Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT
LUCRARE DE DIPLOMĂ
SIBIU
2017
UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT
SIBIU
2017
DECLARAŢIE
Data, Semnătura,
CUPRINS
INTRODUCERE
Bibliografie
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
1
Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel Ghigheci. - Bucureşti : Universul
Juridic, 2014, p 14
Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern, metoda istorică de
studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi formă, analizându-le
sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate între subiecţi, reglementarea
sistemului probatoriu şi a fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în contextul istoriei
statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri istorice: proces penal
sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi proces penal modem. Prin
urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip de proces penal sub diferite
forme2. Formele procesului penal sunt determinate de particularităţile specifice ce
definesc acest proces ca un fenomen neomogen. La diferite etape de dezvoltare a
societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară anumite activităţi procesuale, de
mijloacele de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunii în
proces şi de alţi factori deosebim următoarele forme ale procesului penal: privat-
acuzatorială, inchizitorială, acuzatorială, contradictorială şi mixtă.
Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre
care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privat-
acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială, în prezent fiind preferabilă
folosirea denumirii de sistem continental european), între tipurile istorice de proces
penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă, tipul determinând formele,
fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii ca noţiuni identice.Sistemul
adversial este considerat de unii autori ca fiind mult mai protectiv pentru drepturile
omului, pentru măsurile care erau luate în ceea ce priveşte restrângerea libertătii sale ,
deoarece pune individual pe picior de egalitate cu statul, fapt ce poate fi explicat prin
momentul istoric al apariţiei sale, anume atunci când puterea statală nu era una
centralizată . Pe de altă parte, sistemul inchizitorial apare după dobândirea de către
stat a unei forme de centralizare, în cadrul acestui tip de sistem, crima numai
reprezenta doar o afacere privată ci ea interesa societatea în ansamblu, întreaga
comunitate în timp ce litigile civile rămân astfel cum sunt şi în actuala legislaţie,
chestiuni private.
Are loc astfel o diferenţiere între dreptul public şi dreptul privat , iar dacă
pentru acesta din urmă rămâne posibilitatea tranzacţionării litigiilor prin voinţa
părţilor interesate, în materie penală nu este posibil acest lucru, deoarece răul făcut
societăţii trebuie răscumpărat prin pedepsirea făptuitorului ( viziune idealistă).
Sistemul inchizitorial este considerat ca unul în care prevalează interesul general al
societăţii iar nu cel al persoanei. Pe de altă parte, spre deosebire de sistemul
adversial, el reflectă mai bine principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece
2
Vladimir Hanga, Istoria Statului si a dreptului RPR, volI, editia a III-a, 1957,p.495
rezultatul procesului nu depinde prea mult de posibilitătile acuzatului de a se angaja
în confruntarea cu acuzarea. De aceea, probabil că cel mai adecvat sistem procesual
ar fi unul în care se analizează cu luciditate avantajele şi dezavantajele fiecărui sistem
în parte şi se caută menţinerea unui echilibru între protejarea drepturilor individuale
ale acuzatului şi protejarea interesului general al societatii de a menţine ordinea
publică, prin tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvârşit
infracţiuni şi aplicarea unor sancţiuni just individualizate3.
Procesul nostru penal, în care instanţa are un rol activ şi conduce administrarea
probelor în sedinţa de judecat, cu participare părtilor în contradictoriu, se încadrează
în procesul penal de sorginte inchizitorială, având ca izvor legislaţia franceză,
judecătorul care soluţionează cauza trebuind să aibă responsabilitate în adoptarea
soluţiei, în funcţie de ceea ce el a constatat că este adevărat şi nu în funcţie de ceea ce
i s-a prezentat de părţi ca adevarăt.4
Un factor important în desfăşurarea activităţii de combatere a fenomenului
infractional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării
unui sistem procesual penal menit să nu permită devierea de la respectarea normelor
impuse de către stat prin sustragerea de sub bratul drept şi ferm al justiţiei, totodată
realizându-se scopul principal al procesului şi anume, tragerea la raspundere penală a
faptuitorului. Legiuitorul nu a lăsat nereglementat şi alt aspect al represiunii si
anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea
consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei si
care contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul
penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau
faţă de care au fost luate măsuri de îngrădire a unor drepturi, libertati sau interese
legale.
Intrat în vigoare în luna ianuarie a anului 1969, vechiul Cod de procedură
penala a trebuit iniţial să facă faţă rigorilor procesului penal ale statului totalitar
pentru ca abia ulterior, dupa ce va mai suferi câteva modificari să fie adaptat
exigentelor unui stat democratic şi să acopere lipsurile existente în legislaţia
romanească la acea vreme pentru a ajunge să rezolve numeroase situaţii în care
normele de procedură penala române se aflau într-o vădită contradicţie cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului. În acest context, noul Cod de
Procedură penală, ( în continuare Codul , Noul Cod sau NCPP ) adoptat prin Legea
3
S.Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Ed Didactica si Pedagogica,1965,p.48 si urmatoarele
4
A se vedea Fr.Tulkens, Les systems de justice penale compare: de la diversite au rapprochement, 16-20 decembre
1997, in Nouvelles etudes penales nr 17, Editees par L’Association Internationale de Droit penal, Ed Eres, Toulouse,
1998
nr.135/2010, publicat în monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 s-a axat pe
crearea unui cadru legislativ simplu si explicit, accesibil pentru analiză tuturor
participanţilor la efectuarea actului de justiţie , care să nu ridice mari dificultăţi de
interpretare în ceea ce priveşte aplicarea lui.
Adoptarea noului Cod a avut printe obiectivele asumate reducerea duratei
proceselor şi simplificarea procedurilor judiciare penale, compatibilizarea mijloacelor
de probă sau a procedeelor probatorii actuale cu standare internaţionale în materie
penală, reducerea gradelor de jurisdicţie şi reorganizarea căilor de atac pentru crearea
unei jurisprudente unitare la nivel naţional.
În locul unui text referitor la scopul procesului penal, noul Cod de procedură
Penală a adoptat în art.1 un text privind normele de procedură penală şi scopul
acestora. Sunt definite în alin (1) normele de procedură penală iar la alin (2) este
enunţat scopul acestora, care consta în "(…) asigurarea exercitării eficiente a
atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi a celorlalţi
participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale
Tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementari ale Uniunii
Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la
drepturi fundamentale ale omului la care România este parte". Modificarea urmăreşte
să întărească principiul legalitătii, enunţat în art.2 NCPP şi să definească importanţa
şi rolul normelor de procedură penală în desfăşurarea procesului penal. De altfel,
acest obiectiv este enunţat şi în Expunerea de motive a noului Cod de procedură
penală, unde se arată că "dispoziţiile proiectului noului Cod de procedură penală
urmăresc să răspundă unor cerinţe actuale, precum accelerarea duratei procedurilor
penale, simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudente unitare, în acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului."
Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizate ca şi
cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiază aceste două
noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care sunt întreprinse de către
organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către procuror, instanţa de
judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conform unei forme stabilite de
Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţine forma şi exigenţele
legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus procesul penal. La origine,
în dreptul român deşi existau noţiunile "processus" şi "procedere", formele şi actele
prin care trecea litigiul de drept erau denumite "judecata" (judicium), pornind de la
faptul că judecarea cauzei era principala şi unica activitate de soluţionarea
conflictului de drept şi doar mai târziu, aproximativ în secolul XII, prin intermediul
glosatorilor din Evul mediu, termenul "proces" a intrat în vocabularul juridic
tradiţional.
11
T .Draganu, Drept Constitutional si institutii politice, Tratat Elementar, vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p.159
liberate în cursul procedurii este distinct de cel de a fi judecat într-un termen
rezonabil, reglementat de art 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil.
Condiţiile care permit derogarea de la principiul general al dreptului la libertate
şi la siguranţă , este afirmat şi chiar repetat: " Orice persoană are dreptul la libertate şi
la siguranţă ", apoi " Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia..." Aşa
cum prevede regula în materie de interpretare a tratatelor, a fortiori, atunci când acest
tratat se doreşte un gardian al drepturilor omului, Curtea a interpretat întotdeauna
principiul în mod extensiv, iar excepţiile, în mod restrictiv şi limitativ 12. În realitate,
există o condiţie/excepţie cu caracter general, şi şase cazuri sau categorii de cazuri
specifice:
A. Condiţia cu caracter general statuează: în toate cazurile unde este posibil,
privarea de libertate trebuie să se facă "potrivit căilor legale". Această formulă, care
este, în mod evident, o garanţie fundamentală împotriva arbitrarului, şi care trimite la
noţiunea foarte generală a "preeminenţeii dreptului", solemn enunţată în Preambulul
Convenţiei, are o consecinţă interesantă din punct de vedere juridic: ea permite
înfrângerea principiului subsidiarităţii13. Aplicat în cadrul Uniunii Europene,
principiul subsidiarității servește drept criteriu ce reglementează exercitarea
competențelor neexclusive ale Uniunii. Acesta exclude intervenția Uniunii în cazul în
care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central,
regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care
statele membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele
unei acțiuni preconizate și acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce cu sine o valoare
adăugată. Întrucât respectarea căilor legale este prevăzută chiar de Convenţie, în mod
simetric "nerespectarea dreptului intern antrenează o abatere de la Convenţie", deci,
cu toate că le revine "autorităţilor naţionale, şi mai ales instanţelor judecătoreşti, în
primul rând, să interpreteze şi să aplice dreptul intern", "Curtea poate şi trebuie să
exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost întru totul
respectat"14, acest considerent de principiu fiind frecvent reluat. Pentru a vă da un
exemplu, ca urmare a exercitării acestui control, în cauza Tsirlis şi Kouloumpas vs.
Grecia (hotărâre C.E.D.O din anul 1997), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
decis că s-a încălcat articolul 5 al Convenţiei. Ea a considerat, într-adevăr, că punerea
în detenţie a doi miniştri ai cultului ,Martorii lui Iehova, a fost făcută cu încălcarea
dreptului intern, deci nu potrivit căilor legale, în contradicţie cu soluţia pronunţată de
12
A se vedea hotărârea Çonka vs. Belgia din anul 2002, la § 42.
13
http://www.europarl.europa.eu/
14
Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului, Benham vs. Regatul Unit din 1996
jurisdicţiile naţionale din Grecia. Mai mult, jurisprudenţa Curţii noastre nu se
mulţumeşte cu respectarea normelor de drept material şi de procedură din legislaţia
naţională. Ea cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă scopului
articolului 5, protejarea individului împotriva arbitrarului15 .
