UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

Facultatea de Drept

LUCRAREA DE LICENȚĂ
DREPT CIVIL

Coordonator științific,
Pr. dr. Cristinel MURZEA

Absolvent,
PRESCOVIȚĂ Bogdan-Ioan

Brașov,
2022
1
 UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

Facultatea de Drept

LUCRAREA DE LICENȚĂ
Tema: RĂSPUNDEREA COMITENTULUI PENTRU
FAPTA PREPUSULUI

Coordonator științific,
Prof. Dr. Cristinel MURZEA

Absolvent,
PRESCOVIȚĂ Bogdan-Ioan

Brașov,
2022
2
 DECLARAŢIE

Subsemnatul, Prescoviță Bogdan-Ioan, candidat la examenul de licenţă la

Facultatea de Drept, declar pe propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul
muncii proprii, şi pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate şi indicate
conform normelor etice, în textul lucrării, în note şi în bibliografie.

Declar că nu s-a folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nici o parte
din proiect nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană
fizică sau juridică.

Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții
de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu ştiințific ori didactic.

În cazul constatării ulterioare a unor declarații false, voi suporta rigorile legii.

Data, Semnătura,
___________________ _____________________

3
 CUPRINS

Introducere..............................................................................................5

Capitolul I. Răspunderea civilă. Noțiune generală. Viziune

asupra acesteia în ansamblul răspunderii juridice ..............................
1.1. Terminologie. Conceptul răspunderii juridice ............................
1.2. Răspunderea juridică civilă. Noțiune. Definiția răspunderii civile
contractuale și a răspunderii civile delictuale....................................
1.3. Particularități ale răspunderii civile delictuale – forme și condiții
ale răspunderii delictuale ...........................................................................

Capitolul II. Răspunderea comitentului pentru prejudiciul

cauzat prin fapta ilicită a prepusului său ..............................................

Secțiunea I. Reglementare și domeniu de aplicare........................

1. Sediul materiei......................................................................
2. Noțiunea de comitent și de prepus.....................................
3. Fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului în
concepția Codului civil................................................................................

Secțiunea a II-a. Condiții ale răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului...................................................................................................
1. Condiții de drept comun...............................................................
2. Condiții speciale...........................................................................
2.1.Raportul de prepușenie....................................................
2.2. Fapta ilicită săvârșită de către prepus în legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate de comitent.............

Secțiunea a III-a. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului ..................................................................................................
1. Efecte în raporturile dintre comitent și victimă............................
2. Efecte în raporturile dintre comitent și prepus. Regresul
comitentului.................................................................................................

Secțiunea a IV-a. Răspunderea comitentului și răspunderea părinților

prepusului minor – corelații .......................................................................

Concluzii................................................................................................27
Bibliografie............................................................................................28

4
 INTRODUCERE

„Drept este ca ceea ce e drept să fie urmat, necesar este ca ceea ce e mai
puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără
dreptate este tiranică” Blaise Pascal.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au creat reguli în comunitățile lor,
pentru a putea conviețui unii cu alții, iar ori de câte ori regulile nu erau respectate,
celui vătămat trebuia să i se facă dreptate.
Conceptul de dreptate a evoluat, de la binecunoscuta Lege a talionului, una
dintre cele mai vechi legi existente care consta în justa reciprocitate a crimei și a
pedepsei, lege deseori simbolizată prin expresia „Ochi pentru ochi și dinte pentru
dinte”, până la crearea unui sistem de drept în continuă evoluție determinată de
schimbările societății moderne.
Astfel, ca parte fără de care un sistem de reguli nu poate funcționa, a luat
naștere și conceptul de răspundere juridică.
Acțiunile oamenilor în societate, fie ele individuale sau comune, trebuie
limitate pentu că deseori, interesele personale ale unuia intră în conflict cu interesele
personale ale altuia, fapt care ar dăuna însăși societății. De aceea, nevoia unei
conduite corespunzătoare în societate, a condus la organizarea și reglementarea
raporturilor dintre oameni, pentru a putea exista conviețuire socială.
De cele mai multe ori însă, reglementarea acestor raporturi dintre oameni
necesită implicarea forței coercitive a statului. Pentru ca statul să se poată impune
prin forța sa de coerciție au fost determinate elementele constitutive ale răspunderii
juridice, condițiile în care aceasta poate fi antrenată, principiile pe baza cărora să
poate fi aplicată, precum și cauzele care exonerează de răspundere.
Diversitatea și complexitatea relațiilor sociale determină statul să rămână într-
o continuă stare creatoare, necesară pentru impunerea unor reguli mereu adaptate
vieții aflate într-o continuă evoluție precum și pentru tragerea la răspundere juridică a
celor ce încalcă regulile, în acord cu drepturile omului.
Din sintetizarea acestor idei rezultă atât importanța cât și actualitatea temei.
Acestea sunt admise de faptul că o corectă dezvoltare a societății și o eficientă
construire a unui stat de drept implică efectuarea de reforme juridice, prin noi metode

5
de abordare a chestiunilor teoretice, noi tehnici de investigare a problemelor
stringente, toate cu respectarea drepturilor consfințite de legea fundamentală
(drepturile oricărei persoane la viață, sănătate, libertate individuală).
Obiectivele generale ale prezentei lucrări sunt conturate în jurul unei forme
speciale de răspundere juridică civilă: răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a
prepusului.
Acest tip de răspundere civilă indirectă, răspunderea pentru fapta altuia, nu
face altceva decât să dovedească cât de complexă este răspunderea juridică civilă și
cum legea a creat modalități prin care să se răspundă complexității problemelor
apărute în viața societății.
Așadar, răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului său apare
ca fiind consecința nevoii de a particulariza răspunderea civilă delictuală, fiecărui tip
de raport juridic și fiecărui tip de acțiune săvârșită de om, în diferite ipostaze, creând
reguli specifice de conduită dar și modalități anume de tragere la răspundere juridică.
Pentru a ajunge însă la detalierea acestui tip de răspundere juridică civilă,
este nevoie să parcurgem câteva noțiuni elementare legate de răspunderea juridică
în general, conceptul de răspundere civilă și definirea acestui termen, precum și
scurte particularități ale răspunderii civile delictuale – din care categorie face parte și
răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului său.
De asemenea, pentru a înțelege cum funcționează răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului, este important să aflăm ce înseamnă noțiunea de comitent și
de prepus, care este fundamentul acestei răspunderi civile, darși domeniul său de
aplicare.
Pătrunzând în nucleul temei prezentate, vom descoperi care sunt, în concret
condițiile răspunderii comitentului pentru fapta ilicită a prepusului, dar și efectele
generate de o astfel de instituție juridică civilă, atât între cel răspunzător și victima
care suferă un prejudiciu, cât și între principalii actori ai subiectului prezentat.
În final, vom avea în vedere și relevarea unei situații particulare, aceea în care
prepusul este minor, prin prezentarea unor corelații între răspunderea comitentului și
răspunderea minorului – autor al unei fapte ilicite.

