1

Editor-coordonator
Judecător Gabriela Elena Bogasiu, Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Editor
Judecător Laura Mihaela Ivanovici, Preşedintele Şecţiei I Civile
Judecător Marian Budă, Preşedintele delegat al Secţiei a II-a Civile
Judecător Andrei Claudiu Rus, Preşedintele Secţiei Penale
Judecător Mariana Constantinescu, Preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

2
CUPRINS
DREPT ADMINISTRATIV ....................................................................................................................................... 3
1. Concurenţă. Înțelegeri de tip vertical. Sarcina probei existenței încălcării anticoncurențiale.
Stabilirea pieței relevante și a pieței geografice. ........................................................................................ 3
2. Audiovizual. Legalitatea deciziei CNA de constatare a încălcării obligației de a asigura informarea
obiectivă a publicului .................................................................................................................................. 30
3. Anulare act administrativ. (Decizie de sancţionare). ........................................................................... 33
4. Anulare acte juridice încheiate cu încălcarea regimului conflictului de interese. ............................. 45
DREPT CIVIL .......................................................................................................................................................... 50
I. Obligaţii .................................................................................................................................................................................50
1. Înstrăinarea unor părți din imobilul notificat pe parcursul procedurii administrative derulate în
baza Legii nr.10/2001. Dispoziție de restituire în natură. Imposibilitatea intrării, în mod efectiv, în
stăpânirea bunului. Atingere adusă dreptului de proprietate. Despăgubiri reprezentând
contravaloarea lipsei de folosință .............................................................................................................. 50
2. Imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică. Lipsa utilizării efective a întregii suprafeţe
expropriate. Eveniment survenit ulterior transferului dreptului de proprietate. Acţiune în constatarea
caducităţii actelor de expropriere. Neîndeplinirea condiţiilor pentru a opera ineficacitatea actelor
atacate .......................................................................................................................................................... 60
3. Obligaţie de a face stabilită prin titlu executoriu. Imposibilitatea executării în natură. Acțiune în
despăgubiri. Caracterul special al procedurii prevăzute de art. 892 Cod procedură civilă în raport cu
normele dreptului comun ........................................................................................................................... 67
4. Imobil edificat pe terenul unui terț. Înstrăinarea construcției prin contract de vânzare cumpărare.
Acțiune în îmbogățire fără justă cauză. Existența unei cauze legitime a sporirii patrimoniului
dobânditorului cu titlu particular al bunului ........................................................................................... 72
II. Moşteniri şi liberalităţi........................................................................................................................................................77
5. Certificat de moştenitor. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Omisiunea citării tuturor
moştenitorilor în cadrul procedurii succesorale notariale. Neexercitarea dreptului de opţiune
succesorală în termenul prevăzut de lege. Inexistenţa unei vătămări a drepturilor succesibililor ...... 77
III. Prescripţia extinctivă .........................................................................................................................................................82
6. Acțiune în pretenții. Condiții pentru a opera întreruperea cursului prescripției dreptului material
la acțiune prin formularea unei prime cereri de chemare în judecată ................................................... 82
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE ................................................................................................... 90
Marcă.........................................................................................................................................................................................90
1. Acţiune în contrafacere. Criterii de analiză a riscului de confuzie. Evaluarea similarităţii produselor
şi a semnelor în conflict .............................................................................................................................. 90
DREPT COMERCIAL ........................................................................................................................................... 100
1.Acţiune în pretenţii formulată împotriva debitorului-întreprindere individuală.Radierea debitorului
din registrul comerţului în urma închiderii procedurii insolvenţei în formă simplificată.Concurs între
normele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.44/2008 şi Legea nr.85/2014. Efecte ...................... 100
2. Scrisoare de garanție bancară. Executarea scrisorii. Acţiune în daune-interese. Natura juridică a
scrisorii de garanţie bancară. Efecte în raport cu dispoziţiile legii insolvenţei ................................... 108
3. Litigiu în materia protecţiei consumatorilor. Caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii să
convertească în lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult
de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei ......................................................... 112
4. Acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive din contractul de fideiusiune. Condiții
de admisibilitate. Efecte ........................................................................................................................... 122
5. Scrisoare de garanţie bancară. Principiul strictei conformităţi a scrisorii de garanţie bancară.
Condiţii şi efecte. Principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare documentare. Formalismul
garanţiei. Efecte ........................................................................................................................................ 125
6. Asigurări. Acţiune în despăgubiri formulată împotriva Fondului de garantare a asiguraților.
Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile Legii nr. 213/2015 ................................................ 131
7. Acţiune în rezoluţiunea contractului de leasing financiar. Interpretarea art. 14 alin. (2) şi a art. 9 lit.
a) şi lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997. Suportarea riscului insolvabilităţii vânzătorului şi

1
 culpa contractuală .................................................................................................................................... 139
DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL ......................................................................................................................... 147
8. Prescripția dreptului organului fiscal de a stabili creanța fiscală. Constituirea bazei de impunere
care generează creanța fiscală. Stabilirea de către organul fiscal a caracterului nereal al operațiunilor
economice față de faptul că la momentul verificărilor efectuate societaţile comerciale care au eliberat
facturile fiscale erau inactive. Caracterul nelegal al neluării în considerare a respectivelor operațiuni,
în condițiile în care la momentul realizării acestora, societăţile comerciale erau active. Obligația
organului fiscal de a dovedi reaua-credință a contribuabilului ............................................................ 147
DREPT PENAL ...................................................................................................................................................... 153
1. Plângere împotriva ordonanţei de clasare. Ne bis in idem ................................................................ 153
2. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Abuz de încredere ...... 161
DREPT PROCESUAL CIVIL ............................................................................................................................... 163
I. Proceduri speciale ............................................................................................................................................................. 163
1. Cerere de ridicare a măsurii sechestrului asigurător instituită prin ordonanţă a procurorului.
Nesoluţionarea laturii civile a procesului penal. Hotărâre nedefinitivă. Exercitarea căii de atac a
apelului. Prematuritate ............................................................................................................................ 163
II. Procedura necontencioasă judiciară ............................................................................................................................. 165
2. Natura procedurii care se derulează în fața oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale.
Efecte în raport cu dispozițiile art. 535 din Codul de procedură civilă ............................................... 165
III. Arbitrajul ......................................................................................................................................................................... 173
3. Contract de credit încheiat într-un stat membru de un consumator cu domiciliul în România.
Acţiune în pretenţii având ca obiect creditul bancar nerestituit. Necompetenţa generală a instanţelor
române. Condiţii ....................................................................................................................................... 173
DREPT PROCESUAL PENAL ............................................................................................................................. 178
1. Contestație. Cameră preliminară. Nulitate relativă. Competența teritorială a Direcției Naționale
Anticorupție. Excluderea probelor. Percheziție informatică ................................................................ 178
2. Contestație. Extrădare. Măsuri preventive. Control judiciar ........................................................... 184
3. Apel. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor
membre ale Uniunii Europene. Pedeapsă rezultantă ............................................................................. 190
INDEX ALFABETIC: .............................................................................................................................. 196

2
 DREPT ADMINISTRATIV

1. Concurenţă. Înțelegeri de tip vertical. Sarcina probei existenței încălcării

anticoncurențiale. Stabilirea pieței relevante și a pieței geografice.
art. 1 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 330/2010
art. 5 alin. (1), alin. (5) din Legea nr. 21/1996
art. 101 din TFUE

Potrivit Legii concurenței şi Orientărilor Comisiei privind înţelegerile verticale, obligaţiile

de achiziţie exclusivă nu sunt interzise per se (prin obiectul lor), ci doar dacă părţile au cote de
piaţă considerabile şi nu sunt îndeplinite condiţiile de exceptare individuală.
Sarcina probei unei încălcări a prevederilor alin. (1) al art. 5 din Legea concurenței nr.
21/1996, respectiv art. 101 alin. (1) din TFUE, revine Consiliului Concurenţei. În situația în care
se invocă beneficiul prevederilor alin. (2) sau (3) ale art. (5) din Legea nr. 21/1996, respectiv ale
art. 101 alin. (3) din TFUE, celui care invocă îi revine sarcina probei.
Înțelegerea reținută prin decizia contestată este una de tip vertical, în care părțile
acționează la niveluri diferite ale lanțului de distribuție, beneficiarul este operator autorizat de
jocuri de noroc pe piața națională, iar furnizorul oferă soluții tehnice integrate pentru jocuri de
noroc. Având în vedere faptul că, în concret, contractul include furnizarea, instalarea şi punerea
în funcţiune a sistemului de videoloterie, furnizarea serviciilor auxiliare operării sistemului la
cheie, riscurile financiare şi costurile pentru implementarea sistemului de videoloterie, obiectul
contractului de credit-furnizor nu se referă la exploatarea mașinilor electronice cu câștiguri, ci la
furnizarea de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc.
În mod greşit a fost definită de către Consiliu piaţa relevantă a produsului, cât timp
obiectul contractului nu se referă la exploatarea maşinilor electronice cu câştiguri, ci la
furnizarea de soluţii tehnice integrate pentru jocuri de noroc, astfel că piaţa relevantă este cea a
furnizării de soluţii tehnice integrate pentru jocuri de noroc, piaţa din amonte a pieţei din aval a
exploatării maşinilor electronice cu câştiguri.
Definirea greşită de către Consiliu a pieţei produsului a atras şi definirea incorectă a pieţei
geografice; pornind de la faptul că a fost definită piaţa din amonte ca fiind piaţa furnizării de
soluţii integrate pentru videoloterie şi nu piaţa de furnizare de soluţii tehnice integrate pentru
jocuri de noroc, piaţa geografică nu poate fi limitată la teritoriul României, în condițiile în care
au fost primite oferte din partea unor furnizori care activau pe o piaţă mult mai largă, cuprinzând
ţări şi din afara UE.
Definirea greşită a acestor două pieţe a condus la concluzia eronată a Consiliului, aceea
a unei cote de piaţă pe piaţa furnizării de soluţii integrate pentru video-loterie de 100 % şi la lipsa
unei analize a cotei de piaţă a întreprinderilor implicate în înţelegere pe piaţa din amonte. Or,
pârâtul avea obligaţia stabilirii corecte atât a pieţelor, cât şi a structurii acestora, pentru a putea
reţine încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996 şi ale art. 101
alin. (1) din TFUE.

ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3401 din 9 iunie 2022

Circumstanțele cauzei
I.1. Obiectul acțiunii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a
VIII-a de Contencios administrativ și fiscal la data de 31.03.2014, reclamanta Compania Națională
"A." S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând în principal anularea
deciziei nr. 53/2013 în ceea ce o privește pe reclamantă și, în subsidiar, anularea în parte a aceleiași
decizii, în sensul reducerii cuantumului amenzii contravenționale aplicate reclamantei.

3
 I.2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 153 din 12 iunie 2020 a Curții de Apel București, Secția a VIII – a
contencios administrativ și fiscal – veche, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta
Compania Națională "A." S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, s-a anulat
decizia nr. 53/2013 emisă de pârât în ceea ce o privește pe reclamantă și o exonerează pe aceasta
de plata amenzii. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 234.345 lei către reclamantă cu titlu de
cheltuieli de judecată.
I.3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, criticând-o pentru
nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând
admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea acțiunii în anularea
deciziei Consiliului Concurenței cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei
contestate, inclusiv în privința amenzii aplicate acestei societăți și respingerea cererii de acordare
a cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici în ceea ce privește soluția de
anulare a deciziei autorității de concurență nr. 53/2013:
I.3.l. Sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii,
străine de natura cauzei (art. 488, pct. 6 C. proc. civ)
Susține recurenta că sentința recurată conține motive străine de natura cauzei în ceea ce
privește obiectul contractului de credit – furnizor și în ceea ce privește piața relevantă, respectiv:
- În ceea ce privește piața relevantă, raționamentul instanței a fost acela că dimensiunea
geografică a pieței era determinată de existența altor oferte din partea furnizorilor de soluții
integrate pe piață, însă, la momentul încheierii contractului nu au existat ofertele companiilor
menționate. Selecția soluției propuse de A. a fost una netransparentă, constând în aprobarea
referatului nr. 18/18.06.2003 prin care se propunea începerea negocierilor directe cu partenerii
greci, aprobare ce a avut loc prin Hotărârea AGEA A. din 18 iunie 2003. Ofertele primite de A.,
de la alți furnizori externi, pe parcursul desfășurării contractului cu partenerii greci, nu pot fi
calificate decât cel mult ca și concurență potențială întrucat nici reclamanta și nici specialistul în
concurență nu au dovedit că aceste oferte ar fi putut depăși barierele legislative, administrative
existente pe piața națională (din aval), astfel încât acestea să se transforme în concurență efectivă
pe piața națională din amonte.
- În cuprinsul paragrafului 42, instanța menționează că autoritatea de concurență a
identificat greșit "implementarea programului de videoloterie în România" ca fiind obiectul
contractului, acesta fiind de fapt, scopul contractului. Ulterior, în partea a doua a paragrafului 42,
în mod contradictoriu primei statuări, instanța de fond a reținut că obiectul contractului de credit
– furnizor este reprezentat de "furnizarea, instalarea, punererea în funcțiune a sistemului de
videoloterie și furnizarea oricăror servicii auxiliare necesare în vederea operării sistemului la
cheie, incluzând riscurile financiare și costurile pentru implementarea sistemului respectiv."
- În cuprinsul paragrafului 69, de la pag. 19 a sentinței, instanța de fond a reținut ca "pârâtul
nu a făcut o analiză a cotei de piață a întreprinderilor implicate pe piața relevantă a produsului" și
că "pârâtul nu a stabilit cotele de piață ale întreprinderilor nici pe piața din amonte". Mai apoi, în
cuprinsul paragrafului 78, contradictoriu, se menționează că "au fost stabilite în mod greșit cotele
de piață ale întreprinderilor implicate atât pe piața relevantă principală, cât și pe cea din aval".
- Sentința recurată conține motive contradictorii, la pag. 22, în privința aptitudinii
înțelegerii constatate de a afecta semnificativ comerțul între statele membre, aspect ce atrage în
cauza incidența art. 101 TFUE. Astfel, "instanța mai reține că nici afectarea comerțului cu state
membre nu poate fi reținută și cu atât mai puțin ca afectarea să fie apreciabilă, întrucât în decizia
atacată nu s-a făcut nicio referire la cotele de piață pe piața comunitară a niciuneia din
întreprinderile implicate". Or, din moment ce, în opinia instanței de fond, piata din amonte afectată

4
avea o dimensiune geografică mai largă decât cea națională, aceasta fiind de dimensiune
europeană, chiar mondială, constatările instanței sunt contradictorii.
- Aspectele statuate de către instanța de judecată cu privire la afectarea comerțului între
statele membre sunt rezultatul aplicării greșite a art. 101 TFUE precum și a Comunicării Comisiei
privind afectarea semnificativă a comerțului între statele membre (2004/C 101/07, pct. 86-88),
sentința fiind recurabilă și sub acest aspect (al aplicării greșite a normelor de drept material - art.
488 pct. 8 C. proc. civ.). Potrivit Comunicării Comisiei, pentru a ajunge la concluzia aptitudinii de
afectare semnificativă a comerțului cu statele membre și deci a incidenței art. 101 TFUE în speță,
nu era necesară calcularea cotelor pe o ipotetică piață comunitară. Prima instanță a ignorat analiza
efectuată în cadrul pct. 21.1 – 21.7 ale deciziei nr. 53/2013, în privința incidenței în cauză a art.
101 TFUE, analiză ce cuprinde atât motivele de fapt cât si temeiul de drept pentru care respectiva
clauză de neconcurență avea aptitudinea de a afecta comerțul între statele membre.
I.3.2. Sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), respectiv:
I.3.2.1. În ceea ce privește piața relevantă din perspectiva produsului
Ca urmare a unei incorecte înțelegeri a situației de fapt incidente în cauză, instanța a aplicat
în mod greșit prevederile legale cuprinse în pct. A.l 1 din Instrucțiunile privind definirea pieței
relevante.
Definirea pieței produsului realizată de către Consiliul Concurenței nu este greșită, aceasta
fiind realizată în funcție de toate activitățile desfășurate de părți ca urmare a semnării contractului.
Consiliul Concurenței a avut în vedere că, pentru a activa pe piața exploatării mașinilor electronice
cu câștiguri, A. a achiziționat sistemul de videoloterie (prin contractul de credit-furnizor analizat).
Contractul a presupus atât achiziția tuturor componentelor sistemului videoloterie, cât și
exploatarea sistemului în vederea rambursării finanțării acordate.
În speță, astfel cum reiese din cuprinsul contractului de credit-furnizor (art. 1.1.), obiectul
contractului constă în furnizarea întregului sistem la cheie capabil să funcționeze on-line de către
Furnizor, finanțarea programului de către Creditor și rambursarea finațării de către Beneficiar. Prin
raportare la cuprinsul pct. 119 din Orientările din 2010 privind restricțiile verticale, sistemul la
cheie de videoloterie reprezintă un produs final. Prevederile contractuale ce fac obiectul
investigației, vizează piața din aval. În plus, în ceea ce privește preferințele consumatorilor finali,
în cadrul deciziei, au fost reținute o serie de aspecte care evidențiază aprecierea de către aceștia a
caracteristicilor aparatelor de joc puse la dispoziție de A., aprecieri pe care compania le avea în
vedere în stabilirea coordonatelor comerciale.
În speță, nu poate fi vorba despre o utilizare, de către A., a produselor achiziționate de la
furnizori pentru obținerea de produse/servicii noi, ci de o exploatare a acestora în forma în care ele
au fost puse la dispoziția sa. Însăși denumirea activității prestate de către A. evidențiază această
situație.
Deși în mod formal, sistemul de videoloterie era propus pe piața din aval de A., în realitate,
partenerii greci influențau în mod direct operarea jocului de videoloterie pe piața din aval, iar
"specificațiile de joc" reprezentau parte din oferta de pe piața din aval. În consecință, soluția
tehnică pentru videoloterie, furnizată de către partenerii greci ai A., nu are caracterul unui produs
intermediar, ci a unui produs final redistribuit care se adresează clientului final – jucătorului de
videoloterie.
Apartenența la categoria bunurilor finale și nu la cea a bunurilor intermediare a fost
confirmată de Avizul Comisiei Europene, Comisia concluzionând în sensul că obiectul
contractului de credit-furnizor este mai degrabă un produs final.
Calificarea sistemului de videoloterie ca și bun final s-a făcut conform pct. 140 din
Orientările privind acordurile verticale, coroborat cu prevederile pct. A.ll. din Instrucțiunile din 5
august 2010 privind definirea pieței relevante și a avut ca rezultat identificarea pieței relevante a
produsului ca fiind piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri.

5
 În concluzie, piața relevantă a fost corect stabilită în cadrul deciziei contestate, ca fiind
piața din aval, întrucât videoloteria reprezenta un "sistem la cheie" ce avea mai degrabă caracterul
unui produs final, ce era doar distribuit/revândut de A., pe piața din aval, în spațiile sale
comerciale.
I.3.2.2. În ceea ce privește piața din amonte din perspectiva produsului
Definirea pieței din amonte ca neincluzând un segment separat al soluțiilor tehnice
integrate pentru slot-machines, în timp ce definirea pieței din aval presupunea includerea atât a
terminalelor de videoloterie și celor de slot-machines intrucat erau substituibile, are o explicație
obiectiva legata de modul diferit de formare a cererii pe cele două piețe.
Concluzia instanței sub aspectul definirii în sens larg a pieței produsului (care validează
analiza specialistului desemnat în cauză) este eronată întrucât nu are în vedere situația reală
existentă în România și se bazează pe o serie de raționamente teoretice care nu sunt aplicabile în
perioada analizată.
În perioada analizată, alți operatori de terminale electronice (slot- machines) de pe teritoriul
României nu au achiziționat astfel de soluții tehnice integrate, preferând sa-si exploateze aceste
terminale în afara unui sistem centralizat, cel mai probabil din cauza cheltuielilor suplimentare pe
care implementarea și întreținerea unui astfel de sistem le presupuneau.
Așadar, pe piața din amonte, în mod obiectiv, nu exista și un segment separat al
eventualelor soluții tehnice integrate pentru operatorii de slot-machines, întrucât nu exista cerere,
așadar fiind corectă definirea pieței din amonte ca piața a soluțiilor tehnice integrate pentru
videoloterie.
Prin legislația în vigoare, sistemul de videoloterie și aparatele slot-machine sunt încadrate
diferit, fiind perceput un nivel diferit al taxelor.
I.3.2.3. În ceea ce privește piața geografică
Curtea de Apel București a făcut o greșita aplicare a normelor de drept material reținând
ca autoritatea de concurenta ar fi identificat în mod eronat piața geografică.
Definirea dimensiunii geografice a piețelor afectate a fost realizată de autoritatea de
concurență prin aplicarea principiilor prevăzute în cadrul Instrucțiunilor privind definirea pieței
relevante, potrivit pct. C.29 din Instrucțiuni.
În prezenta speță, exista o barieră de reglementare, indirectă, la intrarea pe piața soluțiilor
integrate pentru videoloterie, pe teritoriul României, reprezentată de cadrul legislativ din domeniul
jocurilor de noroc, respectiv prevederile art. 10 alin. (1) din OUG nr. 77/2009 coroborate cu cele
ale art. 71 alin. (1) lit. d) din HG nr. 870/2009 (Normele metodologice de aplicare a OUG 77/2009).
Consecința firească a acestei exclusivități precum și a celorlalte condiții prevăzute de legislația
română din domeniul jocurilor de noroc, inclusiv a legislației fiscale, este aceea ca pe piața din
amonte, eventualii concurenți ai grupării B./C./D. nu ar fi putut sa intre pe piața românească de
profil, fără a ține seama de această barieră de reglementare, care făcea ca și oferta, nu numai cererea
de pe această piață să fie inelastică. Pentru perioada de 10 ani aferentă contractului analizat este
necesară definirea unei piețe geografice distincte, cu luarea în considerare a barierelor la intrarea
pe piață existente în acea perioadă.
Pentru aceleași argumente, legate de exclusivitatea A. de pe piața din aval, din perspectiva
produsului/serviciului, un eventual segment de piață al soluțiilor tehnice integrate pentru slot-
machines era inexistent pe piața națională din amonte, aspect confirmat de faptul că, în perioada
analizată, niciun operator de slot-machines din România nu a folosit astfel de soluții tehnice
integrate.
Față de reținerea instanței ca fiind pertinente constatările specialistului în concurență în
sensul dimensiunii mondiale/europene a pieței, mai exact, a existenței ofertelor de la „principalii
operatori la nivel mondial în vederea încheierii unui nou contract de asociere în participațiune",
menționează că ofertele menționate nu privesc contractul de credit-furnizor în discuție, ci un nou
contract de asociere, iar la momentul încheierii contractului de credit-furnizor, în anul 2003,

6
companiile străine enumerate la pct. 56 din sentința recurată nu și-au manifestat intenția de a oferta.
Ofertele prezentate sunt oferte pe care A. le-a solicitat pentru încheierea unui nou contract, ulterior
încheierii contractului de credit-furnizor analizat.
Consecința directă a statuării în mod eronat, de către instanța, a aspectelor privind piețele
este aceea că și concluziile acesteia ce sunt indisolubil legate de aceste statuări sunt, la rândul lor,
greșite.
I.3.2.4.În ceea ce privește calcularea cotelor de piață și exceptarea pe categorii
În prezenta speță, pentru constatarea afectării concurenței de către înțelegerea analizată –
clauza de neconcurență, în sarcina autorității de concurență, cădea doar dovedirea situării clauzei
contractuale respective în sfera conceptului de „obligație de neconcurență", precum și dovedirea
faptului că această obligație de neconcurență avea o durată mai mare de 5 ani, în conformitate cu
prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 1 alin. (1) lit. d) din Regulamentul (CE) nr. 330/2010.
Consiliul Concurenței a demonstrat această încadrare a faptei în cuprinsul pct. 19.7 – 19.14
și 20.2 – 20.6 din decizia contestată, clauza de neconcurență și durata acesteia reieșind din
prevederile art. 3.III, art. 7.III și art. 8.II din contractul de credit-furnizor FN/2003.
Cu toate acestea, dată fiind structura piețelor stabilită în cuprinsul deciziei atacate, pe piața
furnizării de soluții integrate pentru videoloterie, în România, A. a fost unicul cumpărător de astfel
de soluții integrate și partenerul contractual al A. – gruparea B./C./D. a avut calitatea de unic
furnizor. A., fiind singurul achizitor de soluții integrate la nivel național, avea o cotă de achiziții
de 100%. De asemenea, cota de piață deținută de B. pe piața furnizării de soluții integrate pentru
videoloterie era de 100% – această cotă este efectul combinat al clauzei de neconcurență – prin
care A. îi acorda exclusivitate lui B. pentru furnizarea soluției integrate pentru videoloterie - cât și
al exclusivității în organizarea jocului de videoloterie pe teritoriul României, atribuite A. prin art.
18 alin. (1) din OUG nr. 77/2009.
În ceea ce privește cota de piață a A. pe piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri,
astfel cum reiese din cuprinsul pct. 15.4.2 – 15.4.3 din decizie, Consiliul a reținut, pe baza datelor
celor mai credibile de care a dispus la momentul analizei, respectiv cele furnizate de Ministerul
Finanțelor Publice, că A. are o cotă de piață de 51 %.
Potrivit prevederilor tezei a doua a alin. (5) al art. 5 din Legea concurentei, în vigoare la
data emiterii deciziei contestate, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul
(CE) nr. 2790/1998 precum și prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr.
330/201019 și Regulamentului Consiliului Concurenței din 24 mai 2002 privind aplicarea art. 5
alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, în cazul înțelegerilor verticale și cele ale Instrucțiunilor
din 24 mai 2002 privind aplicarea art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, în cazul
înțelegerilor verticale, în vigoare la data încheierii întelegerii, nu autoritatea de concurență era
obligată să calculeze cotele de piață ale părților ce au încheiat înțelegerea de neconcurență, ci chiar
acestea, în scopul de a dovedi că înțelegerea încheiată de ele era susceptibilă de exceptare pe
categorii, prin situarea cotelor lor de piață sub pragul de 30% prevăzut de regulamentele CE mai
sus menționate.
Evaluarea impactului real pe care clauza de neconcurență 1-a avut asupra pieței relevante
nu poate fi efectuată cu acuratețe decât în contextul economic, conturat de date statistice de piață
de la momentul încheierii înțelegerii, întreaga legislație incidentă fiind concepută în acest sens.
A. și celelalte părți la înțelegere aveau obligația de a-și examina propria poziție de piață, la
momentul stipulării clauzei de neconcurență și, în cazul în care cotele de piață ale acestora
depășeau pragurile de minimis sau de exceptare pe categorii, să notifice autorității de concurență,
în scopul obținerii unei dispense, acordul materializat în contractul de credit-furnizor.
De altfel, la data încheierii contractului de credit-furnizor, potrivit legislației naționale în
vigoare la acea dată (art. 5 alin. (4) din Legea concurenței), părțile la înțelegere erau obligate să
ceară dispensă autorității de concurență pentru respectiva înțelegere ce nu se încadra într-o
categorie exceptată, întrucât depășea durata de 5 ani, lucru care în speță nu s-a întâmplat.

