AUTORITATEA LEGISLATIVĂ-

PARLAMENTUL

Cuprins
I. Introducere.......................................................................................................p.3

II. Curpins............................................................................................................p.4
1. Principiul separației puterilor în stat........................................................................p.4

2. Scurt istoric al parlamentului. Definiţia parlamentului............................................p.5

3. Funcţiile parlamentului............................................................................................p.6

4. Structura parlamentului...........................................................................................p.10

5. Organizarea şi funcţionarea parlamentului..............................................................p.11

1
 6. Statutul deputaţilor şi senatorilor.............................................................................p.13

7. Actele parlamentului................................................................................................p.15

8. Militarii și parlamentul............................................................................................p.17

III.Concluzie........................................................................................................ p.18

Bibliografie selectivă...........................................................................................p.19

I.Introducere
Parlamentul României şi-a găsit consacrarea legală şi constituţională prin Decretul
– lege nr. 92/1990 şi prin Constituţia României din 1991, fiind obiectul unor modificări chiar
prin revizuirea constituţională din anul 2003, ocazie cu care a avut loc o reformare a
competenţelor celor două Camere ale Parlamentului, constituit pe principiul bicameralismului.
Totodată, Constituţia României stabileşte că statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul
democraţiei constituţionale. Parlamentul este „sediul democraţiei, este locul comun al
intersectării intereselor politice” 1, având o poziţie preeminentă în sistemul autorităţilor
publice ale României şi exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de
1
I. Vida, Parlamentul – Rolul şi structura, în „Constituţia României – comentariu pe articole”, I. Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.),
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 595 şi urm.
2
stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile
parlamentare2.
În istoria constituțională a lumii, istorie îndelungată și tumultoasă , s-a impus, ca o
realitate teoretică si practică, parlamentul. Cât privește aparitia parlamentului în lume se arată
că “Este totuși istoricește inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului;
Islanda are drepturi de anterioritate și Polonia pretenții de simultaneitate”3.
Apariția parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerința umană de participare
la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democrației.
Din totdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea, aparțin poporului, națiunii, realitate
speculată deseori demagogic și înșelător, și numai acesta, poporul, are dreptul de a legifera,
legea fiind expresia voinței sale suverane.
Parlamentul apare deci ca o instițutie politică și juridică formată din una sau mai multe
corpuri, adunări sau „camere”, fiecare dintre acestea compusă dintr-un număr de membri
(deputați, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai putin importante.
Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate din un numar mai
mic de membri și de regulă de către camerele sale și nici cu adunările consultative, care nu au
puteri de decizie.

II. Cuprins
1. PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT
Orice proces de conducere social-politică desfăşurat în vederea realizării unor obiective
de interesgeneral, sau prin care se urmăreşte “Binele comun” al naţiunii, presupune
specializarea activităţilor statale, adică stabilirea unor organisme învestite cu autoritate, care să
desf ăşoare neîntrerupt şi potrivit anumitor metode, practici ori reguli, acelaşi tip de activităţi.
Această cerinţă are caracter obiectiv, seimpune cu necesitate în viaţa oricărui stat, pentru ca
procesul de conducere la nivel general să fie eficient4.
Chiar și în cele mai vechi state ale antichităţii s-au stabilit în timp modele de distribuire
autorităţii de guvernare anumitor organisme specializate, învestite cu prerogative de putere, mai
2
Decizia Curţii Constituţionale nr. 48/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994.
3
Francois Borella
4
Robert A. Dahl, Democracy and its critics, Yale University Press, New Haven, 1989, p.62-63 .

3
mult sau mai puţin însemnate. Aceasta, întrucât oricât de simple ar fi relaţiile de putere ce se cer
ordonate,reglementate unitar în societate, oricât de puţin numeroasă ar fi o comunitate umană,
procesul deconducere nu poate fi realizat nemijlocit de un singur individ sau de un unic
organism titular al puterii politice.
Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat reprezintă unul din cele mai faimoase
fundamente ale constituţionalismului modern şi, în acelaşi timp, una din cele mai controversate
teme din sfera dreptului public în general.
1. John Locke, în lucrarea sa Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a
enunţat principiul separaţiei puterilor, pornind de la ideea că nu trebuie acordate aceluiaşi
individ sau grup de indivizi toate puterile.
2. Cea mai cunoscută versiune a teoriei separaţiei puterilor rămâne, însă, legată de
numele francezului Montesquieu şi de lucrarea sa L’Esprit des lois (1748): încredinţarea
întregii puteri aceluiaşi individ sau organ duce la abuz de putere în detrimentul libertăţii
individului: „Atunci când puterea legislativă şi puterea executivă sunt reunite în aceeaşi
persoană sau corp de aleşi, nu mai există libertate, deoarece se poate naşte teama că acelaşi
monarh sau acelaşi senat va face legi tiranice pentru a le executa în mod tiranic.” De aceea,
„pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala
statornicită, puterea să fie înfrânată de putere” 5.
Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astăzi clasice: puterea legislativă (sau
puterea de a face legi, de a le modifica şi abroga), puterea executivă (sau puterea de a aplica
legile) şi puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi criminalii sau de a judeca litigiile
între particulari). Pe ultima dintre acestea, Montesquieu o îndepărtează însă din analizele sale
ulterioare, considerând-o „aproape nulă”.

