidează, în loc sa se atenueze. Teoria autolimitării sacrifică individul
faţa de stat, această teorie este o garanţie fragilă în faţa arbitrariului statului: statul nu se
limitează în puterea de a crea o noua ordine juridică.
Analizând aceste teorii vom sesiza că, deşi vulnerabilă sub anumite aspecte ( de
exemplu tendinţa de a fetişiza puterile statului şi separaţia lor, când în realitate, e vorba
nu de puteri separate ci de funcţii diferite şi deopotrivă legitime ale statului, exprimând
puterea suverană, unică a poporului), teza cu privire la statului de drept preocupă susţinut
gândirea juridică de astăzi, fiind chemată să ofere soluţii în dezvoltarea dreptului în
statele care au renunţat la sistemul comunist, state pentru care ideea societăţii civile şi
ideea statului de drept sintetizează valoric efortul constructiv în politică şi drept şi
implicit în politologie şi ştiinţa dreptului139.

6. Modelele statului de drept

Nucleul conceptual al statului de drept s-a format la intersecţia a trei mari modele:
modelul englez „Rule of Law”, modelul german „Rechtsstaat”, modelul francez „L’Etat
du droit”.
6.1. Modelul englez
În viziunea engleză statul de drept este „Rule of Law”. Aceasta s-a implantat
progresiv în ambianţa suveranităţii monarhului ca o încercare de limitare a acestuia şi de
138
I.Deleanu, M.Enache- op.cit
139
I. Huma-Teoria generala a dreptului, Ed. Neuron, Focşani, p. 45

76
consacrare a suveranităţii Parlamentului. Rezultatele s-au manifestat în doua direcţii. Pe
de o parte, restrângerea prerogativelor monarhului şi atribuirea lor unei puteri constituite
prin normele dreptului pozitiv, iar pe de ală parte, fondarea actelor executivului, direct
sau indirect pe autoritatea Parlamentului. Rule of Law se bazează mai mult pe principiul
egalităţii şi mai puţin pe cel al legalităţii. Presupune obligaţia tuturor, în egala măsură, de
a se supune legii şi jurisdicţiei.
În esenţă, statul legal este acel stat în care se asigura domnia legii (Rule of Law) sau
suveranitatea legii. Această domnie a legii se poate realiza în următoarele condiţii:
- existenţa unei puteri de reglementare autonomă; ca şi în statul poliţienesc principiul
legalităţii implică necesitatea unui raport strict de conformitate a actelor administrative cu
legea. Legea nu este doar limita activităţii executive, este chiar condiţia acesteia, organele
administrative mărginindu-se la executarea legilor. Executivul poate face tot ceea ce nu
este explicit interzis, el nu trebuie să facă doar ceea ce este explicit permis140;
- separaţia puterilor în stat ca o condiţie necesară libertăţii. Este necesară evitarea
dictaturii majorităţii şi garantarea pluralismului politic şi a principiului alternanţei la
putere.
- perfecţionarea instituţiilor reprezentative, reprezentarea proporţionala fiind unul
dintre fructele naturale ale statului legal141. Statul legal fiind unul din nivelurile statului
de drept,142 se deosebeşte de acesta prin faptul ca este el însuşi o forma de guvernământ,
că executivul este subordonat legislativului şi că tinde la asigurarea supremaţiei
legislative.
Toate aceste trăsături ale statului legal pot conduce la doua fenomene contradictorii:
fie acceptarea suveranităţii Parlamentului şi alunecarea sistemului spre un guvernământ
adunare, fie criza statului legal, determinată de criza parlamentarismului, ceea ce s-a şi
întâmplat în Italia, începând cu anul 1924, în Germania după 1933, în Spania după 1936,
precum şi în alte ţări.
6.2. Modelul german
În versiunea germană întâlnim conceptul de Rechtsstaat. În evoluţia sa istorică acest
concept a cunoscut patru ipostaze143:
Ipostaza liberală, care corespunde fazei societăţii moderne sau capitaliste. Ea
reclamă existenţa unor drepturi fundamentale, subordonarea puterii dreptului, având legi
care să satisfacă cerinţele de egalitate în cadrul competiţiei economice şi preeminenţa
Parlamentului.
Ipostaza materială. În această ipostază conceptul de Rechtsstaat devine conceptul
constituţional central, statul realizându-şi scopurile numai în cadrul dreptului şi prin
drept.
Ipostaza formală. Aceasta se remarcă odată cu ascensiunea pozitivismului juridic, în
care statul nu mai este identificat cu poporul, acesta fiind definit ca persoană juridică.
Dreptul nu mai poate fi situat deasupra statului, fiind creaţia acestuia. Statul îşi restrânge
propria sa activitate prin norme juridice pe care el însuşi le creează.
Ipostaza democratică, fondată pe principiul legitimităţii în care decizia oficială a
organelor statului adoptată conform unei proceduri, are la baza consimţământul exprimat

140
I.Deleanu-Drept constitutional şi institutii politice, vol.I, p. 105
141
Ibidem
142
Caree de Molberg p.490
143
I.Ceterchi-Tratat elementar de teorie generala a dreptului, p. 159

77
al cetăţenilor. În această ipostază accentul este pus pe ideea de Constituţie, principiul
suveranităţii poporului şi promovarea drepturilor omului.
Majoritate doctrinei este de acord că primul care încearcă o teorie şi o definiţie a
statului de drept este Robert von Mahl144. El precizează că această denumire se potriveşte
numai pentru acea organizare care are drept scop disciplinarea vieţii poporului, în aşa fel
încât fiecare individ să se bucure de exerciţiul liber al forţelor sale. El recunoaşte în
acelaşi timp că aceasta nu poate exista dacă nu se recunosc drepturile subiective
autorităţilor şi indivizilor.
6.3. Modelul francez
În versiunea franceză statul de drept a fost un stat legal, având ca principal principiu
cel al egalităţii şi tinzând spre asigurarea supremaţiei legislativului în raport cu
executivul.
Modelul francez acreditează ideea obiectivării dreptului creat de stat, acesta
detaşându-se de voinţa care l-a creat, dobândind o existenţă proprie care se ataşează
statului şi, la nevoie, se supune lui. Negând posibilitatea dreptului de a avea un
fundament exterior statului şi statul fiind singurul creator al dreptului, acesta din urma
este constituit ca factor de limitare a puterii statului, dar, nu ca instrument exterior de
constrângere a statului, ci ca formă intrinsecă, decurgând din procesul obiectivării lui
într-o ordine juridică caracterizată prin stabilitate, coerenţă şi ierarhizare. Dreptul
individual este considerat ca fundament al dreptului general145. Complexul normelor
juridice trebuie să tindă spre o perfectă asigurare a libertăţii cetăţeanului, luat ca entitate.
Unul din reprezentanţii de seama ai doctrinei franceze, Deguit146, preciza
următoarele: „Spunând că statul e legat de drept, vrem să spunem mai întâi că statul
legiuitor este obligat de drept să nu facă anumite legi. Vrem să spunem apoi că statul,
după ce a făcut o lege , atât timp cât aceasta trăieşte, este legat de legea făcută, el o poate
modifica, abroga, dar atâta timp cât ea durează el însuşi este obligat să se supună acestei
legi, ca şi supuşii săi”. Administratorii săi, judecătorii şi chiar însăşi legislatorii trebuie să
aplice legea şi nu pot să acţioneze decât în limitele fixate de ea.
Deguit preciza ca din ziua în care s-a înţeles noţiunea de stat de drept, s-a manifestat
energic nevoia de a edifica construcţia juridică a statului.
Un alt reprezentant al doctrinei franceze, M.Haurion147, analizează statul de drept în
interiorul unei democraţii politice. El precizează că este stat de drept numai în
următoarele condiţii:
- când puterea publică este în acelaşi timp şi juridică şi se supune regulilor de drept
pozitiv pe care ea însăşi le-a creat;
- când dreptul care se naşte din deciziile guvernamentale şi acela care naşte din
adeziunea cutumiară a supuşilor s-au echilibrat într-o formă de drept superioară, care este
legea.
R. Bonnard,148 un alt teoretician francez al dreptului, consideră statul de drept o
prima etapă spre sprijinul legalităţii. După părerea sa în statul de drept, principiul

144
Polizuwissenchaft nach den Grundsazen des Rechtsstaat, 1831 vol. I. La rândul sau Robert von Mahl
atribuie paternitatea acestui concept lui Grotius cu a sa De jure pacis ac belli, iar G. Del Vecchio(in
Dirito e personalita umana) o atribuie lui Cartesius. (I. Ceterchi, op. Cit., p. 159).
145
Beudant-L’Individu et l’Etat, p. 137
146
Deguit-Traite de Droit Constitutionnel,1911, vol. I, p. 50
147
M.Haurion-Principes de Droit publiqe, 1916, p. 17 şi urm.
148
R.Bonnard-Precis elementaire de Droit administrative, Sirey, 1926, p.138

78
legalităţii se impune administraţiei, însă numai în ceea ce priveşte situaţia juridică a
particularilor, pentru partea referitoare la reglementarea activităţii sale interne regimul
legal comportă stabilirea complectă a principiului legalităţii, sub rezerva totuşi a unei
oarecare puteri discreţionare.

7. Trăsăturile statului de drept

Sofia Popescu, autoarea unei prestigioase monografii consacrată dezbaterilor
ştiinţifice contemporane referitoare la statul de drept149, sintetizează o vastă literatură
dedicată acestui subiect şi ne prezintă trăsăturile pe care ar trebui să le aibă un stat, în
zilele noastre, pentru a fi considerat un stat de drept.
7.1. Constituie o replica speciala faţa de abuzul de putere şi o soluţie pentru
identificarea acestora.
Însăşi concepţiile cu privire la statul de drept îşi au sorgintea în lupta împotriva
arbitrariului, privilegiilor şi dependenţei personale din feudalism, pentru înlocuirea lor cu
principiul legalităţii, egalităţii, libertăţii şi proprietăţii, valori ce ofereau un câmp de
afirmare larg al individului, eliberat de sub domnia puterii.
În condiţiile contemporane, cele ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare,
care au durat câteva generaţii, lăsând urmări atât pe plan economic, politic, cultural cât şi
ideologic în viaţa oamenilor, statul de drept este văzut ca unică alternativă a dezvoltării
fostelor ţări socialiste în conformitate cu valorile sociale autentice ale societăţii
contemporane din statele democrate dezvoltate.
7.2. Pluralismul politic, libertatea concepţiilor politice, a dreptului la opoziţie.
Un element esenţial al statului de drept îl reprezintă democraţia politică, percepută
într-o viziune pluralistă, care presupune respectarea ideilor politice ale tuturor grupurilor
sociale, instituţiile politice existente în societate urmând să creeze cadrul corespunzător
de afirmare a acestor idei şi de promovare a unor metode de conducere a societăţii care să
asigure activitatea întregului mecanism democratic.
Oricât de generoase ar fi declaraţiile politice, ele rămân fără nici o acoperire dacă în
planul dreptului nu sunt consacrate prin norme juridice. Acestea, la rândul lor trebuie să
reprezinte atât interesele legitime ale cetăţeanului, cât şi cele încărcate de conţinut, de
substanţă în condiţiile unui autentic pluralism cu caracter opţional. Din acest punct de
vedere nu trebuie ignorat un aspect esenţial al democraţiei şi anume lupta liberă de idei şi
opinii. Unanimitatea părerilor politice ascunde de multe ori, dacă nu de regulă, o forma
mai subtilă a absolutismului politic.150
Dreptul la libera exprimare şi organizarea politică şi profesională a tuturor cetăţenilor
se face în condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea reală a normelor internaţionale
privind drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate în tratatele la care România este
parte.
În statul de drept există o delimitare clară între instituţiile, prerogativele şi atribuţiile
statului şi cele ale partidelor politice. Partidele politice, indiferent de locul şi rolul lor în
societate, nu pot fi confundate cu statul sau statul redus, identificat cu acestea. Măsurile şi

149
Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1998.
150
Statul de drept şi libertăţile publice în revista Studii de drept românesc nr. 3-4, 1991,p.124

79
deciziile luate nu trebuie să respecte atitudinea şi poziţia unui partid, ci ele trebuie să fie
un rezultat al voinţei şi intereselor majorităţii.
Fără îndoială, existenta pluralismului politic poate fi o frâna în calea tendinţei unei
majorităţi guvernante, prea sigură pe poziţia ei politică şi prea ocupată de interesele pe
care le reprezintă, de a ignora revendicările minorităţii şi de a încerca să-şi impună cu
orice preţ punctul de vedere. Numai simplu fapt că majoritatea la putere ştie că există
unul sau mai multe partide care ar putea să o înlocuiască şi să ia masuri opuse celor
preconizate de ea este de natura să o împiedice să stăruiască într-un exclusivism ce riscă
să se întoarcă împotriva ei. Astfel, cel puţin în principiu, existenţa unei opoziţii joacă un
rol asemănător celui îndeplinit de separaţia puterilor în stat.
7.3. Presupune democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului care
îşi exercită suveranitatea prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct şi
secret, alegeri libere prin care se instituie Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale
de legiferare şi control asupra executivului.
După părerea profesorului Dumitru Brezoianu151, principiul democratismului în statul
de drept comportă mai multe aspecte, dintre care amintim:
- un prim aspect de o deosebită importanţă se referă la deplina egalitate în drepturi a
tuturor cetăţenilor ţării fără deosebire de sex, origine etnică, religie, stare civilă, profesie,
apartenenţă politică;
- un alt aspect al principiului democratismului îl constituie participarea membrilor la
administraţia de stat, legătura directă a cetăţenilor cu organele administraţie publice.
Un exemplu în acest sens este activitatea sindicatelor şi altor organizaţii nestatale
(asociaţii, ligi, uniuni, comitete etc.) care exercită o influenţă socială de creare a opiniei
publice, pentru ca autorităţile administraţiei publice să-şi desfăşoare activitatea pentru
satisfacerea cerinţelor populaţiei, pentru promovarea intereselor acestora, pentru
respectarea drepturilor şi intereselor democratice.
Întrucât statul de drept nu ar exista fără o garantare reală a aceloraşi drepturi pentru
toţi cetăţenii, consecinţa este că, legea chemată să se impună respectului general nu poate
fi expresia arbitrară a voinţei unei majorităţi de indivizi, ci trebuie să fie o sinteză a
intereselor şi aspiraţiilor întregii comunităţi.
Aceasta concepţie a fost consacrată încă din 1789 în Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului care la articolul 6 precizează: „Legea este expresia voinţei
generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura personal sau prin reprezentanţi la
formarea ei”. Această formulare însă face să apară dificultăţi în punerea sa în aplicare din
două puncte de vedere: în cele mai democratice ţări nu toţi cetăţenii au dreptul la vot ci
numai cei care au împlinit vârsta de vot, aceasta diferă de la o ţară la alta, fiind de 18,
21,23...de ani, acordarea dreptului de vot în diferite constituţii pune problema alienaţiei
sau debilităţii mintale, persoanele din această categorie fiind excluse de la urne.
În unele constituţii, democraţia reprezentativă, primeşte un corectiv, menit să facă
posibilă, în anumite condiţii, participarea directa a alegatorilor la activitatea legislativă. În
aceste cazuri este vorba de o consultare a naţiunii prin următoarele metode:
referendum152, veto popular153, iniţiativa populară154.

151
Dumitru Brezoinu-Drept administrativ, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2003,p.25-27
152
Referendumul este un procedeu , potrivit căruia , înainte sau după ce este votată de Parlament o măsură,
este supusă votului electoral, care o aprobă sau nu prin depunerea de buletine în urnă.

80
 Participarea cetăţenilor la exercitarea puterii se face prin doua modalităţi:
- controlul jurisdicţional al respectării drepturilor de către organele statului prin
recursul jurisdicţional împotriva actelor legale ale autorităţii;
- controlul de natură politică, exercitat prin adunări alese.
Determinările democraţiei sunt multiple şi variate, prioritare sunt următoarele:
universalitatea participării la rezolvarea problemelor politice, consacrarea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor publice şi private, pluralismul social îndeosebi cel ideologic,
organic sau instituţional, politic, sindical şi al altor corpuri intermediare, aplicarea
principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale, descentralizarea
administrativă şi realizarea autonomiei autorităţilor locale, respectarea autentică şi directă
a autorităţii legiuitoare, instituţionalizarea puterii populare şi promovarea unor mijloace
adecvate exprimării acesteia.
7. 4. Cere ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existând
obligaţia tuturor, a organelor de stat, a organismelor sociale şi ale cetăţenilor să se
supună legii. În cadrul acestei ordini de drept legalitatea - ca respectare a normelor
juridice, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege se întemeiază pe legitimitate, pe
respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul standardelor
internaţionale.
Acest regim constituţional nu este unul oarecare, nu ne referim la Constituţie pur
declarativă care să instituie o legalitate aparentă, ci la un regim de consacrare
constituţională a unor principii cum sunt: separaţia puterilor, distincţia dintre puterea
constituantă şi puterile constituite, guvernarea reprezentativă, controlul constituţionalităţii
legilor, acesta din urma având un rol decisiv în a garanta valorile consacrate în
promovarea constituţionalismului în sensul sau deplin155.
În cadrul statului de drept, ca fundament al sistemului juridic normativ, se afla doua
principii156:
Principiul constituţionalităţii cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca
scop asigurarea conformităţii regulilor dreptului cu Constituţia. Această cerinţă de
conformitate este examinată pe doua planuri:
- un plan „material” sau planul „conformităţii interne”, prin raportarea regulilor
dreptului la conţinutul reglementărilor constituţionale;
- un plan „formal” sau planul „conformităţii externe”, prin raportarea respectivelor
reguli la procedurile constituite de Constituţie pentru emiterea lor.
Principiul legalităţii157 se referă la lege în accepţiunea sa largă. Potrivit principiului
legalităţii, trebuie respectat orice act sau fapt care generează drepturi şi obligaţii juridice.

153
Vetoul popular este un procedeu potrivit căruia o lege votată de Parlament şi pusă în aplicare poate fi
scoasă din vigoare, ca urmare a faptului ca într-un anumit termen de la publicarea ei, un numar de cetăţeni
dinainte fixat cer ca ea să fie supusă votului popular, iar corpul electoral o dezaprobă.
154
Initiaţiva legislativă populară este propusă de un număr de alegători dinainte determinat, dacă
autorităţile competente refuză să transforme în lege măsura propusă, ea este supusă votului corpului
electoral pe cale de referendum, iar în cazul în care acesta o aproba, Parlamentul este obligat să se
conformeze votului popular şi să îi confere putere de lege (este ceea ce se numeşte iniţiativă
indirectă).Uneori, în cazul unei initiaţive populare nu este necesar ca proiectul de lege să fie trimis spre
aprobare Parlamentului, ci el este supus spre votare direct corpului electoral, fie cu ocazia celor mai
apropiate alegeri generale , fie în cazul unui referendum special.
155
M.Troper-Pour une theorie juridique de l’Etat,P.U.F,Paris,1994,p.203
156
I.Delianu-Drept constitutional şi instituii politice,vol.I, p.121
157
Vezi Dumitru Brezoianu-Drept administrativ ,Editura Universitatii Titu Maiorescu,2003,p.21-25

81
 Este un principiu fundamental în activitatea organelor de stat pentru că respectarea
stricta a legii este singura în măsură să asigure echilibrul şi liniştea în societate,
desfăşurarea normală a relaţiilor şi a vieţii sociale, respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, a personalităţii şi vieţii umane.
Nu numai organele de stat ci şi fiecare cetăţean, este nu doar obligat ci şi interesat să
se respecte legea pentru că respectându-se legea i se respectă şi i se asigură propriile
drepturi şi interese legale. Nerespectarea legii determină dezordine în societate, haos
social, creându-se astfel condiţii prielnice pentru săvârşirea de abuzuri împotriva
drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Respectarea legii presupune, în primul
rând, respectarea constituţiei, legea fundamentală a ţării şi a legilor adoptate de
Parlament, care au o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte juridice folosite
de societate.
Respectarea strictă a legii, înfăptuirea fermă a principiului legalităţii constituie o
garanţie a realizării cu succes a sarcinilor privind dezvoltarea generală a societăţii, care
sunt stabilite, în primul rând, prin lege, precum şi a asigurării unui regim democratic care
trebuie să se bazeze pe legalitate, pe ordine de drept, evident în cazul în care legea, ea
însăşi, are un caracter democratic, fiind adoptată pentru asigurarea dezvoltării societăţii
pentru realizarea cerinţelor sociale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Principiul legalităţii poate fi exprimat prin următoarele cerinţe:
- Ordonarea normelor juridice într-un sistem unic şi unitar, armonios şi ierarhizat,
implicând, ca în orice sistem, raporturi de coordonare şi subordonare, după caz, între
normele sau elementele sistemului.
Ierarhia actelor normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu care
creează efecte obligatorii unele în raport cu altele. Ea rezultă îndeosebi din poziţia în
cadrul puterilor în stat a organelor emitente. Comparativ cu toate celelalte acte juridice,
legea ocupă o poziţie supremă, fapt ce explică puterea reprezentativă a Parlamentului,
explicând suveranitatea poporului. Celelalte organe de stat nu pot emite acte de
modificare sau înlocuire a legii, legalitatea oricărui act juridic, fie el normativ, fie
individual, se stabileşte doar după criteriul conformităţii sale.
Unitatea şi unicitatea legalităţii derivă din unitatea şi unicitatea sistemului de drept al
unui stat suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie să fie aceeaşi
pentru întreg teritoriul statului şi pentru subiectele de drept. Aplicarea riguroasă a legii la
toate împrejurările ce intră sub influenţa ei, excluzând orice derogare sau diferenţiere,
datorate intereselor personale, reprezintă caracterul unic sau absolut al legalităţii.
Democratismul sistemului de drept îşi află determinarea şi în unitatea şi unicitatea
legalităţii menite să asigure egalitatea în faţa legii.
- Respectarea regulilor de drept de către toate subiectele, fie ele autorităţi publice,
persoane fizice sau juridice.
Respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigenţe abstracte. Ea se
legitimează în cerinţele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de respect al
valorilor, de exigenţă şi creaţie nestânjenite de fapte antisociale, care afectează relaţiile
interumane şi viaţa sociala.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta o stare
care rezultă din respectarea ei. De aceea se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori
încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legalităţii. Legalitatea înseamnă tocmai

82
respectarea legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotărâri, instrucţiuni
ş.a.) sau individual (contracte, hotărâri judecătoreşti, ş.a.).
- Legalitatea şi oportunitatea se corelează în virtutea faptului că unitatea legalităţii
reclamă inerent cunoaşterea condiţiilor concrete în scopul unei cât mai adecvate aplicări a
normelor juridice. Cerinţa oportunităţii impune studierea atentă a particularităţilor şi
împrejurărilor în care urmează să se aplice actul administrativ, pentru ca pe aceasta baza
să se stabilească cum să fie aplicat acest act. Oportunitatea unui act presupune legalitatea
lui, în virtutea oportunităţii nu se admite un act ilegal.
- Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti care nu se bazează numai pe
reglementarea lor din Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării lor
practice şi îndeosebi apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă ele au
fost nesocotite.
- Disciplina de stat care contribuie la respectarea normelor de drept de către
funcţionarii publici şi administraţia de stat.
Legalitatea rezultă din însăşi garanţiile sale. Acestea constau în factorii care asigură
respectarea tuturor actelor normative, creând totodată condiţia prevenirii şi înlăturării
faptelor ilegale. Fie că sunt obiective (de exemplu cele de natura economică) sau
subiective (vizând calitatea conştiinţei juridice a persoanei), fie ca sunt generale (cum ar
fi natura democratică a societăţii) sau speciale ( controlul de stat) etc, aceste garanţii
operează cumulativ, ca un sistem coerent care asigură ordinea de drept promovând
legalitatea158.
7.5. Solicită separaţia puterilor în stat, limitarea puterilor prin drept, independenţa
judecătorilor, posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa justiţiei în cazul în care i se
încalcă drepturile legitime de către un organ de stat sau de către un organism social sau
alt cetăţean.
Apărută în secolul trecut, teoria separaţiei puterilor în stat, a fost îndreptată împotriva
absolutismului feudal şi a închistării medievale împotriva abuzului de putere.
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte în promovarea sistemului
reprezentativ, în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii,
adică poporul, şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea
statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului.
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor statului,
atribuindu-i valoarea unui principiu general de organizare a statului a fost filosoful
german John Locke în cartea sa Essay on Civil Guvernement. Ideile lui Locke au avut o
deosebită însemnătate pentru istoria doctrinelor politice şi au exercitat o influenţă asupra
vieţii constituţionale a statelor Americii de Nord.
Obiectul separării puterii în stat este simplu definit de Montesquieu în lucrarea sa,
Spiritul legilor: „pentru ca să nu existe posibilitatea de a abuza de putere, trebuie, ca prin
rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”. Pentru ca libertăţile individuale
să nu fie neglijate, puterea trebuie divizată între mai multe puteri, astfel încât o putere să
se supună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe unice, un echilibru de forţe. Prin
faptul că puterea se fracţionează între mai multe organe, care au acelaşi interes şi anume
acela ca atribuţiile lor să nu fie încălcate de celelalte organe ale statului, se asigură
aplicarea strictă a legilor şi respectarea libertăţilor individuale.

158
I.Huma-Teoria generala a dreptului,Editura Neuron,Focsani,1995,p.152-154

83
 Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de cea
legislativă şi de cea executivă, Monesquieu, arată că dacă ea ar fi „îmbinată cu puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar
fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinate cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa
unui opresor”.
Sintetizând teoria clasică a separării puterilor vom putea reţine că în orice societate
organizată în stat exista trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă,
de executare a acestor reguli sau funcţia executivă, de judecare a litigiilor sau funcţia
jurisdicţională159.
Fiecare din aceste funcţii sunt încredinţate unor organe distincte şi independente unul
faţă de celalalt, în sensul că fiecare dintre ele acţionează fără vreun amestec din partea
unui alt organ de stat: puterea legislativă, adunările reprezentative; puterea executivă,
şeful statului, eventual şeful de guvern şi miniştrii; puterea judecătorească, organele
judiciare.
Este totuşi greşit înţeleasă separaţia puterilor doar ca o divizare, ea trebuie înţeleasă
şi ca o independenţă a autorităţilor guvernamentale. Această independenţă se fondează pe
existenta unor funcţii fundamentale, distincte prin natura lor şi care pot fi exercitate
numai separat.
Cu toate acestea, în teoria clasică a separaţiei puterilor, nu vedem cum şi unde şi-ar
găsi locul „puterea corpului electoral” şi curţile şi tribunalele constituţionale.
În forma sa modernă (contemporană) teoria constituie o premisa de drept şi constă in:
autonomizarea autorităţilor publice, protejarea funcţiilor publice ce revin acestora,
instituirea unor mijloace de colaborare şi de control mutual, în ambianţa unei autentice şi
reale democraţii.
Totuşi adepţii acestei teorii, atât cei clasici cât şi cei moderni, consideră însă că
separaţia puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui corp politic foarte
concret, slăbirea puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se
consideră că separaţia puterilor comportă doua aspecte bine conturate:160
- separaţia Parlamentului vis-a-vis de Guvern;
- separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora
prin judecători independenţi.
Statul de drept a fost definit chiar ca separare şi divizare a puterilor, dar aceasta
trebuie să fie efectivă existând deplina autonomie, dar, totodată, colaborare şi control
reciproc.
În cadrul sistemului de frâne şi contra greutăţi, recurgând la aplicarea principiului
separaţiei puterilor statului, deosebit de important pentru realizarea statului de drept este
existenţa unei jurisdicţii independente, adică a unui sistem de organe chemat să
înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă
şi sustras oricărei influenţe din partea acestora.
Potrivit principiului independenţei justiţiei, instanţele competente sunt ţinute să
soluţioneze litigiile cu care au fost sesizate, întemeindu-se exclusiv pe normele juridice în
vigoare, fără ca instanţele judecătoreşti superioare sau organele aparţinând puterii
legiuitoare sau executive să le poată influenţa în activitatea lor prin ordine, instrucţiuni,
îndrumări sau sugestii. Principiul independenţei justiţiei, cu alte cuvinte, înseamnă că

159
T.Draganu-Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia 1992, p.30 şi următoarele
160
Ioan Muraru-Drept constitutional şi institutii politice, vol II, p.10

84
instanţa e competentă nu să se pronunţe asupra litigiului ca parte integrată într-o ierarhie,
ci ca organ care procedează în afara vreunui raport de subordonare161.
Statul de drept presupune în acelaşi timp şi accesul liber la justiţie şi garantarea
activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârile nelegale sau
netemeinice date de o instanţă să poată fi îndreptate, pe calea exercitării căilor de atac, de
instanţa ierarhic superioară.
Vorbind de liberul acces la justiţie E.Glasson şi A.Tissier o definesc în felul următor:
„Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege cererile pe care
înţeleg să le facă. Fiecare este liber să aducă în faţa judecătorului pretenţiile sale bine sau
rău fondate, chiar de nesusţinut. Tribunalul sesizat este ţinut să le judece dacă este
competent şi dacă nu este competent să statueze pentru a declara incompetenţa sa.
Dreptul de a acţiona în justiţie, înţeles în acest sens nu este un drept privat, este un drept
public, este o libertate publica. Situaţia este aceeaşi şi în ce priveşte libera apărare în
justiţie, este aceeaşi şi în ce priveşte dreptul de a exercita împotriva hotărârii judecătoreşti
recursurile deschise de lege162”.
Ceea ce liberul acces la justiţie asigură persoanelor nu este numai facultatea
nestânjenită de a introduce, după libera lor apreciere, o acţiune în justiţie fie ea chiar
nefondată în fapt sau în drept, ci el implică în acelaşi timp obligaţia corelativă pentru
tribunalul competent de a se pronunţa în fond asupra acestei acţiuni şi, în consecinţă, să o
admită sau să o respingă. Cu alte cuvinte, în temeiul liberului acces la justiţie tribunalele
odată sesizate cu o acţiune nu vor putea să se mărginească la înregistrarea mecanică a
acesteia, ci vor trebui să străbată, dacă sunt competente, toate etapele procedurale
prevăzute de lege în vederea soluţionării litigiului, începând cu citarea parţilor,
continuând cu susţinerea în contradictoriu a pretenţiilor lor, cu administrarea probelor şi
sfârşind cu pronunţarea hotărârii, iar dacă este cazul, cu soluţionarea căilor de atac.
Aceasta este una dintre garanţiile prestabilirii legalităţii, atunci când ea a fost
încălcată. În acelaşi sens pe lângă căile ordinare de atac, legea constituie şi căi
extraordinare. Calea de atac a unei hotărâri nu este deci un simplu „remediu”, ea este
instrumentul de acţiune în ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în
activitatea de judecată, să-şi asigure supremaţia şi eficacitatea deplină.
7. 6. Înseamnă, în numele majorităţii, respectarea drepturilor minorităţilor, a
egalităţii în faţa legii pentru toţi cetăţenii fără nici o deosebire.
Instituţionalizarea şi garantarea libertăţilor omului şi cetăţeanului constituie placa
turnantă a statului de drept163. Aceasta întrucât „domnia legii trebuie să însemne protecţia
şi securitatea individului, pe baza statutului sau juridic. Pentru ca drepturile omului sa
devină o realitate juridica K.Vasak164 considera ca trebuie să fie întrunite trei condiţii:
- sa existe o societate organizată sub forma statului de drept;
- în interiorul statului, dreptul omului să se exercite într-un cadru juridic prestabilit,
valabil totuşi în funcţie de natura dreptului şi în funcţie de circumstanţe;

161
Ioan Muraru- op.cit, p.5-6
162
E.Glasson şi A.Tissier-Traite teorique et practique d’organisation judiciaire,de competence et de
procedure civile, Paris, 1925, p.415
163
I.Delianu- Drept constitutional şi institutii politice, vol II, p.120
164
K.Vasak-Introduction generale, in Les dimensions internationales des droits de l’homme, UNESCO,
1978, p13 şi următoarele

85
 - exercitarea dreptului de către titularii acestora să fie însoţită de garanţii juridice
precise, concrete, precum şi de posibilitatea de a acţiona pentru a obţine respectarea
legilor.
Statul de drept se poate realiza numai prin respectarea de către toate autorităţile
statului a dispoziţiilor legii, prin protecţia reala a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor. Corolarul statului de drept trebuie să-l constituie consacrarea, garantarea
şi promovarea drepturilor omului la nivelul standardelor internaţionale, realizarea
climatului favorabil manifestării şi valorificării persoanei umane ca un criteriu
fundamental de moralitate care să releve în ce măsură statul şi dreptul sunt, în mod
efectiv, pentru om.
Toate acestea presupun un cadru legislativ adecvat care să reglementeze raporturile
sociale în ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială sau politică să
fie egali în faţa legii şi să respecte legea ca element suprem în stat.
7.7. Statul de drept nu se poate realiza fără respectarea regulilor economiei de piaţă,
a proprietăţii private şi a egalităţii şanselor, statul de drept presupunând şi protecţia
socială a categoriilor defavorizate.
Şcoala liberala clasică, întemeiată de Adam Smith considera că statul trebuie să se
abţină de a interveni în domeniul economic, fiind complet liberat de această sarcină care
l-ar expune la numeroase decepţii dacă ar încerca să o îndeplinească şi anume sarcina de
a supraveghea munca particularilor şi de ai dirija pe aceştia spre activităţi cât mai
conforme interesului social.
Fără această respectare a libertăţilor economiei de piaţă se poate crea o instabilitate a
sistemului capitalist. Nu putem vorbi de un stat de drept dacă acesta nu oferă cetăţenilor
dreptul la dezvoltare, la prosperitate, la o concurenţă liberă pe piaţă, la libertatea
schimburilor şi a muncii libere, la egalitatea şanselor etc.
7.8. Statul de drept este condiţionat ca realizare practică şi de gradul de instrucţie şi
educaţie a poporului, de tradiţiile culturale, de aspectele psihosociale în ceea ce priveşte
respectul faţă de lege.
Structura politico-sociala a statului de drept corespunde unei dezvoltări superioare a
raţiunii prin faptul ca statul de drept necesită o gândire sofisticată, hrăneşte ideea unui
progres continuu a conştiinţei şi se bazează pe necesitatea unei educaţii populare.
7.9. Statul de drept mai presupune libertatea presei, a tuturor mass - media, a
drepturilor de asociere, a existenţei societăţii civile ca una din modalităţile importante
de a împiedica abuzul puterii statului.
S-a constatat ca societatea civila implică asigurarea circulaţiei nestânjenite a
informaţiei, promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul de idei
şi luare de atitudini, la nivel colectiv spontan şi neinstituţionalizat, existenţa şi acţiunea
socială a unor organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări sociale, organizaţii
regionale şi profesionale care nu sunt controlate decât de instituţiile statale.
Statul de drept este, de asemenea, orientat către limitarea posibilităţilor de penetrare a
statului în viaţa societăţii, reducerea rolului statului la o acţiune minimă de menţinere a
echilibrului social, de sprijinire a indivizilor în satisfacerea propriilor interese.
7.10. Constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată care, prin norme
clare, perfect corelate, să prevadă:
- principiile generale care guvernează societatea;