7
 A. nu și-a îndeplinit obligația de a solicita dispensa Consiliului Concurenței, în prealabil
punerii în aplicare a clauzei de neconcurență, deși aceasta nu era exceptabilă, nici potrivit
legislației naționale și nici legislației comunitare în vigoare la data respectivă. Potrivit regimului
juridic al exceptării pe categorii, urma ca părțile la înțelegerea anticoncurențială respectivă să
dovedească că aceasta nu afectează în mod semnificativ concurența, prin neîndeplinirea pragului
de cotă de piață de 30%, pe niciuna dintre piețele afectate.
Una dintre condițiile pentru ca un acord să intre în „sfera de siguranță" este ca părțile să nu
depășească anumite praguri în ceea ce privește cota de piață.
Date fiind cotele de piață de 100% menționate supra, reiese faptul că încălcarea reținută în
speță nu poate face obiectul unei exceptări pe categorii.
În legătură cu „clauzele neexceptate", sunt incidente prevederile Regulamentului nr.
330/2010 – art. 5 alin. (1) lit. a), în cuprinsul căruia sunt menționate în mod expres obligațiile de
neconcurență încheiate pe o perioadă mai mare de 5 ani.
Or, în speța dedusă judecății părțile și-au asumat, în mod direct, o obligație de neconcurență
pe o perioadă de 10 ani, fără a efectua vreo analiză asupra duratei efective necesare pentru
amortizarea investiției realizate.
În subsidiar, chiar dacă s-ar admite că înțelegerea ar îndeplini condițiile generale de
exceptare pe categorii, totuși aceasta nu este susceptibilă de exceptare pe categorii, daca nu
îndeplinește și condițiile speciale stipulate la pct. 66, 67 și 68 din Orientările Comisiei.
Exceptarea prevăzută la pct. 67 din Orientări nu este incidența situației de fapt din prezenta
speță, întrucât A. (cumpărătorul) nu și-a desfășurat niciodată activitatea în spații aparținând sau
fiind închiriate de reclamantă sau celelalte părți contractuale. De asemenea, în cazul exceptării de
la pct. 68 din Orientări, este evident că celelalte două condiții cumulative nu sunt îndeplinite în
speță.
În inscrisurile depuse de intimata-reclamantă la dosar, nu se regăsește o analiză care sa aibă
ca obiect probarea încadrarii unei înțelegerii anticoncurențiale într-o categorie exceptată. deși
sarcina probei revine societății care invocă respectiva situație, potrivit art. 5 alin. (5) teza a doua
din Legea concurentei nr. 21/1996.
I.3.2.5. În ceea ce privește încadrarea în sfera de minimis
Cu aplicarea în mod greșit a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 21/1996 (art.
8, în vigoare la momentul încheierii contractului) și în Comunicarea de minimis, Curtea de Apel
București a constatat ca fiind corectă susținerea A., în sensul aplicabilității în speță a pragului de
minimis.
În speța dedusă judecății, conform analizei efectuate în investigație, cota de piață deținută
de către A. pe piața din aval depășește pragul de minimis de 15%. Pe piața furnizării de soluții
integrate pentru videoloterie, în România, A. a fost unicul cumpărător de astfel de soluții integrate
(cota de achiziții – 100%) și partenerul contractual al A. - gruparea B./C./D. a avut calitatea de
unic furnizor (cota 100%).
I.3.2.6. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de exceptare individuală
În prezenta speță, nu s-a efectuat nicio solicitare de acordare a dispensei, așadar
întreprinderile implicate nu au respectat legea în materia concurenței, în vigoare la momentul
încheierii contractului. Așadar, întreprinderile și-au asumat riscul aplicării consecințelor ce decurg
din prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și prevederile art. 101 alin. (1) din TFUE.
În ceea ce privește caracterul indispensabil al clauzei de neconcurență, ca și condiție pentru
exceptarea individuală, părțile nu au făcut o estimare a valorii soluției integrate, la încheierea
contractului, astfel încât nu se poate concluziona în sensul că perioada de amortizare a investiției
ar fi fost necesar să depășească pragul de 5 ani prevăzut de lege.
În plus, în contractul de credit-furnizor FN/2003 erau stipulate o serie de alte clauze în
măsură să garanteze executarea contractului de către A., cum ar fi art. 10.2 și art. 10.3 care
prevedeau că dreptul de proprietate asupra echipamentelor urma să fie transferat "treptat", corelat

8
cu programul de plăți, sau art. 9111 care prevedea sumele ce urmau să fie plătite de A. în caz de
reziliere a contractului.
Un argument semnificativ în sensul că obligația de neconcurență nu era indispensabilă este
și acela că sistemul de videoloterie a fost implementat doar după efectuarea unui studiu de impact
care a inclus și un program pilot, efectuat prin operarea de terminale de videoloterie într-un număr
suficient de mare de agenții ale A., astfel că, ulterior, la semnarea contractului în 2003, părțile
aveau deja conturată imaginea succesului investiției în videoloterie.
Toate aceste argumente ale autorității de concurență au fost respinse în mod eronat de către
Curtea de Apel București.
I.3.2.7. În ceea ce privește restrângerea concurenței
Concluzia instanței în sensul că nu a fost restrânsă concurența pe piața din aval este urmare
a înțelegerii greșite a situației de fapt incidente în speță, cu rezultatul aplicării în mod eronat a
prevederilor art. 5, alin. (1) din Legea nr. 21/1996.
În prezenta speță, A. împreună cu cocontractanții, au stipulat în contractul de credit, o
clauză de neconcurență cu o durată de 10 ani prin care se impunea A. să nu mai desfășoare alte
jocuri similare cu videoloteria.
În analiza efectelor clauzei de neconcurență, în decizie s-a reținut faptul că, deși au existat
oferte, pe toată durata contractului încheiat, A. nu a încheiat un contract de colaborare cu un alt
partener, respectiv nu a derulat în nume propriu un program similar celui descris în contract.
Furnizorii de echipamente identificați la pct. 20.10.7 din decizie au fost afectați prin prisma
faptului că încheierea unui nou contract de videoloterie ar fi condus la posibilitatea vânzării de
către aceștia a unor echipamente în România. Sunt prezentate ofertele transmise de către anumite
întreprinderi, oferte care, în funcție de numărul de aparate instalate, i-ar fi plasat între primele
locuri pe piață în România. Concluzia instanței că decizia A. de a nu mai solicita B. furnizarea
unui număr important de terminale de joc (3737) îndreptățește concluzia că nu clauza de
neconcurență a împiedicat decizia de achiziționare a unor noi aparate, ci lipsa interesului comercial
este eronată din următoarele motive:
i) din contractul analizat: nu rezultă obligația A. de a solicita B. instalarea terminalelor de
joc, aceasta fiind în sarcina B.; furnizorul (adică B.) și nu A. asigură marketingul și promovarea
programului, precum și dezvoltarea rețelei de vânzare; B. și nu A. alocă terminalele în rețeaua de
vânzare; în schimb, beneficiarul (A.) se obligă să pună la dispoziție întreaga sa rețea de vânzare
din care să fie selectate punctele de vânzare; B. declară că este capabil să stabilească volumul exact
al echipamentului care urmează să fie furnizat; A. va considera drept corecte evaluările B.;
numărul de terminale ce urmau a fi instalate erau de până la 10.000 și nu de 10.000.
ii) din documentele aflate la dosar, rezultă intenția A. de dezvolta acest program și cu alți
parteneri, lipsa interesului comercial invocată de instanță nefiind justificată.
În aceste condiții, clauza de neconcurență cuprinsă în contractul încheiat între A., B., C. și
D. a avut ca efect restrângerea concurenței pe piața relevantă definită, implicit pe piețele din
amonte.
I.3.2.8. Curtea de Apel București a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material
reținând ca obligația de neconcurență reprezintă o restricție auxiliară încheierii contractului.
Această constatare a instanței este însă arbitrară întrucât nu s-a făcut o estimare a valorii
investiției la încheierea contractului astfel încât, nu se putea estima nici că perioada de amortizare
a investiției ar fi fost necesar să depășească perioada primilor 5 ani contractuali, aspect constatat
la pct. 17.2.5 și urm. din decizia autorității de concurență.
Autoritatea de concurență nu a reținut că nu era necesară stabilirea unui termen al
exclusivității, reglementările din domeniul concurenței prevăzând un termen de 5 ani în care
asemenea înțelegeri pot fi exceptate de la aplicarea regulilor de concurență.
I.3.3. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, sentința civilă a fost pronunțată de Curtea
de Apel București cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea

9
nulității (art. 488, pct. 5 C. proc. civ.) și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept
material (art. 488, pct. 8 C. proc. civ.) și este nemotivată (pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.).
În principal recurentul susține că:
- s-a acordat un cuantum al cheltuielilor de judecată mai mare decât cel solicitat, fiind
incluse în categoria cheltuielilor acordate și sume ce nu au fost solicitate (taxa de timbru și onorariu
specialist);
- cuantumul onorariul de avocat solicitat în cauză corespunde unor servicii ce trebuiau
prestate prin structura juridică proprie ori, daca s-a optat pentru prestarea acestora prin contractori
externi, nu s-a făcut dovada îndepliniirii condițiilor prevăzute de lege pentru contractarea acestora
(prevăzute de OUG nr. 26/2012);
În subsidiar, în ipoteza în care s-ar considera că se impune acordarea unor cheltuieli
constând în onorarii de avocat, consideră că acestea trebuie reduse:
- cuantumul onorariul de avocat solicitat în cauză este reprezentat în fapt doar de onorariul
aferent fazei adminsitrative or, cheltuielile acestei faze nu constituie cheltuieli de judecată în sensul
art. 451 alin. (1) C. proc. civ., consecința fiind aceea a nedovedirii onorariul de avocat aferent fazei
de judecată, acesta din urmă fiind o cheltuială recuperabilă cu titlu de cheltuială de judecată;
- cuantumul acestora trebuia redus prin raportare la cheltuielile viitoare incluse în sumele
prezentate;
- se impunea neacordarea cuantumul sumelor reprezentând TVA;
- era necesară cenzurarea acestora prin raportare la munca efectiv depusă de către avocat
pe parcursul procesului.
În dezvoltarea acestor critici se susține că:
- Sentința recurată este nelegală prin raportare la art. 925, art. 22 alin. (6), art. 451 alin. (1)
și art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond
aplicând în mod eronat noțiunea de „cheltuieli de judecată" și acordând astfel de cheltuieli cu
depășirea limitelor stabilite de reclamantă prin cererea sa.
În cadrul ședinței din data de 18.05.2020, s-a menționat în mod expres de către
reprezentantul convențional al reclamantei faptul că se solicită cheltuieli de judecată constând în
onorariul de avocat.
Prin prisma acestor mențiuni, reiese în mod evident faptul că instanța de fond a încălcat
principiul disponibilității prin obligarea Consiliului Concurenței să achite reclamantei suma de
234.345 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru în cuantum de 50 lei,
onorariul specialistului în valoare totală de 69.375 lei și onorariul avocat în valoare de 164.920 lei,
deși cererea reclamantei a avut ca obiect doar cheltuielile de judecată constând în onorariul de
avocat.
- În ceea ce privește onorariul datorat unei structuri juridice externe, sentința civilă
pronunțată de Curtea de Apel București a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor
de drept material (art. 488, pct. 8 C. proc. civ.)
Apreciază că susținerile privind structura juridică proprie, pe care autoritatea de concurență
le-a prezentat în cuprinsul concluziilor scrise depuse, constituiau un argument suplimentar și
relevant pentru neincluderea în categoria cheltuielilor de judecată ce pot fi acordate de către
instanță a eventualelor cheltuieli efectuate de către A. cu titlu de onorarii de avocat, potrivit art. I
alin. (I) din OUG nr. 26/2012.
- În ceea ce privește cheltuielile aferente fazei administrative, sentința civilă pronunțată de
Curtea de Apel București nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488, pct. 6 C. proc. civ)
și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C.
proc. civ.)
Din conținutul art. 451 C. proc. civ reiese că sintagma „cheltuieli de judecată" se referă,
inclusiv în ceea ce privește onorariile avocaților, la cheltuieli legate de procedura de judecată,
desfășurată în fața instanței, orice altă etapă administrativă, extrajudiciară, anterioară sesizării

10
instanței, neputând justifica includerea în cheltuielile de judecată a unor sume care nu au fost
generate de desfășurarea propriu-zisă a unui proces.
Recurentul invocă practica națională și europeană privind includerea unor sume, plătite cu
titlu de onorarii de avocat pentru asistență juridică în procedura administrativă, în cuantumul
cheltuielilor de judecată, jurisprudența Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 463/2016 publicată
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 655 din 26 august 2016) și cauzele C-75/69 Ernst Hake împotriva
Comisiei Europene, C-294/90 DEP, British Aerospace PLC împotriva Comisiei Europene; C-
104/89 DEP, JM Mulder împotriva Consiliului și Comisiei Europene, susținând că onorariile
avocaților aferente asistenței juridice acordate pe parcursul fazei administrative, extrajudiciare, nu
sunt „cheltuieli de judecată" în sensul art. 451 C. proc. civ., neputând fi incluse în cuantumul
cheltuielilor de judecată sumele plătite de Compania Națională „A." S.A. pentru asistența juridică
oferită de casa de avocatură în faza administrativă, extrajudiciară.
- Reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate – constând în onorariu avocat aferent
asistenței juridice acordate în faza de judecată, întrucât la dosarul cauzei a fost depus ca document
doveditor factura nr. TZA-03768-2013/20.12.2013 care corespunde unor cheltuieli efectuate pe
parcursul fazei administrative, extrajudiciare, ce nu constituie cheltuieli de judecată în sensul art.
451 C. proc. civ.
- În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, sentința civilă pronunțată de
Curtea de Apel București nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488, pct. 6 C. proc. civ)
și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, pct. 8 C.
proc. civ.)
Instanța de judecată nu a analizat susținerile autorității de concurență în sensul că se impune
cenzurarea și reducerea onorariului de avocat în raport cu munca efectiv depusă de avocat și durata
și complexitatea litigiului, fiind imposibil a se acorda cu titlu de cheltuieli de judecată cheltuieli
viitoare.
- În ceea ce privește cuantumul TVA-ului, instanța de fond, în mod greșit, a reținut că nu
este relevant faptul că reclamanta este plătitor de TVA – având deci posibilitatea deducerii TVA-
ului, sens în care se invocă cauzele C-521/09 și T-342/99.
I.4. Apărările formulate în cauză
Intimata Compania Națională "A." a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
ca neîntemeiat a recursului formulat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată,
aferente fazei de recurs.
I.4.1. În motivare, intimata a arătat că în mod corect a reținut instanța de rejudecare puterea
de lucru judecat a hotărârilor de anulare a deciziei consiliului pronunțate în dosarele B., D. și C.,
aspect ignorat în recursul Consiliului. Astfel, în cazul B., în dosarul nr. x/2/2014", a fost pronunțată
sentința civilă nr. 3390 din 16.12.2015 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia
civilă nr. 1686/19.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cazul C., în dosarul
nr. y/2/2014, a fost pronunțată Sentința civilă nr. 439 din 14.02.2017 a Curții de Apel București,
rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4149/8.09.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție.
În cazul D., în dosarul nr. z/2/2014*, a fost pronunțată Sentința civilă nr. 2842 din 3.11.2015 a
Curții de Apel București, recurată, cu termen la 27.11.2020.
Intimata arată că în primele două dosare, recursul Consiliului a fost respins în mod definitiv
și că în toate aceste trei dosare Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus respingerea cererilor de
sesizare a CJUE, formulate de Consiliu. Intimata reiterează pe larg motivele de nulitate a deciziei
consiliului reținute în sentințele B. și C., arătând că, potrivit jurisprudenței instanței supreme,
puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare, privind o decizie a Consiliului
Concurenței, se impune într-o cauză ulterioară în care partea contestatară este diferită.
Niciunul din considerentele din decizia B. ori din sentința C. nu vizează doar situația
individuală a B./C., ci situația premisă pe care s-a întemeiat Consiliul Concurenței pentru a reține

11
încălcarea normelor de concurență de către toate întrepinderile implicate, parte a Contractului, deci
și A.. Prin urmare, anularea deciziei Consiliului se bazează pe dezlegarea definitivă de către
instanțe a unor elemente ce țin de natura înțelegerii sancționate de Consiliu și nu de situația
particulară a părților la această înțelegere.
Arată intimata că, așa cum reiese din paragraful 32 al deciziei B., instanța de recurs a
analizat și Avizul Comisiei Europene, emis la data de 19.09.2019 în legătură cu dosarul A., însă a
înlăturat concluziile acestuia, reținând că Avizul nu obligă instanța națională.
I.4.2. Cu titlu subsidiar, intimata redă apărările sale pe fondul motivelor de recurs formulate
de Consiliu în prezentul dosar, arătând că:
- Soluția recurată nu se întemeiază pe motive străine de natura cauzei.
- Soluția recurată nu se întemeiază pe motive contradictorii.
- Sentința a fost pronunțată cu respectarea normelor de drept material, după cum urmează:
I.4.2.1. Criteriile legale de analiză a obligației de achiziție exclusivă
Consiliul a comis o eroare fundamentală cu privire la dimensiunea națională a pieței
relevante pe care acționa grupul furnizor C., potrivit instrucțiunilor Consiliului privind definirea
pieței relevante. În aplicarea corectă a acestor norme legale, piața relevantă pe care activează
grupul C. ar fi definită ca piața ca internațională, pornind de la identificarea și localizarea
concurenților grupului și nicidecum de la formularea obiectului contractului încheiat între părți.
Față de cotele de piață ale părților implicate, poziționate în mod corect pe piețele relevante
în cauză, obligația de achiziție exclusivă îndeplinea chiar condițiile de minimis, care exclud,
potrivit art. 7 din Legea concurenței, aplicabilitatea interdicției prevăzute la art. 5 alin. (1) din
Lege.
În opinia intimatei, sentința reține în mod corect identificarea eronată de către Consiliu a
pieței relevante afectate de exclusivitate. Critica adusă vizează lipsa definirii pieței pe care este
prezent grupul C., crucială în analiza exclusivității în speță, potrivit Orientărilor Comisiei privind
restricțiile verticale. Consiliul nu poate justifica o asemenea lacună invocând art. 7, alin. (4) din
Legea concurenței, respectiv competența sa teritorial limitată. Cu privire la localizarea efectelor
obligației de achiziție exclusivă pe piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri, Consiliul
ignoră orientările Comisiei Europene privind restricțiile verticale din care reiese că efectele
principale ale obligațiilor de achiziție exclusivă sunt pe piețele pe care se regăsesc furnizorii.
- Din pespectiva pieței produsului
Raționamentul Consiliului este profund eronat, opinia Specialistului fiind corectă, având
în vedere următoarele aspecte:
a) Din punctul de vedere al ofertei.
În esență, chiar dacă videoloteria reprezenta un produs complex, incluzând componenta de
sistem software centralizat, în esență, aceasta era similară unei rețele de terminale și nu un produs
unic, pe care producătorii de terminale să nu-l poată replica și care să determine o piață relevantă
distinctă. Prin urmare, din perspectiva efectelor clauzei de neconcurență asupra competitorilor
grupului C., se poate observa că aceștia aveau, pe o piață relevantă definită corect ca fiind piața
furnizării de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc cu mașini electronice cu câștiguri,
alternative reale de vânzare a terminalelor către operatorii de slot machines în România, sau, la
nivel internațional, către alți clienți de videoloterie/slot machines (A. nu era deci singurul
cumpărător de astfel de terminale).
b) Din perspectivă geografică
Instanța de rejudecare a reținut în mod corect că definirea greșită de către Consiliu a pieței
produsului a atras și definirea incorectă a pieței geografice. Specialistul a aplicat în mod corect
metodologia de definire a pieței relevante din perspectivă geografică. Pornind de la faptul că a
definit greșit piața din amonte ca fiind piața furnizării de soluții integrate pentru videoloterie (și
nu piața de furnizare de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc cu mașini electronice cu
câștiguri, cum ar fi fost corect), Consiliul ajunge la concluzia eronată că dimensiunea pieței din

12
amonte ar fi reprezentată de teritoriul României. Însă, într-o definiție corectă a pieței, aceea a
furnizării soluțiilor tehnice integrate pentru jocuri de noroc (și nu doar pentru videoloterie),
întinderea geografică nu poate fi limitată la teritoriul României pentru că, la momentul în care A.
a negociat încheierea contractului, au fost primite oferte din partea unor furnizori care activau pe
o piață mult mai largă, cuprinzând țări și din afara U.E.. De asemenea și ulterior A. a solicitat
oferte de la agenți economici din S.U.A., Canada, Cehia, Austria, U.K.. Prin urmare această piață
are o dimensiune mondială și nu una națională, așa cum a reținut Consiliul. Nu există furnizori
pentru terminale destinate jocurilor de tip slot-machines distincți de furnizorii de terminale
destinate videoloteriei (pentru că, în esență, sunt același tip de terminale – mașini elecronice cu
câștiguri).
- Calculul cotelor de piață reținut în decizie și relevanța pragului de minimis
În mod eronat, Consiliul încearcă să acrediteze ideea că pragurile de minimis stabilite de
art. 7 din Legea concurenței, sub care art. 5 alin. (1) din Lege nu se aplică, se referă la toate piețele
pe care sunt prezente părțile la acord.
În realitate, o obligație de achiziție exclusivă are efecte potențiale pe piața în amonte, pe
care este prezent furnizorul și, respectiv, pe piața achizițiilor de echipamente. Art. 5 alin. (1) nu se
aplică în cazul în care cota de piață deținută de fiecare dintre părțile la o înțelegere nu depășește
15% pe niciuna dintre piețele relevante afectate de înțelegere, atunci când aceasta este încheiată
între întreprinderi care nu sunt concurenți, existenți sau potențiali, pe niciuna dintre aceste piețe.
Prin raportarea la venitul efectiv obținut, din opinia specialistului realizată în faza
rejudecării, rezultă ca A. avea o cotă de 6-9% în funcție de venitul efectiv obținut, respectiv de
10.8% în funcție de volum (numărul de terminale). Pe piața în amonte, a furnizării soluțiilor
integrate de jocuri de noroc (global), C. deținea o cotă de 1,69%.
Astfel cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, Consiliul nu a analizat cota de piață a
întreprinderilor implicate în înțelegere pe piața din amonte. Din definiția eronată a pieței din
amonte rezultă o altă concluzie eronată a Consiliului, aceea a unei cote de piață pe piața furnizării
de soluții integrate pentru videoloterie de 100% atât pentru reclamantă cât și pentru Loterie.
- Aplicarea condițiilor de exceptare individuală
Obligațiile de achiziție exclusivă nu intră în categoria restricțiilor interzise per se, prin
obiectul lor, cum reiese din Orientările Comisiei privind înțelegerile verticale. Același lucru îl
confirmă și Opinia Comisei depusă în prezenta cauză. Așa fiind, se impunea analiza art. 5 alin. (2)
din Legea Concurenței și a art. 101 alin. (3) TFUE. Consiliul nu a demonstrat existența efectelor
anticoncurențiale pe cele trei piețe, la standardul de probă cerut de art. 101 TFUE și art. 5 din lege.
- Indispensabilitatea obligației de neconcurență
Față de susținerile Consiliului cu privire la faptul că obligația de achiziție exclusivă nu era
indispensabilă, intimata arată că jocul de tip videoloterie prezintă caracteristici specifice și necesită
investiții majore diferite de jocurile clasice organizate în mod tradițional de A., respectiv alte jocuri
loto, pariurile și loz în plic deja operaționale și de succes în anul 2003, când a fost semnat contractul
analizat. Clauza de neconcurență era indispensabilă, întrucât, în absența acesteia, nici un alt
operator nu ar fi acceptat sa investească în videoloterie, în condițiile de piață din 2003: rata
dobânzii la obligațiuni de stat era de 7%, în timp ce rata rentabilității investiției B./C. a fost de
10,4%, conform opiniei specialistului, administrată în faza rejudecării cauzei.
- Lipsa efectelor de împiedicare, restrângere sau distorsionare a concurenței pe piața
exploatării mașinilor electronice cu câștiguri
Contrar susținerilor Consiliului, A. nu putea achiziționa soluția de videoloterie simultan de
la mai mulți furnizori. Prin natura sa, videoloteria presupune integrarea terminalelor de joc într-un
sistem unic, care poate fi furnizat dintr-o singură sursă. Din punct de vedere economic și tehnic,
achiziția terminalelor și a software-ului necesar din mai multe surse nu reprezintă o soluție
fezabilă. Dacă s-ar impune A. achiziția partiționată a echipamentelor din mai multe surse, de la
mai mulți furnizori, serviciul de videoloterie nu ar mai fi disponibil datorită incompatibilității