6
 Capitolul I. Răspunderea civilă. Noțiune generală. Viziune asupra
acesteia în ansamblul răspunderii juridice

1.1. Terminologie. Conceptul răspunderii juridice

Termenul de răspundere, în vorbirea curentă, este susceptibil de numeroase

sensuri. El poate însemna obligația de a răspunde de îndeplinirea unei acțiuni,
sarcini, etc, poate fi sinonim al cuvântului responsabilitate, poate avea drept înțeles
obligația de a da socoteală, or, din punct de vedere juridic, poate fi definit ca fiind o
consecință rezultată din neîndeplinirea unei obligații legale. 1
Dicționarul explicativ al limbii Române face trimitere și la verbul „a răspunde”,
care provine din latinescul respondere, exemplificând drept sinomine ale acestuia
cuvintele „achita”, „onora”, „lichida”, „plăti”. 2
Termenul de răspundere, atît de uzitat în zilele noastre, paradoxal, nu are o
istorie foarte lungă, el fiind în fond, relativ recent consacrat, dacă ne gândim că a
apărut abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, - spune doctrina juridică, cam în același
timp în limba lui Moliere și lui Shakespeare – iar folosirea lui în sens juridic nu a fost
frecventă nici mai târziu, pentru simplul motiv că nu se regăsea nici în codificările
civile și nici în cele penale. Expresia răspundere juridică – în toate formele sale
particulare – care a acaparat prezentul, reprezenta ceva mult mai puțin însemnat
chiar și în secolul al XIX-lea. Atunci când răspunderea a invadat dreptul, sensul dat,
a fost acela de obligație de reparare a unui prejudiciu cauzat. Totuși, dacă termenul
nu era atât de popular pe atunci, nu trebuie să credem că nu exista nici noțiunea.
Astfel, când o daună era cauzată, obligația de reparare a prejudiciului și sancțiunea
impuse vinovatului au fost consacrate de foarte devreme și se întâlneau deopotrivă, -
în domenii care astăzi intră în mod obișnuit în sfera dreptului civil și dreptului penal –
încă din perioada răzbunării, formă primară a răspunderii. 3
Prin urmare, termenul „răspundere” este unul polisemic, iar răspunderea nu
este specifică, aşa cum s-ar putea crede, exclusiv domeniului dreptului, deşi

1
https://dexonline.ro/definitie/raspundere
2
https://dexonline.ro/definitie/răspunde
3
Eugenia-Carmen Verdeș, Teză de doctorat – Tendințe în abordarea teoretică a răspunderii juridice.
Privire specială asupra relației dintre răspundere civilă delictuală și răspundere penală –rezumat,
București, 2010, p. 11, accesat la adresa
https://www.univnt.ro/wp-content/uploads/doctorat/rezumate_doctorat/Verdes_Eugenia_Carmen.pdf

7
tradițional i se atribuie. În filozofie, teologie, politică ori drept, vom întâlni definiții
diferite ale noțiunii de răspundere. Răspunderea este legată de viața socială în
ansamblu, în măsura în care aceasta intră în sfera normativității sociale, iar în
concret este dependentă de contextul în care este amplasată şi tocmai de aceea, la
fel de bine îşi are locul între principiile filozofiei morale şi eticii, cum, la fel de natural
aparține domeniului politicului şi civicului.4
Răspunderea juridică este pe larg analizată în teoria generală a dreptului care
trasează linii de urmat cu privire la această temă, conceptul de răspundere
reprezentând un subiect prezent în toate ramurile de drept.
Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de
norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții
autorității, care pot să fie instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai
puterii publice. Conținutul acestui raport este complex, fiind format în esență din
dreptul statului ca reprezentant al societății de a aplica sancțiunile prevăzute de
normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor
persoane de a se supune sancțiunilor legale, în vederea restabilirii ordinii de drept. 5
Răspunderea juridică reprezintă, deci, un raport juridic creat de norma juridică între
persoana care a încălcat dispoziția legii și stat, reprezentat de organele de aplicare a
legii6.
Din analizarea definiției date răspunderii juridice observăm că aceasta este un
raport juridic special, de constrângere, care apare ca ultim efort al statului de
realizare a unei justiții optime. Regăsim în conținutul acestui raport juridic drepturi și
obligații apărute ca urmare a încălcării normelor de drept, fie prin comiterea unei
acțiuni ilicite fie prin rămânerea în stare de pasivitate - prin inacțiunea unei persoane,
atunci când aceasta era obligată de lege să adopte o anumită conduită.

4
Eugenia-Carmen Verdeș, Răspunderea Juridică – Relația dintre răspunderea civilă delictuală și
răspunderea penală, Editura Universul Juridic, București, 2011, pagina 13.
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1993,
pagina 106.
6
Maria-Irina Grigore-Rădulescu, Teoria generală a dreptului, Ediția a III-a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2019, pagina 219.
8
 1.2. Răspunderea juridică civilă. Noțiune. Definiția răspunderii civile
contractuale și a răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă este, așa cum arătam anterior, o componentă a

răspunderii juridice, fiind poate una dintre cele mai importante manifestări concrete
de răspundere juridică.
Fundamental de reținut este că actualul Cod civil, deși reglementează
răspunderea civilă în cuprinsul Titlului II, consacrându-i Capitolul IV, format din șase
secțiuni (art. 1349-1548), nu oferă o definiție a răspunderii civile, această chestiune
rămânând o preocupare a speciliștilor doctrinei.
Putem desprinde din textele legale care se referă la răspunderea civilă că
această insituție complexă urmăreşte în principal repararea unui prejudiciu produs
prin săvârșirea unei fapte ilicite, care are în acelaşi timp scopul de a determina o
conduită corectă şi responsabilă în conștiința destinatarilor normelor juridice.
De-a lungul timpului au fost formulate mai multe definiții, fiecare încercând să
ofere o explicație cât mai cuprinzătoare a conceptului de răspundere civilă.
Sintetizând, prin răspundere civilă se înțelege acel raport juridic de obligații în care o
persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit
de către o altă persoană, numită victimă sau persoană prejudiciată. Prejudiciul poate
fi cauzat, în principiu, printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele expres prevăzute
de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul
cauzat de lucrurile sau animalele pe care le avem sub pază, de un accident nuclear,
de defectele unor produse, etc.7
Răspunderea civilă cunoaște două forme de manifestare: răspunderea civilă
contractuală și răspunderea civilă delictuală.
Definiția răspunderii contractuale se desprinde din dispozițiile articolului 1350
din Codul civil, dispoziții care apar ca urmare a prevederilor Codului civil referitoare la
forța obligatorie a contractului, așa cum sunt ele edictate în articolul 1270, care
consacră forța obligatorie a contractului: „Contractul valabil încheiat are putere de
lege între părțile contractante.”
Ca atare, încălcarea legii părților trebuie să producă o consecință în sarcina
celui care a nesocotit-o, iar pentru aceasta legiuitorul a creat instituția răspunderii
contractuale.