86
 - organizarea, funcţionarea şi competenţele autorităţilor publice, cât şi limitele de
acţiune ale acestora;
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, în corelaţie cu
dreptul şi obligaţiile statului;
- garanţiile juridice prin care se asigură realizarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor.
7.11. Statul de drept trebuie sa aibă şi o structură a sistemului statal bazată pe
principii şi reguli ferme, închegate în perimetrul rigorilor dreptului, care trebuie să
asigure autorităţilor publice:
- controlul permanent şi reciproc al activităţilor desfăşurate cu dublu scop: de a
preveni sau corecta acele acte de autoritate dăunătoare individului ori societăţii, de a nu
permite acumularea de puteri excesive de către o singură autoritate, susceptibile de a
genera exercitarea abuziva a puterii contra dreptului şi intereselor legitime ale
individului.
- capacitatea organizatorică şi funcţională de a acţiona în mod eficient pentru
soluţionarea oportună a nevoilor sociale, atât celor individuale cât şi celor colective, până
la nivelul întregii societăţi.
- capacitatea juridică de a contribui, în limitele şi formele prescrise de lege, la
realizarea funcţiilor şi atribuţiilor specifice ale celorlalte autorităţi.
7.12. Subordonarea puterii fata de drept.
Este o alta trăsătura caracteristică statului de drept. Această idee o găsim în cadrul
filosofiei kelsiene. Puterea statală trebuie limitată prin drepturile fundamentale
recunoscute cetăţenilor săi. Indivizii, pe temeiul dreptului, se pot opune puterii, statul nu
reprezintă doar instrument de constrângere ci şi garantul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
Premiza esenţială a subordonării statului faţă de drept este structurarea ordinii
juridice sub un dublu aspect:
- încadrarea activităţii organelor etatice în sistemul de rigori al dreptului. Aceasta se
realizează prin impunerea cerinţei ca ele să acţioneze numai pe baza unei abilităţi juridice
şi prin circumstanţierea activităţii lor în limitele stricte ale competenţei;
- constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată, în care normele lui nu
numai că sunt corelate, dar acestea, făcând parte dintr-un ansamblu coerent, sunt
guvernate ele însele de principiul noncontradicţiei.
J.Chevallier considera că structurarea ordinii juridice se realizează, pe de o parte, prin
diferenţierea normelor juridice şi articularea lor conform principiului ierarhiei şi al
subordonării, iar, pe de altă parte, prin instituirea unui control jurisdicţional vizând
garantarea şi stabilitatea acestui aranjament piramidal.
Limitarea puterii statului prin drept presupune de asemenea o concepţie autentică şi
unanimă asupra democraţiei. Statul nu mai este privit ca un fapt politic original, el
semnifică personificarea naţiunii, el traduce în termeni juridici voinţa acesteia. De origine
consensuala, statul este creat prin acordul tacit al membrilor comunităţii naţionale. Ori,
tocmai această origine consensuală a statului conţine germenele principiului limitării
puterii lui, puterea trebuie să se exercite conform cu voinţa membrilor naţiunii.
Cu toate acestea, statul de drept în realitatea sa practică, determinată şi influenţată de
ansamblul factorilor socio-politici din fiecare ţară, de condiţiile naţionale şi internaţionale
nu poate fi un „panaceu universal”. Aceste trăsături nu sunt universal valabile pentru

87
toate statele de drept, fiecare ţară în parte îşi are trăsăturile sale caracteristice,
diferenţiindu-se unele de altele.
Statul de drept se înscrie în dezvoltarea istoriei ca o forma de organizare politico-
sociala, validată ca atare de experienţa istorică. Cu toate acestea el prezintă, aşa cum s-a
relevat în literatura juridică165, o serie de aspecte vulnerabile. Dintre acestea amintim:
- posibilitatea inflaţiei legislative;
- întârzierea edictării normelor juridice în raport cu dinamica vieţii sociale;
- rezistenţa administraţiei la transpunerea în viaţă a unor acte normative;
- faptul ca organele judiciare nu pot stăpâni uneori fenomenul criminalităţii, existenţa
erorilor juridice;
- exercitarea puterii judecătoreşti poate conduce la o dictatura juristocratică166.
Analizând trăsăturile statului de drept, cu defectele şi calităţile sale, putem conchide
precizând că statul de drept ca realitate istorica şi concept prezintă exigenţe de
necontestat şi certe avantaje, ca valoare contemporană, fiind, în acelaşi timp, perfectibil
în raport cu exigenţa istorică şi tendinţele progresului social. Este posibil ca aceste
exigenţe să fie satisfăcute numai într-un climat politico social în care s-a instaurat o
autentică ambianţă democratică, în care omul ocupă locul de reper axiologic cardinal,
impunându-se, astfel, postularea, prin normele dreptului, a unor valori morale şi politice
autentice pentru individ, pentru societatea globală.

8. Impedimente în cale a construirii şi funcţionării

statului de drept
Cu toate ca statul de drept este perceput în secolul XX ca o formă ideală de
conducere, punerea sa în aplicare prezintă un grad ridicat de dificultate. Studiind
doctrina, principiile şi trăsăturile acestui tip de stat am putea ajunge la concluzia că este
un stat mitic. În realitate el reprezintă numai organizaţia politico-juridică pe care o cere
societatea şi pe care o poate accepta comunitatea umană şi de care este nevoie într-o
societate ce se dezvoltă sub semnul progresului şi civilizaţiei.
Dar, societatea, în evoluţia ei, nu urmează liniile directoare proiectate de ştiinţă şi
nici modelele elaborate în plan teoretic. Dezideratele statului de drept, gândite pentru a se
asigura un echilibru social şi o ordine, în care fiecare individ să-şi poată împlini
personalitatea şi scopul vieţii şi acceptate formal, atât în practica guvernării cât şi
discursul politic, sunt supuse, din păcate, unui proces de erodare care se intensifică de la
o etapă la alta. Realităţile dinamicii actuale în viaţa statului şi, deopotrivă, în cea politică
ne arată o serie întreagă de derapaje care contravin principiilor statului de drept.
Considerăm că printre problemele cu care se confruntă statul de drept în perioada
actuală ar fi de menţionat: încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, încălcarea
principiului pluralismului politic, inflaţia legislativa, explozia juridică, multiplicarea şi
instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului, accentuarea crizei morale la nivelul clasei
politice.
8.1. Încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. De departe cea mai gravă
încălcare a dezideratelor construirii Statului de drept, a fost şi, din păcate, continuă să fie,

165
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 100-
103
166
Dictatura juristocratică este acea dictatura în care independenţa judecătorilor este folosită abuziv.

88
încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Montesquieu observa că este imperios
necesar ca puterea legislativă, executivă şi judecătorească „să se exercite separat”, pentru
a se garanta conducerea democratică a societăţii.
Aşa de pildă, în România - în ultima perioadă - abuzul de ordonanţe de urgenţă, în
numele grăbirii ritmului reformei, a dus la transformarea Forului legislativ, a
Parlamentului democratic ales de popor, într-o anexă a Puterii executive.
În legătură cu această gravă încălcare a dezideratelor construcţiei statului de drept nu
este lipsit de interes să amintim opiniile lui Rousseau, care arăta că „Puterea legiuitoare
este inima statului... un om poate rămâne imbecil dar să trăiască; de îndată însă, ce inima
şi-a încetat funcţiunile, animalul e mort”167.
Deci, acel stat care este lipsit de Puterea legiuitoare, care este inima sa, încetează să-
şi mai îndeplinească în mod normal funcţiunile, punând în pericol - cum observa
Montesquieu - libertatea.
Pe de altă parte, executivul - prin modificările aduse în activitatea Puterii
judecătoreşti - a acţionat în direcţia promovării unor proceduri de natură a statua
dependenţe ale Puterii judecătoreşti, faţă de cea executivă. Consecinţele sunt deja
cunoscute prin reflectarea voinţei şi opţiunilor politice ale executivului în soluţiile date de
unele instanţe, nu în conformitate cu legile în vigoare, ci chiar prin ignorarea acestora.
Aşa, de pildă, făcând abstracţie de prevederile Legii Nr. 112 din 1995 - pusă sub
semnul controversei de unele forţe politice, inclusiv de membri ai Executivului, dar fiind
încă in vigoare — multe instanţe pronunţă soluţii dramatice, înlocuind vechi nedreptăţi cu
altele noi, care pun în cauză nu numai caracterul democratic şi social al statului, ci însăşi
ideea de justiţie. Guvernanţii n-ar trebui să uite - atrăgea atenţia Montesquieu - că atunci
când oamenii îşi pierd încrederea în Justiţie totul este pierdut.
8.2. Încălcarea principiului pluralismului politic. Construcţia Statului de drept
presupune - aşa cum demonstrează experienţa şi după cum argumentează doctrina - nu
numai recunoaşterea declarativă a pluralismului politic, ci şi adoptarea unor măsuri
practice, care să-i asigure şi garanteze viabilitatea. Aceasta implică îndeplinirea
obligaţiilor ce revin Puterii, deci guvernanţilor, să respecte Opoziţia şi să-i asigure
condiţiile necesare pentru a-şi îndeplini rolul critic - corectiv ce-i revine în mod firesc în
mecanismele guvernământului.
Or, experienţa arată că guvernanţii recurg frecvent la acţiuni sistematice împotriva
Opoziţiei, încercând să-i anuleze Mesajul critic-corectiv, prin calomnierea partidelor şi a
liderilor acestora.
Este, fără îndoială, o altă gravă încălcare a dezideratelor construcţiei Statului de
drept, cu multiple consecinţe pe plan politic, economic şi social.
8.3. Inflaţia legislativa. În literatura de specialitate este precizat faptul că în condiţiile
contemporane statul de drept nu poate fi conceput ca mediu favorabil pentru extinderea
nelimitată a intervenţiei dreptului, pentru o inflaţie legislativă care constituie ceea ce este
uneori denumit „poluare juridică”168. Din experienţa juridică s-a constatat că, cu cât este
mai mare numărul normelor, cu atât dificultăţile de a le aplica sunt mai mari. S-a mai
precizat ca excesul de normativism poate conduce la o forma de autodistrugere a statului
de drept.

167
J.J.Rousseua, Op.cit. p. 214
168
S. Popescu, Statul de drept în Revista de studii internaţionale, nr. 1-2/1990, p. 63

89
 Cauzele acestei inflaţii legislative au fost analizate sub doua aspecte 169: inflaţie
legislativă, consecinţă a spectacolului politic; inflaţie legislativă, semn al îmbătrânirii
organismului social. S-a constatat că adevărul se afla la mijlocul distanţei dintre cele doua
ipoteze.
Din viata politică a guvernanţilor se deduce clar un interes al acestora pentru
imaginea pe care o creează în presă, mai acută decât guvernarea efectiva a statului, de
aici şi dorinţa acestora de a aduce cu ei o lege nouă. Aceasta medalie vizuală face ca actul
legiferării să-şi schimbe în mare măsură finalitatea. Legea nu mai este necesară pentru a
ordona realitatea, ci pentru a ajusta imaginea publică170.
Nu putem reduce însă cauzele inflaţiei legislative la aspectul politic. Un alt cadru
propice dezvoltării lui îl prezintă organismul social, care prin activitatea sa, din ce în ce
mai complexă, cere un cadru al regulilor juridice mai mare, o creştere considerabilă a
mijloacelor de aplicare, o dezvoltare a administraţiei. Această dezvoltare a
administrativului atrage după sine un control mai riguros prin intermediul instanţelor, dar
care, în condiţiile actuale este din ce în ce mai ineficient datorita înmulţirii organelor
controlate şi a încetinirii procedurilor juridice.
8.4 Explozia juridică. Aceasta consta într-o creştere considerabilă a numărului
proceselor, însoţită de o insuficienţă a numărului magistraţilor, fapt care provoacă, din ce
în ce mai mult, o insecuritate juridică. Creşterea numărului proceselor are cauze multiple,
mai importante sunt: inflaţia legislativă necontrolată care face să se adopte acte normative
potrivnice climatului de armonie socială, accentuarea birocratismului şi politizarea
administraţiei, erodarea calităţii serviciilor publice, creşterea gradului de irascibilitate la
nivel social şi, nu în ultimul rând, capitalizarea haotică, proces în care sunt incitate
instinctele primare şi trăsăturile negative de caracter.
8.5. Multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului. Această
multiplicare şi instituţionalizare a unor noi drepturi ale omului implică o intervenţie mai
larga a statului asupra drepturilor omului din cea de a doua generaţie, cum ar fi: drepturile
economice, sociale, culturale etc. Drepturile omului din prima generaţie, cum ar fi cele
politice şi civile, care au fost create tocmai pentru limitarea puterii în stat sunt lăsate pe
un al doilea loc în legiferare, fiind puse în pericol.
Există avertismente în ceea ce priveşte raportul invers proporţional care este posibil
să existe între extinderea sferei drepturilor fundamentale pe de o parte şi eficacitatea
protecţiei juridice pe de alta parte. Nu este lipsit de importanţă în analizarea acestei
probleme faptul ca celor doua generaţii ale drepturilor omului li s-au mai adăugat încă
doua.
S-a constatat ca pe măsura ce sfera drepturilor omului se lărgeşte, primejdiile de
conflict între ele şi între cei care le revendică sunt din ce în ce mai frecvente. Sunt
identificate două genuri de conflicte171: conflicte care provin din existenţa unor concepţii
diferite despre unul şi acelaşi drept; conflicte care provin din imposibilitatea de a proteja
un drept fundamental, fără a încălca un altul.
În condiţiile contemporane, aceste multiple probleme cu care statul de drept se
confruntă, au consecinţe nefaste nu numai în funcţionarea internă a puterilor statului, dar
ele constituie o piedică serioasă şi în dezvoltarea unor relaţii internaţionale, ştiut fiind

169
I. Dogaru, D. C. Danisor, Gh. Danisor-Teoria generala a dreptului, ed. Stiintifica 1999, p. 119-120
170
Ibidem , p. 119
171
S.Popescu-Teoria generala a dreptului, Editura, Lumina Lex, 2000, p.352-353

90
faptul că şi acestea se primenesc sub presiunea cerinţelor unei lumi civilizate. Integrarea
europeană, de exemplu, se află sub semnul unor importante condiţii cum ar fi
consolidarea democraţiei reprezentative, întărirea jurisdicţiei sociale, respectarea
riguroasă a drepturilor omului, valori care nu se pot afirma decât într-un adevărat stat de
drept.
8.6. Accentuarea crizei morale la nivelul clasei politice. Statul de drept — fiind o
construcţie opusă sistemului totalitar‚ implică, totodată, aşezarea instituţiilor sale, pe
temelia trainică a valorilor juridice recunoscute în întreaga lume civilizată şi adoptarea
unui comportament politic, care să răspundă exigenţelor unei minime moralităţi.
Aceasta obligă guvernanţii, care au obţinut sufragiile electoratului pe baza unor
anumite programe electorale, să le respecte şi să le îndeplinească, la termenele pe care şi
le-au asumat.
Oricine înţelege că încălcarea acestor promisiuni este un act cu implicaţii juridice şi
morale, punând sub semnul întrebării credibilitatea Guvernământului, ca urmare a
încălcării Contractului încheiat cu electoratul, care - în schimbul angajamentelor solemne
ale candidaţilor şi-au dat votul.
Deci, numai dacă la baza construcţiei pe care o înfăptuim sunt puse Legea, Justiţia şi
o minimă Moralitate - valori aparţinând unei societăţi civilizate - se împlinesc
dezideratele fundamentale ale Statului de drept, asigurându-se acele aşezăminte trainice,
pe temelia cărora se pot orândui cu dreptate prezentul şi viitorul unei naţiuni, pot fi
garantate libertatea, onoarea şi demnitatea cetăţenilor ei.

91
 Capitolul V
Problematica politico-juridică a constituţiei

1. Precizări prealabile
Opţiunile politice cu privire la guvernarea societăţii, la relaţiile economice şi
instituţiile care le susţin, sunt întotdeauna în căutarea unui suport juridic 172. Se ajunge,
astfel, ca dreptul să devină instrumentul de punere în aplicare a deciziei politice sau, cu
alte cuvinte, decizia politică, pentru a produce efectele dorite de iniţiatori, trebuie să
îmbrace o haină juridică.
Dar pentru ca dreptul, în această ipostază de pârghie de guvernare, să nu devină un
instrument, de care puterea să dispună în mod discreţionar, s-a ajuns, în epoca modernă,
după îndelungate confruntări în viaţa politică a colectivităţilor umane, ca organizarea
structurilor statale şi exercitarea puterii să se facă pe baza unei legi cadru, denumită
Constituţie173.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, având o forţă juridică superioară
oricărei alte reguli sociale, indiferent de ce natură ar fi aceasta. Ea defineşte trăsăturile,
principiile şi normele de bază ale statului, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea sa de
subiect în dreptul internaţional public, organizarea puterilor în stat şi relaţiile
interinstituţionale, competenţele organelor supreme ale statului, drepturile, îndatoririle şi
libertăţile cetăţenilor precum şi raporturile lor cu organele puterii de stat. Ca act de
organizare a puterilor publice, constituţia conferă societăţii o anumită structură şi
semnificaţie.
Dar, este necesar să se sublinieze că viaţa constituţională şi Constituţia unui stat nu
sunt expresia unui act de voinţă deliberat din partea factorilor de putere, ci, din contra,
rezultatul presiunilor exercitate în îndelungata istorie a omenirii, nu de puţine ori, prin
acţiuni violente, de către masele guvernate asupra celor care deţin puterea, obligându-i să
renunţe, de la o epocă la alta, de la o etapă la alta a dezvoltării istorice, concomitent cu
progresul înregistrat în toate planurile vieţii sociale, dar în mod deosebit în cel cultural şi
tehnico-ştiinţific, la prerogativele lor discreţionare şi la monopolul absolut asupra
mijloacelor de exercitare efectivă a puterii.
Rezultantă incontestabilă a evoluţiei societăţii către formele democratice de
exercitare a puterii, Constituţia nu reprezintă un act de bunăvoinţă al forţelor politice
aflate la putere. Aceasta pentru că, sub presiunea intereselor politicianiste şi clientelare,
ele tind, mereu, să-şi extindă spaţiul de acţiune, iar Constituţia reprezintă tocmai un
corset, care nu permite sau încearcă să împiedice, pe cât posibil, asemenea
comportamente politice. Prin urmare, în mod real, interesaţi de existenţa unei Constituţii
democratice sunt, în primul rând, cetăţenii174.
Tocmai de aceea, cel puţin formal, Constituţia este actul prin care cetăţenii unei
naţiuni definesc condiţiile exercitării puterii politice, reglementează mecanismul
reprezentării lor, modul de control asupra guvernării, precum şi suma drepturilor şi

172
T. Draganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.99
173
Deleanu, M. Enache, Premisele şi mecanismele statului de drept, revista „Dreptul”, nr. 12/1993, p. 35.
174
A. Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România ( 1866-1991), Casa de editură şi presă ŞANSA SRL,
Bucureşti, 1996, p. 12.

92
libertăţilor proprii.175 În aceste condiţii Constituţia dobândeşte statutul de lege
fundamentală căreia trebuie să i se supună atât guvernanţii cât şi cei guvernaţi. Măsura în
care ea este respectată reprezintă unul dintre etaloanele cele mai obiective de apreciere a
caracterului democratic al societăţii respective şi de funcţionare a mecanismelor statului
de drept.
Dar, pentru ca o Constituţie să se ridice la rangul de lege supremă în stat şi să impună
respectul cuvenit, în primul rând, din partea factorilor de putere, dar şi a cetăţenilor, ea
trebuie să încorporeze, la nivel social, un procent cât mai mare de voinţă politică, procent
care să tindă, pe cât posibil, spre cota sa maximă176. Este vorba de un consens, a cărui
geneză implică un proces deosebit de dificil, mai ales pentru societăţile contemporane
aflate în tranziţie de la un sistem politic dictatorial la unul democratic şi care încă nu şi-au
definit cadrul constituţional al demersului lor istoric.
În asemenea situaţie se află şi societatea românească, confruntată nu numai cu
problemele obiective ale tranziţiei, dar şi cu o serie întreagă de aspecte particulare, care
se dovedesc o frână, tot mai puternică, în calea democratizării reale, în primul rând, a
vieţii politice şi apoi a întregii societăţi în ansamblul ei.

2. Conceptul de constituţie
2.1. Originile termenului de constituţie.
Etimologic, cuvântul de Constituţie îşi are originea în latinescul constitutio care s-ar
traduce prin „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”. În dreptul roman imperial legile
erau denumite constituţii. „Constituţia Imperială - spune Gaius, în Institutele sale – este
ceea ce Împăratul hotărăşte prin decret, edict sau prin epistolă” (Constitutia principis est
quod Imperator, vel edictola constituit.)177 Aceeaşi semnificaţie continuă s-o aibă până în
secolul al XVIII-lea, când dobândeşte un sens nou, respectiv cel de lege fundamentală,
având ca scop organizarea statului.
Termenul de constituţie este întâlnit destul timpuriu şi în Principatele Române,
desigur fără a avea semnificaţia de lege fundamentală. De exemplu, constituţie a fost
denumită Legea lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1740 cu privire la strângerea
veniturilor statului.178
În doctrină termenul de constituţie a fost folosit pentru prima dată de Jean Jacques
Rousseau. Mai târziu el s-a generalizat şi a început să fie folosit atât pentru desemnarea
legilor fundamentale ce priveau organizarea statului, cât pentru declaraţiile de drepturi,
apărute sub influenţa ideilor democratice şi definind marile valori pe care trebuia să le
respecte întreaga societate şi în primul rând statul.
La începutul secolului al XVIII-lea societatea umană înregistrează importante
prefaceri structurale, politice, economice, juridice etc. Toate acestea aveau nevoie de o
consfinţire şi o garanţie. Acest rol şi l-a asumat Constituţia, care a devenit lege
fundamentală a oricărui stat. În aceste condiţii ea dobândeşte o viziune mai largă decât o
lege obişnuită, excedând juridicul şi devenind expresia unei realităţi politice, sociale şi

175
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 117.
176
Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999,p. 49.
177
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 100.
178
Ibidem

93
statale pe care o modelează prin dispoziţiile sale. În Constituţie sunt consacrate
principiile fundamentale ale vieţii sociale, politice, juridice, economice ca expresie a
valorilor pe care fiecare popor le promovează şi pe care statul ca organizare politică a
societăţii îşi asumă sarcina să le apere.
Constituţia este superioară normelor juridice. Ea este fundamentul întregului
sistem juridic, dar nu în primul rând ca o normă ce stă la baza celorlalte, ci ca un
principiu, ca o stare de spirit care comandă orice normare. Dacă pornim de la acest
criteriu autentic de definire a Constituţiei, putem spune că ea este starea de conştiinţă
colectivă care cere un anumit tip de organizare a colectivităţii constituită în stat.
Constituţia este, din acest motiv, mai întâi un ansamblu de principii filosofice ce privesc
modul de raportare a individului la societate, şi invers, şi abia apoi o modalitate de
organizare a puterii politice179.
Noţiunea de constituţie poate fi privită sub un dublu sens, respectiv material şi
formal180.
2.2. Sensul material al noţiunii de constituţie
Când privim Constituţia din punctul de vedere al obiectivului său, uzând deci de un
criteriu zis „material”, ce priveşte aşadar conţinutul, putem spune că ea reprezintă
ansamblul regulilor celor mai importante existente în stat. 181 Constituţia este, deci,
ansamblul regulilor cu privire la instaurarea, exercitarea şi menţinerea puterii de stat.
Această definiţie este însă foarte largă şi destul de imprecisă, după cum se afirmă şi în
doctrina juridică182. În acest sens, Constituţia cuprinde regulile cu privire la forma de
stat, la separaţia puterilor în stat, la organele rezultate din aceasta, la competenţele
lor, la raporturile acestora cu cetăţenii şi cu naţiunea. Aceste reguli se referă şi la
statutul partidelor politice, căci, deşi acestea nu fac parte din Constituţie în sens
formal, în sens material sunt părţi ale acesteia, având o legătură strânsă, esenţială cu
procesul de instaurare, exercitare şi menţinere a puterii de stat.
Obiectivul Constituţiei constă deci în organizarea exerciţiului puterii. Aceasta
presupune că ea determină modul de alegere a personalităţilor sau colectivelor ce sunt
abilitate să decidă în numele statului, precum şi competenţele acestora, ideea de drept
care stă la baza organizării sociale şi statale, deci filosofia socială şi politică care este
ţinută drept filosofie de stat.
Conţinutul Constituţiei este format din reguli cu privire la tehnica
guvernamentală, reguli cu privire la drepturile individului în raport cu puterile
publice şi, câteodată, şi din reguli care nu au propriu-zis caracter constituţional. În
general, partea cu privire la tehnica guvernamentală este cea mai amplă. Declaraţiile
de drepturi lipsesc de multe ori, existând doar câteva texte cu privire la drepturile
fundamentale. Câteodată acestea sunt însoţite şi de o parte cu privire la obligaţiile

179
T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992,
p. 72
180
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 82; I.
Dogaru, şi alţii, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.175; I. Craiovan,
Doctrina juridică, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 37.
181
I. Dogaru, op. cit. 175.
182
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 57; Sergiu Tămaş, Dicţionar politic.
Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a. revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 1996, p. 66.

94
fundamentale, cum era cazul cu constituţiile comuniste, cum este cazul Constituţiei
Spaniei sau al Constituţiei române din 1991.
Cea mai discutată problemă este cea a acestor declaraţii de drepturi sau a
preambulului care, în general, tratează principiile de filozofie politică ce stau la baza
Constituţiei. Uneori, s-a spus că ele au valoare juridică, alteori, că sunt lipsite de
valoare juridică.
2.3. Sensul formal al noţiunii de constituţie
Privită din punctul de vedere al formei sale, deci nu al conţinutului, al suportului
formal, Constituţia reprezintă ansamblul de norme juridice elaborate şi modificate
după o procedură specială, superioară celei utilizate la elaborarea şi modificarea
celorlalte legi. De multe ori şi organul ce elaborează şi modifică normele
constituţionale este unul special. Norma constituţională este o normă privilegiată şi
protejată. Privilegiată, deoarece ea este unică în genul său, şi protejată, deoarece
modificarea ei este îngreunată, pentru a i se asigura un plus de stabilitate.183
2.4. Îmbinarea aspectului material cu cel formal
Cele două aspecte ale Constituţiei, cel material şi cel formal, sunt rupte unul de
altul doar în teorie. Practic, ele se combină. Putem asista la o convergenţă a
criteriilor, dar şi la o disociere a lor.
În general, aspectele material şi formal ale Constituţiei converg. Regulile cele
mai importante ale sistemului juridic sunt elaborate şi revizuite într-o formă
specială, superioară celei a legilor şi, în general, solemnă.
Dar există situaţii, destul de rare, în care cele două aspecte nu converg. Există state
în care se poate vorbi de constituţie doar din punct de vedere material. Acesta a fost
cazul statelor în Evul Mediu, mai ales în perioada iniţială, sau cazul statelor cu
Constituţie cutumiară sau preponderent cutumiară şi fără regim administrativ. În
Marea Britanie, de exemplu, Constituţia poate fi revizuită prin lege ordinară, fără un
organ special sau o formă specială, de unde şi expresia: „Parlamentul englez poate
să facă totul, mai puţin să schimbe o femeie în bărbat şi un bărbat în femeie”.184
Întâlnim, de asemenea, constituţii formale care au dispoziţii ce, din punct de vedere
material, nu sunt constituţionale (Constituţia Elveţiei). De asemenea, întâlnim
constituţii scrise, sistematice, care pot fi revizuite prin lege ordinară (de exemplu,
Constituţia Israelului).
2.5. Constituţia politică şi constituţia socială
Atât în doctrină cât şi în discursul politic, din ce în ce mai ipocrit şi mai demagogic,
s-a susţinut că statul n-ar fi şi nici n-ar trebui să devină un scop în sine. Într-adevăr,
societatea se organizează politic pentru a-şi satisface mai bine interesele şi nu în
beneficiul sistemului său de organizare. Prin urmare statul trebuie să se organizeze şi să
funcţioneze pe baza subordonării politicului faţă de social. Deci statul trebuie să fie pus
în slujba creării unui anumit tip de societate. Ceea ce trebuie să primeze, aşadar, nu
este organizarea politică, ci proiectul de organizare socială în vederea împlinirii
căruia politicul este şi acţionează. Ca urmare, statutul statului, organizarea

183
R. P. Bena, Statul de drept la el acasă, Europa Occidentală şi America, Editura Galaxia, Bucureşti,
1997, p. 37; I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.
74; Ion P. Filipescu, Drept internaţional comunitar european, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 95.
184
Edmun Burke, Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa, în Adrian – Paul Iliescu, Mihai-Radu Solcan,
Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p. 66.

95
puterilor, trebuie să fie adaptate scopului organizării sociale. Există, aşadar, două
niveluri: unul al organizării politice şi unul al organizării sociale. Corespunzător
acestor niveluri, există două tipuri de constituţie: politică şi socială. Aceste două
niveluri coexistă, cel politic fiind subordonat celui social.
2.5.1. Constituţia politică reprezintă totalitatea regulilor ce determină instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii de stat, statutul cetăţenilor, drepturile şi libertăţile
acestora. Această parte a constituţiei este strictă, îmbrăcând forma juridică rigidă. Ea
reprezintă partea cea mai dezvoltată a constituţiei, câteodată singura parte a acesteia.
Uneori, chiar dreptul constituţional, ca ştiinţă, se referă la constituţie ca şi cum ea ar fi
formată doar din această constituţie politică. De aici referirile stricte la normele
constituţionale şi scăparea din vedere a esenţialului, care este constituţia socială,
ansamblul principiilor ce comandă partea tehnică a constituţiei.
2.5.2. Constituţia socială poate fi lăsată într-o stare implicită sau poate îmbrăca forma
unui preambul sau a unei declaraţii de drepturi. Ea reprezintă ceea ce unii numesc
„spiritul” constituţiei. Constituţia socială reprezintă ansamblul de principii filozofice ce
stau la baza constituţiei politice, principii ce o orientează pe aceasta într-o anumită
direcţie, în funcţie de tipul de societate pe care puterea politică este ţinută, prin voinţa
naţiunii, să-l concretizeze. Aceste principii reprezintă concretizarea filosofică şi apoi
juridică a ceea ce Djuvara numea „conştiinţa morală a justiţiei aşa cum trăieşte ea în
societate”185. Este evident că statul nu poate avea aceeaşi constituţie politică dacă se
bazează pe principiile filosofiei politice liberale sau pe cele ale filosofiei marxiste.
Constituţia politică este, dimpotrivă, foarte deosebită. Ea urmează, în amănunt, nuanţele
acestei filosofii de stat ce constituie constituţia socială: scopul în care reunirea este făcută.
2.6. Funcţiile constituţiei
Constituţia, din punct de vedere al funcţiilor sale, poate fi considerată ca statut al
statului şi ca instrument de limitare a puterii.
2.6.1. Ca statutul al statului constituţia este actul prin care statul ia fiinţă şi pe baza
căruia se organizează şi funcţionează. Statul, ca subiect de drept, este o persoană
juridică. Ca orice persoană juridică el are o voinţă proprie, distinctă de voinţele
individuale care intră în compunerea sa. Şi tot ca orice persoană juridică are un statut,
în cazul lui numindu-se constituţie. Spre deosebire de statutul unei persoane juridice
obişnuite, care se adoptă în baza legii, constituţia are la bază, nu legea, ci o stare de
conştiinţă a poporului care consimte să se organizeze ca stat.
2.6.2. Rolul constituţiei în limitarea puterii. Este o problemă de tehnică legislativă şi
de artă politică, s-a remarcat în mod pertinent în literatura de specialitate, de a încerca, în
funcţie de condiţiile istorice ale fiecărei ţări, să se ajungă, atât între puterile statului, cât
şi în interiorul acestor puteri, la o împletire a diferitelor frâne şi contragreutăţi, de natură
să-l împiedice pe unul dintre organe să acumuleze prea multă putere şi prin urmare să
devină tiranic186.
Una dintre soluţiile, unanim recunoscută şi acceptată, în această privinţă, constă în
consacrarea în legea fundamentală a statului, a principiilor şi a regulilor de constituire,
organizare şi funcţionare a tuturor instituţiilor, cărora le este încredinţată exercitarea

185
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului ( Enciclopedia juridică), Editura Librăriei SOCEC,
Bucureşti, 1930, p. 37.
186
A. Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Editura „Galeriile de artă
J.L.Calderon”, Bucureşti, 1994, p. 17.

