România- stat de drept, democratic și social

1. Definirea noţiunii de „stat de drept”

Ca orice concept complex care a evoluat într-un interval lung de timp, defininirea acestuia
trebuie sa ţină cont de perioada la care se raportează şi spaţiul în care este activ fenomenul. Totodată
pluriperspectivismul interpreţilor şi a literaturii de specialitate duce la formarea a cel puţin zece
definiţii, mai ales că acest concept este asociat aproape exclusiv democraţiei, căreia îi putem găsi la fel
alte zece definiţii, raportându-ne la spaţiul şi timpul în care activează respectiva democraţie. Totuşi cea
mai generală definiţie care să elucideze sensul noţiunii de „stat de drept” este cea dată de Jacques
Chevallier şi anume: „tipul de regim politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată de
către drept”1

Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai multe
perspective, de către politologie, sociologie, filosofie, ştiinţele juridice. Statul este indisolubil legat de
fenomenul social numit drept, de aceea şi problematica statului interferează cu cea juridică. După cum
afirma M. Djuvara, „realitatea desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai
pasionantă de studiat este statul”2. Statul de drept reflectă coexistenţa celor două entităţi sociale
distincte dar nedisociabile care sunt statul şi dreptul şi a raporturilor lor de reciprocitate. Statul cu
tendenţialitate spre dominare şi supunere, iar dreptul cu cea de frânare şi ordonare. Această
interdependenţă relevă din afirmaţia lui L. Duguit, care spunea: “Dreptul fără forţă este neputincios,
dar forţa fără drept este o barbarie”3

În epoca modernă s-a ajuns la o armonizare între cele două raporturi, la stăpânirea, organizarea
şi cotrolul puterii prin drept, am putea afirma că s-a creat o nouă entitate, ca o sinteză superioară a
celor două elemente componente, denumită statul de drept.

Ideea statului de drept a apărut încă din antichitate, când o serie de şcoli filosofice, în
special greceşti, ca cea a sofiştilor, sau ca cea a legitimiştilor din China Antică, dar şi o serie de
gânditori, ca Platon şi Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului pe lege, pe drept. În forma
clasică, statul de drept a apărut odată cu societatea modernă, cu aşezarea societăţii pe principii laice,
raţionale, pe principii de drept.

Odată cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele asemenea teorii au aparţinut
dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusă in circulaţie de Montesqieu, dar conceptul a
fost elaborat si fundamentat de doctrina germană din a doua jumatate a secolului al XIX–lea, însăşi
expresia “stat de drept” – “Rechtsstaat” – apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în

1
Dictionnaire encyclopedique et de sociologie du droit, Deuxieme edition, L.G.D.J., 1993, pag.240 apud Radu I. Motica şi
Gh. Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
2
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului vol. I, p. 105.
3
Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 168
secolul al XIX-lea, apoi în doctrina franceză – “Etat de droit” –, pentru ca treptat să se generalizeze pe
continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: “Estado de dereche”, în spaniolă, “Stato di
diritto”, în italiană etc.4

În ţara noastră, în urma evenimentelor din decembrie 1989, se revine la principiile verificate de
experienţa democraţiilor politico-juridice. Urmare a acestui fapt, actuala Constituţie a României din
2003, revizuită după Constituţia României adoptată la data de 21 noiembrie 1991, consacră statul de
drept ca valoare supremă [art. 1 alin (3) din Constituţie] : „România este stat de drept, democratic şi
social […]”

După I. Ceterchi şi Ion Craiovan „statul de drept poate fi înţeles ca un concept politico-juridic
ce defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat şi
drept, dintre putere şi lege, prin asigurarea domniei legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului în exercitarea puterii”5

T. Draganu apreciază că acesta „va trebui înţeles ca un stat care, organizat pe baza
principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căreia justiţia dobândeşte o reală independenţă
şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură
respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lor activitate”6

2. Principiile statului de drept

Principiile statului de drept sunt repere metodologice de construire a lui. În opinia profesorului
Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:

I. Principiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Acesta îi
conferea prerogative nelimitate, pe care şi le-a exercitat până în secolul al XX-lea d. Hr. Constituţia
italiană zisă „a lui Mussolini” stabilea „Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de
mileniu III, există regimurile totalitare care proclamă supremaţia absolută a statului, lipsind de conţinut
libertăţile cetăţeanului7. Declaraţia drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui
John Locke, şi a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociaţiuni politice este păstrarea drepturilor
naturale şi imprescriptibile ale omului”

4
Petru Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 23-25.
5
Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 116
6
T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj-Napoca, 1992, p. 18-19 apud Radu I. Motica şi Gh.
Mihai, op. cit., p. 180
7
T. Draganu, op. cit., pag. 14 apud Radu I. Motica şi Gh. Mihai, op. cit., p. 181
 Drepturile şi libertăţile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte,
iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat
tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman.

