1.

SEPARAREA PUTERILOR ÎN STAT

1.1 Definiție,clasificare
Separarea puterilor  reprezintă principiul major al
democraţiei moderne, conform căruia puterea este
distribuită între cele trei ramuri ale guvernării:

- puterea legislativă,
- puterea executivă
- puterea judecătorească.

Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată,

iar cei ce o aplică sunt selectaţi prin diferite proceduri, au
diferite termene şi sunt independenţi unii faţă de alţii.
Separarea nu înseamnă însă izolare. Fiecare ramură a
puterii participă la funcţionarea celeilalte printr-un sistem
de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat.

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar

Fig.1 – cele 3 puteri
"separația puterilor", este un termen politic creat și folosit
pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de
Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor
statelor democratice de astăzi. Conform acestui model, puterea statului trebuie
divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și
independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se
întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă,
executivă și judiciară, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în
aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two
treatises on government", 1690) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De
l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta
devenind baza statului constituțional modern.

1
 Prin separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație,
precum și către judecători independenți, puterea stat1ală este ținută în echilibru prin
intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe
cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului.(1)

1.2 Originea şi conţinutul teoriei

Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie
împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este
formă de guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea
supremă, considerându-se personificarea statului de unde şi celebra formulă a
regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sunt eu”(„L’etat c’est moi”).

Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în

lucrarea sa „Politica”, vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum
stau lucrurile în fiecare dintre aceste părţi, aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire
statală. (2)

Aceste părţi sunt:

 Adunarea generală care delibera afaceri2le publice;

 Corpul magistraţilor (funcţionarilor) căruia îi aparţinea comandamentul;
 Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiţiei.

Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu

stabileşte nici o repartiţie a funcţiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeaşi
persoană să exercite în acelaşi timp toate trei funcţii.

Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor în stat a
fost filosoful englez John Locke (1632-1704) în opera sa „Essay on Civil
Government”. El i-a atribuit teoriei date valoarea unui principiu general de
organizare a statului. În lucrarea dată, scrisă în 1688, el distinge în stat trei puteri:

1) puterea legislativă;

2) puterea executivă;

1
wikipedia.org(1)
2
Arseni Al., op.cit., p. 148(2)

2
 3) puterea federativă: puterea de a face război, pace şi de a încheia tratate.(3)

Între acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme general
obligatorii. Puterea executivă are caracter limitat şi este încredinţată monarhului.
Potrivit concepţiei sale, puterea legislativă şi cea executivă trebuie să

fie separate, adică să fie încredinţate unor organe separate. Puterea executivă şi
puterea federativă trebuie să fie întrunite în aceleaşi mâini. John Locke nu
menţionează puterea judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră
dependentă de cea legislativă.

Influenţat de doctrina engleză, Charles Montesquieu (1689-1755) în cartea

sa „L’esprit des lois” a reluat şi adâncit problema separaţiei puterilor.

După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea

legislativă, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor
organe separate şi independente unele de altele .(4)

Teoria separaţiei puterilor în stat este baza Constituţiei Statelor Unite ale
Americii de Nord din 1787 şi a constituţiilor diferitor state care alcătuiesc această
federaţie.

Articolul 16 al Declaraţiei franceze a dreptului omului şi cetăţeanului din 26

august 1789 a ridicat-o la rangul de principiu esenţial al oricărei constituţii: „Orice
societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
determinată, nu are Constituţie”. Această teorie a jucat un rol important în evoluţia
statelor lumii.

În forma sa cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor în stat presupune

exercitarea de către stat a trei a trei funcţii principale:

–            funcţia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptarea normelor

general obligatorii, destinate reglementării relaţiilor sociale;

–            funcţia executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea

statului de a recurge la forţa de constrângere;

3
–            funcţia jurisdicţională: cuprinde activitatea de soluţionare a litigiilor
apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii.3

Fiecare dintre aceste funcţii ale statului sunt delegate unor organe distincte şi
relativ independente unul faţă de altul:

–            funcţia legislativă – parlamentul;

–            funcţia executivă – şeful statului şi/sau guvernul;

–            funcţia jurisdicţională – organe judiciare.(5)

1.3 Sistemul tripartit al lui Montescquieu Fig.2 – cele 3 puteri (2)

Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei

tipuri diferite de entități, pe care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul și
juridicul. Modelul prezentat de Montesquieu a fost inspirat de modelul
constituțional britanic, în care monarhul ar fi corespuns executivului, parlamentul
țării ([The] British Parliament) ar fi corespuns legislativului și curțile de justiție ar
fi corespuns puterii juridice. Critici ai sistemului propus de iluministul francez au
comentat adesea că ideea sa de separare a puterilor este neclară întrucât în Marea
Britanie există o legătură prea strânsă între executiv, legislativ și juridic. Pe de o
parte, Montesquieu propusese un model care era viabil în timpul său, și, pe de altă
parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în trecut decât sunt astăzi.

