Universitatea “Ovidius” din Constanţa

Facultatea de Drept şi Științe Administrative

Masterat: Științe Penale

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. MARIAN ALEXANDRU

Absolventă:

ȘAMATA MARIANA

Constanța
2016
 Universitatea “Ovidius” din Constanţa
Facultatea de Drept şi Științe Administrative
Masterat: Științe Penale

Titlul lucrării: Aspecte

teoretice și practice privind
reținerea

Coordonator științific:
Lect. Univ. Dr. MARIAN ALEXANDRU

Absolventă:
ȘAMATA MARIANA

Constanța
2016
 CUPRINS

Partea I – Aspecte teoretice ale reținerii

INTRODUCERE.............................................................................................................1

REZUMAT.......................................................................................................................3

CAPITOLUL I. Măsurile preventive

Secțiunea I.1. Dispoziții generale

Subsecțiunea I.1.1. Noțiuni generale privind măsurile preventive...............................9

Subsecțiunea I.1.2. Scopul măsurilor preventive.......................................................13

Subsecțiunea I.1.3. Categoriile măsurilor preventive................................................14

CAPITOLUL II . Reținerea suspectului sau inculpatului

Secțiunea II.1. Aspecte generale ale reținerii

Subsecțiunea II.1.1. Evoluția codului penal privind procedura reținerii...................17

Subsecțiunea II.1.2 Aspecte generale ale reținerii....................................................28

Subsecțiunea II.1.3 Durata măsurii reținerii..............................................................30

Subsecțiunea II.1.4. Aspecte procedurale ale reținerii...............................................33

Secțiunea II.2. Aspecte procedurale

Subsecțiunea II.2.1. Căile de atac împotriva măsurii reținerii………...…………35

Subsecțiunea II.2.2. Revocarea măsurii reținerii......................................................37

Subsecțiunea II.2.3. Înlocuirea măsurii reținerii cu măsura controlului judiciar pe

cauțiune..............................................................................................................................38

Subsecțiunea II.2.4. Încetarea de drept a măsurii reținerii........................................40

CAPITOLUL III. Condiții pentru dispunerea măsurilor preventive

Secțiunea III.1. Condiții pentru dispunearea reținerii

Subsecțiunea III.1.1. Condiții generale…………...………………….............................42

 Subsecțiunea III.1.2. Condiții speciale……………………………............................45

Partea a II-a – Aspecte practice ale reținerii

CAPITOLUL IV. Studiu de caz. Dispunere reținerii prin ordonanță motivată

CONCLUZII..................................................................................................................52

Bibliografie.....................................................................................................................54

Anexe...............................................................................................................................56
 INTRODUCERE

În cadrul lucrării „Aspecte teoretice și practice privind reținerea” am analizat una dintre
cele mai importante și folosite instituții de constrângere care pot fi dispuse de catre organele
judiciare pentru asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal și anume măsura reținerii.

În primul capitol vom aborda noţiunile generale cu privire la măsurile preventive sau
restrictive de drepturi şi libertăţi, care pot fi luate în cauzele penale unde există o suspiciune
rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune pedepsită cu închisoarea. Vom prezenta scopul
dispunerii acestor măsuri şi anume buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedicarea
sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori pentru
prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni. Tot în cadrul acestui capitol am
prezentat condiţiile generale ce trebuie îndeplinite pentru ca organele judiciare să poată dispune
una din cele cinci măsuri preventive.

De remarcat că măsurile preventive în momentul de faţă pot fi dispuse numai dacă există
probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o
infracţiune fiind necesare în vederea atingerii scopului urmărit prin luarea lor. Categoriile
măsurilor preventive, cu excepţia reţinerii şi a arestării preventive, sunt schimbate, apărând
controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu faţă de vechea
reglementare care se referea la obligarea de a nu părăsi localitea şi obligarea de a nu părăsi ţară
alături de reţinere şi arestare preventivă.

În cel de-al doilea capitol urmează să aprofundăm măsura reţinerii, analizarea

particularităţilor acesteia precum dispunerea atât faţă de inculpat cât şi faţă de suspect dar şi
faptul că este singură măsură preventivă care se dispune numai în cadrul urmăririi penale. Voi
face o comparaţie între vechiul cod şi noul cod de procedura penală. Voi analiză actul prin care
se dispune în cursul urmăririi penale măsură reţinerii cât şi calea de atac împotriva acestei
măsuri. Aspectele procedurale sunt extrem de importante în cadrul acestei măsuri preventive,
precum comunicarea sub semnătură persoanei reţinute a drepturilor şi obligaţiilor care îi revin,
durata pentru care poate fi reţinut cât şi în anumite cazuri speciale informarea reprezentanţilor
diplomatici ai statului al cărui cetăţean este suspectul sau inculpatul.

Capitolul trei l-am început cu o analiză a condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru luarea
măsurii reţinerii în cursul urmăririi penale, atât condiţii generale caracteristice tuturor măsurilor
preventive cât şi particulare. Pe lângă aceste condiţii, în cazul anumitor persoane legea impune

1
îndeplinirea şi a anumitor cerinţe suplimentare pentru a putea fi dispusă măsură reţinerii, precum
în cazul deputaţilor sau senatorilor ori a judecătorilor procurorilor sau magistraţilor-asistenţi.

În ultimul capitol vom analiză măsura reţinerii pe baza unei ordonanțe, prin care
inculpatul a fost reţinut pentru 24 de ore, în cursul urmăririi penale. Am identificat condiţiile
necesare punerii în aplicare a măsurii reţinerii, precum necesitatea existenţei faptei şi a
suspectului, obligativitatea începerii urmăririi penale asupra faptei şi asupra persoanei, actele
prin care se dispune măsură reţinerii, actul de punere în aplicare, dar şi calea de atac pe care ar fi
putut să o folosească suspectul. Având drept suport o ordonanță prin care s-a dispus măsura
reținerii am identificat scopul pentru care s-a dispus în cauza aleasă măsură reţinerii cât şi
probele din care rezultă bănuiala rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.

În alegerea lucrării am avut în vedere faptul că măsura reținerii este cea mai utilizată
masură preventivă, și că aceasta are un efect deosebit asupra suspectului cât și asupra cursului
judecății. Întrucât are un statut special, fiind singura măsură ce poate fi dispusă doar în cursul
urmaririi penale consider că este foarte important să fim la curent cu aceasta. Reținerea este o
măsură preventiva în procedura careia pot avea loc numeroase erori procedurale, astfel am
considerat necesar un studiu în care să fie aprofundată, pentru a clarifica toate aspectele acestei
măsuri preventive.

2
 REZUMAT

Prin alegerea acestui subiect intenția noastră a fost aceea de a dezbate, aprofunda și a
face o analiză amănunțită a aspectelor teoretice și practice privind drepturile unei persoane în
cazul reținerii.

Ca în orice sistem juridic și în acest caz există drepturi importante pe care guvernul
trebuie să le aibe în vedere și să le protejeze, cu atât mai mult acele drepturi care intră în sfera
dreptului penal, precum dreptul de a nu spune nimic, dreptul la integritatea fizică, acele drepturi
cheie a acuzatului dar și numeroasele drepturi ale inculpatului garantate de constituție.

Căutarea și sechestrarea sunt termeni consacrați folosiți de organele legislative pentru a

descrie procesul de investigare a locuinței, automobilului sau afacerii, cu scopul de a găsi probe
care să probeze faptul că a avut loc o infracțiune. Dacă aceste dovezi sunt găsite, acestea pot fi
folosite . Această procedură de asemenea include punerea sub arest a suspectului.

Constituția Română protejează dreptul la intimitate prin interzicerea metodelor

nerezonabile de investigație a proprietății personale. În vederea susținerii acestor drepturi
aparatul legislativ a emis legi care permit organului legislativ de a interfera cu drepturile unei
persoane numai în anumite condiții.

Drepturile suspectului pe parcursul urmăririi penale.

Pe parcursul urmăririi penale, suspectul are căteva drepturi foarte importante. Cel
mai important este acela că o persoană este considerată inocentă până la dovedirea concretă a
vinovăției.
Acesta de asemenea are dreptul de a se opune acuzațiilor, de a-și nega vinovăția și
dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă.
De reamintit că dreptul la o audiere corectă și publică nu se aplică în cazurile care
implică, extrădarea, dreptul la vot, etc.

Legea penală este un instrument ce poate fi folosit în mai multe împrejurări. De

aceea este justificată menținerea unui sistem de drept penal eficient care să permită atingerea
unor rezultate corecte; structura și conținutul acestuia vor fi întocmite astfel încât aceste nevoie
să fie respectate întocmai.

3
 Procesul penal de regulă începe în momentul în care un organ de poliție pune sub
arest o persoană. Arestul are loc atunci când o persoană este luată în custodia poliției nemaifiind
liberă de a pleca.

Folosirea restricționării fizice sau a cătușelor nu este necesară. Este considerat

arest chiar și simplu fapt de a informa suspectul că este arestat aducându-i-se la cunoștiință
învinuirea pentru care se face aceasta, dacă acesta se conformează și nu opune rezistență. Scopul
arestării este de a reține o persoană prin impunerea autorității poliției , indiferent dacă aceasta se
supune sau nu.

Arestul are loc în clipa în care suspectul intră în custodia poliției și este finalizat
atunci când acesta nu mai este liber de a pleca după bunul plac.

Detenția în scopul investigării nu trebuie să fie mai lungă decât este necesar și
trebuie facută prin metoda cea mai puțin intruzivă. Când perioada detenției se mărește
considerabil aceasta se poate transforma într-un arest de facto.

Tribunalul poate hotărî dacă detenția s-a tranformat în arest având în vedere mai mulți
factori, printre care:

 cantitatea de forță brută folosită de poliție

 necesitatea folosirii forței brute
 numărul de polițiști implicați
 dacă polițaii au suspectat că persoana era înarmată
 felul în care a fost reținut suspectul
 perioada necesară pentru a reține suspectul

Momentul în care o personă a fost arestată este urmat de înregistrarea suspectului. Pe

parcursul procedurii de înregistrare se vor colecta informațiile necesare precum datele personale,
amprente, poze etc. De asemenea se poate face o recunoaștere a suspectului, vizuală, prin
caligrafie, voce, etc.

Dacă o persoană este reținută fără a fi înregistrată, informațiile vor fi furnizate de către
biroul procurorului. Atunci procurorul va revedea informațiile înainte ca acesta să emită o
decizie independentă care să cuprindă viitorele acuzații.

4
 În toate etapele procesului penal, inclusiv arestul, agentul de poliție trebuie să protejeze
în permanență drepturile cetățenești acordate prin constituție, precum dreptul de a nu spune
nimic și dreptul de a nu fi cercetat pentru motive nerezonabile. Dacă aceste drespturi sunt
încălcate, tribunalul poate considera arestul în afara legii și poate anula cazul sau anumite probe.

În vreme ce suspectul poate pune la îndoială corectitudinea arestului în momentul

producerii, inclusiv motivele pentru care s-a facut acesta dar și modul de acțiune a polițiștilor,
cel mai bine ar fi ca această bătălie să aibe loc mai degrabă la tribunal decât în stradă.

5
 Summery

By choosing this subject it was in our point of view to debate, study and make a
thoroughly analyses of all the aspects in person rights and the means of theoretical concept of
defendants rights.

Like in every law system there are important rights that the government must uphold,
and by all means the rights of those in the criminal justice system, such as the right to remain
silence, "search and seizure" rights, key rights of criminal defendants, and the various prisoner
rights guaranteed by the Romanian Constitution.

Search and seizure is the legal term used to describe a police officer's examination of a
person’s home, vehicle, or business to find evidence that a crime has been committed. If
evidence is found, the agent may then “seize” it. Search and seizure also includes placing an
individual under arrest.

The Romanian Constitution protects our right to privacy by prohibiting unreasonable

intrusions into our personal property. In order to uphold these rights, the legislature and the
courts created legal safeguards to allow officers to interfere with a person’s constitutional rights
only under specific conditions.

Trial Rights

At a criminal trial, a defendant has several very important rights. The most crucial being
is that a person is presumed innocent until proven guilty. Defendants also have the right to face
their accusers, the right to refuse to incriminate themselves, and the right to avoid being
prosecuted twice for the same offense, among others.

But we have to remember that the right to a fair and public hearing does not always
apply to cases involving immigration law; extradition, tax or voting rights.

The criminal law is an instrument that can be used to serve various possible ends. We
are justified in maintaining a system of criminal law if it is an efficient technique for achieving
worthwhile ends; its structure and content should then be determined by asking how it can serve
those ends most efficiently.
6
 The criminal justice process typically begins when a police officer places a person
under arrest. An "arrest" occurs when a person has been taken into police custody and is no
longer free to leave or move about. The use of physical restraint or handcuffs is not necessary.
An arrest can be complete when a police officer simply tells a crime suspect that he or she is
"under arrest", and the suspect submits without the officer's use of any physical force. The key to
an arrest is the exercise of police authority over a person, and that person's voluntary or
involuntary submission. Then the police must follow legal procedures during the actual arrest
process, and at many other stages along the way to actually placing a suspect in jail.

An arrest occurs when police takes the suspect into custody and is complete the moment
you, as the suspect, are no longer free to walk away from the arresting officer.

Investigatory detentions must be no longer than necessary and officers must investigate
with the least intrusive means that are reasonably available. When an officer prolongs a detention
beyond what is brief and cursory and broadens it, then the detention may turn into a de facto
arrest—that is, an actual but not official arrest.

If a reasonable person in the suspect’s position would have considered the police’s
behavior to constitute the kind of restraint that’s typical of formal arrest, then an arrest has
occurred. Some courts phrase the issue as depending on whether, after brief questioning, a
reasonable innocent person would have felt free to leave—if not, there’s been an arrest.

Courts consider a variety of factors in determining whether a detention has ripened into
an arrest, among them:

 the amount of force the police used

 the need for use of force
 the number of officers involved
 whether officers suspected the suspect of being armed
 the manner in which officers physically handled the suspect (including the
use of handcuffs), and
 the length of the stop.

Once a person is arrested, it will be booked. During the booking procedure the police
will ask for basic information about the suspect (such as your address and birthdate), and
fingerprint and even photograph the subject. It may also be asked to participate in a line-up, give
a handwriting sample or do similar things.

7
 If a person is detained but not booked within a reasonable period of time (usually
several hours, or overnight) the attorney may go to a judge and obtain a order issued by the court
instructing the police to bring the person before the court so that a judge may decide if it is
lawfully held.

Once a person is arrested by the police, the information will be provided to the
appropriate prosecutor's office. The prosecutor will then review the information before making
an independent decision as to what charges should be filed.

At all stages of the criminal process, including arrest, police officers must protect
citizens' constitutional rights, such as the right to remain silent and the right to be free from
unreasonable searches. If these rights are violated, a court may deem the arrest unlawful and
order the case against the arrestee dismissed, or certain evidence may be thrown out of the case.

While a criminal suspect may question the lawfulness of an arrest when it is happening,
including the basis for the arrest and the actions of the police officers, that battle is best fought in
court rather than on the street.

8
 Partea I - Aspecte teoretice ale reținerii

CAPITOLUL I

„Măsurile preventive”

Secțiunea I.1. – Dispoziții generale

I.1.1. Noțiuni generale privind măsurile preventive

O deosebită importanță, în ceea ce privește măsurile preventive îl reprezintă în primul

rând întelegerea termenilor de masuri procesuale și măsuri procedurale, acestea fiind cele două
ramuri ale măsurilor de drept procesual penal. În primul rând, prin măsuri de drept procesual
vom întelege totalitatea mijloacelor prin care organele de urmărire penală sau instanța de
judecată le va folosi pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal. Măsurile procesuale,
sunt mijloacele, privative sau neprivative, adoptate în scopul unei bune desfășurări a procesului
penal, cu caracter personal (măsurile restrictive de drepturi și libertăți precum reținerea, arestarea
preventivă, arestul la domiciliu, internarea nevoluntară în vederea efectuării unei expertize
medico-legale psihiatrice, internarea medicală provizorie, controlul judiciar și controlul judiciar
pe cauțiune) și măsuri cu caracter real, respectiv măsurile asiguratorii, restituirea lucrului, sau
restabilirea situației anterioare.1

Cea de-a doua ramură a măsurilor de drept procesual penal este reprezentată de măsurile
procedurale, care au drept scop buna desfășurare a activității procedurale (măsurile pe care le
poate lua organul judiciar cu ocazia unei confruntări, măsurile pe care le ia președintele
completului de judecată pentru pregătirea ședinței). Bogdan Micu spune că ” măsurile de
prevenție sunt măsurile procesuale cu caracter de constrângere” , iar ilustrul profesor Marian
Alexandru le ”diferențiază în funcție de valoarea scială către care se îndreaptă, de persoana
împotriva căreia se dispun și faza procesului penal în care sunt dispuse”2. În Noul Cod de
procedură penală, folosit în continuare cu prescurtarea NCPP, măsurile procesuale sunt
prevăzute distinct; în măsuri procesuale, măsuri preventive, măsuri de siguranță, cu caracter
medical și măsurile asiguratorii.