13
aparatelor și/sau sau fi disponibil cu costuri suplimentare generate de necesitatea unei soluții de
compatibilizare și integrare a echipamentelor precum și de pierderea economiilor de scară generate
de achiziția din sursa unică, compatibilă la momentul realizării acesteia cu sistemul loteristic
existent. Astfel, achiziția uni-marcă, pe o durată determinată este justificată în mod obiectiv, prin
natura sistemului de videoloterie, schimbarea furnizorului fiind echivalentă cu înlocuirea
întregului sistem.
Față de consumatori, obligația de achiziție exclusivă nu a avut efecte negative, ci
dimpotrivă, aceasta a facilitat introducerea mai rapidă pe piață a videoloteriei, având în vedere
finanțarea acesteia de către grupul furnizor C.. Prețurile practicate de A. au fost similare sau mai
mici decât tarifele vizibile în piață practicate de alți operatori.
Analiza realizată de Curtea de Conturi nu poate avea relevanță într-un caz privind aplicarea
art. 5 din Lege, respectiv a art. 101 din Tratat.
- Cheltuielile de judecată au fost corect acordate
Arată intimata că, prin notele scrise depuse la finalul fazei rejudecării în primă instanță, a
solicitat obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii. În această
procedură intră și cheltuielile cu onorariului specialistului. Cheltuielile de judecată se referă și la
reprezentarea în fața Consiliului Concurenței, acțiunea în anulare fiind singurul cadru procesual în
care aceste cheltuieli ar putea fi cerute, în condițiile aplicării art. 8 din Legea contenciosului
administrativ. Nu era necesară dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru contractarea
serviciilor avocațiale externe.
Recurentul Consiliul Concurenței a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei prin care
a solicitat respingerea apărărilor formulate de aceasta, arătând că, spre deosebire de cazurile B. și
C., probatoriul suplimentar administrat este de o importanță semnificativă, aspect ce nu poate fi
neglijat în contextul în care casarea primei hotărâri pronunțate de către Curtea de Apel București
a fost dispusă pentru aspecte privind probatoriul administrat.
Curtea de Apel București, cu prilejul rejudecării cauzei, a apreciat ca fiind utilă soluționării
cauzei administrarea probei constând în Avizul Comisiei Europene emis în temeiul art. 15 alin.
(14) din Regulamentul CE nr. 1/2003. Existența Avizului, document ce emană de la o instituție
suprastatală – Comisia Europeană, autoritatea Uniunii Europene care are un rol central în aplicarea
prevederilor Tratatului, alături de autoritățile naționale de concurență, este motivul pentru care
consideră că în prezenta cauză, instanța nu este ținută de concluziile instanțelor invocate de către
intimată.
Hotărârea Curții de Apel București trebuia pronunțată și prin raportare la cuprinsul acestui
Aviz, de natură a ridica anumite dubii cu privire la corectitudinea concluziilor cuprinse în opiniile
experților în concurență, existente la dosarele ce au ca obiect cererile de anulare a deciziei nr.
53/23.12.2013 emisă de autoritatea de concurență.
Instanța de fond prezintă într-un mod trunchiat aspectele reținute de către Instanța Supremă
în cazul B.. Nu se poate susține că opinia ÎCCJ din dosarul B., cu privire la Avizul Comisiei
Europene este de natură a acoperi lipsa oricăror mențiuni cu privire la această probă din prezentul
dosar, în cadrul căruia a fost administrată proba.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale
incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
II.l. Este nefondat primul motiv de recurs potrivit căruia sentința nu cuprinde motivele pe
care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei (art. 488, pct. 6 C.
proc. civ).
Analizând sentința recurată, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă este nefondat.
Potrivit art. 425 C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde:

14
 b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților,
expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și
de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și
cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva
hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea
în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în
ultimul rând, raționamentul logico – juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe
legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri
judecătorești rezidă din raționamentul logico – juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente
de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C.
proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra
acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente
componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.
Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență
constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1)
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile
judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să
demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită
marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice
activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și
cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).
Pe de altă parte, CEDO a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia
în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva
Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în
special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele
din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și
redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani
împotriva Spaniei, pct. 27).
Din această jurisprudență, Curtea reține că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin. (1)
obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns
detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García
Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva
Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt – fie
prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel – să fi examinat totuși în
mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu
concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult,
instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite
părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).
Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a
motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiilor implicite
ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine
judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească
situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a
pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de
natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care

15
instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu
argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil.
De altfel, deși s-a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,
argumentele aduse de recurentă antamează de fapt o greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte
ce vor fi analizate de către instanță în analiza motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8
din C. proc. civ., în cele ce urmează.
Din analiza considerentelor sentinței recurate, Înalta Curte nu poate confirma existența
unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, argumentele ce evidențiază netemeinicia
susținerilor recurentei referitoare la inexistența faptei anticoncurențiale constatate și sancționate
fiind făcută în mod coerent și fără contradicții sau erori de logică juridică, prin raportare la situația
de fapt expusă în cuprinsul deciziei contestate și probatoriul administrat în cauză.
În concret, susține recurenta că sentința recurată conține motive străine de natura cauzei în
ceea ce privește obiectul contractului de credit-furnizor și în ceea ce privește piața relevantă.
Mențiunea consemnată la pagina 15 a sentinței recurate conține unul din argumentele
pentru care s-a reținut greșita definire de către Consiliu a pieței relevante și nu poate fi considerată,
așa cum susține de recurentul, un motiv străin de natura cauzei, analiza clauzei de neconcurență
neputând fi făcută în mod separat, ci numai prin raportare la obiectul și la scopul contractului.
Nici motivarea consemnată la paragraful 56 din sentință nu este străină de natura cauzei,
așa cum susține recurentul, instanța citând din Opinia specialistului (secțiunea III B), care la rândul
său face referire chiar la Decizia Consiliului (pct. 18.3.5), unde sunt menționate ofertele solicitate
de A. pe piața internațională în vederea încheierii unui alt contract de asociere în participațiune.
Subsumat acestui motiv, recurentul critică raționamentul instanței în sensul că dimensiunea
geografică a pieței era determinată de existența altor oferte din partea furnizorilor de soluții
integrate pe piață, însă criticile nu vizează o contrarietate a considerentelor hotărârii carev să se
încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., ci faptul că aceste
oferte nu reprezentau concurență efectivă pe piața națională din amonte, întrucât reclamanta și
specialistul în concurență nu au dovedit că aceste oferte ar fi putut depăși barierele legislative,
administrative existente pe piața națională (din aval).
Pretinsa contrarietate din cuprinsul paragrafului 42 din considerentele sentinței atacate nu
se confirmă, instanța de fond arătând clar că de obiectul contractului de credit – furnizor, care face
obiectul investigației, conform art. 1.3 din contract, este reprezentat de furnizarea, instalarea și
punerea în funcțiune a sistemului de videoloterie (VLT) și furnizarea oricăror servicii auxiliare
necesare, în vederea operării sistemului la cheie, incluzând riscurile financiare și costurile pentru
implementarea sistemului respectiv.
Nu poate fi reținută vreo contradicție între cuprinsul paragrafului 69, de la pag. 19 a
sentinței și cuprinsul paragrafului 78. Contrar celor susținute de recurent, în cuprinsul paragrafului
69, instanța de fond a reținut nu că prin decizia contestată, pârâtul nu a făcut o analiză a cotei de
piață a întreprinderilor implicate pe piața relevantă a produsului, ci că autoritatea nu a făcut o
analiză a cotei de piață a întreprinderilor implicate pe piața relevantă a produsului așa cum a fost
stabilită (definită) de instanță prin hotărârea atacată, adică piața furnizării/achiziționării de soluții
tehnice integrate pentru jocuri de noroc, care are o dimensiune mondială, ceea ce echivalează cu
ipoteza unei analize greșite a cotei de piață, la care se referă paragraful 78.
Sentința recurată nu conține motive contradictorii nici în privința aptitudinii înțelegerii
constatate de a afecta semnificativ comerțul între statele membre, aspect ce atrage în cauza
incidența art. 101 TFUE, raționamentul instanței fiind unul deductiv, și anume, acela că stabilirea
eronată de pârât prin decizie a pieței relevante atrage drept consecință o concluzie eronată privind
afectarea semnificativă a pieței relevante.
În fine, faptul că aspectele statuate de către instanța de judecată cu privire la afectarea
comerțului între statele membre sunt rezultatul aplicării greșite a art. 101 TFUE precum și a
Comunicării Comisiei privind afectarea semnificativă a comerțului între statele membre (2004/C

16
101/07, pct. 86-88), reprezintă o critică de aplicare greșită a normelor de drept material încadrabilă
în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizată ca atare în cele ce urmează.
II.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea
sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Curtea are în
vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv
de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii
procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a
recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând
sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.
În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în calea de atac a recursului, exercitată
în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar nu are posibilitatea de a
analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleași exigențe impuse recursului prin
C. proc. civ. , având în vedere norma de trimitere din art. 28 din Legea nr. 554/2004.
În raport de situațiile limitative în care trebuie să se încadreze motivele de recurs, Curtea
nu poate analiza nelegalitatea hotărârii atacate doar pentru simplul fapt că recurentul susține cu
caracter general o atare nelegalitate, fără a se arăta, în mod clar și concret, care prevederi legale ar
fi nesocotite de către instanța de fond.
Potrivit art. 483 C. proc. civ.: „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și
Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța
ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.”
De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.: „Cererea de recurs va cuprinde următoarele
mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după
caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;”
Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru
următoarele motive de nelegalitate: (...)”.
Din textele de lege enunțate reiese că recursul urmărește să supună instanței de recurs doar
examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune
realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia
starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele,
întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.
Prin urmare, acestea sunt limitele în care, în cele ce urmează, Înalta Curte va analiza
criticile formulate de recurentă, pe care le apreciază ca fiind nefondate, după cum urmează.
Mai mult, în analiza criticilor de nelegalitate, Înalta Curte va reține limitele învestirii sale,
așa cum acestea au fost stabilite în primul ciclu procesual. Astfel, prin sentința pronunțată în primul
ciclu procesual, prima instanță a respins acțiunea în anulare ca neîntemeiată. Prin decizia nr.
4050/13.12.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea primei instanțe, constatând
că proba expertizei în domeniul concurenței a fost nelegal respinsă de instanța de fond, deși aceasta
era "admisibilă și, prin respingerea ei, s-a produs părții o vătămare, având în vedere că, cel puțin
stabilirea cotelor de piață ale părților participante la înțelegere a presupus un context economic,
analizat de Consiliul Concurenței și contestat de partea reclamantă", iar "respingerea cererii de
probă menită să servească la analiza motivelor cererii introductive, combinată cu înlăturarea unora
dintre aceste motive fără o argumentare pe fond, ci pe motivul lipsei unor analize economice
suplimentare, a condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil al părții reclamante, care
include și dreptul de a beneficia de administrarea unei expertize la realizarea căreia să concure
specialiști neutri, din afara autorității de concurență intimate."

17
 O dezlegare obligatorie, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. a fost în sensul că:
"reclamanta a pus problema conținutului adresei MFP nr. 558473/14.05.2013, în funcție de care
autoritatea de concurență a calculat cota de piață a A., arătând că această adresă nu conține cifra
de afaceri a competitorilor A. (operatorilor de jocuri de noroc tip slot-machines) în anul 2011, ci
valoarea taxelor încasate de stat de ta acești operatori. Astfel, cota de piață a fost stabilită greșit,
raportându-se cifra sa de afaceri nu la cifra de afaceri a competitorilor pe aceeași piață, ci la
valoarea taxelor plătite de aceștia către stat. [...] Aceste critici distincte din cererea introductivă
au rămas complet netratate, motiv pentru care, cu ocazia rejudecării, instanța de fond le va avea
în vedere."
Aceste limite au fost respectate în rejudecare de Curtea de Apel București, care a
încuviințat emiterea unei opinii de către un specialist în dreptul concurenței.
În sfârșit, în stabilirea limitelor analizei prezentului motiv de recurs, Înalta Curte va ține
seama și de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor de anulare a deciziei consiliului
pronunțate în dosarele B., D. și C..
Astfel, în cazul B., în dosarul nr. x/2/2014, a fost pronunțată sentința civilă nr. 3390 din
16.12.2015 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1686/19.03.2020
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cazul C., în dosarul nr. y/2/2014, a fost pronunțată sentința civilă nr. 439 din 14.02.2017
a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4149/8.09.2020 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cazul D., în dosarul nr. z/2/2014*, a fost pronunțată sentința civilă nr. 2842 din 3.11.2015
a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 6736/10.12.2020 pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție.
În toate aceste trei dosare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus respingerea recursului
Consiliului, ca nefondat.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține efectul pozitiv al autorității de
lucru judecat al acestor decizii.
Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., „Oricare dintre părți poate opune lucrul
anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.
Spre deosebire de efectul negativ, pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu
este necesară întrunirea triplei identități de elemente (părți, obiect, cauză), astfel încât, pornind de
la această premisă generală, aplicarea acestui text ar fi posibilă și în ipoteza în care doar una dintre
părțile din litigiul pendinte a avut calitatea de parte și în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea
definitivă invocată cu autoritate de lucru judecat.
O asemenea distincție a fost avută în vedere inclusiv în considerentele deciziei nr.
18/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, prin care s-a
reținut că „(...) principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii,
cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu,
să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și
justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare“ (paragraful
95), făcându-se referire în continuare însă și la „(...) distincția făcută doctrinar în ceea ce privește
înțelegerea noțiunii de terț, în spațiul opozabilității. În acest sens, este terț desăvârșit acela în raport
cu care efectele hotărârii nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terțul interesat este cel care,
fiind atins în mod indirect de modalitatea tranșării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele
unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, față de el, efectele unei judecăți care îl
prejudiciază, astfel cum este și cazul litigiului pendinte, în care decizia atacată a fost deja în mod
definitiv analizată din punctul de vedere al legalității cu privire la toate aspectele vizate de
motivele de recurs din prezenta cauză.

18
 În conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aspectul pozitiv al lucrului
judecat se impune într-un al doilea litigiu care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată
anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, asigurându-se astfel nevoia de ordine și stabilitate
juridică și evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Or, cauza și obiectul dosarelor B., C. și D. sunt chiar identice cu prezenta acțiune în anulare
deoarece și în acel dosar s-a constatat nelegalitatea încadrării de către Consiliul Concurenței a
aceluiași contract în cadrul noțiunii de practică anticoncurențială, motivele acțiunii fiind comune,
cu singura deosebire că aceste dosare au fost inițiate de societăți diferite parte la aceeași înțelegere
investigată de Consiliu. Obiectul dosarelor este identic, deoarece motivele invocate în această
cerere sunt aceleași cu cele invocate în acel dosar, ele fiind critici comune legate de interpretarea
aceleiași relații contractuale. Legalitatea relației dintre părți, care a fost tranșată definitiv în aceste
trei dosare se impune a fi constatată și în prezenta cauză în conformitate cu art. 431 alin. (2) C.
proc. civ. în caz contrar, s-ar putea ajunge în situația în care una și aceeași înțelegere să fie
considerată legală de către o instanță de judecată și nelegală de către o alta, fără să existe motive
proprii unei părți care să justifice o astfel de calificare diferită.
În susținerea acțiunilor în anulare soluționate în mod definitiv prin respingerea recursurilor
prin deciziile Înaltei Curți mai sus menționate, cele trei reclamante nu au invocat motive proprii,
care să privească doar situația lor individuală, ci doar motive care se referă la legalitatea
Contractului conținând clauza de neconcurență, analizată din perspectiva normelor de concurență,
în special a pieței relevante.
În toate cele trei cauze, Înalta Curte, ca instanță de recurs a menținut motivarea hotărârilor
de fond, reținând, în esență: caracterul complex al Contractului (paragraful 74 din decizia dată în
recurs în cazul B.); greșita definire de către Consiliu a pieței relevante a produsului (instanța de
recurs reținând că obiectul Contractului nu se referă la exploatarea mașinilor electronice cu
câștiguri, ci la furnizarea de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc, astfel că piața relevantă
este cea a furnizării de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc, piața din amonte a pieței
din aval a exploatării mașinilor electronice cu câștiguri, paragrafele 82-83 și urm. din decizia dată
în recurs în cazul B.); greșita definire de către Consiliu a pieței geografice (deciziile din recurs
confirmând că piața era una internațională, spre exemplu paragraful 89 și urm din decizia din
recurs în cazul B.); lipsa analizei, de către Consiliu a cotei de piață a întreprinderilor implicate
(deci și a A.) pe piața din amonte pentru furnizarea de soluții tehnice integrate pentru jocuri de
noroc (spre exemplu, paragraful 95 din decizia dată în recurs în cazul B.)
De asemenea, în sentința C., rămasă definitivă la 8.09.2020, instanța a anulat decizia
Consiliului, reținând ca motive "[...] erorile esențiale în stabilirea piețelor relevante și a cotelor
de piață precum și interpretarea greșită a efectelor asupra concurenței și, în subsidiar, justificarea
clauzei de neconcurență de condițiile concrete ale relației contractuale [...]”.
Prin urmare, anularea definitivă a deciziei Consiliului în cele trei dosare se bazează pe
dezlegarea de către instanță cu privire la definirea pieței relevante și prin urmare la calcularea
cotelor de piață, neavând relevanță situația particulară a părților la această înțelegere.
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond relevanța acestei jurisprudențe,
raportarea la considerentele Înaltei Curți din aceste decizii definitive fiind cu atât mai justificată
cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri rolul constituțional
al instanței supreme în unificarea practicii judiciare, reținând că divergențele de jurisprudență
profunde și persistente care s-au dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării sunt,
în sine, contrare principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor
Convenției și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept [cauza Beian
împotriva României (nr. 1), pct. 39]. În această cauză, instanța europeană a observat că, în loc să
își îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, instanța supremă a devenit ea însăși o
sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar. Curtea a
considerat că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect privarea reclamantului de orice

19
posibilitate de a beneficia de drepturile prevăzute de lege, în timp ce altor persoane aflate într-o
situație similară cu a acestuia le-au fost recunoscute respectivele drepturi (pct. 39 – 40).
Or, tocmai în lumina acestui rol constituțional al instanței supreme în unificarea practicii
judiciare și a jurisprudenței instanței europene care subliniază importanța practicii unitare la
nivelul Înaltei Curți, considerentele deciziilor definitive ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în
aceste trei cauze prin care se dezleagă aceeași problemă de drept în privința aceleiași reclamante
capătă o semnificație deosebită, chiar dacă nu s-ar reține efectul pozitiv al puterii de lucru judecat
al acestor decizii.
Nu poate conduce la schimbarea acestei concluzii argumentul recurentului în sensul că în
prezenta cauză a fost solicitat Avizul Comisiei Europene, de care instanța ar fi fost ținută.
Așa cum se arată în Comunicarea Comisiei privind cooperarea dintre Comisie și instanțele
statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea art. 81 și 82 din Tratatul CE (101, 102 TFUE),
2004/C 101/04, în scopul de a oferi asistență instanțelor naționale în aplicarea regulilor comunitare
de concurență, Comisia se obligă să ofere ajutor instanțelor naționale atunci când respectivele
instanțe îl consideră necesar pentru a se pronunța într-o cauză. Art. 15 din Regulamentul 1/2003
face referire la cele mai frecvente tipuri de asistență oferite de Comisie: comunicarea de informații
(punctele 21-26) și punctele de vedere ale Comisiei (punctele 27-30), ambele oferite la cererea
unei instanțe naționale, precum și posibilitatea Comisiei de a prezenta observații (punctele 31-35).
Cu toate acestea, așa cum se arată la pct. 19 din această Comunicare, indiferent de forma
de cooperare cu instanțele naționale, Comisia este obligată să respecte independența acestora. Prin
urmare, asistența oferită de Comisie nu obligă instanța națională.
De altfel, așa cum reiese din paragraful 32 al deciziei B., instanța supremă a analizat și în
acea cauză Avizul Comisiei Europene, emis la data de 19.09.2019 în legătură cu dosarul A., însă
a înlăturat concluziile acestuia, reținând că Avizul nu obligă instanța națională.
În materia dreptului concurenței, jurisprudența Înaltei Curți de Casație si Justiție cu privire
la incidența puterii de lucru judecat este constantă, instanța supremă reținând că puterea de lucru
judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare privind o decizie a Consiliului Concurentei se
impune într-o cauză ulterioară în care partea contestatară este diferită. (spre exemplu, Decizia ICCJ
nr. 3595/2017)
Ținând seama și de considerentele instanței supreme în cele trei cauze deja examinate în
mod definitiv, Înalta Curte reține că toate criticile formulate în recurs sunt nefondate, după cum
urmează:
1.Sentința atacată reține în mod corect identificarea eronată de către Consiliu a pieței
relevante afectate de exclusivitate.
Potrivit Legii concurenței si Orientărilor Comisiei privind înțelegerile verticale, obligațiile
de achiziție exclusivă nu sunt interzise per se (prin obiectul lor), ci doar dacă părțile au cote de
piață considerabile și nu sunt îndeplinite condițiile de exceptare individuală.
În temeiul art. 3 din Regulamentul nr. 330/2010 privind exceptarea pe categorii a
înțelegerilor verticale, în cazul obligațiilor de achiziție exclusivă (neconcurență), se iau în calcul
cota de piață pe care o deține furnizorul pe piața pe care își vinde bunurile sau serviciile
contractuale și cota de piață deținută de cumpărător pe piața pe care își achiziționează bunurile sau
serviciile contractuale.
Or, Decizia Consiliului nu conține nicio analiză cu privire la poziția de piață a grupului
furnizor C. pe piața vânzării serviciilor si echipamentelor de videoloterie si nicio estimare cu
privire la cota pe piața achizițiilor deținută de A., eroarea esențială, de vreme ce, potrivit
Orientărilor Comisiei privind restricțiile verticale, efectele unei obligații de achiziție exclusivă
depind de poziția furnizorului și a competitorilor săi pe piață: "în evaluarea puterii de piață a
furnizorului, poziția de piață a competitorilor săi este importantă. Cât timp competitorii sunt
suficient de numeroși și puternici, nu sunt preconizate efecte anticoncurențiale apreciabile.

20
Excluderea competitorilor nu este foarte probabilă dacă aceștia au poziții de piață similar și pot
oferi produse atractive similare."
Așa cum s-a reținut deja și în celelalte trei decizii definitive, în aplicarea corectă a
Instrucțiunilor Consiliului privind definirea pieței relevante, piața relevantă pe care activează
grupul C. trebuie definită ca fiind piața internațională, pornind de la identificarea și localizarea
concurenților grupului, iar nu de la formularea obiectului contractului încheiat între părți.
Cu privire la cota de piață a A., aceasta trebuia evaluată, potrivit art. 3 din Regulamentul
nr. 330/2010 privind exceptarea pe categorii a înțelegerilor verticale, pe piața pe care își
achiziționează bunurile sau serviciile contractuale ("în cazul obligațiilor de achiziție exclusivă
(neconcurență), se iau în calcul cota de piață pe care o deține furnizorul pe piața pe care își vinde
bunurile sau serviciile contractuale și cota de piață deținută de cumpărător, pe piața pe care își
achiziționează bunurile sau serviciile contractuale").
Susținerile recurentului sunt nefondate, contravenind Orientărilor Comisiei Europene
privind restricțiile verticale, din care rezultă că efectele principale ale obligațiilor de achiziție
exclusivă sunt pe piețele pe care se regăsesc furnizorii (paragrafele 129 – 151 din Orientări).
Față de aceste criterii legale, analiza piețelor în amonte, deci a poziției de piață a
furnizorului, este esențială în evaluarea obligației de achiziție exclusivă, așa cum în mod corect a
reținut instanța de rejudecare.
Instanța de recurs reține că intimata nu a contestat faptul că piața exploatării mașinilor
electronice cu câștiguri (din care face parte videoloteria), pe care este prezentă A. are un caracter
național prin prisma unor factori specifici precum cadrul legislativ sau obiceiurile jucătorilor,
critica adusă vizând tocmai lipsa definirii pieței pe care este prezent grupul C., și care, potrivit
Orientărilor Comisiei privind restricțiile verticale, este crucială în analiza exclusivității în speță.
Or, acest aspect a primit deja o dezlegare definitivă în cele trei cauze mai sus arătate.
- Din pespectiva pieței produsului
Motivele de recurs privind aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la faptul
că autoritatea de concurență ar fi identificat în mod eronat piața din amonte, sunt nefondate, așa
cum s-a explicitat în mod detaliat și în celelalte trei decizii cu privire la care s-a reținut efectul
pozitiv al autorității de lucru judecat ale căror considerente se impun întocmai și în prezenta cauză,
în care piața relevantă nu ar putea fi definită în mod diferit.
În mod corect a apreciat instanța că nu este un simplu contract de furnizare a unor bunuri și
servicii, este vorba despre un contract complex, prin care Companiei Naționale ”A.” i s-a pus la
dispoziție un întreg sistem, un program cu toate echipamentele necesare, fără ca aceasta să suporte
vreun risc ori vreun cost legat de finanțare. Implementarea programului de videoloterie în România
a fost scopul contractului, și nu obiectul contractului, cum a reținut recurentul pârât, având în
vedere că obiectul includea furnizarea, instalarea și punerea în funcțiune a sistemului de
videoloterie, furnizarea serviciilor auxiliare operării sistemului la cheie, riscurile financiare și
costurile pentru implementarea sistemului de videoloterie (art. 1 pct. 1.3 din contractul credit-
furnizor).
Recurentul-pârât a reținut că piața relevantă se definește în funcție de obiectul contractului
de credit-furnizor, contract care face obiectul investigației, astfel că a definit piața relevantă a
produsului ca fiind piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri (incluzând atât exploatarea
terminalelor de joc tip slot-machine, cât și a terminalelor tip videoloterie), având în vedere că acest
contract a avut ca obiect implementarea programului videoloterie în România, reprezentând
activitățile care vor fi desfășurate de A. către consumatorii finali s-a reținut că, dintre părțile
investigate, în perioada analizată, pe această piață a fost activă A., precum și faptul că terminalele
tip slot-machine sunt comparabile, din punctul de vedere al caracteristicilor și al modului de
funcționare, cu terminalele care fac parte de videoloterie, din punctul de vedere al consumatorului,
aparatele videoloterie fiind substituibile cu aparatele tip slot-machine, pe ambele tipuri de aparate,
acesta putând juca aceleași tipuri de jocuri.