Montesquieu a precizat cu claritate că "independența juridicului trebuie să

fie reală și nu doar aparentă". "Puterea juridică a fost percepută în general ca cea
mai importantă dintre puteri, independentă și de neverificat", dar și cea mai puțin
periculoasă. Anumiți politicieni consideră exercitarea puterii judiciare asupra lor
înșiși ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceștia numesc criminalizare este
un răspuns al juridicului la acte de corupție sau de abuz de putere ale acelorași
politicieni

3
Zmeu A.,„Originea şi instituirea principiului separaţiei puterilor”, p.133(3)

4
 Fig.3 - Charles de Secondat, baron de Montesquieu

Legislativă

Legislativul este una dintre cele trei puteri fundamentale independente și

este însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei
acestora, precum și cu controlul asupra executivului și judiciarului.
4

Judecătorească

Rolul puterii judecatoresti este de a interpreta și aplica legile în numele

statului. Această putere se concretizează printr-o ierarhie de curți de justiție. În
România, curtea supremă este Înalta Curte de Casație și Justiție.

Executivă

Executivul (guvernul) se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu

administrarea birocrației de stat. În fruntea guvernului se află prim-ministrul. Rolul
acestei puteri nu este emiterea legilor (rol al legislativului) și nici nu este
interpretarea lor (rol al judiciarului). Guvernul însă poate propune legi spre
aprobare de către legislativ.(6)
4
Arseni Al., op.cit., p.155(4)
Costachi Gh., Guceac I., „Fenomenul constituţionalismului în evoluţia Republicii Moldova spre statul de drept”,
Chişinău 2003 , p.90.(5)
Przeworski 2003, p.26, p.13, p.223-4(6)

5
 Organizarea Parlamentului

Organizarea internă a Parlamentului urmăreşte gestionarea eficientă a

activităţii parlamentare. Structurile interne ale parlamentului sunt prevăzute de
Constituţie (art.64) si de către Regulamentele celor două Camere ale
parlamentului. Regulamentele parlamentare pot fi supuse controlului de
constituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională.
La baza constituirii structurilor interne ale parlamentului se află principiul
configuraţiei politice a camerelor. Acest principiu împiedică tirania majorităţii şi
permite exprimarea minorităţii. Astfel, toate structurile parlamentare exprimă
raportul proporţional dintre putere şi opoziţie.

Organizarea internă a parlamentului se bazează pe următoarele structuri:

a. Biroul permanent;

b. Preşedintele Camerei;

c. Grupurile parlamentare;

d. Comisiile parlamentare;

e. Comitetul ordinii de zi (doar în Camera Deputaţilor).

Organizarea internă a parlamentului

Biroul Președintele Grupurile Comisiile Comitetul
permanent Camerei parlamentar parlamantere ordinii de
e zi

Atribuţiile acestor structuri interne sunt prevăzute în Regulamentul Camerei

Deputaţilor, în Regulamentul Senatului şi în Regulamentul şedinţelor comune.

6
a) Biroul permanent

Fiecare Cameră a parlamentului îşi alege un birou permanent, organ colegial

cu activitate permanentă. Biroul permanent, potrivit art.64 alin.5 din Constituţie,
trebuie să reflecte în compoziţia sa configuraţia politică a Camerei. În scopul
protecţiei minorităţii (a Opoziţiei), pentru alegerea membrilor biroului permanent,
principiul majorităţii este temperat de cel al reprezentării configuraţiei politice a
Camerelor în vederea asigurării prezenţei Opoziţiei în structura de conducere a
Camerei.

Biroul permanent este compus din:

- preşedinte;
- 4 vicepreşedinţi;
- 4 secretari;
- 4 chestori la Camera Deputaţilor şi 2 chestori la Senat.

Preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, iar

ceilalţi membri ai birourilor permanente se aleg pe durata unei sesiuni.

În vederea alegerii preşedinţilor Camerelor, fiecare grup parlamentar poate

face câte o singură propunere. Este declarat ales preşedinte acel candidat care a
întrunit votul majorităţii deputaţilor, respectiv senatorilor.

În cazul Camerei Deputaţilor, dacă nici un candidat nu a întrunit, după două

tururi, votul majorităţii deputaţilor, se organizează noi tururi de scrutin, în urma
cărora va fi declarat preşedinte al Camerei candidatul care a obţinut majoritatea
voturilor deputaţilor prezenţi, în condiţiile întrunirii cvorumului prevăzut la art.67
din Constituţie.

