Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”

Facultatea de Științe Militare

REFERAT
Principiul separației puterilor în stat

Îndrumător:
Conf. univ. Dr.
DRĂGHICI Teodora

Autor:
Sd. Plt. Dima Mihaela-Alexandra
GR: 34

SIBIU
-2018-
 CUPRINS

1.INTRODUCERE ................................................................................................. 3
2.ORIGINEA ȘI CONȚINUTUL PRINCIPIULUI SEPARAȚIEI
PUTERILOR ÎN STAT.......................................................................................... 4
3.SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI ......... 6
4.RAPORTURILE CONSTITUȚIONALE DINTRE AUTORITĂȚILE
PUBLICE ............................................................................................................... 8
4.1 Modalități de acțiune a puterii executive asupra Parlamentului ...................... 8
4.2 Modalități de acțiune a Parlamentului asupra executivului ............................ 9
5.CONCLUZII...................................................................................................... 11
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 12

2
 1. INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat şi implicit s-a pus problema
separaţiei puterilor statului, în vederea specializării activităţilor statale adică
stabilirea unor organe cu autoritate care să aibă anumite responsabilităţi şi să
desfăşoare neîncetat acelaşi tip de activităţi. Această cerinţă cu caracter
obiectiv este importantă şi necesară în orice stat pentru ca procesul de
conducere să fie unul eficient .
Separaţia puterilor în stat reprezintă unul din principiile fundamentale ale
dreptului constituţional şi una din premisele statului de drept. Principiul este
strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul
tiraniei şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor
individuale.1 El s-a conturat în viaţa statului în măsura în care s-a simţit
nevoia instaurării regimului constituţional.
De asemenea este considerat a fi adevărat că dacă s-ar atribui toate
puterilor statului unei singure persoane sau unui grup de persoane s-ar ajunge
la tiranie şi ar constitui o ameninţare pentru libertatea individuală .2
Principiul separaţiei puterilor în stat este larg recunoscut ca fiind
imanent regimurilor politice democratice, indiferent de natura lor
parlamentară, prezidenţială sau diferite combinaţii ale acestora. Evoluţia pe
care a cunoscut-o acesta de-a lungul timpului, în doctrină şi practică, s-a
concretizat în apariţia unor elemente noi care, astfel cum s-a arătat 3, pun într-
o ecuaţie nouă, clasica teorie enunţată de Montesquieu.
Dispoziţiile art.1 alin.(4) din Constituţia României prevăd că "Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale".4
Acest conţinut al noţiunii de „separaţie a puterilor” s-a conturat după un
lung proces istoric şi doctrinar:
- principiul separaţiei puterilor în stat s-a prefigurat încă în antichitate, în
special în eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a
„secretului unui bun guvernământ”.
- în perioada evului mediu, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită
ca un mijloc de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere specifică
regimului absolutist.

1
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul II/
Ediţia a XI-a , Editura All Beck, Bucureşti, 2004
2
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat elementar, Vol. I , Ed.
Lumina Lex, 2000, p. 253
3
I. Muraru, M. Constantinescu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului
puterilor în stat, Zilele constituţionale franco-române, a IV-a ediţie, Bucureşti, 28 mai-2
iunie 1996.
4
Art 1, alin. (4) din Constituția României
3
 - teoretizarea separaţiei puterilor în stat ca principiu fundamental în
organizarea statală modernă a fost făcută de John Locke, Montesquieu şi
Rousseau.

2. ORIGINEA ȘI CONȚINUTUL PRINCIPIULUI

SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT

Primul autor, care, deşi nu a elaborat teoria separaţiei puterilor în stat, a

sugerat-o, prin descrierea făcută statului atenian, este Aristotel. Poate
înclinaţia sa spre proporţionalitate şi spre echilibru, priceperea lui de a
constata, clasa, sistematiza şi compara l-au făcut să se aplece şi asupra
modului de organizare al statului elen. Aristotel afirma că atribuţiile statului
elen erau distribuite unor organe distincte: Adunarea generală (care
deliberează cu privire la afacerile publice), Corpul magistraţilor (care execută
ce s-a deliberat), Corpul judecătoresc. În „Constituţia Atenei”, Stagiritul
distinge cele „trei părţi ale statului” care, odată bine organizate, „statul întreg
este, în mod necesar, bine organizat în el însuşi” .5
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și
separația) puterilor", este un termen politic creat și folosit pentru prima dată
de filosoful şi juristul englez John Locke (1632-1704). El a dat prima
formulare acestei doctrine, atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare
a statului. Acesta a avut ca reper cutuma constituţională britanică şi cerinţele
noii clase sociale de a i se garanta nu numai libertatea în sens filozofic, ci şi
libertatea politică; Locke susţinea că puterea absolută ar putea fi diminuată
prin separarea unor funcţii ale Coroanei şi exercitarea lor de către organisme
distincte. Locke distinge în stat trei puteri: puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea federativă. Potrivit concepţiei lui Locke puterea executivă
şi puterea legislativă nu trebuie să fie reunite în aceeaşi persoană , spre
deosebire de puterea executivă şi federativă, care trebuie contopite.6
„Teoria separației puterilor în stat a avut un rol aparte, poarte decisiv,
în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a
relației dintre deținătorul suveran al puterii(poporul, națiunea) și