II. Principiul adoptării democratice a legilor

Dacă statul de drept este statul domniei legii, pentru a se impune respectului general, legea nu
poate fi expresia arbitrară a voinţei unei minorităţi de indivizi, ci ea trebuie să izvorască din principiul
natural al drepturilor şi libertăţilor omului şi să fie o sinteză a intereselor şi aspiraţiilor întregii
comunităţi. Numai dacă legea va fi expresia fidelă a voinţei genarale, ea va putea corespunde tuturor şi
fiecăruia, astfel încât să fie exclusă posibilitatea să devină opresivă pentru unii şi să creeze privilegii
pentru alţii8. Acest principiu a fost consacrat încă în art.6 al Declaraţiei din 1789: „Legea este expresia
voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanţi, la formarea ei”.

În calea dezideratului cuprins în art. 6 al declaraţiei franceze a drepturilor omului se ridică o

seamă de obstacole de ordin practic - este imposibil ca dreptul de a participa la formarea voinţei
generale să fie recunoscut absolut tuturor cetăţenilor (minorii, debilii mintal şi alienaţii), este greu ca
voinţa exprimată să fie nealterată prin varii manipulări, atât în democraţiile directe, cât şi în cele
reprezentative, legea este de cele mai multe ori adoptată, numai cu majoritatea voturilor adunărilor
legiuitoare şi adeseori împotriva opoziţiei unei minorităţi mai mult sau mai puţin conturate. Aceasta
înseamnă că se atribuie nota de „generală” voinţei populare naţionale prin consemnare statistică, iar în
democraţiile reprezentative riscul ca o lege să nu fie expresia voinţei generale este mai mare decât în
democraţia directă din cauză că atunci când se pronunţă pentru o anumită măsură legislativă, deputatul
poate fi influenţat de interesele sale personale ori ale unui grup foarte activ de interese, nesocotind
astfel voinţa cetăţenească.

Pentru a îndepărta aceste efecte, în unele constituţii, democraţia reprezentativă primeşte un

corectiv prin care se asigură, în unele condiţii o participare directă a alegătorilor la activitatea
legislativă prin referendum, veto popular sau exercitarea iniţiativei legislative, ajungându-se astfel la
practicarea unei democraţii semi-directe.

III. Principiul separaţiei puterilor statului

Acest principiu separă funcţiile puterii statale în putere legislativă, executivă şi juridică
(legislativ, executiv, juridic) cu menţiunea că aceste funcţii nu trebuie să se afle în aceeaşi mână.

Acest principiu a fost anunţat încă de către John Locke ("Two treatises on government" 1690)
şi mai ales de C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois" 1748) în lupta împotriva statului absolutist,
constituind baza statului constituţional modern. Prin transmiterea funcţiilor către parlament, guvern şi
administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută, prin intermediul unor

8
T. Drăganu, op. cit, p.20
controale reciproce, în echilibru (echilibrul puterilor), cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele
intervenţii despotice ale statului.

În zilele noastre şi federalismul este deseori o formă de separare a puterilor. În ceea ce priveşte
dictaturile, aici principiul separaţiei puterilor nu îşi găseşte aplicare, pentru că puterea legislativă şi cea
executivă se află în acest caz de cele mai multe ori în aceleaşi mâini, iar independenţa sistemului
juridic este în general limitată sau chiar încălcată complet.

În ceea ce priveşte constituţiile întemeiate pe principiul separaţiei puterilor în stat, ele au fost
preocupate nu numai de modalităţi pentru menţinerea unui echilibru între aceste organe, dar şi diverse
“frâne şi contragreutăţi” care să înlăture pericolul unei alunecări spre adoptarea de măsuri tiranice,
totalitare. Aceste sisteme de “frâne şi contragreutăţi” sunt diferite de la un sistem constituţional la
altul.

