Sunteți pe pagina 1din 11

Organizarea Statului Roman

Constituția României se bazează pe modelul Constituției celei de a cincea Republici


Franceze  și a fost ratificată prin referendum național la data de 8 decembrie, 1991.[171]
[172]
 În anul 2003 a avut loc un plebiscit [173] prin care Constituției i-au fost aduse 79 de
amendamente, devenind astfel conformă cu legislația Uniunii Europene.[171] Conform
Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
Forma de guvernământ a statului român este republică semiprezidențială. Statul se
organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă
și judecătorească — în cadrul unei democrații constituționale.[174] Președintele este ales
prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.[175] În urma amendamentelor din
2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani. [171] Președintele numește
primul-ministru, care la rândul său numește Guvernul.[171] În timp ce șeful statului își are
reședința la Palatul Cotroceni,[176] primul-ministru împreună cu Guvernul își desfășoară
activitatea la Palatul Victoria.

Parlamentul României este bicameral,[178][179] fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri,


și Camera Deputaților, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în
Camera Deputaților sunt rezervate reprezentanților minorităților naționale.[180][181]
[182]
 Parlamentul are rol legislativ, discutând și votând legile ordinare și organice, atât în
comisiile de specialitate cât și în plen. Membrii parlamentului sunt aleși prin vot
uninominal mixt, universal, direct și secret. Sistemul electoral este unul proporțional
(membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de
5 % din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se țin o dată la 4
ani. Palatul Parlamentului găzduiește din anul 1994 sediul Camerei Deputaților, iar din
anul 2004 și sediul Senatului.[179]

Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează pe


baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii
interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.
Numirea Guvernului se face de Președintele României, pe baza votului de încredere
acordat Guvernului de Parlament.[183]Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri.
Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu
respectarea atribuțiilor legale care le revin. De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri și
ordonanțe.[184]

Potrivit principiului separării puterilor în stat, sistemul judiciar din România este