5
I. Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti,
Editura Actami, 1991, p.26
6
M. J. Adler, Concerning Civil Government, Second Essay, , „Great Books of Western
World”, Editura Enciclopedia Britannica, vol. 35, Chicaco, 1993, p.58.
4
organizarea statală a puterii politice, în căutarea garanțiilor exercitării
drepturilor omului și cetățeanului.”7
Filosoful și gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de
Secondat, Baron de Montesquieu(1689-1755), în cartea sa „Spiritul legilor”, a
reluat şi a adâncit problema separării puterilor statului. Montesquieu dă o
formulare precisă şi clară acestei teorii, care va forma unul din punctele
principale ale programelor revoluţiilor burgheze. Montesquieu a făcut din
separația puterilor un eficient instrument al siguranței cetățenilor, 8fiind
considerat părintele teoriei clasice a separației puterilor în stat. După
Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare,
puterea executivă şi puterea judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie
atribuite unor organe separate şi independente unele de altele pentru că, spune
Montesquieu , „orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea”9,
aşadar, „pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor
puterea să oprească puterea”.10
Cea dintâi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a
fost realizată de statele americane care, în secolul al XVIII-lea, se găseau în
plină revoluţie constituţională. Începând din 1780, patru state americane
introduc acest principiu în Constituţiile lor. Ulterior, Constituţia statelor
federale (1787) adoptă principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de
putere legislativă (atribuită Congresului, art.I), putere executivă (atribuită
Preşedintelui, art.II ) şi putere judecătorească (atribuită Curţii Supreme şi
Curţilor inferioare, art.III). În anul 1791, Revoluţia din Franţa introducea
acest principiu în „Declaraţia drepturilor omului”, adoptată de Adunarea
Națională la 26 august 1789, și care prevedea că “ o societate în care
garantarea drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată,
nu are Constituție.”
„Conceptul separării puterilor se întâlneşte şi în lucrarea lui Jean-
Jacques Rousseau intitulată Contractul social. Pentru acesta, puterea
legislativă se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate, care este un drept

7
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice Vol. II/Ediția s XI-a,
Editura All Beck, București, 2004, p.6
8
Ibidem
9
Drept Constitutional-SUA, online:
https://biblioteca.regielive.ro/cursuri/drept/dreptconstitutional-sua-173453.html, accesat la
11.05.2018
10
Ibidem
5
al poporului”11. Ea nu putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul
întregii naţiuni şi nu putea să aibă caracter general şi impersonal. Puterea
executivă sau guvernământul nu putea să consiste decât în acte particulare şi
se distingea în mod necesar de dreptul legiuitorului. Şi pentru Rousseau ca şi
pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva distinct. Ea este o ramură a
puterii executive şi nu a celei legislative, supusă unor anumite reguli speciale.

3. SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT ÎN CONSTITUȚIA

ROMÂNIEI

Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din

ţările Europei de Vest. Înainte de adoptarea constituţiilor scrise, în România
au fost elaborate în timp documente cu caracter constituţional (cuprinzând
norme privind puterea statală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor).12
În România, acest principiu a fost adoptat în constituţiile din 1866 şi
1923, unde se afirmă că statul îndeplineşte trei activităţi principale:
-funcţia legislativă, prin care se înţelege activitatea statului având ca obiect
stabilirea de norme generale de conduită umană, obligatorii şi de aplicare
repetată;
-funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea
aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete, cu
posibilitatea de a se recurge la forţa de constrângere a statului;
-funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de
soluţionare cu putere de adevăr legal a litigiilor juridice, în cadrul unei
proceduri publice şi contradictorii.
Astfel, dificultăţile constatate în funcţionarea unui model pur, al
separaţiei rigide a puterilor, au orientat atenţia şi au deplasat centrul de
greutate al teoriei clasice către ideea de echilibru şi de colaborare între
puterile statului, colaborare care trebuie să fie guvernată de respect reciproc şi
loialitate constituţională.
Acesta este, de altfel, unul dintre sensurile interpretării pe care Curtea
Constituţională a României a dat-o, în jurisprudenţa sa, principiului separaţiei
puterilor în stat, în special după anul 2003, când Constituţia a fost revizuită,