96
efectivă a puterii politice. Constituţia trebuie să prevadă distribuirea autorităţii şi limitele
în care se poate extinde puterea, precum şi mijloacele de contracarare, astfel încât să se
poată determina, întotdeauna, ceea ce este legal sau ilegal. Această teză fundamentală o
găsim susţinută şi argumentată atât în lucrările de politologie187, cât şi în cele de drept
public188.
Cei mai mulţi autori văd în Constituţie cel mai eficient obstacol în faţa tendinţelor pe
care, natural, le au forţele politice ajunse la putere de a-şi depăşi limitele de autoritate sau
de a adopta o atitudine discreţionară în actul de guvernare. Într-adevăr, Constituţia este
cel mai frecvent invocată atât în discursul politic şi studiile de politologie, cât şi în
exerciţiul practic al puterii, indiferent sub ce formă anume se manifestă aceasta
(legislativă, executivă sau judecătorească).
„Constituţia există, în primul rând, se subliniază în doctrina britanică, pentru a
proteja drepturile cetăţenilor şi pentru a limita puterile celor încredinţaţi cu
autoritatea”189. Motivul fundamental al unor astfel de limitări este acelaşi ca pretutindeni
şi dintotdeauna, respectiv intenţia declarată de a contracara abuzul de putere, la care cei
învestiţi cu prerogative de putere publică, având deci la dispoziţie forţa de constrângere
statală, sunt, în mod inevitabil, tentaţi să recurgă.
Un alt autor190, care-şi propune să fundamenteze teoretic un model ideal de stat de
drept, consideră că pentru realizarea acestui scop s-ar impune ca dispoziţiile
constituţionale şi, în general, normele legale să fie suficient de precise şi detaliate. În
asemenea condiţii, autoritatea învestită cu puterea de a le pune în executare va deveni un
simplu executant, excluzându-se astfel posibilitatea de a se acţiona în mod abuziv sau
discreţionar.
Credem că o asemenea viziune asupra funcţionării organismului statal, chiar şi
pentru democraţiile avansate din occident, este nerealistă. În primul rând, ea concepe
societatea, în forma ei superioară de organizare politică, respectiv statul, ca un sistem
rigid, capabil să funcţioneze după reguli precise.
Apoi, pentru ca puterea să nu dispună de nici o marjă de apreciere a oportunităţii,
atunci când se cere să acţioneze, ar trebui ca norma, începând cu forma ei cea mai
înaltă care este Constituţia, să renunţe la caracterul ei general şi să prevadă absolut totul
în cele mai mici amănunte. Această imposibilitate a fost suficient de argumentată, mai
ales de doctrina juridică.
Chiar şi aşa stând lucrurile, Constituţia şi, în general, dreptul nu-şi pierd cu nimic
rolul de obstacol în faţa abuzurilor pe care sunt tentate şi, uneori, chiar obligate să le
săvârşească forţele politice ajunse la putere.
Pentru aceasta însă, mai ales Constituţia ar trebui să aibă suficientă forţă pentru a se
impune atât guvernanţilor cât şi celor guvernaţi. Această forţă este dată, în primul rând,

187
A. Friedrich, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p, 54; R. Danhredorf,
Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, traducere de Marina Sandu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.
76; G.A.Almond şi S.Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere de
Dan Pavel, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, p. 85; B. Constant, Despre libertate la antici şi la moderni,
traducere de Corina Dumitru, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 93 etc.
188
T. Draganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.
43; P. Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.54; Angela Baciu, Istoria vieţii
constituţionale în România, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996, p. 275 etc.
189
J. Harvey, L. Bather, The British Constitution, London, 1964, pag 4, Apud, D.A.Tofan, Op. cit. p. 216.
190
J.J.Chevallier, L’ Etat de droit, Montchrestien, 1992, Apud, P. Miculescu, Op. cit. p. 201.

97
de înrădăcinarea în conştiinţa publică a faptului că legea fundamentală a statului are o
valoare supremă peste care nu se poate trece. A nesocoti Constituţia înseamnă a nesocoti
valorile definitorii ale naţiunii precum şi proiecţia ei în contemporaneitate şi în viitor.
Constituţia este, în acelaşi timp, expresia cea mai înaltă a voinţei sociale care, de
asemenea, ar trebui să reprezintă o valoare mai presus de orice interes.
Guvernarea democratică este, în primul rând, o guvernare constituţională şi acest
lucru este de subliniat, pentru că nu poate fi democratic decât guvernământul care se
sprijină pe consimţământul celor guvernaţi, iar expresia cea mai înaltă a acestui
consimţământ este tocmai Constituţia.
Există şi guvernări constituţionale care nu sunt democratice. În cazul acestora însă,
Constituţia nu reprezintă altceva decât un mijloc de legitimare ipocrită a faptului că
guvernarea s-ar exercita în conformitate cu voinţa populară.
Nu faptul că există sau nu o Constituţie scrisă, care consacră anumite principii şi
reguli fundamentale de organizare şi de exercitare a puterilor în stat reprezintă esenţialul
conceptului de „Constituţie”. România a avut Constituţie şi înainte de 1990, dar cu toate
acestea, nu putem afirma că viaţa politică, cel puţin în domeniul exercitării puterii, era
una constituţională şi, cu atât mai mult, democratică. Marea Britanie, în schimb, nici în
prezent nu are vreun document care să se cheme Constituţie şi, cu toate acestea,
guvernământul ei este constituţional şi în acelaşi timp democratic.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale guvernământului constituţional constă tocmai
în existenţa unor limitări eficiente ale puterii şi ale funcţiilor guvernării. Aceasta
înseamnă că în exercitarea efectivă a puterii sunt anumite lucruri pe care guvernarea nu
poate să le facă sub nici o formă, tocmai pentru că asemenea limitări sunt consacrate în
Constituţie, ea impunând, totodată, un sistem de constrângeri care vizează inclusiv
acţiunea guvernării.
În mod tradiţional, constituţionalismul a fost definit în funcţie de constrângerile
impuse de lege, adică existenţa unei legi care să pună graniţe voinţei arbitrare. Doctrina
a mers şi mai departe în această privinţă, susţinându-se faptul că guvernarea
constituţională este manifestarea practică şi reflectarea ideii de drept natural. Ea ar avea,
în acest sens, semnificaţia unei auto-constrângeri pe care guvernanţii trebuie să şi-o
impună. Nu controalele instituţionale sau presiunea exercitată de opinia publică ar trebui
să reprezinte suportul limitelor de putere, ci recunoaşterea unanimă a faptului că există
constrângeri cărora omul politic trebuie să se supună, fără rezerve, ca o condiţie
indispensabilă pentru ca misiunea sa să producă cât mai multă satisfacţie socială.
Dacă în România postdecembristă Constituţia nu se bucură de suficientă legitimare
şi încă nu este percepută ca un fel de biblie a naţiunii, răspunzător pentru această stare de
lucruri este, în primul rând, factorul politic. Din considerente politicianiste, dar fără nici
un temei real, acţiunea contestatoare a unor forţe politice s-a îndreptat, nu de puţine ori,
şi chiar cu ostilitate, împotriva Constituţiei. Acest blam insistent n-a rămas fără efecte în
mentalul colectiv, alimentând curentele degenerative pentru o ordine socială
fundamentată constituţional.
Grav este faptul că ostilitatea faţă de Constituţie pe care, în definitiv, am putea-o
considera, fără exagerare, o atitudine de dispreţ faţă de voinţa socială majoritară, nu se
manifestă doar propagandistic, ci uneori ia forma chiar a unor acţiuni concrete. Ele
constau, de exemplu, în elaborarea de acte normative ale căror dispoziţii sunt flagrant

98
împotriva celor constituţionale, ceea ce reprezintă, s-ar putea spune, unul dintre cele mai
grave abuzuri pe care forţele politice, ajunse la putere, le-ar putea săvârşi.

3. Apariţia Constituţiei
În privinţa stabilirii momentului istoric al apariţiei Constituţiei, opiniile exprimate în
doctrină nu sunt unanime, aceasta pentru că se acordă importanţă diferită formelor în care
ea s-a exprimat în decursul timpului (cutume, forme scrise, acte cu valoare constituţională
etc.). Prin urmare, pentru a stabili momentul apariţiei Constituţiei este necesar să luăm în
considerare fenomenul constituţional în toată complexitatea sa.
Dintr-o anumită perspectivă, se consideră că momentul apariţiei Constituţiei ar fi cel
în care burghezia a preluat puterea în stat. Într-o oarecare măsură, acest punct de vedere
corespunde realităţii. El prezintă însă şi neajunsuri. Astfel se ignoră faptul că apariţia
constituţiei este rezultatul unui proces istoric, constând în maturizarea conştiinţei şi
aspiraţiilor sociale în raport cu puterea de stat. Apoi, el priveşte doar constituţia scrisă,
ceea ce, de asemenea, nu corespunde realităţii, pentru că un anumit rol constituţional l-au
îndeplinit, în decursul timpului, şi regulile cutumiare.
Reguli constituţionale, indiferent că au fost sau nu numite aşa, au apărut chiar odată
cu statele suverane, ele fiind necesare pentru organizarea şi exercitarea puterii în stat.
Aportul burgheziei, venită la putere, constă în sistematizarea acestor reguli, adaptarea lor
la noua ordine statală şi la noile interese ale guvernanţilor şi includerea, într-o formă
scrisă, adoptată cu proceduri solemne, conferindu-i, astfel, cea mai înaltă forţă juridică.
În momentul în care burghezia ajunge la putere Constituţia dobândeşte un statut nou,
impus de necesitatea afirmării şi protejării puterii de stat, printr-un ansamblu de norme cu
forţă juridică supremă, adoptate în forme solemne. Se marchează, astfel, apariţia statului
de drept, ceea ce înseamnă că şi guvernanţii se supun normelor juridice şi dreptului, în
general.
Se consideră că prima constituţie apărută în lume ar fi cea engleză. Fiind însă o
constituţie cutumiară ea şi-a schimbat, permanent, conţinutul, într-o evoluţie îndelungată,
fără a se putea stabili vreun moment istoric cu o semnificaţie deosebită din acest punct de
vedere. Primul act cu valoare constituţională se consideră a fi Magna Carta Libertatum,
adoptată în 1215 prin care nobilimea reuşeşte să obţină din partea suveranului
recunoaşterea unor drepturi, ceea ce înseamnă şi o limitare a puterii acestuia.
Prima Constituţie scrisă este cea americană din 1787, cunoscută şi sub numele de
Constituţia de la Philadelphia. Chiar înainte de apariţia acesteia, unele state americane,
după ce s-au eliberat de sub dominaţia engleză, şi-au adoptat acte pe care le putem
considera, de asemenea, ca având valoare constituţională.191
În Europa o primă constituţie scrisă este cea suedeză, adoptată la mijlocul secolului al
XIV-lea. Apoi tot Suedia îşi adoptă o altă constituţie în 1634.
Cea mai mare influenţă asupra vieţii constituţionale europene a avut-o Constituţia
franceză de la 1791. Spiritul acesteia şi ideile Revoluţiei franceze au impulsionat
adoptarea de constituţii moderne şi de către alte state europene: Suedia (8 iunie 1809);
Norvegia (17 mai 1814); Olanda (24 august 1815) etc.

191
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol I, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 1992, p.
228

99
 4. Formele de exprimare a normelor constituţionale
(constituţia cutumiară şi constituţia scrisă)

Nu există o formă sau un tipar unic de exprimare a regulilor de organizare a statelor

şi de administrare a puterii lor. Acestea diferă de la stat la stat, fiind rezultatul unor
îndelungate evoluţii istorice, în care s-au afirmat şi s-au dezvoltat trăsăturile ce
diferenţiază popoarele din punct de vedere etnic, religios, economic, cultural, politic etc.
Aşa se explică faptul că astăzi sunt state, cele mai multe, în care normele constituţionale
sunt sistematizate într-un act unic fundamental, dar, în acelaşi timp, întâlnim şi sisteme
constituţionale alcătuite din mai multe acte în formă scrisă sau chiar combinaţii de norme
cu valoare constituţionale, scrise şi cutumiare.
De regulă, constituţiile, în funcţie de forma de exprimare, se divid în două categorii,
respectiv constituţii cutumiare şi constituţii scrise. Au, în prezent, constituţii cutumiare
Marea Britanie, Israelul şi Noua Zeelandă. Deşi sunt numite astfel, totuşi ele se prezintă
ca o combinaţii de acte scrise şi norme cutumiare.
Astfel, Constituţia engleză este alcătuită dintr-o parte scrisă în care sunt cuprinse
dreptul statutar (statute law) şi dreptul judiciar sau al precedentelor (common law) şi
dintr-o parte nescrisă formată din dreptul cutumiar, aşa-numitele convenţii
constituţionale.
Fac parte astăzi din constituţia engleză următoarele acte:
- Magna Carta Libertatum (1215);
- Petition of Right (7 iunie 1628);
- Habeas Corpus (1679);
- Bill of Rights (13 februarie 1689);
- Actul de stabilire a succesiunii la tron (1701);
- Actul Parlamentului prin care se stabilesc puterile Camerei Lorzilor în raport cu
cele ale Camerei Comunelor şi reducerea duratei mandatului (1911);
- Actul parlamentului prin care se modifică cel din 1911 (1949);
- Actul referitor la reprezentare prin care se consolidează sistemul electoral (1949);
- Actul referitor la drepturile omului prin care se codifică în dreptul britanic
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1998);
- Actele de descentralizare a puterii de stat prin care se autorizează crearea de
parlamente locale în Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor (1998);
- Actul referitor la Camera Lorzilor prin care competenţele în materie de legiferare
ale acesteia au fost restrânse până la anihilare (2002).
Israelul şi-a proclamat independenţa de stat în 1948 şi şi-a ales ca model
constituţional pe cel englez, considerat mai suplu şi mai compatibil cu situaţia lui
politică. Pe parcurs însă au fost adoptate mai multe acte constituţionale care i-au
imprimat o fizionomie proprie. În 1992 s-a declanşat o vastă mişcare populară pentru
restructurarea sistemului constituţional. În urma acestei mişcări au fost adoptate trei legi
importante şi anume legea pentru libertate profesională, legea pentru demnitatea şi
libertatea individului şi legea guvernului care a înlocuit-o pe cea din 1968 şi care a
introdus, printre altele, şi procedura alegerii primului ministru prin sufragiu direct. Tot în
această categorie poate fi inclusă şi legea partidelor, prin care li se conferă acestora statut
juridic. În Israel Knesetul este, în acelaşi timp, şi legiuitor şi constituant.

100
 Nici Noua Zeelandă nu are o constituţie scrisă sub forma unui singur document, ci o
colecţie de legi fundamentale. Mai importante sunt:
- Tratatul de la Waitangi din 1840 prin care şefii confederaţiei de triburi unite din
Noua Zeelandă cedează majestăţii sale, regina Angliei, suveranitatea lor;
- Actul constituţional din 1986 prin care se stabileşte un Guvernator General pentru
noua Zeelandă, modul de alcătuire a executivului, organizează o Cameră a
Reprezentanţilor cu puteri de legiferare şi precizează că Parlamentul este alcătuit din
Camera Reprezentanţilor şi Suveranul Noii Zeelande. Acelaşi act juridic organizează şi
puterea judecătorească;
- Bill of Rights din 1990 care precizează că drepturile enumerate în act sunt
„afirmate” şi arată cum se va face interpretarea lor de către tribunale, menţionează o serie
de libertăţi individuale (dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a experimentelor medicale),
libertăţi publice (drepturi electorale, libertatea conştiinţei şi religiei, libertatea de
exprimare, libertatea întrunirilor şi dreptul la liberă asociere, libertatea de circulaţiei a
persoanelor), dreptul la egalitate şi la nediscriminare, drepturile minorităţilor,
reglementează arestarea, deţinerea şi percheziţiile, stabileşte condiţiile pentru un proces
echitabil, precizează că dispoziţiile sale sunt aplicabile atât persoanelor fizice cât şi
persoanelor juridice, conţine dispoziţii finale şi tranzitorii.
Începând cu secolul al XVIII-lea doctrina se pronunţă tot mai insistent în favoarea
dreptului scris, pe considerentul că regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte,
incomplete etc. În ceea ce priveşte cutumele constituţionale, având în vedere că acestea
sunt în continuă mişcare, nu dau certitudine privind corectitudinea actului de guvernare
şi, mai ales, nu pot constitui limite redutabile pentru putere.
Constituţia scrisă, în schimb, oferă precizie, certitudine şi claritate. Thomas Phaine
spunea, de exemplu, că „nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar” 192 iar
Marcel Prelot preciza că din constituţia americană, franceză şi Magna Carta Libertatum
se degajă noţiunea de constituţie ca o regulă scrisă, rigidă şi juridiceşte obligatorie, având
un bogat conţinut filozofic şi alimentată fiind de surse istorice, doctrinare şi
pragmatice.193
La baza constituţiei scrise au mai stat: ideea contractelor scrise, ideea domniei legii,
teoria contractului social şi ideea conform căreia constituţia trebuie să fie un mijloc de
educaţie morală şi politică, graţie căreia individul se ridică la rangul de cetăţean prin
cunoaştere drepturilor sale.
Contractele scrise s-au impus mai ales în Anglia ca o garanţie a drepturilor pe care le
dobândea burghezia, aflată în ascensiune, în confruntările ei cu suveranul. Cele mai
importante sunt: Magna Carta Libertatum, Petition of Rights, Biil of Rights etc.
Conceptul denumit „domnia legii” se afirmă tot în practica constituţională engleză.
Potrivit acestuia organele de stat trebuie să respecte regula de drept prestabilită şi să o
considere, atâta timp cât nu este abrogată, ca sacră. Se considera că toate legile aveau
aceeaşi forţă juridică, indiferent că erau constituţionale sau ordinare.
În Franţa, în schimb, de teama ca absolutismul unipersonal al monarhului să nu fie
cumva înlocuit cu un absolutism şi mai periculos al parlamentului s-a susţinut ideea unei

192
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 49.
193
Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et Droit constitutionnel, Presses Universitaires de
France, Paris, 1988, p. 55.

101
diferenţieri între legile constituţionale şi cele ordinare. Acestea din urmă trebuiau
elaborate cu respectarea celor dintâi.
Teoria contractului social se afirmă în lupta burgheziei împotriva feudalismului,
confruntare în care este nevoită să atragă forţe sociale cât mai numeroase. În acest
context se afirmă teoria drepturilor naturale, conform căreia cetăţenii au drepturi şi
libertăţi prin natura lor de oameni.
Un impact puternic asupra vieţii sociale şi politice l-a avut şi teoria contractului
social, fundamentată de Jean Jacques Rousseua. Conform acesteia statul nu este altceva
decât rezultatul unei înţelegeri libere a cetăţenilor. De aceea Constituţia a apărut ca
documentul cel mai important în care contractul social să fie înscris, în care drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti să fie proclamate, căci numai înscrise în constituţie ele pot fi
cunoscute şi respectate.

5. Procedura constituţională

5.1. Adoptarea Constituţiei

Constituţiei, ca lege fundamentală a statului, se sprijină pe o metodologie specială de
adoptare care are ca scop să pună în valoare supremaţia acesteia faţă de restul dreptului.
Acest proces, având profunde semnificaţii politico-juridice, implică cel puţin următoarele
trei elemente: dreptul de iniţiativă, organul competent şi modul de adoptare.
5.1.1. Dreptul de iniţiativă. De principiu, iniţiativa constituţională trebuie să aparţină
acelui organ al statului care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai
înalt, este cel mai în măsură să cunoască starea prezentă a societăţii şi perspectivele sale
de evoluţie. În egală măsură un asemenea rol îl poate îndeplini şi iniţiativa populară.
Unele constituţii prevăd cui îi aparţine dreptul de iniţiativă constituţională, altele, în
schimb, nu stipulează acest lucru, el rezultând din sistemul normativ privind elaborarea
legilor. Constituţia României, prin prevederile art. 150, dispune că iniţiativa revizuirii o
poate avea Preşedintele la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau senatorilor şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu condiţia ca
ei să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături. După cum se
observă legea fundamentală nu face referiri la procedura de adoptare a unei noi
constituţii. Este şi normal, deoarece legiuitorul constituant a imprimat operei sale o
valoare incontestabilă, capabilă, după aprecierea lui, să proiecteze, pe termen lung,
viitorul naţiunii şi evoluţia societăţii. A face referire la posibilitatea înlocuirii constituţiei
pe care el adoptă, ar însemna să-i submineze autoritatea, să dea de înţeles c-ar avea
îndoieli cu privire la puterea ei de a impune cea mai potrivită şi cea mai eficientă
organizare politică a statului.
5.1.2. Autoritatea competentă să adopte constituţia. Pentru organizarea vieţii politice
într-un stat, pe baze constituţionale, este de mare importanţă a se cunoaşte ce autoritate
anume ar fi îndreptăţită să procedeze la adoptarea şi modificarea legii fundamentale, a
constituţiei. Lumea este într-o continuă şi tot mai accelerată evoluţie, societăţile
înregistrează transformări, uneori radicale, în viaţa lor economică, politică şi chiar
geografică, având în vedere că, în timpurile actuale, s-au format noi state, iar asemenea
tendinţe, din câte se constată, n-au fost deloc abandonate şi se manifestă cu intensităţi
oscilante. Această dinamică socială, economică, geografică, politică etc. exercită o

102
puternică presiune şi asupra vieţii constituţionale, reclamând nevoia unor adaptări, pentru
ca legea fundamentală a statului să nu devină un obstacol în evoluţia societăţii, ci, din
contra, să aibă rol stimulativ pentru progresul ei. De aceea, este în interesul unei
construcţii instituţionale stabile a puterii în stat, bazată pe principiile unei guvernări
democratice, ca autoritatea ce ar putea să procedeze la adoptarea şi modificarea
constituţiei să fie cât mai clar definită.
În acelaşi timp este de observat că entitatea ( forţe politice, organisme sociale,
grupuri diverse) care impune o constituţie nu-şi fundamentează proiectul, exclusiv, pe
idei abstracte, general valabile, pe principii juridice experimentate în alte societăţi şi
culturi, nu procedează la aplicarea unor modele constituţionale. Deşi, se întâlnesc, în
istoria vieţii constituţionale, şi asemenea modalităţi de a proceda, totuşi, aşa cum au
demonstrat, din plin, asemenea experienţe, ele au eşuat cu urmări uneori grave pentru
comunităţile respective. Prin urmare, modelul constituţional cel mai eficient de
organizare a puterii s-a dovedit a fi cel inspirat din realităţile social politice ale
comunităţii respective. De cele mai multe ori puterea care impune o constituţie se naşte
dintr-o mişcare revoluţionară sau se situează în fruntea acţiunii pentru reformă şi
transformare a societăţii, fiind exponenta unor grupuri mai largi sau mai restrânse ce-şi
leagă interesele de organizarea politică a societăţii.
Discuţiile doctrinare în legătură cu autoritatea competentă să adopte constituţia au
dus la conturarea conceptului de putere constituantă. Aceasta se prezintă sub două forme:
originară şi instituită.
Puterea constituantă originară ia naştere în situaţia în care apar noi state, sau au loc
revoluţii radicale de schimbare a regimului politic. Titularul acestei puteri este individul
sau grupul de indivizi care încarnează, la un moment dat ideea de drept într-un stat sau
poporul.
Puterea constituantă instituită este prevăzută de constituţia în vigoare, atât în ceea ce
priveşte competenţa, cât şi organizarea şi funcţionarea ei. Trebuie însă să subliniem că,
atunci când, prin revoluţii şi mişcări sociale de amploare, se produc transformări radicale
în societate, noile forţe politice nu pot fi împiedicate, în acţiunea lor, de prevederile
Constituţiei aflate în vigoare la momentul respectiv.
5.1.3. Modalităţi de adoptare a constituţiei. Modul de adoptare a unei constituţii este
specific fiecărei ţări, fiind determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi
politică, de ideologia dominantă în momentul respectiv, de raporturile sociale etc.
Această modalitate reflectă, de fapt, cât de democrată este societatea şi ce importanţă au
masele pe scena vieţii politice, pentru că valoarea unei legi fundamentale depinde de
măsura în care ea reflectă într-o manieră cât mai sinceră voinţa poporului, respectiv dacă
ea este, în realitate, produsul acestei voinţe. În evoluţia vieţii constituţionale s-au
utilizat diferite metode de adoptare a constituţiei, unele simulând doar democraţia, fapt
pentru care au şi fost cu timpul abandonate, altele reuşind să se apropie mai mult de
esenţa unei vieţi politice democratice. După procedura de adoptare sunt cunoscute
următoarele tipuri de constituţii: constituţia acordată, statutul sau constituţia plebiscitară,
pactul, convenţia, constituţia parlamentară.
Constituţia acordată. Această modalitate constă în elaborarea constituţiei de către
monarh, ca stăpân absolut. Alte forţe politice nu sunt implicate. Pot fi citate, ca exemple,

103
Constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituţia
Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1844, Constituţia japoneză din 11 februarie 1889.194
Statutul sau constituţia plebiscitară. Este o variantă, mai dezvoltată a Constituţiei
acordate. Statutul este iniţiat de şeful statului şi ratificat prin plebiscit. Ratificarea nu are
valoarea unui act de aprobare ci de acceptare. Prin urmare această modalitate de adoptare
a constituţiei nu este democratică. Pot fi incluse în această categorie Statutul Albertin
care devine Constituţia Italiei la 4 martie 1848 sau Constituţia regală din România din
1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938.195
Constituţia pact. Reprezintă un contract între rege şi popor, poporul fiind redus, de
fapt, la anumite grupuri bine poziţionate politic. În conjuncturi istorice favorabile, acestea
au reuşit să impună şefului statului anumite condiţii care să le avantajeze pe scena vieţii
politice. Astfel de constituţii s-au născut în urma unor mişcări revendicative sau au fost
folosite pentru impunerea pe tronul ţării a unui principe străin, aşa cum s-a întâmplat în
Belgia şi în ţările din Balcani. Pot fi date ca exemple de astfel de constituţii Charta
franceză de la 14 august 1830, prin care Louis Philippe d’Orléans a fost chemat la tronul
Franţei rămas liber şi a fost obligat să accepte constituţia propusă de parlament. Tot în
această categorie pot fi incluse şi constituţiile române de la 1866 şi 1923.
Constituţia convenţie. Denumirea vine de la autoritatea investită cu sarcina de
elaborare a constituţiei, aceasta fiind o adunare, special aleasă, numită convenţie şi care
dă expresie intereselor membrilor societăţii cu privire la modul de guvernare şi de
exercitare a puterii. Convenţia se află deasupra oricărei alte autorităţi, inclusiv a
Parlamentului. În această modalitate s-a adoptat, de exemplu, Constituţia Statelor Unite
ale Americii (1787). De asemenea şi constituţiile franceze de la 1791, 1848 şi 1871,
numai că denumirea de convenţie a fost înlocuită cu ce de adunare constituantă.

194
Elemente de organizare constituţională a puterii în Japonia sunt întâlnite pentru prima oară în anul 604,
deci cu mult înaintea celor europene. Însă, un proces constituţional modern a debutat în anul 1881 când, în
baza unui Rescript Imperial, s-a hotărât elaborarea unui proiect de constituţie. S-a înfiinţat în acest scop o
comisie guvernamentală care, după laborioase studii de documentare, ordonate de însuşi împăratul, a
elaborat, într-o atmosferă de total secret, un proiect de constituţie. Acesta este prezentat Împăratului, în
forma finală, în aprilie 1888. Împăratul înfiinţează un Consiliu Privat pentru a examina şi aviza proiectul.
După avizare, Împăratul îl promulgă la 11 februarie 1889. Acesta este actul de naştere a primei Constituţii
Imperiale a Marii Japonii. Ea a fost prezentată ca un dar pe care împăratul, în înţelepciunea sa , l-a făcut
poporului japonez, limitându-şi de bună voie propriile prerogative şi asociindu-şi poporul la conducerea
Statului, în care scop îi acordă unele drepturi şi libertăţi. (Constituţia Japoniei, prezentare istorică,
traducerea textelor din limba japoneză şi îngrijirea ediţiei de Eleodor Focşeneanu, Editura All Educational
S.A., Bucureşti, 1997, pp.3-4.)
195
Această Constituţie a mai fost denumită şi „Constituţia salvării naţionale”, deoarece viaţa politică se
degradase foarte mult şi evoluţia evenimentelor prevesteau mari pericole asupra ţării. Se ajunsese aici, în
primul rând, din cauza spiritului aventurier manifestat de Carol al II-lea în exercitarea funcţiei de şef al
statului şi care dorea să impună un regim dictatorial, simţind că, într-un climat democratic, nu-şi va mai
putea păstra tronul. Constituţia a fost pregătită în secret în cadrul unui comitet de oameni politici.
Procedura de elaborare n-a ţinut seama de prevederile Constituţiei din 1923 referitoare la revizuire. Prin
conţinutul său nu se mai păstrează aproape nimic din vechile instituţii democratice. Constituţia este
aprobată printr-un plebiscit, organizat sub stare de asediu, prin vot deschis, cu listă separată pentru
opozanţi. S-au înregistrat 4.297.581 de voturi pentru şi 5.483 de voturi împotrivă. Această constituţie a
reprezentat anticamera guvernărilor autoritare din istoria României. (Angela Baciu, Istoria vieţii
constituţionale în România, 1866-1991, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, pp. 156-
176)

104
 Acest mod de adoptare a constituţiei este considerat un mijloc potrivit pentru
manifestarea suveranităţii naţionale, întrucât adunarea-convenţie sau adunarea-
constituantă se plasează deasupra parlamentului. Dar, pentru ca nici această autoritate să
nu ignore voinţa poporului, mai târziu, a apărut practica ratificării constituţiei, astfel
adoptate, prin referendum. Astfel au fost adoptate Constituţia Franţei din 1793 şi cea a
României din 1991.
Constituţia parlamentară. O astfel de constituţie este adoptată, exclusiv, de către
Parlament. Această practică este întâlnită după al doilea război mondial în ţările din estul
Europei, mai ales. Procedura parcurge mai multe etape după cum urmează: iniţiativa,
elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către
Parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor
Parlamentului). Astfel au fost adoptate constituţiile române din anii 1948, 1952 şi 1965.
Modalitatea cea mai democratică de adoptare a constituţiei este prin referendum,
pentru că astfel fiecare cetăţean cu drept de vot are posibilitatea să se pronunţe asupra
legii fundamentale, opţiunea lui având valoarea unui verdict şi nu doar a unei simple
consultări. Este însă necesar ca factorul politic să întreprindă acţiunile necesare pentru o
cât mai corectă şi accesibilă informare a electoratului în legătură cu conţinutul şi
importanţa constituţiei. Altfel se ajunge ca pentru o parte însemnată a cetăţenilor actul
politic la care sunt angajaţi, respectiv adoptarea constituţiei, să rămână de neînţeles,
condiţii în care valoarea democratică a referendumului este serios afectată.
5.2. Modificarea Constituţiei
Constituţia, ca lege fundamentală, trebuie să beneficieze de o anumită stabilitate,
altfel ea nu mai oferă certitudine în derularea relaţiilor sociale cu privire la exerciţiul
puterii, precum şi la funcţionarea întregului sistem de drept. Apoi, adoptarea unei
constituţii reprezintă o reformă profundă, nu numai legislativă dar chiar în întreaga
societate, ale cărei efecte se produc în timp.
Din aceste considerente, constituţiile au unele prevederi prin care se încearcă
protejarea lor faţă de actele arbitrare de revizuire sau modificare.
În general, sunt precizate anumite valori constituţionale ca fiind intangibile şi ferite
de orice act de modificare a legii fundamentale. Se declară, de regulă, că articolele care le
consacră nu pot face obiectul vreunei modificări.
Astfel, Legea constituţională din Franţa din 1884 decidea, de exemplu, că forma
republicană de guvernământ nu va putea face obiectul vreunei dorinţe de modificare. Şi
constituţia franceză din 1958, în vigoare şi astăzi, declară, de asemenea, că forma
republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii. În afară de această
interdicţie, se mai precizează „că nici o procedură de revizuire nu poate fi angajată sau
continuată atunci când se aduce atingere integrităţii teritoriului”.196 La fel şi constituţia
Italiei precizează că forma republicană nu poate face obiectul revizuirii.197
Şi Constituţia României din 1991 are asemenea precizări. Art. 152 dispune că nu pot
forma obiectul revizuirii: caracterul naţional, unitar, şi indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială. De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca
rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora.

196
Constituţia Republicii Franceze, art. 89.
197
Constituţia Republicii Italiene din 1948, art. 139

105
 Interdicţia de revizuire a constituţiei poate fi reglementată şi pentru anumite perioade
de timp. De exemplu, Constituţia americană de la 1787 prevedea că nici o modificare nu
poate fi adusă anumitor prevederi decât după 21 de ani.198 De asemenea, constituţia
franceză din 1791 interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor două
legislaturi, altfel spus pe o perioadă de 4 ani. Prin acelaşi articol 152, Constituţia
României interzice revizuirea pe durata stării de asediu, stării de urgenţă sau în timp de
război. În acelaşi sens se pronunţă şi Constituţiile franceze din 1946 şi 1958 care decid că
nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită sau urmată în caz de ocupaţie totală sau
parţială de către forţe străine. Se considera că starea de ocupaţie paralizează exerciţiul
suveranităţii naţionale, iar în aceste condiţii nu se putea exercita puterea constituantă
pentru ca actul de revizuire să fie valabil.
Tot ca un obstacol în calea revizuirilor sunt şi procedurile greoaie pe care unele
constituţii le reglementează pentru astfel de operaţiuni. Constituţia României din 1866,
reglementa, de exemplu, că puterea legiuitoare trebuia să declare necesitatea revizuirii
constituţiei, după care declaraţia era citită şi aprobată, de ambele camere, de trei ori din
15 în 15 zile. Dacă se realiza acest lucru, adunările erau dizolvate de drept şi erau
convocate noile adunări. Acestea trebuiau să voteze şi ele propunerile de revizuire,
propuneri ce trebuiau aprobate şi de domn. Numai în aceste condiţii Constituţia putea fi
revizuită. O asemenea procedură reglementa şi Constituţia din 1923.199 Ceea ce era de
natură să descurajeze iniţiativele de revizuire nu privea, de fapt, procedura ca atare,
desigur, destul de greoaie, ci, mai degrabă, consecinţa dizolvării parlamentului şi
organizării de noi alegeri, situaţie faţă de care deputaţii şi senatorii aflaţi în funcţie aveau
motive să nu manifeste prea mult entuziasm. O procedură cu posibilitatea dizolvării
Parlamentului reglementează şi actuala Constituţie spaniolă, în vigoare din 1978. Astfel,
potrivit art. 168, când se propune o revizuire totală sau parţială (care se referă la Titlul
preliminar, cel care consacră valorile ce definesc statul spaniol, la Capitolului doi a
Secţiunii întâi a Titlului I, care consacră drepturile fundamentale şi libertăţile publice sau
la Titlului II, referitor la Coroană) se procedează la aprobarea de principiu cu majoritatea
de două treimi a fiecărei Camere şi la dizolvarea imediată a Parlamentului. Camerele
alese trebuie să ratifice decizia şi să studieze noul text constituţional care trebuie să fie
adoptat cu majoritatea de două treimi a celor două camere. După ce revizuirea a fost
adoptată de Parlament, aceasta este supusă ratificării printr-un referendum.200
În ceea ce priveşte iniţiativa revizuirii, unele constituţii reglementează cui aparţine
acest drept, altele, în schimb nu. În cazul acestora din urmă, pe considerentul simetriei
juridice, se consideră că iniţiativa aparţine celor în drept să procedeze la adoptarea
constituţiei. După cum s-a arătat mai sus, Constituţia României, prin art. 150, stabileşte
titularii dreptului de iniţiativă pentru revizuire.
În ceea ce priveşte limitele constituţionale referitoare la revizuire este de observat că
acestea, în practică, au o valoare relativă. În afara declarării anumitor valori ca fiind
intangibile şi a interzicerii actelor de modificare în perioadele critice pentru ţară, alte
limitări, raţional, nu pot fi impuse. Puterea politică în funcţiune, practic, nu poate fi
cenzurată prin actele unei puteri trecute. Invocând dreptul suveran al poporului de a-şi

198
Alexis de Tocqueville, op. cit., p. 29.
199
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p.56.
200
Constituţia Spaniei, traducere de Mihaela Prisacaru, prezentare a evoluţiei ordinii constituţionale în
Spania de Eleodor Focşeneanu, Editura All Educational, Bucureşti, 1998.