Astfel spus măsurile preventive sunt măsurile de drept procesual penal, caracterizate
prin restrângerea de drepturi și libertăți, care pot fi dispuse dacă există probe și indicii temeinice

1
Bogdan Micu, Procedură Penală. Curs., p. 107.
2
Marian Alexandru. Procedură Penală.Partea generală. Curs universitar. P208
9
că o persoană a săvârșit o infracțiue pedepsită cu închisoarea3, prevăzută de legea penală, și dacă
sunt necesare pentru asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, pentru împiedicarea
sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, ori al prevenirii
săvârșirii unei alte infracțiuni. Noul Cod de Procedură Penală prin articolul 202 aliniatul 4
precizează care sunt măsurile preventive: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe
cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă.

Reținerea este măsura preventivă care poate fi dispusă atât față de suspect cât și față de
inculpat numai în cadrul urmăririi penale. Controlul judiciar este măsura preventivă mai aspră
decât reținerea, caracterizată precum aceasta, singura diferență fiind faza procesuală în care ea
poate fi dispusă. Măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune este neprivativă de
libertate, inculpatul bucurându-se de libertatea fizică, dar fiind supus, prin instituirea unui
ansamblu de obligaţii şi, uneori, de interdicţii, unui control al autorităţii judiciare, cu menirea de
a se atinge scopul prevăzut de lege prin instituirea acestei măsuri. Arestarea preventivă este cea
mai aspră măsură privativă de libertate ce poate fi dispusă de judecător sau, după caz, de instanţa
de judecată şi constă în deţinerea persoanei faţă de care s-a luat această măsură în locuri anume
destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale.4 Iar arestul la domiciliu este foarte des
întâlnit în cauzele redeschise dupa o anumită erioadă de timp si suspectul sau inculpatul nu mai
prezintă nici un pericol însă fapta pentru care sa dispus începerea urmăririi penale prezintă o
importanță deosebită pentru societate.

Potrivit Noului cod de procedură penală (în continuare, NCPP), modul de reglementare
a măsurilor preventive este asemănător celui din Codul de procedură penală anterior, existând şi
o serie de particularităţi determinate de fazele procesuale. Astfel, potrivit NCPP nu mai există
acte premergătoare începerii urmăririi penale. După sesizare se poate dispune începerea urmăririi
penale numai in rem (cu privire la faptă), continuarea urmăririi penale, atunci când există o
suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, se dispune în baza art. 305 NCPP,
cu privire la suspect, iar punerea în mişcare a acţiunii penale se face după o procedură similară
celei din vechiul Cod.5 Suspectul şi inculpatul sunt subiecţi ai măsurilor preventive care pot fi
luate în baza NCPP. Reglementarea măsurilor preventive se regăseşte într-o dispoziţie generală
(art. 202 NCPP)6, care tranşează aspectele care ţin de standardele jurisprudenţei Curții Europene

3
Mihail Udroiu, p.448
4
M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi avocatură, Ed. Pro
Universitaria, Bucureşti, 2014, , p. 237.
5
Marian Alexandru. Procedură Penală.Partea generală. Curs universitar. P208
6
ART. 202. NCPP, Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a
10
a Drepturilor Omului (CEDO) în materia măsurilor preventive. De asemenea, prin această
reglementare se evită arbitrariul în dispunerea măsurilor preventive, prin cerinţa necesităţii
existenţei unor probe şi indicii temeinice cu privire la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală (baza factuală). Pe de altă parte, este satisfăcut standardul de necesitate şi
proporţionalitate a măsurii preventive cu scopul urmărit de aceasta, adică buna desfăşurare a
procesului penal. Spre deosebire de art. 136 CPP 1968, NCPP nu mai prevede ca scop asigurarea
evitării sustragerii de la executarea pedepsei, întrucât scopul măsurii preventive este asigurarea
bunei desfăşurări a procesului penal. Măsurile preventive sunt compatibile cu prezumţia de
nevinovăţie, întrucât nu presupun dovedirea comiterii unei fapte dincolo de orice dubiu
rezonabil, ci doar existenţa unei suspiciuni rezonabile, astfel cum este înţeleasă în jurisprudenţa
CEDO, ca situaţie în care un observator obiectiv poate bănui, din datele şi probele din cauza
penală, că o persoană a comis sau nu o infracţiune, fără a exista o interferenţă cu principiul
prezumţiei de nevinovăţie. Pe de altă parte, scopurile reglementate de NCPP vizează strict
activitatea procesuală, asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii
suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau a prevenirii săvârşirii
unei noi infracţiuni.

Prevederea explicită a testului de proporţionalitate apare în art. 202 alin. (3) NCPP:
„Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față
de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.
Măsurile preventive sunt enumerate limitativ şi gradual în NCPP: reţinerea, controlul judiciar,
controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Celelalte măsuri
procesuale restrictive de libertate, precum internarea nevoluntară în vederea efectuării expertizei
medico-legale psihiatrice şi măsura de siguranţă a internării medicale provizorii, nu intră în
categoria măsurilor preventive. Astfel, instituţia înlocuirii măsurilor preventive se va aplica
numai între măsuri preventive, nu şi între măsurile preventive şi alte măsuri procesuale privative
de libertate. Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, NCPP oferă coerenţă sferei
măsurilor preventive neprivative de libertate, respectiv controlul judiciar şi controlul judiciar pe
cauţiune.

procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată
ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
(2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
(3) Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este
luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
(4) Măsurile preventive sunt:
a) reţinerea;

11
 NCPP uneşte măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, măsura obligării
de a nu părăsi ţara, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune,
prevăzute de Codul de procedură penală anterior, în două instituţii: controlul judiciar şi controlul
judiciar pe cauţiune (prevăzute de NCPP), cu câteva modificări. Cu caracter de noutate apare
caracterul autonom al controlului judiciar, care nu mai este dependent de existenţa în prealabil a
unei stări de arest preventiv. În ceea ce priveşte arestul la domiciliu, precizăm că, la momentul
actual, această măsură preventivă este prevăzută în jumătate din sistemele procesuale din
Europa. Totodată, menţionăm că această măsură nu este funcţională în peste jumătate din
sistemele procesuale din Europa în care este reglementată. În România, practica va dovedi dacă
arestul la domiciliu este o măsură eficientă.

Totodată, trebuie menţionat că măsura arestului la domiciliu ar avea o mai mare

eficienţă dacă ar exista un sistem funcţional în privinţa supravegherii prin monitorizarea
electronică a locaţiei persoanei prin intermediul brăţărilor. Pentru a putea fi luată o măsură
preventivă restrictivă sau privativă de libertate faţă de o persoană (cu excepţia reţinerii) este
necesar să fie pusă în mişcare acţiunea penală faţă de persoana respectivă. Punerea în mişcare a
acţiunii penale atrage şi o serie de garanţii procesuale pentru inculpat, cea mai importantă fiind
prevăzută de art. 94 NCPP, cu privire la posibilitatea consultării dosarului,7 având în vedere că
manifestarea de voinţă a statului de a trage la răspundere penală o persoană prin intermediul
punerii în mişcare a acţiunii penale atrage, în mod corelativ, în vederea asigurării principiului
egalităţii armelor, o serie de drepturi pentru persoana inculpatului.

Un sistem de reguli stabilite pentru măsurile preventive de NCPP, în care se evidenţiază

o serie de modificări, este prevăzut de art. 203 alin. (5) NCPP, care prevede că, „în cursul
urmăririi penale și al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile și
contestațiile privitoare la măsurile preventive se soluționează în camera de consiliu, prin
încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu”. O altă modificare importantă
prevăzută de NCPP se referă la comunicarea încheierii pronunţate (de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul din camera preliminară sau instanța de judecată) cu privire la măsurile
preventive, atât procurorului, cât şi inculpatului care au lipsit de la pronunţare [art. 203 alin. (7)
NCPP]. Articolele 204-206 NCPP stabilesc un regim unitar al căilor de atac exercitate împotriva
încheierilor pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră
preliminară sau de instanța de judecată.

7
Noul Cod de procedură penală.
12
 Un alt aspect important reglementat de NCPP se referă la asistenţa juridică obligatorie,
prevăzută de art. 204 NCPP (în cazul contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care
judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive) şi art. 205 NCPP (în
cazul contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară
dispune asupra măsurilor preventive). În cazul contestaţiei formulate împotriva încheierilor
pronunţate în faza de judecată nu se mai face nicio precizare cu privire la asistenţa juridică
obligatorie, ceea ce înseamnă că asistenţa juridică va fi obligatorie numai în condiţiile prevăzute
de art. 90 NCPP. Un alt aspect important care trebuie reținut se referă la art. 54 din Legea nr.
304/2004, cu modificările și completările ulterioare, referitor la compunerea completelor care
soluţionează contestaţiile.

În cazul judecătorului de drepturi şi libertăţi, măsura preventivă o ia un singur judecător,

iar contestaţia este soluţionată tot de un singur judecător de drepturi şi libertăţi. Judecătorul de
cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive în complet unic, iar contestaţia este
soluţionată tot în complet unic. La instanţa de judecată, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie și
Justiţie, încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive de judecătorii de tribunale sau
curţi de apel în cursul judecăţii sunt atacate cu contestaţie, însă art. 54 din Legea nr. 304/2004, cu
modificările și completările ulterioare, nu prevede compunerea completului. Astfel, singura
interpretare posibilă ar fi că soluţionarea contestaţiilor anterior menţionate se face în complet
alcătuit din doi judecători. Nu se poate vorbi de o eroare în reglementare, ci mai degrabă de o
carenţă legislativă care priveşte o instituţie a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a hotărârilor
pronunţate.

I.1.2. Scopul măsurilor preventive

Scopul măsurilor preventive este precizat și în Noul cod de procedură penală. Astfel in
art. 202 alin. (1) se poate dispune o măsură preventivă doar in scopul de a asigura buna
desfăsurare a procesului penal, pentru a preveni comiterea unei alte infracțiuni sau pentru a
împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la îndatoririle ce îi revin în timpul
procesului penal. În cazul în care organele de urmărire penlă sau instanța consideră că suspectul
sau inculpatul poate inlesni buna desfăsurare a procesului penal aceasta poate fi reținută pe o
durată de 24 de ore pentru a se asigura prezența susectului sau inculpatului la audiere în cursul
urmăririi penale sau atunci cănd în tmpul judecătii prezența acesteia este obligatorie. Există și
situații când activitatea infracțională a suspectului sau inculpatului nu incetează la aflarea
faptului că este cercetat într-o cauză penală. Organele de cercetare penală sau instana dispune
una din măsurile preventive și pentru ca activitatea infracțională a suspectului sau inculpatului să

13
înceteze. Nu în ultimul rând dacă organele de cercetare penală sau instanța consideră că
suspectul sau inculpatul dorește să parăsească domiciliu, pentru a nu fi tras la răspundere penală
pentru fapta comisă, se va folosi una din măsurile preventie pentru a inlesni sustragerea acestuia.

I.1.3. Categoriile măsurilor preventive

Codul de procedură penală menţionează în articolul 202 următoarele măsuri preventive:

reţinerea; controlul judiciar; controlul judiciar pe cauţiune; arestul la domiciliu; arestarea
preventivă. Aceste măsuri se pot lua numai dacă există probe sau indicii temeinice din care
rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă aceste măsuri
8
preventive sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. Alegerea
măsurii preventive se face ţinându-se seama în primul rând de gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei faţă de care este luată. Codul de procedură penală a ales sistemul unor măsuri
preventive de gravitate diferenţiată, permiţând organelor judiciare, luarea măsurii preventive cea
mai adecvată cazului concret. Măsurile preventive pot fi luate numai după parcurgerea unei
anumite proceduri, în condiţiile respectării condiţiilor şi termenelor prevăzute de lege, toate
acestea constituindu-se într-un cadru legal de garantare a respectării drepturilor şi intereselor
fundamentale ale persoanelor. În actul prin care se dispune luarea măsurii preventive trebuie
menţionată fapta care face obiectul învinuirii, textul de lege în care se încadrează, pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea
măsurii preventive.

Motivele avute în vedere la luarea măsurilor preventive sunt completate în noua

reglementare cu cel al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. De remarcat ca masurile
preventive în momentul de față pot fi dispuse numai daca există probe sau indicii temeinice din
care rezultă suspiciunea rezonabilă ca o persoană a savarsit o infracțiune și sunt necesare în
vederea atingerii scopului urmărit prin luarea lor. Categoriile măsurilor preventive, cu excepția
reținerii și a arestării preventive, sunt schimbate, apărând controlul judiciar, controlul judiciar pe
cauțiune și arestul la domiciliu față de vechea reglementare care se referea la obligarea de a nu
părăsi localitea și obligarea de a nu părăsi țara alaturi de reținere și arestare preventivă.

De reţinut, ca noutate absolută pentru legislaţia procesual penală românească, s-a

introdus reglementarea unei noi măsuri preventive, respectiv arestul la domiciliu, după modelul
Codului de procedură penală italian, urmărindu-se, prin introducerea acestei instituţii, lărgirea

8
http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1220/MASURILE%20PREVENTIVE.pdf
14
posibilităţilor de individualizare a măsurilor preventive, în raport cu principiile anterior
menţionate. Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către
judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată. E o măsură intermediară
între arest şi libertate sub control judiciar. Nu se acordă celor care au fost condamnaţi definitiv
pentru infracţiunea de evadare sau cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea
rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie. Pe toata durata arestului la
domiciliu, inculpatul nu are voie să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai
acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte
persoane stabilite de organul judiciar, dar mai ales nu are voie să părăsească imobilul unde
locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află
cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite, având obligaţia să se prezinte în faţa organului de
urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau
a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat.

Totuşi „în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul,
fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau
a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta
instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat
măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.” În acest sens, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca
pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de
supraveghere. Orice încercare de a părăsi apartamentul va declanşa sistemul de monitorizare
electronica dotat cu GPS. Este vorba despre celebrele brăţări electronice care nu vor putea fi
desfăcute şi vor arăta unde se afla suspectul secundă cu secundă. Noua măsură preventivă
avantajează şi suspecţii şi statul. Pentru a asigura respectarea caracterului eminamente preventiv
al arestării dispuse în cursul unui proces penal în desfăşurare, noul cod, inspirându-se din Codul
de procedură penală italian, s-a instituit un termen maxim ale arestării preventive şi pentru faza
de judecată.

Astfel, potrivit art. 239: „ (1) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a
arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de
jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării
instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate
depăşi 5 ani. (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanţei de judecată, în
cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în
executare a măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră
15
preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă. (3) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1),
instanţa de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.” În
privinţa minorilor se instituie, ca regulă generală, posibilitatea privării preventive de libertate a
acestora în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra
personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul 33 urmărit prin luarea
măsurii. La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta
inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri.

Art. 243 prevede condiţiile speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor preventive:
„(1) Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispoziţiilor
prevăzute în secţiunile 1 - 7 din prezentul capitol, cu derogările şi completările prevăzute în
prezentul articol. (2) Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor,
în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra
personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea
măsurii. (3) La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere
vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei
măsuri. (4) Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea
prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia
sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.”

Art. 244 prevede condiţiile speciale de executare a reţinerii şi arestării preventive

dispuse faţă de minori: „Regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularităţile
vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor
fizică, psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.”

16
 CAPITOLUL II

„Reținerea suspectului sau inculpatului”

Secțiunea II.1. Aspecte generale ale reținerii

II.1.1. Evoluția codului penal privind procedura reținerii

Importanța măsurilor preventive în ansamblu nu poate fi înțeleasă fără a face trimitere la

dispozițiile constituționale9 și la cele conținute în instrumentele regionale fundamentale în
materia drepturilor omului 10, ținând cont de specificul acestora - subliniat anterior - de afectare a
inviolabilității persoanei. În privința cadrului normativ, aceste instituții - parte a măsurilor
procesuale - sunt prevăzute în Partea generală, Titlul V, Capitolul I, art. 202-244 Cpp (aplicabile
persoanelor fizice), respectiv Partea specială, Titlul IV, Capitolul II, art. 493 (aplicabile
persoanelor juridice).