IV. Principiul independenţei justiţiei

În cadrul sistemului de “frâne şi contragreutăţi”, decurgând din aplicarea principiului separaţiei

puterilor statului, deosebit de importantă pentru realizarea ţelurilor statului de drept este existenţa unei
justiţii independente, în sensul unui sistem de organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională,
distict de puterea legiuitoare şi de cea executivă şi capabil să se sustragă influenţelor acestora9.

Principalele garanţii speciale prin care se asigură aplicarea sancţiunilor în baza strictei
respectări a legii în baza unei obiective stabiliri a situaţiei de fapt sunt: independenţa instanţelor
judecătoreşti, reglementarea funcţionării acestor organe conform principiilor contradictorialităţii, al
dreptului la apărare şi al obligativităţii motivării hotărârilor.

Ca o garanţie a independenţei justiţiei în Constituţia României din 1991 este prevăzută în art.
124 inamovibilitatea judecătorilor, prevedere regăsită şi în Legea organizării instanţelor judecătoreşti
nr. 92/1992, cu modificările succesive.

Inamovibilitatea este o instituţie în temeiul căreia un funcţionar public, odată legal numit, nu
poate fi revocat sau retrogadat decât pe baza unei hotărâri disciplinare sau a unei condamnări penale,
însoţită de pedeapsa accesorie a pierderii funcţiei, iar transferarea lui într-o funcţie echivalentă în grad
sau avansarea lui nu poate avea loc fără consimţământul său, nici măcar în interes de serviciu. Acesta a
fost înţelesul dat noţiunii de inamovibilitate de Legea română a statului funcţionarilor publici din 19
iunie 1923.

3. Statul de drept şi democraţia

Democraţia este invocată în cele mai diverse contexte şi împrejurări, atribuindu-i-se înţelesuri
diverse, chiar contradictorii uneori, tot aşa despre statul de drept se discută uneori, în general, abstract,

9
T. Drăganu, op. cit., p. 53
considerându-se că invocarea termenului ar fi lămuritoare şi suficientă. Totul depinde, fireşte, de
împrejurări, de contextul social-politic, precum şi de cel economic în care funcţionează ori începe a se
afirma statul de drept.

Mai ales din punctul de vedere al oamenilor, al opimiei publice este necesar să se răspundă la
întrebarea, mereu prezentă, chiar dacă nu formulată ca atare: „Ce fel de stat de drept?”.

Pornind de la premisa că, dacă problema libertăţii şi afirmării integrale a individului este, în
societatea modernă, fundamentală pentru democraţie, dezvoltarea deplină a acesteia necesită o
societate liberă, protejată sau apărată de statul de drept, acad. N.N. Constantinescu releva că o
dezvoltare eonomică, social acceptabilă, capabilă să evite tensiuni şi convulsii social majore,
presupune, cel puţin, următoarele condiţii: „Să se dezvolte nu doar într-un stat de drept, ci într-un stat
de drept bazat pe justiţie socială, pe dreptate socială; să pună omul în centrul său, să corespundă
nevoilor umane şi să asigure o dezvoltare democratică integrală a individului şi societăţii; resursele de
toate categoriile să fie utilizate în acest scop”.10

Adevăratul stat de drept, în cadrul căruia pluralismul politic se însoţeşte cu pluralismul

formelor de proprietate, ca o condiţie a democraţiei, nu poate neglija nici una din componentele
sistemului economic, în cadrul căruia utilizarea raţională a resurselor materiale nu poate face abstracţie
de gradul de folosire a resurselor umane.

Acest din urmă aspect aduce în discuţie, în mod logic, preocuparea sau condiţiile pentru
asigurarea unor drepturi umane elementare unei existenţe demne: dreptul la muncă şi dreptul la
instruire, la educaţie generală şi profesională. Este o problemă socială, existenţială, şi nu politică, a
întreba în ce măsură poate fi numit stat de drept în deplinul înţeles al cuvântului, statul democratic care
lasă, în numele liberei iniţiative, la voia întâmplării, a hazardului şi concurenţei, soluţionarea dificilei
probleme a locurilor de muncă şi a nevoii de instruire profesională. După cum se ştie, şomajul face
ravagii în lumea de azi, iar acuitatea unei asemenea probleme a dus la convocarea, în SUA, la iniţiativa
preşedintelui Clinton, a unei întâlniri a grupului ţărilor celor mai dezvoltate pentru „a se căuta soluţii”.
Reputaţi economişti şi sociologi americani sau din Europa Occidentală au pus sub semnul întrebării
„descoperirea” acestor soluţii. Aceştia, ca şi mulţi alţi oameni de ştiinţă, au în vedere că „ţinând seama
de lumea reală de astăzi, ca şi de condiţiile şi direcţiile în care se mişcă ea, se poate constata că în nici
o ţară „mâna invizibilă” a lui Adam Smith nu este atotcuprinzătoare şi atotputernică, cum se spune în
unele manuale. Peste tot, chiar şi în ţările în care guvernele proclamă politici liberale, statul exercită o
foarte importantă funcţie de stimulare şi corelare a dezvoltării economice şi de creare a condiţiilor