B. Cazurile specifice în care o persoană poate fi privată de libertate .Libertatea
nu este, din nefericire, totală. Există ipoteze în care privarea de libertate este legală,
potrivit Convenţiei înseşi. Există şase ipoteze, sau categorii de ipoteze, a căror listă
este limitativă:
1) detenţia legală după condamnarea de către un tribunal competent. Prima
excepție se referă la ipoteza pedepsei cu închisoarea, urmare şi consecinţă a unei
condamnări de către o jurisdicţie competentă. Contează prea puţin dacă pedeapsa este
calificată în dreptul intern ca sancţiune penală sau sancţiune disciplinară, aceasta
poate fi urmarea chiar a unei sancțtiuni administrative. Tot astfel, dacă condamnarea
este pronunţată de o instanţă de fond, de apel sau de recurs, aceasta întrucât, dacă
anumite sisteme juridice europene confere efecte suspensive apelului (sau chiar
recursului în casaţie), altele nu o fac; Curtea consideră deci deţinerea ca fiind legală
din momentul în care o instanţă, indiferent de gradul său de jurisdicţie, a pronunţat o
condamnare prin care pedeapsa privativă de libertate stabilită prin hotărâre devine
executorie (a se vedea, de exemplu, hotărârea Wemhoff vs. Germania din 1968).
Acontrario, în mod evident, detenţia nu este legală dacă pedeapsa a fost pronunţată cu
suspendare. Dimpotrivă, s-a hotărât că un sistem în care este posibil să se dispună
neimputarea perioadei de detenţie pe durata procedurii de apel din pedeapsa cu
închisoarea pronunţată nu contravine articolului 5, întrucât acesta are drept scop
descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, în consecinţă, la posibilitatea de a
soluţiona rapid apelurile prin care se invocă motive serioase.16
2) Detenţia legală pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată de un tribunal
sau în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege Această ipoteză
se verifică rar. Într-adevăr, interpretarea strictă dată de jurisprudenţă articolului 5, în
ansamblu, se combină cu caracterul oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz,
lucru care face ca rar el să fie judecat conform Convenţiei. A se vedea un caz recent
de încălcare a acestei dispoziţii în hotărârea Nowicka vs. Polonia din 2002, unde era
vorba de deţinerea, în vederea efectuării unui examen psihiatric, a unei persoane în
cadrul unor proceduri private pentru defăimare. Pe de altă parte, articolul 1 din
15
A se vedea, de exemplu, hotărârea Bozano din 1986, în care Franţa a fost condamnată pentru că a procedat la o
măsură de extrădare deghizată, sub aparenţa unei proceduri de expulzare
16
C.E.D.C, Hotărârea Monnell şi Morris vs. Regatul Unit din 1987.
Protocolul nr.4 interzice detenţia datornicilor, însă doar în cazurile în care este vorba
de obligații care derivă din raporturi contractuale.
Ceea ce este însă de remarcat în această ipoteză este faptul că nici articolul 5,
nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu interzic măsura coercitivă a privării de libertate
cu caracter de sancţiune fiscală, ca pedeapsă accesorie având ca scop obligarea unei
persoane de a plăti o creanţă a Statului, cum ar fi o amendă vamală (hotărârea Göktan
vs. Franţa din 2002).
3) Un al treilea caz specific este acela care reglementează posibilitatea luaării
măsurii arestării preventive în cadrul desfășurării procedurii penale. O astfel de
deţinere nu este autorizată decât dacă persoana este adusă în faţa "autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune (sau să fugă după săvârşirea acesteia)".
Această ipoteză trebuie înţeleasă într-o manieră absolut strictă, pentru că ea face
derogare în acelaşi timp de la principiul dreptului la libertate şi, într-un anumit mod,
de la cel al prezumţiei de nevinovăţie (garantat de articolul 6 § 2 al Convenţiei). Un
exemplu de interpretare strictă a acestei dispoziţii este că, în opinia Curţii, nu poate fi
vorba decât de o procedură penală iar nu una disciplinară sau administrative.Un
exemplu mai recent care merită menționat ce a sancțtiona încălcarea acestei
dispoziţii, o constituie hotărârea Lukanov vs. Bulgaria din 1997: Curtea a considerat
că deţinerea reclamantului nu s-a bazat pe suspiciuni verosimile că acesta ar fi comis
o infracţiune cu caracter penal. Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie
să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în continuare (hotărârea Stögmuller
vs. Austria din 1969). Iar suspiciunea trebuie să privească o infracţiune concretă şi
determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenţie cu caracter general vizând o
persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere
social. (hotărârea Guzzardi vs. Italia din 1980).
4) Detenţia unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau în
scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente Curtea controlează dacă este vorba,
într-adevăr, de măsuri şi de structuri educaţionale. Ea a decis, astfel, că plasarea unui
minor în arest preventiv, într-un regim virtual de izolare, fără personal calificat şi fără
ca această plasare să aibă un caracter provizoriu şi să se preschimbe rapid într-un
transfer la o instituţie specializată, încalcă articolul 5 (hotărârea Bouamar vs. Belgia
din 1988).
5) Detenţia unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui
alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond Această categorie destul de variată vizează
ceea ce s-ar putea numi detenţie "profilactică" (fie că este vorba de profilaxie sanitară
sau socială). Abuzurile fiind pe deplin posibile în această ipoteză, după cum au
demonstrat-o, în trecut, internările psihiatrice ale disidenţilor politici sau doar ale
simplilor non-conformişti, controlul în materie, exercitat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, este deosebit de strict. În anul 2000, Curtea a pronunţat o
hotărâre ,în cazul Varbanov vs. Bulgaria prin care a constatat încălcarea aceloraşi
dispoziţii, considerând că era imposibil să se obţină probe prin care să stabilească
maladia psihică a unei persoane ce fusese plasată în detenţie într-un institut psihiatric.
În sfârşit, mai putem cita în această categorie o cerere împotriva României, aceea a
lui Alexandru Pantea, pe care Curtea noastră a declarat-o admisibilă în martie 2001,
din punctul de vedere, mai ales, al articolelor 3 şi 5. Reclamantul a fost deţinut, pe
rând, într-o închisoare, în secţia psihiatrică a unui spital, într-o închisoare şi într-un
penitenciar, şi el susţine că această detenţie nu era legală în sensul articolului 5 şi că
el a suferit tratamente care încalcă articolul 3.
6) Ultimul caz specific este cel referitor la detenţia unei persoane străine, fie
pentru a-l împiedica pe acesta să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu unei alte țări
decât țara sa de origine, fie datorită aspectului că împotriva lui se află în curs de
derulare o procedură de expulzare ori de extrădare. Şi în aces caz, Curtea Europeana
a Drepturilor Omului face o interpretare limitativă a acestei ipoteze de privare de
libertate , un străin având, din principiu, un drept la libertate egal cu orice cetăţean al
ţării de reşedinţă. Astfel, ea consideră că, în caz de detenţie pendinte extrădării,
privarea de libertate este justificată doar câtă vreme se derulează procedura anterioară
adoptării unei decizii prin care să se confirme - ori să se infirme - extrădarea
persoanei în cauză şi că, prin urmare, dacă ţara de primire nu îndeplineşte această
procedură cu diligenţa necesară, detenţia încetează să mai fie justificată17:
Legislația europeană în materie, expusă și în rândurile anterioare, ca și
dispozițiile NCPP reglementează o serie de garanţii procedurale instituite în cazurile
în care sunt dipuse măsuri privative de libertate. Cea mai esențială și la îndemână
garanție ce trebuie oferită de organele competente odată cu luarea acestora este
procedura informării , datorată oricărei persoane arestate asupra motivelor care au
dispus la dispunerea arestării şi referitor la informarea asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa.Acest drept la informare reprezintă o garanţie crucială a respectării
dreptului libertăţii individuale şi a dreptului la apărare pe care îl are orice cetățean
indiferent de natura acuzației ce i se aduce și indiferent de conjunctură .Articolul 5 §
17
Jurisprudenta Cedo, Hotărârea Quinn vs. Franţa din 1995.
2 din Convenţie precizează că această informare trebuie furnizată în termenul cel mai
scurt şi într-o limbă înţeleasă de persoana arestată 18. Un termen de câteva ore
(aproximativ cinci ore) între momentul arestării şi această informare a fost judecat ca
fiind compatibil cu această dispoziţie (hotărârea Fox, Campbell şi Hartley vs. Regatul
Unit din 1990). A se vedea, în acelaşi sens, decizia Kerr vs. Regatul Unit din 1999. În
ceea ce priveşte limba, nu trebuie, neapărat, ca aceasta să fie limba maternă a
persoanei, ci cel puţin un idiom pe care să-l înţeleagă . Bineînţeles, o absenţă totală a
informării asupra motivelor unei privări de libertate încalcă articolul 5 § 2 (hotărârea
Van der Leer vs. Regatul Unit din 1999). În sfârşit, Curtea consideră că acest drept
are un caracter foarte general şi că el depăşeşte procedura penală stricto sensu.19
O altă garanție instituită pentru protecția dreptului fundamental la libertate al
oricărui individ care se confruntă cu o măsura privativă de libertate este dreptul de a
fi adus de îndată înaintea unui judecător, apoi de a fi judecat într-un termen rezonabil,
sau eliberat în cursul procedurii dacă nu se consideră îndeplinite toate condițiile
pentru luarea sau menținerea vreunei astfel de restricții. Această importantă garanţie
procedurală, prevăzută la paragraful 3 al articolului 5 din Convenție, nu vizează decât
ipoteza arestului preventiv în cadrul procedurii penale, deci cea de-a treia ipoteză de
posibilă privare de libertate. Este şi logic, fiind vorba de o garanţie care, în mod
precis, este pandantul arestului preventiv şi care trebuie să întărească prezumţia de
nevinovăţie, în sensul penal al termenului. Ea se împarte în două. Mai întâi, din
momentul arestării sau al plasării în arest preventiv, trebuie ca un judecător (sau un
alt magistrat, dar în orice caz un organ independent de executiv şi imparţial) să poată
audia de îndată persoana arestată. Jurisprudenţa a precizat această noţiune, "de
îndată". Un termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva
terorismului, a fost considerat excesiv (hotărârea Aksoy vs. Turcia din 1996). La fel,
pentru termene care însumau, după caz, 6, 7 şi 11 zile (hotărârea De Jong, Baljet şi
Van den Brink vs. Olanda din 1984). Şi chiar un termen de patru zile şi jumătate, cu
toate că se apropie de limita acceptabilă, a fost considerat incompatibil cu cerinţele
articolului 5 § 3 (hotărârea Brogan vs. Regatul Unit din 1988). Mărturie poate sta
exemplul unui magistrat asimilat de Curte unui judecător, ca urmare a independenţei
şi imparţialităţii sale, este cazul unui procuror de district din cantonul Zürich
(hotărârea Schiesser vs. Elveţia din 1979), dar şi un exemplu în sens opus, într-un caz
18
Corneliu Barsan, Conventia Europeana a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol I, Drepturi si Libertati,
Editura All Beck, Bucuresti 2005
19
Libertatea si siguranta conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului , Conferința domnului Jean –Paul
Costa, vicepresedintele Curtii Europene a drepturilor omului, Institutul National al Magistraturii, Bucuresti, 24 aprilie
2003
în care Curtea a constatat o dublă încălcare a articolului 5 § 3, pentru că procurorul
nu a audiat "de îndată" persoana arestată şi nu putea, pe de altă parte, să apară în
speţă ca imparţial, din punct de vedere obiectiv (hotărârea Brincat vs. Italia din
1992). În al doilea rând, garanţia oferită de paragraful 3 al articolului 5 comportă
necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un termen rezonabil, fie printr-
o hotărâre judecătorească care să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului, fie
prin punerea lui în libertate provizorie înaintea acestei pronunţări. Această exigenţă
se bazează pe respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi pe a cea a principiului
conform căruia libertatea este regula, iar privarea de libertate este excepţia, deţinerea
fiind considerate "o gravă derogare" (a se vedea hotărârea Stögmuller vs. Austria din
1969). Sunt necesare, deci, motive plauzibile de a suspecta că persoana aflată în
detenţie ar fi comis o infracţiune sau indicii grave asupra vinovăţiei. Dincolo de
aceasta, trebuie ca menţinerea în arest preventiv să continue să se justifice, iar
motivele precum tulburarea ordinii publice sau riscul de a fugi trebuie să fie temeinic
justificate de autorităţile naţionale.Trebuie, în sfârşit, ca autorităţile judiciare, de
altfel, obligate conform articolului 6 § 1 să judece într-un termen rezonabil, să facă
dovada, în această materie, unei celerităţi deosebite, pentru că miza este libertatea.