Reglementate drept instituții cu caracter de constrângere, rolul acestora este de a

împiedica suspectul sau inculpatul să întreprindă ori să desfășoare anumite activități, care ar avea
efect negativ atât asupra desfășurării procesului penal, cât și în privința atingerii scopului
acestuia, așa cum este prevăzut în art. 1 Cpp. De asemenea, pentru a se asigura de respectarea
strictă a dispozițiilor legale, ce permit luarea acestor categorii de măsuri procesuale, legiuitorul a
instituit anumite garanții, concretizate în condițiile generale și specifice ce trebuie îndeplinite,
cumulativ, pentru a se putea dispune vreuna dintre măsurile preventive.

O analiză în trepte a evoluției sistemului judiciar se găsește în Jean Pradel, care

identifică cinci etape: etapa pedepsei corporale; stadiul închisorii / școala clasică a dreptului
penal; stadiul măsurilor de primei substituiri a detenției; stadiul de dezvoltare a alternativelor la
detenție; stadiul apariției pedepsei intermediare - între probațiune și pedeapsa cu închisoarea
(Pradel, 1995: 569-570). La nivel global analizând un studiu anterior despre istoria sistemului

9
Articolul 23 din Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, urmare a
modificării şi completării prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29
octombrie 2003;
10
A se vedea, în concret, art. 5, paragraful 1, litera “c” din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de
România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994, respectiv art. 6 din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303 din 14
decembrie 2007;
17
pedepsei (Goga, 2015: 183-194), am făcut o analiză treptată a acestuia, reușind să sintetizez
unele caracteristici ale vremilor, după cum urmează11:

1. Evul Mediu (secolul al 6-lea lea / Codul lui Justinian - a doua jumătate a
secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea): se caracterizează prin pedepse corporale,
tortură și execuții publice;

2. Epoca modernă (începutul secolului al 19-lea / a doua jumătate a secolului al

19-lea - sfârșitul secolului al 19-lea): se caracterizează prin aplicarea predominantă a pedepsei
privative de libertate, apar coduri încriminatoare care se concentrează pe pedeapsa cu
închisoarea, chiar pentru infracțiuni minore, apărând astfel o „febră experimentală”, în
organizarea închisorii;

3. Epoca contemporană (începutul secolului 20 - prezent): se caracterizează prin

apariția și dezvoltarea unor măsuri de substituție de lipsire de libertate. Această perioadă poate fi
împărțită în alte 3 sub-faze:

a. prima jumătate a secolului al 20-lea: aceasta se caracterizează prin apariția

primelor măsuri de substituție a închisorii cum ar fi probațiunea și suspendarea pedepsei;

b. a doua jumătate a secolului al 20-lea: se caracterizează prin dezvoltarea unor

măsuri alternative la pedeapsa cu privare de libertate și la procesul de individualizare a pedepsei,
prin dezvoltarea instituției de suspendare a sentinței, etc.

c. la sfârșitul secolului al 20-lea - prezent: se caracterizează prin dezvoltarea

pedepsei intermediare, de probațiune intensivă.

În primul rând, trebuie să menționăm că despre România putem vorbi începând din
perioada modernă, anul 1862 este atunci când, sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan
Cuza, prima Adunare Generală a Țării Românești și Moldovei a adoptat Proclamatia care atestă
că „România” este denumirea oficială a teritoriului românesc12.

De asemenea, prima Constituție românească din 1866 a păstrat acest nume. Cu toate
acestea, construirea identității și culturii românești este un proces lung, de mii de ani și, prin
urmare, atunci când se analizează istoria României, trebuie să se investigheze istoria regiunii
geografice românești, găsită în sud-estul Europei, pe bazinul inferior al Dunării, la sud și la nord

11
Sursa http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/lupe_ro.pdf, accesată la data de 28
iunie, 2016.
12
Codul penal de la 1886.
18
de Carpatii de Sud-Est și la nord-vest de Marea Negre. Evul Mediu, în România, în privința
sistemului punitiv, a început în secolul al 3-lea și a durat până la sfârșitul secolului al 18-lea.
Această perioadă a fost caracterizată printr-un caracter de clasă al justiției, lipsa
autorității de judecată, predominanta pedepselor crude, în sistemul de detenție, care a fost văzut
ca precursor al morții. La sfârșitul anilor feudalismului au apărut primele documente scrise
referitoare la pedeapsă și modul lor de execuție. În ceea ce privește pedeapsa, epoca modernă a
început, împreună cu primele elemente ale umanizării pedepsei, găsite în Regulamentele
Organice din 1831/1832, care au impus umanizarea penalități în sistemul de detenție13.

În 1864 primul Cod penal român a fost adoptat, intrând în vigoare în 1865, împreună cu
Codul de procedură penală. Codul penal din 1864 distinge trei tipuri de infracțiuni: delicte,
infracțiuni și contravenții (Codul Penal, 1864, articolul 1). În 1874, a intrat în vigoare Legea cu
privire la regimul închisorilor. La data de 1 ianuarie 1930, când legea din 1874 încetează să mai
aibă efecte, au existat 28 de departamente județene de închisori preventive și 54 de penitenciare.
Perioada modernă a fost caracterizată prin umanizarea pedepsei, primele elemente ale instituirii
eliberării pe cuvânt numai pentru minori, apariția reglementărilor legale în ceea ce privește
dreptul penal și dreptul de executare penală și apariția unui număr mare de închisori14.

Perioada contemporană din România a început, potrivit lui Constantin C. Giurescu în

1821 și în conformitate cu Florin Constantiniu la Conferința de la Paris (1919-1920) și durează
până în prezent. Noi considerăm debutul perioadei contemporane în dreptul penal românesc,
începând cu anul 1930, odată cu intrarea în vigoare a Legii din 1929 privind organizarea
instituțiilor penitenciare și de prevenire, deoarece în acest act găsim o descriere mai detaliată a
procedurii de aplicare a instituției și „eliberării condiționate”. Legea menționată mai sus a fost
cea care a transformat scopul pedepsei, de izolare pentru fapta comisă în valorificare morală
(cursuri, asistență religioasă), intelectuală (cursuri de formare profesională, conferințe, muzică,
etc.), educație (educație fizică fizică în săli de sport, munca devine obligatorie) și specializare
bazată pe competențe, dând astfel instituției penitenciare „un profund caracter pedagogic”.
Scopul închisorii este acela de a da societății „oameni nevătămați, sănătoși fizic, care au iubit
binele și adevărul"15.

Această lege a împărțit închisorile în: închisorile de muncă forțată (pe viață sau pe
perioada pedepsei); cele cu muncă silnică; cele de detenție ca pedeapsă pentru crimă; izolare;
corecţionale; închisoare ușoară; detenție ca pedeapsă pentru contravenții; închisorile de colonii

13
Ibidem.
14
Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc vol. I, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti 1980, pag. 74.
15
Hanga, Vladimir, op. cit. pag. 74.
19
agricole și industriale; colonii cu regim ușor și sanatorii. Un accent deosebit se pune pe
tratamentul deținuților în ceea ce privește igiena sanitară, hrana și asistența medicală gratuită. În
același timp, legea prevede obligația fiecărui județ de a organiza în reședința sa un penitenciar
pentru persoanele arestate preventiv și condamnați la o pedeapsă corecțională de până la 6 luni
sau minorii condamnați la până 3 luni de detenție.

De asemenea, legea introduce „observarea” deținuților, astfel încât, în funcție de notele

obținute și comportamentul lor, aceștia ar putea trece la o pedeapsă mai ușoară sau chiar să
obțină eliberarea condiționată. Prin intermediul Legii privind organizarea penitenciarelor și a
instituțiilor de prevenire, dinn 1929, închisorile au fost clasificate în 81 de unități, după cum
urmează16:

-cinci clasa I, penitenciare și instituții de prevenire;

-trei clasa a II, penitenciare principale;

-treisprezece din clasa a III penitenciare principale;

-treizeci și două instituții penitenciare județene de primă clasă;

-douăzeci și opt penitenciare județene de clasa a doua.

În 1936 este publicat în Monitorul Oficial numărul 65 din 18 martie, un nou Cod penal.
Acest document legal împarte sentințele în: „principale”, „complementare” și „accesorii” (titlul
III) și, în același timp, diferențierea pedepselor privative de libertate, în pedepse de drept comun
și pedepse politice (capitolul III), după cum urmează:

Pedepsele principale erau acordate pentru „crime” de drept comun și acestea constau în
muncă forțată pe viață; muncă silnică pentru o perioadă limitată de timp de la 5 la 25 de ani;
închisoare în regim închis de la 3 la 20 de ani, închisoare corecțională de la o lună până la 12 ani;
amendă de la 2.000 la 20.000 de lei, dacă legea nu prevede un alt maxim. Pentru „crime”
politice: închisoare pe viață; detenție în regim aspru de la 5 la 25 de ani; închisoare în regim
aspru de la 3 la 20 de ani. 17 Sau închisoare de la o lună la 12 ani; amendă de la 2.000 la 20.000
de lei, cu excepția cazului în care legea prevede un alt maxim.18 Iar pentru contravenții:
închisoare în regim deschis de la o zi la o lună; amendă de la 50 la 1500 de lei .19

16
Codul penal de la 1936.
17
Codul Penal, 1936, articolul 22
18
Cod Penal, 1936, articolul 23
19
Cod penal, 1936, articolul 24
20
 Pedepsele „complementare” au fost: degradarea civică (lipsirea de drepturi civice) de la
3 la 10 ani, pentru infracțiuni; interdicție corecțională de la unu la șase ani, pentru contravenții.
Privarea puterii părintești, în cazurile prevăzute de lege. Publicarea și afișarea sentințelor de
condamnare, în condițiile legii. În final limitele maxime și minime stabilite pentru amenda ca
pedeapsă principală și numai pentru infracțiuni.20

Nu înultimul rând sentințele accesorii erau: degradarea civică; interdicția corecțională,

privarea de putere parentală .21

Codul de justiție militară din România din 20 martie 1937, a adus în plus față de
sancțiunile din Codul penal, de asemenea, pedeapsa cu moartea, ca pedeapsă principală pentru
crimă și degradarea militară și lăsarea la vatră, ca pedepse accesorii. Cu toate acestea, se
precizează că pedeapsa cu moartea este aplicată numai în caz de război și executată prin
împușcare, iar femeile gravide să fie executate după naștere22.

Cu toate acestea, Constituția Regatului România din data de 24 februarie 1938, în

timpul domniei lui Carol al doilea, prevede pedeapsa cu moartea în articolul 15, atât pe timp de
război cât și pe timp de pace, „pentru atacuri împotriva suveranului, membriilor Familiei Regale,
șefilor de stat și statelor străine, demnitarilor în exercitarea funcțiilor încredințate, precum și
cazurilor de jaf cu o crimă și asasinat politic” (Constituția din România, 1938, articolul 15). În
anul 1968 a fost publicată o versiune nouă a Codului penal în Monitorul Oficial al Republicii
Socialiste România nr. 79 bis din 21 iunie. În comparație cu Codul penal anterior, actul legislativ
din 1968 înlătură sancțiunile politice și cele de drept comun. Codul penal din 1968 a fost
republicat de două ori, prima dată în 1973 în Monitorul Oficial nr. 55 din 23 aprilie și din nou, în
1997, în Monitorul Oficial nr. 65 din data de 16 aprilie. Penalități acestui cod sunt divizate astfel
(articolele 53-55)23:

a. penalități principale: încarcerarea de la 15 la 25 de ani (de la 15 la 30 de ani în Codul

penal republicat în 1997, adăugând și „sentința pe viață"); amendă de la 500 la 5.000 de lei (de la
500 la 20.000 de lei în Codul penal republicat în 1973 și de la 100.000 la 50.000.000 lei în Codul
penal republicat în 1997);

b. exemple de pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;

degradarea militară;

20
Cod penal: 1936, articolul 25.
21
Cod penal: 1936 ,articolul 26.
22
Cod justiție militară, articolele 453-454
23
Codul penal de la 1936
21
 c. confiscări de avere, parțială sau totală (abrogat în Codul penal republicat în 1977);

d. sentința accesoriu, interzicerea unor drepturi prevăzute în mod expres de lege

(articolul 53);

e. pedeapsa cu moartea (Codul penal, 1968, articolele 54, 55) (se abrogă în variantele
republicate de mai târziu). Sancțiunile penale puteau fi înlocuite de către instanța de judecată cu
sancțiuni administrative, dar numai în anumite condiții. Aceste sancțiuni au fost: mustrarea;
mustrarea cu avertisment sau cu amendă de la 100 la 1.000 de lei (modificată în versiunea 2007
la valoarea între 100.000 și 1.000.000 de lei). Actul criminal comis de minori atrăgea pedepse
sau măsuri educative: mustrare; libertate supravegheată; internarea într-un centru de reeducare;
internarea într-un institut medical educational (Codul penal: 1968, articolele 99, 101).

Măsurile de precauție în conformitate cu Codul penal se aplicau în cazul persoanelor

care au comis infracțiuni și vizau „înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea actelor care
urmează să fie comise în temeiul dreptului penal”. Aceste măsuri sunt: „tratamentele medicale
ordonate; spitalizarea medicală; interzicerea de a ocupa o poziție sau de a exercita o profesie, o
meserie sau o altă ocupație; interdicția de a rămâne în unele locuri; expulzarea străinilor;
confiscarea specială "(Codul penal, 1968: articolul 111, 112). La pedeapsa cu moartea din Codul
penal din 1968 se constată, „ca măsură excepțională pentru cele mai grave crime” și se aplică „în
cazurile și condițiile prevăzute de lege”, cu excepția persoanelor sub 18 ani, femeilor gravide sau
femeilor care au un copil de până la 3 ani, în momentul în care infracțiunea a fost săvârșită sau
sentința a fost pronunțată (Codul penal: 1968, articolul 54)24.

În Codul republicat în 1973 pedeapsa cu moartea nu a mai fost prevăzută, articolele 54

și 55 se abrogă, cu toate acestea, pedeapsa capitală fiind prevăzută pentru anumite crime
„împotriva statului ” (Codul penal, republicat 1973, articolele 156, 162). În 1997 la
republicarea Codului, pedeapsa cu moartea nu apare, dar este introdusă „închisoarea pe viață”,
iar pedeapsa maxima cu inchisoarea este schimbată la 30 de ani. Mai mult decât atât, în
România, prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, pedeapsa cu moartea, care a fost
„prescrisă pentru anumite infracțiuni în Codul penal și legile speciale a fost eliminată și înlocuită
cu închisoare pe viață” (Decretul-Lege 6, 1990, articolul 1)25.

Eliberarea condiționată este reglementată de Codul penal din 1968, fiind aplicată după
ce deținutul „a executat cel puțin jumătate din pedeapsă, în cazul închisorii care nu depășește 10
ani, sau cel puțin două treimi din pedeapsa în cazul pedepsei mai mare de 10 ani”, iar
24
Codul penal de la 1969.
25
Codul penal de la 1973.
22
condamnatul prezintă „dovezi solide de îndreptare” (articolul 59). Codul penal republicat în
1997, modifică parțial condițiile eliberării condiționate, deci termenii impuși în forma inițială a
Codului, se aplică de această dată pentru infracțiuni de neglijență, iar restul infracțiunilor trebuie
să fie executate „cel puțin două treimi din pedeapsa care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei
pătrimi pentru pedepse mai mari de 10 ani "(Codul penal, republicat 1997, articolul 59).

Suspendarea condiționată a sentinței se găsește în Codul penal din 1968 și se aplică în

cazul în care: pedeapsa este „închisoare de până la 2 ani sau amendă, precum și pentru infracțiuni
contra proprietății publice cu pedeapsă aplicată este de 1 an cel mult”, ”infractorului care nu a
fost condamnat anterior la închisoare”, sau condamnarea anterioară nu este considerată recidivă
și „se estimează că scopul pedepsei poate fi atins chiar și fără executarea ei” (articolul 81). În
Codul penal republicat în 1997 condițiile suspendării condiționate se schimbă, în sensul că se
aplică „pedeapsei cu închisoarea de până la trei ani sau amendă” și „infractorului care nu a mai
fost condamnat anterior la pedeapsă cu închisoarea mai mare de șase luni” (Codul penal ,
republicată 1997, articolul 81)26.