independent de celelalte ramuri ale guvernului și este compus dintr-o structură de
instanțe organizate ierarhic. În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta
Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel,
tribunalele, tribunalele specializate și judecătoriile.[185] Înalta Curte de Casație și
Justiție este instanța cea mai înaltă în grad,[186] iar rolul său fundamental este de a
asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.
Sistemul judiciar românesc este puternic influențat de
modelul francez.[171][187] Curtea Constituțională este unica
autoritate de jurisdicție constituțională în România,
independentă față de orice altă autoritate publică și care
are, conform Constituției României, rolul de garant al
supremației Constituției.[188] Constituția, introdusă în 1991,
poate fi amendată doar printr-un referendum public, .
Parlamentul nu mai are dreptul să treacă peste deciziile
Curții Constituționale, indiferent de majoritate.
Constitutia actuala a Romaniei stabileste la articolul 2 ca:
“Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o
exercita prin organele sale
reprezentative si prin referendum”. Rezulta din aceasta
expunere cel putin doua constatari. Prima priveste legatura
intre categoriile si fenomenele popor, natiune, putere de stat,
puteri publice. Cea de-a doua priveste formularile extrem de
nuantate cu care se opereaza precum cele de putere, puteri
publice, puteri, suveranitate, suveranitate nationala sau cele de
”rezida in natiune”, “apartine poporului”.
Poporul si statul sunt deseori privite intr-o anumita unitate,
lucru firesc ce rezulta din legaturile puternice ce le apropie sau
din trasaturile care uneori le departeaza dar pe un fond comun.
Intelegerea corecta a relatiei popor-stat este insa, in limbajul
juridic, cea mai importanta, daca nu cumva prima conditie in
explicarea mecanismului juridico-statal. Aceasta pentru ca
indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului si statului
nu duce si nu trebuie sa duca la o confuzie juridica a acestor
doua categorii. Poporul si statul sunt subiecte distincte de drept.
Organizarea societatii umane in stat a atins forme mai mult sau
mai putin reusite, dar factorii care compun statul isi pastreaza, in
orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.
Plecand de la ideea ca nu mai sunt necesare alte explicatii
cu privire la notiunea de popor, urmeaza sa reamintim ca in ce
priveste notiunea de stat aceasta cunoaste doua acceptiuni,
ambele corecte din punct de vedere stiintific, si larg raspandite si
utilizate. Intr-o acceptiune, mai mult politica, sociologica se
intelege prin stat suma a trei elemente distincte si anume:
teritoriu, populatia (natiunea) si suveranitatea (in sensul puterii
statale, de fapt statul in acceptiunea strict juridica). In aceasta
acceptiune statul este sinonim, cu tara el incluzand civilizatia,
resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autoritatiile etc.
Poporul, natiunea, detin puterea politica. Pentru a putea exercita
aceasta putere poporul creeaza statul , ca un ansamblu
sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative,
judecatoresti, armata, politie), deseori denumite autoritati statale
(publice). Statul este deci sistemul acestor autoritati publice si
aceasta este acceptiunea cu care vom opera in continuarea
lucrarii.
In limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar
frecvent. Se pune intrebarea de a sti daca ele exprima sau nu
notiuni diferite. Altfel spus, de a sti daca statul, in acceptiunea sa
strict juridica este altceva decat putere de stat. Raspunsul este
desigur negativ. Statul nu este altceva decat organizarea statala a
puterii poporului, este institutionalizarea acestei puterii.
Teoria separatiei puterilor este o teorie celebra, de larga
audienta si frecvent invocata. Cunoasterea acestei teorii
inlesneste explicarea sistemelor constitutionale contemporane.
Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii la fel de
tulburatoare si de penetrante, ea a fost indreptata impotriva
obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva
abuzurilor de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie
impotriva monarhiei absolute de drept divin, forma de
guvernamant in care regele concentra in mainile sale putere
suprema, considerandu-se ca o personificare a statului de unde si
celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea “statul sunt eu “.
Teoria separatiei puterilor a avut un rol aparte, decisiv in
promovarea sistemului reprezentativ, adica in valorificarea
democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii
(poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in
cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a
garantiilor exercitarii drepturilor omului si ale cetatenilor. Este o
teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor, afirmatiile din
Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789, Franta),
stand marturie in acest sens. Astfel potrivit declaratiei
mentionate, o societate in care garantia drepturilor nu este
asigurata si nici separatia puterilor nu este determinata, nu are o
constitutie.
Enuntata de catre John Loke (“Trate de governement civil”,
1690), teoria separatiei puterilor in stat este defintivata si
explicata pe larg de catre Montesqueu in celebra lucrare “Despre
spiritul legilor”.
In Romania organizarea statala a exercitiului suveranitatii
nationale este reglementata clar prin articolul 2 din Constitutie.
Detinatorul puterii suverane este poporul roman si el exercita
aceasta putere prin organele reprezentative si prin referendum.
Din analiza articolului doi din Constitutie rezulta mai multe
constatari. Astfel organelor reprezentative li se incredinteaza
doar exercitiul puterii, deci anumite imputerniciri si nu puterea
ca atare. Nu este vorba de delegarea puterii ci de delegarea unor
functii ale puterii. Titularul puterii este si ramane numai poporul
roman, de aici rezultand importante consecinte juridice, inclusiv
cele referitoare la responsabilitatea autoritatilor publice in fata
acestuia. Este explicatia stiintifica a aliniatului 2 al articolului 2
in sensul caruia nici un grup si nici o persoana nu pot exercita
suveranitatea in nume propriu. Se poate pune problema de a sti
daca in Constitutia Romaniei isi gaseste exprimarea clasicul
principiu al separarii puterilor in stat. Acest principiu a fost
puternic afirmat in Revolutia romana din 1989. Raspunsul corect
poate fi formulat numai prin interpretarea sistematica si logica a
prevederilor constitutionale. Aceste prevederi utilizeaza termenii
de: puteri si autoritati dar nu si pe cel de separatie. Evitandu-se
termenul de separatie care poate evoca ruperea puterilor,
separarea lor rigida, dandu-se termenului “puteri” semnificatii
corecte din punct de vedere stiintific, doctrina juridica actuala si
desigur Constitutia valorifica echilibrul puterilor. Examinand
dispozitiile Constitutiei Romaniei putem constata ca ea consacra
echilibrul puterilor in stat in continutul si semnificatia sa
stiintifica si desigur moderna. Mai multe argumente sunt
convingatoare si pertinente:
A Cele trei puteri clasice se regasesc exprimate in Constitutie:
legislativul in normele privitoare la Parlament (art. 58 si urm.
1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5
ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului
sunt specializaţi pe domenii de activitate.

(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot


îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior.
(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul
Poporului se stabilesc prin lege organică.
  ); executivul in normele privitoare la presedintele Romaniei si
Guvern (art. 80 si urm. (1) Preşedintele României
reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea


Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între
stat şi societate.
 Preşedintele României desemnează un candidat
pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
Parlament. Preşedintele României prezidează
şedinţele Guvernului la care participă. ); justitia in
normele cu privire la autoritatea judecatoreasca (art. 123 si
urm . Judecătorii numiţi de Preşedintele României
sunt inamovibili, în condiţiile legii. Funcţia de
judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământul superior. Justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi


procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege. ).