7
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, pagina 319
9
 Potrivit doctrinei8 noua reglementare jalonează principalele trăsături ale
răspunderii contractuale, prezentând, în esenţă, aspectele reţinute până la acest
moment în doctrina noastră juridică, dar şi în cea franceză, definind răspunderea
contractuală astfel: „Răspunderea contractuală constă în obligaţia debitorului
contractual de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin
neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârzierea prestaţiilor la care
este îndatorat faţă de acesta printr-un contract valabil încheiat”.
În concluzie, important de reținut din această definiție este faptul că
răspunderea contractuală se angajează doar atunci când prejudiciul produs
creditorului, este urmarea unei încălcări a clauzelor unui contract.
Pe de altă parte, în cazul răspunderii delictuale, prejudiciul cauzat victimei, se
produce în afara unei legături contractuale dintre autorul faptei cauzatoare de
prejudiciu și victimă.
Izvorul răspunderii delictuale este extracontractual, iar acest tip de răspundere
este considerat dreptul comun pentru întreaga instituție a răspunderii civile.
În formularea unei definiții pentru răspunderea civilă delictuală, teoreticienii au
plecat de la dispozițiile edictate de către legiuitor în articolul 1349 din Codul civil.
Răspunderea civilă delictuală este obligația prevăzută de lege în sarcina unei
persoane, numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul injust suferit de o altă
persoană prin încălcarea drepturilor sau intereselor sale legitime, în afara unei
legături contractuale.9
Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune de drept civil, astfel încât
are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în
cazul decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite
moștenitorilor.10
Regimul juridic al răspunderii delictuale, așa cum am menționat și anterior,
este regimul de drept comun, pe când regimul răspunderii contractuale este special,
adică derogatoriu. De aici și consecința că, în toate ipotezele în care nu operează
regimul special al răspunderii contractuale, se vor aplica normele care alcătuiesc
regimul juridic de drept comun, care este cel al răspunderii delictuale, indiferent de
originea sau etiologia obligației încălcate. Urmează că dualitatea răspunderii civile
8
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil -
Comentariu pe articole, Editura CH. Beck, București, 2012, pagina 1086
9
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, pagina 322
10
Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2018, pagina
457
10
este admisă strict din perspectiva regimului juridic sensibil deosebit, sub aspect pur
tehnic, al răspunderii contractuale în raport cu cea delictuală sau extracontractuală,
aceasta din urmă fiind aplicabilă în toate situațiile în care există obligația legală de a
repara un prejudiciu injust suferit de o altă persoană, în afara oricărei legături
contractuale cu victima.11

1.3. Particularități ale răspunderii civile delictuale – forme și condiții ale

răspunderii delictuale

Așa cum se desprinde din cele relatate anterior, răspunderea civilă delictuală,
presupune un raport obligațional, care își are izvorul într-o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii. În cadrul acestui raport obligațional, cel care a comis fapta ilicită – autorul,
sau o altă persoană – chemată să răspundă, are obligația de a repara prejudiciul.
De la apariția și construcția ei legislativă, doctrinară și jurisprudențială,
răspunderea civilă pentru prejudiciile injust cauzate unei persoane, în afara oricărei
legături contractuale dintre victimă și persoana răspunzătoare, poartă denumirea
consacrată de răspundere civilă delictuală. Această sintagmă își are originea în
termenul „delict”. Prin delict civil se înțelege orice faptă umană ilicită, săvârșită cu
vinovăție, care produce un prejudiciu injust altei persoane, prin încălcarea drepturilor
și intereselor sale. Denumirea de „răspundere civilă delictuală” a fost multă vreme
suficient de cuprinzătoare, însă, în realitate, răspunderea civilă delictuală are un
domeniu mult mai larg de aplicare. Evident că ea se angajează, înainte de toate, ori
de câte ori un prejudiciu este cauzat injust unei persoane printr-o faptă umană ilicită
extracontractuală, indiferent de originea și izvorul dreptului subiectiv sau interesului
legitim încălcat, însă pe lângă delictul civil propriu-zis, prin faptă ilicită
extracontractuală se înțelege și neexecutarea lato sensu a obligațiilor născute dintr-o
faptă licită (gestiune de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză) sau
dintr-un act juridic unulateral izvor de raporturi obligaționale. De asemenea,
răspunderea delictuală se angajează și în alte situații în care un prejudiciu este injust
cauzat unei persoane prin anumite fapte juridice care nu sunt conduite umane; astfel
există răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. Din cele arătate rezultă că
sintagma „răspunderea civilă delictuală” nu mai acoperă astăzi întregul său domeniu

11
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, pagina 327

11
de aplicare, ea având o plajă mult mai largă, depășind de mult spațiul faptelor umane
cauzatoare de prejudicii, săvârșite în afara unei legături contractuale. 12
Forme. Din analiza dispozițiilor Codului civil rezultă că există două forme de
răspundere civilă delictuală:
- Răspundere civilă delictuală directă;
- Răspundere civilă delictuală indirectă.
Răspunderea civilă delictuală directă sau răspunderea pentru fapta proprie
este prevăzută în Secțiunea a 3-a, a Capitolului IV din Codul civil, începând cu art.
1357 care prevede că „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”
Așadar, acest tip de răspundere presupune angajarea răspunderii celui care a
comis fapta ilicită, a autorului său.
Răspunderea civilă delictuală indirectă, prevăzută de art. 1372 și următoarele
din Codul civil, este o formă de răspundere mai complexă, întrucât delimitează mai
multe forme de răspundere: răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicție, răspunderea comitenților pentru prepuși, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, răspunderea
pentru ruina edificiului și răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin căderea ori
aruncarea din imobil a unui lucru.
Condiții. Având în vedere că în prezenta lucrare ne dorim să descriem pe larg
una dintre formele de răspundere civilă delictuală indirectă – respectiv răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului, iar unul dintre subpunctele temei vizează
descrierea condițiilor de drept comun ale antrenării acestei forme de răspundere
delictuală, ne vom limita aici la a face o enumerare a condițiilor răspunderii
delictuale, punctând doar aspecte generale ale acestora.
Condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie, condiții care vor fi
urmărite indiferent de forma răspunderii delictuale, de altfel, sunt:
- Existența unui prejudiciu. De asemenea și această condiție presupune mai
multe cerințe, prejudiciul trebuind să fie cert și să nu fi fost reparat de o terță
persoană;
- Fapta ilicită – acțiunea sau inacțiunea prin care se produce prejudiciul. În
cadrul acestei condiții trebuie analizat și dacă nu există o cauză dintre cele
care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile (legitima apărare, starea de

12
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, pagina 344.
12
 necesitate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul
superiorului, divulgarea secretului comercial impusă de anumite împrejurări,
exercitarea normală a unui drept subiectiv, consimțământul victimei);
- Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu;
- Vinovăția cu care autorul a acționat – elementul care vizează latura
subiectivă a faptei, adică atitudinea subiectivă a autorului față de fapt sa și
față de urmările acestei fapte la momentul la care a săvârșit-o.
Atitudinea subiectivă a autorului față de faptă și de urmările acesteia
presupune luarea în considerare a doi factori: factorul intelectiv (de conștiință)
care constă în prefigurarea de către autor a scopul, precum și a mijloacelor și
posibilităților de atingere a acestuia și factorul volitiv, care constă în actul de
deliberare și de decizie cu privire la comportamentul pe care autorul urmează
să îl adopte. Acești factori pot fi influențați de anumite împrejurări
imprevizibile, care sunt de natură să afecteze procesul deliberării și al
adoptării deciziei, precum și să reducă până la dispariție libertatea de acțiune;
este vorba despre cauze care 13 care înlătură vinovăția (forța majoră, cazul
fortuit, fapta imputabilă exclusiv victimei, fapta imputabilă exclusiv unui terț
pentru care autorul nu este ținut să răspundă);
- Discernământul sau capacitatea de a răspunde delictual.