106
stabili modul de guvernare şi recurgând la o consultare a acestuia, ea poate, oricând, pe
baza consimţământului dat de popor să procedeze la o reformă constituţională. Din
păcate, de multe ori s-a procedat la adoptarea sau modificarea constituţiei nu din nevoia
asigurării unei guvernări mai eficiente, ci pentru satisfacerea scopurilor şi intereselor
forţelor politice aflate la putere în acel moment.
Deci, regimul de revizuire pe care-l instituie o constituţie, nu poate fi întărit cu vreo
garanţie care să impună puterii viitoare să o respecte. Aceasta pentru că puterii
constituante de azi îi este imposibil să limiteze puterea constituantă ce va veni.

5.3. Suspendarea Constituţiei

Suspendarea Constituţiei are ca efect încetarea temporară a valabilităţii juridice a
dispoziţiilor sale. Încetarea poate fi parţială sau totală.
În practica vieţii constituţionale au fost dese situaţii când s-a ajuns la o asemenea
soluţie, în mod deosebit în perioadele de crize politice când guvernarea autoritară,
nedemocratică s-a considerat a fi mai eficientă.
Deşi asemenea acte sunt considerate ca fiind ilegale, deoarece aproape toate
constituţiile au dispoziţii şi cu privire la exerciţiul puterii în perioade de criză, totuşi în
practică se încearcă justificarea lor prin invocarea stării de necesitate.
Unele constituţii încearcă să se protejeze împotriva unor asemenea acte. De exemplu
Constituţia României din 1866 prevedea la art. 127 că nu putea fi suspendată „nici în tot
nici în parte”.
5.4. Abrogarea Constituţiei
Abrogarea este actul care face să înceteze valabilitatea unei legi, în general. Deci
Constituţia îşi poate înceta valabilitatea prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă şi
implicită.
Abrogarea este expresă când în noua Constituţie se prevede expres acest lucru. De
exemplu art. 153 din Constituţia României din 1991 prevede că „Prezenta Constituţie
intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21
august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.”
Abrogarea este implicită în cazul în care se adoptă o nouă constituţie şi aceasta nu are
o prevedere referitoare la abrogarea celei anterioare. Pe considerentul că nu pot fi
valabile, în acelaşi stat şi în acelaşi timp, două legi fundamentale, cea anterioară devine
abrogată prin intrarea în vigoare a celei noi.

6. Conţinutul normativ al Constituţiei

Stabilirea conţinutului normativ al Constituţiei prezintă importanţă multiplă. În
primul rând, Constituţia fiind legea fundamentală într-un sistem de drept este necesar a se
şti ce anume norme trebuie să cuprindă, pentru ca acestea să o ridice la un asemenea
nivel. În al doilea rând, redactarea proiectului de Constituţie trebuie să aibă la baza o
determinare cât mai exactă a conţinutului ei. În al treilea rând cunoaşterea conţinutului
normativ al legii fundamentale este necesară şi pentru a se face o delimitare cât mai
precisă faţă de celelalte legi.
Pentru că legea fundamentală reflectă prin conţinutul său realităţile politice, sociale şi
economice ale societăţii statale ea nu poate rămâne neschimbată pe lungi perioade de

107
timp şi aceasta pentru că factorii care o determină şi o condiţionează sunt într-o continuă
dinamică. Prin urmare, conţinutul constituţiei se va afla şi el în permanenţă sub semnul
schimbării. Chiar dacă acest fapt se produce la intervale mai mari sau mai mici de timp,
totuşi este de observat că, în plan politic, discuţiile asupra conţinutului constituţiei nu
încetează practic niciodată.
În ceea ce priveşte stabilirea conţinutului normativ al constituţiei în literatura juridică
s-au exprimat mai multe puncte de vedere.
Astfel, potrivit unei asemenea opinii, problema ar putea fi rezolvată plecându-se de la
dublul sens, material şi formal, care i se conferă constituţiei. Privită din punct de vedere
material, conţinutul constituţiei este alcătuit din toate dispoziţiile ce au acest caracter,
indiferent în ce act normativ sunt cuprinse. În sens formal, Constituţia desemnează toate
acele dispoziţii care sunt cuprinse în corpul ei, indiferent dacă ele reglementează relaţii
sociale fundamentale sau de mai mică importanţă.
Potrivit unei alte opinii, elementele de conţinut ale constituţiei ar fi în număr de trei:
reguli relative la tehnica guvernamentală (cui aparţine puterea, desemnarea guvernanţilor
etc.), reguli străine organizării puterii (referitoare la statutul persoanei, al bunurilor,
dispoziţii de ordin economic, social etc.) şi declaraţiile de drepturi.
În literatura juridică s-a generalizat teza potrivit căreia în stabilirea conţinutului
Constituţiei trebuie să se aibă în vedere valoarea relaţiilor sociale pe care le
reglementează. După cum s-a mai arătat, acestea privesc instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii în stat.
Trebuie luate în considerare, totodată, şi tradiţiile statelor în acest domeniu şi, în
egală măsură, şi practica constituţională înregistrată, mai ales, după al doilea război
mondial.
Astăzi, constituţiile cuprind nu numai reglementări privitoare la sistemul organelor
statului sau la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci şi fundamente ideologice, sau care
stabilesc locul şi rolul partidelor în sistemul organizării politice. Astfel, Constituţia
Chinei stabileşte că ţara este condusă pe baza doctrinei marxist-leniniste şi a gândirii lui
Mao Zedong, precum şi a teoriei lui Deng Xiaoping. În alte ţări, sunt oficializate prin
constituţii, diferite religii.
Sunt constituţii care cuprind reglementări detaliate privind viaţa economică şi socială
cum ar fi sectorul financiar, protecţia pădurilor şi a mediului înconjurător, locul şi rolul
familiei şi al individului în societate, funcţiile şi rolul proprietăţii etc.
În concluzie, se poate constata că legea fundamentală reflectă, prin conţinutul său,
cele mai înalte cerinţe politice, statale, economice, sociale şi juridice în statutul lor actual
şi viitor.
Din punct de vedere tehnic, în conţinutul constituţiei intră, în general, norme
referitoare la următoarele domenii: esenţa, tipul şi forma statului; deţinătorul puterii;
fundamentele economice şi sociale ale puterii; fundamentele politice, ideologice, şi
religioase a întregii organizări a societăţii date; locul şi rolul partidelor politice; sistemul
organelor statului; statutul juridic al persoanei (drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor); tehnica constituţională.

7. Supremaţia Constituţiei
7.1. Noţiunea de supremaţie

108
 După cum se ştie sistemul dreptului are o structură piramidală. Toate normele
juridice şi actele normative ce-l alcătuiesc sunt dispuse într-o anumită ordine ierarhică,
după criteriul forţei juridice. Pe poziţia cea mai înaltă se află Constituţia, considerată şi
legea supremă în stat.
Supremaţia Constituţiei nu este una strict juridică, ci una politico-juridică.201 Deci ea
se află în fruntea instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată ca stat. Aceasta
pentru că ea dă expresie transformărilor politice, economice şi sociale şi marchează o
etapă istorică din viaţa unei ţări. Odată ce a fost adoptată, ea conferă stabilitate politico-
juridică realităţilor contemporane şi permite ascensiunea spre noi etape istorice, potrivit
aspiraţiilor legitime ale cetăţenilor.
Factorii care conferă supremaţie Constituţiei, respectiv o poziţie supraordonată în
sistemul de conducere socială, ţin de dialectica fenomenului social-juridic. Plecând de la
Constituţie se poate identifica un lanţ întreg de determinări în care prevalează corelaţiile
dintre drept şi economic, dintre drept şi putere, dintre stat şi economic, dintre toate aceste
categorii şi politică. Dacă statul şi dreptul sunt mijloace de realizare a politicii, iar politica
este determinată sau condiţionată de starea socială atunci şi constituţia este determinată în
ultimă instanţă de condiţiile materiale şi culturale din societatea dată.
În doctrină s-a susţinut că supremaţia constituţiei s-ar baza, exclusiv, pe conţinutul şi
forma ei. Ca lege fundamentală, Constituţia are un conţinut şi o formă deosebită. Acestea
sunt rezultatul unor cauze economice, sociale şi juridice. Cu toate acestea, fundamentarea
supremaţiei pe conţinut şi formă nu este satisfăcătoare.
Constituţia este expresia voinţei guvernanţilor ca reprezentanţă ai poporului, voinţă
strâns legată de contextul economic, social, politic şi cultural din societatea în care este
elaborată. Această trăsătură explică forma şi conţinutul constituţiei. Totalitatea factorilor
economici, sociali, politici şi juridici, care se află într-o strânsă interacţiune, reprezintă
condiţiile care influenţează legea fundamentală şi supremaţia ei.202
7.2. Supremaţia în practica constituţională
Caracterul suprem al Constituţiei se manifestă în toate operaţiunile şi actele juridice
ce se înfăptuiesc în exercitarea puterii de stat şi, în general, în întreaga societate. Prin
urmare putem considera că supremaţia Constituţiei este o realitate juridică şi nu o simplă
teorie.
7.2.1. Supremaţia în procesul de adoptare. Poziţia cea mai înaltă pe care o are
Constituţia în cadrul sistemului de drept face ca procedura de adoptare să nu fie una
obişnuită, ca pentru celelalte legi. Se cere ca întregul complex al operaţiunilor de
adoptare să facă posibilă angajarea unei voinţe sociale cât mai consistentă, astfel încât
actul elaborat să devină cea mai înaltă expresie de consens la nivel social. De aici derivă
şi forţa ei juridică, ce o plasează pe cea mai înaltă poziţie în cadrul sistemului.
7.2.2. Supremaţia în cazul modificării, suspendării şi abrogării. După cum s-a mai
arătat, Constituţiile, în marea lor majoritate, conţin dispoziţii şi cu privire la aceste
operaţiuni. Pentru că orice lege, în general, dar mai ales Constituţia, ca lege
fundamentală, trebuie să asigure o anumită stabilitate şi certitudine în derularea relaţiilor
sociale, este necesar ca dispoziţiile referitoare la revizuire să nu permită acte arbitrare din
partea exponenţilor politici ai puterii. Aceasta nu înseamnă că o constituţie ar fi
intangibilă. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi

201
Ion Dogaru şi alţii, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 179
202
Ibidem

109
trebuie să existe între drept şi dinamica economică şi socială. Viaţa economică şi socială,
reflectată în constituţie, cunoaşte o permanentă evoluţie. În mod firesc şi constituţia
trebuie să ţină pasul cu dinamica socială şi economică. Altfel, prevederile constituţionale
pot deveni o frână în dezvoltarea societăţii. Actele de revizuire trebuie să se supună
aceloraşi proceduri ca şi cele de adoptare.
7.2.3. Conformitatea dreptului, în ansamblul său, cu constituţia. Constituţia face
parte integrantă din sistemul de drept, având poziţia cea mai înaltă în ordinea ierarhică a
acestuia. Ea reglementează la nivel de principiu relaţiile din toate domeniile vieţii
economice, sociale, politice, culturale etc. Apoi, în detaliu, aceste domenii sunt
reglementate de celelalte acte normative. Este însă absolut necesar ca toate actele
normative ale sistemului să îndeplinească condiţia conformităţii cu dispoziţiile
constituţiei. Orice abatere de la această regulă este considerată o încălcare a constituţiei şi
a supremaţiei sale, având drept consecinţă nulitatea dispoziţiilor în cauză. În cazul în
care se procedează la modificarea constituţiei, regula conformităţii cere să se procedeze
în mod corespunzător şi la modificarea legilor care devin astfel neconforme cu
constituţia.
7.3. Garanţiile supremaţiei
Întrucât supremaţia constituţiei reprezintă o condiţie indispensabilă pentru întreaga
ordine politică şi juridică a statului, ea n-ar putea fi eficientă doar prin simpla afirmare,
fără a exista un sistem funcţional de garanţii. Acestea sunt instituite la nivelul întregului
sistem de drept din nevoia aplicării sau respectării legii, precum şi în mod direct vizând
intangibilitatea legii fundamentale.
După cum s-a văzut întreaga activitate statală este statornicită prin constituţie, acest
lucru concretizându-se în definirea formelor fundamentale de realizare a puterii de stat,
stabilirea categoriilor de organe ale statului şi arătarea limitelor de competenţă ale
acestora.
Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în limitele acestor
competenţe. Dar conduita politică tinde să depăşească frecvent aceste limite. Tocmai de
aceea principiul supremaţiei n-ar avea nici o importanţă în absenţa unui sistem eficient de
control, instituit la nivelul tuturor organelor şi autorităţilor statului. Controlul are în
vedere, în primul rând, verificarea condiţiilor de formă şi de fond ale actelor pe care le
emit autorităţile statului. Este vorba de un control general, în sensul că el cuprinde toate
formele activităţii statale şi este efectiv, adică se concretizează prin toate formele şi căile
de control statornicite într-un stat.
Supremaţia constituţiei mai este întărită şi printr-o garanţie specifică, aceasta
constând în controlul constituţionalităţii legilor.

110
 Capitolul VI
Partidele politice
1. Conceptul de partid politic
1.1. Partidele politice - subiecte de drept constituţional
În definirea partidelor politice trebuie să plecăm de la teza potrivit căreia constituirea,
organizarea şi funcţionarea acestora sunt probleme de drept constituţional, deci întră în
zona constituţionalismului. Explicaţia constă în faptul că cele două fenomene se
circumscriu, ca finalitate, aceluiaşi scop, respectiv guvernarea societăţii. Dreptul

111
constituţional, după cum s-a arătat, cuprinde acele reguli cu privire la constituirea,
organizarea, exercitarea şi menţinerea puterii în stat, iar partidele politice, având în
vedere că urmăresc să ajungă la putere pentru a imprima guvernării doctrina, ideologia şi
programul lor, devin, aşadar, subiecte importante al acestui gen de relaţii.
Guvernarea societăţii este realizată de anumite personalităţi care, pentru a ajunge la
acest statut, au nevoie să fie promovaţi, rol pe care şi-l asumă partidele care, la rândul lor,
au astfel posibilitatea să-şi realizeze propriile interese.
În epoca modernă, în care pluralismul este legitimat şi unanim acceptat, cucerirea
puterii presupune competiţie şi confruntare între partidele politice. Deci, partidele
politice, prin rolul ce-l îndeplinesc în lupta pentru cucerirea puterii în stat, devin subiecte
ale raporturilor electorale, adică în raporturile de constituire a organelor reprezentative.
Dar rolul lor, din perspectivă constituţională, nu se rezumă doar la cucerirea puterii
sau la promovarea unor reprezentanţi în structurile guvernamentale. Dacă ar fi aşa, atunci
scopul pe care-l urmăresc n-ar avea prea mari şanse să fie împlinit. Partidul se constituie
şi funcţionează pentru a impune un anumit mod de guvernare a societăţii, potrivit unei
doctrine şi ideologii ce-i sunt proprii. Ele chiar îşi elaborează programe de guvernare pe
care le expun ca oferte electorale. Realizarea lor, în situaţia când ajung la putere,
presupune însă o implicare activă în actul de guvernare, ceea ce este de natură să dea un
sens mai larg relaţiilor ce intră sub incidenţa dreptului constituţional.
Natura relaţiilor pe care le angajează partidele în exerciţiul efectiv al puterii poartă în
sine o pondere semnificativă şi cu totul specială de constituţionalitate. Ar fi de
exemplificat în acest sens: organizarea structurii interne a Parlamentului, respectiv
constituirea grupurilor parlamentare, a comisiilor de specialitate, desemnarea organelor
de conducere etc., operaţiuni în care partidele stabilesc o diversitate de relaţii; investirea
guvernului şi aprobarea programului de guvernare, program elaborat pe baza liniei
politice a partidului majoritar sau a partidelor care reuşesc să constituie coaliţia de
guvernare; promovarea iniţiativelor legislative, care, de regulă, îşi au sursa în programele
politice ale partidelor; monitorizarea activităţii puterii executive, aceasta făcându-se atât
de către partidele care constituie majoritatea parlamentară cât, mai ales, de către cele din
opoziţie etc.
Toate acestea se constituie în serioase argumente pentru a susţine că materia
dreptului constituţional nu poate să ignore activitatea partidelor politice care, aşa cum s-a
demonstrat, reprezintă subiecte extrem de importante în zona acestui gen de relaţii. Pur şi
simplu, toată această problematică ar deveni abstractă şi foarte greu de înţeles.
1.2. Geneza partidelor politice
Apariţia partidelor reprezintă o problemă asupra căreia nu există un punct de vedere
unitar. Unii consideră că forme asociative de acest gen ar fi apărut chiar în antichitate şi
şi-ar fi continuat activitatea până în zilele noastre, inclusiv pe tot parcursul evului
mediu.203 Alţii, dimpotrivă acordă partidismului, ca formă de acţiune politică, doar o
vechime de aproape două secole.204 Se consideră că formele asociative din perioadele
istorice sclavagistă şi feudală, numite facţiuni, societăţi secrete, clici, camarile, conjuraţii

Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 98

203
204
Dimitrie Gusti, Partidul politic – Sociologia unui sistem al partidului politic, în Opere, vol. IV,
Bucureşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pp. 80-81.

112
etc. chiar dacă exprimau anumite interese legate de putere, n-ar avea suficiente elemente
pentru a putea fi calificate ca precursoare ale partidelor apărute în epoca modernă.205
Desigur că nu se pot emite pretenţii ca ele să poată prezenta caracteristicile de astăzi
ale partidelor politice, însă pentru faptul că asemenea grupuri se constituiau cu scopul de
a-şi promova interesele în zona puterii ne dă dreptul să le considerăm cel puţin ca forme
embrionare ale partidelor de mai târziu.
Grupările politice existente în cetăţile antice, cu precădere în cele ateniene şi romane,
dar şi luptele facţionale şi dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar, apoi,
confruntările partidiste din principatele, ducatele şi oraşele medievale, sau cele care au
exprimat, în ipostaze diferite, lupta dintre partea clericală şi cea laică, dintre aristocraţie şi
monarhie, în cursul epocii medievale, sau grupările politice de la confluenţa orânduirilor
feudală şi capitalistă se constituie, fiecare dintre acestea, în precursoarele unor forme de
organizare şi acţiune care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi şi expresivi ai
politicului în epoca modernă.206
Istoricii antichităţii au reliefat în operele lor şi importante aspecte ale confruntărilor
dintre diferite grupuri de interese care pot fi considerate ca având caracter politic. Chiar
în perioada incipientă de constituire a statelor sclavagiste, aceste grupări au dat vigoare şi
expresie acţiunii istorice care a marcat trecerea de la barbarie la civilizaţie. Ele au
constituit veritabile instrumente ale unei societăţi care, potrivit condiţiilor ei economice,
s-a scindat în oameni liberi şi sclavi, în bogaţi exploatatori şi săraci exploataţi.
Grecia antică reprezintă spaţiul politic în care asemenea organizaţii s-au afirmat
destul de timpuriu. Astfel, pe vremea lui Solon (sec. VI î.Ch.), considerat ca primul
reformator democratic al Atenei, polisul grec era deja împărţit în două partide, respectiv
eupatrizii şi demosul, reprezentând două grupări sociale distincte şi antagoniste.207 Mai
târziu, datorită accentuării procesului de stratificare, mai ales pe criterii economice, apar
trei partide, reprezentând noile categorii sociale apărute şi anume: pedienii pentru
aristocraţia funciară, paralienii pentru negustori şi diacrienii pentru agricultori şi păstori
nevoiaşi.208 Fiecare partid milita pentru o formă de guvernare a polisului care să
corespundă cel mai bine intereselor şi aşteptărilor categoriei sociale pe care o reprezenta.
Astfel, primul prefera oligarhia, al doilea o formă moderată a acesteia, iar al treilea
democraţia. Din confruntările acestor trei partide s-a născut democraţia ateniană, ca o
formă a puterii de stat şi o formă de guvernare în orânduirea sclavagistă.209 Forţele
sociale dominante şi-au făurit din partide instrumente de organizare şi luptă pentru
propria lor cauză.
Roma antică a înregistrat la rândul său, în decursul tumultuoasei sale istorii, mişcări
şi grupări de partide a căror luptă a influenţat viaţa social-politică romană, mai ales, în
perioadele sale de criză. Sunt de remarcat, din acest punct de vedere, de exemplu,
confruntările dintre patricieni şi plebei. Curentul reformator al plebeilor, care a devenit o
mişcare socială cu revendicări politice progresiste, pentru acel timp istoric, s-a confruntat
cu conservatorismul patrician, reprezentat politiceşte de Senat. Lupta politică a plebeilor
le-a adus, până la urmă, recunoaşterea unor drepturi cum ar fi: dreptul de a fi cetăţeni

205
M. Duverger, Les partis politiques, Paris, Librăria Arman Colin, 1967, pp. 1-2
206
Călin Vâlsan, op. cit., p. 98
207
Aristotel, Statul Atenian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944, pp. 71-75
208
Ibidem.
209
Ibidem.

113
romani, dreptul de a alege magistraţi, elaborarea Legii celor XII table, considerată a fi
actul fundamental al dreptului public şi civil roman, îngăduinţa căsătoriilor dintre plebei
şi patricieni etc. În perioada republicană, s-a ajuns la o structură social-politică în cadrul
căreia dominante s-au dovedit trei grupări şi anume: nobilitas din care făceau parte
aristocraţia de origine patriciană şi plebiană, magistraţi, comandanţi militari; equestris
alcătuită din cavaleri; populus în care intrau micii proprietari, negustorii, meşteşugarii şi
alte categorii sociale de rang inferior. Problema agrară a constituit tema cea mai
importantă a luptei politice. Ea a făcut ca la mijlocul secolului al II-lea î. Ch. lumea
romană să scindeze în două mari partide, respectiv populares, reprezentând masa mare a
poporului şi optimates, partidul aristocraţiei latifundiare. Antagonismului dintre aceste
două grupări i se suprapuneau contradicţiile de interese şi opinii, manifestate de diferite
grupări şi curente ce s-au format în interiorul fiecăreia dintre ele. În epoca imperiului,
viaţa politică romană a fost polarizată de partidul senatorial şi cel al împăratului. Între ele
se ducea şi lupta pentru putere.
În epoca medievală, spre deosebire de antichitate, partidele politice n-au mai
beneficiat de aceleaşi condiţii de afirmare. A lipsit, în primul rând, ambianţa comunitară
şi instituţională favorabilă unor manifestări politice. În condiţiile fărâmiţării statale şi
sociale, specifice epocii medievale, a apărut şi s-a dezvoltat monarhia. Aceasta a fost cea
mai răspândită formă de organizare a puterii supreme. Ea a reunit comunităţile medievale
în formaţiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere şi autoritate. Lupta pentru
putere în întregul ev medieval european s-a manifestat sub forma contradicţiilor şi
rivalităţilor dintre monarhiile feudale, precum şi a contradicţiilor dintre autoritatea
monarhică şi cea ecleziastică.
Şi în ţările române sunt semnalate, în perioada medievală, grupări şi manifestări cu
tentă politică de tip partinic. Acestea însă au un caracter instabil. La început ele iau fiinţă
în jurul unor persoane sau familii. Treptat însă se consolidează şi încep să joace un rol
mai pronunţat în viaţa politică. Sunt semnalate grupări precum cele ale „Drăculeştilor”,
„Basarabeştilor”, Dragoşeştilor”, „Bogdăneştilor”, iar în feudalismul de mai târziu cele
ale „Cantacuzinilor”, Costineştilor” sau „Rusăteştilor”.210
În perioada de apogeu a orânduirii feudale, când apar şi germenii decăderii sale, se
acutizează tensiunile şi conflictele. Împotriva papalităţii, ca o componentă a
catolicismului conservator şi a imperialităţii, ca formă de apărare a tiparelor rigide,
închistate, feudale se ridică toate stările sociale le poporului. Aceste forţe s-au organizat
pe parcurs în partide care purtau amprenta categoriei sociale pe care o reprezentau.
În ajunul marilor revoluţii burgheze, în Franţa s-a afirmat o „grupare a filosofilor”,
care a avut merite incontestabile în pregătirea ideologică şi politică a forţelor angajate în
lupta pentru înlăturarea fostelor rânduieli feudale. Nume binecunoscute au activat în
această mişcare precum Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, Holbach etc. Partidul
filosofilor încheie etapa medievală a partidismului, iar revoluţiile burgheze vor deschide
o nouă etapă în formarea şi afirmarea partidelor politice.
1.3. Noţiunea de partid politic
În lupta pentru putere au activat, în decursul timpului, diverse forţe sociale, diverse
grupuri a căror scopuri, interese, şi organizare au fost mai mult sau mai puţin conturate

A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, în Istoria românilor din Dacia Traiana, vol. IX,
210

Bucureşti, 1910, apud Călin Vâlsan, op. cit., p. 105.

114
sau definite. Despre partide, însă, într-o concepţie modernă, nu putem vorbi decât
începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Constituirea partidelor politice se bazează, în primul rând, pe dreptul de asociere pe
care-l au oamenii, drept pe care legislaţiile moderne îl recunosc şi-l reglementează.
Asocierea sau integrarea în diferite grupuri este, de fapt, o stare naturală a omului. Omul
nu poate trăi izolat. El se asociază pentru că mediul lui de viaţă este societatea. Numai în
societate îşi poate împlini personalitatea şi aspiraţiile lui de viaţă. El se asociază pentru a-
şi realiza scopurile şi interesele. Se integrează în cluburi, în asociaţii cu scop economic,
sportiv, cultural sau de altă natură, în diverse grupuri mai mult sau mai puţin organizate.
Dar oamenii se asociază, constituind şi partide politice. Ca orice asociaţie, partidul
politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare
liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. Aproape toate constituţiile moderne
reglementează explicit acest drept. Constituţia României, prin art. 40 alin (1), precizează
că „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte
forme de asociere”. Coroborând acest text constituţional cu cel al art. 8, potrivit căruia
partidele politice „...contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor...”, vom constata că pentru a se asocia în partide oamenii trebuie să aibă
calitatea de cetăţeni, deoarece numai cetăţenii îşi pot fixa ca obiectiv participarea la
guvernare.
Scopul urmărit de către fiecare partid constă în câştigarea puterii pentru a-şi impune
propriul program de guvernare, program fundamentat pe o anumită ideologie, filozofie,
bază teoretică etc. Pentru realizarea acestui obiectiv partidul este preocupat ca programul
său să dobândească o cât mai largă receptivitate socială şi un agrement de susţinere care
să-l legitimeze să constituie puterea. De aceea, obiectivul prioritar urmărit de către fiecare
partid constă în crearea şi dezvoltarea unei solide baze electorale, care să permită
propulsarea reprezentanţilor lor, în primul rând, în Parlament, iar de aici în celelalte
instituţii de putere ale statului. Partidele care reuşesc să-şi adjudece puterea îşi pot
instituţionaliza platformele, politica lor are şanse să devină politică de stat, iar voinţa lor
se poate impune ca voinţă obligatorie pentru societate. Această voinţă va avea şansa să se
materializeze în lege.
Dar, activitatea fiecărui partid, scopurile şi obiectivele urmărite nu pot ocoli ordinea
constituţională a statului, prin care sunt definite şi consacrate anumite valori politice,
morale, istorice, culturale, juridice faţă de care oricui şi, cu atât mai mult, partidelor
politice li se cer să manifeste respect şi o atitudine de ocrotire. Deci, în nici un caz
programul politic al partidelor sau acţiunile lor nu pot include proiecte prin care s-ar leza
valorile consacrate constituţional sau prin care poporul îşi defineşte existenţa.
Din aceste considerente, pentru constituţionalişti, activitatea partidelor politice
reprezintă una dintre cele mai importante teme de analiză şi investigaţie ştiinţifică.
Aceasta pentru că ordinea constituţională a statului este într-o măsură din ce în ce mai
mare opera partidelor politice.211 De exemplu, experienţa politică a României post
decembriste ne oferă cel mai grăitor argument în favoarea acestei teze. Şi adoptarea
primei constituţii de după 1990, dar, mai ales, revizuirea ei în 2003 ne demonstrează, din
plin, rolul covârşitor jucat de partidele prezente în aceste momente pe scena vieţii politice
româneşti. Chiar, în anumite privinţe, şi conţinutul constituţiei poartă amprenta raportului
de forţe existent atunci în plan politic.
211
P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, p. 77

115
 Dar, întregul demers teoretic întreprins, în decursul timpului, asupra acestui
important fenomen a condus, după cum era şi firesc, şi la conturarea unui edificiu
definitoriu deosebit de complex şi de util, în acelaşi timp, pentru a înţelege mai bine ceea
ce este un partid politic în realitatea vieţii statale contemporane. El are darul să clarifice,
mai pertinent, locul şi rolul partidelor politice în ordinea constituţională a statului.
Tocmai pentru realizarea acestui scop credem că merită să aducem în atenţie câteva din
aceste definiţii.
Astfel, partidul politic este o organizaţie durabilă, organizată la nivel naţional şi
local, urmând să cucerească şi să exercite puterea şi căutând, în acest scop, susţinerea
populară,212 sau, o asociaţie liberă a cetăţenilor care urmăreşte, pe baza unei platforme
(program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţie care are şi-şi
afirmă clar şi deschis vocaţia şi aptitudinea guvernării213, sau o organizaţie relativ
durabilă formată din persoane care împărtăşesc aceeaşi concepţie ideologică, subscriu la
un set comun de valori şi acţionează pentru cucerirea puterii, în vederea aplicării
programului propriu prin politici interne şi externe214, sau, o grupare de oameni
constituită pe baza liberului consimţământ care acţionează programatic, conştient şi
organizat pentru servirea intereselor unei clase, grupuri sociale, comunităţi umane
(popoare, naţiuni), pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice în vederea organizării
şi conducerii societăţii, în conformitate cu idealurile proclamate în platforma program,215
sau o structură politică, având un caracter organizat şi permanent, care grupează pe toţi
acei cetăţeni ce-şi manifestă adeziunea faţă de un anumit program, exprimându-şi voinţa
de a acţiona pentru dobândirea puterii politice în stat, prin mijloace constituţionale, şi
pentru aplicarea programului de guvernare al respectivului partid.216
1.4. Trăsăturile partidelor politice
Din definiţiile date mai sus rezultă şi trăsăturile ce caracterizează o asociaţie de
oameni, calificând-o partid politic.
În primul rând, partidul politic este o grupare socială. Prin urmare, tot ceea ce-i este
caracteristic unei astfel de grupări defineşte şi o asemenea asociaţie. Libertatea de
asociere, după cum s-a arătat mai sus, este una naturală şi orice regim politic, respectând
regulile democraţiei, trebuie s-o ocrotească. Deci, oamenii se pot asocia în diferite
scopuri. Dacă obiectivul ce-l urmăresc, prin asociere, este unul politic, gruparea
respectivă, întrunind şi celelalte condiţii, devine un partid politic.
Partidul politic promovează interesele unei anumite categorii sociale. Nu este singura
formă de asociere care îşi propune un asemenea obiectiv. De exemplu, asociaţiile,
fundaţiile, sindicatele etc. tot interesele anumitor categorii sociale le promovează sau le
apără. Deosebirea constă în aceea că partidul politic ţinteşte către guvernare, poziţie de pe
care poate să decidă în privinţa intereselor sau obiectivelor pentru care luptă. De pe o altă

212
Roger-Gerard Schwatzemberg, Sociologie juridică, Editions Montchrestien, Paris, 1971, p. 353, apud,
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p. 23
213
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 24.
214
Sergiu Tămaş, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 184
215
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 95.
216
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 246.

116
poziţie se poate doar influenţa actul de guvernare în sensul şi scopul ce-l urmăresc
diversele grupări sociale.
Majoritatea partidelor politice, indiferent de doctrina şi ideologia pe care-şi
fundamentează programul, se declară ca promotoare a unei formule de guvernare în
beneficiul tuturor cetăţenilor, a întregului popor, deşi se ştie şi tot mai multă lume este
convinsă de acest lucru, că doar un grup restrâns de indivizi sunt adevăraţii beneficiari ai
guvernării în situaţia în care partidul respectiv ajunge la putere. În condiţiile în care şansa
adjudecării puterii depinde de consistenţa sprijinului social, se înţelege că fiecare partid
este preocupat ca, prin discursul său politic, să surprindă orizontul de aşteptare al unui
număr cât mai mare de cetăţeni. Deşi promisiunile pe care partidele le fac în campania
electorală sunt lipsite de realism şi cetăţenii constată, ulterior, că sunt înşelaţi, totuşi
asemenea discursuri şi programe politice îşi menţin încă puterea de seducţie în rândul
multor categorii sociale.
În al doilea rând, partidul politic este o grupare ideologică. Ideologia217 se constituie
din idei, reprezentări, mituri, elaborate de mişcările politice, într-o formă mai mult sau
mai puţin sistematică, în vederea orientării comportamentului cetăţenilor în problemele
fundamentale ale dezvoltării societăţii cum ar fi modul de guvernare, natura sistemului
economic, obiectivele dezvoltării sociale ori valorile morale şi identitare ale poporului
etc. Ideologia este factorul de coeziune a grupului şi de atracţie pentru fiecare individ. Ea
îl motivează să adere la mişcare şi să se angajeze în lupta pentru promovarea în societate
a modului de guvernare pe care ideologia îl proiectează. De fapt, nu există o ideologie, ci
mai multe, în funcţie de câte moduri de administrare a facerilor publice şi de guvernare se
conturează în societate. Astfel, se disting ideologii conservatoare, liberale, socialiste,
naţionaliste etc. cu o diversitate de nuanţe şi de accente care provin din stările de spirit ce
se manifestă la nivel social sau sunt imprimate, artificial, de managerii partidelor pentru o
cât mai largă aderenţă socială.
De regulă, ideologia încearcă să explice o anumită situaţie socială nedreaptă, din
perspectiva valorilor împărtăşite de popor şi a celor care i-au marcat trecutul. Prin
stimularea unor stări emoţionale, se urmăreşte angajarea populaţiei în acţiunea pe care
partidul o întreprinde pentru reaşezarea societăţii şi revendicarea drepturilor considerate
legitime. Pentru partidul care luptă pentru putere, ideologia este factorul prin care el face
să vibreze sentimentele celor nedreptăţiţi, nemulţumiţi, frustraţi etc., să le explice cauzele
situaţiei lor nefericite, să le întărească convingerea că înlăturarea acestora este posibilă şi,
totodată, să le angajeze voinţa în acţiunea politică pe care partidul o proiectează.
Dimpotrivă, pentru partidul aflat la guvernare ideologia îşi schimbă şi îşi nuanţează rolul.
Obiectivul fiind atins, respectiv câştigarea puterii, acum se acţionează pentru
consolidarea lui. Tot prin intermediul ideologiei oamenilor li se transmite un mesaj de

217
Termenul de ideologie a fost creat de către Destutt de Tracy în 1796 cu intenţia de a elabora o ştiinţă a
ideilor, însă destul de repede ea a căpătat şi un înţeles peiorativ. Karl Marx în Ideologia germană a
caracterizat ideologia drept o conştiinţă falsă, întrucât printr-un efect similar răsturnării imaginii într-un
aparat fotografic ea dă o descriere eronată, iluzorie despre situaţia şi rolul clasei ce domină la un moment
dat societatea. Ideologia, ca interpretare deformată a realităţii sociale, reprezintă doar un aspect al
problemei. Celălalt aspect relevat de Marx constă în necesitatea resimţită de orice forţă politică, de a
elabora propria sa imagine despre lume şi rolul ei social. Prin intermediul ideologiei înţelegem o realitate
socială aşa cum este gândită de făuritorii ei (conştiinţa de clasă). Karl Mannheim în lucrarea Ideologie şi
utopie consideră că ideologia este un element constant al societăţii, iar T. Parsons conferă ideologiei o
funcţie de integrare socială. (Sergiu Tămaş op. cit., p. 128.