2.SCURT ISTORIC AL PARLAMENTULUI. DEFINIŢIA PARLAMENTULUI

Parlamentul apare, în mod tradiţional, caracterizat ca fiind „organul reprezentativ al
poporului”, „adunarea reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”.
Aceste determinări ale Parlamentului provin din aplicarea teoriei suveranităţii naţionale,
respectiv a separaţiei puterilor.

5
Montesquieu, Despre spiritul legilor , vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.193

4
 Parlamentele contemporane îşi regăsesc originile în parlamentul britanic, care datează,
într-o formă incipientă, din secolul al XIII-lea. „Strămoşul” parlamentelor de astăzi este Marele
Consiliu, înfiinţat, în Anglia, după cucerirea normandă (iniţial, s-a numit curia major şi era
alcătuit din vasalii direcţi ai Coroanei). După acordarea Magnei Carta (1215), Marele Consiliu a
constituit una din limitările puterii regale. Trebuie precizat că acest corp era alcătuit din
reprezentanţi ai nobilimii. În 1265, componenţa sa s-a lărgit, fiind alcătuit din pairi ai regatului,
dar şi din cavaleri şi orăşeni. Din sec. al XIII-lea datează, de fapt, şi denumirea de „parlament”,
mai precis din 1295, când a fost convocat aşa-numitul Model Parliament, sub domnia regelui
Eduard I. Acest termen nu s-a impus, însă, în uzul general, în detrimentul mai vechilor termeni
„consiliu” şi „curie”, decât în sec. al XIV-lea. Tot din acest veac datează şi separarea celor două
„camere” ale parlamentului englez – la 1332 apare menţiunea oficială a unei adunări a
cavalerilor şi orăşenilor, separată de lorzi şi clerici.
Astăzi, termenul „parlament” desemnează „organul colegial, desemnat în mod
democratic, cu caracter reprezentativ, asociat producţiei de norme generale şi abstracte (legi
formale) şi abilitat să controleze alte organe” (Louis Favoreu ş.a.) sau, într-o definiţie de
dicţionar, „organul de guvernare prin deliberare, compus din una sau două camere în faţa cărora
executivul este responsabil” (Pierre Avril şi Jean Gicquel).
În România, adunările legislative au evoluat de la componenţa şi desemnarea specifice
adunărilor de stări (cum ar fi, de exemplu, Adunarea Electivă din epoca Regulamentelor
Organice) la parlament în sensul modern al termenului, de adunare desemnată prin procedee
democratice (alegeri) şi învestitiă în principal cu adoptarea legilor. Prima astfel de adunare este
cea prevăzută de Convenţia de la Paris (1858). Ea a fost urmată de primul parlament bicameral
– instituit prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris - şi de parlamentele create de
Constituţiile din 1866 şi 1923. Tradiţia bicamerală inaugurată de Cuza a luat sfârşit odată cu
constituţiile epocii comuniste, care instituiau un parlament unicameral şi a fost reluată de
Constituţia din 1991.

3. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI
a) funcţia legislativă;
b) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice;
c) alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
d) controlul parlamentar;
5
 e) conducerea în politica externă;
f) organizarea şi funcţionarea proprie.

a) Funcţia legislativă
Funcţia legislativă a constituit şi constituie şi astăzi funcţia definitorie a parlamentului,
parte a funcţiei sale de autoritate deliberativă, de conducere. Constituţia României, în art. 61
alin. 1, confirmă importanţa funcţiei legislative a Parlamentului: „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” 6. Vom observa,
deci, că exercitarea funcţiei legislative de către parlament este, de fapt, rezultatul raportului de
reprezentare a poporului de către acesta, de exercitare a suveranităţii naţionale în numele
titularului ei - poporul. În exercitarea funcţiei sale legislative, Parlamentul adoptă trei categorii
de legi: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Sfera acestora este determinată,
parţial, de art. 73 al Constituţiei.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei şi sunt adoptate după o
procedură distinctă, ce a fost deja examinată.
Legile organice sunt legi de o importanţă deosebită în cadrul sistemului normativ-juridic
şi statal. Art. 73 alin. 3 enumeră o parte din domeniile rezervate de Constituţi legilor organice.
Legile ordinare sunt acele legi care se adoptă în toate celelalte domenii ale vieţii
sociale.

b) Funcţia de stabilire a direcţiilor şi politicilor publice, interne şi externe

Această funcţie a parlamentului este şi ea derivată din exercitarea de către acesta a
suveranităţii naţionale.

c) Funcţia de alegere, formare, avizare, numire sau revocare a unor autorităţi

Această funcţie a apărut pentru a consolida poziţia dominantă a Parlamentului faţă de
celelalte autorităţi publice, în cadrul regimului parlamentar. Chiar şi în regimurile prezidenţiale
(ca de exemplu, în SUA), parlamentul are competenţa de a-şi da avizul sau acordul privind
numirea în înalte funcții de către preşedintele ţării (în SUA, de pildă, este vorba de numirea în

6
Art.61, alin.1 din Constituția României

6
funcţia de ambasador, consul sau de judecător al Curţii Supreme, numire supusă validării
Senatului SUA).
În cadrul acestei funcţii, cea mai importantă activitate desfăşurată de Parlament se referă
la acordarea votului de învestitură Guvernului instituţie juridică deja analizată. Evident,
atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt prevăzute expres în Constituţie sau în
legi speciale. Deoarece Parlamentul României are o structură bicamerală, se subînţelege că
această funcţie va fi înfăptuită de cele două Camere în şedinţă comună. O singură exceţie este
prevăzută în acest sens în Constituţie: numirea Avocatului Poporului exclusiv de către
Senat.Potrivit Constituţiei, Parlamentul României:
a)acordă votul de încredere Guvernului(art.102 alin.3);
b)alege Consiliul Superior al Magistraturii(art.l32);
c)numeşte membrii Curţii de Conturi(art.139 alin.4);
d)numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii(art.62 lit. g).
De asemenea, potrivit Constituţiei, Camerele numesc, separat, câte 3 dintre cei
9 judecători ai Curţii Constituţionale (art.l40 alin.2), iar Senatul numeşte Avocatul Poporului
(art.55 alin.1 ).În diferite legi speciale sunt prevăzute alte prerogative de numire ale
Parlamentului. Astfel, de pildă, potrivit art. 7 alin.2 din Legea nr.73/1993, preşedintele
Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi publice sunt numiţi de cele
două camere în şedinţă comună7. Posibilitatea ca printr-o lege specială să se prevadă
competenţa Camerelor de a numi sau alege înfuncţii publice anumite persoane este prevăzută în
regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. În ceea ce priveşte natura
unei astfel de legi, credem că poate fi vorba de o legeordinară. Se mai impun discutate unele
aspecte legate de funcţiile Parlamentului. Primul dintre ele priveşteo aşa-numită funcţie de
determinare a cadrului general al politicii externe sau de conducere în politica externă, iar al
doilea, controlul exercitat prin Avocatul Poporului. De asemenea, în literatura despecialitate
este analizată şi funcţia de organizare internă. În ceea ce ne priveşte, considerăm că Parlamentul
nu este abilitat expres cu atribuţii de “determinare acadrului general” sau de “conducere” în
politica externă. Este adevărat că parlamentul ratifică acorduri, tratate, convenţii și alte acte

7
Legea nr.73/1993 pentru înfiiţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, publicată în “Monitorul Oficial” nr.260 din 5
noiembrie 1993. Potrivit art.25 lit. b) din LegeaAudiovizualului, nr.48/1992, Camera Deputaţilor şi Senatul numesc câte 3 membri ai
Consiliului Naţional alAudiovizualului. De asemenea, potrivit act.44 din Legea nr.34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a
României,membrii Consiliului de administraţie al acesteia sunt numiţi de parlament, la propunerea primului-ministru, pentru
o perioadăde 8 ani, mandatul putând fi reînnoit.