Capitolul II
Răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta
ilicită a prepusului său

Secțiunea I. Reglementare și domeniu de aplicare

Sediul materiei

Codul civil prevede în Capitolul IV, Secțiunea a 4-a, articolul 1373, în cuprinsul
a trei alineate răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepușii săi.
Despre aceste dispoziții doctrina a reținut că prevederile art. 1373 NCC privind
răspunderea comitentului pentru prepuşii săi constituie, în opinia noastră, un reper

13
Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2018, pagina
472
13
important al reconstrucţiei răspunderii delictuale în ansamblul său, potrivit orientării
dreptului european, pe temelia instituţiei tradiţionale, dar într-o „arhitectură” modernă,
mai aproape de realităţile societăţii contemporane şi de aspiraţiile persoanelor
prejudiciate.14
De asemenea, important de reținut este că această răspundere, reglementată
în art. 1373 Codul civil, intervine numai în acele situații în care prepușii cauzează
prejudicii injuste unor terțe persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală și este
distinctă de răspunderea reglementată în articolul 1519 din Codul civil, care dispune,
cu valoare de principiu, în materia executării obligațiilor în general: „Dacă părțile nu
convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de
care se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale.” Această din urmă
prevedere se află pe tărâmul răspunderii contractuale și are un regim juridic diferit
față de răspunderea delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său,
reglementată de art. 1372 Cod civil.

Noțiunea de comitent și de prepus

În sensul dispoziţiilor art. 1376 alineat 2 din Codul civil, „comitentul este cel
care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi
controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul
său ori al altuia”. Din interpretarea tezei a II-a a art. 1376 alineat 2 din Codul civil,
rezultă că „prepusul este cel care, aflat sub directa supraveghere şi control a
comitentului, îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări din partea acestuia, pentru
comitent sau pentru o altă persoană”. Într-o altă definiţie prepusul este „o persoană
care acceptă să facă ceva în interesul altei persoane, punându-se sub direcţia,
supravegherea şi controlul acesteia”. Prepusul este o „persoană care efectuează
acte juridice sau îndeplineşte o funcţie după directivele şi sub controlul altei
persoane”. În doctrină s-a concluzionat că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi
prepus este „existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în
împrejurarea că pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a
încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare
decurge posibilitatea pentru prima persoană - denumită comitent - de a da
instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane -

14
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil -
Comentariu pe articole, Editura CH. Beck, București, 2012, pagina 1110
14
denumită prepus - aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi
directivele primite”. Noţiunile de comitent şi prepus au fost definite astfel în literatura
de specialitate: Comitent este o „persoană îndreptăţită să exercite direcţia,
supravegherea şi controlul asupra modului de îndeplinire a funcţiei pe care a
încredinţat-o altei persoane (prepusului)” iar prepusul este „persoana care acceptă
să facă ceva în interesul altei persoane, punându-se sub direcţia, supravegherea şi
controlul acesteia”. Într-o lucrare de specialitate, recentă, referitor la noţiunea de
comitent şi prepus se precizează că aceştia ... ,,nu se definesc prin ei înşişi, ci prin
raportul statornicit între ei. De aceea, deşi art. 1373 alineat 2 cuprinde o definiţie a
comitentului, el în fond se referă la raportul de prepuşenie, deoarece comitentul nu
are o atare calitate decât în relaţie cu cu cel aflat sub direcţia sa”. 15

Fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului în

concepția Codului civil

Răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepușilor săi

este o răspundere obiectivă, de plin drept, care are ca fundament ideea sau obligația
de garanție. Este vorba de garanția obiectivă, fără nicio asociere sau legătură cu
vinovăția comitentului sau a prepusului, având ca suport riscul de activitate. Ideea
sau obligația legală de garanție este îndatorirea comitentului de a garanta tuturor că
activitatea pe care o organizează și desfășoară, prin asocierea sau angajarea de
prepuși, și o conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat, nu le va
cauza prejudicii injuste. Suportul obligației de garanție este riscul de activitate, care
cuprinde și riscul de autoritate, deoarece între prepuși și comitent există raporturi de
subordonare, comitentul având dreptul de ordine, dispoziții și instrucțiuni, precum și
de a-i supraveghea, îndruma și controla. Asociindu-și prepuși, care desfășoară
anumite activități pentru el, comitentul creează un risc pentru terți de a fi prejudiciați
prin acțiunile sau inacțiunile ilicite ale acestora. Așa fiind, în virtutea obligației de
garanție față de terți, comitentul își asumă implicit riscul sau pericolul prejudicierii
acestora, prin activitatea pe care o organizează sub autoritatea sa; este ceea ce se

15
Dr. Ioan Ciochină Barbu, Răspunderea comitenților pentru prepuși în reglementarea Noului Cod Civil,
Universitatea George Bacovia, Bacău, România, pagina 3, accesat la adresa
https://www.ugb.ro/Juridica/Issue8RO/11._Raspunderea_comitentilor_pentru_prepusi.Ioan_Ciochina-
Barbu.RO.pdf
15
numește „risc de activitate”, ca o variantă a riscului social în general. La riscul de
activitate, care include implicit și riscul de autoritate, se poate asocia și ideea de
echitate, pentru a constitui împreună suportul obligației de garanție. Astfel
fundamentată, răspunderea obiectivă, de plin drept a comitentului nu poate fi
înlăturată decât prin proba unei cauze străine: forța majoră, cazul fortuit, fapta
victimei sau fapta unui terț.16

Obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat terțului prin fapta

prepusului este principală și autonomă în raport cu eventuala obligație delictuală a
prepusului; în acest fel se explică și faptul că, potrivit reglementărilor din noul Cod
civil, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară condiția vinovăției
dovedite a prepusului. Aceasta înseamnă că, în raporturile victimă-comitent,
vinovăția prepusului este și rămâne indiferentă; ea are relevanță și trebuie dovedită
numai în raporturile dintre victimă și prepus, atunci când victima pretinde obligarea
prepusului, ca autor al prejudiciului, sau și a prepusului la repararea prejudiciului; de
asemenea, vinovăția prepusului este o condiție necesară în raporturile comitent-
prepus, pentru admiterea acțiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, cu
scopul de a obține restituirea reparației pe care a fost obligat să o acorde victimei. În
concluzie, subliniem încă o dată că răspunderea comitentului față de victimă se
angajează și în ipotezele în care prepusului nu i se poate reține nicio vină proprie. În
această situație juridică triunghiulară, victimă-prepus-comitent, fiecare are o poziție
clară și un rol bine definit. Răspunderea comitentului față de victimă este
independentă de răspunderea prepusului; comitentul răspunde obiectiv, de plin
drept, fără vinovăție, având ca fundament obligația de garanție, care are ca suport
riscul de activitate (în care se include și riscul de autoritate), asociat cu ideea sau
principiul echității, în condițiile prevăzute de art. 1373 C.civ. Răspunderea prepusului,
a autor al faptei ilicite și prejudiciabile, atunci când există, este subiectivă,
fundamentată pe vinovăția sa persoanlă divedită, în condițiile răspunderii pentru
fapta proprie.17