21
 Cu privire la piața furnizării de soluții tehnice integrate pentru jocurile de noroc (piață care
include și segmentul furnizării de soluții tehnice integrate pentru videoloterie), Consiliul
Concurenței a reținut că activitatea de videoloterie presupune integrarea de soluții tehnice care
includ software, echipamente și serviciile auxiliare necesare pentru exploatare, operare și
întreținere, că programele tip slot-machine nu presupun integrarea anumitor soluții pentru a fi
desfășurate, terminalele utilizate funcționând fiecare în mod independent, că, din punctul de vedere
al cererii, piața furnizării de soluții integrate pentru videoloterie reprezintă o piață distinctă, singura
întreprindere care activează în România pe această piață, dintre părțile implicate în investigație,
este reclamanta, că această piață este o piață în amonte de piața exploatării mașinilor electronice
cu câștiguri; a mai reținut că o altă piață din amonte, pe care nu activează niciuna dintre părțile
implicate în investigație, dar pe care au fost identificate efecte ale practicii analizate, este piața
producției și comercializării de echipamente specifice domeniului jocurilor de noroc.
Potrivit pct. 4 din Instrucțiunile Consiliului Concurenței din 5 august 2010 privind definirea
pieței relevante, în același sens fiind și Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în
sensul dreptului comunitar al concurenței (97/C 372/03), definirea pieței relevante este
instrumentul de identificare și de delimitare a cadrului în interiorul căruia se exercită concurența
între întreprinderi, scopul principal al definirii pieței relevante fiind identificarea în mod sistematic
a constrângerilor concurențiale cu care se confruntă întreprinderile în cauză, iar definirea pieței
relevante permite identificarea concurenților reali ai întreprinderilor în cauză, care sunt capabili să
influențeze comportamentul respectivelor întreprinderi și să le împiedice să acționeze independent
de presiunile unei concurențe efective.
Conform pct. 8 și 9 Regulamentul (UE) nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 alin. (3) din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici
concertate, „(8) Se poate presupune că, atunci când cota pe care o deține fiecare întreprindere parte
la acord pe piața relevantă nu depășește 30%, acordurile verticale care nu conțin anumite tipuri de
restrângeri grave ale concurenței determină, în general, o îmbunătățire a producției sau a
distribuției și asigură consumatorilor o parte echitabilă din beneficiile obținute. (9) Peste pragul de
30 % al cotei de piață, nu se poate presupune că acordurile verticale care intră sub incidența art.
101 alin. (1) din tratat vor da naștere, în general, unor avantaje obiective de o asemenea natură și
dimensiune încât să compenseze prejudiciile pe care le creează concurenței. În același timp, nu
există nicio prezumție că aceste acorduri verticale intră sub incidența art. 101 alin. (1) din tratat
sau nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 101 alin. (3) din tratat.”.
Raportat la toate aceste dispoziții, scopul definirii pieței relevante este constituit de
identificarea în mod sistematic a constrângerilor concurențiale cu care se confruntă întreprinderile
în cauză, a cadrului în interiorul căruia se exercită concurența între întreprinderi, și permite
calcularea cotelor de piață, în vederea aplicării art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, respectiv
a art. 101 din TFUE. Piața relevantă în cadrul căreia se evaluează problema de concurență se
determină prin analiza pieței relevante a produsului și a pieței relevante geografice.
Piața relevantă a produselor cuprinde toate bunurile sau serviciile pe care cumpărătorul le
consideră substituibile, în virtutea caracteristicilor, a prețurilor și a utilizării căreia acestea îi sunt
destinate, și se definește în funcție de obiectul contractului. Având în vedere, pe de o parte, că
înțelegerea în cauză, astfel cum s-a reținut anterior, este una de tip vertical, care implică diferite
piețe conectate din punct de vedere vertical, în amonte și din aval, iar pe de altă parte faptul că, în
concret, contractul include furnizarea, instalarea și punerea în funcțiune a sistemului de
videoloterie, furnizarea serviciilor auxiliare operării sistemului la cheie, riscurile financiare și
costurile pentru implementarea sistemului de videoloterie (art. 1 pct. 1.3 din contractul credit
furnizor), C. și D. au asigurat finanțarea, reclamanta B. a virat și instalat echipamentele necesare,
a asigurat operarea, întreținerea și service-ul sistemului, A. a avut calitatea de beneficiar, obiectul
contractului de credit furnizor nu se referă la exploatarea mașinilor electronice cu câștiguri, ci la
furnizarea de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc.

22
 Având în vedere că piața relevantă a produsului se definește în funcție de obiectul
contractului de credit-furnizor, piața relevantă este cea a furnizării de soluții tehnice integrate
pentru jocuri de noroc, piață din amonte a pieței din aval a exploatării mașinilor electronice cu
câștiguri, pe care a fost activă exclusiv A., operator de jocuri de noroc și furnizor al jocului de
videoloterie pentru consumatorii produsului. Produsele care fac obiectul contractului de credit-
furnizor sunt comercializate pe piața pentru furnizarea de soluții tehnice integrate pentru jocuri de
noroc, piață pe care activează atât A., în calitate de cumpărător (beneficiar), cât și B., în calitate
de vânzător (furnizor al soluției tehnice), D. și C. fiind creditori ai A. și finanțatori ai programului.
În mod corect a observat instanța că recurentul-pârât nu a avut o abordare unitară la nivelul
tuturor piețelor. În cazul pieței din aval a luat în considerare ca fiind substituibile exploatarea
mașinilor în sistem de videoloterie cu cele de tip slot-machine, iar pe piața din amonte a considerat
în mod greșit că piața este doar de furnizare de soluții tehnice integrate pentru videoloterie, și nu
de furnizare de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc.
În ceea ce privește oferta, furnizorii pot oferi soluții atât pentru jocuri de tip videoloterie,
cât și pentru jocuri de tip slot-machine. Susținerile invocate de recurentul pârât pentru definirea
diferită a pieței din amonte, referitoare la faptul că A. a fost singura care a achiziționat pe piața
românească de profil soluții tehnice integrate pentru terminalele electronice folosite în cadrul
jocului videoloterie, alți operatori de terminale electronice similare (slot-machines)
neachiziționând astfel de soluții tehnice integrate, nu conduc la concluzia pe care a reținut-o, în
condițiile în care definirea pieței produselor depinde, în primul rând, de caracterul substituibil al
produselor.
Conform pct. 13 din Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul
dreptului comunitar al concurenței (97/C 372/03), „Întreprinderile se confruntă cu trei mari surse
de constrângeri concurențiale: substituibilitatea la nivelul cererii, substituibilitatea la nivelul
ofertei și concurența potențială. Din punct de vedere economic, pentru definirea pieței relevante,
substituția la nivelul cererii reprezintă forța disciplinară cea mai imediată și mai eficace care
acționează asupra furnizorilor unui anumit produs, în special în ceea ce privește deciziile acestora
în materie de prețuri. O întreprindere sau un grup de întreprinderi nu pot avea un impact
semnificativ asupra condițiilor de vânzare existente, de exemplu asupra prețurilor, atunci când
clienții sunt în măsură să se orienteze fără dificultate spre produse substituibile sau spre furnizori
situați în altă parte. În principal, exercițiul de definire a pieței constă în identificarea surselor
alternative reale de aprovizionare la care clienții întreprinderilor în cauză pot apela, atât sub
aspectul produselor/serviciilor propuse de ceilalți furnizori, cât și sub cel al localizării geografice
a acestora.”.
Potrivit pct. 11 și 13 din Instrucțiunile Consiliului Concurenței din 5 august 2010 privind
definirea pieței relevante, în același sens fiind și pct. 15 din Comunicarea Comisiei privind
definirea pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței (97/C 372/03) și Orientările
Comisiei privind restricțiile verticale din 2010, evaluarea substituibilității la nivelul cererii
presupune determinarea gamei de produse considerate de către consumator ca fiind substituibile.
Consiliul susține în mod neîntemeiat că, datorită modului de reglementare a videoloteriei,
în calitatea sa de unic organizator, A. era singurul cumpărător de pe piața națională a unei astfel
de soluții tehnice integrate, respectiv cea pentru videoloterie, prin urmare piața din amonte pretins
afectată ar fi fost piața furnizării de soluții tehnice integrate pentru videoloterie, care nu ar cuprinde
și furnizare de terminale de tip slot-machine. Consiliul argumentează că, în cazul videoloteriei,
concurența potențială care trebuia să se manifeste pentru a fi luată în calcul în definirea pieței
relevante nu s-a exercitat, în lipsa existenței unei proceduri de licitație pentru atribuirea
contractului.
Înalta Curte reține că raționamentul Consiliului este unul eronat, instanța de fond
valorificând în mod corect opinia Specialistului în concurență (pag. 15), din care rezultă, în esență,
că, deși videoloteria reprezenta un produs complex, incluzând componenta de sistem software

23
centralizat, în esență, aceasta era similară unei rețele de terminale și nu un produs unic, pe care
producătorii de terminale să nu-l poată replica și care să determine o piață relevantă distinctă. Prin
urmare, din perspectiva efectelor clauzei de neconcurență asupra competitorilor grupului C., se
poate observa că aceștia aveau, pe o piață relevantă definită corect ca fiind piața furnizării de soluții
tehnice integrate pentru jocuri de noroc cu mașini electronice cu câștiguri, alternative reale de
vânzare a terminalelor către operatorii de slot-machines în România, sau, la nivel internațional,
către alți clienți de videoloterie/slot-machines.
- Din perspectivă geografică
Instanța de rejudecare a reținut în mod corect că definirea greșită de către Consiliu a pieței
produsului a atras și definirea incorectă a pieței geografice.
Motivele de recurs privind greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la piața
geografică sunt, de asemenea, nefondate.
Susține recurentul-pârât că a definit dimensiunea geografică a piețelor afectate prin
aplicarea principiilor prevăzute în cadrul Instrucțiunilor privind definirea pieței relevante din 5
august 2010, invocă faptul că în speță există chiar situația de fapt opusă celei din cauza
Cisco/Tandberg, că pentru desfășurarea acestui joc A. avea exclusivitate, potrivit prevederilor art.
18 alin. (1) din OUG nr. 77/2009, coroborate cu cele ale art. 73 alin. (2) din H.G. nr. 870/2009
(Normele metodologice de aplicare a OUG 77/2009).
Potrivit Instrucțiunilor Consiliului Concurenței privind definirea pieței relevante:
„procesul de definire a pieței relevante constă, în principal, în identificarea surselor alternative
reale de aprovizionare la care clienții întreprinderilor în cauză pot apela, atât sub aspecțul
produselor/serviciilor propuse de ceilalți furnizori, cât si sub aspectul localizării geografice a
acestora".
Piața geografică relevantă cuprinde teritoriul pe care întreprinderile implicate sunt angajate
în oferta și cererea de bunuri și servicii relevante, pe care condițiile de concurență sunt suficient
de omogene și care se poate distinge de zonele geografice învecinate datorită, în principal,
condițiilor de concurență care sunt în mod semnificativ diferite în aceste zone. Conform pct. 4 din
Instrucțiunile Consiliului Concurenței din 5 august 2010 privind definirea pieței relevante, în
același sens fiind și Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul dreptului
comunitar al concurenței (97/C 372/03), definirea pieței relevante, atât la nivelul produsului, cât
și la nivel geografic, trebuie să permită identificarea concurenților reali ai întreprinderilor în cauză,
care sunt capabili să influențeze comportamentul respectivelor întreprinderi și să le împiedice să
acționeze independent de presiunile unei concurențe efective.
Într-o definiție corectă a pieței, aceea a furnizării soluțiilor tehnice integrate pentru jocuri
de noroc (și nu doar pentru videoloterie), întinderea geografică nu poate fi limitată la teritoriul
României pentru că, la momentul în care A. a negociat încheierea contractului, au fost primite
oferte din partea unor furnizori care activau pe o piață mult mai largă, cuprinzând țări și din afara
U.E., fiind lipsit de relevanță faptul că aceste oferte nu au fost valorificate.
În acord cu celelalte trei decizii definitive pronunțate cu privire la decizia atacată în prezenta
cauză, instanța de fond a reținut în mod corect, pornind de la faptul că a fost definită piața din
amonte ca fiind piața furnizării de soluții integrate pentru videoloterie și nu piața de furnizare de
soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc, că s-a ajuns greșit la concluzia că dimensiunea
pieței din amonte este reprezentată de teritoriul României, această piață neputând fi limitată la
teritoriul României în condițiile în care, la momentul la care A. a negociat încheierea contractului,
au fost primite oferte din partea unor furnizori care activau pe o piață mult mai largă, cuprinzând
țări și din afara U.E., reținându-se și faptul că și ulterior A. a solicitat oferte de la agenți economici
din S.U.A., Canada, Cehia, Austria, U.K..
Având în vedere în mod greșit piața relevantă ca fiind piața de exploatare a mașinilor
electronice cu câștiguri, exclusivitatea deținută de A. pentru exploatarea sistemului de videoloterie,
recurentul – pârât a reținut ca relevantă, din punct de vedere geografic, piața națională. Raportat

24
la piața relevantă a furnizării soluțiilor integrate pentru jocuri de noroc, furnizate la nivel mondial
de furnizorii soluțiilor integrate pentru jocuri de noroc, cumpărătorii fiind agenții economici care
achiziționează astfel de soluții la același nivel, această piață nu are o dimensiune națională. Practic,
caracterul național s-a reținut prin prisma exclusivității, la nivel național, din partea A., în ceea ce
privește exploatarea sistemului de videoloterie, însă, faptul că există restricții legislative pe piața
din aval a exploatării jocurilor de noroc, nu limitează zona geografică a pieței din amonte, a
furnizării soluțiilor integrate pentru jocuri de noroc, la teritoriul României.
Ca urmare a reținerii în mod eronat a piețelor, din punct de vedere al produsului și din punct
de vedere geografic, în mod corect a concluzionat instanța de fond că recurentul – pârât a constatat
în mod eronat și cotele de piață, de 100%, atât pentru reclamantă cât și pentru A., pe piața din
amonte, piață reținută în mod greșit ca fiind piața furnizării de soluții integrate pentru videoloterie,
că pârâtul nu a analizat cota de piață a întreprinderilor implicate în înțelegere pe piața din amonte
pentru furnizarea de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc; instanța a reținut, de asemenea,
fapt necontestat în recurs, că pe piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri, piața din aval,
nu a fost corect stabilită cota de piață, apreciind întemeiate susținerile reclamantei privind faptul
că pârâtul a avut în vedere nivelul taxelor plătite de operatorii de jocuri de noroc tip slot-machines,
în loc de veniturile din această activitate, fapt care a rezultat din probele administrate.
Conform Comunicării Comisiei privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng
în mod semnificativ concurența în sensul articolului 101 alin. (1) din TFUE (2014/С 291/01), „12.
Pentru a calcula cota de piață, este necesar să se determine piața relevantă. Piața relevantă este
constituită din piața relevantă a produselor și din piața geografică relevantă. (...) Cotele de piață
trebuie calculate pe baza datelor privind valoarea vânzărilor sau, după caz, a datelor privind
valoarea achizițiilor. În cazul în care nu sunt disponibile date privind valoarea vânzărilor, pot fi
utilizate estimări bazate pe alte informații fiabile privind piața, inclusiv volumul vânzărilor.”
Susținerile recurentului – pârât privind faptul că prima instanță a ajuns la concluzii eronate
întrucât punctul de vedere al specialistului în concurență nu cuprinde o analiză de concurență a
elasticității cererii sau a ofertei, cu referire din nou la cota de 100% a A. și la cota de 100% a
reclamantei pe piața din amonte reținută ca fiind piața furnizării de soluții integrate pentru
videoloterie, sunt nefondate în condițiile în care instanța a reținut în mod corect, pentru motivele
expuse anterior, că recurentul – pârât a definit eronat piața relevantă și că nu a analizat cota de
piață a întreprinderilor implicate pe piața din amonte pentru furnizarea de soluții tehnice integrate
pentru jocuri de noroc.
2. În ceea ce privește calculul cotelor de piață reținut în Decizie și relevanța pragului de
minimis
Definirea pieței relevante, atât la nivelul produselor cât și la nivel geografic, permite
identificarea furnizorilor și a clienților/consumatorilor care acționează pe respectiva piață, pe
această bază se calculează mărimea totală a pieței și cotele de piață deținute.
O obligație de achiziție exclusivă are efecte potențiale pe piața în amonte, pe care este
prezent furnizorul și, respectiv, pe piața achizițiilor de echipamente. Art. 5 alin. (1) nu se aplică în
cazul în care cota de piață deținută de fiecare dintre părțile la o înțelegere nu depășește 15% pe
niciuna dintre piețele relevante afectate de înțelegere, atunci când aceasta este încheiată între
întreprinderi care nu sunt concurenți, existenți sau potențiali, pe niciuna dintre aceste piețe.
Potrivit Instrucțiunilor Consiliului Concurenței privind definirea pieței relevante (pct. 4),
"definirea pieței relevante permite, printre altele, calcularea cotelor de piață, care pot oferi
informații relevante privind puterea de piață, în vederea aplicării art. 5 si 6 din Legea concurenței
nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Lege,
respectiv a art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene".
În același sens este și Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul
dreptului comunitar al concurenței (97/C 372/03).

25
 Or, astfel cum în mod corect reține Curtea de Apel, Consiliul nu a analizat cota de piață a
întreprinderilor implicate în înțelegere pe piața din amonte, deși trebuia să facă o astfel de analiză
potrivit opiniei specialistului în concurență, ca urmare a faptului că a definit eronat această piață.
Înalta Curte confirmă raționamentul instanței de fond potrivit căreria din definiția eronată
a pieței din amonte (piața furnizării limitată la serviciile de videoloterie, respectiv la teritoriul
României), rezultă o altă concluzie eronată a Consiliului, aceea a unei cote de piață pe piața
furnizării de soluții integrate pentru videoloterie de 100% atât pentru reclamantă cât și pentru A..
3. Motivul de recurs privind greșita aplicare a normelor de drept material, prin faptul că
s-a reținut că sarcina probei încadrării înțelegerii într-o categorie exceptată sau în sfera
exceptării individuale ar fi revenit Consiliului Concurentei, este nefondat.
Contrar susținerilor recurentului – pârât, instanța de fond nu a constatat că sarcina probei
încadrării înțelegerii într-o categorie exceptată sau în sfera exceptării individuale ar fi revenit
Consiliului Concurenței. A constatat faptul că pârâtul avea obligația stabilirii corecte atât a
piețelor, cât și a structurii acestora, pentru a putea reține încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din
Legea concurenței nr. 21/1996 și ale art. 101 alin. (1) din TFUE, că pârâtul a definit eronat piața
relevantă din punctul de vedere al produselor și din punct de vedere geografic, astfel că nu a
analizat corect cota de piață a întreprinderilor implicate în înțelegere. Considerentele instanței nu
se referă la proba încadrării înțelegerii într-o categorie exceptată sau în sfera exceptării individuale.
În acest sens, sunt corecte susținerile intimatei-reclamante privind faptul că i-a revenit
sarcina de a dovedi viciile deciziei contestate, și nu sarcina de a remedia investigația Consiliului
Concurenței, părțile investigate neavând, de regulă, pârghiile necesare pentru a complini lipsurile
acesteia, în condițiile în care se pune problema accesului la informații și date necesare evaluării
mediului concurențial relevant în format complet.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Legea concurenței nr. 21/1996, sarcina probei unei
încălcări a prevederilor alin. (1) revine Consiliului Concurenței. Întreprinderii sau asociației de
întreprinderi care invocă beneficiul prevederilor alin. (2) sau (3) ale art. 5 din Legea nr. 21/1996,
îi revine sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acestea.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 din Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului din 16
decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din
tratat, care prevăd sarcina probei, și anume că, în orice procedură națională sau comunitară de
aplicare a art. 81 și 82 din tratat, sarcina probei unei încălcări a art. 81 alin. (1) sau art. 82 din tratat
revine părții sau autorității care invocă încălcarea, iar întreprinderii sau asociației de întreprinderi
care invocă beneficiul art. 81 alin. (3) din tratat îi revine sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite
condițiile din respectivul alineat (în prezent, art. 101 din TFUE este fostul art. 81 TCE, iar art. 102
din TFUE este fostul art. 82 TCE).
Este necontestat faptul că înțelegerea reținută prin decizia contestată este una de tip vertical,
deoarece părțile acționează la niveluri diferite ale lanțului de distribuție, beneficiarul este operator
autorizat de jocuri de noroc pe piața națională, furnizorul oferă soluții tehnice integrate pentru
jocuri de noroc.
Art. 1 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind
aplicarea art. 101 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de
acorduri verticale și practici concertate definește acordul vertical în sensul de acord sau practică
concertată convenite între două sau mai multe întreprinderi care acționează fiecare, în sensul
acordului sau al practicii concertate, la niveluri diferite ale procesului de producție și de
distribuție, și care se referă la condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite
bunuri sau servicii.
Obligația de neconcurență este definită de art. 1 alin. (1) lit. d) din Regulamentul (UE) nr.
330/2010 ca fiind orice obligație directă ori indirectă prin care i se interzice cumpărătorului să
producă, să cumpere, să vândă sau să revândă bunuri ori servicii care concurează cu bunurile
sau serviciile contractuale sau orice obligație directă sau indirectă prin care i se impune

26
cumpărătorului să cumpere de la furnizor sau de la altă întreprindere desemnată de furnizor peste
80 % din achizițiile sale totale anuale de bunuri sau servicii contractuale și de bunuri și servicii
substituibile pe piața relevantă, calculate pe baza valorii achizițiilor sale realizate în anul
calendaristic precedent sau, în cazul în care există o practică într-un anumit sector de activitate,
pe baza volumului achizițiilor sale realizate în anul calendaristic precedent.
Conform art. 2 din Regulamentul (UE) nr. 330/2010, ”(1) În conformitate cu articolul 101
alineatul (3) din tratat și sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, articolul 101 alineatul
(1) in tratat nu se aplică acordurilor verticale. Această exceptare se aplică în măsura în care
asemenea acorduri conțin restricții verticale.”
Restricție verticală, potrivit art. 1 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 330/2010,
înseamnă restricționarea concurenței într-un acord vertical care intră sub incidența art. 101 alin.
(1) din TFUE, iar art. 3 se referă la pragul cotei de piață atât din punctul de vedere al ofertei, cât
și din punctul de vedere al cererii, având în vedere că „(1) Exceptarea prevăzută la articolul 2 se
aplică în condițiile în care cota de piață deținută de furnizor nu depășește 30 % din piața relevantă
pe care acesta vinde bunurile sau serviciile contractuale, iar cota de piață deținută de cumpărător
nu depășește 30% din piața relevantă pe care acesta cumpără bunurile sau serviciile
contractuale.”
Conform pct. 88 din Orientările Comisiei privind restricțiile verticale din 2010, „În vederea
calculării cotei de piață, trebuie să se determine piața relevantă în care întreprinderea vinde,
respectiv achiziționează produsele contractuale. Prin urmare, ar trebui definite piața produselor
și piața geografică relevante. (...)”.
Raportat la aceste dispoziții, analiza trebuie să înceapă cu determinarea pieței produsului și
a pieței geografice în care se vând, respectiv se achiziționează, produsele din contractul încheiat
între părți, în care există clauza suspectată ca fiind de neconcurență, în vederea calculării cotelor
de piață, astfel că recurentul pârât avea obligația stabilirii corecte a piețelor și a structurii acestora.
Sarcina probei unei încălcări a prevederilor alin. (1) al art. 5 din Legea concurenței nr.
21/1996, respectiv art. 101 alin. (1) din TFUE, revine Consiliului Concurenței. În situația în care
se invocă beneficiul prevederilor alin. (2) sau (3) ale art. (5) din Legea nr. 21/1996, respectiv ale
art. 101 alin. (3) din TFUE, celui care invocă îi revine sarcina probei.
În jurisprudența Tribunalului, în domeniul dreptului concurenței, s-a reținut că ”(…) este
util să se amintească faptul că reiese din articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și dintr-
o jurisprudență constantă că, în domeniul dreptului concurenței, în cazul unui litigiu privind
existența unei încălcări, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le
constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător
cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări. În acest scop, Comisia are
sarcina de a strânge elemente de probă suficient de precise și de concordante pentru a întemeia
convingerea fermă că încălcarea invocată a avut loc (...) (Hotărârea din 28 iunie 2016,
Telefonica/Comisia, cauza T 216/13, pct. 124 și jurisprudența citată), precum și faptul că ”La
aprecierea dovezilor strânse de Comisie, existența unui dubiu al instanței trebuie interpretată în
favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia Comisiei de constatare a unei încălcări.
(...).” (Hotărârea Telefonica/Comisia, pct. 126 și jurisprudența citată), și ”(…) se impune să se
țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, care este astăzi prevăzut la articolul 48
alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și care se aplică în
procedurile referitoare la încălcări ale normelor privind concurența aplicabile întreprinderilor
care se pot finaliza prin aplicarea de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu (...).” (Hotărârea
Telefonica/Comisia, pct. 127 și jurisprudența citată).
4. Aplicarea condițiilor de exceptare individual
Așa cum reiese reiese din Orientările Comisiei privind înțelegerile verticale, obligațiile de
achiziție exclusivă nu intră în categoria restricțiilor interzise per se, prin obiectul lor, aspect
recunoscut chiar prin decizia atacată, care califică în mod similar obligația de neconcurență, ca