7
internaţionale negociate de guvern şi semnate de şeful statuluisau la nivel guvernamental, dar
aceste activităţi nu sunt de natură a imprima direcţii generale de politică externă. Mai degrabă,
ele apar ca o verificare şi confirmare - în cazul ratificării - a unor acţiuni internaţionale ale
executivului, putând fi încadrate în funcţia generală de control alParlamentului asupra
acestuia.În teoria şi practica constituţională modernă este de notorietate că stabilirea cadrului
general al politicii externe şi responsabilitatea pentru înfăptuirea acestuia revin guvernului. De
altfel,şi art. 101 alin.l din Constituţie subliniază că guvernul asigură realizarea politicii externe
a ţării.

d) Funcţia de control
Controlul parlamentar este una din cele mai importante funcţii ale parlamentelor
contemporane. Acest control a fost calificat, în doctrină, ca fiind necesar şi deplin şi cu
manifestare diferenţiată, în funcţie de natura organului sau activităţii controlate.
Funcţia de control a parlamentului se exercită printr-o diversitate de forme şi mijloace,
potrivit prevederilor constituţionale în materie. Remarcăm, în primul rând, că acest control se
exercită cu precădere asupra activităţii executive şi asupra administraţiei publice, fie direct de
către parlament, fie indirect, prin intermediul ombudsman-ului.
În ceea ce priveşte instrumentele sau procedurile de control parlamentar , acestea pot fi
sistematizate astfel:
 aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă a acestuia de
către Preşedintele României ori încuviinţarea de către forul legislativ a mă surilor
excepţionale luate de şeful statului, potrivit art.93, alin. l din Constituţie. În această
categorie de proceduri se include, de asemenea,şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin
care se aduc la cunoştinţa parlamentului măsurile luate de Preşedintele României pentru
respingerea agresiunii împotriva ţării;
 acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului;
 întrebările şi interpelările;
 anchetele parlamentare;
 angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declara ţii de
politică generală sau a unui proiect de lege;
 suspendarea din funcție a Preşedintelui României;
 punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
8
  solicitarea urmăririi penale a membrilor guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţieilor.

e) Funcţia de conducere în politica externă

Această funcţie a parlamentului se realizează prin îndeplinirea, de către acesta, a unor
atribuţii constituţionale în domeniul politicii externe a statului:
- ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare.

f) Atribuţii ale Parlamentului în legătură cu organizarea sa internă şi cu funcţionarea sa

Aceste atribuţii formează o funcţie de reglementare a activităţii proprii a parlamentului şi
sunt următoarele:
- validarea sau anularea alegerii parlamentarilor;
- adoptarea regulamentelor de organizare şi funcţionare;
- alegerea organelor interne ale camerelor;
- stabilirea bugetului propriu;
- atribuţii privind statutul deputaţilor şi senatorilor.

4. STRUCTURA PARLAMENTULUI
Din punctul de vedere al structurii, parlamentele contemporane sunt de două feluri:
monocamerale şi bicamerale. Monocameralismul predomină în statele Europei de Nord, dar
întâlnim astfel de parlamente şi în Grecia şi Portugalia. Majoritatea statelor europene, însă, au
optat pentru parlamente bicamerale.
Bicameralismul este soluţia structurală firească pentru statele federale, unde există
principiul dublei legitimităţi a parlamentului – democratică şi cea decurgând din reprezentarea
statelor componente. În aceste state, a doua cameră reprezintă statele componente, având o aşa-
numită „legitimitate concurentă” legitimităţii democratice pure a primei camere.

9
 Din punct de vedere istoric, bicameralismul este justificat de două motive: asigurarea
unei garanţii a reprezentării aristocraţiei (pornind de la modelul britanic al Camerei Lorzilor) şi
caracterul federal al statului.
Bicameralismul este de două feluri: inegalitar şi egalitar.
Bicameralismul inegalitar presupune existenţa unor diferenţe notabile între cele două camere.
În acest sistem, condiţia legitimităţii se subordonează celei a diferenţierii: de multe ori, modul
de desemnare a membrilor celei de-a doua camere diferă substanţial faţă de prima cameră.
Dintre argumentele formulate în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă în
favoarea structurii bicamerale a parlamentului, Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu reţin:
- „necesitatea de a se evita „dictatul Parlamentului”;
- „o lege analizată de mai multe persoane, constituite în două Camere diferite, dă o
garanţie în plus”;
- „asigurarea unor garanţii suplimentare pentru aplicarea principiilor democratice şi
eliminarea unor greşeli în activitatea uneia sau alteia din Camere” etc.
Legiuitorul constituant din 1991 a optat pentru varianta unui bicameralism cvasi-egalitar,
care a generat numeroase critici în literatura de specialitate.
Datorită acestor critici, tezele revizuirii Constituţiei au inclus şi modificări importante
privind competenţa Camerelor, în mod special în procedura de legiferare, care să justifice
menţinerea structurii bicamerale. Asupra acestor diferenţieri vom reveni în cadrul analizei
procesului de legiferare.

5. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

Tradiţia organizării forului reprezentativ în istoria constituţională a poporului român
fixează oAdunare unicamerală. Ideea celei de a doua Camere a fost introdusă în secolul al XIX-
lea prin Regulamentele Organice, având însă un unic rol: alegerea Domnitorului. Potrivit
Regulamentelor, cele două Adunări Obşteşti din Moldova şi Ţara Românească aveau caracter
unicameral.Sistemul unicameral s-a păstrat şi sub regimul Convenţiei de la Paris din 1858, până
când domnitorul Alexandru Ioan Cuza impune prin plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenţiei.
Statutul prevede organizarea bicamerală a parlamentului. Bicameralismul a fost preluat şi de ele
trei Constituţii monarhice. În 1946, printr-un act normativa cărui constituţionalitate a fost
10
contestată, s-a renuntat la bicameralism în favoarea unicameralismului8. Acest model de
organizare a fost transpus şi în constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi 1965.
În 1990 s-a revenit la organizarea bicamerală a Parlamentului, soluţie preluată şi de
Constituantuldin 1991 pe motiv că bicameralismul constituie o tradiţie în organizarea
constituţională democratică din România9. Revenirea la sistemul bicameral a fost, din punct de
vedere psihologic, reacţia firească de respingere a modelului sovietic de organizare a puterii
legislative într-un organism unicameral, iar din punct de vedere politic, rezultatul revenirii în
viaţa politică a ţării a unor partide legate istoric de un parlament bicameral.Observatorul şi
analistul pragmatic al vieţii parlamentare nu pot să nu constate astăzi, după cinci ani de
bicameralism, că modelul unicameral era mai avantajos, cel puţin sub aspectul
accelerării procesului legislativ. Ideea de “cameră replică” în organizarea parlamentului pe
două niveluri trebuie raportată la dinamismul vieţii sociale şi cu atât mai mult la dinamica
schimbărilor într-o societate aflată în tranziţie, deci instabilă din punct de vedere al intereselor
sociale şi al forţelor politice susţinătoare ale acestora.
Critica, din acest punct de vedere, a bicameralismului nu a întârziat să apară. Ceea ce era
de aşteptat, critica nu provine din partea juriştilor, ci din partea politologilor, interesaţi nu
numai de aspectul instituţional al puterii, ci şi de manifestarea ei în decizii politice, cu alte
cuvinte, de eficienţa puterii. Astfel, unii politologi observă că, spre deosebire de Constituţia din
1923, prerogativele actuale ale Senatului nu au nimic specific10. În opinia autorului menţionat,
bicameralismul ar fi putut fi util , dar nu sub forma a două Camere paralele care dublează
activitatea celeilalte, frânând procesul legislativ, chemat să fie operativ şi flexibil, ci sub forma
unei Camere care să corecteze viciile de fond ale simplei reprezentări teritoriale printr-o
reprezentare funcţională. Modelul teoretic al bicameralismului constă în îmbinarea a două
planuri, perfect echilibrate şi compatibile sub aspect democratic: alegerea unei Camere, ventual
cu o componentă numeric mult micşorată, reprezentând, pe lângă interesele naţionale pe care nu
poate să le ignore, interese teritoriale,locale. Un asemenea model de bicameralism asemănător
actualului sistem parlamentar francez - ar fi fost funcţional şi ar fi permis derularea unui proces

8
A se vedea Decretul-lege nr.2218 din 15 iulie 1946 în “Monitorul Oficial” nr.161 din 15 iulie 1946 şi ziarul“Dreptatea” din 13 iulie
1946

9
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.2, Editura Fundaţia “Chemarea”, laşi, 1992, p.153