11
O. Trăsnea, Filosofia politică, Bucureşti, Editura Politică, 1956, p. 176.
12
N. Pavel, G. Uglean, Drept Constituţional și Instituţii Politice, online:
http://studentladrept.blogspot.ro/2009/01/gheorghe-uglean-nicolae-pavel-drept.html,
accesat în 11.05.2018
6
cu consecinţa consacrării unei atribuţii noi a Curţii Constituţionale, de
soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice. Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea
Constituţională „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii”13.
În procesul de reviziuire al Constituției, în cursul anului 2003 s-a simțit
nevoia proclamării explicite a principiului, astfel că articolul 1 a fost ăntregit
cu doua noi alineate, dintre care unul consacrează principiul separației
puterilor în stat și democrația constituțională ca fiind coordonate politice
fundamentale pentru întreaga organizare statală. Potrivit evoluției acestui
principiu în statele democrate moderne, și în România s-a stabilit că echilibrul
puterilor în stat este eminamente la fel de important pentru buna funcționare a
statului: “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului
puterilor-legislativă, executivă și judecătorească-în cadrul democrașiei
constituționale. ”14
Acest principiu a fost puternic afirmat în Revoluția română din 1989.
Raspunsul corect poate fi formulat numai prin interpretarea sistematica si
logică a prevederilor constitutionale. Aceste prevederi utilizeaza termenii de:
puteri si autorități, dar nu și pe cel de separație. Evitându-se termenul de
separație care poate evoca ruperea puterilor, doctrina juridica actuala și
desigur Constituția, valorifică noțiunea de echilibrul puterilor. Examinând
dispozițiile Constituției României putem constata că ea consacră echilibrul
puterilor în stat în conținutul și semnificația sa științifică , și desigur modernă.
Cele trei puteri clasice se regăsesc exprimate în Constituție(2003): legislativul
în normele privitoare la Parlament (Titlul III, cap. 1); executivul în normele
privitoare la președintele României și Guvern (Titlul III, cap. II și cap. III.);
justiția în normele cu privire la autoritatea judecătorească (Titlul III, cap.
VI).15

13
M. Safta, Separaţia puterilor în stat şi loialitatea constituţională, în “Juridical Tribune”,
Iunie 2013, online: http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An3v1/art8.pdf, accesat în
11.05.2018
14
Art. 1, alin.4, Constituţia României, Monitorul Oficial al României nr. 767, Bucureşti,
2003
15
Separarea puterilor în stat prevăzută în Constituția României , online:
http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/SEPARAREA-PUTERILOR-IN-STAT-
PR9398166.php, accesat în 12.05.2018
7
 4. .RAPORTURILE CONSTITUȚIONALE DINTRE
AUTORITĂȚILE PUBLICE

Raporturile constituționale dintre autoritățile publice se caracterizează

prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări
ce semnifică echilibrul prin colaborare și control.
„Prin caracteristicile, rolul și funcțiile ce le-au fost conferite de către
Constituție, instituțiile de guvernare, adiă organismele prin care se exercită
prerogativele de putere(Parlament, șeful statului și Guvern, precum și
formele și metodele de organizare și funcționare), reflectă natura sistemului
politic al unui stat, fiind un indiciu pentru caracterul democratic, sau
dimpotrivă, totalita al acestuia.”16

4.1 Modalități de acțiune a puterii executive asupra Parlamentului

Compatibilitatea calității parlamentare cu cea de membru al Guvernului

este si ea un aspect al implicării reciproce. Bineinteles ca și executivul se
implică în activitatea legislativului. În sistemul de drept român, angajarea
răspunderii Guvernului se constituie într-un mijloc de presiune asupra
Legislativului17 ce apare într-o procedură comună de control parlamentar și
legiferare. De control parlamentar deoarece permite inițierea unei moțiuni de
cenzură, și de legiferare, întrucât programul, declarația publică sau proiectul
de lege în legătură cu care Guvernul își angajează răspunnderea sunt
considerate adoptate, dacă o astfel de moțiune nu a fost depusă sau, fiind
inițiată a fost respinsă.18
În general, angajarea răspunderii Guvernului apare ca o procedură
“agresivă” pentru adoptarea unei legi.
Dreptul de dizolvare a legislativului constituie în dreptul comparat acel
mijloc contituțional ărin intermediul căruia Executivul, printr-una dintre
componentele sale sau chiar în comun, poate revoca mandatul colectiv al
Legislativului înainte de termen. La prima vedere, instituia juridică a dizolvări
legislativului apare un potențial distructiv în materia principiului separației și