Secțiunea a II-a. Condiții ale răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului

16
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, pagina 389.
17
Ibidem, paginile 389-390.
16
 Condiții de drept comun

Intervenirea răspunderii comitetului pentru prejudiciul cauzat de fapta

prepusului său presupune, în primul rând, întrunirea tuturor condițiilor ce se cer a fi
îndeplinite și în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, enumerate anterior
de către noi, adică, în concret, victima trebuie să dovedească: existența faptei ilicite
comise de prepus, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu, iar potrivit unor opinii și vinovăția prepusului.

Textul legal nu prevede și această din urmă condiție, ceea ce întărește

convingerea că această condiție nu ar trebui îndeplinită.

În literatura de specialitate, şi în practica judiciară, în perioada de aplicare a

prevederilor Codului civil anterior, au fost o serie de controverse cu privire la
necesitatea îndeplinirii şi a condiţiei de vinovăţie a prepusului pentru a putea fi
angajată răspunderea comitentului. Astfel, într-o speţă cu valoare de principiu, fosta
instanţă supremă a statuat că persoana fizică sau juridică ce are calitatea de
comitent, răspunde pentru prejudiciul cauzat de prepusul său, în funcţia ce i-a fost
încredinţată, numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998-999 Cod civil (actualmente art. 1349 noul
Cod civil) - victima trebuind să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite a
prepusului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei
prepusului pentru comiterea faptei ilicite. În doctrină, în aceeaşi perioadă, au fost o
serie de controverse cu privire la necesitatea îndeplinirii şi a condiţiei de vinovăţie a
prepusului pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului. Astfel, într-o opinie
majoritară, a fost susţinută ideea obligativităţii existenţei condiţiei de vinovăţie a
prepusului, deoarece răspunderea comitentului nu poate fi angajată decât numai
atunci când prepusul a acţionat cu vinovăţie. Alţi autori au susţinut ideea că vinovăţia
nu constituie o condiţie necesară. O altă parte a doctrinei a apreciat că, obligaţia
comitentului de reparare a prejudiciului are un caracter indirect şi accesoriu, raportat
la obligaţia prepusului, la o asemenea reparare, şi atunci când obligaţia prepusului
nu există, din lipsa culpei acestuia, nu există nici obligaţia comitentului. Într-o altă
opinie, s-a considerat că există o obligaţie proprie a comitentului de a repara
prejudiciul produs de prepus, independentă de obligaţia de reparaţie ce revine
prepusului. Consecinţa unei astfel de interpretări este aceea că, în cazul în care
17
comitentul acoperă prejudiciul produs victimei, într-o acţiune în regres împotriva
prepusului, să nu poată avea succes deoarece acesta din urmă ar putea invoca lipsa
culpei sale. În prezent, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, problema pare
a fi tranşată în favoarea opiniei potrivit căreia, pentru angajarea răspunderii
comitentului nu este necesară existenţa vinovăţiei prepusului care a săvârşit fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii. Acest aspect reiese cu pregnanţă din interpretarea
prevederilor cuprinse în art. 1373 alin. 1 Cod civil, potrivit cu care „Comitentul este
obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi, ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile de serviciu sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
După cum se poate observa, vinovăţia prepusului nu mai este o condiţie necesară
pentru angajarea răspunderii comitentului. Admiţând că răspunderea comitentului
este una directă şi autonomă, în concepţia noului Cod civil, în sensul că nu mai
trebuie dovedită culpa prepusului, ci trebuie dovedit numai raportul de prepuşenie,
totuşi trebuie să reţinem că o asemenea condiţie, respectiv vinovăţia prepusului
pentru fapta prejudiciabilă, rămâne ca un element necesar a fi dovedit, în cazul unei
acţiuni în regres a comitentului împotriva prepusului. Deci, vinovăţia prepusului
există, numai că acesta nu mai este o condiţie pentru angajarea răspunderii
comitentului faţă de victima prejudiciului, pentru aceasta fiind suficientă dovedirea
raportului de prepuşenie, fapta prejudiciabilă, prejudiciul şi legătura de cauzalitate. În
consecinţă, pentru o asemenea răspundere delictuală sunt necesare a fi îndeplinite
numai trei din cele patru condiţii generale ale răspunderii delictuale, care sunt condiţii
obiective, şi anume: prejudiciul cauzat victimei, fapta ilicită a prepusului şi raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul injust suferit de victimă. 18

În cele ce urmează vom face o scurtă prezentare a celorlalte condiții de drept

comun ce se cer a fi îndeplinite pentru incidența răspunderii comitentului.

Fapta ilicită reprezintă o acțiune sau dimpotrivă, o inacțiune, prin săvârșirea

căreia se încalcă normele dreptului obiectiv și astfel, sunt cauzate prejudicii dreptului
subiectiv sau interesului unei persoane.

Potrivit articolului 1349 alineat 1 din Codul civil, inacțiunea, sau omisiunea
poate constitui element al răspunderii delictuale dacă există o normă juridică care

18
Dr. Ioan Ciochină Barbu, Răspunderea comitenților pentru prepuși în reglementarea Noului Cod Civil,
Universitatea George Bacovia, Bacău, România, pagina 4, accesat la adresa
https://www.ugb.ro/Juridica/Issue8RO/11._Raspunderea_comitentilor_pentru_prepusi.Ioan_Ciochina-
Barbu.RO.pdf

18
obligă o persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta alege să nu se
conformeze dispoziției legale, deci nu îndeplinește activitatea impusă de lege.

Când se analizează fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, se

are în vedere accepțiunea obiectivă, adică manifestarea exterioară a unei atitudini de
conștiință și de voință a unei anumite persoane. Nu se are în vedere atitudinea
subiectivă a persoanei față de fapta sa ori față de urmările acestei fapte. 19

Prejudiciul este reprezentat de consecința negativă suferită de o persoană ca

urmare a comiterii unei fapte ilicite de către o persoană.

Orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar dreptul la reparație se naște din

ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat,
potrivit art. 1381 din Codul civil.

Prejudiciul poate fi patrimonial, când este evaluabil în bani sau nepatrimonial,

numit și moral, care nu poate fi evaluabil direct în bani, dar care se bucură de
acoperire, cuantificarea urmând a fi făcută în funcție de restrângerile suferite de către
victimă, care să compenseze suficient prejudiciul suferit.