În Codul republicat în 1973 vom găsi, de asemenea, instituția suspendării pedepsei sub
supraveghere, aplicată în cazul în care instanța consideră că scopul pedepsei poate fi atins fără
privarea de libertate, prin prestarea de muncă (pe șantierele de construcții, în unitățile agricole
sau forestiere, sau în alte organizații socialiste), dispunând astfel, „a ordonat muncă corecțională
condamnatului, pe durata pedepsei aplicate, în cazul în care pedeapsa aplicată este închisoarea de
până la doi ani” și ”infractorul nu a mai fost condamnat la închisoare” ( articolele 86 1, 86 3)27.

În Codul republicat în 1997, instituția își schimbă parțial condițiile, astfel încât, acesta
dispune, în cazul în care „pedeapsa aplicată este închisoarea de până la patru ani” și „infractorul
nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsă cu închisorarea mai mare de un an”, cu excepția
cazurilor de recidivă (articolul 86 1). De asemenea, am găsit în Codul penal republicat în anul
1997 executarea pedepsei la locul de muncă, prin intermediul căreia instanța poate dispune la
muncă, „în unitatea în care lucrează condamnatul sau într-o altă unitate, cu acordul scris al
unității”, în timp ce „pedeapsa este închisoarea de până la 5 ani”, iar dacă „acuzatul nu a mai fost
condamnat anterior la închisoare ce depășește un an”, cu excepția cazurilor care nu atrag recidivă
(Codul penal, republicat 1997, articolul 86)28.

26
Ibidem
27
Codul penal de la 1973.
28
Ibidem.
23
 La data de 1 ianuarie 1970, a intrat în vigoare Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969
privind executarea pedepselor. Legea prevedea că reabilitarea deținuților era făcută prin muncă
(plătită în afara muncii în gospodărie), prin formare, reconversie profesională, prin „activități
culturale și educative, precum și prin promovarea și recompensarea celor care sunt perseverenți
la locul de muncă și care dau dovadă puternică de reformare” (articolul 5)29.

Copiii puteau ”continua studiile generale obligatorii și li se asigurau posibilitatea de a

dobândi formare profesională în funcție de nivelul lor de școlarizare și competențe” sau puteau
participa la cursuri de formare profesională (articolul 6). La data de 29 iunie 2004 a fost
publicată în Monitorul Oficial numărul 575 un nou Cod penal, care a intrat în vigoare la data de
1 septembrie 2009. Codul din 2004 diferențiază pedepsele aplicate persoanelor fizice de
sancțiunile pentru persoanele juridice. Sancțiuni pentru persoanele fizice sunt de trei tipuri:
principale, complementare și accesorii. Principalele Sancțiunile sunt următoarele: pedepse
principale pentru crime și pedepse principale pentru infracțiuni. Principalele pedepse pentru
crime au fost: detenția pe viață; detenție severă între 15 și 30 de ani30.

Principalele pedepse pentru infracțiuni erau: închisoare strictă între unu și 15 ani;
închisoare între 15 zile și un an; amendă penală între 5 și 360 de zile, pentru fiecare zi, plată
între 100.000 lei și 1.000.000 lei; muncă în folosul comunității, între 100 și 500 de ore.
Pedepsele complementare pentru infracțiuni și contravenții au fost: interzicerea unor drepturi de
la un an la 10 ani și degradarea militară. pedeapsa accesoriu pentru infracțiuni și contravenții era
interzicerea exercitării tuturor drepturilor prevăzute ca pedeapsă complementară (articolul 58).
Pentru minorii care răspund penal, Codul din 2004 prevedea aproximativ aceleași măsuri ca și
fostul cod, cu excepția eliberării sub supraveghere strictă, care este introdusă suplimentar
(articolele 114, 115). În ceea ce privește măsurile de precauție prevăzute de Codul penal al 2004,
acestea coincid cu cele din legislația anterioară, fiind adăugată în plus o nouă măsură, și anume
interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată (articolul 129). Mai mult
decât atât, „executarea pedepselor privative de libertate principale se bazează pe sistemul
progresiv”, condamnați fiind capabil să se deplaseze de la un regim de executare la altul și
sentințele sunt executate într-unul dintre următoarele regimuri: maximă securitate; închis; semi-
deschis; deschis (articolul 60)31.

Pedeapsa în folosul comunității, poate fi aplicată numai cu acordul inculpatului, „în

cazul în care legea prevede o pedeapsă sau închisoare strictă de cel mult 3 ani” și, prin urmare,

29
Ibidem.
30
Legea nr. 197/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal.
31
O.U.G. nr. 89/2001 privind modificarea şi completarea Codului penal.
24
„instanța poate condamna în locul executării pedepsei, executarea pedepsei sub formă de muncă
neplătite în folosul comunității, pentru o perioadă de cel puțin 100 de ore și 300 de ore maxim, în
cazul în care legea prevede pedeapsa cu închisoarea sau până la 500 de ore, în cazul în care legea
prevede o închisoare strictă de cel mult 3 ani” (articolul 70).

Codul din 2004 a reglementat eliberarea condiționată a condamnatului la închisoare,

închisoare strictă și detenție grea, stabilind că aceasta se aplică după executarea unui minim de
„două treimi din închisoare sau închisoare strictă sau trei sferturi din închisoarea severă” și
pentru minori după executarea unei treimi din pedeapsă (articolul 71). Pentru deținuții
condamnați la închisoare pe viață, eliberarea condiționată se aplică „în mod excepțional, după
executarea efectivă a 20 de ani de închisoare” sau 15 ani pentru persoanele cu vârsta peste 60 de
ani (articolul 72)32. Condamnarea cu suspendare impusă unei persoane fizice, a fost prevăzută de
Codul penal în 2004, instanța putând să dispună suspendarea, dacă „pedeapsa aplicată pentru o
infracțiune este închisoarea sau închisoare strictă de până la 5 ani sau amendă penală”, iar
„infractorul nu a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă privativă de libertate cu excepția
cazului în condamnarea nu înseamnă recidivă” (articolul 95) .Putem găsi, de asemenea,
condamnarea cu suspendare sub supraveghere aplicată unei persoane fizice, în cazul în care s-a
ordonat ”sancțiunea impusă pentru infracțiune este închisoarea sau închisoare strictă de cel mult
șapte ani”, iar „infractorul nu a mai fost condamnat la închisoare sau închisoare strictă de cel
mult 2 ani, cu excepția cazului în care nu este recidivă” (articolul 101) . Instanțele din România
pot aplica, de asemenea suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu obligația
condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunității pentru un maxim de 300 de ore
(articolul 107)33.

Două noi instituții introduse în Codul penal din 2004 sunt: renunțarea la pedeapsă și
amânarea pedepsei pentru o persoană fizică. În cazul renunțării la pedeapsa, „instanța nu poate
aplica nicio penalizare a inculpatului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul
cauzat și are dovezi solide că el se poate reforma chiar și fără impunerea unei pedepse” (articolul
108)34.

Amînarea penalizării poate fi aplicată numai pentru infracțiuni „pentru care legea
prevede pedeapsa cu închisoarea sau cu închisoare strictă de pînă la 5 ani”, și sunt îndeplinite

32
Decizia Curţii Constituţionale nr. 211/1.11.2000.
33
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil, Istoria Statului şi Dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti 1991, pp. 35-38.
34
Ibidem.
25
condițiile pentru renunțarea la pedeapsa, descrise mai sus. Efectul amânării pedepsei, în cazul în
care pârâtul a avut un comportament adecvat, este neaplicarea pedepsei (articolul 109)35.

Legea 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de instanță în

cursul procesului penal a reglementat condițiile de aplicare a pedepsei în România, în perioada
octombrie 2006 - Ianuarie 2014. Legea face distincție între închisori și penitenciare speciale
(penitenciare pentru minori și tineret, penitenciare pentru femei și penitenciare spital) și
subliniază separarea secțiunilor de arest preventiv. Există, de asemenea, distincția între
regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, și anume: regim maxim de securitate;
închis; semi-deschis și deschis (articolele 1-74). Codul Penal din 17 iulie 2009, a intrat în vigoare
la 1 februarie 2014, face distincție între pedepse principale, pedepse complementare și pedepse
accesorii. Principalele pedepsele sunt: închisoare pe viață; închisoare (de la 15 zile la 30 de ani);
amendă penală (suma amenzii este determinată prin sistemul de zile. Suma corespunzătoare unei
zile amendă, între 10 lei și 500 de lei, înmulțit cu numărul de zile, care este între 30 de zile și 400
de zile. În cazul în care amenda nu este plătită cu rea-credință, aceasta se înlocuiește cu
închisoare, iar în cazul în care amenda nu este plătită din motive care nu pot fi atribuite
condamnatului, amenda se înlocuiește cu obligația de a efectua muncă în folosul comunității)
(Codul penal, 2009: Art. 53, 60, 61, 63, 64). Pedeapsa accesoriu („constând în privarea de
anumite drepturi, din momentul în care sentința devine definitivă și până la executarea sau
considerată ca executată pedeapsa cu privarea de libertate”) (articolul 54)36.

Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi și degradarea militară;

publicarea sentinței (Codul penal, 2009: articolul 55). Pentru minorii care răspund penal,
legislația penală actuală prevede două tipuri de măsuri: măsuri educative neprivative de libertate
(curs de formare civică, supravegherea, înregistrarea la sfârșit de săptămână, asistență zilnică),
precum și măsuri educative privative de libertate („internarea într-un centru educațional;
reținerea într-un centru de detenție”) (articolul 115). Măsurile de siguranță dispuse de instanță
sunt „tratamentul medical recomandat; interzicerea ocupării unei funcții sau exercitarea unei
profesii; confiscarea specială; confiscarea extinsă” (articolul 108)37.

În actualul Cod penal găsim, ca și în codul anterior, renunțarea la pedeapsă, dar

modificată, astfel încât aceasta se aplică atunci când „infracțiunea are o gravitate redusă, având
în vedere natura și amploarea consecințelor produse, mijloacele utilizate, metoda și
circumstanțele în care a fost comisă, motivul și scopul vizat” și „persoana infractorului,

35
Ibidem.
36
Banciu, Angela, Istoria dreptului românesc, Editura Cartea Universitară, București, 2004, pp. 34-37.
37
Ibidem.
26
comportamentul anterior infracțiunii, eforturile sale de a elimina sau a atenua consecințele
infracțiunii, precum și mijloacele sale de reformare”. În cazul renunțării la pedeapsă, acuzatul
„nu este supus nici unei degradări, interdicții sau incapacitate care pot decurge din infracțiune”,
iar instanța aplică doar un avertisment pentru persoană (articolele 80-82)38.

De asemenea, vom găsi anularea pedeapsei, modificată, în comparație cu legislația

anterioară, astfel încât aceasta se aplică atunci când „pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul unor
infracțiuni multiple este o amendă sau închisoare de cel mult doi ani”; în cazul în care „pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiune este mai mică de 7 ani, și în cazul în care infractorul nu s-a
sustras urmăririi penale sau de judecată sau nu a încercat ascunderea adevărului sau identificarea
sau răspunderea penală a autorului sau a participanților”; în cazul în care „infractorul nu a mai
fost condamnat la închisoare, cu excepția cazului în care nu se consideră recidivă sau pentru care
reabilitarea a intervenit sau termenul de reabilitare a fost îndeplinit” și când „infractorul și-a
exprimat acordul pentru a oferi muncă neremunerată în folosul comunității” (articolele 83, 90 ).

În actualul Cod penal, în scopul aplicării pedepsei cu suspendare sub supraveghere

trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: „pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de infracțiune
este închisoarea de până la trei ani”; „infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsă cu
închisoarea mai mare de un an, cu excepția cazurilor care sunt considerate recidivă”, sau pentru
care reabilitarea a intervenit sau termenul de reabilitare a fost îndeplinit și „infractorul și-a
exprimat acordul pentru a oferi muncă neremunerată în folosul comunității” (articolul 91)39.

Eliberarea condiționată se aplică în cazul închisorii pe viață dacă „condamnatul a

executat efectiv de 20 de ani de închisoare” și pentru condamnați la închisoare, atunci când
„condamnatul a executat cel puțin două treimi din pedeapsă, în cazul în care pedeapsa nu este
mai mare de 10 ani, sau cel mai puțin de trei sferturi din pedeapsă, dar nu mai mult de 20 de ani,
pentru închisoare de mai mult de 10 ani”; condamnatul „execută pedepsa în regim deschis sau
semideschis”; „a respectat în întregime obligațiile civile stabilite prin sentință, cu excepția
cazului în care dovedește că nu a avut posibilitatea de a le îndeplini” și „instanța este convinsă că
persoana condamnată este reformată și se poate reintegra în societate” (articolul 100). Începând
cu februarie 2014, condițiile de aplicare a pedepsei, măsurilor educative și a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de instanțele judecătorești în cadrul procedurilor penale sunt
reglementate prin Legea 253 din 19 iulie 201340.

38
Ibidem.
39
Banciu, Angela, op. cit., pp. 34-37.
40
Ibidem.
27
 Condițiile de executare a sentinței și măsurile privative de libertate dispuse de instanțele
judecătorești în cadrul procedurilor penale, sunt reglementate, din februarie 2014 prin Legea 254
din 19 iulie 2013. Legea conține unele modificări ale legii anterioare, făcute pentru a o adapta la
noile reglementări penale. Locurile de executare a pedepselor sunt împărțite în „închisori” și
„închisori speciale” (pentru tineri, femei și spitale închisori), indicând în același timp,
organizarea în „secțiuni speciale de aplicare a măsurilor educative privative de libertate” și
„secțiuni de arest preventiv” în penitenciare (articolele 11-14)41.

În prezent, regimul penitenciar din România are patruzeci și patru de unități, repartizate
după cum urmează: șaisprezece penitenciare cu regim deschis și semi-deschis; șaisprezece
închisori de maximă securitate și regim închis; șase închisori-spital; o închisoare pentru femei
(inclusiv 6 secțiuni ale femeilor în alte penitenciare); trei centre de detenție; două centre
educaționale. În douăzeci și trei dintre aceste unități există secții de arest preventiv
(Administrația Națională a Penitenciarelor, 2015: 3). După ce am studiat sistemul
penitenciarelor de pe teritoriul României, vedem că se potrivește caracteristicilor generale
identificate pentru cele trei faze istorice, observând o evoluție a pedepsei de la cea corporală din
timpurile medievale, la privarea intensă de libertate în veacurile moderne. Statul Român, în
prezent, actualizează dispozițiile legale, în conformitate cu tendințele actuale ale politicilor
penale europene, de dezvoltare a pedepselor intermediare și a alternativelor la pedeapsa cu
închisoarea.

II.1.2. Aspecte generale ale reținerii

Reținerea, ca masură preventivă este abordată în cadrul dispozițiilor din art.209 din
legea nouă și își găsește corespondent în dispozițiile art.1371, art.1401, art.143 si art.144 din
vechea lege, relative la aducerea la cunoștință a motivelor luării măsurilor preventive și a
învinuirii; plângerea împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului
privind măsura reținerii; condițiile reținerii și respectiv, durata reținerii. Această măsură
preventivă trebuie privită și prin prisma dispozițiilor art.45 din Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial nr.377 din
31 mai 2011 precum și prin intermediul dispozițiilor art.5, paragraf 2, CEDO.42

Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de către procuror în
cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, dacă există probe sau indicii temeinice că suspectul a
41
Ibidem.
42
Bogdan Micu, Procedură Penală. Curs., p. 109.
28
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Ea poate dura cel mult 24 de ore. În durata reţinerii
nu intră timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a
conducerii la sediul poliţiei. Faţă de minorul care răspunde penal se poate dispune măsura
preventivă a reţinerii pe 24 de ore, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea
asupra personalităţii şi dezvoltării minorului nu sunt disproporţionate faşă de scopul urmărit.
Organul de urmărire penală care dispune reţinerea suspectului are obligaţia să-i aducă la
cunoştinţă de îndată infracţiunea de care este suspectat şi motivele reţinerii. Măsura reţinerii va
fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa unui avocat ales sau din
oficiu. În ordonanţa prin care se dispune reţinerea, organul de urmărire penală trebuie să
menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, ziua şi ora la care se sfârşeşte, precum şi
motivele care au impus luarea acestei măsuri. În perioada de 24 de ore a reţinerii, suspectul poate
fi fotografiat şi i se pot lua amprentele. 43

Dacă procurorul apreciază că faţă de suspectul reţinut se impune luarea măsurii

preventive arestării, el va sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 6 ore înainte de a
expira măsura reţinerii. Imediat după reţinere, suspectul are dreptul de a-şi încunoştinţa familia
ori o altă persoană, personal sau prin intermediul organului judiciar despre luarea măsurii.
Această încunoştinţare poate fi amânată justificat cel mult 4 ore. Măsura preventivă a arestării
se mai poate lua de către procuror şi în situaţia săvârşirii infracţiunilor de audienţă, conform
procedurii reglementate în art. 360. Dacă în cursul şedinţei de judecată se săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată va constata acea faptă, îl
identifică pe făptuitor, iar procurorul de şedinţă poate declara că începe urmărirea penală, că
pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat. Condiţiile pentru
dispunerea măsurii reţinerii sunt cele generale, pentru că art. 209 NCPP face trimitere la
dispoziţiile art. 202.44

Dacă la reţinere şi la controlul judiciar este necesară existenţa unor probe sau indicii
temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă, la arestare preventivă şi la măsurile care
trimit la condiţiile arestării preventive, respectiv arestul la domiciliu şi controlul judiciar pe
cauţiune, este necesară doar existenţa probelor, fie că acestea sunt directe, fie că sunt indirecte.45
Ceea ce lipseşte din NCPP este definirea indiciilor temeinice, care era reglementată de art. 681
CPP 1968. În NCPP se face referire la indicii temeinice în art. 202 alin. (1), în care sunt
reglementate măsurile preventive, art. 305 alin. (3), care reglementează continuarea efectuării

43
Marian Alexandru. Procedură Penală.Partea generală. Curs universitar. P215
44
Noul Cod de procedură penală.
45
Ibidem.
29
urmăririi penale faţă de suspect, art. 231 alin. (5), referitor la executarea mandatului de arestare
preventivă, şi art. 266 alin. (2), cu privire la executarea mandatului de aducere. Potrivit
standardului Convenţiei europene a drepturilor omului, suspiciunea rezonabilă ar fi acea situaţie
în care, din date sau din elemente de fapt din cauză, rezultă că un observator obiectiv poate să
bănuiască, în mod legitim, că o anumită persoană a comis o infracţiune.