27
fiind o restricție prin efect (pct. 20.10.7 și punctul 27.4 din decizie), astfel încât în mod nefondat
în recurs Consiliul susține că este vorba despre o încălcare prin obiect.
Or, Consiliul nu a demonstrat existența efectelor anticoncurențiale pe cele trei piețe, la
standardul de probă cerut de art. 101 TFUE si art. 5 din lege.
5. Lipsa efectelor de împiedicare, restrângere sau distorsionare a concurenței pe piața
exploatării mașinilor electronice cu câștiguri
În mod nefondat, Consiliul susține că efectele negative pe piața exploatării mașinilor
electronice cu câștiguri se produc prin împiedicarea intrării pe piață a cel puțin încă unei
întreprinderi în asociere cu A., fără a demonstra că, din punct de vedere economic și tehnic,
achiziția terminalelor și a software-ului necesar din mai multe surse ar reprezenta o soluție fezabilă.
6. Indispensabilitatea obligației de neconcurență
Susținerile Consiliului cu privire la faptul că obligația de achiziție exclusivă nu era
indispensabilă sunt, de asemenea, nefondate, clauza de neconcurență fiind indispensabilă în raport
de situația economică descrisă pe larg de opinia specialistului, probă administrată în faza
rejudecării cauzei.
În consecință, prin nestabilirea în mod corect a piețelor și a structurii acestora, pentru a se
reține încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și ale art. 101 alin. (1) din
TFUE, instanța de fond a reținut în mod corect, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale,
nelegalitatea deciziei emisă de pârât în ceea ce o privește pe reclamantă, pentru încălcarea
prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și ale art. 101 alin. (1) din TFUE.
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost admisă
acțiunea formulată de reclamantă, este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de
drept material, astfel cum au fost reținute anterior, fiind nefondate motivele de recurs invocate de
recurentul pârât referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la sarcina
probei, identificarea pieței din amonte și a pieței geografice.
II.3. Motivul de recurs ce vizează cheltuielile de judecată este, de asemenea, nefondat,
acestea fiind corect acordate.
Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: ”Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare
de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în
condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de
necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și
orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.”
În raport de referirea expresă a textului și la onorariilor specialiștilor, nu se poate susține
că în cheltuielile de judecată aferente procedurii nu intră și cheltuielile cu onorariului
specialistului, de vreme ce aceste cheltuieli sunt cheltuieli ocazionate de administrarea unei probe
a cărei utilitate și pertinență în prezenta cauză nu au fost contestate.
Faptul că, în cadrul concluziilor orale pe fondul cauzei, explicațiile părții s-a referit doar la
cheltuielile cu onorariul de avocat și cuantumul acestora, nu poate echivala cu o renunțare la
cheltuielile cu onorariul specialistului, în lipsa unei precizări exprese în acest sens.
Sunt nefondate susținerile recurentului privind neincluderea în cheltuielile de judecată a
cheltuielilor privind la reprezentarea intimatei în fața Consiliului Concurenței, acțiunea în anulare
fiind cadrul procesual în care pot fi solicitate toate cheltuielile ocazionate de demersurile de
desființare a deciziei nelegale, în condițiile aplicării art. 1 și 8 din Legea contenciosului
administrativ.
Decizia Curții Constituționale nr. 463/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 26
august 2016 se referă la solicitarea cheltuielilor pe cale separată și la chestiunea timbrării lor,
neaducând vreun argument care să susțină argumentația recurentului.
În mod similar, jurisprudența C.J.U.E. invocată privește cheltuielile efectuate în fața
Comisiei Europene, iar nu pe cele din procedura administrativă națională.

28
 Contrar susținerilor recurentului, nu revine instanței în prezenta cauză sarcina de a analiza
îndeplinirea condițiilor prevăzute de OUG 26/2012 pentru contractarea serviciilor avocațiale
externe, un astfel de control revenind autorităților statului cu atribuții în verificarea modului de
angajare a acestor cheltuieli, în prezenta cauză fiind suficient a se demonstra caracterul necesar al
unor astfel de cheltuieli din perspectiva obiectului și complexității litigiului, aspect confirmat prin
caracterul tehnic al susținerilor părților, implicând cunoștințe juridice și economice aprofundate
într-un domeniu de drept specializat, care nu este la îndemâna oricărui practician al dreptului.
În sfârșit, art. 451 alin. (1) C. proc. civ. nu prevede vreo mențiune referitoare la reducerea
cheltuielilor de judecată cu valoarea TVA, astfel încât cheltuielile vor fi acordate conform
documentelor de plată depuse la dosarul cauzei, care includ TVA.
Cu privire la criticile recurentului referitoare la faptul că onorariul nu este proporțional cu
complexitatea cauzei și munca efectiv depusă de apărător, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr.
3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, în interpretarea și aplicarea unitară a
dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică
modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C.
proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților,
solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de
art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..
În motivarea soluției pronunțate în interesul legii, Înalta Curte a reținut că ”pentru a fi
incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct.
8 din Codul de procedură civilă, nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal,
la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de
recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii
recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză
a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului
părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii
pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor
la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se
raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de
apreciere în analiza pe care o face.
35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că "Instanța
poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând
onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau
complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele
cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și
clientul său."
36. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu
pe o interpretare a normei juridice.
37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul
avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă
o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va
putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de
procedură civilă.”
Pentru aceste motive, criticile recurentului privind proporționalitatea onorariului de avocat
nu pot fi primite și acest motiv de recurs urmând a fi respins, neîncadrându-se nici la motivul de

29
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 din C. proc. civ..
III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,
coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

2. Audiovizual. Legalitatea deciziei CNA de constatare a încălcării obligației de a asigura

informarea obiectivă a publicului
Legea nr. 504/2002, art. 3 alin. (2)
Codul audiovizualului, art. 40 alin. (1, 2, 3 și 4), art. 64 alin. (1) lit. a) și b), art. 66 și art. 67

În virtutea dreptului la propria imagine în cazul în care se aduc acuzații unei persoane
privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, fiind
necesar ca persoanele acuzate să fie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul
de vedere, iar în situația în care nu se poate îndeplini această cerință, trebuie precizat acest fapt,
în caz contrar fiind nerespectat a principiul audiatur et altera pars.
De asemenea, materialele înregistrate în care se aduc acuzații unei persoane privind fapte
sau comportamente ilegale ori imorale trebuie să conțină și opinia acesteia, pentru a se asigura
informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și
favorizarea liberei formări a opiniilor.

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4281 din 29 septembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, la data de 17.12.2020, sub nr. x/2/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat
instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în principal anularea
Deciziei nr. 687/2020 emisă de pârât, iar, în subsidiar, dacă va aprecia că nu se justifică anularea
acestei decizii, să dispună modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum
de 50.000 lei, pe care a apreciat-o disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea
transmiterii unei somații de intrare în legalitate.
În motivarea cererii a arătat, în esență, că prin actul administrativ contestat a fost
sancționată cu amendă în valoare de 50.000 RON pentru diferite ediții ale emisiunii “C.” difuzate
în perioada 13 octombrie – 18 noiembrie 2020 de postul B. și că beneficiază de prezumția de
nevinovăție, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, similar proceselor
penale, întrucât nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, fiind atributul Consiliului Național
al Audiovizualului, care trebuie să administreze dovezile necesare.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin Sentința nr. 968 din 17 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/ 2/2020, Curtea de Apel
București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de către
reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca
nefondată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței nr. 968 din 17 iunie 2021 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2/2020, a exercitat recurs societatea
reclamantă A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1)
pct. 8 C. proc. civ..

30
 Recurenta-reclamantă susține că hotărârea primei instanțe este nelegală, iar din cuprinsul
considerentelor se poate observa refuzul de a se da eficiență dispozițiilor legale care
reglementează și garantează libertatea de exprimare, prin reinterpretarea stării de fapt deduse
judecății și probatoriul administrat.
Se mai arată că analiza instanței de fond trebuie să vizeze exclusiv proporționalitatea dintre
presupusele drepturi reclamate a fi încălcate și libertatea de exprimare, mai ales când se discută de
un interes public și de societatea democratică în care libertatea de exprimare a presei este garantată.
Libertatea de exprimare a presei este libertatea de a prezenta nu numai „informațiile” sau
„îndoielile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive, ci și acelea care
ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației, presupune o
ingerință de netăgăduit în dreptul presei la libera exprimare.
În acest sens, recurenta-reclamantă arată că prima instanță, în analiza sa, nu a înțeles să
aplice principiile și drepturile garantate de Constituția României și Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, recurgând la analiza psihologică ce excede obiectului dedus judecății
conducând la golirea de esență a dreptului presei la libera exprimare.
Deși instanța de fond a analizat actul administrativ atacat din perspectiva drepturilor și
libertăților persoanei prevăzute de Constituția României, legile în vigoare, precum și în Convenție,
ajungând la concluzia caracterului echitabil al sancțiunii aplicate ca urmare a faptului că nu s-ar fi
asigurat imparțialitatea și echilibrul, în realitate, aceasta trebuia să se rezume la incidența
dispozițiilor legale din Codul audiovizualului asupra faptelor pentru care reclamanta a fost
sancționată contravențional, probele care demonstrează depășirea barierei libertății de exprimare,
precum și proporționalitatea sancțiunii.
Este irelevant dacă recurenta-reclamantă a mai fost sancționată pentru pretinse fapte
similare, în dreptul contravențional neexistând starea de recidivă.
Prima instanță s-a raportat, în analiza efectuată, la încălcarea dispozițiilor art. 66 din
Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizual, deși ar fi trebuit să ia în discuție dispozițiile legale
ce reglementează conținutul audiovizual, materie care protejează drepturile publicului
telespectator de a fi informat corect și nu drepturile eventuale ale unor persoane prejudiciate de
conținutul emisiunii.
Emisiunile „C.” difuzate în perioada 13 octombrie – 18 noiembrie 2020 pe postul B. au
drept scop informarea publicului și realizarea de dezbateri cu privire la climatul politic actual și
modul de funcționare a aparatului administrativ.
Pe parcursul transcriptelor edițiilor în discuție au fost aproximativ 25 de intervenții ale
moderatorilor de platou cu privire la obligativitatea participanților de a dovedi afirmațiile pe care
le aduc în cadrul emisiunii.
Este greșită o abordare globală a conduitei reclamantei în cadrul acelor emisiuni, iar
instanța de fond nu s-a aplecat asupra fiecărei situații, întrucât aplicarea unei amenzi maxime
pentru un grup de emisiuni reprezintă o încercare de a cenzura postul TV.
Prin sancționarea în mod global a reclamantei, fără să se individualizeze faptele în mod
concret din fiecare emisiune, a fost încălcat principiul ne bis in idem, în condițiile în care prin alte
decizii ale intimatului s-a dispus sancționarea pentru afirmații din cadrul aceleiași emisiuni, în data
de 16.11.2020 și 12.11.2020.
Cu privire la emisiunile din data de 13.10.2020 și 18.11.2020, părțile vizate și afectate de
afirmațiile făcute aveau posibilitatea să intervină oricând să dea lămuririle necesare.
Informarea a avut loc cu respectarea unei distincții clare între fapte și opinii, s-a realizat în
interesul superior al comunității, cu respectarea dreptului la propria imagine, scop în care se
impune, în subsidiar, reindividualizarea amenzii în sensul sancționării cu transmiterea unei somații
de intrare în legalitate potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.
4. Apărările formulate în cauză

31
 Deși a fost legal citat și i-a fost comunicată cererea de recurs în cadrul procedurii prealabile,
intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului nu s-a prezentat la termenul stabilit pentru
soluționarea recursului și nu a depus întâmpinare.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză
Analiza motivelor de casare
Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 687/ 08.12.2020 emisă de intimatul-pârât Consiliul
Național al Audiovizualului, recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă de 50.000 lei
pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, privind Legea
audiovizualului și dispozițiile art. 40 alin. (1, 2, 3 și 4), art. 64 alin. (1) lit. a) și b), art. 66 și art. 67
din Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului.
În esență, recurenta-reclamantă a fost amendată contravențional pentru nerespectarea
obligației de a asigura informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și
evenimentelor și favorizarea liberei formări a opiniilor; în virtutea dreptului la propria imagine în
cazul în care se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale,
acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină
pentru a-și exprima punctul de vedere, iar în situația în care nu se poate îndeplini această cerință,
trebuie precizat acest fapt; nerespectarea principiului audiatur et altera pars; materialele
înregistrate în care se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori
imorale trebuie să conțină și opinia acesteia; obligația asigurării unei distincții clare între fapte și
opinii, iar informarea să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial, cu bună-credință,
prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt
în dezbatere publică.
Astfel, din înregistrările emisiunilor în perioada 13.10. – 18.10.2020 reiese că au fost aduse
acuzații unor persoane, însă acestea nu au fost contactate pentru a-și exprima punctul de vedere
sau nu li s-a prezentat opinia, iar moderatorii nu au solicitat ferm interlocutorilor să probeze
afirmațiile acuzatoare, deși au existat cerințe formale de prezentare a unor dovezi.
Recurenta-reclamantă critică sentința de fond din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1)
pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de
drept material.
Recurenta-reclamantă nu precizează în cuprinsul motivelor de recurs care ipoteză este
relevantă în cauză, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă critică faptul
că prima instanță nu a analizat exclusiv proporționalitatea dintre presupusele drepturi încălcate și
libertatea de exprimare, ci a realizat o analiză gramaticală a limbajului utilizat.
De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că este nerelevant faptul că a mai fost
sancționată anterior și nu s-a ținut seama de cuantumul ridicat al amenzii, deși au fost aproximativ
25 de intervenții ale moderatorilor de platou cu privire la obligativitatea participanților de a dovedi
afirmațiile pe care le aduc în cadrul emisiunii.
Se invocă de asemenea, încălcarea principiului ne bis in idem, în raport de Deciziile CNA
nr. 663/12.11.2020 și nr. 684/16.11.2020.
Cu privire la nerespectarea dreptului la replică, recurenta-reclamantă consideră că
persoanele vizate puteau să intervină oricând în emisiune, dar nu au înțeles să uzeze de acest drept.
Informarea realizată prin emisiunile în discuție a avut loc cu respectarea unei distincții clare
între fapte și opinii, iar instanța de fond avea obligația să analizeze fiecare emisiune în parte,
reprezintă o altă critică formulată de recurenta-reclamantă.
În ceea ce privește cuantumul sancțiunii, recurenta-reclamantă solicită aplicarea
dispozițiilor art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, prin reindividualizarea amenzii cu
transmiterea unei somații de intrare în legalitate.
Înalta Curte, analizând critica potrivit căreia prima instanță nu a realizat o cercetare proprie
a transcriptelor tuturor emisiunilor în discuție, reține că, prin acțiunea introductivă, reclamanta a

32
adus argumente de ordin general, iar când s-a punctat pentru o anumită dată, aceasta a fost
analizată.
În calea e atac a recursului, s-a precizat doar că au fost aproximativ 25 de intervenții ale
moderatorilor de platou cu privire la obligativitatea participanților de a dovedi afirmațiile, însă
dispozițiile art. 40 alin. (4) din Codul audiovizualului prevede obligația moderatorilor programelor
de a solicita ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare pentru a permite publicului să
evalueze cât de justificate sunt acestea.
Deși s-a solicitat din partea moderatorilor ca interlocutorii să-și probeze afirmațiile, în
niciun caz acestea nu au fost probate, iar emisiunile au continuat, interlocutorul și-a expus
acuzațiile, fără ca publicul să poată evalua cât de justificate sunt acestea.
Prin urmare, se constată că dispozițiile art. 40 alin. (4) din Codul audiovizualului au fost
încălcate de către recurenta-reclamantă.
O altă critică are în vedere existența unei distincții clare între fapte și opinii, astfel cum
solicită dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului.
Deși recurenta-reclamantă susține că este îndeplinită această obligație, contrar celor
constatate de prima instanță, nu se duce niciun argument care să susțină teza recurentei-reclamante,
afirmația rămânând în stadiul declarativ.
Cu privire la proporționalitatea dintre presupusele drepturi reclamate a fi încălcate și
libertatea de exprimare, se constată că prima instanță a realizat această analizată la punctul întâi al
considerentelor sentinței pronunțate, iar recurenta-reclamantă nu a adus critici precise cu privire
la această chestiune.
Nici luarea în considerare de către judecătorul fondului a unei așa-zise „recidive
contravenționale” nu este justificată, întrucât sentința atacată nu cuprinde astfel de argumente.
Referitor la obligația impusă de dispozițiile art. 40 alin. (1) și (2) din Codul audiovizualului,
critica este nefondată, deoarece persoana vizată trebuie contactată și invitată să intervină până la
finalul programului pentru a-și exprima punctul de vedere sau dacă aceasta refuză trebuie precizat
acest fapt.
În cazul a nouă emisiuni, această obligația nu a fost respectată, astfel că motivele de
nelegalitate sunt nefondate.
Principiul ne bis in idem nu a fost încălcat, cele două decizii de sancționare având în vedere
alte emisiuni, nu cele incidente în prezenta cauză.
Cu privire la reindividualizarea sancțiunii, Înalta Curte reține că prin motivele de casare nu
s-au adus critici punctuale în legătură cu soluția și considerentele pronunțate de prima instanță,
recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt argumentele ce conduc la concluzia că sentința de fond
a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci s-a reiterat un
capăt de cerere accesoriu al acțiunii introductive.
Față de acestea, nefiind întrunite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul
dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004,
modificată și completată, recursul a fost respins ca nefondat.

3. Anulare act administrativ. (Decizie de sancţionare).

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017
art. 126 alin. (1) lit. a) pct 3 din Legea nr. 24/2017
art. 2 alin. (9) lit. a) din Legea nr. 24/2017

Decizie emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, de sancţionare cu amendă a

preşedintelui Consiliului de Administraţie pentru neîndeplinirea obligaţiei de a aproba
completarea ordinii de zi cu punctele solicitate de acţionari. Nerespectarea interdicţiei prevăzute
de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017.

33
 Interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză de către
instanţa de fond. Încadrarea greşită a faptei pentru care reclamantul a fost sancţionat. Aplicarea
unui act normativ care nu este incident în cauza dedusă judecăţii.
Competenţa Autorităţii de Supraveghere Financiară de a-l sancţiona contravenţional pe
intimatul-reclamant.
Obligativitatea membrilor Consiliului de Administraţie de a introduce pe ordinea de zi
punctele solicitate de acţionari.

ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4615 din 13 octombrie 2022

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 6020/2/2020, reclamantul Ciurezu Tudor a
solicitat anularea Deciziilor nr. 869/15.07.2020 și nr. 1196/06.10.2020, ambele emise de pârâta
Autoritatea de Supraveghere Financiară.
2. Hotărârea primei instanțe.
Prin sentința nr. 1029 din 29 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. 6020/2/2020, Curtea de
Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de
reclamantul Ciurezu Tudor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară; a
anulat Deciziile nr. 869/15.07.2020 și nr. 1196/06.10.2020 emise de Autoritatea de Supraveghere
Financiară și a obligat pârâta la 5854 lei către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva sentinței nr. 1029 din 29 iunie 2021 a Curții de Apel București-Secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară,
criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise dispozițiilor
art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii de
fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii intimatului ca neîntemeiată.
În dezvoltarea recursului, recurenta pârâtă a arătat în esență următoarele:
Un prim motiv subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ, vizează fapta descrisă şi reţinută în sarcina intimatului prin actul administrativ atacat.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că intimatul a fost sancţionat pentru
„abţinerea de la vot cu ocazia introducerii pe ordinea de zi a şedinţei CA a unor puncte solicitate
de acţionari” şi nu pentru fapta de nerespectare a interdicţiei prevăzute de art 46 alin. (4) din Legea
nr. 24/2017.
Fapta reţinută în sarcina intimatului și anume, nerespectarea interdicţiei prevăzute de art.
46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 - constituie contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1)
lit. a) pct 3 şi se sancţionează în conformitate cu prevederile art 127 alin. (1) lit c) pct 2 (i) din
acelaşi act normativ special cu amendă de la 10.000 lei până la cea mai mare valoare dintre
9.000.000 lei sau de două ori valoarea beneficiului rezultat din încălcare sau a pierderii evitate prin
aceasta, în cazul în care aceste valori pot fi stabilite, în cazul persoanelor fizice.
Un alt motiv subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ. vizează faptul că, instanţa a aplicat un act normativ care nu este incident în pricina dedusă
judecăţii.
La fila 18 din sentinţa recurată - paragraful 3, instanţa de fond a reţinut faptul că, „abţinerea
de la vot cu ocazia discutării introducerii pe ordinea de zi a şedinţei CA a unor puncte solicitate de
acţionari nu poate fi apreciată ca fiind contravenţia prevăzută de art. 46 alin 4 din Legea nr.
24/2017, mai ales în condiţiile în care, potrivit art. 17 alin. 3 din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019,
actualizat, este reglementată adoptarea unei politici formalizate privind evitarea sau minimizarea
conflictelor de interese”.

34
 Or, în speţă, administratorii SIF Oltenia SA, printre care şi intimatul, şi-au protejat
interesele proprii prin refuzul de a convoca AGOA în cadrul căreia ar fi urmat să se discute si să
se adopte o decizie a acţionarilor cu privire la revocarea/menţinerea propriilor mandate de membri
ai CA.
Un alt motiv subsumat motivului de casare reglementat de art 488 alin.(1) pct. 8 C. proc.
civ, este cel legat de aprecierea instanţei de fond -fila 18 din sentinţă -paragraful 4, potrivit căreia:
"chiar dacă s-ar aprecia un eventual caracter abuziv al acestei abţineri de la vot, fapta nu a
fost realizată în modalitatea prevăzută de textul de lege, prin recurgerea la fapte neloiale sau
frauduloase, care au ca obiect sau ca efect lezarea drepturilor privind valorile mobiliare şi a altor
instrumente financiare deţinute, precum şi prejudicierea deţinătorilor acestora."
Instanţa de fond a reținut că fapta de abţinere de la vot, nu a fost realizată în modalitatea
prevăzută de lege, adică recurgând la fapte neloiale sau frauduloase, fără a proceda la o analiză pe
textul de lege coroborată cu atribuţiile ce-i reveneau intimatului în calitatea deţinută şi nici cu
privire la atitudinea acestuia de a nu da curs solicitărilor A.S.F. de a adopta măsuri în conformitate
cu dispoziţiile legale incidente în speţă.
Faptul că acţionarii care se consideră vătămaţi prin refuzul societăţii de a da curs cererii de
suplimentare a ordinii de zi a AGA au posibilitatea de a solicita instanţei aprobarea convocării
unei adunări generale cu ordinea de zi propusă de aceştia sau pot solicita anularea hotărârilor
adoptate, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, nu îi exonerează pe administratori de
răspunderea contravenţională pentru propria faptă.
Administratorii trebuie să îşi asume consecinţele ce decurg, această conduită constituind
elementul material al laturii obiective a contravenţiei prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3
din Legea nr. 24/2017 raportat la interdicţia stabilită de art. 46 alin. (4) din acelaşi act normativ.
Atât Legea nr. 31/1990, cât şi Legea nr. 24/2017 statuează dreptul incontestabil al
acţionarilor care au deţinerea calificată prevăzută de lege, de a cere convocarea AGA.
Un alt motiv subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ., vizează competenţa pârâtei A.S.F. de a-l sancţiona contravenţional pe intimat.
Instanţa de fond a interpretat greşit textele legale incidente privind competenţa recurentei
pârâte A.S.F. de a-1 sancţiona contravenţional pe intimat şi a procedat la o aplicare greşită a legii.
Consideră că, ASF nu poate avea un rol pasiv, de simplu observator, fiind învestită prin
legislaţia privind piaţa de capital cu o serie de prerogative şi competenţe în vederea exercitării
atribuţiilor sale de supraveghere şi realizării obiectivului fundamental de protejare a intereselor
legitime ale investitorilor.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2 alin. (9) lit. a) din Legea nr. 24/2017, A.S.F. deţine
competenţa de a verifica modul de îndeplinire a atribuţiilor şi obligaţiilor legale ale
administratorilor sau, după caz, ale membrilor consiliului de administraţie, directorilor, directorilor
generali, directorilor executivi, membrilor consiliului de supraveghere sau membrilor
directoratului ori reprezentantului legal.
Or, această verificare a modului de îndeplinire a atribuţiilor menţionate în cuprinsul normei
nu se poate realiza în lipsa unei analize factuale asupra tuturor aspectelor relevante în raport de
prevederile legale incidente.
De asemenea, în speţă, nu poate fi reţinută nici concluzia potrivit căreia pârâta A.S.F. ar fi
trebuit să se adreseze instanţelor de judecată, instanţa de fond interpretând greşit dispoziţiile legale
incidente.
Un alt motiv subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ, vizează obligativitatea membrilor CA de a introduce pe ordinea de zi punctele solicitate de
acţionari.
Şi în acest context, instanţa de fond interpretează şi aplică greşit dispoziţiile legale
incidente.