117
mulţumire şi de satisfacţie, sunt glorificate personalităţile şi se încearcă o justificare a
actelor de guvernare.
În al treilea rând, partidul este o asociaţie de dimensiuni naţionale. Cu mici excepţii,
toate partidele se constituie şi se organizează pe principiul unei cât mai largi reprezentări
sociale. Asta înseamnă că sunt vizate toate comunităţile, precum şi întreg teritoriul ţării.
De fapt, structura teritorială a partidului urmează organizarea administrativ teritorială a
ţării. Aceasta caracteristică este motivată de obiectivul pe care-l urmăreşte fiecare partid,
respectiv câştigarea puterii şi adjudecarea guvernării. Este nevoie, însă, pentru aceasta de
câştigarea încrederii sociale, într-un procent, dacă nu majoritar, cel puţin suficient pentru
a intra în Parlament, poziţie ce deschide alte oportunităţi de susţinere şi de realizare a
propriilor interese. De aceea, nici un segment sau categorie socială nu sunt ignorate.
Discursul politic, precum şi oferta electorală sunt astfel elaborate şi difuzate încât să
surprindă orizontul de aşteptare al maselor largi de cetăţeni, chiar dacă diversitatea
intereselor lor, precum şi multe alte aspecte de ordin economic, cultural, etnic,
demografic etc. sunt contrare şi uneori chiar ireconciliabile. Organizarea partidului pe
criterii administrativ teritoriale permite, pe de o parte, receptarea problemelor cu care se
confruntă fiecare comunitate, pentru ca acestea să fie introduse în programele şi mesajele
politice în vederea mobilizării maselor largi populare la acţiunile sale, iar pe de altă parte,
o asemenea structură se constituie într-o veritabilă bază de sprijin administrativ pentru
eventualitatea câştigării puterii de către partidul respectiv.
În al patrulea rând, partidul politic este o organizaţie cu caracter istoric. Create şi
dezvoltate în contextul realităţilor social-economice şi politice ale orânduirilor în care
acţionează, partidele sunt atestate de experienţa socială ca o categorie de bază a mişcării
istorice a societăţii, a confruntărilor politico-ideologice, exprimând, prin activităţile şi
manifestările lor, devenirea istorică a societăţii. Sistemele social-politice ale naţiunilor, în
desfăşurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare şi de activitate, de
funcţionare şi de instituţionalizare a partidelor politice, de manifestare a sistemelor
partidiste.
De aceea, partidul politic, fiind factor al sistemelor şi acţiunilor politice, apare în
ipostazele sale concrete sub înfăţişări variate şi originale. Ca urmare a determinărilor sale
obiective şi subiective, fiecare partid poartă în mod evident marca unei identităţi
distincte, individualizate prin factura şi fizionomia organizatorică şi ideologică, valoarea
morală politică şi comportamentul social-istoric. Fiind considerat factor responsabil
pentru acţiunile în care sunt cuprinse faptele şi ideile sale şi rezultatele politice ale
militanţilor şi aderenţilor săi, ale forţelor sociale pe care le reprezintă şi le animă, orice
partid apare în faţa instanţelor de judecată ale istoriei şi a opiniei publice ca un agent
pozitiv sau negativ în câmpul existenţei sociale, pe drumul devenirii umanităţii.
1.5. Funcţiile partidelor politice
Apariţia şi dezvoltarea partidelor politice au constituit şi constituie un factor necesar,
un obiectiv cu caracter progresist, deoarece ale au rolul de a atrage largi categorii sociale
la o activitate conştientă de conducere democratică a societăţii. Prin diversitatea de
programe cu care încearcă să atragă electoratul, partidele contribuie la incitarea şi
angajarea maselor în acţiuni politice, la responsabilizarea lor în privinţa actului de
guvernare, ceea ce este de natură să stimuleze progresul societăţii.
Scopul pentru care oamenii se grupează în partide comportă o diversitate de nuanţe.
Se subliniază, printre altele, că scopul fiecărui partid, cel puţin aşa cum rezultă din

118
programul său, potrivit ideologiei pe care se fundamentează, ar avea ca finalitate binele
general, asigurarea fericirii tuturor, conservarea existenţei politice a poporului,
mobilizarea tuturor forţelor de care dispune societatea pentru a stimula progresul şi
dezvoltarea etc. Desigur că asemenea realizări pot fi obţinute printr-o diversitate de
acţiuni politice pe care partidele le pot întreprinde. Însă acţiunea lor este de cea mai mare
eficienţă atunci când dobândesc puterea şi exercită nemijlocit actul de guvernare. De
aceea obiectivul major al fiecărui partid îl reprezintă câştigarea puterii. În acest sens
fiecare partid trebui să fie preocupat să dobândească vocaţia şi aptitudinea guvernării.
Pentru aceasta partidele se plasează, într-o oarecare măsură, ca intermediare, între
popor şi putere şi îşi asumă, atunci când reuşesc să cucerească puterea, conducerea
politicii naţionale. Partidele nu sunt însă simple mecanisme electorale, instrumente prin
care se captează şi se controlează energia populară. Ele se pot dovedi a fi revelatori şi
acceleratori ai fenomenelor socio-politice sau, din contra, piedici în calea proceselor de
schimbare.218
De aceea, partidele politice trebuie analizate nu doar din perspectiva rolului lor
electoral, parlamentar sau guvernamental, ci şi ca forţe sociale, capabile să pună în
mişcare masele populare. Ele nu sunt singurii actori ai vieţii sociale colective dintr-un
stat, dar sunt cei care joacă un important rol politic, tradus în termenii jocului puterii.219
Din scopul pentru care partidele se constituie şi se organizează şi din rolul ce-l joacă
în societate, rezultă şi funcţiile pe care şi le asumă şi le îndeplinesc. Doctrina s-a
pronunţat diferit asupra funcţiilor ce ar reveni partidelor politice. Astfel, dintr-o anumită
perspectivă, se consideră că un partid politic ar avea trei funcţii principale şi anume:
funcţia electorală, funcţia de control şi de orientare a organelor politice şi funcţia de
definire şi exprimare a poziţiilor politice.220 Potrivit altui punct de vedere doctrinar,
activitatea partidelor s-ar rezuma la două funcţii principale şi anume cea de a fi
intermediari între popor şi putere şi de a-şi asuma, atunci când sunt la putere,
direcţionarea politicii naţionale.221
Considerăm că activitatea partidelor este mult mai complexă şi deosebit de
importantă pentru societate şi actul de guvernare a statului pentru ca funcţiile lor să fie
exprimate într-o manieră sintetică. Tocmai de aceea, pentru a le înţelege mai bine rolul,
credem că funcţiile lor trebuie prezentate mai detaliat. Prin urmare, în concepţia noastră
acestea ar fi:
- funcţia de constituire, de organizare şi de înregistrare, potrivit prevederilor
Constituţiei şi a legislaţiei referitoare la activitatea lor; este de arătat acest lucru pentru că
fiinţarea unui partid politic se supune unor dispoziţii legale speciale, prin care se
urmăreşte, în primul rând, ca activitatea lor să nu dăuneze societăţii, să nu vizeze scopuri
contrare valorilor definitorii ale statului şi naţiunii;
- funcţia de organizare internă şi teritorială în scopul mobilizării forţelor proprii în
vederea realizării obiectivelor pe care şi le-au fixat prin documentele de constituire;
- formularea obiectivelor şi a programelor politice pe baza cărora îşi propun să
guverneze ţara în situaţia ajungerii la putere;

218
François Borella, Les partis politiques dans l’Europe des Neuf, Edition du Seuil, Paris, 1990, p. 80
219
Ioan Muraru, Elena Smina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 25.
220
R.G. Schwartzemberg, op. cit., p. 353
221
Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1972, p. 130-131.

119
 - informarea maselor de cetăţeni în legătură cu proiectele lor de guvernare precum şi
cu modalităţile şi soluţiile pe care le au în vedere pentru rezolvarea problemelor cu care
se confruntă societatea;
- atragerea populaţiei prin acţiuni de propagandă în scopul dobândirii credibilităţii
necesare accederii la putere, acţionând ca un factor de socializare politică şi de orientare a
voturilor populaţiei;
- funcţia de agregare şi articulare a intereselor populaţiei în vederea conturării unor
obiective de guvernare care să creeze satisfacţie în plan social şi să mobilizeze masele la
acţiuni pentru realizarea lor;
- elaborarea programului de guvernare, în situaţia câştigării puterii, pe baza
propriului program politic, ce a constituit oferta electorală, sau coabitarea cu programele
altor partide în cazul constituirii unor coaliţii de guvernare;
- exercitarea efectivă a guvernării, în situaţia câştigării puterii, fie în formulă
majoritară, fie în coaliţie, urmărind rezolvarea conflictelor politice şi sociale în vederea
realizării consensului în legătură cu interesele naţionale.

2. Situaţia partidelor politice din România

2.1. Scurt istoric
După cum s-a arătat, în perioada medievală, şi în ţările române au activat anumite
grupări, constituite cu scopul de a influenţa domnia şi de a obţine din partea puterii
recunoaşterea unor drepturi, pretinse de cei care le alcătuiau. Manifestările lor, în general
spontane, au avut o oarecare tentă politică, însă n-au reuşit să se stabilizeze şi să se
consolideze pentru a dobândi, chiar şi într-o etapă incipientă, caracteristicile unui un
partid politic. Procesul de cristalizare a unor grupări cu un caracter politic mai pronunţat
începe să se manifeste, în principate, în contextul revoluţiilor de la 1848. A continuat,
apoi, cu Unirea de la 1859 şi cu celelalte evenimente istorice, care au condus la
constituirea statului român modern. Opţiunile politice ce s-au afirmat şi s-au confruntat,
totodată, în contextul acestor evenimente, s-au dezvoltat, pe parcurs, ca o bază ideologică
a viitoarelor partide (conservator, liberal, ţărănist, naţional) care aveau să ocupe scena
vieţii politice româneşti aproape un secol, respectiv până în anul 1938.
Prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor
politice, din 1938, s-a stabilit că astfel de formaţiuni „care s-au constituit în vederea
propagării ideilor politice sau a realizării lor, sunt şi rămân dizolvate; nici o nouă
organizaţie politică nu va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute într-o
lege specială ce se va întocmi în acest scop”. S-a motivat, de către iniţiatorii decretului,
necesitatea unei reconcilieri naţionale, a unei perioade de linişte pe scena vieţii politice,
pentru „pacificarea spiritelor”, „revizuirea conştiinţelor” şi adaptarea la noua stare de
lucruri. Măsura a fost luată într-un moment când, presiunea evenimentelor internaţionale
se intensifica, iar criza politică internă, ce domina de mai multă vreme zona puterii,
atinsese un moment de vârf ce nu mai putea fi depăşit pe cale democratică. Manevrele şi
diversiunile întreprinse de Carol al II-lea pentru acapararea tuturor pârghiilor de putere au
adus clasa politică într-o stare accentuată de decădere, lipsind-o, astfel, de capacitatea de
a mai putea coagula vreo soluţie de ieşire din criză. Concomitent, a fost suspendată şi
constituţia şi s-a instaurat dictatura personală a regelui, cunoscută în istorie sub
denumirea de „dictatura carlistă”.

120
 După război a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, exceptându-se însă
prevederile referitoare la puterea legiuitoare. Prin urmare, activitatea partidelor politice n-
a mai avut nici o motivaţie, ştiut fiind faptul că pentru ele competiţia electorală în scopul
câştigării puterii în stat constituie, practic, raţiunea de se organiza şi de a exista.
Încercările de reconsiderare şi refacere a partidelor politice au eşuat sub presiunea
evenimentelor ce au cuprins România, imediat după război, şi care au plasat-o în zona de
influenţă sovietică. Aceasta a însemnat practic sfârşitul pluralismului politic şi a
pluriparidismului, sfârşitul anului 1947 încheind, practic acest proces. S-a impus, în
schimb, formula partidului unic, întâi muncitoresc, iar apoi comunist. Acesta avea să
domine, aproape jumătate de secol, nu numai viaţa politică dar şi statul, iar prin
acapararea tuturor pârghiilor de putere, avea să se impună asupra întregii societăţi.
Această perioadă s-a încheiat odată cu sfârşitul anului 1989. Evenimentele petrecute
la sfârşitul acestui an au reactivat pluriparidismul. În baza decretului 8/1989 s-au
organizat un număr foarte mare de partide, iniţiatorii beneficiind, pentru început, de
importante subvenţii bugetare. De fapt, aşa după cum avea să se dovedească mai târziu, o
bună parte dintre aceste grupări s-au constituit şi s-au înregistrat, nu ca să funcţioneze ca
partid, ci, pur şi simplu, doar pentru a încasa subvenţia, estimată la un milion de lei, sumă
foarte mare la timpul respectiv. Foarte puţine, dintre partidele care s-au înregistrat în
acea perioadă, au mai rămas în peisajul politic, continuându-şi activitatea în vremurile
tulburi care au trecut de la acele evenimente.
Prin legea nr. 27/1996 s-au stabilit condiţii juridice mai riguroase pentru înfiinţarea şi
înregistrarea partidelor politice. Şi acest nou regim juridic, mult mai sever decât
precedentul, a făcut ca multe partide să-şi înceteze activitatea.
În prezent, constituirea, organizarea, înregistrarea şi activitatea partidelor politice
sunt reglementate de Legea 14/2003. Aspectele referitoare la finanţarea activităţilor
desfăşurate de partidele politice, precum şi a campaniilor electorale fac obiectul unui act
normativ distinct, respectiv Legea 43/2003. S-a simţit această necesitate pentru că la
adăpostul unor operaţiuni de finanţare se ascund angajamente nelegale şi chiar împotriva
interesului naţional pe care partidele şi le asumă pentru eventualitatea câştigării puterii.
Cu toată această evoluţie contradictorie a vieţii politice din România
postdecembristă, totuşi pluripartidismul, renăscut în evenimentele tulburi ale sfârşitului
de an 1989, a devenit o realitate de necontestat, reuşind să polarizeze, în proporţii diverse
şi oscilante, opţiunile electorale ale maselor. Continuă însă să existe încă multe partide şi
asta n-ar fi o problemă, dacă această dispersie politică ar fi generată de compoziţia
eterogenă a electoratului. Dar multe partide au programe şi platforme politice
asemănătoare, multe se declară social-democrate sau de sorginte liberală, în timp ce pe
scena vieţii politice mai activează partide cu asemenea doctrine, fapt ce provoacă
confuzie în rândul electoratului.
Însă, ceea ce este mai important de observat este faptul că platformele şi programele
lor politice, oricât de viabile se declară a fi, nu reuşesc să ofere soluţii la gravele
probleme economice şi sociale cu care se confruntă ţara. Toate partidele încearcă să-şi
valorifice vocaţia puterii, însă atunci când reuşesc să-şi apropie actul guvernării nu fac
dovada că sunt în stare să rezolve problemele ţării, care, practic, s-au agravat aproape cu
fiecare legislatură.
Confruntarea politică în lupta pentru putere a derapat mult din zona dezbaterilor pe
programe şi soluţii şi, de la o etapă la alta, a căpătat accente de intoleranţă şi chiar

121
violenţă. Par extrem de actuale observaţiile făcute de P.P. Negulescu asupra climatului
politic din România, desigur, într-un alt timp istoric. „Dar mai presus de toate – spune
autorul – am dat străinătăţii o impresie penibilă de nesiguranţă, de instabilitate, de
nepricepere a gravităţii situaţiilor, dacă nu chiar de lipsă de patriotism, prin violenţa
luptelor noastre politice şi, mai ales, prin extraordinara lipsă de bună, credinţă cu care
aceste lupte au fost duse de unii din protagoniştii lor”222
Se insistă, dintr-o anumită perspectivă, pe ideea accentuării procesului de polarizare
politică, invocându-se, ca argument, caracterul pragmatic al sistemului biparditist. După
cum arată realitatea politică din România contemporană şi având în vedere multitudinea
particularităţilor ce ne deosebesc de statele unde funcţionează un asemenea sistem,
credem că perspectiva ajungerii vreodată la o asemenea formulă sunt, nu numai
îndepărtate, dar şi greu de anticipat. De altfel, am putea să ne şi întrebăm dacă
bipartidismul ar fi chiar atât de compatibil cu valorile democraţiei, având în vedere că
societatea este extrem de diversă pentru a se reuşi reprezentarea ei doar de către două
orientări politice.
2..2. Regimul juridic aplicabil partidelor politice
2.2.1. Necesitatea legiferării activităţii partidelor politice
Activitatea partidelor politice a dobândit o mare importanţă pentru ordinea
constituţională a statului, pentru prezentul şi viitorul ţării pentru ca activitatea lor să
rămână în afara legii, a unui cadru legislativ care să permită atât un control de
oportunitate asupra activităţii lor cât, mai ales, unul de siguranţă pentru valorile statului şi
naţiunii care ar putea fi puse în pericol de astfel de organizaţii.
Partidele politice şi-au sporit mult rolul în societate, ele au o mare putere de
influenţare a electoratului, iar pe baza susţinerii acestuia, îşi pot adjudeca puterea şi
guvernarea ţării. Prin urmare, ele au posibilitatea de a imprima guvernării o anumită linie
care, în mod normal şi potrivit programului cu care au câştigat alegerile, trebuie să
corespundă intereselor poporului, dar, la fel de bine, se poate întâmpla ca politica lor de
guvernare să contravină aşteptărilor electoratului şi chiar să creeze stări de pericol la
adresa unor comandamente naţionale. Din păcate, experienţa României din ultimii
douăzeci de ani, în ceea ce priveşte loialitatea faţă de ţară şi interesul naţional al multor
partide ce s-au aflat, perioade mai lungi sau mai scurte de timp, la guvernare, este foarte
bogată. Aşa că existenţa unui cadru juridic cu privire la aceste organizaţii n-ar trebui să
deranjeze pe nimeni.
Mai întâi de toate, este o necesitate, izvorâtă din esenţa statului de drept, ca
activitatea partidelor politice să fie consacrată în legea fundamentală a statului. În
concepţia clasică, partidele reprezentau un fenomen exterior constituţiei. Timpurile
moderne însă şi exigenţele actuale reclamă ca activitatea lor să fie consacrată printr-un
minim de reguli şi principii constituţionale. Constituţia trebuie să exprime juridic
scopurile partidelor politice şi coordonatele în care se pot organiza şi funcţiona.
Totodată, se cere ca aceste dispoziţii constituţionale să fie detaliate printr-o lege a
partidelor. Aici se pot stabili criteriile de organizare şi de înregistrare, reguli de
funcţionare, garanţii juridice privind actele ce le întreprind etc.
2.2.2. Dispoziţii constituţionale
Constituţia României face referiri la partidele politice în mai multe din textele sale.
Cele mai importante, în ceea ce priveşte definirea regimului constituţional în care se pot
222
P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, p. 134.

122
organiza şi funcţiona partidele politice sunt textele art. 8, care consacră pluralismul şi
cadrul constituţional general cu privire la activitatea partidelor politice şi art. 40, ce se
referă la dreptul de asociere.
Astfel, potrivit art. 8, alin. (1) „pluralismul în societatea românească este o condiţie
şi o garanţie a democraţiei constituţionale”. Fără a fi consacrat acest principiu, orice
discuţie pe tema partidelor politice rămâne lipsită de sens. Din aceste considerente, el
trebuie invocat cu prioritate. Apoi, trebuie să avem în vedere că democraţia presupune
recunoaşterea diversităţii sociale, iar această diversitate poate avea posibilitatea ca, prin
intermediul partidelor, să se exprime politic şi chiar să se regăsească în decizia politică.
La alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că „partidele politice se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei.” Am putea aprecia că acest text
constituţională surprinde, în esenţă, locul şi rolul partidului politic în viaţa statului şi în
societatea românească. Desigur, aşa cum precizează însuşi textul, condiţiile de constituire
şi activitatea, în sine, a partidelor fac obiectul unei reglementări detaliate, reglementare
care îmbracă forma legii organice şi se supune comandamentelor precizate în constituţie.
Art. 40, sub titulatura „dreptul de asociere”, consacră patru reguli fundamentale
pentru statutul partidelor politice şi anume:
a) „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte
forme de asociere.” Fără a exista o asemenea libertate, practic, partidele, precum şi
celelalte forme asociative nu s-ar putea constitui. Ele însă ar putea lua fiinţă şi în absenţa
oricăror îngrădiri a libertăţii de asociere, fără ca principiul să mai fie consacrat. Principiul
are însă o mare importanţă. În primul rând, el se constituie într-un obstacol în calea unor
îngrădiri care, în mod discreţionar, ar putea fi impuse de anumite autorităţi sau chiar de
persoane ce dispun de o anumită putere, economică sau de altă natură, asupra altora. În al
doilea rând, textul constituţional se opune şi unei asocieri forţate, împotriva voinţei şi
orizontului politic al persoanei. Deşi s-a depăşit de mult climatul social al partidului unic,
când calitatea de membru era râvnită, nu pe considerente ideologice, ci din nevoia
promovării sau a dobândirii unor privilegii, totuşi asemenea practici sunt prezente şi
astăzi la multe partide, mai ales din cele care-şi dispută alternanţa la guvernare. În aceste
condiţii „libertatea de asociere” rămâne un principiu constituţional tot mai lipsit de
conţinut.
b) „Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a
integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.” Valorile consacrate de
acest text sunt fundamentale pentru existenţa statului, pentru ordinea, stabilitatea şi
climatul de siguranţă, bunăstare şi progres în care vrea poporul să trăiască. De aceea ele
sunt apărate şi prin îngrădirea constituţională a riscurilor pe care anumite partide şi
organizaţii le-ar prezenta pentru integritatea lor. În mod deosebit partidele politice, dacă
ar atenta împotriva acestor valori, ar prezenta un mare pericol, atât prin puterea de
influenţă ce o au asupra maselor şi posibilitatea de a-şi masca asemenea acţiuni,
prevalându-se de libertăţile democratice şi dreptul de a obstacula ingerinţele autorităţilor
în activitatea lor, cât şi prin şansele pe care le au de a ajunge la putere, poziţie de pe care
ar putea întreprinde cu multă uşurinţă acţiuni antistatale.

123
 c) „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membri activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică.” Motivul pentru care categoriile profesionale indicate
în text, precum și cele ce se stabilesc prin lege organică sunt lăsate în afara activismului
politic, iar pentru ele nu este operabil principiul libertății de asociere, constă în
importanța pentru stat și societate a responsabilităților cu care sunt investite și care
reclamă, drept garanție, situarea lor pe o poziție de neutralitate și independență. Se
impune ca acest principiu să fie invocat cu mai multă fermitate, deoarece se constată că
ingerința partidelor în structurile administrative ale statului a devenit extrem de agresivă
și, în acealași timp, paralizantă pentru operativitatea și eficiența actelor pe care acestea
din urmă le întreprind. Trebuie, însă, să remarcăm că, deși, oficial, persoane din aceste
categorii nu sunt înregimentate politic, totuși dependența funcțiilor lor de factorul politic
s-a accentuat în ultimii ani, cu repercursiuni foarte grave asupra funcționării statului de
drept. Numai dacă avem în vedere, de exemplu, că cei nouă judecători ai Curții
Constituționale sunt numiți de autorități constituite pe linie politică, putem să intuim că
independența lor nu este una suficint de garantată.
d) Asociațiile cu caracter secret sunt interzise. Pentru regimul juridic în care trebuie
să se încadreze activitatea partidelor politice și această precizare este importantă. Viața de
partid trebuie să fie una la vedere și supusă, în limite rezonabile și din stricte considerente
de siguranță națională, controlului public. Acest text constituțional trebuie să-l
interpretăm în coroborare cu cele analizate mai sus. Pentru a avea garanția ca în ceea ce
privește funcționarea unui partid se respectă principiul libertății de asociere, că activitatea
unui partid nu pune în pericol valorile ce țin de siguranța națională a statului și că nici nu
se produc ingerințe nepermise în funcționarea autorităților publice și că acestea se
situează pe o poziție de echidistanță politică, trebuie ca partidul să parcurgă toate
procedurile legale de înființare. Constituirea lui în alte condiții dă naștere unei asociații
clandestine care se supune altui tratament juridic.
2.2.3. Legea partidelor politice nr. 14/2003
Noţiunea legală de partid politic. Legea partidelor politice realizează, în baza
regulilor şi principiilor constituţionale analizate mai sus, o reglementare detaliată cu
privire la constituirea, organizarea şi funcţionarea partidelor politice în România.
În primul rând, legea defineşte partidele ca asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor
români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor
politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie, asociaţii ce sunt persoane
de drept public. Stabilind funcţiile partidelor, legea arată că acestea promovează valorile
şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuind la formarea opiniei publice şi
încurajând participarea acestora la scrutine. De asemenea, participă cu candidaţi la alegeri
în vederea constituirii autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte scopul pentru care se constituie, sunt admise, potrivit legii, numai
partidele care acţionează în respectul suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale. Sunt
interzise partidele care, prin statul, programul, propaganda pe care o fac sau prin orice
alte activităţi ce le organizează, aduc atingere valorilor ce definesc statul român, sunt
asociate la organizaţii internaţionale care nu recunosc aceste valori sau care nu
îndeplinesc procedurile legale de funcţionare. Li se interzice, de asemenea, partidelor

124
politice să constituie formaţiuni militare şi paramilitare sau să organizeze şi să desfăşoare
activităţi de acest gen.
Reguli privind calitatea de membru de partid. Calitatea de membru al unui partid
politic o pot avea numai cetăţenii români cu drept de vot. Precizarea este necesară
deoarece partidul se constituie cu scopul de a activa în spaţiul public şi de a accede la
guvernarea ţării, drept recunoscut doar cetăţenilor români cu drept de vot. Condiţia
dreptului de vot se impune deoarece este firesc ca ceea ce i se cere unui cetăţean pentru a
i se recunoaşte acest drept, cu atât mai mult acest standard minim trebuie să-l
îndeplinească şi cel care aderă la un partid politic.
Legea dezvoltă textul constituţional referitor la interdicţia ca anumite categorii de
funcţionari să facă parte din partidele politice. Explicaţiile s-au dat mai sus.
Un cetăţean român nu poate face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe
partide politice. În mod firesc, o asemenea interdicţie nici n-ar mai fi trebuit introdusă în
lege. Partidele se constituie pe criterii ideologice şi îşi fundamentează programul pe o
bază doctrinară. Considerând că intrarea într-un partid oarecare este motivată de
împărtăşirea ideologiei acelui partid, deosebită, desigur, de a altor partide, nu se poate
întâmpla ca o persoană să adere, în acelaşi timp, la două sau mai multe ideologii diferite
şi uneori aflate chiar în opoziţie.
Omul, prin educaţia lui, prin cultura lui, prin tradiţiile familiei din care provine, prin
ocupaţie şi starea materială pe care o are şi, nu în ultimul rând, prin viziunea ce şi-o
formează despre viitorul comunităţii din care face parte şi, la o scară mai mare, al naţiunii
şi al lumii, împărtăşeşte o anumită ideologie. Aceasta îl motivează să adere şi să activeze
în partidul cu care el este compatibil din acest punct de vedere. Din păcate, în scurta
experienţă democratică a vieţii de partid din România contemporană, partidele s-au
constituit mai mult pe interese egoiste şi extrem de puţin pe baze ideologice. Din această
cauză, multe dintre ele nici nu-şi merită titulatura de partid. Mai mult li s-ar potrivi cea de
clică223 sau de facţiune.224 Întrucât calitatea de membru al unui partid, în cele mai dese
cazuri, nu are suport ideologic, destul de frecvente sunt trădările şi migraţiile politice.
Grav este faptul că, de cele mai multe ori, acestea au loc atunci când persoana în cauză se
află într-o funcţie publică eligibilă, dobândită cu sprijinul partidului pe care, ulterior, îl
părăsesc. Un asemenea gest poate fi considerat şi ca o ofensă adusă electoratului
respectiv.
Legea mai precizează că nu există nici un privilegiu sau îngrădiri legate de calitatea
de membru de partid. S-ar înţelege din analiza acestui text că oamenii se asociază şi
constituie partide politice dintr-un sentiment de dăruire pentru binele comunităţii, de
devotament faţă de popor şi naţiune, dintr-un spirit de sacrificiu pentru ceilalţi. Este un
mod idealist de a vedea lucrurile. De aceea, credem că precizarea cu privire la
interzicerea privilegiilor, tocmai pentru faptul că devine ridicolă în raport cu realitatea

223
Grup de persoane care se unesc în vederea unui scop reprobabil (Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii
române, Editurile ARC şi GUNIVAS, Bucureşti, 2007, p. 381)
224
„Prin facţiuni se înţeleg, de obicei, grupările de cetăţeni care nu-şi recunosc reciproc legitimitatea şi, prin
urmare, îşi tăgăduiesc, mai mult sau mai puţin absolut, dreptul la existenţă, din punct de vedere politic.
Grupările de acest fel tind să dobândească sau să păstreze puterea prin oprimarea sau suprimarea
adversarilor. Aceşti adversari sunt consideraţi, de regulă, nu ca fiind cetăţeni, care urmăresc , în fond,
acelaşi scop – întărirea şi dezvoltarea patriei comune – şi sunt numai de altă părere cu privire la mijloacele
de utilizare, ci ca duşmani care trebuie nimiciţi sau, cel puţin, readuşi la neputinţă.” (P.P. Negulescu,
Partidele Politice, Editura Garamond, p. 56)

125
politică actuală, nici n-ar fi trebuit introdusă în lege, mai ales că, juridic, ea nici nu poate
fi susţinută.
Îngrădirile referitoare la calitatea de membru de partid, deşi, prin lege, ele sunt
interzise, totuşi, aşa cum s-a arătat mai sus, la analiza textului constituţional, ele se
manifestă destul de frecvent. Mai ales, partidele aflate la putere nu rezistă, din păcate,
tentaţiei de a-şi folosi oportunităţile guvernării pentru a-şi întări şi consolida poziţia pe
eşicherul politic. În loc să-şi canalizeze energia pentru a-şi realiza programul cu care au
câştigat alegerile, sunt mai mult preocupate, în afară de satisfacerea propriilor interese şi
ale clientelei lor politice, să submineze forţa şi autoritatea celorlalte partide. Printre altele,
se folosesc, din plin, de pârghiile administrative pentru a le racola membrii aflaţi în
funcţii publice, sau pentru a le submina sprijinul pe care l-au câştigat din partea
cetăţenilor. Întrucât îngrădirile cu privire la calitatea de membru de partid, în afara celor
justificate şi legal stabilite, vin în contradicţie cu libertatea de asociere, cu alte drepturi
recunoscute omului în lumea civilizată de astăzi şi, nu în ultimul rând, cu principiile şi
regulile statului de drept, se impune o atitudine mai fermă faţă de asemenea practici şi,
totodată, un regim mai sever de sancţionare.
În opoziţie cu asemenea practici este şi interdicţia constrângerii unei persoane pentru
a adera la un anumit partid politic despre care, de asemenea, argumentele au fost
prezentate la analiza textului constituţional.
După cum se observă, toate regulile care privesc calitatea de membru de partid,
respectiv, libertatea de asociere, calitatea de cetăţean, condiţia dreptului de vot, interdicţia
de a face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe partide politice, ilegalitatea
îngrădirilor, cu excepţia celor justificate şi legal stabilite, excluderea privilegiilor etc.,
prin legăturile lor de complementaritate, alcătuiesc un statut unitar. Prin urmare, în
această formulă, el trebuie receptat, mai ales în practica partidelor politice. Aceasta
pentru că multe partide reclamă abuzurile altora, trecându-le, în schimb sub tăcere pe cele
proprii.
Organizarea partidelor politice. Potrivit legii, partidele politice se organizează şi
funcţionează numai pe criteriul administrativ-teritorial. Regula este în consonanţă cu
cerinţa constituţională potrivit căreia partidul trebuie să acţioneze în respectul unităţii şi
integrităţii teritoriale a statului. Dacă s-ar admite constituirea lor şi pe criterii regionale
sau provinciale, inevitabil programul şi politica ce ar promova-o ar stimula curente
separatiste.
Întrucât partidele se organizează ca persoane juridice ele trebuie să aibă elementele
de identificare şi de funcţionare specifice unui asemenea subiect de drept. Astfel, legea
cere ca fiecare partid să aibă denumire integrală, denumire prescurtată, semn permanent,
sediu şi patrimoniu propriu. Denumirea şi semnele utilizate nu pot reproduce sau
combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale organelor
internaţionale ori ale cultelor religioase. Partidele membre ale unor organizaţii politice
internaţionale pot utiliza însemnele acestora, aşa cum sunt sau într-o combinaţie
specifică.
Legea cere, de asemenea, ca partidele să aibă statut şi program politic propriu.
Statutul partidului trebuie să includă: denumirea integrală şi prescurtată a partidului,
însemnul utilizat, locaţia sediului, obiectivele politice pe care urmăreşte să le
înfăptuiască, condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a intra în
rândurile partidului şi procedura primirii, drepturile şi îndatoririle membrilor, sancţiunile

126
ce li se pot aplica, procedura alegerii organelor de conducere, atribuţiile şi răspunderile
acestora, sursele de finanţare a partidului şi modul de gestionare ale acestora etc.
Înregistrarea partidelor politice. Pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, partidele
politice trebuie să se înregistreze, operaţiune ce intră în sarcina Tribunalului Bucureşti.
Înregistrarea are ca scop, în primul rând, dobândirea de către partid a statutului de
persoană juridică, respectiv de subiect de drept autonom, calitate ce-i permite
funcţionarea şi intrarea în relaţii specifice activităţii sale, iar, în al doilea rând, efectuarea
controlului de legalitate asupra modului de constituire şi a obiectivelor ce urmăreşte să le
înfăptuiască.
Prin urmare, pentru realizarea acestui scop partidul trebuie să depună la instanţa
indicată actele care atestă că se constituie şi funcţionează în conformitate cu Constituţia şi
legislaţia în vigoare. Este vorba de următoarele acte: cererea de înregistrare; statutul şi
programul; actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin
25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe ale ţării, dar nu mai puţin
de 700 în fiecare judeţ, însoţită de o declaraţie autentificată a conducătorilor organului
executiv al partidului privind autenticitatea semnăturilor; listele membrilor partidului din
organizaţiile judeţene sau a Municipiului Bucureşti, necesare pentru operaţiunea de
înregistrare care vor cuprinde: numele, iniţiala tatălui, prenumele, anul naşterii,
domiciliul, actul de identitate, semnătura; o declaraţie referitoare la sediul şi patrimoniul
partidului; dovada deschiderii contului bancar.
Cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul organului executiv al
partidului politic şi de cel puţin trei membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă. Ea se
afişează la sediul Tribunalului timp de 15 zile şi se face publică într-un ziar central de
mare tiraj. Examinarea cererii se face în şedinţă publică cu participarea procurorului.
Pronunţarea trebuie să se facă în cel mult 15 zile de la expirarea termenului de afişare.
Împotriva decizie Tribunalului se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti,
în termen de 5 zile de la comunicare. Curtea are obligaţia de a examina contestaţia în
termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea acesteia. Decizia Curţii de Apel este
definitivă şi irevocabilă. Partidul politic se poate înscrie în Registrul partidelor politice la
Tribunalul Bucureşti, iar decizia de admitere se publică în Monitorul oficial al României,
Partea a IV-a.
În situaţia în care partidul îşi modifică statutul sau programul politic, şi acestea
trebuie supuse controlului de legalitate şi, prin urmare, trebuie şi ele înregistrate. De
asemenea, în fiecare an preelectoral este obligat să actualizeze listele de membri.
Partidele politice îşi evaluează permanent şansele de a intra în parlament şi apoi de a
putea participa la guvernare. Este raţiunea de a fi şi de a funcţiona a fiecărui partid. Pe
scena vieţii politice, evoluând mai multe partide, aşa cum este şi cazul României, se
produce, în mod inevitabil, o dispersie a voturilor şi cu cât aceasta este mai mare cu atât
se reduc şansele de realizare a acestui obiectiv. Una dintre soluţiile la care recurg
partidele pentru a-şi spori şansele electorale constă şi în constituirea de alianţe. Alianţele
au un regim juridic special, ele se realizează numai între partide, printr-un protocol şi se
înregistrează, de asemenea, la Tribunalul Bucureşti. Protocolul de constituire trebuie să
cuprindă denumirea, însemnul, partidele politice aliate, obiectivele alianţei, modul de
organizare, factorii de decizie. În situaţia în care alianţa se prezintă cu liste comune în
alegeri, candidaţii trebuie să fie membri ai unuia dintre partidele ce fac parte din alianţă.