Prejudiciul, pentru a putea fi acoperit, trebuie să fie cert, adică să fie sigur sub
aspectul existenței, cât și al întinderii sale (prejudiciul viitor este cert atât timp cât
este sigură apariția și întinderea lui). De asemenea, prejudiciul trebuie să nu fi fost
reparat în prealabil de o terță persoană fizică sau juridică, deoarece, într-o atare
ipoteză, repararea prejudiciului ar constitui o îmbogățire fără just temei a victimei.

Prejudiciul trebuie să fie reparat integral, în principiu în natură și prin

echivalent doar dacă repararea în natură nu este posibilă sau victima nu este
interesată de reparația în natură. Dacă suntem în prezența unor autori multipli, atunci
aceștia sunt ținuți solidar la reparație față de victimă.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În analiza raportului de

cauzalitate trebuie pornit de la premisa că acesta are un caracter obiectiv, fiind deci
necesar să se facă abstracție de latura subiectivă, adică de reprezentarea mentală,
de către autorul faptei ilicite, a conduitei sale și a consecințelor acesteia, iar apoi, din

19
Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2018, pagina
466
19
multitudinea factorilor implicați, trebuie să se desprindă faptele umane anterioare
prejudiciului, care au determinat producerea acestuia. 20

Pentru determinarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în

doctrină s-au propus mai multe criterii, formulându-se următoarele teorii: sistemul
echivalenței condițiilor (în care, pentru ipoteza când nu s-ar putea identifica o cauză
unică a apariției prejudiciului, se atribuie rol cauzal tuturor faptelor și evenimentelor
ce au precedat prejudiciul și în lipsa cărora acesta nu s-ar fi ivit;aplicarea acestui
sistem poate conduce la extinderea răspunderii asupra unor persoane a căror
conduită, fals cauzală nu ar justifica o asemenea sancțiune), sistemul cauzei proxime
(în care se consideră că valoarea de cauză nu o poate avea decât ultima faptă, care
precede imediat apariția prejudiciului; neajunsul acestui sistem constă în aceea că se
restrânge sfera persoanelor care ar trebui chemate să răspundă, întrucât conduita
acestora depășește natura unei simple condiții prilej); sistemul cauzei adecvate (care
consideră căîn cadrul raportului de cauzalitate ar trebui să fie reținute numai acele
împrejurări ce sunt susceptibile, prin natura lor, să producă un anumit efect), sistemul
cauzalității necesare (definește cauza ca fiind fenomenul care, precedând efectul, îl
provoacă în mod necesar).21

Condiții speciale

Alături de condițiile de drept comun, anterior enumerate, pentru a putea

interveni răspunderea comitentului pentru fapta delictuală a prepusului, este necesar
a fi îndeplinite și alte două condiții speciale, și anume: raportul de prepușenie dintre
autorul faptei care dă naștere la repararea prejudiciului, în calitate de prepus și
comitent, sau persoana răspunzătoare; comiterea faptei de către prepus în legătură
cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

1. Raportul de prepușenie sau raportul de subordonare, este un raport juridic.

Acesta apare în baza acordului de voință dintre comitent și prepus sau, în temeiul
legii și presupune ca o persoană fizică sau juridică să încredințeze unei persoane
fizice o anumită însărcinare. Apare astfel, dreptul comitentului de a da instrucțiuni, de
a direcționa, supraveghea și controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind
obligat să respecte îndrumările primite.

20
Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2018, pagina
471
21
Ibidem
20
 Cel mai adesea, raportul de prepușenie se naște dintr-un contract încheiat
între comitent și prepus; este vorba, în primul rând de contractul individual de muncă
dintre un angajator și salariatul său; contractul de muncă poate fi de dreptul muncii
sau de drept administrativ. Sunt însă și raporturi de prepușenie al căror izvor este
extracontractual, cum ar fi: îndeplinirea unei munci benevole, neremunerate, pentru o
organizație sindicală, altă organizație sau fundație, situația prestării de către un
contravenient a unei activități în folosul comunității ori a executării unei pedepse
penale prin obligarea la muncă, cu acordul unității beneficiare, etc.; în atari situații,
raportul de prepușenie se stabilește în absența unui contract între comitent și prepus.
Rămâne esențială poziția de subordonare a prepusului față de comitent în
îndeplinirea atribuțiilor sau exercitarea funcțiilor care i-au fost încredințate. În final,
este necesar de reținut că prepusul poate fi întotdeauna numai o persoană fizică, pe
când comitentul poate fi, după caz, persoană juridicp de drept public sau privat ori
persoană fizică.22

2. Cea de-a doua condiție presupune că fapta ilicită trebuie să fie „în legătură
cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.

Pentru stabilirea legăturii între faptele săvârşite de prepus şi activitatea

desfăşurată sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate atribuţiile care
revin acestuia în mod curent, raportate la funcţiile sau însărcinările care i-au fost
încredinţate. Această condiţie specială poate fi interpretată incluzând, alături de
atribuţiile prepusului, expres stabilite de părţi, şi acele fapte prin care acesta a cauzat
un prejudiciu abuzând de funcţia sa, depăşind în mod voit limitele impuse, folosindu-
se de calitatea sa de prepus al comitentului doar ca un prilej sau ocazie. În toate
aceste situaţii, s-a păstrat doar aparenţa subordonării prepusului faţă de comitentul
său, victima având convingerea că acţionează sub îndrumarea, direcţia şi controlul
acestuia. Astfel, prin noua reglementare a fost extinsă sfera prejudiciilor reparabile în
sarcina comitenţilor, ceea ce presupune însă şi agravarea răspunderii lor, deoarece
răspund pentru fapta prepusului în legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate,
săvârşită în cadrul normal, dar numai în limitele scopului în vederea căruia i-au fost
conferite

Remarcăm faptul că în doctrina şi jurisprudenţa franceză contemporană (a se

vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 997) a fost susţinută ideea potrivit
22
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, pagina 387.
21
căreia comitentul poate fi obligat să răspundă şi în cazul în care prepusul său a
abuzat de funcţiile încredinţate, dacă victima, de bună-credinţă fiind, a apreciat că
autorul se află sub îndrumarea, conducerea şi controlul unui comitent. În această
situaţie, prepusul, deşi a săvârşit fapta prejudiciabilă fără a se afla în exercitarea
atribuţiilor încredinţate, a profitat de funcţia încredinţată. Instanţa trebuie să
aprecieze buna-credinţă a victimei privind activitatea prepusului, în ce măsură
aceasta a avut încrederea deplină că desfăşoară o activitate sub îndrumarea, direcţia
şi controlul comitentului, astfel cum i s-a prezentat. 23