În cazul Senatului, dacă nici un candidat nu a întrunit numărul de voturi

necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi
candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, primul clasat
şi candidaţii care s-au clasat pe locul al doilea cu un număr egal de voturi; va fi
declarat preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
7
voturi din totalul voturilor exprimate. În caz de egalitate de voturi se organizează
un nou tur de scrutin. Alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care
compun biroul permanent se face la propunerea grupurilor parlamentare cu
respectarea configuraţiei politice a camerelor. În acest sens, în vederea depunerii
propunerilor, Camerele stabilesc numărul de locuri din biroul permanent care
revin, pe funcţii, grupurilor parlamentare, potrivit compoziţiei politice a
Camerelor. Propunerile grupurilor parlamentare sunt supuse votului Camerelor.
Alegerea se face prin vot secret cu buletine, la Senat, şi prin bile, la Camera
Deputaţilor.

Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea

mandatului la cererea grupului parlamentar pe care îl reprezintă. Spre deosebire de
Senat, în Camera Deputaţilor revocarea unui membru al biroului permanent poate
fi solicitată şi de cel puţin o treime din numărul deputaţilor provenind din
minimum trei grupuri parlamentare.
Votul este secret şi se exprimă prin bile pentru fiecare caz, în cel mult 15
zile de la data înregistrării cererii de revocare la Camera Deputaţilor, şi după 3 zile
de la înregistrare, dar nu mai târziu de 10 zile, la Senat. Aplicând principiul
simetriei, revocarea se face cu votul majorităţii senatorilor, respectiv deputaţilor.
(7)

2 Specificul Constituției României

În România organizarea statală a exercițiului suveranității naționale este

reglementată clar prin articolul 2 din Constitutie. Detinătorul puterii suverane este
poporul român și el exercită această putere prin organele reprezentative și prin
referendum. Din analiza articolului doi din Constitutie rezultă mai multe constatări.
Astfel organelor reprezentative li se încredintează doar exercitiul puterii, deci
anumite împuterniciri și nu puterea ca atare. Nu este vorba de delegarea puterii ci
de delegarea unor funcții ale puterii. Titularul puterii este și rămâne numai poporul
român, de aici rezultând importante consecințe juridice, inclusiv cele referitoare la
responsabilitatea autoritatilor publice in fata acestuia. Este explicația știintifica a
aliniatului 2 al articolului 2 în sensul căruia nici un grup și nici o persoana nu pot

8
exercita suveranitatea în nume propriu. Se poate pune problema de a sti dacă în
Constitutia României își găsește exprimarea clasicul principiu al separării puterilor
în stat. Acest principiu a fost puternic afirmat in Revolutia romana din 1989.
Raspunsul corect poate fi formulat numai prin interpretarea sistematica si logica a
prevederilor constitutionale. Aceste prevederi utilizeaza termenii de: puteri si
autoritati dar nu si pe cel de separatie. Evitandu-se termenul de separatie care poate
evoca ruperea puterilor, separarea lor rigida, dandu-se termenului "puteri"
semnificatii corecte din punct de vedere stiintific, doctrina juridica actuala si
desigur Constitutia valorifica echilibrul puterilor. Examinand dispozitiile
Constitutiei Romaniei putem constata ca ea consacra echilibrul puterilor in stat in
continutul si semnificatia sa stiintifica si desigur moderna. Mai multe argumente
sunt convingatoare si pertinente:

a) Cele trei puteri clasice se regasesc exprimate in Constitutie: legislativul

in normele privitoare la Parlament (art. 58 si urm.); executivul in normele
privitoare la presedintele Romaniei si Guvern (art. 80 si urm.); justitia in normele
cu privire la autoritatea judecatoreasca (art. 123 si urm.).

b) Ordinea reglementarii puterilor in Constitutie este ordinea clasica

fireasca. Constitutia da exprimarea juridica relatiilor si activitatilor politice statale
in succesiunea lor fireasca.

c) Avand in vedere legitimitatea imputernicirilor Parlamentului,

compozitia sa numeroasa si larg reprezentativa, Constitutia asigura acestuia o
anumita preeminenta in raport cu celelalte autoritati statale. Astfel Parlamentul este
singura autoritate legiuitoare a tarii (art. 58), el are functii de formare, alegere,
numire, investire a altor autoritati statale si desigur a altor functii de control. Chiar
si structura bicamerala a Parlamentului exprima echilibrul in executarea puterii
legislative. De altfel acesta este si singurul argument solid al bicameralismului
Parlamentului fata de faptul ca Romania este un stat national unitar.

9
 d) Raporturile constitutionale dintre autoritatile publice se caracterizeaza
prin implicari reciproce ale unora in sfera de activitate ale celorlalte, implicari ce
semnifica echilibbrul prin colaborare si control.