10
Ovidiu Trăsnea, Principiul separaţiei, echilibrului şi conlucrării, în “Sfera Politicii” nr.l3, ianuarie 1994, p.9.

11
legislativ mai alert şi reflectarea cu mai mult succes în parlament a problematicii specifice
colectivităţilor teritoriale, atât din punct de vedere legislativ, cât şi din punct de vedere al
raporturilor dintre cei aleşi şi circumscripţiile electorale11. Evident, nimic nu împiedică în viitor
ca, printr-o lege constituţională, să se modifice actualulsistem al organizării Parlamentului
României, fie prin revenirea la tradiţia istorică apreciată de omul politic Mircea Djuvara12, fie
prin schimbarea sistemului de recrutare a senatorilor şi unele modificări aduse prerogativelor
constituţionale ale Camerei superioare.
Mandatul sau legislatura Parlamentului reprezintă perioada de timp pentru care a fost ales
parlamentul sau camerele. Sesiunile Parlamentului sunt perioadele de timp din cursul unui an,
în care Camerele îşi desfăşoară activitatea. Sesiunile Parlamentului României sunt de două
feluri: ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare sunt cele prevăzute expres de Constituţie
pentru întrunirea obişnuită a Camerelor.
Şedinţele Camerelor sunt formele de desfăşurare a activităţii curente a Camerelor, în
plen. Şedinţele pot fi separate şi comune. Art. 65 alin. 2 al Constituţiei enumeră situaţiile în
care Camerele se întrunesc în şedinţe comune.

6. STATUTUL DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR

Caracterul mandatului deputaţilor şi senatorilor. Mandatul parlamentar a fost definit ca „o
funcţie publică cu care membrii Camerelor parlamentare sunt învestiţi prin alegere, funcţie al
cărei conţinut este determinat prin Constituţie şi în virtutea căreia fiecare parlamentar,
reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii naţionale”.

În doctrină (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu) au fost identificate următoarele trăsături ale
mandatului parlamentar:

11
În actualul sistem parlamentar, activităţile în circumscripţii ale deputaţilor şi senatorilor se desfăşoară, de regulă, la sfârşitul
fiecărei săptămâni. Este adevărat că regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art. l92 posibilitateaorganizării în circumscripţii,
separat sau prin asociere, a unor birouri parlamentare.

12
Mircea Djuvara, Puterea legiuitoare în “Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor”, Humanitas,Bucureşti, 1990 p.157.
După cum se ştie,şi alţi oameni politici şi-au manifestat dezacordul faţă de bicameralism (Ase vedea, în acest sens, Virgil
Madgearu, Reforma Parlamentului, în “Constituţia din 1923 în dezbatereacontemporanilor”, Humanitas, Bucureşti, 1990, p.180).

12
 a) generalitatea
b) independenţa
c) irevocabilitatea
Limitele mandatului parlamentarilor sunt determinate de Constituţie. Astfel, conform art.
70, deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Mandatul parlamentar
încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor electorale, de incompatibilitate sau de deces.

Statutul deputaţilor şi senatorilor, în exercitarea mandatului lor, formează conţinutul

acestui mandat, adică drepturile şi obligaţiile acestora, consacrate de Constituţie şi de
regulamentele Camerelor. Doctrina a clasificat drepturile parlamentarilor după mai multe
criterii. O primă clasificare ţine seama de criteriul naturii dreptului, în drepturi politice şi
drepturi patrimoniale. După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor pot fi:
drepturi şi îndatoriri care privesc organizarea internă a Camerelor şi drepturi şi îndatoriri ce ţin
de raportul de reprezentare şi de responsabilitatea faţă de alegători. După modul de
reglementare, există drepturi şi obligaţii ale parlamentarilor reglementate de Constituţie şi,
respectiv, de legi şi regulamente. Unele drepturi se exercită individual, iar altele în colectiv, fie
sub forma grupurilor parlamentare, fie sub forma unui anumit număr de deputaţi sau senatori.
Protecţia mandatului deputaţilor şi senatorilor se realizează prin incompatibilităţi,
imunităţi şi drepturi şi alte facilităţi patrimoniale. Protecţia mandatului parlamentar este
recunoscută ca necesară, pornind de la rolul parlamentului ca organ reprezentativ suprem al
poporului: „realizarea eficientă a mandatului implică independenţa parlamentarului contra
oricăror presiuni exterioare” (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu).
Incompatibilităţile între calitatea de parlamentar şi alte funcţii publice sunt prevăzute de
Constituţie. Articolul 71 alin.1 al Constituţiei impune o primă incompatibilitate: cea dintre
calitatea de deputat şi cea de senator. De asemenea, calitatea de deputat deu de senator este
incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru
al Guvernului.
Un alt mod de protecţie a mandatului parlamentar este consacrarea imunităţii
parlamentare. Imunitatea parlamentară este destinată a proteja parlamentarul faţă de eventualele

13
presiuni sau abuzuri ce s-ar putea exercita împotriva sa, pentru opiniile exprimate în timpul
mandatului.