N.N. Constantinescu, Reforma economică în folosul cui?, Ed. Economică, Bucureşti, 1993, p.12 apud Aurelian Bondrea,
10

Opinia publică, democraţia şi statul de drept, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1996, p. 66
favorabile acesteia. Aceasta dovedeşte că economia de piaţă nu exclude, ci presupune un anumit rol
stimultiv şi social corelator al politicii guvernamentale în economie”.11

Un autor francez pledează „pentru un capitalism inteligent”, referindu-se printre altele, la

„statul silenţios”, care să penduleze între „socializarea pierderilor” şi „privatizarea profiturilor”,
acţionând ca un „garant al interesului general” şi venind în ajutorul „capitalismului inteligent”, inapt să
se regenereze prin el însuşi. Statului i-ar reveni astfel, printre altele, „funcţia de a acţiona pentru
prevenirea dificultăţilor, pentru a absorbi pierderile la nivelul său, atunci când nu există soluţii mai
puţin costisitoare pentru colectivitate”. Evitând poziţia de „pompier economic”, „birocratizarea şi lipsa
de responsabilitate”, „statul este capabil de tot ce e mai rău dar şi de tot ce e mai bun. Statul nu este un
bun Samaritean, dar este şi poate fi un mijlocitor al afacerilor: el cumpără (sau face să cumpere),
redrezează (sau determină redresarea), revinde (sau face să se revândă). Trecerea, totală sau parţială,
sub umbrela publică este deci tranzitorie”12.

4. Conţinutul statului de drept

Statul de drept se inspiră dintr-o neîncredere şi bănuială de principiu faţă de stat, căruia caută
să-i încorseteze puterea pentru a evita ca aceasta să devină opresivă. Dreptul este chemat să cristalizeze
relaţiile politice, încadrând exerciţiul puterii în limitele legii, a dreptului, care are ca scop garantarea
libertăţilor individuale.

În inima statului de drept se află ideea fundamentală de „limitare a puterii” prin triplul joc: al
protecţiei libertăţilor individuale; al supunerii puterii faţă de naţiune şi încredinţarea unui domeniu
restrâns de competenţă pentru stat. Structurarea ordinii juridice nu este decât un mijloc de a asigura şi
de a garanta această limitare prin mecanismele de creare a dreptului. Astfel, statul de drept acoperă: o
concepţie a libertăţii publice; o concepţie despre democraţie şi o concepţie despre rolul statului, care
constituie fundamentul subiacent, de bază a ordinii juridice13.

Concepţia despre libertăţi a statului de drept

Primul aspect al limitării puterii rezidă în referinţa la drepturile omului. Statul de drept implică
o anumită concepţie a raporturilor dintre individ şi stat, care susţine întregul edificiu juridic: puterea
statului îşi găseşte limitele sale în drepturile fundamentale recunoscute indivizilor, fapt ce a creat
posibilitatea unei „opoziţii” faţă de putere, bazată pe drept; cu justificare ultimă, garanţia acestor
drepturi, statul de drept se bazează pe afirmarea primatului individului în organizarea socială şi

11
Idem, p. 14
12
Jean Peyrlevade, Pour un capitalisme inteligent, Grasset, Paris, 1993, p.236-237 apud Aurelian Bondrea, Opinia publică,
democraţia şi statul de drept, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1996, p. 67
13
J.J. Chevalier, L’Etat de droit, Montchrestien, E.J.A.,1992, p.59 apud P. Miculescu, op. cit., p. 184
politică, fapt ce antrenează „instrumentalizarea statului” – al cărui scop este de a servi libertăţile -, şi
„subiectivizarea dreptului” adică naşterea şi fundamentarea „drepturilor naturale ale omului ca
„drepturi subiective”, ca prerogative sau facultăţi ale omului faţă de stat, date de „natură”, operă a
dreptului natural.