Raporturile Parlament-Executiv, in reglementarea constitutionala, pot fi

examinate prin implicarea legislativului in activitatea sefului de stat si a
guvernului. Astfel Parlamentul primeste juramantul Presedintelui (art.82); poate
prelungi mandatul acestuia in caz de razboi sau catastrofa (art. 83); poate hotari
punerea sub acuzare a sefului de stat pentru inalta tradare (art. 84); asculta
mesajele sefului de stat (art. 89); ratifica tratatele internationale in conditiile art.
91; aproba declararea de catre seful de stat a mobilizarii partiale sau generale a
fortelor armate (art. 92); incuviinteaza instituirea starii de asediu sau a starii de
urgenta (art. 93); poate suspenda din functie Presedintele Romaniei in cazul
savarsirii unor fapte grave prin care acesta a incalcat prevederile Constitutiei (art.
95); stabileste indemnizatia si celelalte drepturi ale Presedintelui Romaniei (art.
100).

In ceea ce priveste raporturile cu Guvernul vom mentiona indeosebi ca

Parlamentul: acorda votul de incredere asupra programului si a intregii liste a
Guvernului (investitura, art. 102);retrage increderea acordata (art.109 si art.112);
poate cere informatii si documente (art. 110); prin deputati si senatori se pot pune
intrebari si adresa interpelari (art. 111); apreciaza asupra raspunderii politice a
Guvernului, poate cere urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru fapte
savarsite in exercitiul functiei lor; stabileste prin lege cazurile de raspundere si
pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art 108); abiliteaza Guvernul pentru a
emite ordonante in domenii care nu fac obiectil legilor organice (delegarea
legislativa, art. 114).

Compatibilitatea calitatii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este

si ea un aspect al implicarii reciproce. Bineinteles ca si executivul se implica in
activitatea legislativului. Astfel Presedintele Romaniei: promulga legile, putand
cere, o singura data reexaminarea legii (art. 67); poate dizolva parlamentul in
conditiile art. 89. Cat priveste Guvernul acesta: are initiativa legislativa (art. 73);
poate solicita adoptarea, cu procedura de urgenta, a proiectelor sau propunerilor
legislative (art 74); isi poate angaja raspunderea in fata Parlamentului asupra unui
10
program, decaratii de politica generala, sau proiect de lege (art. 113) acestea
considerandu-se aprobate daca guvernul nu este demis; poate fi abilitat sa emita
ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice (art. 114).

Cat priveste raporturile dintre legislativ si puterea judecatoreasca ele

trebuie apreciate cu luare in considerare a principiului independentei judecatorilor
si a supunerii lor numai legii (art. 123). Asadar interventia in sfera justitiei a altor
puteri contravine principiului constitutional. Aceasta nu exclude insa anumite
raporturi constitutionale care re5zulta firesc din sistemul organizarii statale a
puterii. Trebuie mentionat ca organizarea si functionarea instantelor judecatoresti
se realizeaza potrivit legii (art. 125, 126, 128, si mai ales art. 172 alin3 lit. h). Ca
atare Parlamentul este cel care stabileste prin lege competente si proceduri pentru
instantele judecatoresti.

Ca o concluzie la cele precizate mai sus se poate preciza ca ne aflam in

prezenta unei conlucrari a structurilor statale in realizarea vointei poporului.
Aceasta conlucrare presupune: competente clar delimitate prin Constitutie,
autonomie organizatorica si functionala, control reciproc fara imixtiune, garantii
constitutionale ale indeplinirii mandatulului si ale respectarii drepturilor
cetatenilor.(8)

5
e-juridic.manager.ro(7)
http://www.scritub.com(8)

11
 Fig.4 - ilustrație Constituția României

3 BIBLIOGRAFIE:

wikipedia.org(1)
Arseni Al., op.cit., p. 148(2)
Zmeu A.,„Originea şi instituirea principiului separaţiei puterilor”, p.133(3)
Arseni Al., op.cit., p.155(4)
Costachi Gh., Guceac I., „Fenomenul constituţionalismului în evoluţia
Republicii Moldova spre statul de drept”, Chişinău 2003 , p.90.(5)
Przeworski 2003, p.26, p.13, p.223-4(6)
e-juridic.manager.ro(7)
http://www.scritub.com(8)

12
 Cuprins

1.1 Definiție,clasificare..................................................................2

1.2 Originea și conținutul teoriei....................................................3

1.3 Sistemul tripartit al lui Montescquieu.......................................5

2 Specificul Constituției României..................................................9

3 Bibliografie..................................................................................13

Fig.1.................................................................................................2

Fig.2.................................................................................................5

Fig.3.................................................................................................6

Tabel organizarea parlamantului......................................................7

Fig.4................................................................................................12

13