Bineînţeles, este imposibil, într-un domeniu unde apar noi parametri, să se indice un
termen rezonabil "ideal" sau, pentru Curte, să procedeze la o evaluare abstractă. Cu
titlu de exemplu, putem cita cazurile în care Curtea a găsit că termenul era excesiv:
Kalashnikov vs. Rusia (hotărâre din 2002: mai mult de patru ani), Debboub vs. Franţa
(hotărâre din 1999: tot 4 ani), Kudla vs. Polonia (hotărâre din 2000: aproape doi ani
şi jumătate).
Pentru a se verifica legalitatea detenției, persoana arestată sau deţinută are
dreptul să facă recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen
cât mai scurt cu putință asupra legalităţii privării de liberate în cazul supus judecății.
Această regulă, menţionată la articolul 5 § 4, dar care ne reaminteşte de Actul Habeas
Corpus britanic din secolul XVII, instituie un drept la controlul jurisdicţional pe
întreaga durată a detenţiei. Legalitatea trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu
dreptul intern al statului al cărui cetățean este persoana în cauză, dar şi faţă de
exigenţele Convenţiei Europene. Garanţia funcţionează pentru orice persoană privată
de libertatea , indiferent că privarea a fost legală sau că ea se înscrie într-un context
penal sau de altă natură. Concluzionând, articolul 5 din Convenţie stabileşte în sine o
protecţie puternică a libertăţii şi a siguranţei .De asemenea, în susținerea aceleiași
idei, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a sporit, prin interpretarea
dată acestor dispoziţii, şi mai mult, intensitatea şi întinderea acestei protecţii. În
sfârşit, iată un domeniu în care Curtea le lasă statelor părţi o marjă de apreciere
îngustă: exigenţa sa reprezentând, prin urmare, un puternic factor de armonizare a
dreptului naţional şi a practicilor din aceste state.
Considerăm a fi distinct acest drept din legislaţia noastră naţională, fată de cel
statuat de legislaţia internaţională în domeniu doarece, el se aplică doar persoanelor
arestate preventiv sau arestate la domiciliu, începe să curgă de la data arestării
preventive sau la domiciliu şi durează până la punerea în libertate a persoanei arestate
preventive ori la domiciliu sau până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare,chiar
nedefinitivă.20 De asemenea, reglementarea distinctă a acestui drept al persoanelor
arestate preventiv sau la domiciliu de a fi judecate într-un termen rezonabil ori de a fi
puse în libertate are incidenţă în analizarea temeiurilor de prelungire a măsurii
arestării preventive sau a arestului la domiciuliu , aşa cum procedează Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în speţele soluţionate. Nu este suficientă
reglementarea cazurilor de luare a acestor măsuri preventive privative de libertate,
deoarece Curtea Europeană analizează distinct condiţiile de luare a acestor măsuri
fată de cele de prelungire a lor.
Principala condiţie prevăzută de art 9 din NCPP pentru luarea măsurilor
privative sau restrictive de libertate este aceea referitoare la caracterul excepţional al
acestor măsuri. Condiţia a fost analizată şi de Curtea Europeană, însă doar prin
raportare la dreptul persoanei arestate preventiv de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau de a fi pusă în libertate în cursul desfășurării procedurii, aşadar doar cu
privire la măsurile privative de libertate, nu si cu privire la cele restrictive de
libertate, asa cum se prevede în dreptul intern. “ Nu este suficient ca privarea de
libertate să fie executată conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în
circumstanţele specifice ale cauzei ʺ21. Detenţia unei persoane este considerată o
măsură atât de gravă, încât este justificată numai în ultimă instanţă atunci când alte
măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru
a proteja interesul public sau cel individual. 22O altă condiţie necesară pentru
dispunerea acestor măsuri este necesitatea acestora, analizată sub condiţia
20
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau , s.a., Noul Cod de Procedura Penala, comentat, editia a II-a revizuita si
adaugita, Ed Hamangiu, 2015, p 31
21
D. Bogdan, Arestarea preventive su detentia in jurisprudenta CEDO, Bucuresti, 2008, p 80
22
C.E.D.O , cauza Vrecev contra Serbiei, 23 septembrie 2008
caracterului excepţional al acestora ( art. 9, alin (2)NCPP), ea este obligatorie pentru
organele judiciare , deoarece legea interna poate să prevadă drepturi mai extinse
decât cele reglementate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cealaltă
condiţie prevăzută de acest text, respectiv luarea unor astfel de măsuri doar în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, este o reflectare a principiului legalitătii în
domeniu. Potrivit hotărârii dispuse de CEDO în cauza Calmanovci contra
Romaniei,23 nu orice încălcare a dispoziţiilor legii interne referitoare la luarea sau
prelungirea măsurii arestării preventive ar avea ca efect încălcarea art.5 din
Convenţie, ci doar în cazul în care ar fi vorba de o încălcare care relevă arbitrariul
organelor judiciare.În această hotărâre, s-a constatat încălcarea automată a art.5 din
Convenţie paragraful 1, litera c), prin nerespectarea legii interne în dispunerea
măsurii arestării preventive, întrucât în momentul arestării preventive a reclamantului
în temeiul art . 148 lit h) CPP 1968, procurorul nu a expus faptele pentru care
considera că menţinerea în libertate a inculpatului ar fi reprezentat un pericol pentru
ordinea publică asa cum prevedeau dispoziţiile relevante în materie, la acea dată,
constatându-se astfel încalcarea “ cailor legale” de către reprezentantul Ministerului
Public, cu ocazia arestării preventive a reclamantului.
În ceea ce privește garanțiile prevăzute de art 9 din NCPP, în afară de cele
referitoare la obligativitatea informării și introducerea unui recurs în fața unui
tribunal pentru a se statua asupra legalității măsurii, detalitate în subcapitolele
precedente , care sunt identice cu conțtinutul art 5 din Convenția Europeană a
drepturilor omului,legiuitorul roman reglementează în teza a II-A a art.9, alin (3)
dreptul persoanei arestate de a formula contestație impotriva dispunerii acestei
măsuri. Poate fi criticabil aspectul privitor la faptul că acest drept a fost reglementat
doar în favoarea persoanelor fată de care s-au luat măsuri privative de libertate nu si
pentru acelea care au fost dispuse măsuri restrictive, deși noul Cod de procedură
penală prevede, în reglementarea fiecăreia din aceste măsuri, posibilitatea contestării
lor în fața unui judecător. Alin (4) al aceluiași articol, menționează că, ʺatunci când a
fost dispusă o măsură privativă sau restrictivă de libertate în mod nelegal, organele
judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz,
punerea în libertate a celui deținut sau arestat.ʺ În sfârșit, o ultimă garanție prevăzută
de textul art 9. Alin (4) NCPP este aceea că ʺ orice persoană față de care s-a dispus în
mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la
repararea pagubei suferite în condițiile prevăzute de legeʺ.Cum putem constata, si
acest text face referire tot numai la persoana față de care a fost dispusă o măsură
23
C.E.D.O, hot din 1 iulie 2008, hudoc.echr.coe.int.
privativă de libertate nu și față de cea care a fost dispusă o măsura restrictive. În
jurisprudenta Curtii Europene s-a stabilit ca aplicarea acestui text este independentă
de soluția de condamnare sau de achitare care va fi dispusă în fondul cauzei 24,
principiu care ar putea fi aplicat și in dreptul intern. Concluzia poate fi următoarea:
chiar dacă legea internă permite deducerea din pedeapsa aplicată a măsurii reținerii, a
măsurii arestului preventive sau al arestului la domiciliu, dacă se va constata că una
dintre aceste măsuri a fost luată, prelungită sau menținută în mod nelegal fără a se
justifica condițiile impuse de lege, persoana private de libertate ar avea dreptul să
beneficieze de repararea pagubei suferite, deși în final ea este condamnată și din
condamnare se va deduce perioada în care a fost reținută sau arestată. Este
considerată valabilă și reciproca, adică o persoană poate fi reținută și arestată în mod
legal, chiar dacă în final față de ea nu se ajunge la dispunerea unei soluții de
condamnare, iar în acest caz nu poate fi vorba de o încălcare a art 5 din Convenție.
Întotdeauna însă, acordarea reparației rămâne subsecventă existenței unui prejudiciu.
