SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT

1
 CUPRINS

INTRODUCERE.........................................................................................................................................3
SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT........................................................................................................4
SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN ROMÂNIA...............................................................................................7
CONCLUZIE..............................................................................................................................................9
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................10

2
 INTRODUCERE

 Separația puterilor în stat este, cu siguranță, una dintre acele mari idei, concepții sau teorii
care au avut un impact semnificativ în desfășurarea istoriei. Separarea puterilor în stat este un
termen politic, apărut în Franţa în perioade iluminismului, care descrie un model de guvernare
democratic utilizat de majoritatea statelor democratice din ziua de azi. Acest principiu a fost
formulat de către baronul de Montesquieu în lucrarea sa “Spiritul legilor”, apărută în 1748.
Ulterior, el a fost dezvoltat de către John Locke.
Astfel, conform acestui principiu, puterea statului de drept trebuie să fie împărţită în mai
multe compartimente diferite, fiecare cu propriile responsabilităţi şi puteri independente. Cea mai
des utilizată formă de separare a puterilor în stat este cea tripartită, care împarte puterea în putere
legislativă, putere judiciară, şi putere executivă, cele trei neavând voie să fie deţinute de aceeaşi
persoană sau instituţie. De obicei, puterile sunt împărţite între Guvern, Parlament, administraţia
publică şi judecătorii independenţi. În acest fel apare un echilibru al puterilor, menţinut prin
controale reciproce, menite să îi protejeze pe cetăţeni de eventuale acţiuni despotice din partea
statului.
În acest sens, încercarea de a releva cât mai amplu și totodată exact sensul actual al
principiului separației puterilor în stat reprezintă principalul scop al demersului de față.

3
 SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separația puterilor", este un termen
politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului,
Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor
statelor democratice de astăzi.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri
și responsabilități separate și independente. Cea mai reușită separare a acestor puteri este cea
tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de
puterile legislativă, executivă și judiciară, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în
aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on
government", 1691) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta
împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern. 1

Reflectând asupra originii şi motivaţiei legilor, el constată că acestea diferă în funcţie de

natură, de climă, de obiceiuri, de religie. Referindu-se la sistemul monarhic englez, căruia îi
idealizează caracterul democratic, el distinge, fără a folosi propriu-zis expresia „separarea
puterilor”, trei funcţii sau puteri, care trebuie încredinţate unor organe diferite şi independente
unele de altele.
Ca şi Locke, el insistă pe necesitatea de a deosebi „puterea executivă” încredinţată regelui
de „puterea legislativă”, exercitată de către parlament. Dar, după el, a treia putere este aceea a
judecătorilor, căci nu ar exista libertate pentru indivizi dacă „puterea judecătorilor” nu ar fi ea
însăşi separată de celelalte două, mai ales de puterea executivă.
Concepţiile lui Montesquieu au avut un mare succes, mai întâi în Franţa, apoi în Anglia,
unde juristul Blackstone le-a dezvoltat în „Comentarii asupra legilor din Anglia" (1725). Ele au
fost apoi puse în operă în SUA în Declaraţia de independenţă din 1776. Revoluţionarii americani
au dezvoltat o concepţie foarte exigentă a separaţiei puterilor, considerând că ea este o condiţie
esenţială a garanţiei drepturilor individuale şi o consecinţă necesară a contractului social.
Puterile sunt separate, pentru că fiecare dintre ele trebuie să aibă propriul său domeniu şi să
fie o contragreutate pentru celelalte două.

1
A se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Separa%C8%9Bia_puterilor ;
4
 Toate puterile trebuie să aibă acelaşi scop: garantarea libertăţii şi a democraţiei. în
consecinţă, cele trei puteri trebuie să colaboreze, să se vegheze reciproc şi să se echilibreze printr-o
serie de mecanisme de frânare şi contragreutăţi (checks and balances).2
Puterea politică reprezintă unul dintre elementele componente ale statului, fenomen de
autoritate deosebit de complex, pentru a cărui aprofundare se impune analizarea principiului
separaţiei puterilor.
Principiul separaţiei puterilor în stat se numără printre teoriile constituţionale cu o mare
audienţă, cunoaşterea lui fiind absolut necesară pentru înţelegerea organizării contemporane a
puterii.
Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei tipuri diferite de
entități, pe care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul și juridicul. Modelul prezentat de
Montesquieu a fost inspirat de modelul constituțional britanic, în care monarhul ar fi corespuns
executivului, parlamentul țării ar fi corespuns legislativului și curțile de justiție ar fi corespuns
puterii juridice. Critici ai sistemului propus de iluministul francez au comentat adesea că ideea sa
de separare a puterilor este neclară întrucât în Marea Britanie există o legătură prea strânsă între
executiv, legislativ și juridic. Pe de o parte, Montesquieu propusese un model care era viabil în
timpul său, și, pe de altă parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în trecut decât sunt
astăzi.
Montesquieu a precizat cu claritate că „independența juridicului trebuie să fie reală și nu
doar aparentă”.3 Puterea juridică a fost percepută în general ca cea mai importantă dintre puteri,
independentă și de neverificat, dar și cea mai puțin periculoasă. Anumiți politicieni consideră
exercitarea puterii judiciare asupra lor înșiși ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceștia
numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la acte de corupție sau de abuz de putere ale
acelorași politicieni. 
Puterea Legislativă

Legislativul (Parlamentul) este una dintre cele trei puteri fundamentale independente și este
însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum și cu
controlul asupra executivului și judiciarului.