Ar fi trebuit menţinute dispoziţiile din art. 681 CPP 1968, având în vedere că în materia
măsurilor preventive se face distincţia între măsuri pentru care sunt necesare probe sau indicii
temeinice şi altele, pentru care este necesară doar existenţa probelor. În ceea ce priveşte durata
măsurii reţinerii, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior, măsura reţinerii
putea dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deducea timpul cât persoana a fost
privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în
art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române. Conform dispoziţiilor art. 209 alin. (3) NCPP, „reţinerea se poate dispune pentru cel
mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau
inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii”. Aşadar, raportat la prevederile codului
anterior, asistăm la o extindere a duratei privării de libertate. De asemenea, a intervenit o
modificare, în sensul că textul legal nu mai face referire la conducerea administrativă.

II.1.3.Durata măsurii reținerii

În ceea ce priveşte durata măsurii reţinerii, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură

penală anterior, măsura reţinerii putea dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se
deducea timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a
conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.46 Conform dispoziţiilor art. 209 alin. (3) NCPP,
„reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul
strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii”.

46
Potrivit art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române,
republicată (M.Of. nr. 307 din 25 aprilie 2014): „(1) În realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este
învestit cu exercițiul autorității publice și are următoarele drepturi și obligații principale: (...) b)să conducă la sediul
poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică, sau alte valori sociale, precum
și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a cărr identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în
cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța; verificarea situației
acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură
alternativă”.
30
 Aşadar, raportat la prevederile codului anterior, asistăm la o extindere a duratei privării
de libertate. De asemenea, a intervenit o modificare, în sensul că textul legal nu mai face referire
la conducerea administrativă. O menţiune foarte importantă se regăseşte la art. 265 alin. (12)
NCPP, potrivit căruia, „persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai
pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezenţa
lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a
acestora”47. Aceasta înseamnă că în durata de 8 ore nu se va include perioada de timp necesară
pentru aducerea efectivă la organul judiciar, în scopul continuării procedurilor, ci această durată
priveşte perioada de timp în care, cu restrângerea libertăţii de circulaţie, o persoană poate rămâne
în baza mandatului de aducere pentru efectuarea actelor procesuale pentru care a fost necesară
aducerea sa cu mandat.48

În durata reținerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului/inculpatului

la sediul organului judiciar (art. 209, alineat 3, teza a -II-a). Dacă persoana ce urmează a fi
reținută a fost adusă în baza unui mandat de aducere, în calculul celor 24 de ore nu este inclusă
perioada cât s-a aflat sub puterea acestui mandat - care nu poate depăși 8 ore (conform art. 265,
alineat 12, Cpp), de la expirarea acestora urmând a se calcula termenul maxim de 24 de ore
specific reţinerii. Dacă, ulterior reținerii, și în cadrul termenului maxim de 24 de ore,
suspectul/inculpatul va fi mutat/transferat în altă locație, obligațiile menționate anterior privind
informarea familiei/a reprezentanților legali/a reprezentanței diplomatice sau altor autorități,
rămân în sarcina organului judiciar care a dispus măsura în ceea ce privește noua locație.

În ceea ce privește durata reținerii Curtea europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat
în două cazuri. În hotărârea din 23 februarie 2012, în cauza Creangă c. României, și în hotărârea
din 10 iulie 2012, în cauza Kortesis c. Greciei. CEDO în hotărârea din 23 februarie 2012 a
precizat următoarele chestiuni.

Chestiunea care trebuie soluționată este aceea dacă reclamantul a fost lipsit de libertate
„potrivit căilor legale” în sensul art.5 parag. 1 din Convenție. Termenii „ potrivit căilor legale”
din această dispoziție fac trimitere, în mod esențial, la legislația națională și consacră obligația de
a respecta normele de fond, precum și cele de procedură. Deși le revine, în primul rând,
autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern,
situația este diferită atunci când nerespectarea acetuia poate atrage după sine o încălcare a
Convenției. Acesta este cazul , în special, al cauzelor al căror obiect îl constituie art. 5 parag. 1
din Convenție, iar Curtea trebue să exercite un anumit cntrol pentru a examina dacă dreptul
47
Mihail Udroiu,Procedură penală. Partea general, Edișia a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015 p.452.
48
Mihail Udroiu, op.cit. p.448
31
intern a fost respectat. Mai exact, este esențial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern
să definească clar condițiile de detenție și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa. Curtea
observă în primul rând, că reclamantul a fost citat PNA pentru a da o declarație în cadrul unei
proceduri penale, fără să i se ofere alte precizări cu privire la obiectul declarației.

Legislația națională în materie impunea ca citația să precizeze calitatea în care o

persoană este citată, precum și obiectul cauzei. Rezultă că reclamantul nu stia că este citat în
calitate de martor sau învinuit, ori poate chiar în calitate de polițist care efectuează el însuși
cercetări. În această privință, Curtea reamintește că, deși nu se excude posibilitate autorităților de
a folosi în mod legitim anumite stratageme, de exemplu, pentru a dejuca mai eficient activitățile
infracționale, în schimb, un comportament al administrației care încearcă să ofere încredere unor
persoane în vedera arestărilor nu este scutită de critici în raport cu principiile generale formulate
explicit sau implicit de Convenție.

În continuare, Curtea observă că Guvernul susține că reclamantul a fost reținut la sediul

Parchetului în interesul unei bune administrări a justiției, deoarece audierea sau confruntările cu
diverse persoane prezente s-ar fi putut dovedi necesare în orice moment, ținând seama de
circumstanțele cauzei. În această privință, se bazează pe declarația procurorului caz din 17
ianuarie 2011 potrivit căruia reclamantul și colegii săi au fost citați la parchet în calitate de „
făptuitori” („ presupuși autori ai faptelor” sau „ suspecți” , într-un stadiu anterior începerii
urmăririi penale).

Curtea observă că reclamantul nu avea calitatea oficială de învinuit la momentul primei

declarații, dată pe coală albă care i se solicitase să o dea încă de la intrarea în sediul PNA. În
plus, elementele de care dispune nu îî permit nici să constate cu certitudine că, încă de la sosirea
sa la sediul parchetului, acesta a fost tratat ca un suspect sau ca un martor. În aces caz, Curtea
observă că, potrivit versiunii faptelor prezentate de Guvern, în jurul orei 12, când agenții de
poliție au terminat de scris delarațiile procurorul a revenit în sală și i-a informat că, în cazul
respectiv a fost începută urmărirea penală față de 10 dintre agenții de poliție prezenți, inclusiv
reclamantul, iar aceștia aveau dreptul să aleagă un avocat sau, în caz contrar li se va repartiza
unul din oficiu. Celorlalți polițisti li s-ar fi permis să plece deoarece nu se formulase nici o
acuzație împotriva lor. Curtea observă că, la momentul primei sale declarații, reclamantul nu
avea cunoștință de statutul său juridic și de garanțiile subsecvente. Chiar dacă, în aceste condiții,
se îndoiește de compatibilitatea dintre art. 5 parag. 1 din Convenție și situația reclamantului
înprimele 3 ore petrecute la sediul PNA, Curtea nu intenționează să se pronunțe asupra acestei
chestiuni din moment ce este evident că cel puțin începând cu ora 12 statutul penal al

32
reclamantului s-a clarificat, în urma începerii urmăririi penale. Începând din acel moment,
reclamantul a avut incontestabil calitatea de învinuit, astfel încât legalitatea lipsirii sale de
libertate trebuie exprimată cu începere din acel moment, din perspectiva art.5 parag. 1 lit. c).

În dreptul român, există numai doua măsuri privative de libertate: reținerea și arestarea
preventivă. Pentru a decide una sau alta, este necesar să existe probe sau indicii temeinice că
fapta interzisă a fost săvârșită, adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana
față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta imputată. Însă nici una dintre aceste
măsuri nu a fost luată împotriva reclamantului la 16 iulie 2003 înainte de ora 22. Curtea este
conștientă de constrângerile unei anchete penale și nu neagă complexitatea producerii declanșate
în speță având de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse în aplicare de către un singur
procuror și prin intermediul unor acte realizate într-o singură zi, într-o cauză de mare amploare
care implică un număr semnificativ de persoane. De asemenea, nu contestă faptul că corupția
constituie un flagel endemic care subminează încrederea cetățenilor în instituții și înțelegem că
autoritățile nationale trebuie să dea dovadă d fermitate față de persoanele răspunzătoare. Cu toate
acestea, combaterea flagelului nu poate justifica, în materie de libertate, recurgerea la acte
arbitrare și existența unor zone de non-drept acolo unde exisă o lipsire de libertate.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, cel puțin începând cu ora 12
procurorul avea bănuieli suficient de solide, susceptibile să justifice lipsirea de libertate a
reclamantului, în legătură cu ancheta și că dreptul român prevedea măsurile necesare în acest
sens, și anume reținerea sau arestarea preventivă. Însă procurorul nu a luat cea de a doua măsură
în privința reclamantului decât foarte târziu, pe la ora 22.

În consecință Curtea consideră că lipsrea de libertate căreia i-a căzut victimă

reclamantul în data de 16 iulie 2003, cel puțin între orele 12 și 22, nu avea temei legal în dreptul
intern și că prin urmare, constituie o încălcare a art.5 parag. 1 din Convenție.

II.1.4. Aspecte procedurale ale reținerii

Reţinerea se dispune prin ordonanţă, cu menţiunea că în cursul urmăririi penale toate

actele procurorului sunt dispuse prin ordonanţă. Trebuie subliniat faptul că nu mai există
deosebirea între acte dispuse prin rezoluţie şi acte dispuse prin ordonanţă, ca în situaţia Codului
de procedură penală anterior. De asemenea, nu se emite mandat de reţinere, ordonanţa fiind actul
prin care persoana respectivă este privată de libertate. Apar modificări foarte importante în
privinţa încunoştinţărilor după măsura reţinerii, acestea beneficiind, din păcate, de o
33
reglementare repetitivă, care nu aduce un plus de garanţii procedurale. Art. 209 Cpp prevede
procedura ce trebuie respectată în situațiile în care se dispune reținerea. Din punctul nostru de
vedere, în vederea reţinerii suspectului/inculpatului, legiuitorul a prevăzut trei categorii de
activități, cărora le corespund, etapizat, anumite drepturi și obligații, astfel. În prima categorie
am inclus activitățile anterioare/premergătoare reținerii, care constau în: identificarea/stabilirea
identității suspectului sau inculpatului și chemarea acestuia la organul de urmărire penală (sau
depistarea și prinderea acestuia, dacă se sustrage ori încearcă să fugă/este fugit); audierea
suspectului sau inculpatului de către organul de urmărire penală, în prezența avocatului ales sau
numit din oficiu (conform procedurii de la art. 107-110 Cpp, și cu respectarea art. 209, alineatele
7-9 Cpp). A doua categorie include activităţi propriu-zise privind reținerea, care cuprind:
întocmirea ordonanței (actul procesual prin intermediul căruia se dispune reținerea, conform art.
209, alineat 10 Cpp); înmânarea unui exemplar al ordonanței și aducerea la cunoștință, de îndată,
în limba pe care o înțelege, a infracțiunii de care este suspectat și motivele reținerii (conform art.
209, alineatele 2 și 11, Cpp); comunicarea, în scris și sub semnătură, a drepturilor prevăzute de
art. 83 și art. 210, alineatele 1 și 2 Cpp, respectiv dreptul de acces la asistență medicală de
urgență, durata maximă pentru care se poate dispune măsura și dreptul de a face plângere
împotriva măsurii (conform art. 209, alineat 17 Cpp).

Dacă cel reţinut refuză sau nu poate să semneze comunicarea se va încheia un proces
verbal; A treia categorie include activități ulterioare reținerii, respectiv: informarea persoanei
reținute că are dreptul de a încunoștiința, personal ori prin intermediul organului judiciar care a
dispus măsura, un membru al familiei sau altă persoană desemnată, despre luarea măsurii
reţinerii și despre locul unde acesta este reținut; dacă persoana reținută este un minor, este
obligatorie încunoștiințarea reprezentantului legal sau a persoanei în îngrijirea căreia se află;
dacă cel reținut nu este cetățean român, acesta are dreptul de a solicita încunoștiințarea misiunii
diplomatice ori a oficiului consular al statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei
organizații internaționale umanitare (dacă nu dorește să beneficieze de asistența autorităților din
țara sa de origine); dacă persoana în cauză are statut de refugiat, ori se află sub protecția unei
organizații internaționale, are dreptul de a informa sau a solicita informarea unei asemenea
autorități.

Referitor la aceste categorii de persoane, Inspectoratul General pentru Imigrări (din

subordoninea Ministerului Afacerilor Interne, inclusiv structurile sale teritoriale,) trebuie
informat, întotdeauna, din oficiu, de către organele judiciare (conform art. 210, alineatele 1 și 2,
respectiv art. 243, alineat 4 Cpp); Dacă există motive temeinice sau excepționale care să impună
întârzierea încunoștiințării (de regulă argumente ce țin de modul de desfășurare/realizare a
34
anchetei) ori refuzul exercitării dreptului de a face personal încunoștiințarea, aceasta poate fi
întârziată, pentru cel mult 4 ore, iar dacă şi informarea personală este refuzată, trebuie
consemnată argumentat/motivat într-un proces verbal (conform art. 210, alineatele 5 și 6 Cpp).
După cum am menționat anterior, reținerea se dispune prin ordonanță, pentru cel mult 24 de ore,
de către organele de cercetare penală sau procuror. Dacă actul procesual este întocmit de un
organ de cercetare penală, acesta trebuie să-l informeze despre măsură pe procurorul care
exercită supravegherea sa, de îndată și prin orice mijloace (conform art. 209, alineat 13, Cpp).49

Secțiunea II.2. – Aspecte procedurale

II.2.1. Căile de atac împotriva măsurii reținerii

Împotriva ordonanței oranului de cercetare penală prin care s-a dispus măsura reținerii
se poate face plângere, înaintea expirării celor 24 de ore.50 Dacă măsura a fost dispusă de un
organ de cercetare penală, plângerea se poate face la procurorul care supraveghează urmărirea
penală. Dacă reținerea a fost dispusă de un procuror, plângerea se poate face la primprocurorul
parchetului sau la procurorul ierarhic superior (procuror șef, procuror general, procuror șef
secție, în funcție de structura de parchet competentă). Dacă se constată că reținerea a fost luată
cu încălcarea prevederilor legale sau dacă nu mai există temei care să justifice privarea de
libertate, măsura preventivă va fi revocată prin ordonanță (conform art. 207, alineatele 14 și 15
Cpp).

