INSTITUTUL DE DE ŞTIINŢE PENALE ŞI CRIMINOLOGIE APLICATĂ DIN

MOLDOVA FACULTATEA „DREPT”

SEPARAREA PUTERILOR DE STAT

REFERAT
la disciplina universitară
“Teoria Generală a Dreptului”

Autor: student gr. 18 D1.1 Bahna Mihai

Coordonator :Prof. univ. Buga Larisa

CHIŞINĂU 2018
 Cuprins

1. Noţiunea
2. Teoria separaţiei puterilor în stat
3. Reglementarea constituţională a principiului separaţiei puterilor în stat
 1. NOŢIUNEA

Separarea puterilor – principiul major al democraţiei moderne, conform căruia

puterea este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării – puterea legislativă,
puterea executivă şi puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o
instituţie separată, iar cei ce o aplică sânt selectaţi prin diferite proceduri, au
diferite termene şi sânt independenţi unii faţă de alţii.
Separarea nu înseamnă însă izolare. Fiecare ramură a puterii participă la
funcţionarea celeilalte printr-un sistem de control şi echilibrare reciprocă a
puterilor în stat.

2. Teoria separaţiei puterilor în stat

Originea şi conţinutul teoriei

Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie
împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este
formă de guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea
supremă, considerându-se personificarea statului de unde şi celebra formulă a
regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sânt eu”(„L’etat c’est moi”).
Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea
sa „Politica”, vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum stau
lucrurile în fiecare dintre aceste părţi, aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire
statală. Aceste părţi sânt:
– Adunarea generală care delibera afacerile publice;
– Corpul magistraţilor (funcţionarilor) căruia îi aparţinea
comandamentul;
– Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiţiei.
Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu
stabileşte nici o repartiţie a funcţiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeaşi
persoană să exercite în acelaşi timp toate trei funcţii.
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor în stat a
fost filosoful englez John Locke (1632-1704) în opera sa „Essay on Civil
Government”. El i-a atribuit teoriei date valoarea unui principiu general de
organizare a statului. În lucrarea dată, scrisă în 1688, el distinge în stat trei puteri:
1) puterea legislativă; 2) puterea executivă; 3) puterea federativă: puterea de a
face război, pace şi de a încheia tratate.
Între acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme
general obligatorii. Puterea executivă are caracter limitat şi este încredinţată
monarhului. Potrivit concepţiei sale, puterea legislativă şi cea executivă trebuie să
fie separate, adică să fie încredinţate unor organe separate. Puterea executivă şi
puterea federativă trebuie să fie întrunite în aceleaşi mâini. John Locke nu
menţionează puterea judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră
dependentă de cea legislativă.
Influenţat de doctrina engleză, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea sa
„L’esprit des lois” a reluat şi adâncit problema separaţiei puterilor.
După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă,
executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe
separate şi independente unele de altele .
Teoria separaţiei puterilor în stat este baza Constituţiei Statelor Unite ale Americii
de Nord din 1787 şi a constituţiilor diferitor state care alcătuiesc această
federaţie.
Articolul 16 al Declaraţiei franceze a dreptului omului şi cetăţeanului din 26
august 1789 a ridicat-o la rangul de principiu esenţial al oricărei constituţii: „Orice
societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
determinată, nu are Constituţie”.
Această teorie a jucat un rol important în evoluţia statelor lumii.
În forma sa cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor în stat presupune
exercitarea de către stat a trei a trei funcţii principale:
– funcţia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptarea normelor
general obligatorii, destinate reglementării relaţiilor sociale;
– funcţia executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea
statului de a recurge la forţa de constrângere;
– funcţia jurisdicţională: cuprinde activitatea de soluţionare a litigiilor
apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii.
Fiecare dintre aceste funcţii ale statului sânt delegate unor organe distincte şi
relativ independente unul faţă de altul:
– funcţia legislativă – parlamentul;
– funcţia executivă – şeful statului şi/sau guvernul;
– funcţia jurisdicţională – organe judiciare.
 3. Reglementarea constituţională a principiului separaţiei puterilor în stat

În Constituţia Republicii Moldova s-a proclamat expres separaţia şi colaborarea

puterilor în stat. Articolul 6 din Constituţia Republicii Moldova prevede: „În
republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sânt separate
şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor
Constituţiei”. Suveranitatea naţionala aparţine poporului Republicii Moldova, care
o exercita în mod direct şi prin organele sale reprezentative. Totodată prevederile
Constituţiei consacră echilibrul puterilor în stat. Cele trei puteri se regăsesc
exprimate în legea supremă: legislativul în normele privitoare la Parlament;
executivul în normele privind Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern; justiţia
în normele privitoare la autoritatea judecătorească. Prevederile Constituţiei
consacră raporturile dintre cele trei puteri, acordându-i fiecărei statut aparte.
Totodată ea stipulează sistemul controlului reciproc dintre puteri.

a. Tămaş S., op.cit., p. 222

b. Arseni Al., op.cit., p. 148.
c. Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Edificarea
statului de drept”, Transparency International Moldova, Chişinău
2003. Raportul utilizat: Zmeu A.,„Originea şi instituirea principiului
separaţiei puterilor”, p.133.
d. Arseni Al., op.cit., p.155
e. Costachi Gh., Guceac I., „Fenomenul constituţionalismului în evoluţia
Republicii Moldova spre statul de drept”, Chişinău 2003 , p.90.