Secțiunea a III-a. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

1. Efecte în raporturile dintre comitent și victima prejudiciului

Din dispozițiile Codului civil se desprinde ideea că victima prejudiciului cauzat

de prepus, are la dispoziție un drept de opțiune. Astfel, victima poate să pretindă
despăgubiri de la comitent, în baza art. 1373 C.civ., să ceară despăgubiri de la
prepus, potrivit art. 1357 C.civ., sau să îi acționeze în judecată atât pe comitent, cât
și pe prepus, pentru a fi obligați în solidar, la despăgubiri, soluție întemeiată pe art.
1382 din Codul civil.
Nu există o ordine în care victima este ținută să-l acționeze pe comitent sau
pe prepus; dacă este chemat în judecată, comitentul are interesul de a-l chema în
garanție pe prepus, având în vedere că, pe de o parte, răspunderea comitentului
intervine numai dacă sunt întrunite condițiile necesare angajării răspunderii
prepusului pentru fapta propie, iar, pe de altă parte, se asigură succesul acțiunii în
regres al comitentului. În practica judiciară s-a stabilit că, dacă prepusul, în mod
voluntar, se obligă să plătească victimei o sumă mai mare decât prejudiciul real,
comitentul nu poate fi obligat să plătească decât suma ce reprezintă prejudiciul real
suferit de victimă.24
O serie de probleme au apărut în practică, în situaţiile în care fapta cauzatoare
de prejudicii a fost comisă de mai mulţi prepuşi, care se subordonează unor comitenţi
23
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil -
Comentariu pe articole, Editura CH. Beck, București, 2012, paginile 1111-1112
24
Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2018, paginile
483-484
22
diferiţi. În soluţionarea unei astfel de situaţii, instanţele au statuat că, potrivit art.1000
alin. 3 Cod civil din 1864 (corespondentul art. 1373 din noul Cod civil), comitenţii
urmează a fi obligaţi la plata despăgubirilor civile, solidar cu prepuşii lor, dar numai
proporţional cu vina (culpa) acestora. Soluţia este aceeaşi şi în cazul în care fapta
ilicită este săvârşită de prepuşii care se află în raporturi de prepuşenie, faţă de
comitenţi diferiţi, dar aduc prejudicii unuia dintre comitenţi.
Exonerarea de răspundere. Conform prevederilor art. 1373 alin. 3 din Codul
civil, „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după
împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a
acţionat fără nici o legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. Din
interpretarea textului de lege se desprinde ideea că în cazul unor abuzuri în funcţie a
prepusului, această situaţie va fi de natură să înlăture răspunderea comitentului,
numai în măsura în care această împrejurare era sau putea fi cunoscută de victimă.
Depăşirea de către prepus, cu rea-credinţă, a funcţiilor încredinţate de comitent,
conduce la anularea raportului de prepuşenie, şi implicit a răspunderii comitentului,
dacă acest aspect a fost cunoscut sau putea fi cunoscut de victimă. 25

2. Efecte în raporturile dintre comitent și prepus. Regresul comitentului

Răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima,

care va obține în condiții mai sigure repararea integrală a prejudiciului, ceea ce
justifică recunoașterea dreptului de regres al comitentului ce a plătit despăgubirile
împotriva prepusului, acesta fiind ținut să suporte, în cele din urmă, consecințele
faptei sale ilicite.26
Temeiul legal al dreptului de regres îl constituie prevederea art. 1384 alin. (1)
din Codul civil: „Cel care răpunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva
aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat.” Așadar, rezultă că regresul comitentului
împotriva prepusului este admisibil numai dacă sunt întrunite condițiile răspunderii
prepusului pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C.civ.); prin urmare, este necesară
dovada vinovăției sau culpei personale, proprii a prepusului. Dacă prejudiciul a fost

25
Dr. Ioan Ciochină Barbu, Răspunderea comitenților pentru prepuși în reglementarea Noului Cod
Civil, Universitatea George Bacovia, Bacău, România, pagina 9, accesat la adresa
https://www.ugb.ro/Juridica/Issue8RO/11._Raspunderea_comitentilor_pentru_prepusi.Ioan_Ciochina-
Barbu.RO.pdf
26
Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2018, pagina
484
23
cauzat de doi sau mai mulți prepuși, comitentul care, fiind răspunzător pentru fapta
unuia dintre prepuși, a acordar reparația victimei se poate întoarce în regres și
împotriva celorlalți prepuși sau comitenșilor acestora. Regresul însă este limitat la
ceea ce depășește partea ce revine prepusului pentru care răspunde și nu poate fi
mai mare decât partea din reparație ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva
cărora se exercită.27

Secțiunea a IV-a. Răspunderea comitentului și răspunderea părinților

prepusului minor – corelații

Potrivit dispozițiilor art. 1.374 alin. (2) Cod civil: „Nicio altă persoană, în afara
comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de minorul care avea
calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele
minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului
răspunderii”.

Textul citat se referă la acele situații în care un minor săvârșește o faptă ilicită
cauzatoare de prejudiciu unui terț, în timp ce acesta (minorul) are calitatea de
prepus. În astfel de cazuri, dispozițiile art. 1.374 alin. (2) Cod civil stabilesc că nu
părinții minorului sunt cei care vor răspunde, ci comitentul. În doctrina de dată
recentă s-a argumentat că această soluție se justifică prin două aspecte:

(a) rațiunile din spatele răspunderii comitentului pretind ca acesta să-și asume
în totalitate și în exclusivitate răspunderea pentru tot ceea ce prepusul săvârșește în
îndeplinirea sarcinilor primite;

(b) în cazul particular al prepusului minor care figurează ca angajat într-un

contract individual de muncă încheiat cu angajatorul-comitent, primul este asimilat
majorului în ceea ce privește executarea acestui contract, ceea ce duce la lipsirea de
orice temei a angajării răspunderii părinților sau a altei persoane însărcinată cu
supravegherea minorului28.

27
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Drept civil, Obligațiile, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, pagina 391.
28
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
București, 2012, pagina 267.
24
 A găsi fundamentul normei legale citate anterior înseamnă a găsi un răspuns
la întrebarea: cine va fi responsabil în cazul în care un prepus minor săvârșește un
delict civil cauzator de prejudiciu în cadrul raportului de prepușenie și în legătură cu
atribuțiile și scopul funcțiilor derivând din acesta? Comitentul sau cel având obligația
de supraveghere a minorului? În adevăr, soluția adoptată de actualul cod fusese
propusă încă dinainte de intrarea în vigoare a acestuia: câtă vreme sunt întrunite
condițiile tragerii la răspundere a comitentului, acesta va fi cel obligat la repararea
prejudiciului încercat de victimă, răspunderea părinților fiind exclusă. Cu titlu de
excepție, dacă părintele este în același timp și comitent, se recunoaște – și se
recunoștea și sub imperiul vechiului cod – un drept de opțiune al victimei pentru unul
dintre cele două temeiuri de răspundere. Practic, însă, persoana chemată să
răspundă desigur că este aceeași din punct de vedere fizic, calitatea în care va fi
trasă la răspundere fiind cea care va diferi – părinte sau comitent, după cum victima
optează pentru răspunderea părinților sau a comitentului. Din perspectivă probatorie,
condițiile răspunderii părinților sunt mai ușor de dovedit decât cele ale răspunderii
comitentului: în cazul primei răspunderi, tot ce trebuie probat este relația de rudenie
și minoritatea autorului faptei ilicite, pe când în cazul răspunderii secunde, trebuie
evidențiate raportul de prepușenie și legătura dintre delict și atribuțiile sau scopul
funcțiilor încredințate de către comitent prepusului. Acesta ar putea constitui, așadar,
un motiv serios pentru ca victima să opteze pentru angajarea răspunderii civile a
persoanei responsabile în calitatea sa de părinte, mai curând decât în cea de
comitent.29