O analiză asupra normelor interne și europene care reglementează dreptul la
reparațiune pentru prejudiciile produse prin erori judiciare pun în evidență conținutul
conceptului de eroare judiciară, în sens juridic.Astfel, suntem în prezența unei erori
judiciare ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă
prevăzută de legea penală, ca infracțiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori
măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiția
ca o asemenea hotărâre să fie ulterior desființată sau anulată – prin intermediul căilor
extraordinare de atac (precum revizuirea), iar în rejudecare să se pronunțe o hotărâre
definitivă de achitare a persoanei în cauză, pentru un fapt nou sau recent descoperit,
care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Totodată, normele impun pentru
nașterea dreptului la reparațiune în caz de eroare judiciară ca persoana în cauză să nu
își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara
cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
normele impun ca persoanei condamnate să nu-i fie imputabilă în tot sau în parte
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit, care
dovedește eroarea judiciară25.Observăm că principala condiție de fond de natură a
activa dreptul la reparerea prejudiciului vizează preexistența unei hotărâri definitive
de condamnare. Normele în discuție nu se aplică în cazul dispunerii încetării
urmăririi penale sau în cazul achitării persoanei trimise în judecată penală, indiferent
24
Dragos Bogdan, Noul Cod Penal si Noul Cod de Procedura Penala,Editura Rosseti, Bucuresti, 2016
25
C. Voicu, A. S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, citați de N. Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colaboratorii, în Noul
Cod de procedură penală – comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 1288; și Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a
drepturilor omului. Comentarii pe articole, Ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 1855-1856.
dacă această din urmă soluție a fost pronunțată în primă instanță prin hotărâre rămasă
definitivă (de ex. prin neapelare) sau în în apel, sens în care a statuat și Curtea
Europeană de la Strasbourg26.
În principiu, răspunderea statului pentru erori judiciare este o răspundere
subiectivă, întemeiată pe culpa agenților săi (organele judiciare), independent dacă
suntem în prezența unei culpe ușoare (culpa levissima) sau în prezența relei-credințe
ori a unei culpe grave, deosebirea între cele două forme de vinovăție având relevanță
exclusiv pentru exercitarea acțiunii în regres a statului împotriva celui care a provocat
eroarea judiciară, acțiune care se poate exercita exclusiv în ipoteza relei credințe sau
culpei grave, care trebuie dovedite de către stat.În cazul în care nu se poate reține
nicio formă de culpă în producerea erorii judiciare, statul răspunde în temeiul art. 538
C. proc. pen., pe terenul răspunderii obiective.Diferenţele de jurisprudenţă apar în
legătură cu întinderea indemnizaţiei acordate, ca efect al modului în care acestea
valorifică criteriile vizate de normă pentru stabilirea întinderii prejudiciului.Cât
priveşte jurisprudenţa recentă, relativă la aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.
[art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior] se observă o tendinţă de deviere a regulilor
de drept reclamate de instituția reparării pagubei pentru tipurile de prejudicii vizate
sub Capitolul VII al Titlului IV al Codului de procedură penală, fie în raport cu
conţinutul lor expres, fie în raport cu spiritul acestora, asemenea hotărâri
judecătoreşti ignorând total jurisprudenţa Curţii Europene, dezvoltată în aplicarea
dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7,27 adiţional la Convenţie, respectiv a art. 5
paragraf 5 din Convenţie prin raportare la art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, dar şi
jurisprudenţa naţională în materie, consolidată în timp.
Prin sentinţa civilă nr. 2275/02.10.2014, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea
reclamantului L. M. şi a obligat Statul Român la plata către reclamantă a sumei de
18.296 lei, cu titlu de daune materiale şi 1.500 euro, daune morale.În esenţă,
reclamanta a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., apreciind că i se cuvin daune
morale pentru arestarea sa preventivă cuprinsă între data de 21 februarie 2012 şi 27
februarie 2012 (7 zile), cât şi pentru perioada 27 februarie 2012 – 7 mai 2012,
perioadă în care i-a fost restricţionat dreptul la liberă circulaţie la nivelul localităţii,
iar, mai apoi, în perioada 30 martie 2012 – 7 mai 2012, la nivelul ţării, dat fiind că la
data de 27 februarie 2012 instanţa a dispus măsura înlocuirii arestului preventiv cu
26
CEDH, dec. din 10 februarie 2009, evocată de C. Bîrsan, în op. cit., p. 1855.
27
Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost ratificat de
România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994,
modificat prin Protocolul nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind
abolirea pedepsei cu moartea a fost ratificat de România prin Legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 147 din 13 iulie 1995.
măsura interdicţiei de a părăsi localitatea, iar, mai apoi, cu măsura interdicţiei de a
părăsi ţara, reclamantul fiind cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de
favorizare a infractorului, procesul penal finalizându-se cu achitarea sa, în baza art.
11 alin. (2), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii).
În cauză, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilității acţiunii,
întrucât prin decizia de achitare a inculpatului reclamant nu s-a stabilit nelegalitatea
măsurii privative de libertate, precum nici printr-un alt tip de hotărâre, dintre cele
vizate de alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.Instanţa a unit excepţia cu fondul şi a
statuat că „deşi poziţia pârâtului nu are caracter de noutate în sfera litigiilor
întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., o asemenea poziţie conturând soluţii
jurisprudenţiale la nivel naţional, în sensul „respingerii acestor acţiuni ca
inadmisibile”, – context în care este evocată decizia civilă nr. 66/A/27.05.2014 a
Curţii de Apel Galaţi, prin care a fost respinsă o acţiune similară, pornită sub imperiul
dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior, cu următoarea motivare:
„Stabilirea caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate, prin
ordonanţă sau prin hotărâre judecătorească, reprezintă o condiţie absolut necesară
pentru naşterea dreptului la repararea pagubei, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., or,
neîndeplinirea, în cauză, a cerinţei expuse cuprinsă în acest articol, vizând constatarea
caracterului nelegal al măsurii în modalitatea permisă de text, conduce la concluzia
neaplicării în prezentul litigiu a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.” -, totuşi, instanţa
apreciază că astfel de interpretări ale dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. „contravin
însuşi textului de lege indicat, care în alineatul 2 teza finală recunoaşte dreptul la
reparaţii în cazul privării nelegale de libertate şi celui achitat prin hotărâre finală”,
sens în care evocă decizia civilă nr. 435/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în dosarul nr. 6503/110/2009.Petitul referitor la daunele materiale în sumă de
18.296 lei a fost acordat, cu motivarea că suma reprezintă contravaloarea cheltuielilor
de judecată suportate de reclamant pe parcursul procesului penal (cheltuieli
avocaţiale), iar petitul referitor la acordarea daunelor morale în sumă de 1.500 euro a
fost admis ca echivalent pentru lipsirea de libertate a reclamantului pentru 7 zile şi,
respectiv, pentru restricţionarea libertăţii sale de mişcare, aspect sub care instanţa
evocă dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., cu titlu de lege mai favorabilă în raport cu
dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în baza cărora reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.28
28
http://www.juridice.ro/
CAPITOLUL II GENERALITĂȚI PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE
32
Art 161 Cod Procedura Penala 1968
33
Art. 229 NCPP Masuri similare de ocrotire sunt impuse si in situatia punerii in executare a unui mandat de executare
a pedepselor privative de libertateconform art 557 alin 3 NCPP
34
I.Istrate,Libertatea persoanei si garantiile ei procesuale, Ed Scrisul Romanesc, Craiova,1984, p.26
Caracter provizoriu si reversibil, putand fi luate doar pe durata procesului
penal35, respectiv putând fi revocate ori de câte ori se constată că au dispărut
împrejurările ce au determinat luarea acestora;
Sunt măsuri de constrângere, fie cu caracter personal, fie cu caracter real,
determinând o privare sau, după caz, o restricționare în exercitarea unor
drepturi de către unii participanți la procesul penal.
Un aspect ce nu trebuie neglijat este clarificarea diferenței dintre măsurile de
drept procesual penal și măsurile procesuale.În categoria primelor se includ nu doar
măsurile procesuale, dar și măsurile procedurale. Acestea au ca obiect asigurarea
desfășurării în bune condiții a activității procedurale ( de exemplu, măsurile pe care le
poate lua organul judiciar cu ocazia unei cercetări la fața locului, măsurile
preliminare sedinței de judecată)36. În ceea ce privește măsurile procedurale, acestea
au tot un carcater de constrângere, aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin
pentru a se asigura îndeplinirea obligației de a se prezenta în fața autoritășilor
judiciare ori de a lua parte la sedința de judecată.37În raport cu natura drepturilor
asupra cărora se exercită restrângerea,măsurile procesuale pot avea caracter personal
( de pildă, restrângerea sau privarea de libertate a inculpatului, obligarea acestuia de a
nu părăsi localitatea în cadrul măsurii controlului judiciar, de a se supune unui
tratament medical ) sau caracter real ( măsura indisponibilizării bunurilor prin
sechestru, restabilirea situației anterioare, etc)
Constituind o privare sau restrângere de drepturi garantate prin Constitutie,
măsurile procesual penale au un caracter de excepție, de aceea, trebuie să se prevadă
prin lege măsurile procesuale ce se pot lua, precum și cazuirle și condițiile în care pot
fi luate. Totodată, legea trebuie să stabilească durata lor maximă, să prevadă
posibilitatea revocării lor și să reglementeze cazurile când înceteazâ de drept.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are facultatea de a lua sau nu
măsura procesuală, iar în cazul în care a luat-o,trebuie să o motiveze, prin indicarea
cazurilor și a condișiilor care justifică luarea acestei măsuri de constrângere.În
cazurile prevăzute de lege, apreciate ca prezentând importanță deosebită pentru
aplicarea sancțiunii penale și obligarea la reparații civile a celor care au săvârșit
infracșiuni, legea poate să prevadă obligativitatea pentru organul de urmărire sau
instanța de judecată de a lua măsura procesuală. Un exemplu ce-și găsește aplicarea
aici este cazul infracțiunilor flagrante în care este obligatorie luarea măsurii reținerii
35
Cu titlu de exceptie in anumite cazuri,masurile asiguratorii se pot mentine si dupa finalizarea procesului penal
36
G. Antoniu, C.Bulai, Dictionar de drept penal si de procedura penala, Ed Hamangiu,Bucuresti,2011,p.304
37
GR.Gr.Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, ed a 3-a , Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, p 364
învinuitului, iar în cazul producerii unor pagube persoanelor lipsite de capacitatea de
exercițiu sau cu această capacitate restrânsă, devine obligaorie luarea măsurii
asigurătorii pentru protejarea intereselor lor.