În privința măsurii reținerii NCPP nu revede posibilitatea ca acasta să fie atacată

separat cu plăngere în fața judecătorului de dreturi și libertăți; o astfel de reglementare nu este
incompatibilă cu dispozițiile art.5 parag. 4 din Convenția europeană care nu stipulează necesitate
unui control al legalității privării de libertate de către un judecător pentru privările de libertate de
scurtă durată; în acest sens, Curtea Europeană s-a pronunțat în cauza Lolova-Karadzhova c.
Bulgariei (hotărârea din 27 martie 2012) reținînd că reclamanta a fost reținută pe o durată de 29
de ore și elberată inainte ca judecătorul să se pronunțe cu privire la privarea sa de libertate.

Instanța europeană a arătat că art.5 parag. 4 din convenția europeană se referă numai la
căile de atac ce trebuie să fie disponibile pe perioada privării delibertate a unei persoane în
scopul ca aceasta să poată obține o evaluare rapidă a legalității detenției aptă de a conduce la
punerea sa în libertate. Această dispoziție a Convenției europene nu vizează alte remedii care pot

49
Noile reglementări privind reținerea și arestarea preventive, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume
3. Issue 1/2014 - http://juridica.ugb.ro/
50
Mihail Udroiu, Procedură Penală. Paretea generala. Curs, p.458
35
servi la verificare legalității privării de libertate, care a încetat deja, inclusiv, cu privire la
privările de libertate de scurtă durată (de 29 de ore cum a fost situația în cauză).51

Reţinerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală
sau de către procuror numai în cursul urmăririi penale (art.203 alin.1).Potrivit art.209 din noul
Cod de procedură penală:„Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore” (alin.3) şi
„numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din
oficiu” (alin.5).

„Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă,

care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe,
precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte” (alin.10).

„Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supravheghează urmărirea penală,
înaintea de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată prin ordonanță. În cazul
când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglemetează condițiile de luare a
măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut”
(alin.14).

„Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau
inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul
parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul
ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate
dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau
procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului”
(alin.15).

Aşadar, spre deosebire de măsura reţinerii inculpatului (persoană împotriva căruia s-a
pus în mişcare acţiunea penală – art.82 din Codul de procedură penală), reţinerea unei persoane
având calitatea procesuală de suspect (persoană cu privire la care, din datele şi probele existente
în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală – art.77 din
Codul de procedură penală) se poate dispune pe o perioadă de cel mult 24 de ore, numai după
începerea urmăririi penale împotriva sa.52

51
Mihail Udroiu, Procedura penală. Partea Generală, Ediția a II–a, Editura Universul Juridic, București, 2015 p.
458 – p.459.
52
http://corneliuturianu.blogspot.ro/search/label/re%C5%A3inerea
36
 Dacă apreciază că se impune arestarea inculpatului: „Procurorul sesizează judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă
de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia” (art. 209
alin.16). Iar, potrivit art.210 alin.6 din Codul de procedură penală, „în mod excepţional, pentru
motive temeinice încunoştinţarea poate fi întârziată cel mult 4 ore”.53

Arestarea preventivă poate fi luată faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de
cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată (art.203 alin.3).

II.2.2. Revocarea măsurii reținerii

Revocarea măsurii preventive a reținerii este măsura procesuală prin care se revine
asupra măsurii reținerii suspectului sau inculpatului, dacă au încetat temeiurile care au
determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii.

Mă sura reținerii se revocă din oficiu sau la cerere în eventalitatea în care au apărut
temeiuri noi care să justifice încetarea ei sau au încetat cele vechi. În acest caz punerea de îndată
a suspectului sau inculpatului este obligatorie, dar numai în eventualiatea în care nu este dispusă
într-o altă cauză penală o altă măsură privativă de libertate.

În eventualitatea în care măsura a fost dispusă de ătre organul de cercetare penală,

acesta are obligația să îl informeze de îndată, în scris pe procuror despre orice îmrejurare care ar
putea duce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. În acest sens, dacă procurorul
apreciază că informațiile communicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive
dispune aceasta.

Cererea de revocare sau de înlocuire a măsurii preventive a reținerii formulată de

inculpat se adresează fie organului de cercetare penală care a disus luarea măsurii (cu obligația
în sarcina acestuia de a înainta de îdată cererea către procuror ), ori procurorului care
supraveghează urmărirea penală în cauză.

53
http://corneliuturianu.blogspot.ro/search/label/re%C5%A3inerea.
37
 II.2.3. Înlocuirea măsurii reținerii cu măsura controlului judiciar sau a controlului
judiciar pe cauțiune

Noul Cod vine cu precizarea, ca: “cel putin inainte de sase ore de la expirarea duratei
retinerii, procurorul are posibilitatea sesizarii judecatorului de drepturi si libertati in vederea
luarii masurii arestarii preventive fata de inculpatul retinut”. Daca in vechea reglementare se
stabilea ca din durata retinerii se deducea timpul cat persoana a fost privata de libertate ca
urmare a masurii administrative a conducerii la sediul politiei, in noua reglementare nu se
include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar
cu toate ca este o lipsire legala de libertate a persoanei.

Controlul judiciar, ca masura preventiva este reglementat de legea noua prin dispozitiile
art.211, art.212, art.213, art.214 si art.215 relative la conditiile generale; luarea masurii
controlului judiciar de catre procuror; calea de atac impotriva masurii controlului judiciar
dispuse de procuror; luarea masurii controlului judiciar de catre judecatorul de camera
preliminara sau instanta de judecata si continutul controlului judiciar.

Conditiile generale stabilite in cadrul art.211, fac trimitere la conditiile generale de

aplicare ale tuturor categoriilor masurilor preventive iar masura este necesara in vederea
realizarii scopului bunei desfasurari a procesului penal, al impiedicarii sustragerii suspectului ori
a inculpatului de la urmarirea penala sau de la judecata ori al prevenirii savarsirii unei alte
infractiuni. Conditiile liberarii provizorii sub control judiciar din vechea lege prevazute in
art.1602 corespondent in dispozitiile art.211 din noua reglementare aveau in continutul lor
mentiunea posibilitatii acordarii liberarii numai pentru infractiunile savarsite din culpa precum si
pentru infractiunile intentionate pentru care legea prevedea pedeapsa inchisorii ce nu depasea 18
ani.

Luarea masurii controlului judiciar de catre procuror si calea de atac impotriva masurii
controlului judiciar dispuse de procuror nu-si gasesc corespondent in vechea lege din 2013.
Aceasta masura este luata de procuror prin ordonanta motivata dupa audierea inculpatului caruia
i se asigura obligatoriu asistenta de catre avocatul ales sau desemnat din oficiu. Termenul in care
poate fi exercitata calea de atac impotriva masurii controlului judiciar luata de procuror este de
48 de ore, termen care curge de la comunicare. Judecatorul de drepturi si libertati de la instanta
careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond este competent sa judece aceasta plangere
declarata impotriva ordonantei procurorului care a dispus masura controlului judiciar. In situatia
in care nu au fost respectate conditiile generale de luare a acestei masuri, judecatorul de drepturi
si libertati poate revoca masura controlului judiciar.
38
 Luarea masurii controlului judiciar de catre judecatorul de camera preliminara sau de
instanta de judecata reglementata de dispozitiile art.214 din Noul Cod de Procedura Penala isi
gaseste corespondent in dispozitiile art.1602a, art.1606, art.1607, art.1608, art.1608a din vechea
lege relative la organul care dispune liberarea provizorie; cererea de liberare provizorie si
organul competent sa o rezolve; masurile premergatoare examinarii cererii; examinarea si
admiterea in principiu a cererii si solutionarea cererii cu precizarea ca in comparatie cu vechea
reglementare, judecatorul de camera preliminara in fata caruia se afla cauza penala, poate sa
dispuna prin incheiere, masura controlului judiciar fata de inculpat, dupa ascultarea sa, sesizarea
fiind din oficiu sau la solicitarea procurorului.

In mod similar, instanta de judecata in fata careia se afla cauza, poate dispune masura
controlului judiciar prin incheiere, dupa ascultarea inculpatului, sesizarea facandu-se in aceeasi
modalitate.

Continutul controlului judiciar reglementat de art.215 din Noul Cod de Procedura

Penala isi gaseste corespondent in dispozitiile art.1602, art.1602b, art.1603, art.1609, art. 16010 din
vechea lege relative la conditiile liberarii; organe care efectueaza controlul respectarii
obligatiilor; modificarea sau ridicarea controlului judiciar; recursul impotriva incheierilor privind
libertatea provizorie si revocarea liberarii. Ca si in precedenta legislatie, inculpatul trebuie sa se
supuna obligatiilor stabilite de lege sau dispuse de procuror, judecator de camera preliminara sau
instanta de judecata.

Similar procedurii anterioare este, in mod obligatoriu, exercitata supravegherea

respectarii de catre inculpat a obligatiilor care ii revin pe durata controlului judiciar de catre
institutia, organul sau autoritatea special desemnate. Ca si in precedent, incalcarea cu rea
credinta, de catre inculpat a obligatiilor ce ii revin sau punerea in miscare a actiunii penale
impotriva sa intr-o cauza in care exista suspiciunea rezonabila ca acesta a savarsit o noua
infractiune atrage posibilitatea inlocuirii masurii controlului judiciar cu masura arestului la
domiciliu sau a arestului preventiv, masuri care pot fi luate de judecatorul de drepturi si libertati,
judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata la solicitarea procurorului sau din
oficiu. In situatia aparitiei unor motive temeinice care justifica impunerae unor noi obligatii sau
inlocuirea ori incetarea celor dispuse pentru inculpat, dupa audierea sa, in cursul urmaririi
penale, procurorul care a luat masura controlului judiciar poate prin ordonanta sa dispuna
modificarea masurii initiale.

39
 In mod similar judecatorul de camera preliminara ori instanta de judecata, dupa audierea
inculpatului poate sa dispuna prin incheiere, din oficiu sau la solicitarea procurorului sau
inculpatului, sa modifice continutul controlului judiciar luat initial.

Controlul judiciar pe cautiune este reglementat in noua lege prin prisma dispozitiilor
cuprinse in art. 216 si art.217 relative la conditiile generale si continutul cautiunii, gasindu-si
corespondent in prevederile art.1604 si art.1605, cu privire la conditiile liberarii si la cautiune.

În concluzie măsura înlocuirii reșinerii cu măsura controlului judiciar sau a controlului

judiciar pe cauțiune este măsura ce poate fi dispusă de procuror prin ordonanță la cerere sau din
oficiu, prin care reșinerea este înlocuită, înainte de expirarea termenului pentru care a fost
dispusă, cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune, în situația în care s-
au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii reținerii. În cazul în care se înlocuieste
măsura reșinerii procurorul dispune punerea în libertate a suspectului sau inculpatului, astfel este
necesară îndeplinirea condițiior prevăzute de lege cu privire la luarea controlului judiciar sau a
controlului judiciar pe cauțiune la momentul înlocuirii măsurii reținerii cu una dintre acste
măsuri. 54

Trebuie foarte important să amintim că măsura reținerii nu poate fi înlocuită cu

arestarea preventivă / arestul la domiciliu (procurorul va formula propunere de luare a măsurii
arestării preventive/ arestului la domiciliu , iar nu de înlocuire a reținerii cu arestarea preventivă/
arestul la domiciliu) sau cu internarea medicală nevoluntară sau cu internarea medicală
provizorie (aceste măsuri procesuale privative de libertate, nu sunt totodată și măsuri
preventive).55

II.2.4. Încetarea de drept a masurii reținerii

Reținerea încetează de drept la expirarea termenului pentru care a fost dispusă,

suspectul/inculpatul urmând a fi pus în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză/în cauză.

Conform art. 209, alineat 16 Cpp, procurorul sesizează judecătorul de drepturi și

libertăți de la instanța competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul
reținut, cu cel puțin 6 ore înaintea expirării duratei reținerii. În opinia noastră acest text este de
strictă interpretare, în sensul în care această obligație este în sarcina procurorului (de
supraveghere a urmăririi penale sau care exercită urmărirea penală proprie) în toate cazurile în
54
Mihail Udroiu, Procedură penală partea generală. Curs, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 459
55
Mihail Udroiu op. Cit. p. 460
40
care față de cel reținut este pusă în mișcare acțiunea penală. Argumentele care stau la baza
susținerii sunt următoarele: termenul imperativ folosit de legiuitor, denumirea expresă a calității
persoanei reținute, verificarea legalității măsurii, precum și prevederile convenției europene.

- termenul folosit de legiuitor nu are caracter dispozitiv (nefolosindu-se expresii de

genul „poate sesiza”, „dacă apreciază necesar”, etc., în teza inițială a art. 209, alineat 16 Cpp),
deoarece este utilizat imperativul „sesizează”;

- persoana la care se referă legiuitorul este „inculpatul” și nu suspectul, ceea ce

înseamnă că există probe, și nu doar indicii temeinice, privind comiterea faptei penale de către
acesta;

- judecătorul de drepturi și libertăți verifică, cu această ocazie (în baza prerogativelor

conferite de art. 53 Cpp), dacă sunt îndeplinite condițiile necesare dispunerii arestării preventive
(ori poate stabili o altă măsură preventivă mai „blândă”). Dacă propunerea de arestare preventivă
este respinsă, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune punerea în libertate a inculpatului
reținut, ori aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202, alineatul 4, literele
„b-d” Cpp (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau arestul la domiciliu), în
conformitate cu art. 227, alineatele 1 și 2, Cpp. Aceste măsuri nu pot înlocui reținerea, aplicarea
lor realizându-se după expirarea perioadei maxime pentru care a fost dispusă reținerea;

- nu în ultimul rând, chiar dacă art. 5, paragraful 3, din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului (în continuare CEDO), prevede doar dreptul persoanei arestate sau deținute
în condițiile paragrafului 1, litera „c”, de a fi adusă de îndată, înaintea unui judecător sau a altui
magistrat, împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare (nu și a persoanei reținute),
considerăm, în continuarea celorlalte argumente anterior formulate, că imperativitatea sesizării
judecătorului de drepturi și libertăți, conform art. 209, alineat 16 Cpp, reprezintă o garanție
suplimentară oferită inculpatului reținut, având în vedere și faptul că în accepțiunea Curții
Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea), organele de urmărire penală nu fac parte
din categoria „judecătorilor” sau a „magistraților împuterniciți prin lege cu exercitarea
atribuțiilor judiciare”56

56
În legătură cu art. 5, paragraful 3 din CEDO recomandăm - Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor
omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 171-174, respectiv Corneliu
Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2005, p. 348-356;
41
 CAPITOLUL III

„Condiții necesare pentru dispunerea măsurilor preventive”

Secțiunea III.1. – Condiții pentru dispunerea măsurii reținerii

Prevăzută drept prima dintre măsurile preventive, în ordinea enumerării, de la art. 202,
alineat 4 Cpp, pentru luarea acestei măsuri trebuie să fie îndeplinite condițiile general-valabile,
stipulate în art. 202, alineatele 1-3 Cpp, legiuitorul reglementând și anumite condiții specifice,
valabile însă doar în situația minorilor - autori de infracțiuni sau a faptelor penale comise în fața
completului de judecată (infracțiunile de audiență).

III.1.1. Condițiile generale pentru dispunerea măsurii reținerii

Prima condiție ce trebuie îmdeplinită când se are în vedere luarea măsurii reținerii este
să existe probe sau indicii temeinice, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a
săvârșit o infracțiune .57

Pot exista probe directe ( fapte principale) sau probe indirecte (fapte probatorii) din care
să rezulte suspiciunea rezonabilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune; așa cum în
mod just a reținut Curtea Europeană în cauza Ipek ș.a. c. Turciei în lipsa unei suspiciuni
rezonabile, privarea de libertate nu trebuie să fie impusă în scopul de a-l face să mărturisească, să
depună mărturie împotriva altor persoane sau să furnizeze informații care să sevească drept bază
a suspiciunii rezonabile.

Există indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă suspiciunea
rezonabilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit fapta. În toate czurile, atât din probe, cât și din
indicii temeinice trebuie să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune.
Notiunea de suspiciune rezonailă trebuie raportată la sensul oferit de jurisprudența Curții

57
Noul Cod de procedură penală, art. 202, Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe(...).
42
Europene referitor la existențța unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și
imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.58

De exemplu decizia dată de Secția penală a I.C.C.J. cu nr. 2378/2006 prevede că

organele de cercetare penală au considerat că există indicii temeinice privind săvârșirea de către
petent a unor fapte prevăzute de legea penală, având în vedere procesul-verbal de verificare și
actele întocmite de D.G.F.P. Galați, înaintate la I.P.J Galați cu adresa nr. 78/P/07.02.1998 a
parchetului de pe lângă Tribunalul Galați. Împrejurarea că, în final, după aprofundarea
cercetărilor, s-a constatat că faptele pentru care este acuzat nu există și s-a dispus scoaterea de
sub urmărire penală, nu conduce automat la concluzia că măsura reținerii preventive a fost luată
abuziv, atâta vreme cât la data luării acestei măsuri au existat indicii privind săvârșirea acestor
fapte.59

Trebuie precizat faptul că măsura reținerii se poate dispune atât în cazul infracțiunilor
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, cât și în cazul
infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii
penale sau numai pedeapsa amenzii.