16
C. Ionescu, Instituții politice și drept constituțional, Editura Juridică, București, 2004,
p.169
17
D. C. Dănișor, Drept constituționalși instituții politice.Vol I.Teoria generală, Editura
C.H. Beck. București, 2007, p.472
18
Decizia Curții Constituționale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul
Oficial nr.88 din 25 februarie 1988
8
echilibrului puterilor în stat, fiind “un act prin care guvernul-creatur[ distruge
parlamentul-creator ”. Scopul instituției este unul dual, pe de-o parte, conduce
la o separație suplă a puterilor, obligându-le să colaboreze, iar pe altă parte,
constituie un mijloc de soluționare a potențialelor conflicte. Articolul 89 din
Costituția României prevede că:
“După conultarea președinților celor două Camere și a liderilor
grupurilor parlamentare, Președintele Româniri poste să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după
respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură”19 Dispoziția
constitutional ce normează instituția dizolvării Parlamentului stabilește că
singurul care poate exercita acest drept este Președintele.

4.2 Modalități de acțiune a Parlamentului asupra executivului

Raporturile Parlament-Executiv, în reglementarea constituțională, pot fi

examinate prin implicarea legislativului în activitatea șefului de stat și a
guvernului. Rolul Parlamentului în formarea executivului este foarte complex
și diferă în funcție de sistemul politic-prezidențial sau parlamentar-, precum și
de realitățile social-politice specifice fiecărui stat.
„În primul rând, trebuie menționată prerogativa Parlamentului, în
republicile parlamentare, de a alege și revoca președintele(art. 43 pct.10 din
Constituția României din 1965). În unele sisteme constituționale, Parlamentul
alege și revocă guvernul sau alege pe primul-ministru. Potrivit art.62 din
Constituția R.F.G, în Germania, cancelarul federal este ales fără dezbateri de
către Bundestag(Camera inferioară) la propunerea Președintelui Repuplicii
Federale.”20
Intervenția Parlamentului în activitatea executivului este posibilă în mai
multe situații:
- Răspunsul dat de Parlament unor probleme la solicitarea guvernukui sau a
șefului statului
- Constituirea unor comisii de anchetă asupra activității unor departamente
ale executivului

19
Art. 89, Constituţia României, Monitorul Oficial al României nr. 767, Bucureşti, 2003
20
Ibidem, p.189
9
- Întrebări și interpelări adresate membrilor guvernului.( parlamentarii au
dreptul de a pune întrebări sau de a-i interpela pe membrii guvernului,
inclusiv pe primul-ministru)
- Dreptul la informare(parlamentarii au dreptul să solicite, în cadrul dreptului
de control parlamentar, prin președinții Camerelor sau ai comisiilor date,
informații sau documente de la Guvern sau de la celelalte organe ale
administrației publice
“Moțiunea simplă constituie un mijloc de control partamentar prin
intermediul căruia cele două Camere pot să-și exprime prin vot poziția cu
privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz, cu privire
la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.”21 Moțiunea simplă poate
fi inițiată de cel puțin 50 de deputați sau o pătrime din numărul total al
senatorilor și nu poate avea obiectul circumscris constituțional, în caz contrar
acestea urmând să nu fie luate în considerare,
Moțiunea de cenzură constituie acel procedeu al răspunderii ministeriale
declanșat la inițiativa Parlamentului. Utilizarea procedeului poate avea drept
efect fie o reconfigurare a încrederii acordate Guvernului cu ocazia investirii,
fie o retragere a mandatului general de guvenare.22
Intervenția Parlamentului asupra unor autorități executive este forma cea
mai amplă prin care forul legislative își manifestă poziția de putere
reprezentativă a poporului în fața executivului.
Suspendarea din funcție a președinteluicconstituie mijlocul prin care
Parlamentul poate angaja răspunderea politică a șefului statului. Răspunderea
politică a președintelui poate interveni în condițiile art. 95 din Constituție.
În ceea ce privește raporturile dintre legislativ și puterea judecătorească, ele
trebuie apreciate cu luarea în considerare a principiului independenței
judecătorilor și a supunerii lor numai legii (art. 123). Așadar intervenția în
sfera justiției a altor puteri contravine principiului constituțional. Aceasta nu
exclude însă anumite raporturi constituționale care rezultă firesc din sistemul
organizării statale a puterii. Trebuie menționat că organizarea și funcționarea
instanțelor judecătorești se realizează potrivit legii (art. 125, 126, 128, și mai
ales art. 172 alin. 3 lit. h). Ca atare, Parlamentul este cel care stabilește prin
lege competențe si proceduri pentru instanțele judecătorești.