35
 În mod eronat a apreciat instanţa de fond că în cazul în speţă, nu era necesară introducerea
pe ordinea de zi a unor puncte solicitate de acţionarii în drept.
Actul administrativ de sancţionare a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor art. 14 din
OU.G nr.93/2012 cu privire la cerinţele minime de cvorum şi majoritate", motiv pentru care
hotărârea instanţei de fond sub acest aspect este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a acestei
dispoziţii legale.
Un alt motiv subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ, vizează încălcarea şi aplicarea greşită a instanţei de fond a dispoziţiilor art. 131 referitoare la
aplicarea criteriilor de individualizare a sancţiunii, coroborate cu art.133 alin. (3) din Legea nr.
24/2017 referitoare la conţinutul minim al unei decizii emise de A.S.F.
La momentul individualizării sancţiunii aplicate, A.S.F. a ţinut cont prevederile art. 131
din Legea 24/2017, dispoziţii legale care privesc criteriile de individualizare a sancţiunii aplicate.
Contrar reţinerilor instanţei de fond din ultimul paragraf de pe pagina 19, recurenta a
respectat întru-totul cerinţele privind conţinutului minim al deciziei contestate, cerinţe
reglementate expres în cuprinsul art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017, astfel:
„Decizia de sancţionare prevăzută la alin. (2) trebuie să cuprindă următoarele elemente:
datele de identificare a contravenientului, data săvârşirii faptei, descrierea faptei contravenţionale
şi a împrejurărilor care pot fi avute în vedere la individualizarea sancţiunii, indicarea temeiului
legat potrivit căruia se stabileşte şi se sancţionează contravenţia, sancţiunea principală şi
eventualele sancţiuni complementare şi măsuri administrative aplicate, termenul şi modalitatea de
plată a amenzii şi termenul de exercitare a căii de atac”.
Contrar reţinerilor instanţei de fond, reiese că, intimata a respectat cerinţele privind
conţinutului minim al deciziei contestate, cerinţe reglementate expres în cuprinsul art. 133 alin.
(3) din Legea nr. 24/2017. A.S.F. a respectat obligaţia de a indica neechivoc elementele de drept
şi de fapt care au stat la baza soluţiei adoptate, pentru a putea fi cunoscute de destinatar şi în funcţie
de care să-şi poată formula eventualele apărări pe de o parte, precum şi pentru ca instanţa de
judecată să poată exercita un control efectiv a legalităţii actului.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.P.C., dispoziţiile
Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare şi ale
reglementărilor emise în aplicarea acesteia, ale OUG nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea A.S.F., cu modificările şi completările ulterioare; ale Legii nr. 24/2017 privind
emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni pe piaţă, ale Codului de procedură civilă; ale Legii
nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum
şi pe celelalte dispoziţii incidente cauzei.
4. Apărările formulate în cauză.
Intimatul-reclamant Ciurezu Tudor a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a
solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a
hotărârii pronunţate de instanţa de fond. În esență, a apreciat că instanța de fond, analizând cauza
sub toate aspectele invocate, în raport de probatoriul administrat, i-a admis în mod corect și legal
acțiunea și a dispus anularea actelor administrative contestate.
Prin întâmpinare, intimatul a arătat în esenţă următoarele:
Primul motivul de recurs invocat de către recurentă conform căruia instanţa a reţinut în
mod greşit făptul că intimatul a fost sancţionat pentru "abţinerea de la vot cu ocazia introducerii
pe ordinea de zi a şedinţei CA a unor puncte solicitate de acţionari" şi nu pentru nerespectarea
interdicţiei prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 se impune a fi respins.
În primul rând, apreciază că motivul de recurs invocat de către recurenta A.S.F. nu se
încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc. civ. şi se impune a fi
anulat în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În al doilea rând, motivul invocat de către A.S.F. este neîntemeiat şi se impune a fi respins
de către instanţa de recurs.

36
 Este de observat că A.S.F. nu este consecventă în susţinerile pe care le face, pe de o parte
susţinând că intimatul nu a fost sancţionat pentru că, s-a abţinut de la vot, ci, pentru nerespectarea
conduitei prevăzute de art. 46 alin. (4) pe de altă parte susţine că prin această conduită (s-a abţinut
de la vot), intimatul a încălcat dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017.
Recurenta nu arată în ce a constat folosirea abuzivă a calităţii de administrator şi care a fost
fapta neloială sau frauduloasă săvârşită, cum au fost lezate drepturile acţionarilor şi care a fost
prejudiciul suferit de către aceştia.
Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019 este aplicabil în cauza dedusă judecăţii.
Instanţa de fond în mod temeinic şi legal a apreciat că nu este incidenţă fapta prevăzută la
art. 46 alin. (4) din L 24/2017. Abţinerea de la vot nu contituie o faptă neloială sau frauduloasă.
Interpretarea data de către instanţa de fond textelor legale incidente în speţă este legală si
temeinică. A.S.F. nu are atributul de a aplica sancţiunea contravenţională în condiţiile în care nu
se dă curs solicitării de completare a ordinii de zi.
Contrar celor susţinute de către A.S.F. prin cererea de recurs, instanţa de fond în mod legal
şi temeinic a apreciat că "pârâta nu are atributul de a sancţiona contravenţional reclamantul pentru
fapta reţinută, ci ar fi trebuit să se adreseze instanţelor de judecată competente."
În drept, întâmpinarea a fost întemiată pe dispoziţiile art. 205 cod pr. civ. şi următoarele.
La termenul din 29 septembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, ambele părți au depus
practică judiciară și extrase de pe portalul instanțelor cu privire la soluțiile pronunțate în spețe
similare.
5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a
apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă
verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele
expuse în continuare.
Recurenta pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488
al. 1 pct. 8 Cod pr. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor
de drept material.
Cu privire la criticile recurentei subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin.
(1) pct. 8 C. proc. Civ, referitoare la fapta descrisă şi reţinută în sarcina intimatului prin actul
administrativ atacat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul
că intimatul a fost sancţionat pentru „abţinerea de la vot cu ocazia introducerii pe ordinea de zi a
şedinţei CA a unor puncte solicitate de acţionari” şi nu pentru fapta de nerespectare a interdicţiei
prevăzute de art 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017.
Astfel, pornind de la o încadrare greşită a faptei, instanţa de fond a apreciat nelegal că,
pentru fapta reţinută în sarcina intimatului reclamant nu există o contravenţie corespondentă.
Or, din lecturarea actului administrativ individual atacat reiese că, recurenta pârâta a reţinut
următoarele:
„/.../se constată folosirea în mod abuziv a calităţii de administrator de către dl. Tudor
Ciurezu prin recurgerea la fapte neloiale constând în neîndeplinirea nejustificată a atribuţiilor
legale ce-i revin în virtutea funcţiei deţinute, care au avut ca efect lezarea dreptului acţionarilor
cu deţinerea calificată prevăzută de lege de a solicita şi obţine completarea AGOA cu rezoluţiile
propuse de aceştia.
Nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 constituie
contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit.a) pct. 3 şi se sancţionează în conformitate
cu prevederile art. 127 alin. (1) lit c) pct. 2 (i) din acelaşi act normativ cu amendă de la 10.000
lei până la cea mai mare valoare dintre 9.000.000 lei sau de două ori valoarea beneficiului
rezultat din încălcare sau a pierderii evitate prin aceasta, în cazul în care aceste valori pot fi
stabilite, în cazul persoanelor fizice”.

37
 Prin urmare, intimatul a fost sancţionat pentru nerespectarea conduitei prevăzute de art. 46
alin. (4) din Legea nr. 24/2017 în raport cu acţionarii în drept să solicite şi să obţină completarea
ordinii de zi a AGOA convocată pentru data de 28/29.04.2020, faptă prevăzută ca şi contravenţie
şi sancţionată de Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni pe
piaţă, şi nu pentru modul în care şi-a exprimat opţiunea decizională în şedinţele consiliului de
administraţie.
Așadar, fapta reţinută în sarcina intimatului și anume, nerespectarea interdicţiei prevăzute
de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 - constituie contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 126
alin. (1) lit. a) pct 3 şi se sancţionează în conformitate cu prevederile art 127 alin. (1) lit c) pct 2
(i) din acelaşi act normativ special cu amendă de la 10.000 lei până la cea mai mare valoare dintre
9.000.000 lei sau de două ori valoarea beneficiului rezultat din încălcare sau a pierderii evitate prin
aceasta, în cazul în care aceste valori pot fi stabilite, în cazul persoanelor fizice.
Acest aspect a fost reţinut în actul administrativ de sancţionare a cărui anulare s-a solicitat
la fondul cauzei.
Așa fiind, Înalta Curte constată că, nu pot fi reţinute aprecierile greşite ale instanţei de fond
potrivit cărora, pentru fapta reţinută în sarcina intimatului nu există o contravenţie corespondentă.
Un alt motiv subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ. vizează faptul că, instanţa a aplicat un act normativ care nu este incident în pricina dedusă
judecăţii.
La fila 18 din sentinţa recurată - paragraful 3, instanţa de fond a reţinut faptul că, „abţinerea
de la vot cu ocazia discutării introducerii pe ordinea de zi a şedinţei CA a unor puncte solicitate de
acţionari nu poate fi apreciată ca fiind contravenţia prevăzută de art. 46 alin 4 din Legea nr.
24/2017, mai ales în condiţiile în care, potrivit art. 17 alin. 3 din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019,
actualizat, este reglementată adoptarea unei politici formalizate privind evitarea sau minimizarea
conflictelor de interese”.
Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019, potrivit titlului său, reglementează evaluarea şi aprobarea
membrilor structurii de conducere şi a persoanelor care deţin funcţii-cheie în cadrul entităţilor
reglementate de Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Înalta Curte reține că, dispoziţiile art. 17 alin. (3) din Regulamentului A.S.F. nr. 1/2019 nu
sunt incidente în speţă întrucât, în cazul de faţă nu ne aflăm în situaţia înlocuirii tuturor membrilor
organului de conducere al societăţii.
Momentul nominalizării candidaţilor pentru funcţia de administrator este diferit de cel al
aprobării acestora în AGA, astfel cum este diferit în timp şi momentul evaluării acestora în
conformitate cu prevederile Regulamentului A.S.F. nr. 1/2019.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019, entitatea
reglementată (SIF OLTENIA) are obligaţia să asigure continuitatea adoptării deciziilor şi să
prevină, dacă este posibil, înlocuirea simultană a membrilor, dar fără ca prin aceasta să aducă
atingere drepturilor acţionarilor de a numi şi înlocui simultan toţi membrii structurii de conducere.
Totodată, potrivit art. 22 alin. (6) lit. b) din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019 efectuarea
demersurilor necesare şi transmiterea către A.S.F. a documentaţiei aferente aprobării se realizează
într-o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile înainte de data de expirare a mandatului, deci în
cazul în speţă se prezumă că entitatea cunoaşte data expirării mandatelor membrilor organului de
conducere (ajungerea la termen) şi poate dispune din timp toate măsurile care se impun astfel încât
să se asigure continuitatea adoptării deciziilor. Pentru cazurile de absenţe neprevăzute sau
neaşteptate ale membrilor structurii de conducere, în scopul asigurării succesiunii şi continuităţii
exercitării atribuţiilor, entitatea are obligaţia să stabilească planuri, politici şi procese necesare
pentru a face faţă unor astfel de situaţii, incluzând măsuri provizorii adecvate.
Or, în speţă, administratorii SIF Oltenia SA, printre care şi intimatul, şi-au protejat
interesele proprii prin refuzul de a convoca AGOA în cadrul căreia ar fi urmat să se discute si să

38
se adopte o decizie a acţionarilor cu privire la revocarea/menţinerea propriilor mandate de membri
ai CA.
În ceea ce priveşte pretinsul conflict de interese în care s-ar fi aflat intimatul şi alţi trei
membri ai CA., se reține că, acesta trebuia să fie soluţionat luându-se în considerare a priori
interesul licit al acţionarilor care au formulat cererea de completare a ordinii de zi a AGOA, în
sensul aprobării acesteia.
Un alt motiv subsumat motivului de casare reglementat de art 488 alin.(1) pct. 8 C. proc.
civ, este cel legat de aprecierea instanţei de fond -fila 18 din sentinţă -paragraful 4, potrivit căreia:
Așa cum s-a reținut anterior, intimatul a fost sancţionat pentru nerespectarea conduitei
prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 în raport cu acţionarii în drept să solicite şi să
obţină completarea ordinii de zi a AGOA convocată pentru data de 28/29.04.2020, faptă prevăzută
ca şi contravenţie şi sancţionată de Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare
şi operaţiuni pe piaţă, şi nu pentru modul în care şi-a exprimat opţiunea decizională în şedinţele
consiliului de administraţie.
În ceea ce priveşte aşa zisa faptă reţinută în sarcina intimatului, cea a abţinerii de la vot,
instanța de control judiciar constată că, instanţa de fond deşi a procedat la o încadrarea greşită a
faptei pentru care intimatul a fost sancţionat, a reţinut că, abţinerea de la vot nu a fost realizată în
modalitatea prevăzută de textul de lege.
Astfel, instanţa de fond a reținut că, fapta de abţinere de la vot, nu a fost realizată în
modalitatea prevăzută de lege, adică recurgând la fapte neloiale sau frauduloase, fără a proceda la
o analiză pe textul de lege coroborată cu atribuţiile ce-i reveneau intimatului în calitatea deţinută
şi nici cu privire la atitudinea acestuia de a nu da curs solicitărilor A.S.F. de a adopta măsuri în
conformitate cu dispoziţiile legale incidente în speţă.
Faptul că acţionarii care se consideră vătămaţi prin refuzul societăţii de a da curs cererii de
suplimentare a ordinii de zi a AGA au posibilitatea de a solicita instanţei aprobarea convocării
unei adunări generale cu ordinea de zi propusă de aceştia sau pot solicita anularea hotărârilor
adoptate, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, nu îi exonerează pe administratori de
răspunderea contravenţională pentru propria faptă.
Administratorii trebuie să îşi asume consecinţele ce decurg, această conduită constituind
elementul material al laturii obiective a contravenţiei prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3
din Legea nr. 24/2017 raportat la interdicţia stabilită de art. 46 alin. (4) din acelaşi act normativ.
Abţinerea de la vot în cadrul şedinţelor CA poate fi justificată numai în cazurile expres
prevăzute de lege si nu poate fi invocată în susţinerea unei hotărâri a Consiliului de Administraţie
care încalcă prevederile legale si statutare ale SIF Oltenia SA.
Contrar apărărilor intimatului reclamant, nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor
sale propria culpă şi nici nu se poate apăra valorificând un asemenea temei, astfel că, nu poate fi
acceptată ca justificare o împrejurare care este efectul nemijlocit al încălcării de către
administratorii societăţii a prevederilor legale şi ale celor statutare specifice SIF Oltenia SA, care
s-au abţinut de la adoptarea unei decizii cu privire la publicarea ordinii de zi revizuite, conduită ce
a avut consecinţele unui vot exprimat împotrivă şi a condus la nesocotirea dreptului acţionarilor
cu o deţinere de cel puţin 5% din capitalul social al societăţii de a solicita şi obţine completarea
ordinii de zi a respectivei AGOA.
Astfel, în speţă, membrii CA aveau obligaţia de a adopta o decizie conformă cu prevederile
legale care conferă acţionarilor cu deţinere calificată dreptul de a solicita completarea ordinii de zi
a AGOA şi cu atribuţiile legale şi statutare ce le revin, neputând invoca drept motiv al abţinerii de
la vot solicitarea unor acţionari de a se abţine de la orice deliberare în ceea ce-i priveşte.
Din documentele şi informaţiile furnizate de societate, la solicitarea recurentei A.S.F. nr.
VPI/3494/15.04.2020, reiese faptul că intimatul Tudor Ciurezu, doamnele Anina Radu şi Carmen
Popa şi domnul Stoian Nicolae s-au abţinut de la vot în ceea ce priveşte punctele 5 şi 6 ale ordinii
de zi a şedinţei CA din data de 13.04.2020, respectiv aprobarea/respingerea completării ordinii de

39
zi a AGOA convocată pentru 28.04.2020 cu punctele solicitate de către acţionarii Fondul Deschis
de Investiţii Certinvest BET FI Index, Fondul Deschis de Investiţii Certinvest XT Index, Fondul
de Investiţii Alternativ Certinvest Acţiuni, respectiv de către acţionarii S.I.F. Banat-Crişana S.A.
cu S.I.F. Muntenia S.A..
În ceea ce priveşte şedinţa Consiliului de Administraţie al SIF OLTENIA SA, desfăşurată
în data de 14.04.2020, care a avut pe ordinea de zi la punctele 2 şi 3 aprobarea/respingerea
completării ordinii de zi a AGOA convocată pentru 28.04.2020, cu punctele solicitate de către
acţionarii Fondul Deschis de Investiţii Certinvest BET FI Index, Fondul Deschis de Investiţii
Certinvest XT Index, Fondul de Investiţii Alternativ Certinvest Acţiuni, respectiv S.I.F. Banat-
Crişana S.A. şi S.I.F. Muntenia S.A., votul exprimat de către dl. Tudor Ciurezu dna. Carmen Popa
şi dl Stoian Nicolae a fost de abţinere, iar votul exprimat de către dna. Anina Radu a fost împotriva
completării ordinii de zi.
Potrivit dispoziţiilor art. 144 indice 1 alin. (1) si (4) din Legea nr. 31/1990, membrii
consiliului de administraţie au obligaţia de a-si exercita mandatul cu prudenţa şi diligenta unui bun
administrator, cu loialitate, în interesul societăţii.
Conform prevederilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 „Sunt interzise folosirea în
mod abuziv a poziţiei deţinute de acţionari sau a calităţii de administrator ori de angajat al
emitentului, prin recurgerea la fapte neloiale sau frauduloase, care au ca obiect sau ca efect lezarea
drepturilor privind valorile mobiliare si a altor instrumente financiare deţinute, precum si
prejudicierea deţinătorilor acestora”.
Așa fiind, reiese că, nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea nr.
24/2017, faptă reţinută în sarcina intimatului, constituie contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 126
alin. (1) lit. a) pct. 3.
Întrucât, în speţă, contravenţia presupune alternativ o faptă frauduloasă sau una neloială,
inclusiv o faptă contrară obligaţiilor ce îi revin intimatului, potrivit legii sau actelor constitutive
ale societăţii, în calitatea pe care o deţine în cadrul societăţii, instanţa de fond în mod greşit a
concluzionat că intimatul nu a lezat dreptului acţionarilor cu deţinerea calificată prevăzută de lege
de a solicita şi obţine completarea AGOA cu rezoluţiile propuse de aceştia.
Totodată, membrii consiliului de administraţie nu au dreptul să respingă sau să se abţină
de la vot, astfel încât să nu poată fi adoptată decizia de completare a ordinii de zi a unei AGA.
Consiliul de administraţie are dreptul să-şi prezinte opinia cu privire la punctele aflate pe
ordinea de zi, dar acţionarii întruniţi în cadrul AGA sunt singurii în drept să respingă sau să aprobe
respectivele rezoluţii.
Referitor la motivul subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8
C. proc. Civ., ce vizează competenţa pârâtei A.S.F. de a-l sancţiona contravenţional pe
intimat, Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de fond a interpretat greşit textele legale incidente privind competenţa recurentei
pârâte A.S.F. de a-1 sancţiona contravenţional pe intimat şi a procedat la o aplicare greşită a legii.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) şi d) din O.U.G. nr. 93/2012, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr.113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, temei
legal care a stat la baza emiterii deciziei contestate, A.S.F. exercită atribuţii de autorizare,
reglementare, supraveghere şi control asupra:
„a) intermediarilor de operaţiuni cu instrumente financiare; societăţilor de servicii de
investiţii financiare; organismelor de plasament colectiv; societăţilor de administrare a
investiţiilor; consultanţilor de investiţii financiare; pieţelor de instrumente financiare; operatorilor
de piaţă şi de sistem; depozitarilor centrali; caselor de compensare-decontare; contrapărţilor
centrale; operaţiunilor de piaţă; emitenţilor de valori mobiliare; Fondului de compensare a
investitorilor; altor persoane fizice sau juridice ce desfăşoară activităţi conform prevederilor Legii
nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare şi

40
societăţile de administrare a investiţiilor, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.
297/2004 privind piaţa de capital, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2002 privind
aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 514/2002, cu modificările şi completările ulterioare/.../;
d) tuturor entităţilor, instituţiilor, operatorilor de piaţă şi emitenţilor de valori mobiliare,
precum şi operaţiunilor şi instrumentelor financiare reglementate de legislaţia secundară emisă
anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Comisia de Supraveghere a Sistemului de
Pensii Private în sprijinul şi pentru implementarea legislaţiei primare aferente pieţei financiare”.
Potrivit art. 3 al aceluiaşi act normativ, supravegherea exercitată de A.S.F., prevăzută la
art. 2 alin. (1), se realizează prin:
„a) acordarea, suspendarea, retragerea ori refuzul acordării, după caz, în condiţiile legii, de
autorizaţii, aprobări, avize, atestate, derogări;
b) emiterea de reglementări, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I;
c) realizarea controlului asupra entităţilor şi operaţiunilor prevăzute la art. 2 alin. (l) pe
baza raportărilor primite şi prin verificări la faţa locului;
d) dispunerea de măsuri şi aplicarea de sancţiuni”.
Conform art. 2 alin. (9) din Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare
şi operaţiuni pe piaţă:
„(9) în vederea aplicării prevederilor prezentei legi, A.S.F. are următoarele atribuţii şi
competenţe:
a) să verifice modul de îndeplinire a atribuţiilor şi obligaţiilor legale ale administratorilor
sau, după caz, ale membrilor consiliului de administraţie, directorilor, directorilor generali,
directorilor executivi, membrilor consiliului de supraveghere sau membrilor directoratului ori
reprezentantului legal, precum şi ale altor persoane în legătură cu operaţiuni ale emitenţilor
reglementate de prezenta lege;
b) să solicite consiliului de administraţie al emitenţilor întrunirea membrilor acestuia sau,
după caz, convocarea adunării generale a acţionarilor, stabilind problemele ce trebuie înscrise pe
ordinea de zi; /.../
f) să dispună măsurile necesare astfel încât persoanele ce desfăşoară activităţi sau care
efectuează operaţiuni în legătură cu piaţa de capital şi cu instrumentele financiare să se încadreze
în prevederile prezentei legi, ale reglementărilor A.S.F. şi ale celorlalte acte normative privind
piaţa de capital”.
Aşadar, în vederea exercitării de către A.S.F. a activităţii de supraveghere în realizarea
obiectivelor fundamentale şi, implicit, a respectării dispoziţiilor legale de către entităţile pieţei, în
baza prerogativelor conferite prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,
art. 1 din Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni pe piaţă, art.
1 - 3, art. 5 şi art. 6 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii de Supraveghere Financiară, şi în considerarea art. 2 alin. (9) lit. a), b) şi f) şi art. 126
alin. (2) lit. a) din Legea nr. 24/2017, A.S.F. este îndrituită să intervină în situaţiile în care legislaţia
incidentă este încălcată, iar drepturile şi/sau interesele investitorilor pe piaţa de capital sunt afectate
sau există o iminenţă de prejudiciere a acestora.
Astfel fiind, reiese că, recurenta A.S.F. este în drept să dispună în sarcina Consiliului de
Administraţie al SIF Oltenia S.A., inclusiv în sarcina intimatului Tudor Ciurezu în calitate de
Preşedinte, măsurile legale -sancţiuni- în caz de nerespectare a legislaţiei incidente, astfel că, este
eronată aprecierea instanţei de fond potrivit căreia pârâta A.S.F. s-a substituit instanţei de judecată.
Cu privire la critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8
C. proc. civ, ce vizează obligativitatea membrilor CA de a introduce pe ordinea de zi punctele
solicitate de acţionari, Înalta Curte reţine următoarele:

41
 În mod eronat a apreciat instanţa de fond că în cazul în speţă, nu era necesară introducerea
pe ordinea de zi a unor puncte solicitate de acţionarii în drept.
Astfel, această obligaţie stabilită în sarcina Consiliului de Administraţie al unei societăţi
comerciale, este strict reglementată şi prevăzută atât de Legea nr. 31/1990 modificată dar şi de
legislaţia specifică pieţei de capital. Prin urmare, această obligaţie este stabilită de lege şi nu de
recurenta pârâtă A.S.F., aceasta din urmă având obligaţia de a respecta legea, şi de a o aplica în
virtutea competenţelor sale statutare.
Potrivit prevederilor art. 117 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 R, consiliul de
administraţie sau directoratul, unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună,
cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de
zi.
Totodată, conform art. 117 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 R, „Ordinea de zi
completată cu punctele propuse de acţionari, ulterior convocării, trebuie publicată cu îndeplinirea
cerinţelor prevăzute de lege şi/sau de actul constitutiv pentru convocarea adunării generale, cu cel
puţin 10 zile înaintea adunării generale, la data menţionată în convocatorul iniţial”.
Art. 92 alin. (3) lit. a) coroborat cu alin. (6) din Legea nr. 24/2017 consacră dreptul unuia
sau mai multor acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social
de a introduce puncte pe ordinea de zi a adunării generale, cu condiţia ca fiecare punct să fie însoţit
de o justificare sau de un proiect de hotărâre propus spre adoptare de adunarea generală şi instituie
obligaţia societăţii emitente de a face disponibilă o ordine de zi revizuită cu respectarea termenului
prevăzut la art. 117 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în cazurile în care exercitarea dreptului
mai sus menţionat determină modificarea ordinii de zi a adunării generale comunicate deja
acţionarilor.
Astfel, în raport de textele de lege sus aminitite, reiese că, libertatea de apreciere a
administratorilor - situaţie în care se regăseşte şi intimatul, se limitează la verificarea îndeplinirii
celor două cerinţe prevăzute de art. 92 alin. (3) din Legea nr. 24/2017 pentru validitatea cererii,
respectiv acţionarii să deţină cel puţin 5% din capitalul social, cu condiţia ca fiecare punct să fie
însoţit de o justificare sau de un proiect de hotărâre propus spre adoptare de adunarea generală şi
de a prezenta proiecte de hotărâre pentru punctele incluse sau propuse spre a fi incluse pe ordinea
de zi a adunării generale, iar aprobarea rezoluţiilor propuse să fie de competenţa adunării generale
a acţionarilor (AGOA sau AGEA, după caz).
Prin urmare, potrivit prevederilor legale şi statutare incidente, administratorii societăţii
(printre care intimatul Tudor Ciurezu, Radu Anina, Nicolae Stoian, Carmen Popa) aveau obligaţia
de a da curs întocmai solicitării acţionarilor cu deţinerea calificată prevăzută de lege, dacă acestea
sunt de competenţa AGA, astfel cum a fost formulată, aceştia neavând dreptul de a interveni asupra
rezoluţiilor propuse de acţionari, în sensul cenzurării acestora, adunarea generală a acţionarilor
fiind singurul organ decizional în măsură să se pronunţe cu privire la admiterea/respingerea
acestora. Totodată, administratorii societăţii- intimatul Tudor Ciurezu, Radu Anina, Nicolae
Stoian, Carmen Popa, nefiind îndreptăţiţi să refuze completarea ordinii de zi a AGA la solicitarea
acţionarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute lege, pe considerente subiective si de oportunitate
de natura celor invocate.
Administratorii societăţii au dreptul de a-şi prezenta opinia cu privire la punctele de pe
ordinea de zi a AGA, dar acţionarii societăţii sunt singurii în drept să respingă sau să aprobe
respectivele propuneri.
Contrar celor reţinute de instanţă, sunt subsumate obligaţiei de loialitate în înţelesul Legii
nr. 24/2017 inclusiv neconvocarea adunării generale la cererea unui acţionar ce deţine singur sau
împreună cu alţi acţionari cel puţin 5% din capitalul social al emitentului sau necompletarea ordinii
de zi a unei adunări generale deja convocate la solicitarea unui acţionar ce deţine singur sau
împreună cu alţi acţionari cel puţin 5% din capitalul social al emitentului.

42
 Dreptul acţionarilor, cum este cel de a solicita convocarea AGA - prevăzut de art. 119 alin.
1 din Legea nr. 31/1990 şi art. 92 alin. (3) lit. a) coroborat cu alin. 6 din Legea nr. 24/2017-, trebuie
să fie respectat voluntar de administratorii societăţii, si nu transformat într-o procedură litigioasă,
care are ca efect amânarea realizării acestuia, prin determinarea acţionarului de a se adresa instanţei
de judecată în vederea valorificării dreptului prevăzut de art. 119 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.
Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de fond, lipseşte de eficientă un drept principal
legal al acţionarilor unei societăţi.
Referitor la aprecierea instanţei de fond, potrivit căreia în situaţia în care administratorii
societăţii nu dau curs solicitării acţionarilor de convocare a AGA, aceştia se pot adresa instanţei
de judecată în temeiul art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care va putea autoriza convocarea
adunării generale de către acţionarii care au formulat cererea, Înalta Curte o apreciază ca fiind
eronată.
Această opţiune recunoscută acţionarilor de legea generală în materia societăţilor, ca un
remediu juridic pentru situaţia în care administratorii adoptă o atitudine pasivă faţă de cererea
legitimă a acţionarilor de convocare a AGA, nu poate condiţiona sau înlătura prerogativa A.S.F.
de a solicita administratorilor respectarea drepturilor acţionarilor prevăzută de normele speciale în
domeniul pieţei de capital şi de a dispune măsurile necesare, astfel încât persoanele ce desfăşoară
activităţi sau care efectuează operaţiuni în legătură cu piaţa de capital şi cu instrumentele financiare
să se încadreze în prevederile Legii nr. 24/2017, ale reglementărilor A.S.F. şi ale celorlalte acte
normative privind piaţa de capital.
Prin urmare, este nerelevantă împrejurarea că acţionarii în cauză nu şi-au exercitat dreptul
de a se adresa instanţei pentru a obţine convocarea AGOA, în condiţiile art. 119 alin. (3) din Legea
nr. 31/1990, întrucât ASF şi-a îndeplinit atribuţiile de autoritatea administrativă de supraveghere
a pieţei de capital, în limita competenţelor sale legale, fără ca prin aceasta să se substituie
prerogativelor autorităţii judecătoreşti.
Pârâta A.S.F. şi-a îndeplinit atribuţiile de autoritatea administrativă de supraveghere a
pieţei de capital, în limita competenţelor sale legale, fără ca prin aceasta să se substituie
prerogativelor autorităţii judecătoreşti.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond în sentinţa recurată, în sensul că, din materialul
probator aflat la dosarul cauzei, nu a putut identifica dacă, Decizia 869/2020 a fost adoptată cu
respectarea prevederilor art. 14 din OUG nr. 93/2012, cu privire la cerinţele minime de cvorum şi
majoritate Înalta Curte constată că, măsura sancţionării intimatului a fost adoptată şi asumată prin
semnătură, de toţi membrii Consiliului ASF, aşa cum reiese din Procesul Verbal nr. 35/15.07.2020
al şedinţei Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, întrunit în şedinţă din data de
15.07.2020, ora 11, la sediul A.S.F..
Din cuprinsul Procesul verbal sus menţionat, reiese împrejurarea expresă a convocării
Consiliului A.S.F. de către Preşedintele Consiliului A.S.F., fiind respectată cerinţa cuprinsă în art.
14 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012 privind persoanele care pot convoca Consiliul, şi că, hotărârea
în ceea ce îl priveşte pe intimatul reclamant a fost adoptată în unanimitate, procesul verbal fiind
semnat de toţi cei 9 membrii ai Consiliului A.S.F., iar ulterior hotărârii adoptate de Consiliul
A.S.F., Preşedintele A.S.F. a semnat în calitate de reprezentant de drept, actul administrativ
individual supus controlului de legalitate, conform dispoziţiilor legale menţionate.
Aşadar, contrar apărărilor intimatului, actul administrativ de sancţionare a fost emis cu
respectarea tuturor condiţiilor art. 14 din OU.G nr.93/2012 cu privire la cerinţele minime de
cvorum şi majoritate, astfel că, din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond este dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a acestei dispoziţii legale.
O altă critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ, vizează încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 131
referitoare la aplicarea criteriilor de individualizare a sancţiunii, coroborate cu art.133 alin. (3) din
Legea nr. 24/2017 referitoare la conţinutul minim al unei decizii emise de A.S.F.

43
 Critica recurentei este întemeiată.
Contrar apărărilor intimatului reclamant, la momentul individualizării sancţiunii aplicate,
intimata pârâtă A.S.F. a ţinut cont prevederile art. 131 din Legea 24/2017, dispoziţii legale care
privesc criteriile de individualizare a sancţiunii aplicate.
Textul cuprins în art. 131 din Legea 24/2017 prevede că A.S.F. stabileşte tipul şi nivelul
sancţiunilor sau măsurilor administrative aplicate în conformitate cu prevederile art. 126 -129.
Astfel, potrivit prevederilor art. 131 din Legea 24/2017:
„(1) A.S.F. stabileşte tipul şi nivelul sancţiunilor sau măsurilor administrative aplicate în
conformitate cu prevederile art. 126 – 129, cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor
relevante, inclusiv, după caz, a următoarelor;
a) gravitatea şi durata încălcării;
b) gradul de responsabilitate al persoanei fizice sau al entităţii legale responsabile;
c) capacitatea financiară a persoanei fizice sau a entităţii legale responsabile, astfel cum
este indicată de cifra de afaceri totală a entităţii legale responsabile, de venind anual al persoanei
fizice responsabile, în măsura în care acestea pol fi identificate, sau de alţi indicatori relevanţi;
d) valoarea beneficiului obţinut sau a pierderilor evitate de către persoana fizică sau
entitatea legală responsabilă, în măsura în care acestea pot fi stabilite;
e) pierderile suferite de terţi ca urmare a încălcării, în măsura în care acestea pot fi stabilite;
f) măsura în care persoana fizică sau entitatea legală responsabilă cooperează cu A.S.F.;
g) încălcările anterioare săvârşite de persoana fizică sau entitatea legală responsabilă”.
Aşadar, textul de lege prevede faptul că A.S.F. trebuie să ţină cont atunci când stabileşte
sancţiunea amenzii şi a cuantumului acesteia de circumstanţele relevante menţionate de textul
legal. Norma nu prevede că aceste chestiuni trebuie menţionate în cuprinsul actului sancţionatoriu,
ci că A.S.F. trebuie să ţină cont de ele. În speţă, A.S.F, a respectat dispoziţiile art. 131 Legea nr.
24/2017 prezentând în analiza direcţiei de specialitate care a stat la baza măsurii sancţionării
intimatului toate circumstanţele prevăzute de norma legală.
Astfel aceste criterii nu au fost detaliate în cuprinsul actului administrativ atacat, însă
acestea se regăsesc în analiza direcţiei de specialitate, aflată ca probă la dosarul de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, motivarea unui act administrativ trebuie să
cuprindă acele elemente care să permită destinatarului să îşi exercite dreptul la apărare, cerinţă pe
deplin acoperită în prezenta speţă.
Astfel, contrar reţinerilor instanţei de fond, intimata a respectat cerinţele privind
conţinutului minim al deciziei contestate, cerinţe reglementate expres în cuprinsul art. 133 alin.
(3) din Legea nr. 24/2017. A.S.F. a respectat obligaţia de a indica neechivoc elementele de drept
şi de fapt care au stat la baza soluţiei adoptate, pentru a putea fi cunoscute de destinatar şi în funcţie
de care să-şi poată formula eventualele apărări pe de o parte, precum şi pentru ca instanţa de
judecată să poată exercita un control efectiv a legalităţii actului.
Totodată, stabilirea naturii sancţiunii – amendă, şi a cuantumului acesteia s-a realizat cu
respectarea principiilor de individualizare a sancţiunilor şi a regulilor prevăzute de art. 131 alin.
(1) din Legea nr. 24/2017, sens în care au fost luate în considerare circumstanţele relevante
cunoscute, atât cele personale, cu privire la conduita contravenientului, cât şi cele reale, referitoare
la circumstanţele săvârşirii faptei şi gravitatea acesteia.
Individualizarea sancţiunii aplicate intimatului respectă principiul proporţionalităţii
sancţiunilor, criteriile care au fost luate în considerare la individualizarea contravenţiei fiind
abordate în cuprinsul analizei care a stat la baza măsurii dispuse.
Astfel, operaţiunea de individualizare a sancţiunii are în vedere faptul că, persoana
respectivă a mai fost sancţionată anterior de către A.S.F., circumstanţă agravantă prevăzută de art.
131 alin. 1 lit. g din Legea nr. 24/2017, precum şi faptul că a fost afectat unul dintre drepturile
principale ale acţionarilor.

44
 Intimatul a mai fost sancţionat de A.S.F. prin Decizia nr. 1286/23.10.2019, cu amendă în
cuantum de 30.000 lei.
Sancţiunea în valoare de 30.000 de lei a fost aplicată pentru nerespectarea Deciziei A.S.F.
nr. 937/18.07.2020, prin care s-a instituit în sarcina Consiliului de administraţie al S.l.F. OLTENIA
S.A. obligaţia de a convoca şi de a asigura desfăşurarea adunării generale ordinare a acţionarilor
în termen de cel mult 45 de zile de la data emiterii prezentei decizii, având incluse pe ordinea de
zi punctele propuse de acţionarii S.I.F. BANAT CRIŞANA S.A. şi S.I.F. MUNTENIA S.A. prin
solicitarea înregistrată la sediul emitentului cu nr. 5071/11.06.2019, care a făcut obiectul raportului
curent publicat Ia B.V.B. în data de 11.06.2019.
Pentru stabilirea gradului de responsabilitate -art. 131 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 24/2017,
a fost luată în considerare calitatea deţinută de contravenient în cadrul societăţii emitente, respectiv
cea de membru/Preşedinte al consiliului de administraţie, aceasta, împreună cu ceilalţi membri
C.A., fiind persoana care are, potrivit legii, atribuţii în ceea ce priveşte convocarea şi asigurarea
desfăşurării A.G.A. la solicitarea acţionarilor îndreptăţiţi, pentru a căror încălcare a fost sancţionat;
în ceea ce priveşte gravitatea încălcării reţinute -art 131 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2017, se
constată că, prin necompletarea ordinii de zi a AGOA societăţii cu punctele solicitate de acţionari,
s-a adus o gravă atingere unuia dintre drepturile principale în virtutea căruia acţionarii pot lua parte
direct la conducerea societăţii, respectiv dreptul de a propune adunării generale a acţionarilor
adoptarea anumitor decizii.
Prin urmare, aspectele invocate de recurenta pârâtă prin cererea de recurs sunt de natură să
conducă la reformarea hotărârii recurate, care nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a
prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. 3 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu
art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenta pârâtă.
Va casa sentinţa recurată şi, rejudecând. Va respinge acţiunea formulată de reclamant, ca
nefondată.

4. Anulare acte juridice încheiate cu încălcarea regimului conflictului de interese.

Art. 23 din Legea nr. 176/2010

Anularea Ordinului emis de Preşedintele Director General al Societăţii Române de

Radiodifuziune cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese. Competenţa instanţei
de contencios administrativ în soluţionarea acţiunii în anularea actului administrativ reprezentat
de acest ordin, respectiv a instanţei specializate în conflicte de muncă în soluţionarea petitului
vizând anularea contractului individual de muncă încheiat în temeiul ordinului.
Justificarea interesului Agenţiei Naţionale de Integritate în susţinerea acţiunii în anularea
ordinului, în condiţiile respingerii de către instanţa specializată în conflicte de muncă a acţiunii
în anularea contractului individual de muncă.
Lipsa puterii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate de instanţa specializată în
conflicte de muncă cu privire la cererea de anulare a contractului individual de muncă, în litigiul
având ca obiect anularea actului administrativ ce constituie fundamentul încheierii contractului
de muncă.
Posibilitatea oricărei persoane chemate în judecată în calitate de pârât, nu doar a
autorităţii publice emitente a actului administrativ, de a invoca excepţia inadmisibilităţii acţiunii
ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile.

ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5429 din 16 noiembrie 2022

45
 I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 mai 2018, pe rolul
Tribunalului Bucureşti – Secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 15093/3/2018,
reclamanta Agenţia Naţională de Integritate („ANI”, „Agenţia”), în contradictoriu cu pârâţii
Societatea Română de Radiodifuziune („SRR”, „Societatea”) şi Demeter Adras Istvan, a solicitat
constatarea nulităţii absolute a următoarelor acte, încheiate cu încălcarea regimului juridic al
conflictului de interese:
(i) Ordinul nr. 299/01.09.2011 emis de Preşedintele - Director General al Societăţii Române
de Radiodifuziune Demeter Andras Istvan;
(ii) Contractul individual de muncă nr. 299 din 01.09.2011 (act subsecvent încheiat în baza
Ordinului 299/01.09.2011) având ca părţi semnatare pe Societatea Română de Radiodifuziune, în
calitate de angajator, şi pe Demeter Andras Istvan, în calitate de salariat;
(iii) Actul adiţional nr.1 la contractul individual de muncă nr. 299 încheiat la 01.09.2011.
1.2. Cererea de chemare în judecată menţionată la pct. 1.1, a fost înregistrată, la data de 9 mai
2018, pe rolul aceleiaşi instanţe, şi sub nr. de dosar 15505/3/2018.
1.3. Prin încheierea din 21 august 2018, pronunţată în dosarul nr. 15095/3/2018, Tribunalul
Bucureşti – Secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de litispendenţă şi a
dispus reunirea cererilor ce formează obiectul dosarelor nr. 15093/3/2018 şi 15505/3/2018 şi
judecarea lor în cadrul dosarului nr. 15093/3/2018.
1.4. Prin încheierea din 25 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II - a contencios
administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a înaintat cauza
spre competentă soluţionare Secţiei a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale a
Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei secţii la data de 12 decembrie 2018,
sub nr. 15093/3/2018*.
1.5. Prin încheierea din 21 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a civilă,
conflicte de muncă şi asigurări sociale a disjuns cererea având ca obiect constatarea nulităţii Ordinului
nr. 299/01.09.2011, formând dosarul nr. 5077/3/2019, faţă de care a admis excepţia necompetenţei
materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
1.6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios
administrativ şi fiscal la data de 8 aprilie 2019, sub nr. 5077/3/2019.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 908 din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a
contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei, invocate de
pârâtul Demeter Andras Istvan, ca neîntemeiate;
(ii) a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia puterii de lucru judecat, invocate de pârâta
Societatea Română de Radiodifuziune, ca neîntemeiate;
(iii) a admis acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în
contradictoriu cu pârâţii Societatea Română de Radiodifuziune şi Demeter Adras Istvan;
(iv) a anulat Ordinul nr. 299/1.09.2011.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 908 din 1 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Societatea Română
de Radiodifuziune, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, solicitând
casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea în consecinţă a cererii de
chemare în judecată.
Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 60
Cod procedură civilă, care reglementează situaţia actelor de procedură atunci când mai multe persoane
sunt împreună pârâte în aceeași cauză.

46
 În acest sens, consideră recurenta că este greşit considerentul instanţei de fond prin care a
apreciat, în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii pentru lipsa procedurii prealabile, invocate
de pârâtul Demeter Andras Istvan, că numai emitentul actului (SRR) ar fi avut dreptul invocării unei
astfel de excepţii, câtă vreme efectele hotărârii judecătoreşti cu privire la anularea Ordinului
preşedintelui SRR nr. 299/2011 se produc asupra ambilor pârâţi.
Recurenta-reclamantă critică şi modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes în
susţinerea acţiunii, pe care a invocat-o în raport de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 Cod
procedură civilă. În speţă, interesul reclamantei de a solicita anularea ordinului contestat este pur
teoretic, determinat de aplicarea prevederilor Legii nr. 176/2010, iar nu unul practic, în condiţiile în
care, prin hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. 15093/3/2018*, instanţa de judecată a respins
acţiunea ANI privind anularea contractului individual de muncă nr. 299/01.09.2011. Aşadar, nu mai
subzistă folosul practic urmărit de reclamantă prin anularea ordinului contestat, cele două acte juridice
având legătură unul cu altul, contractul individual de muncă fiind motivul emiterii Ordinului nr.
299/2011. Totodată, interesul nu subzistă nici în ipoteza în care s-ar considera că ordinul contestat a
stat la baza încheierii contractului individual de muncă.
Este de observat, în opinia recurentei-reclamante, şi motivarea Curţii de Apel Bucureşti din
cuprinsul hotărârii date în dosarul nr. 15093/3/2018*, prin care s-a reţinut că cererea de constatare a
nulităţii absolute a contractului de muncă, formulată conform art. 23 din Legea nr. 176/2010, în
considerarea încălcării dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, ar fi prezentat interes doar în
ipoteza în care contractul de muncă şi-ar fi produs în continuare efectele sau în cazul în care
constatarea nulităţii absolute ar fi constituit premisa repunerii părţilor în situţia anterioară.
Mai arată recurenta-reclamantă că nu sunt relevante considerentele primei instanţe,
referitoare la judecarea separată a capetelor de cerere formulate de ANI în cauza de faţă, câtă vreme
actele atacate (ordinul şi contractul individual de muncă) vizează aceeaşi stare de fapt, respectiv
derularea proiectului ACCES şi ocuparea de pârâtul Demeter Andras Istvan a funcţiei de coordonator
instituţional în cadrul acestui proiect.
Recurenta-reclamantă învederează şi că, în susţinerea excepţiei lipsei de interes, s-a prevalat
şi de puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. 15093/3/2018*. Instanţa de fond
a considerat în mod nelegal că nu subzistă puterea de lucru judecat întrucât în litigiul invocat nu a fost
analizat şi Ordinul nr. 299/2011. Însă, pentru a se produce efectul pozitiv ale autorităţii de lucru judecat
nu este necesar a se întruni tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, iar în dosarul nr. 15093/3/2018*
au fost tranşate aspectele litigioase referitoare la obiectul principal al cererii, care este reprezentat de
constatarea nulităţii contractului individual de muncă nr. 299/2011, precum și la obligativitatea
instanţei de a verifica condiţiile exercitării acţiunii civile prin prisma prevederilor art. 32 Cod
procedură civilă, iar nu exclusiv prin prisma scopului Legii nr. 176/2010.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Demeter Andras
Istvan a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Societatea Română de Radiodifuziune.
Susţine că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia lipsei de interes, întrucât intimata-
reclamantă ANI nu este exceptată de la aplicabilitatea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr.
554/2004. Totodată, contrar celor reţinute de prima instanţă, interesul invocării excepţiei nu aparţine
doar autorităţii emitente a actului contestat, respectiv Societatea Română de Radiodifuziune, ci şi
intimatului-pârât, care ar beneficia de soluţionarea favorabilă a excepţiei.
Mai arată intimatul-pârât că excepţia lipsei de interes este întemeiată, întrucât, prin
respingerea definitivă a acţiunii în anularea Contractului individual de muncă nr. 299/2011 şi a actului
adiţional nr. 1 la acest contract, demersul judiciar de anulare a Ordinului nr. 299/2011 a rămas fără
finalitate practică.
4.2. Intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluția instanței de recurs

47
 Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma criticilor
formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Societatea Română de Radiodifuziune
este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că, deși recursul a fost încadrat în cazul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, susținerile recurentei-pârâte se subsumează
şi pct. 5 al textului de lege, fiind expuse critici referitoare la soluționarea excepțiilor invocate de părți.
Primul rând de critici formulate de pârâtă vizează modalitatea de soluționare a excepției
inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, fiind criticat considerentul sentinței recurate
prin care s-a reținut că numai organul emitent al actului administrativ ar avea dreptul de a invoca și
susține o astfel de excepție.
Înalta Curte constată că argumentele recurentei-pârâte cu privire la sfera persoanelor care pot
invoca finele de neprimire reprezentat de lipsa procedurii prealabile sunt corecte, considerentul
instanței de fond fiind contrar dispozițiilor art. 193 alin.(2) Cod procedură civilă, raportat la art.7 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art.7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată într-un
drept sau un interes legitim printr-un act administrativ are obligația, anterior sesizării instanței de
judecată, de a se adresa autorității emitente în vederea revocării actului, iar potrivit art. 193 alin. (2)
Cod procedură civilă, neîndeplinirea procedurii administrative prealabile poate fi invocată numai de
către pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Așadar, norma de procedură civilă conferă
pârâtului dreptul la invocarea excepției neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, prin
aceasta înţelegându-se oricărui pârât, excepţia de procedură fiind aptă să contribuie la apărarea
tuturor pârâţilor chemaţi în judecată.
Înalta Curte constată că interesul în invocarea excepţiei îl justifică nu numai autoritatea
emitentă, ci şi pârâtul beneficiar al actului administrativ contestat, iar în speță, excepția
inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile a fost invocată de pârâtul Demeter Andras
Istvan, care, în calitate de Preşedinte - Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune, a
semnat Ordinul nr. 299/01.09.2011, prin care se numeşte în funcţia de Coordonator instituţional în
cadrul proiectului intitulat „ACCES - Formarea profesională continuă, calificare/recalificare -
Garanţia succesului pe piaţa muncii pentru angajaţi”, act administrativ în temeiul căruia s-a încheiat
ulterior Contractul individual de muncă nr. 29/01.09.2011.
Prin urmare, dreptul și, totodată, interesul invocării inadmisibilității acțiunii, aparțin atât
autorității emitente, cât și beneficiarul actului, ambii urmărind validarea finelui de neprimire constând
în neurmarea procedurii plângerii prealabile și, în consecință, respingerea acțiunii în anularea
ordinului atacat.
Deși critica recurentei-pârâte este găsită întemeiată, totuși aceasta nu are aptitudinea de a
conduce la reformarea soluției instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității.
Se observă că prima instanță nu și-a întemeiat soluția, în principal, pe argumentul
imposibilității invocării excepției de către alt pârât decât autoritatea emitentă, ci acesta a fost un
argument subisidiar, expus succint, în completarea celorlalte argumente. Astfel, prima instanță a
apreciat, într-o motivare amplă, că intimata-reclamantă ANI nu se numără printre persoanele
menționate la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar acest text de lege nu este incident în speță. A
arătat instanța că acțiunea în anulare introdusă de ANI în temeiul art. 22-24 din Legea nr. 176/2010
este exclusă de la parcurgerea procedurii prealabile, întrucât nu există compatibilitate între scopul
instituirii procedurii și termenul stabilit de art. 22 din Legea nr. 176/2010, pe de-o parte și procedura
prealabilă și termenul reglementate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe de altă parte.
Or, recurenta-pârâtă SRR nu a adus niciun fel de critici acestor considerente, nu a prezentat o
opinie contrară celei expuse de instanță, nu a contestat modul de interpretare și aplicare în cauză a
prevederilor Legii nr. 176/2010 raportat la cele ale Legii nr. 554/2004. Considerentele instanței cu
privire la această chestiune de drept sunt amplu dezvoltate, însă recurenta-pârâtă nu le-a analizat în