Răspunderea şi sancţiunile aplicabile deputaţilor şi senatorilor sunt prevăzute de

regulamentele Camerelor, pentru încălcarea obligaţiilor lor constituţionale, legale şi
regulamentare. Astfel, potrivit art. 203 din regulamentul Camerei Deputaţilor, abaterile de la
regulament atrag următoarele sancţiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
Sancţiunile prevăzute la lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele Camerei, iar cele
prevăzute la lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea preşedintelui. Pentru aplicarea
sancţiunilor prevăzute la lit. e) şi f) cazul se va trimite Comisiei juridice, de disciplină şi
imunităţi, care va prezenta un raport asupra cercetării efectuate.
Regulamentul Senatului cuprinde un set diferit de sancţiuni, prevăzute de art.
192:
a) avertisment;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) interzicerea de a participa la lucrările Senatului pe o perioadă de maximum
30 de zile calendaristice.
7. ACTELE PARLAMENTULUI
Parlamentul României adoptă două mari categorii de acte: acte juridice şi acte politice.
Primele sunt expres prevăzute în Constituţie, iar celelalte sunt deduse din practica parlamentară,
sancţionată, însă, în Regulamentul şedinţelor comune ale camerelor (art. l pct.22), precum şi în
regulamentele proprii. Este pertinentă clasificarea f ăcută de Curtea Constituţională actelor
juridice adoptate de Camere: legiconstituţionale, legi organice, legi ordinare art.72 alin. l;
Regulamentul şedinţelor comune art.62, alin. l; moţiunea de cenzură(art.112). Fiecare Cameră a
14
Parlamentului poate adopta următoarele acte juridice:regulamentul propriu de organizare şi
funcţionare art.61, alin.1; hotărâri art.64 şi art.74, alin.2; moţiuniart.64 şi art.111, alin.2.Potrivit
art.64 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. Acestea
sunt acte juridice, caracterizate ca atare de Legea fundamentală. În afara lor, Parlamentul sau
Camerele separate adoptă declaraţii, mesaje, apeluri, care sunt considerate acte cu caracter
exclusiv politic. Potrivit art. 63 din Regulamentul Senatului, acesta adoptă mesaje şi declaraţii
cu caracter politic prin hotărâre.În ceea ce priveşte modalitatea concretă de adoptare a actelor
Parlamentului (sau ale Camerelor legislative), Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv,
cel al Senatului prevăd că legile, hotărârile şi moţiunile se adoptă prin vot, majoritatea voturilor
necesară pentru adoptare fiind, însă, diferită de la act la act. În privinţa actelor politice, la
care ne-am referit deja, aprobarea se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi
la şedinţa comună a celor două Camere.
 Conceptul de lege şi categoriile de legi
Sumar, legea poate fi definită ca fiind actul juridic iniţiat potrivit Constituţiei şi adoptate
cele două camere corespunzător procedurii legislative regulamentare, promulgat de
Preşedintele României şi publicat în “Monitorul Oficial”. Parlamentul României adoptă trei
categorii de legi: constituționale, organice şi ordinare. Temeiul legal al acestei clasificări este
art.72, alin. l din Constituţie. Tot Constituţia indică domeniul dereglementare al legilor
constituţionale şi al legilor organice. Astfel, art.72, alin.2 din Constituţie prevedecă legile
constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
În privinţa legilor organice, Legiuitorul Constituant nu le-a mai definit ca atare, ci a
prevăzut în art.72, alin.3 anumite domenii sociale care nu pot fi reglementate decât prin lege
organică. Acestedomenii sunt:
a) sistemul electoral;
b)organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
c)organizarea şi desfăşurarea referendumului;
d)organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
e)regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
f)infracţiunile, pedepsele şi regimul executăriiacestora;
g)acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
h)organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti,a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