21
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. 12, Vol. II,
Editura CH. Beck, București. 2006, p. 222.
22
G. Gîrleștean, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul Juridic,
București, 2012, p.319
10
 5 CONCLUZII

Principiul separaţiei puterilor în stat este larg recunoscut ca fiind esențial

regimurilor politice democratice, indiferent de natura lor parlamentară,
prezidenţială sau diferite combinaţii ale acestora. Un sistem democratic de
guvernare include diverse mecanisme pentru a preveni preluarea și exercitarea
abuzivă a puterii de către un grup de persoane, lucru ce ar putea duce la
restrângerea dreptului libertății. Separarea puterilor în stat este unul din aceste
mijloace.
În concluzie, conform principiului separării puterilor în stat, puterea
legislativă (parlamentul), puterea executivă (președintele, guvernul și
autoritățile publice subordonate acestuia) și puterea judecătorească (instanțele
de judecată) fiind separate una de alta, asigură o colaborare între acestea, dar
și posibilitatea de a se verifica reciproc și de a limita posibilitatea abuzului de
putere din partea uneia dintre acestea.
Separarea celor trei puteri, Parlament, Guvern, Instanțe Judecătorești,
care deși au organizare proprie, funcții și atribuții specifice, nu înseamna
izolarea acestora, ci interdependența și controlul reciproc. Potrivit acestui
principiu nici una dintre cele trei puteri nu se ridică asupra celeilalte, nu se
subordonează una alteia și nu își asumă prerogative specifice celorlalte. Între
ele nu există o ierarhie. Constituția reprezintă instrumentul prin care acest
principiu este folosit pentru a-i împiedica pe cei care ar dori concentrarea
puterii în mâinile unui grup restrâns sau unui singur om, ceea ce ar duce la
instaurarea unui regim totalitar.

11
 BIBLIOGRAFIE

Autori români:
1. Dănișor D. C., Drept constituționalși instituții politice. Vol I. Teoria
generală, Editura C.H. Beck. București, 2007.
2. Drăganu T., Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat elementar,
Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2000.
3. Gîrleștean G., Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul
Juridic, București, 2012.
4. Ionescu C., Instituții politice și drept constituțional, Editura Juridică,
București, 2004.
5. Muraru I., Tănăsescu E. S., Drept constituțional și instituții politice, Vol.
II/Ediția s XI-a, Editura All Beck, București, 2004.
6. Muraru I., Tănăsescu E. S., Drept constituțional și instituții politice, Vol.
II/Ediția a XII-A, Editura CH. Beck, București, 2006.
7. Trăsnea O., Filosofia politică, Bucureşti, Editura Politică, 1956.

Autori străini:
8. Adler M. J., Concerning Civil Government, Second Essay, „Great Books of
Western World”, Editura Enciclopedia Britannica, vol. 35, Chicaco, 1993

Legislație:
9. Constituţia României, Monitorul Oficial al României nr. 767, Bucureşti,
2003
10. Decizia Curții Constituționale, Monitorul Oficial nr.88, 1988

Surse Internet:
11. Pavel N., Uglean G. , Drept Constituţional și Instituţii Politice, online:
http://studentladrept.blogspot.ro/2009/01/gheorghe-uglean-nicolae-pavel-
drept.html, accesat în 11.05.2018
12. Safta M. , Separaţia puterilor în stat şi loialitatea constituţională, în
“Juridical Tribune”, 2013, online:
http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An3v1/art8.pdf, accesat în 11.05.2018
13. Drept Constitutional-SUA, online :
https://biblioteca.regielive.ro/cursuri/drept/dreptconstitutional-sua-
173453.html, accesat la 11.05.2018

12
14. Separarea puterilor în stat prevăzută în Constituția României , online:
http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/SEPARAREA-PUTERILOR-
IN-STAT-PR9398166.php, accesat în 12.05.2018

13