O a doua condiție este obligativitatea ca urmărirea penală să fie începută, atât cu privire
la faptă, cât și față de autorul infracțiunii (care devine astfel suspect), ori să se fi pus în mișcare
acțiunea penală față de acesta din urmă (care devine inculpat). Precizăm că începerea urmăririi
penale față de suspect, poate fi dispusă atât de către procuror, cât și de către organele de
cercetare penală, acestea din urmă având obligația informării procurorului de supraveghere
despre aceasta60 (conform art. 203, alineat 1, coroborat cu art. 300 alineat 2 și art. 305 alineatele
1,3 Cpp). Potrivit NCPP, începerea urmăririi penale se dispune cu privire la faptă (in rem), iar
conferirea calității de suspect se realizează atunci cănd din datele și probele existente în cauză
rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o faptă incriminată de legea penală, caz în
care se dispne continuarea urmăririi penale față de acesta. Trebuie să reținem că măsura reținerii
este singura măsură care poate fi dispusă atât față de suspect cît și față de inculpat, după punerea
în mișcare a acțiunii penale și că se poate dispune numai în cursul urmăririi penale.

A treia condiție generală este a ceea că măsura reținerii să fie necesară în scopul
asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau
inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârșirii unei alte

58
M ihail Udroiu, procedură penală. Partea generală. P 449
59
Mihail Udroiu, op.cit. , p. 449-p.450
60
Mihail Udroiu, op. cit. p. 450.
43
infracțiuni (conform art. 202, alineat 1, teza finală Cpp). Spre deosebire de art. 136 alin. (1) a
vechiului cod de procedură penală , NCPP nu mai menționează, ca scop al măsurii preventive,
împiedicarea sustragerii de la executarea pedepsei, deoarece această ipoteză ridică un dubiu
serios cu privire la respectarea prezumției de nevinovăție a suspectului sau inculpatului.61

O importantă condiție o constituie inexistența unui cauze care împiedică punerea în

mișcare sau exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 Cpp (conform art. 202, alineat 2
Cpp). Existența vreunuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 NCPP la punerea în mișcare
sau exercitarea acțiunii penale trebuie să conducă la dispunerea unei soluții de clasare, făcând
imposibilă luarea unei măsuri preventive în cauză.

Măsura reținerii să fie proporțională cu gravitatea acuzației adusă

suspectului/inculpatului și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei
(conform art. 202, alineat 3 Cpp) reprezintă cea de-a cincea condiție.

Ultima condiție generală este ca suspectul sau inculpatul să fie audiat în prealabil, în
prezența unui avocat ales sau numit din oficiu (conform art. 209, alineat 5 Cpp). Cu acest prilej
legiuitorul reglementează o garanție a dreptului la apărare, prin propria persoană, cît și prin
avocat, a suspectului sau inculpatului, care înlătură în acest fel posibilitatea luării măsurii
privative de libertate în mod arbitrar și permite organelor de urmărire penală să aprecieze in
concreto dacă măsura este necesară și proporșională cu scopul urmărit.

În vederea exercitării efective a dreptului la apărare, organele de urmărire penală au

obligația de a aduce la cunoștință suspectului sau inculpatului, înainte de prima audiere, fapta
prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspect sau pentru care a fost pusă în
mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia, precum și drepturile prevăzute de art.
83 NCPP. Înaine de audiere, organul de cercetare penală sau procurorul este obligat să aducă la
cunoștință suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de una vocat ales sau din
oficiu și dreptul de a nu face nici o declarație, cu exceptia furnizării de informații referitoare la
identitatea sa, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-și încunoștiința personal avocatul ales sau de a
solicita organului de urmărire penală ori procurorului să îl încnoțtiințeze pe acesta. Modul de
realizare a încunoțtiințării se consemnează în proces- verbal, suspectului sau inculpatului nu I se
poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoștiințarea decât pentru motive
temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.

61
Mihail Udroiu, op. cit. p. 451.
44
 Avocatul are obligația de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult
două ore de la încunoștiințare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare
penală sau procurorul numește un avocat din oficiu. În vedera pregătirii apărării, avocatul
suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, in condiții care să asigure
confidențialitatea. Dacă suspectul sau inculpatul refuză să de declarații, organul de urmărire
penală trebuie să întocmească un proces-verbal prin care să se constate refuzul de a da declarații;
dacă suspectul/ inculpatul și/sau avocatul ales ori din oficiu al acesuia refuză și semnarea acestui
proces-verbal, organul de urmărire penală va consemna aceasă atitudine procesuală în cuprinsul
procesului-verbal. Dar refuzul suspectului/ inculpatului de a da declarații nu afectează
legalitatea dispunerii măsurii preventive.

III.1.2.Condiții speciale pentru dispunerea măsurii reținerii

Pe lângă aceste condiții generale, reținerea unei persoane minore (între 14 și 18 ani)
trebuie să se facă doar în mod excepțional (aceasta întrucât trebuie avute în vedere și dispozițiile
Titlului V, Capitolul I din noul Cod penal, referitoare la regimul răspunderii penale a minorului)
și doar dacă, efectele pe care le-ar avea privarea de libertate asupra personalității minorului, nu
sunt disproporționate față de scopul urmărit prin dispunerea reținerii. De asemenea, conform art.
360 Cpp, în cazul infracțiunilor de audiență, dacă președintele completului constată săvârșirea
unei fapte penale în cursul ședinței de judecată, și îl identifică pe făptuitor, întocmește o
încheiere de ședință (care, în opinia noastră, echivalează cu un act de autosesizare/sesizare din
oficiu) pe care trebuie să o trimită procurorului.

Cum procurorul este obligat să participe la toate cauzele aflate pe rolul instanțelor
(conform art. 353, alineat 9 și art. 363 Cpp) poate declara că începe urmărirea penală, pune în
mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau inculpat, chiar fără audierea prealabilă a
acestuia în prezența unui avocat, după cum corect s-a apreciat . Argumentăm această idee prin
faptul că, din punct de vedere procesual-penal (inclusiv al practicii judiciare propriu-zise),
restabilirea ordinii și solemnității ședinței de judecată reprezintă un obiectiv primordial. In plus,
ar fi aproape irealizabil din punct de vedere practic, să se audieze suspectul sau inculpatul, în
sala de ședință, prealabil momentului reținerii, în prezența unui avocat, având în vedere faptul că
măsura preventivă în cauză trebuie dispusă de procuror (conform art. 360, alineat 2 Cpp). Acest
fapt nu elimină dreptul persoanei reținute, de a beneficia de avocat (conform art. 89, alineat 2
Cpp), echivalent cu obligația procurorului de a numi un avocat din oficiu (dacă nu există un
avocat ales ori acesta nu s-a prezentat în termen la procuror), însă doar în ceea ce privește
45
procedura efectivă de reținere care, din punct de vedere temporal, este ulterioară momentului
audierii suspectului/inculpatului, conform art. 209, alineat 5 Cpp.

Pe lângă condiiile generale enumerate mai sus, în cazul anumitor persoane legea impune
îndeplinirea și a unr cerințe suplimentare pentru a putea fi dispusă măsura reținerii.

În cazul în care suspectul sau inculpatul este deputat sau senator, acesta nu poate fi
reținut fără încuviințarea Camerei din care fac parte, care se poate dispune numai după ascultarea
lor, cu excepția cazurilor în care infracțiunea este flagrantă, cănd nu este necesară încuviințarea
prealabil, dar nu există obligația organelor de urmărire penală de a-l informa pe ministrul
justișiei. Acesta trebuie să informeze neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii.62

Necesitatea unei încuviințări pentru luarea măsurii reținerii față de judecători, procurori
și magistrații asistenți care pot fi reținuți numai cu încuviințarea secției Consiliului superior al
Magistraturii corespunzătoare, cu excepția cazurilor în care infracțiunea este flagrantă, cănd nu
este necesară încuviințarea prealabilă. Există totuși obligația organelor de urmărire penală care
au luat măsura reșinerii de a informa Consiliul Superior al Magistraturii.63

Dacă suspectul sau inculpatul este chiar Avocatul Poporului poate fi reținut numai cu
încuviințarea președinților celor două camere ale Parlamentului, iar adjuncții Avocatului
Poporului nu pot fi arestați preventiv fără înștiințarea prealabilă a Avocatului Poporului.64

62
Constituția României, art. 72 alin (2)
63
Legea nr 303/2004, republicată, art. 95 alin(2)
64
Legea nr. 35/ 1997, republicată, art. 32 alin(1)
46
 Partea a II-a – Aspecte practice ale reținerii

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ.

DISPUNEREA REȚINERII PRIN ORDONANȚĂ MOTIVATĂ

În cuprinsul acestui capitol vom prezenta un studiu de caz reprezentativ temei lucrării
de față, și anume dispunerea reținerii, prin ordonanță motivată, de către procurorul de caz. Vom
identifica conditiile pentru care s-a dispus măsura reținerii, perioada pentru care, motivarea
ordonanței căt și scopul pentru care aceasta s-a dispus.

Din materialul probator administrat în cauză se reţine următoarea situaţie de fapt:

Persoana vătămată minoră B.C.I s-a născut la data de …….2005 în mun. G, jud. G.,
în urma unei relaţii de concubinaj a mamei sale, D.L.M., cu B.L.

La începutul lunii ianuarie 2016 mama minorei, D.L.M, a plecat în Anglia, la muncă,
iar cei cinci copii minori, inclusiv persoana vătămată B.C.I, au rămas în grija tatălui, B.I., care
locuieşte în satul B., comună B., jud. G.

Inculpatul P.F.A., în vârstă de 35 de ani, locuieşte într-un imobil situat în comun B., jud.
G., fiind vecin cu locuinţa lui B.I, din declaraţia inculpatului rezultând ca o cunoaşte pe minoră
de când era mică, aceasta venind la locuinţa partintilor săi, să facă curăţenie.

La revenirea în ţară, 21.04.2016, martora D.L.M., s-a deplasat în localitatea B. şi, stând
de vorbă cu fiica ei, B.C.I., aceasta i-a relatat că a întreţinut, de două ori, raporturi sexuale
normale cu inculpatul P.F.A. şi că nu a povestit nimănui acest lucru deoarece i-a fost teamă să
nu fie bătută de tatăl său. Actele sexuale au avut loc la începutul lunii ianuarie 2016, la scurt
timp după plecarea martorei D.L.M., iar a doua oară la începutul lunii februarie. Urmare a celor
relatate de minoră, mama acesteia a sesizat organele de poliţie.

47
 Din declaraţia persoanei vătămate B.C.I. a rezultat ca după plecarea martorei D.L.M în
Anglia, la o dată neprecizata, la începutul lunii ianuarie 2016 în timp ce B.I. se afla la serviciu,
inculpatul s-a deplasat la locuinţa unde locuia persoana vătămată, unde se mai aflau şi ceilalţi
minori. Inculpatul i-a spus minorei să meargă la locuinţa sa, lucru cu care aceasta a fost de
acord. În timp ce se aflau într-o cameră a imobilului, inculpatul i-a propus să întreţină raporturi
sexuale normale, minoră acceptând, sens în care inculpatul i-a dat jos pantalonii pe care îi purta
aceasta, a urcat-o pe pat şi au întreţinut un raport sexual normal, o singură dată. După terminarea
actului sexual, minoră s-a îmbrăcat şi a plecat la locuinţa sa.

Ulterior, la începutul lunii februarie a aceluiaşi an, la o dată neprecizată, inculpatul

P.F.A. a chemat-o din nou pe minoră B.CI. la locuinţa sa, spunandu-i că concubina sa trebuie
să vorbească ceva cu ea. Cu această ocazie, in timp ce se aflau in locuinţa inculpatului, acesta
i-a propus din nou să întreţină raporturi sexuale cu el, persoana vătămată acceptând. După
consumarea actului sexual minora s-a îmbrăcat şi a plecat.

Astfel în cazul prezentat la data de 26.07.2015 , organele de cercetare penală au dispus

începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „act sexual cu un minor”,
infracțiune prevăzută de art. 220 alin (1) și (2) din Noul Cod penal. Deci putem observa că în
conformitate cu art. 306 alin. (1)65 urmărirea penală începe întotdeauna in rem chiar dacă autorul
faptei este indicat sau cunoscut.

În aceeași zi, în urma cercetărilor s-a constatat că trebuie chimbată incadrarea juridică a
faptei infractiunea de act sexual cu un minor, prev. de art. 220 alin.1 si 2 C.pen. in infractiunea
de act sexual cu un minor” in forma continuata , prev. de art. 220 alin. 1 si 2 C.pen66. cu aplic.
art. 35 alin. 1 C.pen.67

Dispunerea efectuări urmăririi penale față de suspectul P.F.A. se dispune prin o altă
ordonanță in aceeași zi (Prin ordonanta din data de 26.07.2015 a fost dispusa efectuarea in
continuare a urmaririi penale fata de suspectul P.F.A , sub aspectul savarsirii infractiunii de act
sexual cu un minor” in forma continuata , prev. de art. 220 alin. 1 si 2 C.pen. cu aplic. art. 35
alin. 1 C.pen.)
65
Noul Cod de procedură penală, art. 305 alin(1)1)Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege,
organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se
pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
66
Noul Cod penal, art. 220 alin(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precumși orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Alin. (2) Fapta prevăzută la alin. (1), săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vrsta de 13 ani, se pedepsește cu
închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor dreturi.
67
Noul Cod penal, art. 35 alin(1) infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă,
fiecare în parte, conținutul aceleiasi infracțiuni.
48
 Constatăm că până la acest moment condițiile privitare la începerea urmăririi penale,
dispunerea urmăririi penale față de suspect și lipsa cauzelor care să împiedice punerea în mișcare
a actiunii penale sunt valabile. Mai observăm că există probe directe și indirecte din care rezultă
ca P.F.A. a săvărșit infractiunea. Menționăm că în cazul în care procurrul în lipsa unei suspiciuni
rezonabile nu poate dispune reținerea în scopul de a-l face pe suspectul P.F.A. să
mărturisească.68 Indiciile temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că suspectul P.F.A. a
săvârșit infracțiunea de „acte sexuale cu un minor” în formă continuată le identificăm sub forma
declarațiilor persoanei vătămate, și a declarației martorului D.L.M.

Trebuie să analizăm dacă există vre-un caz care să împiedice punerea în mișcare a
acțiunii penale, astfel în baza art.16 alin.(1) constatăm că:

a) Fapta există, suspectul P.F.A. a întreținut raporturi sexuale cu minorul , persoană

vătămată, B.C.I. de doua ori, prima dată la începutul lunii ianuarie 2016, iar cel de al-
II- lea la începutul lunii februarie.

b) Menționăm că fapta este prevăzută de lege penală și a fost săvârșită cu intenție directă,
suspectul P.F.A. a urmărit să întrețină raporturi sexuale cu minorul B.C.I. fapt pentru
care prima dată știind că B.I. se află la serviciu s-a deplasat la locuința unde se afla
persoana vătămată și i-a spus să o însoțească la locuința sa, lucru care s-a și întâmplat.
. În timp ce se aflau într-o cameră a imobilului, inculpatul i-a propus să întreţină
raporturi sexuale normale, minoră acceptând, sens în care inculpatul i-a dat jos
pantalonii pe care îi purta aceasta, a urcat-o pe pat şi au întreţinut un raport sexual
normal, o singură dată. După terminarea actului sexual, minoră s-a îmbrăcat şi a plecat
la locuinţa sa.