Concepţia despre democraţie a statului de drept

Teoria statului de drept implică o anumită concepţie despre democraţie, în care voinţa naţiunii
exprimată prin intermediul reprezentanţilor săi se găseşte contrabalansată de alte cerinţe. În această
perspectivă, teoria statului de drept apare ca un compromis între ideologia democratică şi valorile
liberale; înregistrând în întregime presiune democratică, teoria statului de drept înţelege să încadreze
statul şi să-l dirijeze prin drept.

Punînd accentul pe controlul juridic, mai mult decât pe garanţiile juridice, teoria statului de
drept tinde să încline în mod sensibil concepţia despre democraţie, care nu mai este doar legea
majorităţii, ea este, de asemenea, respectul regulei jocului şi a valorilor înscrise în normele superioare
ale constituţiei. Învestit cu o funcţie esenţială de reglementare şi organizare socială, dreptul devine un
element constitutiv al democraţiei. Privită prin prisma statului de drept, democraţia câştigă noi culori.
Acum democraţia nu mai este văzută doar ca regulă sau principiu al voinţei majorităţii, ci este văzută,
mai ales, ca o tehnică sau modalitate de organizare şi exercitare a puterii, de aşa manieră încât cel sau
cei care deţin puterea (evident, temporar, potrivit principiilor eligibilităţii şi rotaţiei) să nu o poată
deturna şi folosi în interes personal sau de grup. Această nouă viziune este strâns legată de statul de
drept, de principiile şi instituţiile sale privind principiul separaţiei puterilor în stat, a pluralismului
politic şi altele, toate născute din dreptul natural sau mai precis dintr-o gândire înţeleaptă, raţională,
intuitivă, dar şi pragmatică în acelaşi timp, care a ţinut cont de valorile constante ale vieţii personale a
indivizilor şi în egală măsură de valorile colective ale vieţii sociale, adaptate timpurilor, locurilor şi
condiţiilor.

Rolul statului în viziunea teoriei statului de drept

Statul de drept se bazează pe o anumită viziune a rolului atribuit statului în viaţa socială.
Reificarea distincţiei dintre public şi privat, prin decupajul simbolic al spaţiului social în două sfere
închise cu grijă, „statul” pe de o parte, „societatea civilă” pe de altă parte, are ca principală funcţie să
fixeze limite influenţei statale asupra vieţii sociale, de a stabili „o treaptă de oprire peste care nu se
poate trece”14 cu intervenţia şi amestecul statului în viaţa societăţii civile. Statul nu le poate face pe

14
Luc Ferry şi Alain Arnaut, Philosophie politique, 3, Des droits de l’homme a l’idee republicaine, PUF, Paris, 2, ed.,
1988, p.72 apud P. Miculescu, op. cit., p. 190
toate şi nici nu este bine să le facă; „există limite obiective ale activităţii statale, care rezultă din natura
lucrurilor”15, natura lucrurilor fiind însăşi temelia dreptului natural.

Regula este nonintervenţia, iar activităţile sociale sunt în principiu libere: statul se vede învestit
cu un câmp de acţiune foarte restrâns, acoperind sarcinile sociale indispensabile, pe care doar el este în
stare să şi le asume, pentru că ele privesc suveranitatea sau ordinea publică. Pentru restul activităţilor,
mai ales pentru schimburile economice, trebuie lăsat curs liber iniţiativei private, abţinându-se de la
intervenţiile care ar risca să deformeze activitatea pieţei.

„Statul de drept – spune J.J. Chevalier – este indisociabil legat de reprezentarea unui stat
minimal, respectuos faţă de autonomia socialului şi care nu iese din atribuţiile sale legitime”.

5. Supremaţia constituţională

Controlul constituţionalităţii legilor este condiţia esenţială a statului de drept, pentru că în

absenţa sa constituţia nu are decât o importanţă simbolică.

Controlul constituţionalităţii legilor este organizat în două mari sisteme: controlul printr-un
organ jurisdicţional, denumit şi sistemul american şi controlul printr-un organ special şi specializat sau
sistemul european.