127
 Se mai pot constitui şi forme mixte de asociere. De exemplu, partidele politice pot
intra în alianţă cu asociaţii şi formaţiuni nepolitice, legal constituite, cu scopul promovării
unor obiective comune. Protocolul de constituire, cuprinzând, în general, aceleaşi date, se
înregistrează, de asemenea la Tribunalul Bucureşti.
Încetarea activităţii partidelor politice. Partidul politic îşi poate înceta activitatea pe
cale voluntară (reorganizare, absorbţie de către alte partide, autodizolvare) sau ordonată.
Dizolvarea poate fi decisă pe cale judecătorească sau de către Curtea Constituţională
pentru inactivitate sau pentru încălcarea prevederilor legale de organizare şi funcţionare.
Partidul se consideră că este în inactivitate în situaţia în care nu desemnează candidaţi,
singur sau în alianţă, în două campanii electorale legislative succesive, în cel puţin 18
circumscripţii, sau nu a ţinut nici o adunare generală timp de 5 ani. În toate cazurile
încetarea activităţii unui partid politic este constatată de Tribunalul Bucureşti.
Finanţarea partidelor politice. Finanţarea nu este o problemă exclusiv a partidelor
politice. Pentru a câştiga puterea, partidele politice intră într-o competiţie extrem de dură,
care necesită importante resurse financiare. Însă, sursele lor de provenienţă pot ascunde
obligaţii ilegale sau chiar împotriva interesului naţional, pe care partidul se angajează să
le satisfacă dacă va câştiga puterea. Pe de altă parte, prezenţa unor astfel de surse de
finanţare într-o competiţia electorală face ca şansele să devină inegale între competitori,
situaţie care contravine regulilor democraţiei. Se întâmplă, deci, ca tocmai cei care
comunică sincer cu electoratul, în limita resurselor modeste de care dispun, să nu aibă
prea mari şanse de reuşită în faţa celor care fac mari investiţii în logistica electorală,
precum şi într-o serie întreagă de operaţiuni, de regulă nelegale, pentru a seduce
electoratul. Cel puţin experienţa României demonstrează din plin că aşa stau lucrurile.
De aceea sunt pe deplin justificate preocupările de a fi supuse controlului operaţiunile
de finanţare a partidelor. Potrivit actualului cadru legislativ (Legea 43/2003 privind
finanţarea partidelor politice), sursele de finanţare ale unui partid provin din cotizaţii ale
membrilor de partid, donaţii şi legate, venituri din activităţi proprii şi subvenţii de la
bugetul de stat.
Regulile privind donaţiile sunt de strictă interpretare. Astfel, donaţiile primite de un
partid politic într-un an nu pot depăşi 0,025 din veniturile bugetului de stat pe anul
respectiv. Donaţiile primite de la o persoană fizică într-un an pot fi de până la 200 de
salarii de bază minime brute pe ţară. Donaţiile primite de la o persoană juridică într-un an
pot fi de până la 500 de salarii de bază minime brute pe ţară. Persoanele juridice sunt
obligate ca la data efectuării donaţiei să aibă achitate integral toate datoriile faţă de
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
Prin lege, sunt interzise donaţiile făcute de vreo autoritate sau instituţie publică, ori
de o societate comercială, regie autonomă sau altă organizaţie cu capital integral sau
majoritar de stat, ori de sindicate, asociaţii şi fundaţii. Interdicţia priveşte, în primul rând,
partidele beneficiare, care sunt obligate să nu accepte donaţii din partea subiectelor
expres nominalizate în lege. Această interdicţie are justificări diferite, în funcţie de
calitatea organizaţiei de la care nu trebuie să se accepte donaţia. Astfel, în cazul celor
care gestionează capital de stat sau sunt finanţate de la bugetul statului, raţiunea
interdicţiei pleacă de la faptul că sursa donaţiei fiind bugetul de statul, acesta are o
destinaţie precisă şi este supus unui regim special de gestiune. Apoi, în condiţiile legii,
partidele parlamentare beneficiază de subvenţii de stat. O modalitate de finanţare, având
ca sursă bugetul de stat, n-ar face altceva decât să deschidă calea unor ingerinţe şi

128
presiuni asupra autorităţilor publice, împiedicându-le să-şi păstreze neutralitatea.
Asociaţiile, fundaţiile şi sindicatele sunt organizaţii nelucrative, deci neproducătoare de
profit. Ele îşi finanţează activităţile din diverse contribuţii. Deci ar fi nefiresc ca la rândul
lor să finanţeze, prin donaţii, partidele politice. Apoi, aceasta ar putea deveni şi o cale
pentru realizarea unor finanţări mascate.
Nu li se permite, de asemenea, partidelor nici să beneficieze de anumite servicii din
partea organizaţiilor enumerate mai sus. Interdicţia are în vedere, în primul rând,
limitarea posibilităţilor ca partidul aflat la putere sau pe o poziţie dominantă pe eşicherul
politic să fie avantajat într-o competiţie electorală, tocmai ca beneficiar al unor astfel de
servicii. Însă, aceste interdicţii, din câte se observă, nu produc nici un fel de efecte şi
aceasta pentru că, de mai mulţi ani, s-a generalizat practica subordonării structurilor
administrative ale statului de către partidele aflate la putere. Prin urmare, autorităţile
publice nu se mai pot opune solicitărilor abuzive ce vin din partea acestor partide.
Legea mai interzice şi donaţiile de provenienţă străină, respectiv cele făcute de alte
state, diferite organizaţii străine sau internaţionale, ori de către cetăţeni străini. Fac
excepţie doar donaţiile constând în bunuri materiale necesare activităţii politice, pe care
partidele le primesc de la organizaţiile internaţionale la care sunt afiliate ori de la partide
şi formaţiuni politice străine cu care sunt în relaţii de colaborare. Din categoria acestor
bunuri se exceptează materialele de propagandă electorală. Nici acest text de lege n-are
vreo eficienţă în conduita partidelor politice şi aceasta pentru că este redactat destul de
confuz. Astfel, partidul are permisiunea să primească din străinătate materiale necesare
activităţii politice, însă nu din categoria celor de propagandă electorală. Pe ce criterii s-ar
putea deosebi cele două categorii de bunuri!? Însă, interdicţia finanţării partidelor din
surse externe este foarte importantă pentru că pe această cale partidul poate fi constrâns,
în situaţia ajungerii la putere, să avantajeze state sau organizaţii străine în raporturile cu
statul român.
Partidele se pot finanţa şi din surse proprii. Acestea pot rezulta din editarea de
publicaţii, organizarea de întâlniri şi seminarii cu tematică politică, economică sau
socială, acţiuni culturale, sportive, distractive, servicii interne, închirierea spaţiilor proprii
pentru conferinţe şi acţiuni social culturale, dobânzi bancare, precum şi din înstrăinarea
bunurilor din patrimoniu, dar numai după cinci ani de la primire.
Controlul asupra operaţiunilor de finanţare a partidelor politice, precum şi a
cheltuielilor pe care acestea le fac în campaniile electorale întră în sarcina Curţii de
conturi.
Cadrul legislativ privitor la finanţarea partidelor politice, din câte se constată, este
total ineficint. Legea este adoptată pentru ca să ne înscriem şi noi, măcar formal, în
rândul ţărilor civilizate, să pretindem şi noi c-am fi stat de drept. Practic însă, această
delicată problemă, respectiv finanţarea partidelor politice, nu poate fi supusă, deocamdată
în România, vreunui control de autoritate. Cine să-l facă? Care autoritate? Când se ştie că
toate sunt aservite politic. Oricine poate constata decalajul uriaş dintre cheltuielile pe care
le fac unele partide în campania electorală şi sumele derizorii pe care le comunică
autorităţii de control. A fost pus vreodată cineva să justifice diferenţa?

129
130
 Capitolul VII
Sistemul electoral
1. Guvernământul reprezentativ
Pentru a trata problema sistemului electoral este nevoie să stabilim, mai întâi, câteva
repere ale guvernământului reprezentativ, deoarece tocmai această modalitate de
exercitare a puterii într-un stat constituie temeiul organizării de alegeri prin care cetăţenii
îi desemnează pe cei care vor administra, pentru o anumită perioadă de timp, afacerile
publice.
Din timpurile imemorabile ale istoriei şi până în zilele noastre omenirea a dovedit o
preocupare permanentă faţă de organizarea şi conducerea politică a structurilor ei
comunitare. Chiar dacă această preocupare a fost, datorită caracteristicilor variabile ale
raporturilor de putere, a factorilor de conjunctură şi a nivelului de maturitate pe care
societatea l-a atins la un moment dat, mai intensă sau mai slabă, ea n-a înregistrat,
practic, niciodată discontinuităţi, înscriindu-se, desigur, cu oscilaţii evidente, pe linia
unei evoluţiei totuşi ascendente.
Starea de insatisfacţie, aproape permanentă, faţă de modul cum este guvernată
societatea, a constituit în decursul timpului un factor incitant pentru gândirea şi practica
politică, stimulând-o să identifice formule mai adecvate şi mai viabile în raport cu
exigenţele pe care omenirea le-a promovat pe fiecare treaptă a evoluţiei şi dezvoltării sale
istorice. Aspiraţiile către un guvernământ mai bun pot fi considerate ca o constantă
socială, iar ca mod de concretizare tendinţa a fost, în esenţă, cam aceeaşi în toate
timpurile, respectiv promovarea unor structuri şi raporturi de putere în care să prevaleze
voinţa celor mulţi, considerată ca o garanţie pentru binele comun şi echilibrul social225.
O asemenea formulă a primit numele de democraţie devenind, mai ales, pentru
gândirea politologică dar şi pentru practica politică o temă de mare interes.
Avându-şi, etimologic, originea în cuvintele greceşti demos (popor) şi kratos
(putere), democraţia, ca mod de organizare şi funcţionare a sistemului politic, s-a
întemeiat, cel puţin teoretic, pe dreptul poporului de a se guverna pe sine însuşi, nucleul
ei constând, deci, în suveranitatea poporului.
Începuturile sale, atât teoretice cât şi practice, se regăsesc în antichitate. Un
guvernământ cu tendinţe democratice, cel puţin după cum s-a pretins, s-a practicat în
Atena. Aici, cetăţenii se adunau pentru a discuta propunerile privind legile şi alte aspecte
ale vieţii cetăţii. Participarea cetăţenilor la viaţa publică era una directă, nemijlocită, şi ea
nu se limita doar la ţinerea de adunări ci şi la ocuparea de funcţii oficiale un timp limitat
şi odată în viaţă.
Acestea sunt, însă, aspecte, mai mult, de imagine ale aşa zisului guvernământ
democratic, pentru că, în realitate, multe din practicile politice ale vremii erau de natură
să-i contrazică esenţa conceptuală şi definitorie. Astfel, în primul rând, demosul era
limitat la un număr mic de cetăţeni, fiind, astfel, excluse de la viaţa politică largi
categorii ale populaţiei. Apoi, în adoptarea hotărârilor politice un rol decisiv îl aveau

225
M. Cernencu, C. Ciurea, E. Negru, O. Serebrian, Alegerile într-o societate democratică, Chişinău, 2001,
p. 26

131
legăturile familiale şi de prietenie. În felul acesta se ajungea la conflicte şi acte de
corupţie între marile familii aristocratice. Adversarii puteau fi înlăturaţi de la viaţa
politică şi prin practica ostracizării, de regulă, pe timp de 10 ani226. Poate că şi din aceste
motive, în gândirea politologică a antichităţii, democraţia a fost privită şi cu neîncredere,
fiind considerată, uneori, ca formă convenţională de guvernământ iar alteori ca formă
coruptă a cârmuirii populare. Platon, de exemplu, o asocia cu subordonarea raţiunii faţă
de pasiune227, iar Aristotel o identifica cu lipsa de moderaţie, considerând-o drept sursă
de tulburări şi de acte politice nechibzuite228.
Modelul ideal de cârmuire conturat în gândirea politologică a antichităţii, cel puţin
aşa cum transpare el din scrierile reprezentative ale epocii, se fundamenta pe o constituţie
mixtă în care cârmuitorii şi poporul trebuiau să se subordoneze virtuţii şi legii sau,
eventual, unii altora, printr-un sistem de limitări reciproce. Un asemenea sistem situa
domnia virtuţii şi a legii deasupra oamenilor. Monarhii, pentru a deveni virtuoşi, trebuiau
călăuziţi de cumpătare şi conduşi de lege, iar adunările aristocratice sau democratice,
pentru a nu deveni corupte, trebuiau să se supună moderaţiei şi raţiunii.229
În tradiţia politică modernă, născută în timpul Renaşterii, democraţia este considerată
ca o formă pură de guvernământ, ce putea fi introdusă fără riscuri în arta guvernării, însă
numai ca o componentă a unui sistem republican mixt230. J.J. Rousseau, considerat ca
fiind unul dintre cei mai mari teoreticieni timpurii ai democraţiei231, făcea deosebire între
un suveran democratic (răspunzător de edictarea legii fundamentale) şi un guvernământ
democratic (răspunzător de aplicarea curentă a legilor scrise). Dacă în privinţa celui
dintâi, o asemenea cerinţă ar fi realizabilă, în schimb, pe cel de-al doilea, Rousseau îl
considera cu neputinţă, fiind, după el, „o formă de guvernare mai potrivită pentru îngeri
decât pentru oameni”232. În opoziţie cu ideea cârmuirii regale, ca o prerogativă naturală
sau ereditară, Rousseau vede totuşi posibilă o guvernare democratică însă numai în
măsura în care ea se fundamentează pe un contract social.
Începând cu secolul al XVII-lea, dat fiind faptul că teoria şi practica politică se
concentrează tot mai mult asupra lărgirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, între care
votul universal este văzut ca o condiţie a egalităţii naturale dintre toate fiinţele omeneşti,
aşa cum se preconizase în tradiţia contractului social, democraţia devine un etalon după
care sunt judecate diferitele regimuri politice, depăşindu-şi condiţia de a fi doar o simplă
formă de guvernământ. Mai mult decât atât, pe considerentul că ar fi modalitatea cea mai
fidelă de reprezentare a intereselor populare, ea a început să fie însuşită de fel de fel de
curente şi mişcări politice care îşi arogă dreptul de a lupta în numele „celor mulţi”.
Astfel, odată cu intensificarea luptei pentru independenţă a popoarelor din colonii,
democraţia începe să fie identificată cu dreptul la autodeterminare colectivă şi nu cu o
autoguvernare reală. Prin urmare, chiar şi atunci când nou-formatele lor guverne

226
Max. Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti, 1992, p. 46.
227
Platon, Opere V (Republica),Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 82.
228
Aristotel, Politica, traducere de Elena Bezdechi, Editura Antet, Oradea 1996, p. 198.
229
Alexandru Zavtur, Valeriu Moşneaga, Gheorghe Rusnac, Puterea Politică şi conflictul social (studiu
istorico-politologic), Chişinău, 1999, p. 5 şi urm.
230
Niccolo Machiavelli, Principele, traducere de N. Luca, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 98;
Montesquieu (Charles-Louis), Despre spiritul legilor, Bucureşti, 1964, p. 64.
231
L. Zăpîrţan, Doctrine politice, (cu privire la puterea politică în contextul contribuţiilor doctrinare privind
democraţia), Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1994, p. 48.
232
Jean-Jacques Rousseau, Du Contract social, Gallimard, Paris, 1964, p.112

132
interioare nu erau democratice, naţiunile respective se declarau totuşi democraţii sau
republici populare.
Este de observat, de asemenea, că începând cu epoca modernă democraţia îşi
lărgeşte, conceptual, problematica de interes. De aici înainte ea nu se mai rezumă
exclusiv la spectrul politic, ci tinde să imprime şi altor domenii de activitate umană un
mod de conducere şi organizare democratică. Astfel, printre altele, în sfera ei de
preocupări a intrat şi problematica socio-economică privind producţia, repartiţia,
proprietatea şi structura de clasă a societăţii. O asemenea extindere a făcut ca în gândirea
şi practica politică să se afirme mai multe tipuri de democraţie.
De exemplu, „democraţiile populare” din lumile a doua şi a treia îşi declară
legitimitatea democratică în limbajul economiei, punând accent pe modurile lor egalitare
de proprietate asupra capitalului, de producţie şi repartiţie, pe promovarea planificării
naţionale. Ele, însă, ignoră sau chiar denigrează rolul sistemelor electorale pluripartinice,
precum şi drepturile cetăţeneşti politice şi juridice.
În schimb, aşa cum se subliniază în literatura politologică233, democraţiile
occidentale, păstrând limbajul juridic şi politic tradiţional, pun mai mult accent pe
drepturile electorale şi civice, pe libertatea şi egalitatea şanselor în disputa politică, pe
existenţa şi funcţionarea pluripartidismului ca fundament pentru o societate democratică.
Aceste democraţii ar fi mai puţin interesate de domeniul economic, iar atunci când
asocierea cu economia este totuşi inevitabilă, accentul cade pe asocierea principiului
libertăţii, ce domină piaţa privată, cu libertatea unui regim politic democratic.
Credem că, atâta vreme cât problemele economice vor continua să domine viaţa
politică a unei societăţi, indiferent cât este sau nu de democratică, o asemenea manieră de
tratare a problemei democraţiei este nerealistă. Cum s-ar putea crede că guvernământul
din aceste state ar fi mai puţin interesat de economie cât timp discursul şi programul
politic sunt puternic impregnate cu problematica economică ce preocupă societăţile
respective ? Din contra, organizarea şi funcţionarea economiei pe baza regulilor pieţei
sunt mult mai compatibile cu principiile democratice, acestea, dovedindu-se a fi eficiente
şi în conducerea structurilor economice private. Deci, asocierea democraţiei cu economia
sau implementarea mecanismelor democratice în organizarea şi funcţionarea structurilor
economice este nu numai un lucru firesc dar şi absolut necesar.
Există două forme de guvernare democratică, respectiv directă şi reprezentativă.
Democraţia directă reprezintă un sistem de guvernare în care deciziile de interes public
sunt luate direct de populaţie. Pentru a fi, însă, posibilă participarea întregii populaţii la
procesul decizional ar fi necesare, în primul rând, o logistică şi un anumit sistem de
organizare, care să permită consultarea fiecărui individ în orice problemă de interes
public. Apoi s-ar cere, din partea lor, şi un anumit spirit civic şi un minim de cultură
politică, fără de care nu s-ar putea delibera în cunoştinţă de cauză, în aşa fel încât decizia
care se adoptă să fie cea mai potrivită pentru satisfacerea interesului public urmărit.
Având în vedere aceste cerinţe, s-ar putea practica anumite forme de democraţie
directă doar la nivelul unor comunităţi reduse ca număr şi situate pe spaţii geografice de
dimensiuni mici.
La nivel naţional forma tipică de democraţie directă este referendumul, prin care
puterea politică se adresează direct poporului, fără intermediari, pentru a-l consulta în
probleme majore care îi angajează propriul destin cum ar fi adoptarea Constituţiei,
233
C.B.Macpherson, Democratic Theory, Oxford, Clarendon Press, 1973, Apud, Blackwell Op. cit. p.157.

133
alegerea formei de guvernământ, autodeterminarea ca stat sau naţiune etc. Dat fiind, însă,
faptul că un referendum necesită mari eforturi organizatorice şi logistice (materiale şi
financiare), la o asemenea procedură ar fi contraproductiv să se recurgă pentru fiecare
decizie ce priveşte afacerile publice.
Apoi, este de subliniat că dacă liniile directoare privind politica internă şi externă a
ţării ar putea fi hotărâte prin referendum, în schimb, actele decizionale în vederea
înfăptuirii acestor obiective nu pot fi duse la îndeplinire decât de autorităţile statului,
situaţie în care democraţia directă încetează să mai funcţioneze, locul ei fiind luat de
cealaltă formă şi anume democraţia reprezentativă.
Democraţia reprezentativă, spre deosebire de cea directă, presupune o formă de
organizare politică în care poporul îşi manifestă voinţa prin intermediul unor
reprezentanţi aleşi. Exponenţii acestei forme de guvernământ atrag atenţia că populaţia
unei ţări poate avea o idee clară asupra scopurilor ce o antrenează în viaţa publică, în
schimb, în ceea ce priveşte mijloacele necesare pentru a le realiza, ideile sale ar fi
imprecise. Prin urmare, s-ar justifica încredinţarea acestor sarcini unor reprezentanţi
dintre „cei mai luminaţi” cetăţeni234.
Ca formă de guvernământ specifică epocii moderne, democraţia reprezentativă este
totuşi rezultatul dezvoltării unor instituţii medievale, putând fi citate cu titlu de exemplu
adunările conduse de monarh sau diferitele forme asociative create pentru apărarea unor
interese de grup sau categoriale2. Ea a evoluat spre forme naţionale de organizare şi
conducere politică, creând instituţii care să facă posibilă o reprezentare cât mai fidelă în
actul de guvernământ a intereselor şi scopurilor urmărite de cetăţeni. Pentru aceasta s-a
remarcat necesitatea unui sistem electoral în care vocaţia electivă şi eligibilă a fiecărui
individ să nu fie decât raţional îngrădită, a unei adunări a reprezentanţilor poporului şi a
unui număr de funcţionari oficiali aleşi şi responsabili în faţa acestei adunări.
Pe această linie de gândire s-au situat şi cei mai de seamă politologi235 ai epocii
moderne. De exemplu, Montesquieu remarcă în „Spiritul legilor” că într-un stat mare,
poporul nu se poate aduna într-un corp legislativ, dar poate alege reprezentanţi care să
facă ceea ce el nu reuşeşte. În 1820 J.S.Mill proclamă sistemul reprezentării ca o mare
descoperire a timpurilor moderne236. Comentând consecinţele adoptării acestui sistem,
politologul R.Dahl subliniază că, în acest proces, guvernarea poporului se extinde de la
statele mici, la statele mari237.
În noul cadru democratic apar concepţii noi despre drepturile şi libertăţile individului.
Problemele ce nu se puteau rezolva în limitele unui oraş sau cetate pot fi acum abordate
de un guvern ce elaborează legi şi reglementări pentru un teritoriu mare. Se trece la un
sistem politic pluralist, capabil să reprezinte diversitatea de interese a cetăţenilor.
Este de subliniat că un asemenea sistem, cu toate trăsăturile şi efectele lui pozitive de
netăgăduit, nu este totuşi lipsit de deviaţii care, uneori, îi pot altera, considerabil,
mecanismul de funcţionare, condiţii în care reprezentativitatea ar putea deveni o formulă
sau un slogan lipsit de conţinut. Astfel, se poate întâmpla ca aleşii să ajungă să
guverneze, oficial, în numele poporului dar, în realitate, să fie aserviţi unor grupuri de

234
Thomas Hobbes, Leviathan(1651) în Dicţionar Politic de Sergiu Tămaş, Op. cit. p.310
235
Montesquieu, Spiritul legilor, Op. Cit. p. 341.
236
J.S.Mill (1806-1873), Consideraţii despre guvernământul reprezentativ, în Enciclopedia Gândirii
Politice de Blackwell, Op. cit. p. 503.
237
Robert Dahl, L’analyse politique contemporaine, Edition Robert Laffont, Paris 1973, p. 85.

134
interese sau oligarhii de care devin dependenţi datorită compromisurilor şi slăbiciunilor
inerente condiţiei umane dar şi ineficienţei mecanismelor de control din partea
cetăţenilor.
În concluzie, ideea de democraţie, chiar dacă este destul de controversată şi prezintă
o serie întreagă de deficienţe, dovedindu-se de multe ori incapabilă să ofere soluţii
eficiente, mai ales în privinţa stăpânirii unor fenomene sociale ce tind să scape de sub
control, cum ar fi, de exemplu, cel al infracţionalităţii, totuşi ea este de preferat oricărei
alte forme de guvernământ, cel puţin pentru faptul că, oricum, garantează individului mai
multă libertate. Pentru mulţi ea pare a fi incomodă, pierzându-se, însă, din vedere că, în
ultimă instanţă, şi libertatea are un preţ. Preţul ei, într-un sistem democratic, constă
tocmai în necesitatea ca individul să se descurce singur, într-un cadru, desigur, normat,
în care prevalează interesul şi voinţa generală. Deficienţele sistemului de guvernare şi
nemulţumirile populaţiei nu se datorează, în ultimă instanţă, democraţiei ca formă de
organizare politică a societăţii, ci diverşilor factorilor perturbatori, prezenţi, de alt fel, în
orice societate şi care nu ţin neapărat de democraţie.
În altă ordine de idei, este de subliniat şi faptul că orice societate tinde, în mod
obiectiv, spre forme democratice de organizare şi conducere. Chiar în regimurile
dictatoriale de guvernământ, sunt prezente, într-o formă sau alta şi elemente
democratice. Toate sistemele politice şi formele de guvernământ pe care omenirea le-a
cunoscut până în prezent au fost şi sunt, în mai mică sau mai mare măsură, marcate de
democraţie, adică de ideea că guvernarea, indiferent de originile şi determinările ei, este
obligată să ţină seama de interesele şi voinţa maselor, din partea cărora presiunile,
practic, nu încetează niciodată.
În condiţiile vieţii politice contemporane credibilitatea puterii se întemeiază tot mai
mult pe legitimarea ei democratică. Esenţa democraţiei, aşa după cum s-a arătat, constă
în reprezentarea cât mai fidelă a voinţei electoratului în actul de guvernare a societăţii. Cu
alte cuvinte, tot ceea ce întreprinde puterea politică ar trebui să aibă consimţământul
maselor. Pentru aceasta este necesar, în primul rând, ca puterea politică (parlament,
guvern, toate celelalte structuri administrative) să aibă o compoziţie legitimată de
electorat şi, în al doilea rând, guvernarea efectivă a ţării să se facă în conformitate cu
programul politic pentru care cetăţenii şi-au dat votul.
Pentru a se ajunge aici este necesar, în primul rând, ca alegerile să fie libere. Aceasta
presupune ca gestionarea întregului proces electoral să se facă în aşa fel încât alegatorul
să fie corect informat în legătură cu toate ofertele politice concurente în lupta pentru
putere, iar opţiunea sa să se întemeieze pe convingerea ca partidul sau candidatul pentru
care-şi dă el votul prezintă suficientă garanţie pentru a-şi îndeplini programul politic şi
promisiunile făcute. Nu mai pe această cale între alegător şi ales se creează o relaţie de
responsabilitate, în cadrul căreia angajamentele şi proiectele politice ar avea mai multe
şanse să fie duse la îndeplinire.
În concluzie, esenţa democraţiei reprezentative constă în puterea delegată şi în
răspunderea faţă de un mandat încredinţat. Guvernanţii trebuie să conştientizeze că sunt
depozitarii temporari ai unei puteri şi răspund în faţa celor care le-au încredinţat-o.
„Tuturor oamenilor care deţin măcar o parte din putere – arăta Edmund Burke în Reflecţii
asupra revoluţiei din Franţa - ar trebui să li se întipărească cu tărie şi străşnicie în minte
ideea că acţionează doar prin împuternicirea dată de altcineva şi, că trebuie să dea seama,

135
pentru comportarea avută în temeiul acelei împuterniciri, singurului mare Stăpân, Autor
şi Întemeietor al societăţii.238

2. Sistemul electoral – instituţie a dreptului constituţional

După cum s-a arătat, desemnarea guvernanţilor reprezintă temeiul democraţiei
reprezentative. În măsura în care cei care ajung să-şi adjudece prerogativele guvernării sunt
legitimaţi printr-un vot popular neviciat, ei vor avea şi responsabilitatea angajamentelor
asumate şi, prin urmare, sunt mai mari şanse ca guvernarea să dea mai multă satisfacţie
socială. Dar, organizarea alegerilor în aşa fel încât opţiunea fiecărui individ să ajungă şi să se
regăsească neviciată în rezultatul final este o activitate extrem de dificilă. Aceasta pentru că o
diversitate de factori, după cum se dovedeşte aproape cu fiecare scrutin, ajung să vicieze
voinţa poporului şi, dacă acest lucru se întâmplă, înseamnă că puterea care se constituie nu
mai este reprezentativă. Guvernământul în aceste condiţii are doar o aparenţă democratică.
Din aceste considerente, garanţia unui guvernământ democratic se bazează, înainte de
toate, pe un sistem electoral, astfel construit încât să permită exprimarea nealterată a opţiunii
politice a fiecărui cetăţean.
Totalitatea regulilor care stabilesc cadrul organizatoric pentru desfăşurarea alegerilor şi
procedura de desemnare a reprezentanţilor poporului în structurile de putere se circumscriu
ramurii dreptului constituţional. Aceasta pentru că ramura dreptului constituţional, având ca
obiect de reglementare relaţiile sociale care iau naştere în procesul de constituire, organizare,
exercitare şi menţinere a puterii în stat, include, în mod firesc, în cuprinsul ei şi normele
juridice ce privesc această importantă activitate.
Aceste norme juridice alcătuiesc o grupare distinctă, având caracteristicile unei instituţii,
cunoscută sub denumirea de sistem electoral sau drept electoral.
În mod concret, normele juridice ce ţin de sistemul electoral stabilesc care sunt drepturile
electorale ale cetăţenilor, condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi
titulară a acestor drepturi, garanţiile exercitării lor pe baza liberului consimţământ, înfiinţarea
de instituţii publice care să se ocupe, în baza unor puteri şi atribuţii bine definite, de
organizarea şi desfăşurarea alegerilor, modul de centralizare a rezultatelor şi atribuirea
mandatelor, precum şi alte proceduri electorale.
Dispoziţiile constituţionale în materie electorală (art. 36, art. 37, art. 62, art. 81, art. 120,
art. 122) sunt detaliate în mai multe acte normative, ce constituie izvoare de drept ale
sistemului electoral. Întră în această categorie, în primul rând, Lege nr. 35 din
13/03/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Ea aduce unele modificări
şi completări Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale,
Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul
aleşilor locali. Tot în sistemul electoral se mai include şi Legea 69/1992 privind alegerea
Preşedintelui României.

3. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

238
A. P. Iliescu, M. R. Solcan, Limitele puterii (filozofie politică, texte fundamentale), Editura ALL,
Bucureşti, 1994, p. 74

136
 3.1. Precizări prealabile
Potrivit art. 2 din Constituţia României, „Suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum” şi că „nici un grup şi nici o persoană nu pot
exercita suveranitatea în nume propriu”.
Acest text constituţional reprezintă de fapt esenţa guvernământului democratic
reprezentativ. După cum se observă el consacră teza puterii delegate, delegare care presupune
alegeri „libere, periodice şi corecte”. Pe de altă parte cei care ajung să constituie puterea în
stat sunt ţinuţi de obligaţia de a exercita suveranitatea, nu în nume propriu, ci, în numele şi
interesele poporului de la care au primit mandat.
Pentru ca acest deziderat să fie posibil cetăţenilor li se recunosc anumite drepturi
electorale. Este vorba de dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. Ele sunt drepturi cetăţeneşti
fundamentale, făcând parte din categoria celor exclusiv politice. Aceasta se motivează prin
aceea că, prin conţinutul lor, aceste drepturi pot fi exercitate numai de către cetăţeni pentru
participare la guvernare. Caracterizarea drepturilor electorale ca drepturi exclusiv politice,
permite delimitarea lor de drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea
de exprimare, dreptul de asociere etc), dar şi explicarea altor consecinţe juridice. Astfel
drepturile exclusiv politice aparţin numai cetăţenilor, pentru că ele pot fi folosite pentru
participarea la guvernare şi pentru că este pretutindeni recunoscut şi admis că la
guvernarea unei societăţi participă numai cetăţenii, deoarece ei sunt legaţi de destinele
acestei societăţi.
Drepturile electorale sunt înscrise atât în Constituţie cât şi în legile electorale. În
Constituţie sunt statuate ca drepturi electorale dreptul de a alege şi de a fi ales, ele intrând
în categoria drepturilor fundamentale. În legile electorale sunt reglementate şi alte drepturi
care, practic, au ca scop exercitarea nealterată a celor dintâi. Intră în această categorie, de
exemplu, dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face
întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de a
contesta candidaturile etc.
Tradiţional sunt exprimate constituţional, şi desigur analizate în lucrările ştiinţifice, două
drepturi şi anume dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. În strânsă corelaţie cu aceste
drepturi, unele constituţii au prevăzut sau prevăd şi un alt drept electoral fundamental şi
anume dreptul la revocare. Credem că este destul de important şi acest drept şi cel
puţin trezeşte curiozitatea faptul că el nu este consacrat nici în Constituţia României
şi nici în altele din care s-a inspirat legiuitorul constituant român. Dreptul de revocare
ar permite, desigur într-un sistem organizat, să se retragă mandatul celui care, ajuns
într-o funcţie publică prin voinţa maselor, le înşeală aşteptările şi compromite
interesul public pe care s-a angajat să-l slujească. Pârghiile de control existente în
prezent cu scopul de a asigura o prestaţie corectă din partea aleşilor, din câte se
constată, nu sunt deloc eficiente, iar experienţa României, din acest punct de vedere,
este extrem de nefericită. Poate că o viitoare reformă constituţională va lua în discuţie
şi acest aspect. N-ar fi lipsit de importanţă să pornească chiar o iniţiativă populară
pentru instituirea unei modalităţi mai eficiente de responsabilizare a celor mandataţi
de popor cu atributul guvernării.
3.2. Dreptul de a alege
3.2.1 Dreptul de a alege şi dreptul de vot. În unele constituţii acest drept este chiar
astfel nominalizat. În altele el este exprimat prin denumirea de drept de vot. Deşi aparent

137
sinonime, totuşi într-un limbaj riguros ştiinţific, există deosebiri între alegere şi votare.
Astfel, se foloseşte termenul alegere (adică dreptul de a alege) atunci când cetăţenii aleg
membrii unei autorităţi publice. Li se propun mai multe candidaturi şi ei aleg una dintre
ele, se pronunţă asupra unei variante dintre mai multe. Se spune că cetăţenii votează
atunci când asupra unei propuneri singulare ei se pronunţă pentru, contra sau se abţin.
Jean François Aubert, un remarcabil constituţionalist francez, distinge trei feluri de
operaţii: alegere, votare, semnătură. Cetăţeanul alege, dacă alege membrii unei autorităţi.
Cetăţeanul votează dacă se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau decizii, existând
sinonimie între votare şi referendum. Cetăţeanul semnează dacă sprijină o propunere
imperativă juridiceşte.239
Deşi deosebite din această perspectivă, totuşi, ele primesc acelaşi înţeles în multe
sisteme constituţionale, considerându-le sinonime.
Constituţia României prin art. 36 reglementează dreptul la vot. Trebuie însă să înţelegem
că se circumscrie acestui drept atât dreptul de a alege cât şi dreptul de vot, textul
constituţional nefăcând deosebire dintre ele.
3.2.2. Trăsăturile dreptului de vot. Prevăzut de art. 36 din Constituţie, dreptul de vot
ne indică cine şi în ce condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul
constituţional românesc, a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea
trăsăturilor sale tradiţionale, aşa cum sunt, de altfel, menţionate în Constituţie.
Potrivit art. 62 alin. (1) şi 81 alin. (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului. Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub
rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a vota.
Deci, nu pot vota debilii sau alienaţii mintali, puşi sub interdicţie, şi persoanele condamnate,
prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Pentru a înţelege
mai bine semnificaţia universală a votului, este necesar să analizăm, comparativ, tipul de vot
restrâns pe care-l putem denumi şi vot selectiv. S-au practicat, în decursul timpului, cel
puţin două tipuri de vot restrâns şi anume votul cenzitar şi votul capacitar.
O metodă prin care era îndepărtată de la urne o mare parte a cetăţenilor era votul
cenzitar. El a fost practicat îndeosebi de acele regimuri care, guvernând doar în interesul unui
grup restrâns de privilegiaţi, nu beneficiau de o largă susţinere populară. Restricţiile au fost
introduse tocmai pentru a se garanta accederea şi menţinerea la putere a reprezentanţilor
claselor privilegiate, chiar şi în condiţiile în care guvernarea era una discriminatorie,
nedreptăţind multe alte categorii sociale. Restricţiile au fost impuse pe diverse criterii cum ar
fi: averea, contribuţii publice, vârstă, sex, domiciliu etc. Cel mai răspândit a fost censul de
avere, pentru că acest criteriu arăta şi cărei categorii sociale aparţine alegătorul.
Potrivit acestui criteriu, cetăţeanul trebuia să posede o anumită avere pentru a avea
drept de vot. Astfel, de exemplu, potrivit Constituţiei române din 1866 corpul electoral era
împărţit în 4 colegii pe avere. Dovada se făcea prin contribuţia publică pe care o plătea
alegătorul.
Potrivit Constituţiei franceze din 1791, cetăţenii erau împărţiţi în cetăţeni activi şi cetăţeni
pasivi, drept de vot având numai cetăţenii activi. Cetăţenii activi erau consideraţi numai cei
care aveau o anumită avere.

Jean François Aubert, Traté de droit constitutionnel suisse vol. I, Editions Ides et Calendes, Neuchatel,
239

1967, p. 443-444, apud, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 96

138
 În S.U.A., votul restrâns a fost utilizat sub o formă atenuată, fie prin taxe electorale, fie
prin censul de avere, fie prin înlăturarea negrilor de la vot (în anumite state din Sud). În
această ţară taxele electorale (poll-taxes) au fost înlăturate, în 1964, prin amendamentul
24 la Constituţie.240
Censul de domiciliu, presupune ca cetăţeanul, pentru a vota, să domicilieze o anumită
perioadă de timp în localitatea respectivă.
Censul de sex a înlăturat mult timp femeile de la alegeri. Femeile au căpătat drept de vot
mult mai târziu decât bărbaţii. Astfel femeile au căpătat drept de vot în Norvegia (1913),
Anglia (1918), Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921), Spania
(1931), Franţa (1944), Elveţia (1971). În România femeile nu au avut drept de vot sub
imperiul constituţiilor din 1866 şi 1923.241
Censul de vârstă, constituie, de asemenea, o oprelişte în exercitarea dreptului de vot.
Vârsta exagerat de ridicată, uneori, a împiedicat participarea tineretului la alegeri. Astfel, de
exemplu, Constituţia română din 1938 dădea drept de vot pentru Adunarea Deputaţilor,
cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat, de la 40 de ani.
În dreptul şi practica electorală s-au întâlnit şi se mai întâlnesc încă şi alte censuri,
precum censul rasial-naţional sau censul pe profesii, acestea împiedicând participarea unor
cetăţeni la alegeri.
Un alt procedeu, având, desigur, acelaşi rezultat, respectiv împiedicarea multor cetăţeni
de a participa la desemnarea reprezentanţilor în structurile de putere ale statului, constă în
votul capacitar. În unele state, dreptul de vot era acordat celor care puteau citi şi
explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor Unite ale Americii, în
ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest procedeu a fost înlăturat.242
Limitările dreptului de a alege au fost, desigur, cu timpul, înlăturate. Astăzi, cel puţin în
statele moderne, asemenea tehnici nu mai sunt legal admise. Aceasta nu înseamnă că practici
de acest fel sau de altă natură nu se mai întâlnesc în procedura electorală. Garanţiile
constituţionale se dovedesc, de multe ori, ineficiente în calea unor metode din ce în ce mai
perverse de a lăsa în afara exerciţiului electoral o bună parte a populaţiei cu drept de vot.
Votul universal este o necesitate pentru că, într-un stat de drept şi democratic, întreaga
populaţie trebuie chemată la urne. Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a
cunoscut o evoluţie specifică, sistematizată pe trei etape şi anume: votul universal
masculin; accesul femeilor la electorat; scăderea vârstei minime.
Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea unui regim politic ca
democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la votul universal sau de
restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca anacronică, desuetă şi, mai ales,
invalidată de istoria democraţiei constituţionale.
Art. 36 din Constituţia României valorifică optim aspectele democratice ale dreptului
de vot. Astfel, în România, o persoană poate vota dacă: este cetăţean român; are vârsta
minimă de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv; este în deplinătatea facultăţilor
mintale; are aptitudinea morală de a vota.
Calitatea de cetăţean român exprimă constituţional, faptul că dreptul de vot este un
drept politic şi că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor.

240
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 89.
241
Idem, p. 90.
242
Ibidem

139
 Vârsta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiind vârsta la
care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării dreptului de vot. La această
vârstă persoana capătă capacitatea electorală care este un aspect al capacităţii de drept
constituţional.
Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie firească, elementară şi de aceea
Constituţia nu acordă drept de vot debililor ori alienaţilor mintal puşi sub interdicţie.
Cât priveşte aptitudinea morală de a vota, Constituţia stabileşte că nu o au persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Putem observa că în România votul este cu adevărat universal, condiţiile cerute de lege
fiind fireşti, minimale şi rezonabile.
Faţă de textul constituţional, două probleme juridice s-ar putea pune, una privind
persoanele arestate preventiv şi cealaltă privind persoanele care se află în executarea
unei pedepse privative de libertate.
Cu privire la prima categorie de persoane va trebui să observăm că nici un impediment
legal sau practic nu există în calea exercitării dreptului de vot. Aceste persoane se bucură
de prezumţia de nevinovăţie şi, desigur, de deplinătatea exercitării drepturilor lor politice şi
civile. Ca atare pentru aceste persoane, dacă îndeplinesc condiţiile stabilite de către art. 36
din Constituţie legea electorală trebuie să creeze condiţiile exercitării dreptului de vot.
Pentru persoanele care se află însă în executarea unei pedepse privative de libertate,
soluţia nu poate fi aceeaşi. Dificultăţi de ordin practic dar şi de ordin juridic pledează pentru
soluţia suspendării exerciţiului dreptului de vot în asemenea cazuri. O asemenea soluţie este
posibilă constituţional, în temeiul art. 53 care permite restrângerea exerciţiului unor drepturi,
iar situaţiile menţionate aici se înscriu în contextul juridic conturat de către textul constituţional.
Desigur, suspendarea trebuie stabilită numai prin lege şi numai pentru timpul cât persoana se
află într-o asemenea situaţie.
Egalitatea votului. În temeiul acestui principiu, fiecare vot are aceeaşi valoare.
Egalitatea votului se produce dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru
alegerea aceluiaşi organ de stat iar circumscripţiile electorale sunt egale ca număr de
locuitori.
Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu al egalităţii
în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială.
În trecutul vieţii politice s-au practicat diferite tehnici electorale având ca scop să dea
o valoare mai mare unor voturi comparativ cu altele. Aşa au fost, de exemplu, geografia
electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu. De remarcat faptul că nici
astăzi asemenea tentaţii n-au dispărut. Şi astăzi se recurge la tot felul de „inginerii” electorale
prin care se urmăreşte obţinerea unor rezultate cu mult peste cele care reflectă voinţa reală a
electoratului.
Geografia electorală este procedeul stabilirii de circumscripţii electorale inegale ca
număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Acest procedeu este folosit
pentru a dezavantaja localităţile sau cartierele (în marile oraşe îndeosebi) unde locuiesc
adversari ai partidelor de guvernământ. În aceste zone se formează circumscripţii electorale
foarte mari, iar în zonele locuite de adepţi ai partidelor de guvernământ se formează
circumscripţii electorale cu un număr mai mic de alegători. Stabilindu-se acelaşi număr de
mandate pentru toate circumscripţiile electorale, apare evidentă inegalitatea votului,
deoarece un număr mare de alegători aleg acelaşi număr de deputaţi ca alegătorii din

140
circumscripţiile electorale mai mici. Deşi s-ar părea că este o practică de domeniul
trecutului, totuşi, în momentul în care din nou a apărut o asemenea „oportunitate”, metoda a
fost reactivată, foarte repede, de către cei aflaţi la putere şi cărora le-a revenit sarcina
organizării alegerilor. Este vorba de delimitarea colegiilor electorale la alegerile
parlamentare din noiembrie 2008. Geografia acestora s-a dovedit a fi extrem de stridentă în
favoarea celor care au avut autoritatea s-o deseneze.
Inegalitatea votului a fost stimulată şi de sistemul Colegiilor electorale constituite după
avere şi profesiuni. Sistemul a fost utilizat în regimul Constituţiei din 1866. Colegiile erau astfel
constituite încât, fie la acelaşi număr de alegători reveneau un număr diferit de deputaţi, fie la un
număr diferit de alegători reveneau acelaşi număr de deputaţi.
O altă tehnică folosită contra egalităţii votului a fost votul plural. Este un procedeu
potrivit căruia unii alegători, în aceeaşi circumscripţie electorală, dispun de mai multe
voturi pentru acelaşi organ de stat. Astfel, unii alegători, în afară de votul ce-l au ca toţi
ceilalţi, dispun şi de alte voturi dacă îndeplinesc anumite condiţii, precum averea, numărul de
copii, titluri în învăţământ etc. Un procedeu asemănător cu votul plural este votul multiplu.
În acest sistem alegătorul dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat dar în
circumscripţii electorale diferite. Votul multiplu a fost întrebuinţat şi în ţara noastră sub imperiul
Constituţiei din 1923. Astfel, în alegerile pentru Senat, un profesor universitar putea avea până la
patru voturi: unul în circumscripţia sa electorală, unul pentru alegerea senatorului universităţii şi
două voturi dacă era în acelaşi timp membru ales într-un consiliu comunal şi membru al unei
camere de industrie, agricultură etc.
În situaţiile în care partidul de guvernământ nu avea şansa să obţină majoritatea în alegeri,
se practica prima electorală. Metoda consta în atribuirea unui număr suplimentar de mandate
partidului care reuşea să obţină un anumit procent de voturi la nivel naţional. Astfel, de
exemplu, potrivit legii electorale din 1926, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe
ţară, primea 50% din totalul mandatelor după ce se scădeau bineînţeles mandatele
atribuite, proporţional cu voturile lor, grupărilor care, deşi minoritare pe ţară, aveau
majoritatea absolută într-o circumscripţie. Restul de 50% din mandate se împărţeau
proporţional cu voturile obţinute între partidele participante
la alegeri. Astfel gruparea politică care obţinea 40% din voturi, putea obţine
peste 70% din mandate. Inegalitatea votului este evidentă deoarece mai puţin
de jumătate din alegători desemnau mai mult de 70% din deputaţi, iar majoritatea
alegătorilor desemnau un număr redus de deputaţi.
Votul direct. Această caracteristică a votului constă în aceea că alegătorii îşi exprimă
direct, personal, acordul sau dezacordul privind pe candidaţii propuşi. Alegătorii votează
direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi.
S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române
din 1866, în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, alegătorii din Colegiu IV alegeau
indirect.
Votul indirect se foloseşte, astăzi, de exemplu, în alegerea preşedintelui Statelor Unite
ale Americii sau în alegerea Senatului în Franţa. Potrivit Constituţiei americane întâi se
aleg electorii şi, apoi, aceştia aleg preşedintele.
Votul indirect a fost prevăzut şi în România prin Legea nr. 70/1991 la alegerea consiliilor
judeţene. Acestea erau alese de către un corp de electori, format din totalitatea membrilor
consiliilor locale din judeţul respectiv. Modificările aduse legii în anul 1996 au introdus şi pentru

141
aceste consilii votul direct, urmând ca doar vice-primarii să fie aleşi indirect. În legătură cu
votul indirect se spune că este mai puţin democratic decât votul universal direct.
Secretul votului. Este, de asemenea, o trăsătură importantă al dreptului de vot şi ea
impune ca alegerile să fie astfel organizate încât opţiunea alegătorului să nu poată fi
cunoscută de nimeni. Se creează, astfel, un climat de siguranţă pentru alegător, pentru ca el
să-şi poată exprima liber voinţa cu privire la candidaţii propuşi sau în legătură cu
problemele supuse consultării populare.
Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel
buletinele de vot sunt uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată de
către birourile electorale care se ocupă de alegerea în întregime a unui organ de stat, după
modelul legal stabilit.
Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare. Ultima pagină a
buletinului de vot rămâne nescrisă, fiind rezervată pentru aplicarea ştampilei de control a
biroului electoral al secţiei de votare, ştampilă executată după modelul legal stabilit.
Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor de votare, de către
birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zile înainte de data alegerilor.
De asemeni sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine sau camere de votare,
unde alegătorul intră singur şi votează după propria sa voinţă şi convingere. Legea electorală
interzice prezenţa oricărei persoane - în afara celei care votează - în camera de votare sau în
cabinele de vot. După ce votează, alegătorul îndoieşte buletinul de vot şi, personal. îl
introduce în urna de vot.
Desigur că toate aceste reguli ar putea să asigure secretul votului numai în măsura în
care ele sunt respectate. Dar experienţa electorală din România ultimilor ani ne-a dezvăluit
o serie de practici, în totală contradicţie cu aceste reguli şi principii. Însoţirea alegătorilor
în cabinele de vot, nu numai a celor cărora legea le permite, fotografierea votului,
intimidarea alegătorilor pentru a vota un anumit candidat, făcându-i să creadă că s-ar putea
afla cu cine anume votează etc. sunt doar o parte din faptele sesizate, cel puţin la ultimele
alegeri, care, din păcate, n-au primit riposta cuvenită din partea autorităţilor competente ale
statului. În aceste condiţii, nu ne putem aştepta ca practicile electorale nedemocratice şi
ilegale să fie descurajate.
Libertatea votului. Această trăsătură a votului exprimă dreptul fiecărui alegător de a
participa, sau nu, la alegeri şi de a-şi exprima, fără nici un fel de influenţă, opţiunea în legătură cu
un candidat sau altul, ori în legătură cu problema supusă consultării populare.
Participarea la vot este un drept şi nu o obligaţie, potrivit Constituţiei României. Acest regim
este întâlnit în marea majoritate a statelor. Instituirea unui regim obligaţional pentru exerciţiul
electoral se consideră c-ar fi nedemocratic, pentru că şi refuzul de a vota, exprimă, în definitiv, o
opţiune, iar opţiunea trebuie să fie liberă, nesupusă unor constrângeri. Votul obligatoriu a existat
în România sub regimul Constituţiei din 1923. Astăzi este întâlnit în Italia, Belgia, Grecia.
Libertatea votului este însă extrem de grav afectată de alte practici, întâlnite, din păcate, în
multe state ale lumii, chiar şi în cele cu democraţii consolidate. Ar putea fi enumerate în acest
sens: mita electorală, şantajul, manipularea maselor de alegători, programele politice înşelătoare
etc. Datorită intensificării acestui fenomen se ajunge chiar să se pună la îndoială caracterul
democratic al guvernărilor adjudecate prin astfel de metode.
3.3. Dreptul de a fi ales
În legătură cu dreptul de a fi ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental este de
netăgăduit. Cele două drepturi, de a alege şi de a fi ales, sunt într-o relaţie de intercondiţionare

142
reciprocă. De aceea şi acest drept se înscrie în cadrul drepturilor electorale fundamentale
ale cetăţenilor români. În funcţie de mandatul pe care încearcă să şi-l asume prin scrutin,
candidatul va trebui să îndeplinească anumite condiţii, în plus faţă de cele ce i se cer doar în
calitate de alegător.
Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza dispoziţiilor
constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, şef de
stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi
celelalte condiţii stabilite prin textul constituţional indicat mai sus.
Adăugarea şi a altor condiţii decât cele privind dreptul de a alege se motivează prin
importanţa acestor demnităţi publice, prin rolul organelor reprezentative în exercitarea puterii
suverane a poporului, prin ideea unei reprezentări responsabile şi eficiente care presupune un
grad sporit de maturitate politică şi civică, o onorabilitate mai strictă.243
O primă condiţie pentru a fi admisă candidatura unei persoane la o funcţie publică
eligibilă este ca ea să aibă drept de vot, respectiv să îndeplinească cerinţele prevăzute în
art. 36 din Constituţie. În afară de aceasta, art. 37 alin. (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a
condiţiilor cerute de art. 16 alin. (3). Potrivit acestuia, aşa cum a rezultat din procesul
revizuirii Constituţiei din anul 2003, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi
ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. După cum se constată,
în comparaţie cu textul anterior, cel actual nu mai pune condiţia cetăţeniei române în mod
exclusiv. Având în vedere reforma legislativă privind regimul cetăţeniei, atât în România cât
şi în statele cu care avem relaţii diplomatice, multe persoane au reuşit să dobândească, pe
lângă cetăţenia română şi cetăţenia unui alt stat, sau, având cetăţenia unui stat străin, au
dobândit şi cetăţenia română, ajungând să aibă deci o dublă cetăţenie. Prin revizuirea
constituţională fiind eliminată condiţia exclusivităţii cetăţeniei române, este deci posibil ca
şi persoanele cu dublă cetăţenie să deţină funcţii şi demnităţi publice în România.
Cât priveşte condiţia referitoare la domiciliu, ea este una ce ţine de domeniul evidenţei,
întrucât în absenţa ei, exercitarea în concret a oricărei funcţii sau demnităţi ar întâmpina
serioase neajunsuri de ordin practic. Mai ales în ceea ce priveşte funcţiile din administraţia
publică locală, condiţia domiciliului, cerută chiar şi de legislaţia electorală, are multiple
semnificaţii. Pe de o parte, ea este de natură să pună în evidenţă că persoana în cauză este
integrată în comunitatea în care vrea să candideze, cunoscându-i, deci, problemele şi
aşteptările administrative. Pe de altă parte, se consideră că, având domiciliul chiar în
localitatea în care urmează să îndeplinească o funcţie administrativă, candidatul va fi mai
preocupat de atribuţiile ce-i revin. Aceasta pentru că, în definitiv, atât el cât şi familia lui
sunt şi ei beneficiari nemijlociţi ai eficienţei cu care este administrată comunitatea.
Tot în ceea ce priveşte dreptul de a fi ales, art. 40 alin. (3) din Constituţie pune şi
condiţia ca persoanei care-şi depune candidatură să nu-i fie interzisă asocierea în partide
politice. Conform acestui text constituţional nu pot face parte din partide politice
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege. Interdicţia este valabilă numai
pe timpul cât persoana se află într-una din aceste funcţii. Dacă una dintre aceste persoane
doreşte să candideze la o funcţie publică, în prealabilă ea trebuie să-şi dea demisia, iar la
depunerea candidaturii trebuie să facă şi dovada acestui lucru. Motivele pentru care ocupanţii
acestor funcţii nu pot să activeze în partide politice ţine, în primul rând, de neutralitate şi
echidistanţă. Sunt funcţii de interes public, incompatibile cu viaţa de partid.
243
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 94

143
 O altă condiţie priveşte vârsta candidatului. După cum s-a arătat, dreptul de vot se
dobândeşte la vârsta de 18 ani, împliniţi în ziua scrutinului. Însă, pentru anumite funcţii
publice pentru care se organizează alegeri, vârsta candidatului se cere a fi mai mare. Se are în
vedere faptul că demnităţile respective cer responsabilitate, credibilitate, maturitate şi
experienţă de viaţă şi, nu în ultimul rând, chiar un anumit nivel de pregătire, care se
dobândeşte la o vârstă mai ridicată. Prin art. 37 din Constituţie, pentru candidaţi se
stabilesc trei limite minime de vârstă, împlinite până în ziua alegerilor, inclusiv, după cum
urmează: 23 de ani pentru Camera Deputaţilor sau organele administraţiei publice locale, 33
de ani pentru Senat şi 35 de ani pentru funcţia de Preşedinte al României.
Diferenţa în privinţa vârstei pentru a putea candida la funcţia de senator şi, respectiv,
la funcţia de şef al statului a fost introdusă abia în urma revizuirii Constituţiei României
din 2003 şi poate fi înscrisă în tendinţa generală înregistrată în plan european de creştere a
gradului de democratizare al alegerilor.244
Fiind condiţii constituţionale de eligibilitate, îndeplinirea lor trebuie verificată cu
mare atenţie, încă de la propunerea şi înregistrarea candidaturilor în alegeri. Orice
nesocotire a acestor condiţii atrage nulitatea alegerii, de aceea înregistrarea candidaturilor
trebuie făcută numai cu verificarea atentă a îndeplinirii condiţiilor legale.
În viaţa politică, în societate şi, nu în ultimul rând, în dezbaterile ştiinţifice se pune frecvent
problema calităţii celor care candidează, dacă moral şi profesional sunt capabili să se ridice la
nivelul exigenţelor unei funcţii de demnitate publică. Chiar oamenii de rând se întreabă dacă cei
care-şi depun candidatura se consideră îndreptăţiţi să aspire la o asemenea funcţie. Ar trebui ei
oare să se situeze undeva deasupra societăţii, să facă parte dintr-o elită? Din rândul acestei elite
ar trebui să ne alegem demnitarii? „Trebuie aleşi deputaţii cei mai talentaţi sau cei mai
reprezentativi? – se întreba şi Jean François Aubert - Adunarea aleasă trebuie să fie un
tablou ideal sau o fotografie fidelă? Un cenaclu din spiritele cele mai remarcabile ale
timpului lor sau o reproducere în mic a poporului? Democraţia modernă a dat preferinţă
celui de-al doilea termen. Poporul nu are ce face cu o elită, în care el nu se recunoaşte, şi
care, oricât de inteligentă ar fi, nu o înţelege. Lui îi trebuie mai mult un purtător de
cuvânt”245.
Într-adevăr, demnitarii trebuie să provină din rândul poporului, pentru că numai aşa ei
îi vor putea cunoaşte viaţa şi aspiraţiile, îl vor putea înţelege. Trebuie însă să se aibă în
vedere că structura poporului este eterogenă, oamenii deosebindu-se dintr-o perspectivă
extrem de variată de criterii. Sunt oameni care aspiră spre progres, spre civilizaţie, spre
dezvoltare, spre o moralitate superioară, fără a pretinde c-ar face parte din elita societăţii. În
acelaşi timp, un procent mai mare sau mai mic din societate îl ocupă indivizi cu o
moralitate îndoielnică, fără educaţie, fără studii în vreun domeniu profesional şi fără nici
cea mai mică pricepere în probleme administrative, lucru pe care unii l-au şi dovedit în
diverse ocazii ale trecutului lor. Scurta experienţa democratică a României a demonstrat,
din păcate, că indivizi din această categorie au ajuns, cu prea mare uşurinţă, în funcţii de
demnitate publică. Efectele prestaţiei lor s-au dovedit a fi dezastruoase pentru ţară. Aşadar,
dacă din partea elitelor nu ne putem aştepta la o administrare eficientă a afacerilor publice,
în schimb prezenţa în zona puterii a unor indivizi rataţi moral şi profesional reprezintă un
risc pe care societatea greu îl mai poate evita.
3.4. Dreptul de revocare

244
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 95
245
Jean François Aubert, op. cit., p. 430

144
 În afară de cele arătate mai sus în legătură cu dreptul de revocare, mai sunt de făcut câteva
precizări, mai ales că în unele sisteme juridice acest drept este prevăzut. Astfel, având în vedere
şi regimul constituţional românesc actual, acest drept necesită, totuşi, o examinare prin
raportare la două teorii semnificative şi anume teoria mandatului imperativ şi teoria
mandatului reprezentativ.246
Potrivit primei teorii parlamentarul acţionează numai potrivit instrucţiunilor obligatorii
date de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând
toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii din circumscripţia electorală pot
retrage parlamentarului împuternicirile fără vreo motivare.
Conform teoriei mandatului reprezentativ parlamentarul primeşte un mandat colectiv,
dat de întreaga naţiune adunării reprezentative. Alegătorii nu stabilesc dinainte sarcinile
parlamentarului, el este autorizat de către naţiune să o exprime şi reprezinte. Fiind
considerat alesul şi reprezentantul naţiunii, parlamentarul nu păstrează nici o legătură
juridică cu alegătorii din circumscripţia electorală, nu răspunde faţă de aceştia şi nu poate fi
revocat decât de întreaga naţiune, lucru practic imposibil. Mandatul imperativ presupune
scrutinul uninominal şi numai într-un asemenea sistem revocarea pare a fi discutabilă şi
eventual posibilă.
Privind mandatul de deputat sau de senator, dispoziţiile art. 69 din Constituţie dau o
soluţie clară atunci când stabilesc că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în
serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul.
Cât priveşte mandatul şefului de stat, Constituţia nu prevede un lucru similar, lucru firesc
faţă de faptul că el este ales de către cetăţeni la nivelul întregii ţări, circumscripţia
electorală fiind toată ţara. Articolul 95 alin. (3) prevede însă că „Dacă propunerea de
suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum
pentru demiterea Preşedintelui". Din acest text rezultă clar că rechemarea din funcţia de
preşedinte al republicii o pot face numai alegătorii, prin intermediul referendumului. Această
posibilitate este consecinţa juridică a raportului constituţional de reprezentare, stabilit între
cetăţenii români (alegători) şi şeful statului, raport ce-şi are baza juridică în articolele 2, 81 şi
95 din Constituţie. Aici dreptul de demitere este rezultanta exercitării numai de către popor a
suveranităţii naţionale care-i aparţine.
3.5. Drepturile electorale ale cetăţenilor români ca cetăţeni ai Uniunii Europene
Aşa cum se precizează în art. 148 din Constituţie, aderarea României la Uniunea
Europeană se realizează în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare,
precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în
tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Actul juridic prin care România adera la
Uniunea Europeană este, de asemenea, precizat în art. 148, acesta fiind un tratat
internaţional, aşa cum, de altfel, sunt şi tratatele fondatoare ale acestei organizaţii
supranaţionale. Tratatul de aderare a fost semnat de România la data de 25 aprilie
2005 şi ratificat prin Legea nr. 157/2005 (M. Of. nr. 465 din 1 iunie 2005). El a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2007.
În perspectiva aderării, Constituţia României, în urma revizuirii din anul 2003, a
introdus noi drepturi electorale pentru cetăţenii români şi anume dreptul de a alege şi
dreptul de a fi ales în Parlamentul European. A condiţionat însă exercitarea acestor drepturi de
momentul aderării României la Uniunea Europeană şi de condiţiile juridice concrete înscrise

246
Idem, pp. 475-476.

145
în actul juridic prin care se va realiza aderarea. Întrucât la data de 01 ianuarie 2007
România a devenit membră a Uniunii Europene, s-au desfăşurat deja două scrutinuri pentru
desemnarea parlamentarilor români în Parlamentul European.
Tratatul de aderare nu cuprinde prevederi referitoare la condiţiile în care se vor exercita
aceste noi drepturi fundamentale, ci precizează numărul de mandate care vor reveni în
Parlamentul European reprezentanţilor statului român. Tratatul de aderare precizează însă
că unele atribuţii specifice suveranităţii de stat a României, cum ar fi anumite competenţe
decizionale care până la data aderării erau de resortul exclusiv al autorităţilor interne, vor fi
transferate către instituţiile comunitare, pentru a putea fi exercitate în comun cu celelalte
state membre ale Uniunii Europene.
Acest transfer către exteriorul statului al unor atribuţii şi competenţe până acum
specifice suveranităţii de stat nu s-ar fi putut realiza dacă nu presupunea ca respectivele
atribuţii să fie în continuare sub controlul statului român, numai că nu singur, ci însoţit de
toţi ceilalţi membri ai Uniunii Europene. Singura instituţie larg reprezentativă din cele proprii
Uniunii Europene în cadrul căreia participarea tuturor statelor membre se realizează după
principii autentic democratice este Parlamentul European.
Prin urmare, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European, aşa cum
sunt ele reglementate în art. 38 din Constituţia revizuită, pot avea semnificaţia unei reale
participări a cetăţenilor români la exercitarea puterii de stat române, în măsura în care sunt
vizate atribuţiile de suveranitate transferate instituţiilor comunitare, chiar dacă formal
această exercitare va fi realizată la un alt nivel decât cel propriu numai instituţiilor statului
român.
Astfel, noile drepturi electorale fundamentale ale cetăţenilor români le conferă acestora
posibilitatea de a participa la exercitarea unei anumite forme a puterii de stat, cea transferată
instituţiilor comunitare europene în vederea exercitării sale în comun cu ceilalţi participanţi
la această organizaţie suprastatală.
În concluzie, dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European reprezintă noi
drepturi electorale fundamentale pentru cetăţenii români, diferite însă de cele încadrate în
categoria celor exclusiv politice în sens tradiţional. Ele implică participarea cetăţenilor
români la un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la nivel european,
care va putea, în mod limitat, să influenţeze exercitarea puterii de stat în România.