Ulterior, la începutul lunii februarie a aceluiaşi an, la o dată neprecizată, inculpatul

P.F.A. a chemat-o din nou pe minoră B.CI. la locuinţa sa, spunandu-i că concubina
sa trebuie să vorbească ceva cu ea. Cu această ocazie, in timp ce se aflau in locuinţa
inculpatului, acesta i-a propus din nou să întreţină raporturi sexuale cu el, persoana
vătămată acceptând. După consumarea actului sexual minora s-a îmbrăcat şi a plecat.

c) Constatăm că persoana care a intreținut doua rapoarte sexuale cu minorul B.C.I. este
chiar cel asupra caruia a fost dispusă urmarirea penală.

d) Pentru infracțiunea reținută singura cauză de nepedepsire este diferența de 3 ani între
făptuitor și persoana vătămată, lucru care nu este valabil, suspectul având vîrsta de 35
de ani iar persoana vătămată fiind minoră.
68
Mihail Udroiu, Procedură penală partea generală, Editia a-II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015, p 449
49
 e) În cazul acestei infracțiuni urmărirea penală se dispune din oficiu fără a fi nevoie
formularea unei plangeri prealabile de către mama minorei D.L.M.

f) Nu a intervenit amnistia, prescripția sau decesul suspectului, P.F.A fiind in viață la

momentul sesizarii organelor de urmăririi penale cât și după aceea.
g) Deși infracțiunea este în formă continuată, suspectul nua fost condamnat anterior
pentru această faptă.

În urma celor analizate, prin ordonanta nr. XXXX/P/2016 din data de 26.07.2015 a fost dispusa
punerea in mişcare a acţiunea penală împotriva inculpatului P.F.A sub aspectul savarsirii
infractiunii de „act sexual cu un minor” in forma continuata , prev. de art. 220 alin. 1 si 2 C.pen.
cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen.

Astfel se poate pune în miscare acțiunea penală împotriva inculpatului P.F.A sub
aspectul savarsirii infractiunii de „act sexual cu un minor” in forma continuata , prev. de art. 220
alin. 1 si 2 C.pen. cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen.

Din probele administrate se constată ca întradevăr suspectul P.F.A. a intreținut doua

raporturi sexuale cu minorul B.C.I.

Persoana vătămată B.C.I a fost prezentată pentru consultaţie de specialitate la Serviciul

Judeţean de Medicină Legală, ocazie cu care s-a stabilit că prezintă deflorare completă, cărei data
de producere nu poate fi precizata, iar pe corp nu sunt prezente urme de violenţă.

De asemenea, pentru stabilirea existenţei consimţământului persoanei vătămate la

actele sexuale comise de inculpat, aceasta a fost examinată din punct de vedere psihiatric. Din
concluziile expuse în raportul de expertiză nr. …….emis de Serviciul Judeţean de Medicină
Legală , a rezulta că, atât la data examinării, cât şi la data comiterii faptelor, minoră B.C.I. nu a
prezentat tulburări psihice care să-i afecteze capacitatea psihică de apreciere critică a
conţinutului şi consecinţelor social-negative, având păstrat discernământul vârstei de 10-11 ani.

Cu privire la fapta de care este cercetat, fiind audiat în calitate de suspect, cât şi în
calitate de inculpat în prezenţa apărătorului din oficiu, inculpatul a recunoscut că a întreţinut
raporturi sexuale cu minoră B.C.I.

Având în vedere că în cauză există probe/indicii temeinice (declaraţia persoanei

vătămate B.C.I, consultaţie de specialitate la Serviciul Judeţean de Medicină Legală, ocazie cu

50
care s-a stabilit că prezintă deflorare completă,raportul de expertiză cu privire laexaminarea
psihologică a persoanei vătămate) din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul P.F.A. a
săvârşit infracţiunea de „act sexual cu un minor” in forma continuata , prev. de art. 220 alin. 1 si
2 C.pen. cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen., că măsura reţinerii este necesară în scopul asigurării
bunei desfăşurări a procesului penal69, că nu există nicio cauză care împiedică punerea în
mişcare a actiunii penale , precum şi că măsura reţinerii este proporţională cu gravitatea
acuzaţiei aduse inculpatului.

În temeiul prevederilor art. 202, art. 203, alin. (1) şi (4) şi art. 209, alin. (1), (3), (10) şi
(11) din C. proc. pen. şi art. 108 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,se
dispune reținerea inculpatului P.F.A.pe o durată de 24 de ore. 2. Potrivit dispoziţiilor legale
organele de poliţie vor reţine si il vor preda pe inculpatul p.f.a. la centrul de retinere si arestare
preventiva din cadrul IPJ G., Administratia centrului de retinere si arestare preventiva va primi
si va retine pe inuclpatul P.F.A timp de 24 de ore si ne va inainta dovada de executare a masurii
de retinere și un exemplar al prezentei ordonante se comunica Centrului de retinere si arestare
preventiva din cadrul IPJ, in vederea punerii in executare, iar un exemplar se inmaneaza de
indata, inculpatului p.f.a.

Considerăm că studiul de caz și-a atins obiectivul întrucât am reușit să identificăm toate
condițiile necesare dispunerii reținerii, am identificat etapele procesuale in care se poate dispune
această măsură preventivă, organele judiciare în competența cărora cade dispunerea acestei
măsuri, perioada pentru care a fost dispusă măsura cât și scopurile acesteia.

69
Noul Cod de procedură penală, Art.202 alin(1)
51
 CONCLUZII

Considerăm că lucrarea de faţă şi-a atins obiectivul întrucât am aprofundat noţiunile

referitoare la măsură reţinerii prin comparaţie cu celelalte măsuri preventive. Am identificat
particularitățile teoretice şi practice ale reţinerii, făcând în primul rând diferenţa dintre măsuri
procesuale şi măsuri procedurale, ca ramuri a măsurilor de drept penal. Prin urmare ca o
concluzie putem evidenția care din mijloacele menționate pe parcursul lucrării și care pot fi
dispuse de organele de urmărire penală sau de instanţă sunt măsuri procesuale sau caz
procedurale.

Măsurile procesuale sunt mijloacele, privative sau neprivative, adoptate în scopul unei
bune desfăşurări a procesului penal, cu caracter personal (măsurile restrictive de drepturi şi
libertăţi precum reţinerea, arestarea preventivă, arestul la domiciliu, internarea nevoluntară în
vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, internarea medicală provizorie,
controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune) şi măsuri cu caracter real, respectiv măsurile
asigurătorii, restituirea lucrului, sau restabilirea situaţiei anterioare.

Cea de-a două ramuri a măsurilor de drept procesual penal este reprezentat de măsurile
procedurale care au drept scop bună desfăşurare a activităţii procedurale (măsurile pe care le
poate lua organul judiciar cu ocazia unei confruntări, măsurile pe care le ia preşedintele
completului de judecată pentru pregătirea şedinţei).

În primul capitol am studiat Titlul numărul IV din Noul Cod de Procedura Penală cu
precădere Secţiunea I unde am identificat scopul general al măsurilor preventive, precum cel de a
asigura bună defasurare a procesului penal, prevenirea comiterii unei alte infracţiuni sau pentru a
împiedică sustragerea suspectului sau inculpatului de la îndatoririle ce îi revin în timpul
procesului penal.

Nu am omis nici condiţiile generale care trebuiesc îndeplinite pentru ca instanţa sau
organele de cercetare penală să poată dispune de măsurile preventive.

În cuprinsul capitolului doi am realizat o retrospectivă a măsurii reţinerii începând de la

Evul mediu până la elaborarea Noului Cod de Procedura Penală, şi am observat evoluţia în timp
a măsurii reţinerii. De reţinut că în dreptul român măsura reţinerii a apărut pentru prima dată în
Codul Penal de la 1968 fiind intitulate atunci „ măsuri de precauţie” şi se aplicau în cazul
52
persoanelor care au comis infracţiuni; vizau „înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea
actelor înainte ca acestea să fie comise în temeiul dreptului penal”. Aceste măsuri sunt:
„tratamentele medicale ordonate; spitalizarea medicală; interzicerea de a ocupa o poziţie sau de a
exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie; interdicţia de a rămâne în unele locuri;
expulzarea străinilor; confiscarea specială".

Tot în acest capitol am analizat durata reţinerii şi am clarificat probleme precum

perioada în care organele de urmărire penală reţin suspectul sau inculpatul, în vederea ducerii
acestuia la sediul organului judiciar. Am analizat şi deciziile CEDO în unul din cazurile la care
România este parte şi am identificat directivele Curţii europene în legătură cu reţinerea.

Aspectele procedurale au fost analizate tot în cuprinsul acestui capitol. Astfel am

identificat actele procedurale prin care se dispune reţinerea, etapă procesuală a urmăririi penale
în care poate fi dispusă reţinerea, precum şi calea de atac împotriva acestei măsuri. Am studiat şi
calea de atac împotriva măsurii reţinerii, însuşindu-ne perioada de timp în care poate fi atacată
ordonanţa organelor de procedura penală prin care s-a dispus reţinerea.

Odată dispusă măsură reţinerii această poate fi revocată dar şi înlocuită. Astfel am
analizat cazurile în care poate fi revocată măsură reţinerii şi anume stingerea temeiului pentru
care s-a dispus. Am analizat care dintre măsurile preventive poate înlocui măsura reţinerii,
identificând controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune ca fiind singurele astfel de măsuri,
şi am identificat care sunt condiţiile necesare adoptării ei.

În ultmul capitol am analizat condiţiile generale necesare a măsurii reţinerii faţă de

suspect sau inculpat, de către organele de urmărire penală şi le-am clasificat în condiţii generale,
care sunt valabile tuturor măsurilor preventive şi condiții speciale, fără de care măsura reţinerii
nu poate fi dispusă.

53
 BIBLIOGRAFIE

A. Cărți, tratate, cursuri.

1. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Ediția a- II-a, București, 2015 ;
2. Udroiu Mihail, Fișe de procedură penală. Partea general. Partea special. Noul Cod
de procedură penală, Ediția a-II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015;
3. Micu Bogdan, Alin-Gabriel Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru
admitere în magistratură și avocatură. Teste-grilă. Editura Hamangiu, 2014;
4. Grigore Antoniu, Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Bogdan Ștefănescu,
Îndrumări date de Plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penală, Editura
Științifică, București, 1971.
5. Damaschin Mircea, Drept processual penal, Editura Wolters Kluwer, București,
2010;
6. Dongoroz Vintilă, Stasi Kahane, Grigore Antoniu, Calin Bulai, Nicolae Iliescu,
Radu Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală roman.
Partea general, Editura Academiei, București, 1975, Vol. I;
7. Ionescu Dumitru, Procedură penală. Partea general, Editura Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007;
8. Neagu Iulian, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală,
Ediția a-II-a, Editura Universul Juridic, București 2015.

B. Articole și lucrări conferințe.

1. Conferințele Noul Cod de procedură penală, Institutul Național al Magistraturii,
București, 2015 ;
2. Bucurenciu Gabriela Alina, Măsurile preventive în legislația românească și unele
aspect comparative cu legislația europeană, 2011.

C. Legislație.
1. Convenția europeană a Drepturilor Omlui, 2016.
2. Constituția României.

54
 3. Noul Cod Penal, actualizat 23 mai 2016.
4. Noul Cod de procedură penală, actuaizat 23 mai 2016
5. Codul penal de la 1886.
6. Codul penal de la 1936.
7. Codul penal de la 1969.
8. Codul penal de la 1973.
9. Legea nr. 197/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal.
10. O.U.G. nr. 89/2001 privind modificarea şi completarea Codului penal.
11. Decizia Curţii Constituţionale nr. 211/1.11.2000.
12. Legea nr. 303/2004, republicată.
13. Legea nr. 35/1997, republicată.

D. Surse internet.
1. https://www.uab.ro
2. http://www.euroavocatura.ro/
3. http://www.legales.ro/
4. http://www.jurisprudenta.org/
5. http://www.dreptonline.ro/
6. http://www.rrdj.ro/
7. http://www.ugb.ro/
8. https://ro.wikipedia.org
9. https://www.ccr.ro
10. http://www.inm-lex.ro/

55
 ANEXE
Anexa 1. Ordonanţă de reţinere

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
Localitatea…, str. …, nr. …, jud. …, cod poştal: …; tel: …, fax: …, e-mail: …..@mpublic.ro; operator date cu
caracter personal nr. …

DOSAR NR. .../P/…

ORDONANŢĂ
de reţinere

Anul ... luna ... ziua...

Procuror … din cadrul Parchetului de pe lângă …

Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul cu numărul de mai
sus, privind…
C O N S T A T:

Prin ordonanţa din data de ... s-a dispus începerea urmăririi penale pentru
infracţiunea de ...(denumirea), prevăzută de art. ...(textul incriminator), constând
în aceea că ... (prezentarea succintă a situaţiei de fapt cu privire la care s-a
început urmărirea penală).
Prin ordonanţa din data de ... s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi
penale cu privire la această faptă faţă de suspectul ... (numele şi prenumele).
Prin ordonanţa din data de… s-a pus în mişcare a acţiunea penală împotriva
inculpatului... (numele şi prenumele) pentru săvârşirea infracţiunii
de…(denumirea), faptă prevăzută de art. ... (textul incriminator). (dacă este cazul)
În cursul urmăririi penale faţă de pe suspectul(a)/inculpatul(a). ..... au fost
dispuse următoarele măsuri asigurătorii/de siguranţă cu caracter
medical/preventive .... (se menţionează, dacă este cazul, datele necesare privind
măsurile respective).
În fapt s-a reţinut că ...... (se prezintă elementele esenţiale ale stării de fapt,
precum şi elementele care motivează îndeplinirea scopului şi a condiţiilor
necesare pentru dispunerea reţinerii, conform prevederilor art. 202, alin. (1)-(3)
din C. proc. pen.).
Având în vedere că în cauză există probe/indicii temeinice din care rezultă
suspiciunea rezonabilă că suspectul(a)/inculpatul(a) a săvârşit infracţiunea de ......,
prevăzută şi pedepsită de art. ...... din ......, că măsura reţinerii este necesară în
56
scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal/al împiedicării sustragerii
suspectului(ei)/inculpatului(ei) de la urmărirea penală/al prevenirii săvârşirii
unei alte infracţiuni (se menţionează cazul/cazurile incidente dintre cele prevăzute
la art. 202, alin. (1) din C. proc. pen.), că nu există nicio cauză care împiedică
punerea în mişcare/exercitarea acţiunii penale, precum şi că măsura reţinerii este
proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse suspectului(ei)/inculpatului(ei) .......,
În temeiul prevederilor art. 202, art. 203, alin. (1) şi (4) şi art. 209, alin. (1),
(3), (10) şi (11) din C. proc. pen. şi art. 108 din Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal,
D I S P U N:

1. Reţinerea suspectului(ei)/inculpatului(ei) ......., fiul/fiica lui ...... şi al/a ......

născut(ă) în anul....., luna ...., ziua ...., în ......., jud./sect. ......., domiciliat(ă) în
......, str. ......, nr. ......, bl. ......, sc. ......, et. ......, ap. ......, jud./sect. ....., .....,
cetăţenia ....., profesia ......, ocupaţia......, locul de muncă ......., studii .....,
situaţia militară ...., antecedente penale ....., posesor(oare) al/a BI/CI seria
......, nr. ......, având C.N.P. ......, pe o durată de ...... ore, începând de la data
de ........, ora ......, până la data de ......., ora ......
2. Potrivit dispoziţiilor legale organele de poliţie îl/o vor reţine şi îl/o vor preda
pe suspectul(a)/inculpatul(a) ....... la Centrul de reţinere şi arestare preventivă
.......
3. Administraţia centrului de reţinere şi de arestare preventivă va primi şi va
reţine pe suspectul(a)/inculpatul (a)....... pe timp de ...... ore şi ne va înainta
dovada de executare a măsurii reţinerii.
4. Un exemplar al prezentei ordonanţe se comunică Centrul de reţinere şi
arestare preventivă ....., în vederea punerii în executare, şi un exemplar....... i
se înmânează, de îndată, suspectului(ei)/inculpatului(ei) ......

P R O C U R O R,
(numele şi prenumele, semnătura şi ştampila)

57
 Anexa 2. Adresă către autoritatea desemnată cu punere in executare a măsurii reţinerii

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
Localitatea…, str. …, nr. …, jud. …, cod poştal: …; tel: …, fax: …, e-mail: …..@mpublic.ro; operator date cu
caracter personal nr. …

DOSAR NR. .../P/…

Data:

Către…

CENTRUL DE REŢINERE ŞI ARESTARE PREVENTIVĂ ...

- Domnului ... -

Conform prevederilor art. 108 şi art. 109, alin. (1) din Legea nr. 254/2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal vă trimitem, alăturat prezentei
adrese, pentru a fi pusă în executare, ordonanţa nr. ..../P/......din ......, prin care s-
a dispus reţinerea suspectului/inculpatului ..... pe o durată de ...... ore, începând
de la data de ........, ora ......, până la data de ......., ora .......

PROCUROR GENERAL/ PROCUROR ŞEF/PRIM PROCUROR,

(numele şi prenumele, semnătura şi ştampila)

58