Dacă, prin ipoteză, doar unul din cei doi părinți este, în același timp, și
comitent, apreciem că victima, având în vedere dispozițiile art. 1.374 alin. (2) teza I,
se va putea îndrepta doar împotriva părintelui-comitent, întrucât răspunderea
acestuia înlătură răspunderea celuilalt părinte potrivit textului legal amintit. Așadar, în
această situație, dreptul de opțiune al victimei vizează doar alegerea temeiului
răspunderii părintelui-comitent (art. 1.372 sau art. 1.373 Cod civil), iar nu și împotriva
cărui părinte se va îndrepta. În alte cuvinte, chiar dacă, în cele din urmă, victima
optează pentru angajarea răspunderii pe temeiul art. 1.372 Cod civil (avându-se în
vedere calitatea de părinte – titular al obligației de supraveghere), aceasta tot

29
Adrian Hodiș, Scurte considerații privind corelația răspunderii comitentului cu răspunderea altor
persoane în cazul în care prepusul este un minor, pagina 1, accesat la adresa
https://www.juridice.ro/315939/scurte-consideratii-privind-corelatia-raspunderii-comitentului-cu-
raspunderea-altor-persoane-in-cazul-in-care-prepusul-este-un-minor.html

25
împotriva părintelui-comitent va trebui să se îndrepte, iar nu împotriva celuilalt părinte
care nu are și această calitate de comitent, întrucât simpla existență a unui raport de
prepușenie între minorul-prepus și părintele-comitent înlătură, potrivit legii,
răspunderea altei persoane, fie ea chiar celălalt părinte al aceluiași minor. 30

Referitor la opțiunile de ordin terminologic ale legiuitorului, este, într-adevăr,

surprinzător faptul că în conținutul art. 1.374 alin. (2) teza a II-a s-a folosit doar
sintagma ”părintele minorului”, în condițiile în care textul a fost fără îndoială conceput
pentru a fi aplicat nu doar părinților, ci, pentru identitate de rațiune, oricărei persoane
responsabile cu supravegherea minorului. Față de teza I a art. 1.374 alin. (2), se
cuvine precizat că părinții sunt scutiți de a face dovada calității de prepus a minorului,
a săvârșirii faptei ilicite în cadrul raportului de prepușenie și în legătură cu atribuțiile
primite de la comitent. Mai mult, aceștia sunt scutiți și de a proba că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exercițiul autorității părintești, așa cum prevede, pentru alte
ipoteze, art. 1.372 alin. (3) teza a II-a. Rezultă că victima este cea care va trebui să
facă dovada îndeplinirii condițiilor de drept comun ale răspunderii civile, precum și a
condițiilor specifice răspunderii comitentului.31

CONCLUZII
30
Adrian Hodiș, Scurte considerații privind corelația răspunderii comitentului cu răspunderea altor
persoane în cazul în care prepusul este un minor, pagina 1, accesat la adresa
https://www.juridice.ro/315939/scurte-consideratii-privind-corelatia-raspunderii-comitentului-cu-
raspunderea-altor-persoane-in-cazul-in-care-prepusul-este-un-minor.html
31
 Ibidem, pagina 1
26
 Comiterea unei fapte ilicite determină nașterea unui raport obligațional,
necesar pentru repararea prejudiciului creat prin săvârșirea faptei ilicite.

Noțiunea de răspundere este una veche și a existat de la începurile creării de

comunități uname, indiferent dacă nu a avut aceeași formă dintotdeauna, cum de
astfel este și firesc. Răspunderea juridică crește, se dezvoltă și se adaptează
evoluției umane pentru ca mereu să își atingă scopul – acela de a menținere relațiile
interumane la un nivel corespunzător.
O formă a acestei evoluții continue a noțiunii de răspundere este și
răspunderea civilă delictuală, care apare ca o sancțiune de drept civil, aplicată
patrimoniului unei persoane, prin care se încearcă despăgubirea persoanei care a
suferit o pagubă.
Ca subsecțiune a acestei forme de răspundere apare și răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului său.
Răspunderea comitentului este o ipoteză de răspundere directă şi autonomă,
justificată de considerente de natură economică, privind necesitatea restabilirii
echilibrului social, distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar nu pentru
sancţionarea vinovăţiei celui responsabil, fiind fundamentată pe ideea de garanție,
asociată cu ideea riscului de activitate și echitate, dar și pentru asumarea de către
comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepușilor săi, pe care o
oranizează și o conduce.

Concluzionând, putem spune că, pe scurt, răspunderea delictuală, și chiar

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, s-ar traduce astfel: oricine
comite o faptă ilicită, sau orice fel de delict, va fi obligat la repararea daunei, ca formă
de constrângere pentru încălcarea unor reguli de drept, încălcare care a produs un
rezultat vătămător pentru drepturile altei persoane.
Aceasta reprezintă o regulă fundamentă de drept.

BIBLIOGRAFIE
27
1. Boroi Gabriel, Pivniceru Mona-Maria, Anghelescu Carla Alexandra, Nazat
Bogdan, Nicolae Ioana, Rădulescu Tudor-Vlad, Fișe de drept civil, Editura
Hamangiu, București, 2018;
2. Baiaș Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan,
Noul Cod Civil - Comentariu pe articole, Editura CH. Beck, București, 2012;
3. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura
All, București, 1993;
4. Ciochină Barbu Ioan, Răspunderea comitenților pentru prepuși în
reglementarea Noului Cod Civil, Universitatea George Bacovia, Bacău, 2015;
5. Codul Civil, Ediție îngrijită de jud. Claudiu Drăgușin, Editura Solomon,
București 2020;
6. Codul Muncii, accesat la adresa
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/128647.
7. Grigore-RădulescuMaria-Irina, Teoria generală a dreptului, Ediția a III-a,
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2019;
8. Hodiș Adrian, Scurte considerații privind corelația răspunderii comitentului cu
răspunderea altor persoane în cazul în care prepusul este un minor, Revista
Juridice.ro, București, 2014;
9. Pop Liviu, Popa Ionuț-Florin, Vidu Stelian Ioan, Drept civil, Obligațiile, Ediția a
II-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020;
10. Verdeș Eugenia-Carmen, Răspunderea juridică – Relația dintre răspunderea
civilă delictuală și răspunderea penală, Editura Universul Juridic, București,
2011;
11. Verdeș Eugenia-Carmen, Teză de doctorat – Tendințe în abordarea teoretică
a răspunderii juridice. Privire specială asupra relației dintre răspundere civilă
delictuală și răspundere penală –rezumat, București, 2010;
12. https://dexonline.ro;
13. https://legislatie.just.ro;
14. www.juridice.ro;
15. www.ugb.ro;

28