15
i) statutul funcţionarilor publici;
j)contenciosul administrativ;
k)regimul juridic general al proprietăţii şi a1 moştenirii;
l)regimul general privind raporturile de muncă , sindicatele şi protecția socială;
m)organizarea generală a învăţământului;
n)regimul general al cultelor;
o)organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p)modul de stabilire a zonei economice exclusive.
Domeniile menţionate mai sus nu sunt singurele a căror reglementare normativă se face
exclusiv prinlege organică. Chiar Constituţia prevede astfel de domenii în alte texte.
După cum se poate observa, domeniile vieţii sociale în care parlamentul legiferează prin
lege organică sunt vitale pentru organizarea şi desfăşurarea vieţii sociale pe baze democratice,
potrivit principiilor pluralismului democratic, drepturilor fundamentale ale omului. Aceste
domenii intră în sfera exclusivă de reglementare normativă a Parlamentului. Guvernul nu ar
putea fi abilitat de forul legislativ să adopte norme cu putere de lege în aceste domenii, întrucât
astfel s-ar încălca art.114, alin. l din Constituţie. În toate celelalte domenii ale vieţii sociale,
parlamentul adoptă legi ordinare. Totodată, forul legislativ are latitudinea de a abilita Guvernul
să emită ordonanţe care vor avea, prin urmare, forţa juridică a unei legi ordinare.
 Conceptul de hotărâre şi categoriile de hotărâri
Hotărârile sunt acte juridice pe care Camerele le pot adopta separat sau în şedinţe
comune. Aşa cum am arătat deja, hotărârile pot avea caracter normativ (desigur, cu o sferă de
cuprindere a relaţiilor sociale mai redusă decât cea a legilor) sau individual.
Hotărârile adoptate de Camera Deputaţilor sau de Senat, ori hotărârile adoptate în şedinţă
comună de cele două corpuri legislative pot avea, aşa cum am arătat deja, caracter normativ sau
individual. Hotărârile se adoptă prin vot. Cu excepţia hotărârilor prin care se aprobă (sau
modifică) regulamentele, ce se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor, respectiv al senatorilor,
celelalte hotărâriale Camerelor se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi.
 Conceptul de moțiune şi categoriile de moțiuni
Moţiunile sunt acte juridice cu caracter individual, prin care Camerele sau parlamentul
în întregul său îşi exprimă opinia cu privire la un anumit aspect din activitatea executivului, în

16
cadrul funcţiei de control parlamentar. În sistemul constituţional românesc, moţiunile sunt de
două feluri: simple şi de cenzură.

8. MILITARII ȘI PARLAMENTUL
Potrivit articolului 28 privind interzicerea sau restrângerea exercițiului unor drepturi și
libertăți ale militarilor, cadrelor militare în activitate le este interzisă exercitarea următoarelor
drepturi:

- să facă parte din partide, formațiuni sau organizații politice ori să desfășoare propagandă
prin orice mijloace sau alte activități în favoarea acestora ori a unui candidat independent
pentru funcții publice;
- să candideze pentru a fi alese în administrația publică locală și în Parlamentul României,
precum și în funcția de Președinte al României;
- să declare sau să participe la grevă.

În schimb, cadrele militare au drept de vot la fel ca și ceilalți cetățeni, putând fi

reprezentați în Parlamentul României.

III.Concluzie
Parlamentul este una dintre autoritățile statului, autoritatea legiuitoare a acestuia. Ar fi
impropriu să se vorbească despre „putere” deoarece singura putere din stat ar trebui să fie cea a
poporului, care o exercită prin reprezentanții săi, aleși prin vot. Astfel, chiar în Constituție este
reglementată organizarea, funcționarea și atribuțiile „autorităților publice”, ci nu a „puterilor
statului”.
Nu există o delimitare clară și rigidă între autoritățile statului și deși acestea sunt
17
independente unele față de altele, există posibilitatea de control reciproc. Așadar, se află în
raporturi de intercondiționare.

Consider că un stat fără Parlament este un stat fără creier. Poporul reprezintă sufletul,
iar Guvernul împreună cu Președintele, inima acestuia. Spun asta deoarece Parlamentul este cel
care dă „viață” legilor, cel care decide cum să funcționeze statul, poporul este cel care decide
direcția în care dorește să se îndrepte statul cu instituțiile și autoritățile sale, iar Guvernul și
Președintele sunt cei care se ocupă ca legile să fie respectate.

Bibliografie selectivă
1. Ionescu C., INSTITUȚII POLITICE ȘI DREPT CONSTITUȚIONAL, Editura Universitară

2. dr. Selejan-Guțan B., DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE II

3. Muraru I., Tănăsescu E. S., DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE, Vol.II,

Ediția a XI-a, Editura All Beck

18
4. Muraru I., Tănăsescu E. S., DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE, Ediția a
IX-a, Editura Lumina Lex

5.Constituția României

19