38
Gr.Gr.Theodoru,op cit, p.365
sens s-a pronunțat si Curte Constituțională a României prin Decizia nr.173/1999 39:
măsura arestării preventive fiind o restrângere a libertății persoanei, permisă de
Constituție in scopul bunei desfășurări a instrucției penaleʺ, soluție confirmată și prin
Decizia nr. 462/200440,arestarea preventivă nu afectează cu nimic dreptul la un proces
echitabil, inculpații având posibilitatea de a cere și administra probe considerate
necesare pentru a-si dovedi nevinovăția.41
Caracterul procesual al arestului preventiv
Constrângerea realizată prin măsurile preventive privative de libertate , deși se
aseamănă cu constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii nu pot fi
tratate în aceași manieră, prima având totuși o natură procesuală . Chiar dacă
detențiunea sau închisoarea ăndeplinește rolul oricărei pedepse și anume prevenirea
săvârșirii de noi înfracțiuni, fiind obligatorie ca urmare a hotărârii definitive de
condamnare, aceasta începe după epuizarea procesului penal și parcurgerea tuturor
etapelor existente în materie. Dimpotrivă, privarea de libertate impusă ca măsură
preventivă are așa cum aminteam mai sus caracter procesual, fiind luată numai în
cursul defășurării procesului penal, nu înainte și nici după, pentru desfăsurarea în
condiții optime și sigure a acestuia și pentru a împiedica persoana învinuitului sau
inculpatului de a se sustrage de la eventuala condamnare la o pedeapsă privativă de
libertate, arestarea preventivă, fiind o măsură facultativă, dispusă numai atunci când
este necesară șă are o durată determinată care nu poate depăsi momentul finalizării
procesului penal .Privarea de libertate apare, așadar, ca o măsura de excepție de la
regula aflării învinuitului sau inculpatului în stare de libertate pe parcursul
desfășurării procesului penal. Dacă arestarea preventivă este de natură procesuală, ea
constă totuși în privarea de libertate, constrângere echivalentă cu executarea pedepsei
detențiunii sau închisorii; ca urmare, aceasta va fi executată în penitenciare sau în
arestul preventiv al sectiilor de poliție, de regulă în aceleși condiții cu cele în care se
execută pedeapsa închisorii. Tratamentul asemănător a determinat adoptarea
dispozițiilor potrivit cărora timpul reținerii și arestării preventive se scade din durata
pedepsei privative de libertate pronunțate de instanță ( art.88 C.Pen) iar persoana
nevinovată , supusă pe nedrept unei măsuri preventive, are dreptul la recuperarea
pagubei suferite, ca și cel care, nevinovat fiind, a executat pedeapsa închisorii.
( art.504). Fiind considerată cea mai gravă măsură preventivă, a cărei durată poate fi
prelungită până la finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă, asupra
39
M.Of nr.624 din 21.12.1999
40
M.Of.NR.24 DIN 11.01.2005
41
I.C.C.J , decizia nr 5223/2003, in D.G.Matei, Masurile preventive, Practica judiciara, Ed Hamangiu, Bucuresti, 2006,
p.91
acesteia s-au formulat în practică cele mai multe obiecțiuni, dintre care cele mai
multe au fost întemeiate pe prezumția de nevinovăție, sustinându-se în aceste critici ,
că persoana învinuită se consideră nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri
definitive de condamnare, or arestarea preventivă se dispune în temeiul unei
convingeri de vinovăție pe care si-o formează judecătorul care o dispune, care este
contrară prezumției de nevinovăție. Aceiași practicieni, susțin că în momentul în care
are loc judecata unui inculpat de către instanța investită cu soluționarea cauzei a unui
inculpat arestat preventiv, este dispusă să îl considere vinovat, ceea ce poate duce la
erori grave de judecată. Această critică poate fi combătută prin invocarea caracterului
procesual al arestării preventive, luarea sau menținerea ei neavând rolul de a exprima
în mod categoric convingerea de vinovăție pe care o are instanța cu privire la
persoana aflată în fața lor pentru a fi judecată, ci recurgerea la o măsură care să
asigure normala desfășurare a procesului penal și asigurarea executării unei eventuale
condamnări. Critica a fost însă de natură a atrage modificări importante în
reglementarea măsurilor preventive,fiind adoptate unele măsuri care nu atrag privarea
de libertate, ci impunerea unor obligații, încredințarea dreptului de a dispune
arestarea preventivă numai judecătorilor, care se bucură de independență în luarea
deciziilor, precum și limitarea duratei arestării preventive la un termen rezonabil.
Noul Cod de Procedura Penala prevede un numar de cinci masuri preventive,
trei fiind masuri restrictive de libertate si anume : retinerea, arestul preventiv și
arestul la domiciliu și alte două măsuri, restrictive de drepturi ( controlul judiciar și
controlul judiciar pe cauțiune ). Măsurile preventive ce pot fi dispuse în cursul
procesului penal cu privire la persoanele fizice sunt expres si limitativ prevăzute în
cuprinsul art 202 alin (4) NCPP, legiuitorul tinând cont de faptul că restrângerea
exercitării acestor drepturi nu este admisa decât ăn condițiile legii si dacă aceasta este
necesară într-o societate democratică.
Aceste măsuri preventive reglementate în Capitolul I din Titlul V al Partii
Generale pot fi dispuse exclusiv asupra persoanei fizice responsabile penal.Ca
modlaitate de organizare a dispozitiilor legale in materie , legiuitorul a descris mai
intai in Sectiunea 1 scopul si conditiile generale pentru luarea măsurilor preventive ,
organul judiciar competent în luarea acestor măsuri și actul prin care se dispune în
acest sens urmând ca în celelalte 5 secțiuni să fie detaliate fiecare în parte. Apoi, prin
intermediul unor reglementări cu caracter special, legiuitorul român a precizat care
sunt condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și care este procedura ce se impune
a fi urmată în acest sens, care este conținutul fiecăreia si efectele dispunerii lor.După
ce reglementează maniera de luare, confirmare, verificare sau prelungire a masurilor
preventive ( la modul general) , în secțiunea a 7-a se revine la o serie de dispoziții cu
caracter general, aplicabile tuturor măsurilor preventive,anume cele privitoare la
încetarea, revocarea sau înlocuirea acestora.42
În ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice, măsurile
preventive ce pot fi dispuse sunt cele reglementate de cuprinsul articolului 493 NCPP
ce statuează : ʺJudecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la
propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori
instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea
rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai
pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre
următoarele măsuri:
a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau
lichidare a persoanei juridice;
b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a
reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul
urmăririi penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena
diminuarea activului patrimonial sau insolvenţă persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost
comisă infracţiunea.
Pentru a asigura respectarea măsurilor enumerate mai sus, persoana juridică
poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu
poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana
juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin
hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice. Cauţiunea nu se restituie
în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive
luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii
pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea
următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de
infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.43ʺ
42
L.Caras,Arestarea preventiva, Ed C.H.Beck,Bucuresti,2006,p68
43
Art 493 NCPP
Față de reglementarea anterioară, și anume prevederile art 136 alin(1) CPP
1968, ce enumera ca măsuri preventive următoarele categorii : retinerea, obligarea de
a nu parasi localitatea, obligarea de a nu parasi țara, arestarea preventivă iar potrivit
alin (2) al aceluiași articol, scopul măsurilor preventive putea fi realizat și prin
liberarea proviziorie sau sub control judiciar sau pe cauțiune, putem observa în ceea
ce privește dispozițiile referitoare la arestul preventiv câteva schimbări :
- Introducerea unei noi măsuri cu caracter de noutate, și anume instituția
arestului la domiciliu, acest tip de măsură nefiind întâlnită până acum în
modalitatea de desfășurare a procesului penal ;
- Vechile măsuri preventive : obligarea de a nu părăsi localitatea si aceea de a
nu părăsi țara numai sunt acum prevăzute drept măsuri de sine stătătoare cu
caracter preventiv ci , obligații, ce pot fi impuse cu caracter facultativ
inculpatului atunci când față de acesta se dispune măsura controloului
judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune;
- Măsura liberării provizorii sub control judiciar ( simplu sau pe cauțiune) se
transformă dintr-o măsură cu caracter subsecvent arestării preventive într-o
măsură de sine stătătoare denumită de actualul legiuitor – control judiciar
( simplu sau pe cauțiune), ce poate fi dispusă fără ca în prealabil inculpatul
să fi fost în mod obligatoriu privat de libertate;
- Cu excepția reținerii, toate celelalte măsuri preventive nu pot fi dispuse
decât față de inculpat, adică după ce a fost pusă în miscare acțiunea penală
pentru fapta sau faptele ce formează obiectul urmăririi penale și în legătură
cu care se dispune măsura preventivă. Ca element de continuitate masura
retinerii poate fi luata fata de suspect sau inculpat de organul de cercetare
penala sau de procuror in cursul urmaririi penale ca si in reglementarea
anterioara;
- Reglementările privind durata măsurilor preventive ce pot fi dispuse asupra
inculpatului minor sunt aceleași cu cele aplicabile majorului.
Dincolo de aceste schimbări de ordin general, în cazul fiecărei măsuri
preventive în parte au intervenit o serie de modificări cu privire la conținutul lor,
altele cu privire la durată sau cu privire la organul judiciar ce are competența de a le
dispune, aspecte ce le vom detalia în capitolele următoare.
care provine inculpatul, a antecedentelor penale si a altor imprejurari privitoare la persoana acestuia.
45
Ancheta penala poate fi in egala masura perturbata prin conduita inculpatului atat in situatia in care acesta este acuzat
de comiterea infractiunii de omor cat si atunci cand acuzatia priveste infractiunea de fal in inscrisuri sub semnatura
privata.
cauzele care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, cauze care
sunt enumerate la art 16 alin (1) NCPP.46
46
Art 16 alin (1), NCPP- Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi
exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea
suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală,
a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
consemneze activitatile desfasurate sau pot face propuneri motivate, când considera
ca este necesar sa fie luate anumite masuri.Organele de cercetare penală sunt
clasificate în două categori principale enumerate de art 201 NCPP: organele de
cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Organele de cercetare
penală au o competenţă materială generală, efectuând acte de cercetare penală cu
privire la orice infracţiune prevăzuta de Codul Penal, cu excepţia celor date prin lege
în competenţa obligatorie a procurorului. După cum putem observa, textul
reorganizează primele două alienate ale art 201 CPP 1968, nemodificând însă
conţinutul acestora, neexistând noutăţi sub aspectul sferei organelor de urmărire
penala, procurorul ramânând şi în actuala reglementare organul central al acestei
etape.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi
din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul
administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub
autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în
cadrul poliţiei judiciare. Când legea specială prevede o procedură diferită de
desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie judiciară, se aplică dispoziţiile legii
speciale.Aceste organe au o competenţa materială generală, efectuând actele de
cercetare penală cu privire la orice infracţiune, cu excepţia celor date de lege în
competenţa exclusivă a procurorului.