Primul a apărut modelul american, în care controlul este exercitat de tribunalele obişnuite,
începând cu celebra hotărâre „Marbury V. Madison” (1803), când Curtea Supremă de Justiţie a SUA a
afirmat că superioritatea constituţiei se impune tuturor, inclusiv tribunalelor care trebuie să asigure
respectul constituţiei; nu importă care tribunal poate şi chiar trebuie să refuze să aplice o lege pe care o
consideră ca fiind neconstituţională, sub rezerva, totuşi, a interpretării, în ultimă instanţă de cătrea
Curtea Supremă federală, garant al uniformităţii deciziilor16.

Acest model se realizează prin două sisteme: sistemul difuz (SUA, Japonia, Argentina,
Venezuela, etc.), când controlul poate fi efectuat de orice instanţă din ţara respectivă şi sistemul
concentrat, când controlul aparţine numai instanţei supreme (România în perioada interbelică,
Australia, Elveţia, Monaco etc.)

Modelul american încredinţează responsabilitatea controlului constituţionalităţii legilor unui

organ special şi specializat – Curtea Constituţională, instituţie introdusă prima dată în Austria în 1920
la iniţiativa lui Kelsen, sistem introdus după al doilea război mondial în majoritatea ţărilor din lumea
Europei Occidentale, iar după 1989 şi în ţările din Europa de Est, inclusiv în Constituţia României din
1991.

6. Concluzii

15
J.J. Chevalier, Op. cit., p. 66, apud P. Miculescu, op. cit., p. 190
16
Idem, p. 215
 Conţinutul şi esenţa statului de drept, raportul dintre statul de drept şi democraţie, precum şi
drepturile fundamentale ale omului, - drepturi subiective şi naturale ale omului – constituie aspecte
esenţiale şi controversate ale statului de drept.

Deşi doctrinele despre statul de drept au opinii ce diferă mai mult sau mai puţin asupra unora
dintre problemele privind statul de drept, ele sunt unanime în ideea că „esenţa statului de drept” constă
în faptul că statul, în întreaga sa activitate, este organizat şi dirijat, condus de către drept, este supus
normelor juridice, atât aparatul de stat, cât şi statul în sensul de populaţie organizată suveran pe un
anumit teritoriu.

Elaborarea doctrinelor statului de drept şi realizarea corectă în practică a acestei concepţii, s-a
format ca o reacţie la activitatea statului monarhic european absolutist, despotic şi tiranic, din sec
XVII-XVIII, statul poliţai, al cărui drept avea la bază principiul: „Statul sunt eu!” – spunea Ludovic al
XIV, expresia clasică a absolutismului monarhic - , pentru guvernanţi implica doar drepturi, iar pentru
guvernaţi obligaţii. De aici şi caracterul abuziv al acestui aşa zis „drept”, mai ales aplicarea sa
concretă, care a creat multe nedreptăţi. Era un drept lipsit de ambivalenţă, de reciprocitate, adică de
drepturi şi obligaţii ale părţilor.

Principalul instrument de luptă politico-juridică a Şcolii dreptului natural modern

(jusraţionalismul) împotriva abuzurilor monarhiilor despotice, a fost teoria contractului social, care,
treptat, pe parcursul secolelor XVI-XVIII a conturat şi elaborat cele mai importante principii ce vor
constitui ulterior, în secolele XIX şi XX conţinutul şi esenţa statului de drept:

1. principiul pluralismului politic;

2. principiul voinţei majorităţii;

3. principiul separaţiei puterilor în stat;

4. principiul ierarhiei normelor juridice;

5. principiul controlului activităţii organelor administrative de către organele judecătoreşti;

6. principiul controlului constituţionalităţii legilor.

7. principiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ca drepturi subiective şi

naturale ale individului: dreptul la viaţă, la proprietate, libertate, etc.

Toate aceste principii îşi au izvorul în dreptul natural. De altfel teoria contractului social,
creaţie a dreptului natural modern, implică ideea exprimării unei voinţe libere, neviciate a părţilor
atunci când încheie un contract.

Din această idee a libertăţii de voinţă contractuală s-a născut liberalismul sub toate aspectele
sale: între noi oamenii suntem liberi şi egali în faţa Creatorului şi supuşi numai Lui, care este Legea.
„căci Dumnezeu este nimic în afara Legii (Thora), iar Legea este nimic în afara lui Dumnezeu”.
 Privitor la „raportul dintre drept şi democraţie”, ambele ca instrumente de protejare a
„drepturilor fundamentale ale omului”, statul de drept implică ideea că la toate nivelele libertatea de
decizie a organelor de stat să fie limitată de exigenţa normelor juridice superioare, a căror respectare
este garantată prin intervenţia unui judecător, care este cheia de boltă şi condiţia de realizare a statului
de drept.