4. Scrutinul
4.1. Noţiune
Într-un sistem democratic de guvernare, poporul îşi desemnează reprezentanţii în
structurile instituţionale ale statului şi aceştia, având în vedere că sunt purtătorii unei
puteri delegate vor trebui să acţioneze în limitele mandatului încredinţat. Dar, această
teză, aparent simplă, este foarte dificil de materializat în practica vieţii politice.
Conturarea unei guvernări care să exprime cât mai fidel voinţa poporului este o
problemă cu care se confruntă aproape toate regimurile constituţionale. Aceeaşi
realitate de necontestat, respectiv structura eterogenă a populaţiei şi multitudinea
tehnicilor de manipulare şi influenţare a electoratului face ca, de multe ori, puterea să
nu fie reprezentativă pentru popor, decât într-o manieră formală.
Din aceste motive sunt gândite diferite sisteme electorale care, cel puţin formal, ar
trebui să asigure o repartizare cât mai echitabilă a mandatelor în Parlament, în funcţie

146
de modul cum se votează, respectiv de procentul de voturi pe care-l obţine fiecare
competitor, de dispersia voturilor pe întregul eşicher politic angajat în cursa electorală.
Această procedură, prin care alegătorii desemnează reprezentanţii în structurile de
putere ale statului, respectiv modalitatea prin care aleg senatorii, deputaţii, preşedintele
şi alţi demnitari publici, poartă denumirea de scrutin (din latinescul scrutinium) sau
sistem electoral.
4.2. Categorii de scrutin
În regimurile constituţionale de astăzi se practică mai multe tipuri de scrutin,
deosebite după anumite criterii.
Astfel, în funcţie de modalitatea de atribuire a mandatelor se întâlnesc două tipuri
de scrutin, respectiv scrutinul majoritar şi scrutinul reprezentării proporţionale.
4.2.1. Scrutinul majoritar. În cadrul acestui sistem sunt aleşi candidaţii care obţin
cel mai mare număr de voturi.
4.2.2. Scrutinul reprezentării proporţionale. Acest tip de scrutin permite şi
reprezentarea minorităţilor în fiecare circumscripţie, atribuirea mandatelor făcându-se
proporţional cu voturile obţinute. Votarea se face pe liste de partid sau competitor
electoral, într-un singur tur şi mandatele se atribuie atât majorităţii cât şi minorităţii.
4.2.3. Scrutinul mixt. Este un sistem combinat ce rezultă din îmbinarea elementelor
scrutinului majoritar şi ale celui cu reprezentare proporţională. Se cunosc două tipuri
de scrutin mixt, respectiv cel al înrudirilor şi cel german al buletinului dublu. 247
Sistemul înrudirilor s-a practicat în Franţa între anii 1951-1958. În acest sistem
partidele sau formaţiunile politice se prezentau în alegeri cu liste înrudite, în aces t mod
înregistrându-se şi candidaturile. Dacă listele înrudite obţineau majoritatea absolută a
voturilor ele câştigau toate locurile (mandatele în Parlament). Dacă nu, mandatele erau
repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale. În cazul sistemul
german al buletinului dublu reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul
votului dublu. Fiecare alegător dispune de două buletine de vot. Cu primul el desemnează,
prin scrutin uninominal, un deputat pentru circumscripţia sa, cu al doilea el se pronunţă
pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale. Există deci două categorii de
deputaţi, respectiv aleşi în fiecare circumscripţie şi aleşi pe liste naţionale prezentate de
fiecare partid.
O altă diferenţiere a tipurilor de scrutin se face şi în funcţie de modalitatea de
propunere a candidaturilor. Se practică, din acest punct de vedere, scrutinul uninominal şi
scrutinul pe listă.
4.2.4. Scrutinul uninominal. Este un tip de scrutin care constă în propunerea pentru un
mandat de parlamentar sau pentru o altă funcţie publică a uneia sau mai multor
candidaturi, urmând să fie desemnat câştigător candidatul care obţine cel mai mare număr
de voturi. Teritorial, alegătorii sunt împărţiţi în circumscripţii şi colegii în funcţie de
numărul mandatelor de parlamentar sau funcţiile pentru care se organizează alegeri. Vor fi
atâtea circumscripţii şi colegii câte mandate sunt puse în competiţie.
Potrivit acestor elemente definitorii, scrutinul uninominal pare a fi destul de simplu,
atât din perspectiva organizării alegerilor cât şi în ceea ce priveşte gradul de înţelegere a
procesului electoral de către cetăţeni. Ei au de ales un singur reprezentat dintre mai mulţi
care candidează pentru funcţia respectivă. Aceasta face ca legătura dintre masa de
alegători şi cel mandatat să-i reprezinte să devină mai strânsă şi să creeze mai multă
247
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 96.

147
responsabilitate, atât din partea alegătorilor, atunci când discern asupra variantei care le-ar
conveni cel mai mult, cât şi din partea celui mandatat, în ceea ce priveşte realizarea
programului politic pentru care şi-a lansat candidatura.
Desigur că acestea sunt argumente de necontestat în favoarea scrutinului uninominal
şi am putea chiar considera că se apropie mai mult de esenţa democraţiei reprezentative.
Dar, din păcate, o serie de alte aspecte, de alt fel inevitabile, fac ca semnificaţia
acestor avantaje să fie mult diminuată. Printre altele, un astfel de scrutin necesită cheltuieli
mult mai mari, comparativ cu scrutinul de listă, datorită numărului mare de circumscripţii
sau colegii şi a operaţiunilor electorale mult mai complexe şi mai diversificate. Efortul
logistic şi, în mod deosebit, financiar pentru campania electorală revine, într-o mai mare
proporţie, candidatului. Aceasta face ca în lupta politică pentru câştigarea unui mandat de
parlamentar sau pentru o altă funcţie publică să prevaleze logistica de care dispun
candidaţii şi nu calităţile ce i-ar recomanda pentru funcţia respectivă. Apoi, se ştie că
investiţia într-o campanie electorală cu cât este mai mare cu atât ascunde mai multe
interese clientelare şi, prin urmare, mandatul câştigat are şanse mici să fie folosit pentru
realizarea programului politic pentru care alegătorii îşi dau votul.
Datorită faptului că rolul partidelor se diminuează, candidaţii dobândesc mai multă
independenţă. Aceasta se manifestă, în primul rând, în campania electorală, mai ales că
efortul financiar şi logistic revine, după cum am văzut, fiecărui candidat. Consecinţa este
că se lansează programe politice lipsite de consistenţă şi coerenţă doctrinară. Totodată, ele
poartă, mai consistent, amprenta unor interese şi aşteptări regionale şi zonale, care se
îndepărtează de linia partidului al cărui program este conceput la nivel naţional. Pe de altă
parte se accentuează hazardul în lansarea de promisiuni, care nu vor avea niciodată şansa
de fi realizate, ceea ce face ca o bună parte dintre alegători să se îndepărteze de procesul
electoral. Pe de altă parte, scăzând rolul partidelor se constituie mai greu grupurile
parlamentare şi se accentuează instabilitatea lor. Pluralismul politic intră în declin şi, prin
urmare, viaţa parlamentară devine haotică.
Acest tip de scrutin este practicat în ţara noastră chiar începând cu primele alegere
libere din 1990 pentru alegerea Preşedintelui şi a primarilor comunelor, oraşelor şi
municipiilor. Potrivit Legii 35/2008, începând cu alegerile din acest an sistemul este
folosit şi la alegerea senatorilor şi deputaţilor, precum şi a preşedinţilor Consiliilor
Judeţene.
Pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor legea prevede un sistem mixt, experimentat,
pentru prima dată la alegerile generale din noiembrie 2008. Teritoriul ţării a fost împărţit
într-un număr de colegii uninominale, atât pentru Senat cât şi pentru Camera Deputaţilor,
egal cu numărul de deputaţi şi senatori care alcătuiesc cele două camere ale Parlamentului.
Atribuirea mandatelor a fost condiţionată de realizarea pragului electoral de către partidele
şi alianţele politice care au candidaţi în colegiile uninominale, de procentul de voturi pe
care candidaţii l-au realizat şi de formula de redistribuire a unor procente de voturi la
nivel naţional. Potrivit legii, s-a stabilit un prag electoral alternativ, respectiv, 5% din
totalul voturilor exprimate, atât pentru Senat cât şi pentru Camera Deputaţilor, sau
situarea pe primul loc a candidaţilor partidelor sau alianţelor politice în cel puţin 6
colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi 3 pentru Senat.
Sistemul practicat se consideră a fi un eşec pentru că în foarte multe colegii, datorită
centralizării şi redistribuirii voturilor obţinute de fiecare partid sau alianţă politică, s-a
ajuns ca mandatul să fie atribuit nu candidatului care a ocupat primul loc, ca număr de

148
voturi în colegiul respectiv, ci celui de pe a doua sau chiar a treia poziţie. Susţinătorii
acestui tip de scrutin au încercat să convingă alegătorii de viabilitatea lui cu argumentul că
sistemul le permite să voteze o anumită persoană şi nu o listă. În felul acesta
reprezentativitatea ar deveni mai concretă. Dar, în final, alegătorii au constatat că sunt
înşelaţi, tocmai pentru că persoana care le-a inspirat mai multă încredere şi, prin urmare, a
dobândit un rezultat mai bun n-a primit şi mandatul care i se cuvenea.
4.2.5. Scrutin de listă. Scrutinul de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi
candidaţi o dată, adică să voteze pentru o listă de candidaţi. În cazul scrutinului de listă,
circumscripţiile electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile
administrative. În ţara noastră, sistemul este practicat, în prezent, doar pentru alegerea
membrilor consiliilor judeţene şi locale. De la intrarea în vigoare a legii 35/2008, alegerea
deputaţilor şi senatorilor se face în sistem uninominal mixt, aşa cum s-a arătat mai sus.
În sistemul scrutinului de listă partidele politice joacă un rol mai important. Opţiunea
alegătorului este una mai mult politică, pentru că el nu mai alege o persoană ci votează o
listă, urmând ca atribuirea mandatelor să se facă în funcţie de numărul de voturi obţinut de
partid la nivel naţional şi poziţia în listă a fiecărui candidat. Prima condiţie fiind, desigur,
depăşirea de către partidul respectiv a pragului electoral. De exemplu, legea din 1926 cerea
2% din voturile valabil exprimate, legea din 1992 cerea, iniţial, 3%, şi, apoi, după
modificare, 5% din voturile valabile exprimate, iar legea din 2004 impunea tot 5% din
voturile valabil exprimate pe întreaga ţară pentru partide şi un prag progresiv pentru
coaliţii de partide. Legea 35/2008, după cum s-a arătat mai sus, stabileşte un prag
alternativ. Deci, pentru a li se atribui mandate, partidele trebuie să depăşească pragul
electoral. În caz contrar, voturile lor vor avantaja alte partide, ceea ce nu este chiar atât de
democratic, mai ales când pragul electoral este prea ridicat.
Datorită rolului important pe care-l joacă partidele în organizarea şi desfăşurarea
acestui tip de scrutin, poziţia lor se întăreşte şi, totodată, le devine mai eficient control
asupra candidaţilor şi, apoi, asupra deputaţilor şi senatorilor care au dobândit mandatele,
candidând pe listele lor. Ca o consecinţă, se pot mai bine organiza grupurile politice în
cadrul Parlamentului.
Se foloseşte şi scrutinul de listă naţional, în unul sau două tururi. Fiecare partid întocmeşte
o listă naţională, cuprinzând atâtea candidaturi câte mandate sunt puse în joc. Lista care
obţine majoritatea voturilor exprimate câştigă toate mandatele. Este apreciat ca un sistem
inechitabil, deoarece permite unui partid care are o majoritate lipsită de consistenţă să aibă
monopolul locurilor din parlament. Sistemul este folosit în unele ţări din Africa şi,
practic, el nu face altceva decât să simuleze regulile democratice de desemnare a
reprezentaţilor poporului în structurile de putere ale statului. În realitate, tocmai
reprezentativitatea este lezată în esenţa ei. Astfel, se ajunge ca la putere să se menţină,
sub o mască democratică, regimuri totalitare.
Sunt şi sisteme de scrutin de listă care dau posibilitatea alegătorului să opereze
modificări în lista propusă de competitorul electoral. Se cunosc două modalităţi şi anume
panaşajul şi votul preferenţial. Panaşajul dă posibilitatea alegătorului să întocmească chiar el
lista, luând candidaţi de pe alte liste care i se pun la dispoziţie. Votul preferenţial dă
alegătorului posibilitatea să modifice ordinea candidaţilor de pe lista. Ambele modalităţi
complică foarte mult sistemul de vot, mai ales că multora dintre alegători le este greu, dacă
chiar imposibil, să execute astfel de operaţiuni. Dacă nu se admite nici panaşajul, nici votul
preferenţial, suntem în prezenţa unei liste blocate, în sensul că alegătorul este obligat să

149
voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici cea mai mică modificare. Este scrutinul de
listă întâlnit şi în sistemul constituţional românesc, acum doar pentru alegerea membrilor
consiliilor locale şi judeţene, după cum s-a arătat.
4.2.6. Unul sau două tururi de scrutin. Dacă legea stabileşte că mandatul se atribuie
imediat candidatului care a obţinut cel mai mare număr de voturi, indiferent de ce
majoritate este vorba, ne aflăm în prezenţa unui scrutin cu un singur tur. În ţara noastră
deputaţii şi senatorii sunt aleşi într-un singur tur de scrutin.
Dacă scrutinul este reglementat în două tururi, atunci mandatul se atribuie în primul
tur numai dacă un candidat a obţinut o majoritate absolută din totalul voturilor
exprimate. Dacă nu, atunci se organizează al doilea tur, când vor candida pentru mandat
doar primii doi clasaţi. De această dată va fi declarat câştigător candidatul care a obţinut
cel mai mare număr de voturi, putând să câştige mandatul chiar şi cu o majoritate simplă
sau relativă.
În acest sistem este ales, de exemplu, Preşedintele României. Potrivit Constituţiei
(art. 81), este declarat Preşedinte candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin,
majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre
candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între
primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea voturilor obţinute la primul tur. Este declarat ales
candidatul care, la al doilea tur de scrutin, a obţinut cel mai mare număr de voturi.

5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

(Legea nr. 35/2008)

5.1. Instituţii şi autorităţi

5.1.1. Autoritatea Electorală Permanentă a fost creată în scopul asigurării
condiţiilor logistice necesare aplicării întocmai a dispoziţiilor legale privitoare la exercitarea
dreptului de vot, precum şi a condiţiilor corespunzătoare pentru buna desfăşurare a
alegerilor. Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă autonomă care
are drept scop asigurarea aplicării unitare a legilor privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, dar ale cărei atribuţii trebuie exercitate exclusiv în perioada dintre două
consultări cu caracter naţional sau local.
Autoritatea Electorală Permanentă este condusă de un preşedinte, cu rang de ministru,
numit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului la propunerea grupurilor
parlamentare, dintre persoanele cu experienţă în domeniul juridic sau administrativ.
Mandatul acestuia este de 8 ani şi poate fi reînnoit o singură dată. Atribuţiile stabilite de
lege în sarcina Autorităţii Electorale Permanente sunt extrem de numeroase şi vizează, în
principal, pregătirea logistică a alegerilor, deşi, în unele situaţii, se pot observa şi suprapuneri
cu atribuţiile specifice Biroului Electoral Central. Aparatul de lucru al Autorităţii Electorale
Permanente sprijină Biroul electoral Central în realizarea atribuţiilor ce-i revin.
5.1.2. Biroul electoral central. La nivel naţional se constituie un Birou Electoral
Central, format din 3 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi
vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai
partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale care participă la alegeri,
conform legii, precum şi un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităţilor
naţionale din Camera Deputaţilor. Persoanele care sunt desemnate să facă parte din BEC
nu trebuie să fie din rândul candidaţilor.

150
 Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi importante, printre
acestea fiind şi următoarele:
- veghează la actualizarea listelor electorale, aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi
la depunerea în mod legal a candidaturilor;
- asigură interpretarea uniformă a dispoziţiilor electorale, verifică şi înregistrează
rezultatul alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii ce-i revin potrivit legii.
5.1.3. Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a
deputaţilor şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală (judeţ). El este alcătuit din 3
judecători şi din cel mult 10 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice care
participă la alegeri în judeţ (sau municipiul Bucureşti). Judecătorii sunt desemnaţi prin
tragere la sorţi, dintre judecătorii judeţului, de către preşedintele tribunalului judeţean.
Odată desemnaţi, aceştia îşi aleg un preşedinte care devine preşedintele biroului electoral. Cât
priveşte reprezentanţii partidelor sau formaţiunilor politice aceştia sunt desemnaţi după
procedeul stabilit şi pentru Biroul Electoral Central.
Biroul electoral de circumscripţie are următoarele atribuţii:
- urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, vegherea la
organizarea secţiilor de votare;
- înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea celor rămase definitive;
- realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare;
- rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi contestaţiilor
cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare;
- distribuirea birourilor electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot,
ştampilelor de control şi ştampilele cu menţiunea „Votat”.
- totalizarea rezultatelor alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către Biroul
Electoral Central a procesului-verbal cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate pentru
fiecare listă de candidaţi;
- pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele, formaţiunile politice
şi coaliţiile acestora ce întrunesc pragul electoral, constată rezultatul alegerilor pentru
circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor sau senatorilor certificatul doveditor al
alegerii;
- înaintarea Biroului Electoral Central a proceselor-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor,
precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselor-verbale primite de la birourile electorale
ale secţiilor de votare.
5.1.4. Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti şi sunt
alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri, reprezentanţi ai
partidelor politice, alianţelor şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri în municipiul Bucureşti. Preşedintele şi locţiitorul sunt magistraţi desemnaţi
de preşedintele Tribunalului Bucureşti cu cel mult 15 zile înainte de data alegerilor prin tragere
la sorţi dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriei sectorului respectiv. Reprezentanţii
partidelor politice se desemnează după algoritmul cunoscut. Atribuţiile oficiilor electorale
sunt asemănătoare celor stabilite pentru birourile electorale de circumscripţie, mai puţin
cele referitoare la atribuirea mandatelor.
5.1.5. Biroul electoral al secţiei de votare conduce operaţiunile de alegere ce se
desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit
dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri. Preşedintele şi locţiitorul
sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, care nu fac parte din nici un partid sau formaţiune

151
politică, desemnaţi prin tragere la sorţi dintre magistraţii sau ceilalţi jurişti din judeţ (sector
al municipiul Bucureşti). Din motive practice legea prevede că dacă numărul juriştilor este
insuficient, preşedintele Biroului electoral al secţiei de votare sau locţiitorul acestuia vor fi
stabiliţi, prin tragere la sorţi, dintre alte persoane care au o reputaţie neştirbită şi nu fac parte
din nici un partid sau formaţiune politică. Lista altor jurişti decât judecătorii, precum şi a
celorlalte persoane va fi întocmită de prefect şi va fi trimisă preşedintelui tribunalului
judeţean (municipiului Bucureşti). Cât priveşte membrii birourilor electorale ale secţiilor de
votare, aceştia se desemnează după algoritmul cunoscut.
Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de
votare:
- primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit şi cărţile de
alegător neridicate, iar de la birourile electorale de circumscripţie, buletinele de vot
pentru alegătorii ce urmează să voteze la secţia de votare, ştampila de control şi
ştampilele cu menţiunea „Votat”;
- conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei
de votare şi în jurul acesteia;
- fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului;
- rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
- înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-verbale cuprinzând
rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se referă;
- predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială, buletinele de vot
întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, ştampilate şi celelalte materiale
necesare votării; listele electorale speciale de la secţiile de votare constituite pe lângă
unităţile militare se transmit, sub pază militară, acestor unităţi şi se păstrează de comandantul
unităţii.
5.1.6. Secţiile de votare. În vederea exercitării dreptului de vot se organizează secţii
de votare, în comune, oraşe şi municipii. Secţiile de votare sunt delimitări teritoriale astfel
organizate încât toţi alegătorii să poată vota într-o singură zi. De aceea, potrivit legii, se
organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi maximum 2.000 locuitori. În comune
se formează secţii de votare la 500-2000 de locuitori. Sunt prevăzute însă şi alte reguli
privind organizarea secţiilor de votare. Astfel, se mai formează secţii de votare în sau pe
lângă:
- unităţi militare, spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni
(pentru cel puţin 25 de alegători);
- misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Aici votează alegătorii
membri ai acestor reprezentanţe, ai familiilor lor, precum şi cetăţenii români aflaţi în ţările
respective în ziua alegerilor;
- staţii de cale ferată, autogări, porturi şi aeroporturi pentru alegătorii aflaţi în călătorie
în ziua alegerilor. De asemeni, se formează secţii de votare şi pe navele sub pavilion
românesc, aflate în navigaţie în ziua alegerilor. Pentru studenţii de la cursurile de zi şi pentru
elevii cu drept de vot care nu-şi au domiciliul în localitatea în care urmează studiile se
formează câte o secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi, pentru 250-1000
alegători.
La aceeaşi secţie de votare alegătorul votează pentru toţi deputaţii şi senatorii din
circumscripţia electorală în care are dreptul să voteze, precum şi pentru Preşedintele
României, dacă alegerile au loc simultan.

152
 Operaţiunile de delimitare, numerotare şi stabilire a sediilor secţiilor de votare, precum şi
de aducerea lor la cunoştinţa cetăţenilor, cad în sarcina primarilor şi prefecţilor şi se
realizează în 5 zile de la stabilirea datei alegerilor. De menţionat că secţiile de votare, formate
pe lângă misiunile diplomatice sau consulare, aparţin de circumscripţia electorală a
municipiului Bucureşti, iar cele formate pe navele aflate în navigaţie aparţin de
circumscripţia electorală a locului unde este înregistrată nava.

5.2. Stabilirea datei alegerilor

Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor. Potrivit
Legii nr. 35/13.o3.2008 data alegerilor este adusă la cunoştinţa opiniei publice cu cel
puţin 90 de zile înainte de ziua votării prin publicarea în Monitorul Oficial al României,
Partea I, a hotărârii Guvernului privind data alegerilor. Această dată este stabilită într-o zi
de duminică. De exemplu, prin Hotărârea nr. 264 din 12/03/2008 publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 192 din 12/03/2008, data alegerilor locale din anul 2008 a
fost stabilită la 01 iunie 2008.
Acest interval de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor este necesar pentru
desfăşurarea operaţiunilor electorale.
5.3. Constituirea circumscripţiilor şi a colegiilor electorale
Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor 41
de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru
românii cu domiciliul în afara României. Numărul total al circumscripţiilor electorale este
de 43.
În fiecare circumscripţie electorală se organizează un număr de colegii electorale în
funcţie de mărimea populaţiei. Norma de reprezentare este următoarea: un deputat la 70
000 de locuitori şi un senator la 160 000. În situaţia în care se depăşeşte jumătatea unei
norme de reprezentare se mai adaugă un deputat sau un senator. Indiferent de situaţia
concretă din fiecare circumscripţie electorală, numărul deputaţilor nu trebuie să fie mai
mic de 4 şi al senatorilor de 2.
Delimitarea colegiilor uninominale intră în sarcina Autorităţii Electorale Permanente.
Ea se actualizează după fiecare recensământ al populaţiei şi cu cel puţin 12 luni înainte
de alegerile parlamentare la termen. După fiecare delimitare, Autoritatea Electorală
Permanentă emite o hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Modificarea colegiilor uninominale nu poate fi făcută decât dacă faţă de delimitarea
anterioară a apărut o variaţie pozitivă sau negativă de minimum 10% din populaţia
respectivului colegiu uninominal.
5.4. Registrul electoral
În alegeri este importantă stabilirea numărului alegătorilor (electoratul) şi mai ales
identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor art. 36 din Constituţie rezultă că
electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot. Evidenţa acestora se realizează prin intermediul
registrului electoral.
Registrul electoral reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscrişi toţi
cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul în străinătate, care au împlinit vârsta de 18
ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul în străinătate se va face pe
baza evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, utilizate la eliberarea paşapoartelor.

153
 Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România este structurat
pe judeţe, municipii, oraşe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în străinătate, pe ţări şi
localităţi.
Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în
permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul
fiecărui judeţ şi sector al municipiului Bucureşti, Registrul electoral, care cuprinde
alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa pe teritoriului unităţii administrativ-teritoriale, este
păstrat şi actualizat de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente.
Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor,
precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative pun la dispoziţia Autorităţii Electorale Permanente datele şi informaţiile
necesare întocmirii şi actualizării Registrului electoral.
Datele care se înscriu în Registrul electoral pentru fiecare alegător sunt următoarele:
data naşterii; codul numeric personal; ţara în care îşi are domiciliul sau reşedinţa; adresa
de domiciliu; adresa de reşedinţă; seria şi numărul cărţii de alegător; seria şi numărul
actului de identitate.
Odată înscris în Registrul electoral cu adresa de domiciliu, alegătorul poate să
adreseze Autorităţii Electorale Permanente o cerere pentru înscrierea sa cu adresa de
reşedinţă.
Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, precum şi cetăţenii români
cu domiciliul în ţară aflaţi temporar în străinătate, la cererea lor, se înscriu în Registrul
electoral cu datele corespunzătoare ultimei adrese de domiciliu sau de reşedinţă.
Persoanele decedate se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public
comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de ore.
Persoanele care şi-au pierdut cetăţenia română se radiază din Registrul electoral, pe
baza comunicării Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la primirea acesteia.
Persoanele care au pierdut drepturile electorale se radiază din Registrul electoral, la
sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de ore.
Datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral sunt destinate exclusiv
proceselor electorale.
Orice persoană înscrisă în Registrul electoral poate solicita informaţii numai cu
privire la datele personale care sunt conţinute în acesta.
Întâmpinările împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din
Registrul electoral se fac la biroul teritorial judeţean al Autorităţii Electorale Permanente
competent, acesta fiind obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult 3 zile de la
înregistrare.
Contestaţiile împotriva dispoziţiilor date se soluţionează, în cel mult 3 zile de la
înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul.
5.5. Listele electorale
Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral. Ele
sunt permanente sau suplimentare.
5.5.1. Listele electorale permanente pentru subdiviziunile administrativ-teritoriale de
pe teritoriul naţional se întocmesc de către primarul comunei, oraşului sau municipiului
ori al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi informaţiilor
cuprinse în Registrul electoral. Aceste date sunt comunicate primarului de către biroul
teritorial al Autorităţii Electorale Permanente care funcţionează la nivelul judeţului pe

154
teritoriul căruia se află localitatea. Listele electorale permanente ce cuprind cetăţenii
români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se întocmesc de către Autoritatea
Electorală Permanentă şi vor sta la baza delimitării secţiilor de votare ce vor fi organizate
în străinătate.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe toţi cetăţenii cu
drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite.
Două copii ale exemplarului oficial al listei electorale permanente păstrat de
secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau la sediul misiunii diplomatice, vor fi
înaintate birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin grija primarului sau a unei
persoane desemnate de şeful misiunii diplomatice, în termen de 24 de ore de la
constituirea acestora.
5.5.2. Listele electorale suplimentare se întocmesc de către preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare. În ele se trec persoanele care se prezintă la vot şi fac dovada
că domiciliază pe raza secţiei de votare respective, însă au fost omise din listă. Persoanele
respective pot vota numai în baza actului de identitate şi a cărţii de alegător.
5.6. Cărţile de alegător
Exercitarea dreptului de vot în alegeri se face numai pe baza actului de identitate şi a
cărţii de alegător. Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot vota şi
fără carte de alegător.
Cartea de alegător se întocmeşte de către serviciile publice comunitare de evidenţă a
persoanelor. Ea se eliberează pe baza actului de identitate, numai către titular şi sub
semnătura acestuia.
Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor vor îndeplini aceste obligaţii
în colaborare cu Autoritatea Electorală Permanentă, şi pentru cetăţenii români cu
domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
Eliberarea cărţii de alegător neridicate poate fi efectuată numai către titular şi sub
semnătura acestuia şi de către biroul electoral al secţiei de votare, în ziua votării.
Cărţile de alegător sunt permanente şi valabile pentru toate tipurile de alegeri, potrivit
numărului de scrutine prevăzut în cuprinsul lor, şi se eliberează alegătorilor înscrişi în
Registrul electoral.
Cartea de alegător a persoanei care este radiată din Registrul electoral este nulă de
drept. Autoritatea Electorală Permanentă va asigura informarea serviciilor publice
comunitare de evidenţă a persoanelor, a primarilor, a misiunilor diplomatice şi a
birourilor electorale ale secţiilor de votare asupra numelor cetăţenilor ale căror cărţi de
alegător devin nule de drept.
5.7. Candidaturile
Pot depune candidaturi persoanele care au împlinit vârsta prevăzută de art. 37 alin (2)
din Constituţie (23 de ani pentru Camera Deputaţilor şi organele administraţiei publice
locale, 33 de ani pentru Senat şi 35 de ani pentru Preşedinte), au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară. Nu sunt admise candidaturile din partea judecătorilor Curţii
Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei,
poliţiştilor şi altor categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege organică. De
asemenea, persoanele care, în ultimele 60 de zile înainte de data alegerilor, au funcţionat
ca prefecţi, subprefecţi şi conducători ai serviciilor publice ale ministerelor şi ale
celorlalte autorităţi guvernamentale deconcentrate, nu pot depune candidaturi în
circumscripţiile în care sunt situate aceste instituţii.

155
 Candidaturile se depun de către partide, alianţe electorale, organizaţii, sau de către
persoane independente. Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4%
din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul
uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera
Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat.
În fiecare colegiu uninominal, fiecare competitor electoral poate avea doar o singură
propunere de candidatură. Un candidat poate reprezenta un singur competitor electoral
într-un singur colegiu uninominal. O persoană nu poate accepta candidatura decât pentru
o singură circumscripţie electorală, iar în cadrul acesteia, pentru un singur colegiu
uninominal. Excepţie fac persoanele care candidează, propuse fiind de organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Nu sunt permise candidaturi independente
pentru partide politice, alianţe politice sau electorale.
Propunerile de candidaţi se depun la birourile electorale de circumscripţie care
funcţionează la nivelul la care sunt aleşi candidaţii respectivi, cel mai târziu cu 40 de zile
înainte de data alegerilor. Ele vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii,
semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi declaraţia de interese
ale fiecărui candidat.
Pentru fiecare candidat se va constitui un depozit, în contul Autorităţii Electorale
Permanente, cu valoare de 5 salarii minime brute pe ţară. Acesta se va restitui numai
dacă, în urma scrutinului, candidatul propus de partide şi alianţe obţine cel puţin 2% din
voturile valabil exprimate la nivel naţional, iar cel independent cel puţin 20% din voturile
valabil exprimate în colegiul uninominal în care a candidat. Sumele care nu se restituie se
fac venit la bugetul de stat.
Înregistrarea candidaturilor şi verificarea condiţiilor prevăzute de lege se face de
către biroul electoral de circumscripţie. Admiterea sau respingerea candidaturilor pot fi
contestate de persoanele interesate. Contestaţiile sunt de competenţa tribunalelor.
5.8. Campania electorală
În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cât şi cetăţenii cu
drept de vot au dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin
mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei scrise, a mijloacelor
electronice şi a celorlalte mijloace de informare în masă.
Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii de drept.
Controlul respectării normelor legale cu privire la desfăşurarea campaniei electorale
intră în sarcina biroului electoral de circumscripţie, monitorizat în această privinţă de
Biroul Electoral Central.
5.9. Votarea
Votarea se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între
orele 7 şi 21. Regulile stabilite de lege pentru desfăşurarea votării privesc ordinea din incinta
secţiei de votare precum şi operaţiunile tehnice pentru exercitarea de către fiecare alegător a
dreptului de vot în aşa fel încât să nu-i fie alterată opţiunea electorală, opţiune care să se
regăsească şi în rezultatul final al alegerilor.
Garanţia respectării acestor reguli este asigurată şi prin posibilitatea supravegherii
alegerilor de către observatori interni acreditaţi, reprezentanţi acreditaţi ai unor organizaţii
străine şi reprezentanţi acreditaţi ai presei scrise, radioului şi televiziunii, români şi

156
străini. Acreditarea lor precum şi conduita ce trebuie s-o aibă în incinta secţiei de votare
sunt guvernate, în primul rând, de principiul neutralităţii politice.
5.10. Numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor
Datorită importanţei sale în stabilirea, nealterată, a rezultatului final al alegerilor, această
operaţiune este supusă unor reguli astfel gândite încât erorile să fie pe cât posibil evitate iar
tentativele de fraudă descurajate.
De aceea legea dispune, printre altele, ca la aceste operaţiuni să participe membrii
birourilor electorale ale secţiilor de votare care pot asistaţi de candidaţi şi persoanele
acreditate pentru observarea alegerilor.
Rezultatele stabilite în urma numărării voturilor se consemnează în procese verbale
(unul centralizator şi câte unul pentru fiecare alegere), care se îndosariază împreună cu
celelalte documente, inclusiv contestaţiile ce s-au făcut şi răspunsurile ce li s-au dat şi în
termen de 24 de ore se înaintează biroului electoral de circumscripţie.
Biroul electoral de circumscripţie centralizează informaţiile cu privire la voturile
exprimate în întreaga circumscripţie electorală, pentru fiecare tip de alegere. Rezultatele
le consemnează în procese verbale care se înaintează biroului electoral central.
5.11. Atribuirea mandatelor
Actualul sistem electoral, având în vedere faptul că îmbină votul pe listă cu votul
uninominal, face ca atribuirea mandatelor să implice o multitudine de operaţiuni tehnice
care, în desfăşurarea lor, complică procedura şi, de aici, posibilitatea ca rezultatul final să
se îndepărteze de opţiunea reală a electoratului. Legea, în reglementarea acestor
operaţiuni, conţine contradicţii şi neclarităţi, unele dintre ele chiar foarte lesne de sesizat,
dând naştere la multiple interpretări în stabilirea soluţiilor tehnice. Prin urmare calea
erorilor şi a intenţiilor de fraudă fiind deschisă, corectitudinea alegerilor se află sub
semnul îndoielii.

157
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Amititeloaie, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura

Junimea, Iaşi, 2009
2. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan. Ediţia 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008
3. Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011
4. Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice.
Volumul I. Ediţia a XIV-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011
5. Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice.
Volumul II. Ediţia a XIV-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013
6. Ştefan Deaconu, Drept constituţional. Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2013
Radu Carp, Ioan Stanomir, Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie
în România, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
7. Coordonatori: Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Constituţia României.
Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
8. Elena Simina Tanasescu, Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în
Franţa, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
9. Cristian Ionescu, Raporturile Parlamentului cu Guvernul si Preşedintele
României - Comentarii constituţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
10. Marian Enache, Revizuirea Constituţiei României, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
11. Ioan Alexandru, Democraţia constituţională, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
12. Cristian Ionescu, Constituţia României - comentată şi adnotată cu dezbateri
parlamentare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
13. Daniela Valea, Sistemul de control al constituţionalităţii din România, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
14. Dan Claudiu Dănisor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii
generale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
15. Tudorel Toader, Constituţia României adnotată, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011

158
159