Analizând toate cele 5 măsuri preventive sub aspectul organelor judicare
competente ce pot să dispună asupra acestora putem concluziona urmatoarele:
Reținerea este măsura preventivă ce poate fi dispusă exclusiv în faza de
urmărire penală, atât față de suspect cât și față de inculpat, competența de a dispune
asupra ei fiind recunoscută atât reprezentantului Ministerului Public cât si organelor
de cercetare penală, atât de cele generale cât si de cele speciale, legea nefăcând ncio
distinctive în acest sens. În ceea ce priveșste organul de cercetare penală, acesta
poate dispune reținerea numai în măsura în care legea îi recunoaște acestuia
competența proprie de a efectua urmărirea penală în cauza dedusă judecății, sub
supravegherea procurorului, nu însă și în cazurile în care procurorul efectuează
personal urmărirea penală.47
47
În aceasta ipoteza, potrivit art 324 alin (4) NCPP, organul de cercetare penala nu ar putea dispune retinerea nici macar
prin delegare de catre procuror: Punerea in miscare a actiunii penale, luarea sau propunerea masurilor restrictive de
În ceea ce privește măsura restrictivă de drepturi a controlului judiciar și a
controlului judiciar pe cauțiune, competența de a dispune asupra măsurilor
menționate este diferită în funcție de stadiul în care se află procesul penal. Astfel, în
faza de urmărire penală, competența de a dispune aceste măsuri aparține în principal
procurorului ( care efectuează sau supraveghează urmărirea penală) fie din oficiu, fie
la propunerea organelor de cercetare penală, facută prin referat. Potrivit dispozitiilor
prevăzute în art. 203 alin (2) NCPP, cele două măsuri preventive ar putea fi dispuse
în cursul urmăririi penale și de judecătorul de drepturi și libertăți, însă din ansamblul
reglementărilor în materia măsurilor preventive deducem că această ipoteză, ar fi una
secundară. In legislația penală nu există nici o situație in care, în cursul urmăririi
penale, judecătorul să fie investit în mod direct- ca o cerere principal- cu solicitarea
de a lua măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune.Nu există
nicio rațiune ca procurorul să investească judecătorul de drepturi și libertăți cu o
astfel de propunere, câtă vreme poate dispune el însuși, prin ordonanță, asupra
măsurii respective. Era ar putea dispune una dintre cele două măsuri doar în două
cazuri: fie în ipoteza respingerii unei propuneri principale de luare a măsurii arestării
preventive sau a arestului la domiciliu ori de prelungire a arestului preventive,
propuneri formulate de procurer fie in ipoteza în care este învestit cu o solicitare de
înlocuire a unei măsuri preventive anterior luate ) arestarea preventive sau arestul la
domiciliu) cu o măsură mai ușoară- controlul judiciar sau controlul judiciar pe
cauțiune. În faza de camera preliminară sau în faza de judecată, asupra măsurilor
preventive mai sus indicate, va dispune organul judiciar căruia îi revine competența
de soluționare a respectivei faze procesuale, și anume judecătorului de cameră
preliminară sau instanței de judecată.
În ipoteza dispunerii unei măsuri de arest preventiv sau arest la domiciliu, cu
privire la acestea , organul competent va fi judecătorul de drepturi şi libertăţi daca
cauza se află în cursul urmăririi penale , judecătorul de cameră preliminară atunci
când cauza se află în procedură de cameră preliminară sau instanta de judecată
( completul de judecată desemnat cu judecarea cauzei) pentru clauzele aflate în faza
de judecată .Cu titlu de excepţie, procurorul, are dreptul ( şi obligaţia , în acelaşi
timp) de a constata încetarea măsurilor preventive prin ordonanţa prin care dispune,în
cursul urmăririi penale, clasarea faţă de un inculpate aflat sub puterea unei astfel de
drepturi si libertati, incuvintarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau masuri procesuale nu pot forma obiectul
delegarii.
măsuri, indiferent de organul judiciar care a dispus-o, inclusiv în ipoteza arestului
preventiv sau a arestului la domiciliu.48
Actul documentar procedural prin care se dispune asupra măsurilor preventive
este ordonanţa motivată dacă măsura este dispusă de către un organ de cercetare
penală sau de către un procuror49 în vreme ce judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară şi, respectiv¸ instanţa de judecată vor dispune prin
încheiere motivată. Este de asemenea de menţionat, posibilitatea dipsunerii unei
măsuri preventive în cursul judecătii de către instanţa de fond şi prin sentinţa care
soluţionează actiunea penală art. 399 alin (1) NCPP. De asemenea, asupra menţinerii
măsurii preventive s-ar putea pronunţa instanţa de apel şi prin decizie, în condiţiile art
423 alin (3) NCPP – “ în caz de desfinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine
măsura arestării preventive”.Deşi textul menţionat face referire doar la măsura
arestării preventive, apreciem că pentru identitate de raţiune, având în vedere
dispoziţiile art 208 alin (4) si (5) NCPP- “ în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu,
prin încheiere, verifică periodic dar nu mai târziu de 60 de zile dacă subzistă
temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a arestului la
domiciliu fată de inculpat, instanţa de apel se poate pronunţa,în acelaşi sens şi asupra
menţinerii arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe
cauţiune.
În ceea ce priveşte caracterul sedinţei de judecată în care are loc soluţionarea
sesizărilor privind măsurile preventive data în competenţa judecătorului sau instanţei,
dispoziţiile procedural stabilesc faptul că, pentru măsurile preventive discutate în
cursul urmăririi penale ( judecătorul de drepturi şi libertăţi) şi în faza de cameră
preliminară ( judecătorul de cameră preliminară), judecata se face în camera de
consiliu, în sedintă nepublică.50Mai mult, ca derogare de la regula generala a
pronuntării hotărârilor în sedinţă publică51, încheierile date în material măsurilor
preventive în faza de urmărire penală şi în faza de cameră preliminară se pronunţa în
camera de consiliu. Pentru faza de judecată, legiuitorul nu a mai fixat caracterul
public sau nepublic al sedinţei de judecată în cadrul căreia instanţa este chemată a se
pronunţa asupra măsurilor preventive. De asemenea, nu a mai statuat asupra felului
public-nepublic al sedinţei în care are loc pronunţarea.Astfel, pronunţarea asupra
celor dispuse în material măsurilor preventive, se va face, ca regulă, în sedinţă
48
Art 315, alin (4) NCPP
49
Art 203 alin (4) NCPP
50
Potrivit art 352 alin (1) NCPP “ Sedinta de judecata este publica, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. Sedinta
desfasurata in camera de consiliu nu este publica.
51
Art 405, alin (1) NCPP
publică, conform art 352. alin (1) NCPP, iar cu titlu de excepţie, în sedinţa nepublică
ori de câte ori sedinţa a fost declarată ca atare potrivit excepţiilor reglementate în art.
352 alin (3) si (4) ori atunci cand dispozitiile legale din legi speciale prevad expres
acest lucru.52Există totuşi o situaţie în care legiuitorul a stabilit expres caracterul
public al sedintei de judecata în care instanţa este chemată a dispune asupra măsurilor
preventive. Astfel, potrivit art. 362 alin (2) NCPP : “ În cauzele în care faţă de
inculpate s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să verifice, în cursul
judecaţii în sedinţă publică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând
potrivit dispoziţiilor art 208 NCPP”.
Concluzionând, caracterul public obligatoriu al sedinţei de judecată vizează
doar ipoteza verificărilor din oficiu pe care instanţa de fond învestită cu soluţionarea
cauzei este obligată a le întreprinde la primirea dosarului ori ulterior, dar nu mai
târziu de 60 de zile de la verificarea anterioară.Ori de câte ori judecătorul de drepturi
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţa
asupra măsurilor preventive, rezultatul deliberării este consemnat într-o
minută,întocmirea acesteia fiind obligatorie, conform art.400 alin (2) NCPP.
55
Art.223,NCPP
56
Art.146 si art 147 CPP 1968
alternativă cu închisoarea57, amenda,noua lege neprevazând o asemenea
interdicţie;
- O alta deosebire demnă de menţionat este aceea că în vreme ce în vechiul
cod, dispunerea arestului preventiv era condiţionat de comiterea unei
infracţiuni cu un anumit grad de pericol social abstract , pedeapsa prevăzută
de lege trebuind să fie în mod obligatoriu mai mare de 4 ani, în cazurile
prevazute de actuala legislaţie la art 223 alin (1) , este irelevantă sancţiunea
prevăzută de lege pentru infracţiunea imputată inculpatului.
- Noua reglementare nu mai prevede termene diferite în ceea ce priveşte
dispunerea măsurii arestării preventive faţa de inculpatii minori, reducand
în mod substanţial derogările faţă de regimul comun aplicabil majorilor.
Pentru a se putea dispune măsura arestării preventive trebuie îndeplinite în
mod cumulativ condiţiile generale, condiţiile speciale şi sa existe unele cazuri care
permit luarea acestei măsuri. Sunt considerate condiţii imperative, determinate de
pericolul pentru ordinea publică al inculpatului următoarele:
a) existenţa unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă ( condiţie
general) că inculpatul a săvârşit:
1) o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat
vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii
naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de
stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor,
falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală,
ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace
de comunicare electronică;
2) o altă infracţiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau
mai mare. Menţionăm că, pentru prima categorie de infracţiuni, legiuitorul nu a
condiţionat pedeapsa prevăzută de lege, fiind suficient ca infracţiunea respectivă să
facă parte din acea categorie sau grupă de infracţiuni, însă în cazul celorlalte
infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale, condiţia imperativă este
strâns legată de maximul special al pedepsei prevăzute, care trebuie să fie egal sau
mai mare de 5 ani.
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 CPp (condiţie general valabilă
conform art. 202, alineat 2 CPP);
c) pentru infracţiunea comisă să se fi pus în mişcare acţiunea penală;
57
Art.136 alin (6) CPP 1968
d) privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea unei
stări de pericol pentru ordinea publică (teza finală a art. 223, alineat 2 CPP), pericol
care se apreciază în funcţie de gravitatea faptei, a modului şi circumstanţelor de
comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele
penale şi alte împrejurări personale 58;
e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei
desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire
penală sau judecată, ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni (condiţie general
valabilă, conform art. 202, alineat 1 CPP);
f) măsura arestării să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia
(condiţie general valabilă, conform art. 202, alineat 3 CPP);
g) audierea prealabilă a inculpatului, în prezenţa unui avocat (ales sau numit
din oficiu), conform art. 225, alineatele 5, 7, 8 şi art. 238, alineat 1, teza finală CPP.
Excepţiile de la audierea prealabilă se pot concretiza în următoarele exemple: când
inculpatul lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage, nu se poate sau nu poate fi
adus în faţa judecătorului din cauza stării de sănătate, cauză de forţă majoră sau stare
de necesitate (conform art. 225, alineat 4 CPP), o altă excepţie de la obligativitatea
audierii prealabile a inculpatului o reprezintă, opţiunea acestuia pentru dreptul la
tăcere. În cazul inculpaţilor minori, arestarea preventivă a acestora se poate dispune
în aceleaşi condiţii ca la reţinerea lor.