2
A se vedea https://legeaz.net/dictionar-juridic/separatia-puterilor-in-stat ;
3
Przeworski 2003, p.26, p.13, p.223-4 ;
5
 Puterea Judecătorească

Rolul puterii judecătorești este de a interpreta și aplica legile în numele statului. Această

putere se concretizează printr-o ierarhie de curți de justiție. În România, curtea supremă este Înalta
Curte de Casație și Justiție.
Puterea Executivă
Executivul (guvernul) se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu administrarea
birocrației de stat. În fruntea guvernului se află prim-ministrul.
Rolul acestei puteri nu este emiterea legilor (rol al legislativului) și nici nu este interpretarea
lor (rol al judiciarului). Guvernul însă poate propune legi spre aprobare de către legislativ.

6
 SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN ROMÂNIA

 România este un stat democratic în care, conform Constituției, puterea este împărțită pe
baza principiului separării și echilibrului puterilor în stat. Astfel, puterea executivă este exercitată
de către Guvern și Președinte, puterea legislativă aparține Parlamentului, iar cea judecătorească mai
multor instanțe judecătoreşti. Acest principiu îşi are originea în perioada Iluminismului, fiind
enunțat pentru prima dată de filozoful francez Montesquieu. La baza conceptului de separare a
puterilor în stat se află evitarea unei acumulări de putere în mâinile unei singure persoane sau
instituţii şi dorința de îmbunătățire a mecanismelor de guvernare, prin crearea unui proces de
colaborare şi verificare reciprocă.
  Puterea executivă – Guvernul și Președintele
Guvernul este organul executiv al României care, în conformitate cu programul său de guvernare,
asigură realizarea politicii interne şi externe a României şi exercită conducerea generală a
administrației publice centrale. Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alți membri.
Aceștia îşi exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului până la pierderea susținerii
Parlamentului, până la data validării următoarelor alegeri parlamentare generale sau prin demisie.

Puterea legislativă – Parlamentul

Parlamentul este forul reprezentativ suprem al României, reprezentând unica autoritate legiuitoare
a ţării. Membrii Parlamentului sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
pentru un mandat de patru ani. Parlamentul are o structură bicamerală, fiind alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat.

Funcţia principală a Parlamentului este aceea de a dezbate şi adopta legi, hotărâri şi

moțiuni, în urma obținerii unui vot de aprobare din partea majorității membrilor. Deputaţii şi
senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile lor politice, exprimate în
timpul mandatului, astfel beneficiind de imunitate politică.

Puterea judecătorească – instanțele judecătorești

Justiția se înfăptuiește în numele legii, fiind unică, imparțială şi egală pentru toţi. Aceasta se
realizează prin Înalta Curte de Casație şi Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti (tribunale,
judecătorii şi curți de apel). Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

7
 Garantul independenței justiției este Consiliul Superior al Magistraturii. În ceea ce privește
căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, acestea pot fi exercitate de părțile interesate și
Ministerul Public. În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societății şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertățile cetăţenilor. Ministerul Public
îşi exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. 4

4
A se vedea https://info.gov.ro/arhitectura-puterii/ ;
8
 CONCLUZIE

Separația puterilor în stat, care constituie unul dintre principiile esențiale ale statului de
drept, se regăsește în conținutul oricărei constituții, apreciindu-se că niciun om, pentru ca ceilalți să
poată fi liberi, nu trebuie să concentreze prea multă putere.
În orice stat, apreciază acesta, există trei puteri distincte: puterea legislativă, puterea
executivă și puterea judecătorească.
Puterea executivă era încredințată monarhului care avea dreptul să declare război sau să
încheie pace, să trimită sau să primească solii, să ia măsuri de securitate etc.
Puterea legislativă era exercitată de monarh și de un corp legislativ care trebuiau să adopte
legi noi, să le îndrepte sau să le abroge pe cele existente.
Cei care reprezentau puterea judecătorească aveau ca obiective pedepsirea infracțiunilor și
judecarea litigiilor dintre particulari.
Statele democratice sunt cele în care puterea legislativă, puterea executivă și puterea
judecătorească sunt separate. În consecință, cele trei puteri sunt exercitate de autorități publice
distincte, fiecare cu organizare proprie și atribuții specifice. Astfel, legile sunt adoptate de puterea
legislativă, ele sunt puse în aplicare de puterea executivă, iar „apărarea” legilor este asigurată de
către puterea judecătorească. Acest principiu este principalul obstacol pe care Constituția îl pune
în calea celor care ar dori să concentreze puterea doar în mâinile proprii sau pentru un grup restrâns
de persoane.
  Pentru a împiedica abuzul de putere, atribuțiile în stat sunt împărțite între mai multe centre
de putere, dar fără a se înclina balanța către una dintre puteri. Între puteri trebuie să existe un
echilibru care să permită tuturor cetățenilor să trăiască în demnitate, să  le fie garantate drepturile și
libertățile fundamentale.
 Totodată, între aceste forme ale puterii politice nu putem stabili o ierarhie, nicio autoritate
nu se subordonează alteia și nici nu poate să-și asume prerogative ce revin altei autorități. În plus,
autoritățile publice nu sunt izolate, ci interdependente, existând un control reciproc.
De exemplu, legile sunt adoptate de către Parlament și sunt obligatorii pentru celelalte
autorități ale statului din momentul promulgării de către Președinte. Dar acesta poate să ceară
reexaminarea legii în măsura în care apreciază că ea nu reglementează în mod adecvat sau chiar să
ceară Curții Constituționale să verifice constituționalitatea sa.

9
 BIBLIOGRAFIE

 Site-uri internet:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Separa%C8%9Bia_puterilor ;
2. https://legeaz.net/dictionar-juridic/separatia-puterilor-in-stat ;
3. https://info.gov.ro/arhitectura-puterii/ ;

 Literatură de specialitate:

1. Przeworski, Adam, Democracy and the Market: Political and Economic Reforms in Eastern
Europe and Latin America

10