Suveranitatea

Conceptul de suveranitate este format dintr-o multitudine de trăsături şi accepţiuni distincte. Deşi în
limbajul cotidian poate fi asociat cu “independenţa” sau chiar cu ideea de “supremaţie”, limitele
acestui concept nu se opresc aici. Suveranitatea, alături de populaţie şi teritoriu, este unul dintre
elementele constitutive ale statului.

Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, judiciară
sau/și executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înșiși.
În general, doctrina dreptului internațional a considerat că suveranitatea, ca instituție, “apare din
momentul în care încep să existe state”.

Conceptul de suveranitate a apărut în secolul al XVI-lea, în lucrarea lui Jean Bodin intitulată “Les
six livres de la République”, autorul considerând că suveranitatea este de sorginte divină. Jean
Bodin definește suveranitatea ca puterea supremă absolut a statului, inalienabilă, constantă,
imprescriptibil și indivizibilă. Ulterior, ideea de suveranitatea fost privită în strânsă legatură cu teza
contractului social, afirmându-se e că puterea decurge de la popor și legitimitatea acestuia se
justifică prin contractul social încheiat între monah, în calitatea sa de detentor al puterii statale și
popor.
Centralizarea și raționalizare a puterii de stat sau fundat mai târziu pe ideea unui monarh care își
reprezintă supușii. Secularizarea statului are la bază necesitatea secularizării puterii de stat, care a
permis fundamentarea teoriei suveranității populare, fundamentată pe ideea universalității
conceptului de cetățean.

Termenul de suveranitate este piurisemantic, acesta având trei accepţiuni: suveranitate de stat,
suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabili
orientarea politică a statului și alcătuirea organelor lui, precum și de a controla activitatea acestora.
În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparține întregului popor, suveranitatea poporului
se identifică cu suveranitatea de stat. Exprimarea voinței poporului suveran necesită acordul tuturor
membrilor acesteia, astfel că puterea este inalienabilă, exercitarea ei trebuie realizat în mod direct
iar guvernanții nu au decât un mandat imperativ și pot fi revocați în cazul în care nu-și exercită
atribuțiile.

Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea de naţiune, considerată ca persoană morală ce

dispune de o vointă proprie, fiind distinctă de cea a persoanelor care o compun termporar, voinţă
care se exprimă prin reprezentanţii națiunii. Astfel, suveranitatea aparține națiunii însă aceasta nu
poate exercita în mod direct, ci trebuie să îi delege exercițiul unor reprezentanți care nu mai pot fi
cenzurați de către membrii națiunii în timpul mandatului, narațiunea fiind nevoită să se supună
deciziilor luate de către aceștia.

Suveranitatea de stat reprezintă prerogativa statului de a se manifesta liber, neîngrădit şi de a decide

în privinţa treburilor sale, atât interne, cât şi externe, fiind astfel suprem şi independent.
Se utilizează și categoriile de suveranitatea absolută și suveranitate relativă pentru a desemna
justificarea cauzelor prime ale puterii de stat și atribuțiile necesare existenței normale a unui stat nu.
În dreptul internațional modern, pe lângă suveranitatea statului, s-a format și conceptul de
suveranitate națională, înțeleasă ca dreptul oricărei națiuni la autodeterminare. Conținutul
suveranității naționale este suveranitatea națiunii și libertatea ei politică de a-și alege organizarea
juridică de stat și forma relațiilor cu alte națiuni.

Sunt întâlnite noțiunile de suveranitate externă și suveranitate internă pentru a preciza repartizarea
competențelor în cadrul statelor federale, unde conceptul de suveranitate capătă noi dimensiuni.
Suveranitatea interna este relatia dintre o putere suverana si subiecte proprii, iar suveranitatea
externa se referă la relaţia dintre o putere suverană şi alte state.

În știința politică modernă, conceptul de «suveranitate» este asociat cu conceptul de «independență»

doar la un anumit grad. Termenul «suveranitate» implică anumite limitări asupra independenței.
Comunitatea internațională a dezvoltat principiile civilizate ale relațiilor dintre state, pe care acestea
trebuie să le respecte. Într-un stat federal, subiectele federației pot avea suveranitate limitată
(suveranitatea într-o anumită zonă), care împreună cu suveranitatea guvernului federal formează
suveranitatea completă. Restricția suveranității guvernului federal și puterea subiectului federației
se datorează delimitării domeniilor în care autoritățile competente au puteri exclusive de luare a
deciziilor.

Există opinii foarte diferite privind baza morală a suveranității. O polaritate fundamentală este între
teorii care afirmă că suveranitatea este învestită direct în suveran prin drept divin sau natural și
teorii care afirmă că aceasta provine de la popor. În cel de-al doilea caz, există o altă împărțire a
celor care afirmă că poporul își transferă suveranitatea suveranului (Hobbes) și cei care afirmă că
poporul își păstrează suveranitatea (Rousseau).

Cel de-al doilea articol al Constituţiei României, intitulat sugestiv“Suveranitatea”, prevede că

“Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.” Afirmând că
“suveranitatea naţională aparţine poporului român”, Legea Fundamentală contopeşte ideea de
suveranitate naţională cu cea de suveranitate populară,.
În cel de-al doilea alineat, Constituţia precizează că “Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu“, recunoscând poporul drept unic titular al suveranităţii.
Astfel, orice încercare ilegitimă de acaparare a suveranitaţii nu va fi privită doar ca o abatere
constituţională, ci ca o gravă crimă împotriva ordinii de stat şi a regimului democratic.

Dată fiind importanţa sa, suveranitatea reprezintă un atribut inerent, inalienabil și indivizibil al
statului.

Surse:
Constituția României
Drept constitutional si institutii politice- Editia 15, vol II, 2017- Ion Muraru, Elena Simina
Tănăsescu pag.60,61,62
https://ro.wikipedia.org/wiki/Suveranitate data accesării: 02.03.2021
https://www.avocatoo.ro/blog/suveranitatea/ data accesării: 02.03.2021
https://lege5.ro/gratuit/gi4dknjsgi4q/suveranitatea-evolutie-conceptuala-in-contextul-aderarii-la-
uniunea-europeana data accesării: 02.02.2021