Condiţiile speciale pentru dispunerea masurii preventive sunt relatate în finalul
art 223 alin (1) NCPP şi anume : existenţa unor probe şi a suspiciunii rezonabile că
inculpatul a săvârşit o infracţiune şi existenţa unuia din cazurile expuse mai sus (…)
Aceste condiţii speciale prevazute de legiuitor se referă pe de o parte, la dispunerea
măsurii arestului doar faţa de inculpat 59( nu şi faţă de suspect), în vreme ce cea de-a
doua reprezintă, în fapt, o reluare a uneia dintre condiţiile generale privind existenţa
unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Singura diferenţă
58
În acest sens a se vedea şi Nelu Niţă, Managementul excelenţei în instituţiile de ordine şi siguranţă publică, Editura
Tehnopress, 2013, p. 80-82. Conform acestui autor: “Ordinea publică este o stare de drept şi de fapt, care permite
realizarea şi menţinerea echilibrului societăţii, bazat pe consensul necesar funcţionării optime a ansamblului social, în
condiţiile respectării reglementărilor juridice în vigoare, a consacrării apărării şi respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, a avutului public şi privat, precum şi a celorlalte valori supreme, în scopul promovării şi
afirmării progresului social într-o societate democratică”. În acelaşi context autorul defineşte şi siguranţa publică, ca
fiind: “o stare de protecţie a persoanei şi a societăţii, faţă de orice tip de pericole, de orice acţiune ilicită, faţă de
consecinţele acestora, precum şi faţă de consecinţele stărilor excepţionale sau ale conflictelor sociale, a calamităţilor
naturale, a epidemiilor, a epizootiilor, a catastrofelor, avariilor şi incendiilor, după caz”
59
Potrivit art. 82 NCPP "Persoana împotriva careia s-a pus în miscare actiunea penală devine parte în procesul penal şi
se numeşte inculpat"
este aceea a necesitaţii ca suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea infracţiunii
să rezulte din probe. Prin urmare, dacă pentru măsurile preventive ale reţinerii şi
controlului judiciar presupunerea rezonabilă poate izvori şi din indicii, pentru
arestarea preventivă, dar şi pentru controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la
domiciliu se impun îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 223. Articolul 203, alin
(3) NCPP (cu trimitere la art. 204, alineat 4, litera „e” NCPP), prevede că această
măsură preventivă poate fi luată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în procedura de
cameră preliminară sau în faza de judecată.
60
Noul Cod de Procedură Penală actualizat prin:Lege nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii
procesual penale din 19 iulie 2013, Monitorul Oficial 515/2013;
c) numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a
emis mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu
menţionarea datei la care încetează;
f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului
comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi;
k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se
va face menţiune corespunzătoare în mandat.
Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul
care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate şi
organului de poliţie.Mandatul de arestare poate fi transmis organelor de poliţie şi prin
fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în
condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea. Dacă
persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod a
persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într-un
proces-verbal, pe care îl predă organului de poliţie.Organul de poliţie predă
exemplarul original al mandatului de arestare preventivă şi procesul-verbal expus mai
sus administraţiei locului de deţinere.61 De asemenea, măsura arestării preventive
poate fi dispusă în lipsa inculpatului, în acest caz, două exemplare originale ale
mandatului emis se înaintează organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa
inculpatului în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau
reşedinţa în România, exemplarele se înaintează organului de poliţie în raza
teritorială a căruia se află instanţa de judecată.
61
Art. 230 NCPP
Codul de procedură penală în vigoare prevede în art. 243 condiţii speciale de
aplicare a măsurilor preventive faţă de minorii care au comis infracţiuni şi
îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal. Norma menţionată prescrie
aplicarea excepţională şi condiţionată a măsurilor preventive privative de libertate de
respectarea unei proporţionalităţi între scopul urmărit prin luarea măsurii (dispoziţiile
art. 202 C. proc. pen. se constituie ca o premisă generală şi indispensabilă pentru
dispunerea măsurilor preventive) şi efectele pe care privarea de libertate le-ar avea
asupra personalităţii şi dezvoltării minorului. Astfel, se remarcă prezenţa unui număr
mai redus de reglementări derogatorii de la regimul juridic privind luarea măsurilor
preventive aplicabile minorilor, derogări ce privesc exclusiv măsurile preventive
privative de libertate ale reţinerii şi arestării preventive ce se dispun faţă de suspectul
sau inculpatul minor la data luării măsurii. În ceea ce priveşte controlul judiciar,
controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu, noul Cod de procedură penală nu
face nici distincţie în ceea ce priveşte condiţiile de luare a acestora în raport cu
inculpatul major. Aşadar, inculpatului minor i se vor aplica aceleaşi dispoziţii
procedurale ca şi inculpatului major cu privire la condiţiile de dispunere, cât şi la
procedura de urmat. La fel ca şi vechiul Cod Penal, şi noul Cod Penal stabileşte, de
această dată drept cauză de imputabilitate , nu cauză care înlătură caracterul penal al
faptei, că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor,
care, la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal. Condiţiile în care minorul răspunde penal sunt strict şi limitativ reglementata
în art 113 NCP, anume :
1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal ;
2) Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Pentru minorul cu aceasta
vârstă la data comiterii infracţiunii, fiind instituită o prezumţie relativă de
lipsă de discernământ, luarea măsurilor preventive nu va putea fi dispusă
decât după efectuarea unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică
care să confirme existenta discernământului în momentul săvârşirii faptei.
3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde potrivit legii.
Realitatea socială reflectă faptul că delincvenţa juvenilă are tendinţa de a
deveni tot mai violentă şi de a-şi extinde aria de acţiune, modul său de exteriorizare
dovedindu-se profund distructiv.Uneori, în considerarea egocentrismului cognitiv
specific vârstei, îşi poate imagina că este imun faţă de regulile morale şi juridice şi
astfel pe fondul unor tulburări emoţionale (impulsivitate, instabilitate, agresivitate,
ambivalenţă afectivă, dispreţ faţă de muncă), pot apărea premisele delincvenţei
juvenile care îl pot duce pe minor în situaţia comiterii unei palete vaste de infracţiuni
(de exemplu, infracţiuni contra vieţii, infracţiuni contra integrităţii corporale,
infracţiuni contra patrimoniului, trafic de droguri etc.- indiferent de valorile sociale
lezate şi de modalitatea în care se manifestă, delincvenţa reprezintă un eşec în
rezolvarea crizelor de identitate pe care le traversează minorul în această perioadă a
vieţiiÎn considerarea faptului că minorul se află într-un proces de evoluţie şi
dezvoltare încă nefinalizat, legiuitorul a optat pentru un regim diferenţiat, astfel că
reacţia organelor judiciare la infracţiunile comise de minori trebuie să se manifeste
prin aplicarea excepţională a măsurilor preventive care privează libertatea de mişcare
a minorului. Pentru a conferi garanţii procesuale suplimentare, dispunerea reţinerii şi
arestării preventive sunt condiţionate de calitatea de inculpat a minorului, cu toate
consecinţele care decurg din aceasta (arestarea preventivă poate fi luată doar faţă de
inculpatul major potrivit art. 203 alin. (3) C. proc. pen., regulă care se aplică şi
minorului; reţinerea poate fi dispusă atât faţă de inculpatul, cât şi faţă de suspectul
major, potrivit regulii generale înscrise în art. 203 alin. (1) C. proc. pen., însă art. 243
alin. (2) C. proc. pen. este derogatoriu, motiv pentru care, în optica legiuitorului,
reţinerea se poate aplica numai unui minor care a dobândit calitatea de inculpat.
În altă ordine de idei, art. 243 C. proc. pen. ar putea reprezenta fundamentul
juridic pentru eventualele alternative la măsurile preventive privative de libertate
aplicabile minorului. Odată îndeplinită existenţa condiţiilor generale de luare a
măsurilor preventive, organului judiciar îi revine sarcina de a aprecia şi de a alege cu
atenţie şi responsabilitate măsura preventivă potrivită personalităţii şi dezvoltării
psihice a minorului. Din modul de formulare al art. 243 alin. (2) C. proc. pen. rezultă
caracterul excepţional al reţinerii şi arestării preventive şi primatul măsurilor
restrictive de libertate. Astfel, recomandabil ar fi să se ia o măsură preventivă mai
uşoară (de exemplu, controlul judiciar) şi numai dacă se dovedeşte insuficientă să se
dispună o măsură mai severă, privativă de libertate.
Comparativ cu vechiile dispoziţii procedurale în materia privării de libertate a
minorilor prin care se stabilea durata măsurii arestării preventive ce poate fi dispusă
faţă de inculpatul minor62 ce prevedeau derogări faţă de regimul măsurilor preventive
aplicabile majorilor în ceea ce priveşte atât perioada pe care se putea dispune
arestarea preventivă a minorului şi durata maximă rezonbilă a arestării în cursul
urmăririi penale, cât şi intervalele în care, în cursul judecăţii se impunea verificarea
periodică a măsurii preventive, toate acestea în raport de categoria de vârstă în care se
afla minorul , respectiv gravitatea acuzatiei aduse acestuia, Noul Cod păstrează
62
Art 160 CPP 1968
limitele generale ale măsurilor preventive aplicabile majorilor, lăsând la aprecierea
organului judiciar stabilirea duratei măsurii arestării preventive în raport de vâsta
inculpatului de la data când se dispune asupra prelungirii sau mentinerii respectivei
măsuri. De asemenea, noul legiuitor consacră dispoziţii derogatorii în privinţa
minorului supus reţinerii şi arestării preventive şi în ceea ce priveşte regimul de
executare al acestora. Si în această etapă, a executării măsurilor privative de libertate
se urmăreşte ca privarea de libertate să genereze un impact cât mai redus asupra
dezvoltării fizice, psihice sau morale a minorilor. Pe de o parte, există riscul
contaminării penale în condiţiile în care minorul este introd într-un mediu carcerat
alături de alte persoane acuzate de comiterea unor infracţiuni, pe de altă parte,
minorul, o persoană în formare, manifestă nevoi specifice referitoare la educaţie,
asistenţa sociala şi psihologică. În acest sens, prin dispoziţiile art 117 din Legea nr.
254 /2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal s-a prevăzut că : „ persoanele minore
reţinute sau arestate preventiv sunt cazate, de regulă, în comun, separat de persoanele
adulte. Pe timpul executării arestului preventiv, minorului i se acordă asistenţa
psihologică în vederea diminuării efectelor negative ale privării de libertate asupra
dezvoltării sale fizice, psihice sau morale. În măsura în care nu se împiedică buna
desfăşurare a procesului penal, minorului i se asigură posibilitatea menţinerii legăturii
cu persoanele cu care are relaţii familiale sau puternice legături afective, prin
suplimentarea dreptului la vizite, convorbiri telefonice sau on-line”.