B Ordinea reglementarii puterilor in Constitutie este ordinea


clasica fireasca. Constitutia da exprimarea juridica relatiilor si
activitatilor politice statale in succesiunea lor fireasca.
C Avand in vedere legitimitatea imputernicirilor Parlamentului,
compozitia sa numeroasa si larg reprezentativa, Constitutia
asigura acestuia o anumita preeminenta in raport cu celelalte
autoritati statale. Astfel Parlamentul este singura autoritate
legiuitoare a tarii (art. 58), el are functii de formare, alegere,
numire, investire a altor autoritati statale si desigur a altor
functii de control. Chiar si structura bicamerala a Parlamentului
exprima echilibrul in executarea puterii legislative. De altfel
acesta este si singurul argument solid al bicameralismului
Parlamentului fata de faptul ca Romania este un stat national
unitar.

D  Raporturile constitutionale dintre autoritatile publice se


caracterizeaza prin implicari reciproce ale unora in sfera de
activitate ale celorlalte, implicari ce semnifica echilibbrul prin
colaborare si control.
Raporturile Parlament-Executiv, in reglementarea
constitutionala, pot fi examinate prin implicarea legislativului in
activitatea sefului de stat si a guvernului. Astfel Parlamentul
primeste juramantul Presedintelui (art.82); poate prelungi
mandatul acestuia in caz de razboi sau catastrofa (art. 83); poate
hotari punerea sub acuzare a sefului de stat pentru inalta tradare
(art. 84); asculta mesajele sefului de stat (art. 89); ratifica
tratatele internationale in conditiile art. 91; aproba declararea de
catre seful de stat a mobilizarii partiale sau generale a fortelor
armate (art. 92); incuviinteaza instituirea starii de asediu sau a
starii de urgenta (art. 93); poate suspenda din functie
Presedintele Romaniei in cazul savarsirii unor fapte grave prin
care acesta a incalcat prevederile Constitutiei (art. 95); stabileste
indemnizatia si celelalte drepturi ale Presedintelui Romaniei (art.
100).
In ceea ce priveste raporturile cu Guvernul vom mentiona
indeosebi ca Parlamentul: acorda votul de incredere asupra
programului si a intregii liste a Guvernului (investitura, art.
102);retrage increderea acordata (art.109 si art.112); poate cere
informatii si documente (art. 110); prin deputati si senatori se
pot pune intrebari si adresa interpelari (art. 111); apreciaza
asupra raspunderii politice a Guvernului, poate cere urmarirea
penala a membrilor Guvernului pentru fapte savarsite in
exercitiul functiei lor; stabileste prin lege cazurile de raspundere
si pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art 108);
abiliteaza Guvernul pentru a emite ordonante in domenii care nu
fac obiectil legilor organice (delegarea legislativa, art. 114).
Compatibilitatea calitatii parlamentare cu cea de membru al
Guvernului este si ea un aspect al implicarii reciproce.
Bineinteles ca si executivul se implica in activitatea
legislativului. Astfel Presedintele Romaniei: promulga legile,
putand cere, o singura data reexaminarea legii (art. 67); poate
dizolva parlamentul in conditiile art. 89. Cat priveste Guvernul
acesta: are initiativa legislativa (art. 73); poate solicita
adoptarea, cu procedura de urgenta, a proiectelor sau
propunerilor legislative (art 74); isi poate angaja raspunderea in
fata Parlamentului asupra unui program, decaratii de politica
generala, sau proiect de lege (art. 113) acestea considerandu-se
aprobate daca guvernul nu este demis; poate fi abilitat sa emita
ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice (art.
114).
Cat priveste raporturile dintre legislativ si puterea
judecatoreasca ele trebuie apreciate cu luare in considerare a
principiului independentei judecatorilor si a supunerii lor numai
legii (art. 123). Asadar interventia in sfera justitiei a altor puteri
contravine principiului constitutional. Aceasta nu exclude insa
anumite raporturi constitutionale care rezulta firesc din sistemul
organizarii statale a puterii. Trebuie mentionat ca organizarea si
functionarea instantelor judecatoresti se realizeaza potrivit legii
(art. 125, 126, 128, si mai ales art. 172 alin3 lit. h). Ca atare
Parlamentul este cel care stabileste prin lege competente si
proceduri pentru instantele judecatoresti.
Ca o concluzie la cele precizate mai sus se poate preciza ca ne
aflam in prezenta unei conlucrari a structurilor statale in
realizarea vointei poporului. Aceasta conlucrare presupune:
competente clar delimitate prin Constitutie, autonomie
organizatorica si functionala, control reciproc fara imixtiune,
garantii constitutionale ale indeplinirii mandatulului si ale
respectarii drepturilor cetatenilor.

Bibliografie:constitutia romaniei
Separarea puterilor in stat prevazuta de Constitutia
Romaniei

S-ar putea să vă placă și