Redefinim dreptul ca fiind totalitatea normelor juridice edictate sau recunoscute de stat, prin
care sunt reglementate relaţiile sociale din cadrul acelui stat, norme prin care se dă fiecăruia ce i se
cuvine, fiind respectate de bună voie de către cei cărora li se adresează, guvernaţi şi guvernanţi, iar la
nevoie, în caz de nerespectare, se aduc la îndeplinire prin folosirea forţei de constrângere publică.

Adevăratul stat de drept nu poate fi decât un „stat de drept natural”, „stat al justiţiei”, în care
justiţia trebuie văzută sub cvadruplu aspect:

1. filosofic – ca o „valoare”;

2. moral – ca o „virtute”;

3. socilogic – ca o „stare”;

4. tehnico-juridic – ca o „metodă”, „tehnică”, „cale”, „drum”.

În care justiţia ca „stare”, înţeleasă ca ”stare dinamică” a statului în sensul de populaţie de pe

un anumit teritoriu clar delimitat prin frontiere şi organizată – organizarea în sensul de aparat de stat –
suveran, se realizează prin anumite metode sau tehnici urmând deci un anumit drum, o anumită cale,
bazându-se pe anumite calităţi umane, virtuţile, cu respectarea, pe baza unei gândiri înţelepte, a
valorilor fundamentale ale omului, creatură a divinităţii, după chipul şi asemănarea sa.17

Drepturile fundamentale, ca drepturi subiective, în sensul că aparţin individulului, sunt drepturi

naturale, adică acele elemente care concură la perpetuarea şi conservarea în condiţii optime a vieţii
socio-umane, elemente care în domeniul biologic sunt exprimate prin „nevoi”, în cel economic-politic
prin „interese”, în domeniul juridic prin „drepturi”, iar filosofic prin „valori”, sunt probleme pe care le
abordează dreptul clasic – jusnaturalismul - , pentru care „dreptul este în lucruri” (ex facto jus oritur –
dreptul se naşte, rezultă, se extrage din lucruri, din fapte), iar pentru dreptul natural modern –
jusraţionalismul -, „dreptul este în spirit”, dreptul se extrage din spirit.

Ideea statului de drept este înscrisă în natura fiinţei umane, nu aparţine unui individ, grup sau
popor, nu aparţine spaţiului euro-atlantic al secolelor XIX şi XX, dar acest spaţiu, în perioada amintită
a reuşit s-o elaboreze şi prelucreze în doctrine şi s-o aplice practic.

17
P. Miculescu, op. cit., p. 298
 De asemenea, nu trebuie să uităm niciodată, că statul de drept nu se cerşeşte, ci se cucereşte18,
cu credinţa în om, prin muncă, prin efort, cu prudenţă şi demnitate, prin propria perfecţionare
individuală şi colectivă, este autocreaţie interioară şi exterioară, este o realizare „prin sine însuşi” şi
„prin noi înşine”. În ultimă instanţă, „prin noi înşine” reprezintă nu numai o politică, ci şi un principiu,
o filosofie, o credinţă de urmat în viaţă, căci orice fiinţă individuală sau colectivă, ce nu promovează
acest principiu îşi pierde identitatea, independenţa şi propiul mod de a fi, îşi pierde posibilitatea de a
dispune de el însuşi. Cine nu dovedeşte nimic „prin sine însuşi”, nu poate avea nici pretenţii. Cum
viaţa, existenţa oamenilor ca indivizi sau colectivităţi constituite în stat, pe lângă principiile şi
activităţile pozitive, în relaţiile ce se stabilesc între ele, relevă şi activităţi de competiţie şi concurenţă,
de luptă, ce pot duce şi degenera până la negarea, supunerea şi chiar distrugerea partenerilor, principiul
„prin noi înşine” se relevă a fi un principiu universal. Orice fiinţă, individuală sau colectivă ce are
conştiinţa acestui principiu, îl posedă şi îl aplică, are un instrument de manifestare, dezvoltare, evoluţie
şi de apărare proprie. Să nu uităm: statul de drept se cucereşte, nu se cerşeşte!

18
Idem, p.299