Potrivit art. 221 alin (1) NCPP, măsura arestului la domiciliu constă în
obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde
locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia
se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.În materie legislativă,
noțiunea de domiciliu constituie un atribut de individualizare în spaţiu a persoanei
fizice, concretizat în dreptul personal nepatrimonial ce-i conferă acesteia facultatea
de a-şi stabili, potrivit legii, locuinţa permanentă sau principală într-un anume loc, cu
referire la care se produc unele consecinţe juridice. Domiciliu este un element spaţial
de identificare a persoanei fizice, stabilind locul unde se află locuinţa statornică sau
principală a acesteia. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 dispune în acest
sens că domiciliu persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa
principală, iar Decretul nr. 31/1954 (art. 13) prevede că domiciliul unei persoane
fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Locuinţa constituie
deci criteriul esenţial pentru definirea şi determinarea domiciliului. Dar nu
orice locuinţă poate fi identificată cu domiciliu . În consecinţă, atunci când o
persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acea locuinţă va coincide cu
domiciliul ei, iar dacă persoana respectivă are mai multe locuinţe statornice,
domiciliu va coincide cu locul unde are locuinţa principală. Legea (art. 13 din
Decretul nr. 31/1954) consacră principiul potrivit căruia stabilirea domiciliului se
face prin libera voinţă a persoanei, aceasta din urmă putându-şi alege locuinţa
statornică sau principală acolo unde doreşte. Acest principiu trebuie înţeles şi
interpretat în lumina textelor imperative ale actelor normative incidente în domeniu.
Pentru ca domiciliu să-şi poată îndeplini rolul de atribut de identificare trebuie să fie
corect şi concret determinat. O persoană poate să aibă numai un domiciliu concret, iar
nu şi un domiciliu în general. De aceea, reglementarea legală incidenţă în materie nu
are în vedere un domiciliu abstract, un aşa-zis domiciliu în general, ci unul concret,
pentru determinarea căruia stabileşte drept criteriu locuinţa statornică sau principală a
unei persoane. Domiciliu nu este un loc oarecare, stabilit în mod arbitrar, ci un anume
loc de existenţa căruia legea leagă importante consecinţe juridice şi care se poate
stabili numai în condiţiile legii.65
Arestul la domiciliu poate fi dispus în toate fazele procesului penal față de
inculpate , nu și fată de persoana care are calitatea de suspect și poate fi dispusă doar
de către un judecător, nu și de organele de urmărire penală. Competența de a dispune
asupra acestei măsuri aparține în cursul urmăririi penale judecătorului de drepturi și
libertăți, în faza de camera preliminară judecătorului de camera preliminară și in faza
de judecată , completului investit cu soluționarea cauzei. Obligațiile pe care
inculpatul le are pe perioada cât este arestat sunt următoarele:
a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de
drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată
ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu
alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu orice
alte persoane care nu locuiesc în mod obişnuit împreună cu el sau nu se află în
îngrijirea sa. Dacă prima condiție poate fi considerate banală, a doua condiție este
foarte esențială, pentru că un arestat la domiciliu riscă foarte ușor să-și transforme
arestarea la domiciliu în arestare propriu-zisă neținând cont de interdicțiile de
comunicare pe care le are instituite. Comunicarea nu poate avea loc nici prin
mijloacele tehnice (telefon, etc.) Dat fiind că, în astfel de situații, regula este ca
inculpatul să nu fie supravegheat efectiv (există posibilitatea ca judecătorul să decidă
supravegherea lui prin intermediul unei brățări electronice), se merge în principiu pe
65
http://legeaz.net/dictionar-juridic/domiciliu
buna credința a inculpatului. Astfel, părăsirea cu rea-credința a locuinței va atrage
revocarea măsurii și înlocuirea ei cu arestarea preventivă. Totuși, este permisă
părăsirea locuinței în cazuri de urgență (dar cu înștiințarea imediată a organelor în
sarcina cărora cade supravegherea). În orice alte situații, părăsirea locuinței este
permisă numai ca urmare a unei solicitări adresate judecătorului de drepturi și
libertăți și acceptată în prealabil de acesta, bineînțeles.
Conform art 132 alin (3) din Legea nr. 254 , în cazul în care inculpatul are
obligația de a nu intra în legătură cu anumite persone, organul de supraveghere
identifică și contractează persoanele care ar putea furniza informații relevante despre
o eventual neîndeplinire a obligației. Pentru a putea fi respectată cu buna-credință
această interdicție, se impune ca persoanele cu care inculpatul nu are voie să
comunice să fie identificate nominal în cuprinsul încheierii prin care se dipsune
asupra măsurii preventive, nefiind suficientă menționarea interdicției generice de a
lua legătura cu martorii, experții,s.a cu precădere în faza de urmărire penală, întrucât,
datorită caracterului nepublic al acestei faze este posibil ca inculpatul să nu cunoască
identitatea acestor categorii de subiecți procesuali. Totodată, datele nominale sunt în
mod absolut necesare și organelor judiciare desemnate cu supravegherea, organe
care, neparticipand la ancheta penală, nu poat avea cunoștință de identitatea acestor
personae ( persoane cu care inculpatul are interdicția de a lua legătura, altfel decât din
cuprinsul încheierii prin care s-a dispus măsura preventivă menționată.
Judecătorul sau instanța care dispune asupra luării măsurii arestului la
domiciliu are obligația de a menționa în cuprinsul încheierii în mod expres imobilul
unde se va executa măsura, obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte și
durata acesteia. Pentru punerea în executare a acestei măsuri, nu se emite mandate de
executare. Temeiul executării îl constituie încheierea dispusă de judecătorul de
drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanța
de judecată , potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.
66
(.....) pe baza evaluarii gravitatii faptei, a modului si a circumstantelor de comitere a acesteia, a anturajului si a
mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale si a altor imprejurari referitoare la persona acestuia, se
constata ca privarea sa de libertate este necesara pentru inlaturarea unei stari de pericol pentru ordinea publica.
stabilit existenta unei suspiciuni rezonabile privind săvârșirea unor fapte care vizează
infracțiuni contra unui membru de familie 67( art 213 alin (3) teza I NCPP). Întrucât
Codul Penal arată care sunt ʺ infracțiunile săvârșite asupra unui membru de
familieʺ( Codul Penal, Partea Specială, Titlul I, Capitolul III) , urmează a avea în
vedere pentru verificarea acestor conditii negative exclusive prevederile art. 199 NCP
privind infracțiunile incluse în sintagma ʺviolență în familieʺ respective cele ale art.
200 NCP referitoare la infracțiunea de ʺucidere ori vătămare a nou-născutului de
către mamăʺ
De asemenea, o altă condiție negativă care nu trebuie îndeplinită pentru
dispunerea arestului la domiciliu este ca inculpatul să nu fi fost anterior condamnat
definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni de evadare ( art 218 alin (3) teza a II-a
NCPP). Cu toate acestea, în măsura în care pentru infracțiunea de evadare anterior
comisă inculpatul a fost reabilitat, ca efect al reabilitării, apreciem că nu i s-ar putea
refuza accesul la măsura preventivă a arestului la domiciliu, întrcât, potrivit art. 169
alin (1) NCP ʺReabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și
incapacitățiile care decurg din condamnareʺ .
Masura arestului la domiciliu se ia numai daca ea este necesara si suficienta
pentru realizarea unuia dintre scopurile avute in vedere la luarea masurilor preventive
(art. 218, alin(1), Noul Cod de Procedura Penala). Legiuitorul s-a referit la realizarea
unui singur scop, fara sa aibe in vedere toate scopurile urmarite prin luarea unei astfel
de masuri urmand in contradictie cu dispozitiile art.202. alin(1) din Noul Cod de
Procedura Penala.
Prin luarea măsurii se urmărește realizarea unui scop preventiv procesual și
anume:
- Al asigurării unei desfășurări normale și utile a procesului penal , în limitele
legii,
- Al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecata sau
- Al prevenirii săvărșirii unei alte infracțiuni.
67
Potrivit Art. 177 din NCP ʺ (1) Prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii,
astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz
de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.ʺ
4.4 DISPUNEREA ARESTULUI LA DOMICILIU ÎN DIFERITELE FAZE
PROCESUALE
Bibliografie :
[1]. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală – Curs pentru studenţii
anului II, ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 583.
[2]. În cazul în care se dispune, se prelungeşte sau se menţine arestarea preventivă,
vârsta minorului constituie un criteriu esenţial pentru stabilirea duratei (conform art.
243 alin. (3) C. proc. pen), tocmai în considerarea fragilităţii psihice şi somatice a
minorului.
CUPRINS
1 LIBERTATEA ŞI SIGURANŢA CONFORM JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI (CONFERINŢA DOMNULUI JEAN-PAUL COSTA,
VICEPREŞEDINTELE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, LA INSTITUTUL
NAŢIONAL AL MAGISTRATURII, BUCUREŞTI, 24 APRILIE 2003)
Ion Istrate – Libertatea persoanei si garantiile ei procesuale, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 1984
69
Incheierea din data de 5 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 445/42/2014, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi de familie
Ioan Neagu- Tratat de procedura penala, Partea Generala, ed a 2-a, Ed universal
Juridic,Bucuresti,2010
Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală / Costel Cristinel
Ghigheci. - Bucureşti : Universul Juridic, 2014
I.Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedura penala. Partea Generala –in lumina
Noului Cod de procedura Penala, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p.621
Dongoroz, ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală, vol. V, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române & Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 21
[2] Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală
[3] M. Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.108
[4] CEDO, dec. Garrido Guerrero c Spania din 22 martie 2000, apud. R.
Chirtiţă, op.cit., p. 276
[5] CEDO, Hauschildt c Danemarca, din 24 mai 1989, apud G. Mateuţ, Tratat de
procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
270
[6] CEDO, Castillo Algar c Spania, din 28 octombrie 1998, apud. G. Mateuţ, op.cit.,
p. 270
[7] R.M. Stănoiu, op.cit., p. 311
[1] Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Constantin; Iliescu, Nicoleta;
Stănoiu, Rodica, Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol.
V, ed. a II-a, Ed. Academică şi Ed. All Beck, Bucureşti 2003. [2] Neagu, I., Tratat de procedură
penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010. [3] Olariu, M., Procedură penală,
Partea generală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013. [4] Olariu, M.; Marin C., Drept procesual
penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi avocatură, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti,
2014. [5] Udroiu, M., Procedură penală, Partea generală, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2013. [6] Udroiu M., Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014