48
cuprinsul recursului său, limitându-se la critica unui singur considerent, secundar în problematica
tratată.
Prin urmare, chiar dacă a fost relevată o eroare a instanței de fond în ceea ce privește persoana
îndreptățită să invoce și să suțină excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte constată că această
eroare nu a condus la neanalizarea excepției, dimpotrivă, se observă o analiză detaliată a excepției
invocate, iar considerentele pentru care aceasta a fost găsită neîntemeiată nu au fost criticate în recurs.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte va menține soluția instanței de fond cu privire la
respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.
Înalta Curte constată că este nefondat și cel de-al doilea rând de critici, referitoare la soluția de
respingere a excepției lipsei de interes și la înlăturarea apărărilor referitoare la incidența puterii de
lucru judecat. În esență, recurenta-pârâtă își întemeiază arumentația pe soluția și conținutul hotărârilor
judecătorești pronunțate în dosarul nr. 15903/3/2018* de către instanța specializată în conflicte de
muncă, cu privire la cererea intimatei-reclamante ANI de anulare a contractului individual de muncă
nr. 299/2011 și a actului adițional nr. 1.
Față de susținerile din recurs ale pârâtei SRR, se impune o observație și anume aceea că
Ordinul nr. 299/2011 a constituit fundamentul încheierii contractului individual de muncă și nu invers.
Raportul de muncă a luat naștere după ce intimatul-pârât Demeter Istvan Adras s-a numit, prin Ordinul
nr. 29/2011, în funcția de Coordonator instituţional în cadrul proiectului intitulat „ACCES - Formarea
profesională continuă, calificare/recalificare - Garanţia succesului pe piaţa muncii pentru angajaţi”,
contractul de muncă fiind încheiat în vederea exercitării atribuțiilor acestei funcții.
Revenind la problema interesului ANI de a formula și susține acțiunea în anularea Ordinului
nr. 299/2011, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că interesul de a acționa în
prezenta cauză nu este influențat de soluția dispusă în dosarul nr. 15903/3/2018*.
În prim rând, astfel cum s-a arătat anterior, contractul individual de muncă nu constituie
fundamentul ordinului contestat, ci invers, actul administrativ a determinat încheierea contractului de
muncă. În consecință, menținerea valabilității contractului de muncă, prin respingerea acțiunii în
anulare ca lipsită de interes nu produce efectul invocat de pârâtă al considerării acțiunii în anularea
actului administrativ ca fiind, la rândul său, lipsită de interes.
În al doilea rând, cele două acte a căror anulare s-a solicitat de Agenția Națională de Integritate,
respectiv Ordinul nr. 299/2011 și Contractul individual de muncă purtând același număr, sunt emise
în materii diferite, regimul lor juridic fiind guvernat de dreptul administrativ (drept public), respectiv
de dreptul muncii (drept privat). Astfel fiind, acțiunile în anulare au fost deduse judecății instanțelor
specializate, fiind soluționate potrivit normelor speciale din materia respectivă.
În litigiul dedus judecății instanței specializate în litigii de muncă, în care s-a analizat
contractul individual de muncă și actul adițional, au fost aplicate dispoziții legale din Codul muncii
care nu sunt incidente și în prezentul litigiu de contencios administrativ, iar cererea în anulare a fost
examinată prin prisma naturii juridice a contractului de muncă, respectiv a efectelor pe care acesta le-
a produs sau mai poate să le producă ulterior încetării raporturilor de muncă. Instanța de judecată a
ajuns la concluzia că acțiunea ANI este lipsită de interes, cătă vreme în dreptul muncii nu poate opera
o repunere a părților în situația anterioară ulterior constatării nulității contractului individual de
muncă.
Or, aceste considerente nu pot fi incidente și opozabile în cauza de față, nici în analiza
interesului de a acționa al Agenției Naționale de Integritate și nici din perspectiva pretinsei puteri a
lucrului judecat, invocată de recurenta-pârâtă.
Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 176/2010 dispun în mod imperativ că actele întocmite cu
nerespectarea regimului privind conflictul de interese sunt lovite de nulitate absolută; astfel, nu se
poate susține că interesul de a acționa al ANI este determinat de situația juridică a contractului
individual de muncă încheiat în temeiul ordinului contestat, ci scopul urmărit prin promovarea acțiunii
este acela de a înlătura din ordinea juridică un act administrativ afectat de nulitate absolută (Ordinul
nr. 299/2011).

49
 Așadar, menținerea de către instanța de judecată a valabilității unui act juridic de drept privat
(contractul individual de muncă), în temeiul unor dispoziții specifice dreptului muncii, nu înlătură de
la aplicare dispozițiile art. 23 din Legea nr. 176/2010, în cazul actului administrativ emis cu
nerespectarea regimului conflictului de interese.
În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 33 Cod procedură civilă,
fiind relevat interesul de a acţiona al intimatei-reclamante ANI în vederea înlăturării din ordinea
juridică a unui act administrativ nul absolut, nefiind întemeiată apărarea recurentei-pârâte în referire
la caracterul „teoretic” al interesului reclamantei, urmare a imposibilităţii repunerii părţilor în situaţia
anterioară. Astfel cum în mod corect a subliniat instanţa de fond, art. 23 alin. (3) din Legea nr.
176/2010 prevede doar posibilitatea instanţei de a dispune şi repunerea în situaţia anterioară, Înalta
Curte adăugând că legiuitorul nu a condiţionat constatarea nulităţii absolute a actelor încheiate cu
încălcarea regimului incompatibilităţilor de această posibilitate.
Cât privește puterea lucrului judecat, Înalta Curte constată că prima instanță a reţinut în mod
corect că aceasta nu poate fi opusă în litigiul de față. După cum s-a arătat anterior, instanța specializată
în dreptul muncii a pronunţat o soluţie în baza unor dispoziţii legale care nu sunt incidente în prezenta
cauză (Codul muncii), iar actele juridice analizate (contractul de muncă și actul adițional) au o natură
juridică diferită de actul administrativ a cărui desfiinţare s-a solicitat în prezenta cauză. Soluția din
dosarul nr. 15903/3/2018*, prin care s-a constatat lipsa interesului procesual, a fost motivată strict
prin raportare la specificul raporturilor de muncă (care nu permit repunerea părților în situația
anterioară) și nu poate fi aplicată mutatis mutandis într-un litigiu de drept administrativ, în care se
verifică legalitatea unui act administrativ emis de o autoritate publică, prin prisma dispozițiilor Legii
nr. 554/2004 raportat la Legea nr. 176/2010.
Drept urmare, nu există vreo chestiune litigioasă dezlegată în dosarul nr. 15093/3/2018*, care
să se opună cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte, câtă vreme Ordinul nr. 299/2011 nu a făcut
obiectul analizei în dosarul amintit, fiind un act administrativ supus examinării în condițiile Legii nr.
554/2004.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute
de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr.
54/2004 și art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va respinge recursul declarat de pârâta
Societatea Română de Radiodifuziune, ca nefondat.

DREPT CIVIL

I. Obligaţii

1. Înstrăinarea unor părți din imobilul notificat pe parcursul procedurii

administrative derulate în baza Legii nr.10/2001. Dispoziție de restituire în natură.
Imposibilitatea intrării, în mod efectiv, în stăpânirea bunului. Atingere adusă dreptului de
proprietate. Despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință
Constituţie, art. 20
C.civ., art. 1349, art. 1357
Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, art. 1

Imposibilitatea reclamantei, deşi recunoscută ca titular al dreptului de proprietate asupra

imobilului prin emiterea în temeiul Legii nr. 10/2001, în favoarea sa, a dispoziţiei de restituire în
natură, de a intra în mod efectiv în stăpânirea bunului, ca urmare a faptului că între momentul
înregistrării notificării şi cel al soluționării cererii au fost perfectate în favoarea unor terţi
contracte de vânzare-cumpărare prin care au fost înstrăinate două spaţii din imobil, constituie o
privare a acesteia de folosinţa bunului, asociată unei ingerinţe în dreptul de proprietate în sensul
celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

50
 Cum legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare a fost reţinută cu putere de lucru
judecat prin hotărâri definitive, în absenţa posesiei şi a posibilităţii de a folosi imobilul,
reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind
lipsit de conținut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic şi iluzoriu.
Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a
instituţiei publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C.civ., fapta ilicită a
pârâtei, constând în restituirea unui bun fără a-i garanta reclamantei efectiv punerea în posesie
şi folosinţa acestuia, respectiv de a-i asigura plenar exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de
proprietate, cauzându-i reclamantei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 1562 din 22 septembrie 2022

1.Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 25.02.2019, pe rolul Tribunalului București, astfel cum a fost
modificată sub aspectul cuantumului pretenţiilor, subsecvent depunerii la dosar a raportului de
expertiză, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General,
a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 317.260 lei, reprezentând contravaloarea actualizată
şi indexată a lipsei de folosinţă calculată pe ultimii 3 ani, respectiv de la 21.02.2016 şi pană la
20.02.2019 (data formulării cererii de chemare în judecată) pentru imobilul din Bucureşti, format
din teren în suprafaţa de 120.37 mp şi construcţia tip B (P+P+l), cu excepţia apartamentului nr. 1
vândut în baza Legii nr.112/1995, construcţie din care parterul reprezintă spaţiu comercial cu
suprafaţă construită de 170,18 mp şi suprafaţă utilă de 141,82 mp şi apartamentul nr. 2 cu trei
camere, în suprafaţă utilă 79,51 mp, suprafaţă construita desfăşurată totala fiind de 249,69 mp, cu
cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a învocat excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune privind pretenţiile pe termenul de 10 ani raportat la art. 705 C.proc.civ.(cu argumentul că
termenul de prescripţie se calculează începând cu data la care reclamantei i s-a încălcat dreptul de
proprietate, adică începând cu 2007), invocă faptul că cererea nu este scutită de plata taxei judiciare
de timbru (fiind o acţiune în pretenţii), iar pe fond arată că, în sarcina sa, nu poate fi reţinută fapta
ilicită constând în nepredarea imobilului, întrucât această atribuţie revine unei alte instituţii,
Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.
2.Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal
Prin sentinţa civilă nr.817 din 10.07.2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a
respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis acţiunea
formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul
General, astfel cum a fost precizată sub aspectul cuantumului pretenţiilor, a obligat pârâtul să
plătească reclamantei suma de 317.260 lei reprezentând c/val lipsei de folosinţă, pentru perioada
21.02.2016 – 20.02.2019, pentru imobilul din Bucureşti, format din teren - 120.37 mp şi
construcţia tip B (P+P+1) cu excepţia apartamentului nr.1, vândut în baza Legii nr. 112/1995.
3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel
Prin decizia nr. 1006A din 24.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr.817/2020, pronunţate de
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susținând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.
5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a formulat, în esenţă, următoarele critici:

51
 Printr-o primă critică, recurentul susține inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată,
arătând că reclamanta încearcă să eludeze, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală,
prevederile legislaţiei speciale. Pretinde că dispoziţia de restituire nu a produs efecte în privinţa
dobândirii dreptului de proprietate, întrucât la momentul emiterii acesteia, imobilul se afla în
proprietatea altor persoane, iar acţiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă, stabilindu-se
şi că nu are deschisă calea dreptului comun pentru obţinerea de măsuri reparatorii. Fiind aplicabile
dispoziţiile legii speciale, înseamnă că reclamanta nu are deschisă calea dreptului comun nici
pentru o acţiune în răspundere civilă delictuală.
Susţine recurentul şi lipsa calităţii sale procesual pasive, în contextul în care reclamanta nu
este, în realitate, proprietar, deoarece dispoziţia de restituire nu a produs efecte, fiindu-i respinsă
şi acţiunea în revendicare, astfel că aceasta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă
pentru un imobil asupra căruia nu deţine un drept de proprietate. În plus, Municipiul Bucureşti nu
este cel care foloseşte imobilul.
Mai mult, Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă nici faţă de susţinerile
reclamantei cu privire la pretinsa faptă ilicită, în sensul că ar fi lipsită de folosinţa imobilului din
cauza pârâtului care ar fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare, întrucât contractele respective
nu au fost încheiate de Municipiul Bucureşti iar, pe de altă parte, dispoziţia de restituire a fost
emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, instituţie distinctă, iar nu de către recurentul-pârât.
Printr-o altă critică, pârâtul susţine că motivarea instanţei de apel se bazează pe motive
străine de natura cauzei. Arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtului
la plata unei pretinse contravalori a lipsei de folosinţă a imobilului, întemeiată pe răspunderea
civilă delictuală.
Analizând elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prima instanţă
reţine fapta ilicită a pârâtului constând în lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul,
deși imobilul nu se află în posesia acestuia, astfel încât, faţă de obiectul şi temeiul de drept al
acţiunii, recurentul apreciază că nu poate fi reținută în sarcina sa fapta de lipsire de folosinţă a
bunului litigios.
Arată, totodată, că instanța de apel, în vederea reţinerii faptei ilicite imputate, a arătat că
pârâtul ar fi vândut, pe parcursul procedurii administrative, părţi din imobil, cu încălcarea
dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pretinde că aceste considerente sunt străine de
natura cauzei, în contextul în care, în speţă, se invocă răspunderea civilă delictuală, pentru
presupusa lipsă de folosinţă a reclamantei, aferentă perioadei 21.02.2016 - 21.02.2019.
O altă critică se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat, din perspectiva chestiunilor
dezlegate în litigiile purtate anterior în legătură cu situaţia din prezenta cauză.
Arată că, în litigiile anterioare, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor legale,
iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că textele
normative nu erau în vigoare și, prin urmare, nu puteau fi aplicabile. Consideră, așadar, că instanţa
de apel nu putea reţine fapta ilicită imputată sub argumentația că pârâtul, pe parcursul procedurii
administrative, ar fi încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 21 alin. (5) din
Legea nr. 10/2001.
Astfel, respingerea acţiunii în revendicare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010,
constituie o confirmare, cu autoritate de lucru judecat, a faptului că reclamanta nu a dobândit
proprietatea asupra imobilului. Or, prin decizia recurată, prin care recurentul-pârât a fost obligat
la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului către un neproprietar, se încalcă autoritatea
de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare.
Totodată, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010, instanţele au reţinut, cu
autoritate de lucru judecat, faptul că reclamanta avea deschisă calea contestării dispoziţiei de
restituire, cale pe care reclamanta nu a urmat-o. Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut,
cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, pretinsa îndeplinire a condiţiilor atragerii răspunderii

52
civile delictuale a pârâtului, apreciind că fapta ilicită ar consta în lipsirea de folosinţă din cauza
pretinsei încheieri a contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5)
din Legea nr. 10/2001.
Un alt motiv de recurs semnalat vizează soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei
extinctive a dreptului material la acţiune, prin raportare la interpretarea şi aplicarea greşită a
dispoziţiilor art. 2500 alin. (1), art. 2517 şi art. 2528 alin. (1) C.civ.
Având în vedere că părţile din imobil fuseseră înstrăinate anterior restituirii acestora către
reclamantă, recurentul-pârât apreciază că reclamanta a cunoscut, încă de la momentul restituirii,
pretinsa încălcare a dreptului său de proprietate, faptul că părţile din imobil erau în proprietatea
altor persoane, care exercitau în mod public dreptul de proprietate. Consideră recurentul că, de la
acel moment, reclamanta a cunoscut sau, cel puţin, trebuia să cunoască, presupusa pagubă, precum
şi persoanele care folosesc imobilul. În acest context, apreciază că nu poate fi reţinut că pretinsele
pagube pe care le-ar fi suferit reclamanta, ca urmare a folosirii imobilului de alte persoane, ar fi
fost unele eventuale ci, dimpotrivă, pretinsa pagubă are caracter cert de la acel moment.
Susține că prescripţia a început să curgă la momentul pretinsei încălcări a dreptului de
proprietate al reclamantei, recunoscut de aceasta ca fiind cu mai mult de 12 ani în urmă. Astfel, în
cazul reclamantei, s-a născut un singur drept la acţiune şi a curs un singur termen de prescripţie,
termen care s-a împlinit la 3 ani de la emiterea dispoziţiei de restituire. Faptul că reclamanta nu a
atacat, în condiţiile legii, dispoziţia de restituire, nu determină amânarea începerii curgerii
termenului de prescripţie şi nu îi dă dreptul să pretindă, după 12 ani, că ar fi prejudiciată prin
lipsirea de folosinţa imobilului.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, cu încălcarea
prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2500
alin. (1), art. 2517, art. 2528 alin. (1) C.civ. că, în speţă, ar fi fost vorba despre pagube viitoare,
astfel că prescripţia pentru perioada 21.02.2016 – 21.09.02.2019 ar fi început să curgă la data de
21.02.2016, când prejudiciul ar fi dobândit caracter cert, prin continuarea acţiunii pârâtului de
lipsire a reclamantei de folosinţa imobilului.
În plus, arată că instanţa de apel a înlăturat greșit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 705
C.proc.civ., motivat de faptul că reclamanta nu ar deţine un titlu executoriu, ci ar fi formulat
prezenta cerere tocmai pentru a obţine un astfel de titlu. Consideră că, în realitate, reclamanta
deţine un titlu executoriu, reprezentat de dispoziţia de restituire.
Un ultim motiv de recurs, vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii cu privire la
îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale.
Se arată că, în speţă, actele de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul litigios au fost
încheiate anterior emiterii dispoziţiei de restituire, de către Consiliul Local Sector 2 şi B. SA, în
calitate de vânzători, iar nu de către recurentul-pârât, fiind reţinut greșit, prin decizia recurată, că
Municipiul Bucureşti ar fi înstrăinat acele părţi din imobil.
Consideră că nu poate exista o faptă ilicită a pârâtului în cadrul unei acţiuni în răspundere
civilă delictuală pentru contravaloarea lipsei de folosinţă, în contextul în care reclamanta nu are
un drept de proprietate dobândit prin dispoziţia de restituire. Nu poate fi reținută fapta ilicită
constând în lipsirea de folosinţă a imobilului, întrucât nu este cel care posedă imobilul, întrucât de
la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, 2003, respectiv 2004, părţi din imobil
sunt în posesia proprietarilor acestora, context în care s-a reținut eronat, în sarcina pârâtului,
existența unei fapte ilicite.
Arată că nu este cel care a încheiat contractele de vânzare-cumpărare, iar perfectarea
acestor contracte nu are legătură cu pretinsa lipsă de folosinţă a imobilului. Instanța a fost învestită
cu o acţiune în antrenarea unei răspunderi civile delictuale pentru o lipsă de folosinţă a imobilului,
iar nu în prezenţa unei acţiuni vizând anularea/constatarea nulităţii contractelor de vânzare-
cumpărare. Astfel, fapta ilicită reclamată, determinată de folosinţa imobilului de către pârât, nu se
verifică în speţă. Oricum, dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în

53
speţă, în cazul contractelor de vânzare cumpărare, nefiind în vigoare la momentul încheierii acestor
contracte.
Reluând aceleaşi argumente, recurentul-pârât arată că nu sunt îndeplinite nici celelalte
condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale, existenţa prejudiciului, legătura de
cauzalitate şi vinovăţia.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei
spre rejudecare instanţei de apel.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat, arătând că, în ceea ce priveşte criticile vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în
judecată şi lipsa de responsabilitate cu privire la emiterea dispoziţiilor de restituire sunt
inadmisibile, fiind invocate omisso medio, pentru prima oară în faţa instanţei de recurs.
Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea
apărărilor şi admiterea recursului.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate și dispoziţiile
legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere
considerentele care succed:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în
mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor
ierarhic inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129
din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia,
termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Obiectul și cauza recursului constă în hotărârea ce se atacă și, respectiv, motivele de
nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele
prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut
analiza instanţei anterioare şi, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care
atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost
menţinută în apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea
că, în raport de exigenţele devoluţiunii din apel - și anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a
fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie deoarece, în ipoteza contrară,
s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară
de instanţa de recurs, în contextul în care art. 488 alin. 2 C.proc.civ. se opune unei astfel de
judecăţi.
Astfel, în cauză, relativ la excepția privind inadmisibilitatea acțiunii și cea privind lipsa
calității procesuale pasive, invocate de recurent în recurs, Înalta Curte reţine că aceastea, deși
constituie excepții absolute, nu au fost invocate de pârâtul-recurent în fața primei instanțe. Astfel,
hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel, în cadrul căruia pârâtul, deși a avut posibilitatea,
nu a invocat excepțiile respective. Cale de atac exercitată a fost respinsă, ca nefondată și, deși
hotărârea din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cadrul acesteia pârâtul nu mai este
în drept să invoce excepțiile de ordine publică, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. 2
C.proc.civ., în conformitate cu care „motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din cod nu
vor putea fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării
apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe
asupra lor”.
Cum excepțiile de inadmisibilitate și cea privind lipsa calității procesuale pasive nu au
făcut obiectul apelului, nu mai pot fi invocate direct în recurs fiind, așadar,
formulate omisso medio.

54
 În ceea ce privește critica fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct.7 C.proc.civ., care
se referă la încălcarea autorității lucrului judecat, Înalta Curte reține că această critică deși este
invocată direct în recurs, excepția poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a
procesului, chiar înaintea instanței de recurs, acest motiv de casare fiind unul de ordine publică,
întrucât normele referitoare la autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești sunt
imperative. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație
mai grea decât aceea din hotărârea atacată, astfel cu se stipulează în art. 432 C.proc.civ., ceea ce
semnifică, cu alte cuvinte, că principiul non reformatio in pejus nu funcționează în cazul reținerii
autorității lucrului judecat.
Punctul 7 al art. 488 C.proc.civ. se referă, de de o parte, la încălcarea autorităţii de lucru
judecat, ce vizează funcţia negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. 1 din acelaşi cod,
potrivit căruia o acţiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă
reluarea judecăţii, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză. În caz de admitere a unui
asemenea motiv de recurs, soluţia prevăzută de art. 497 C.proc.civ. este cea a casării, cu consecinţa
finală a respingerii acţiunii, ca inadmisibilă.
Cazul de casare se referă și la ipoteza în care se invocă nerespectarea efectului pozitiv al
lucrului judecat, constând în tranşarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură
cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. 2 C.proc.civ. Așadar, invocarea aspectului
pozitiv al lucrului judecat are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a
rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluţia pe fond
ce se va da în cel din urmă și, ca arare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema ca, între cele
două procese, să existe identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât să devină operantă funcţia
negativă a lucrului judecat, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă, ci valorificarea în
litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces.
Examinând susținerile recurentului din perspectiva existenței autorității lucrului judecat,
Înalta Curte reține că tripla identitate de obiect, părți și cauză nu se verifică în cauză în raport de
sentința civilă nr. 1917 din 26.10.2012, pronunțată în dosarul nr. x/3/2010, definitivă și irevocabilă
prin decizia nr. 106A din 11.04.2013 a Curții de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, respectiv decizia nr. 5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Secția I civilă.
În ceea ce priveşte obiectul cererii și cauza acțiunii în pretenții, înţeleasă ca situaţie de fapt
calificată juridic, se observă că acestea nu sunt identice cu cele din cererea în pretenții promovată
şi respinsă, definitiv și irevocabil, în dosarul nr. x/3/2010. Astfel, cererea soluționată în dosarul
anterior a vizat obligarea Municipiului București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,
pentru imobilul construcție preluat abuziv, astfel că obiectul material al pretențiilor reclamantei
din cauza anterioară nu a fost reprezentat de echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de
folosință, obiectul acestora fiind dat de contravaloarea imobilului pentru care reclamantei A. căreia
i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită, pretențiile formulate fiind solicitate ca măsură
reparatoriei pentru bunul preluat abuziv.
Or, prin demersul judiciar de față reclamanta a solicitat obligarea recurentului-pârât
Municipiul București la plata lipsei de folosință, calculată pe ultimii 3 ani anterior formulării
cererii, pentru imobilul ce i-a fost restituit în natură prin Dispoziția nr. 6533 din 05.10.2006,
fundamentul juridic al acţiunii de față fiind cel al răspunderii civile delictuale, reglementat de
dispoziţiile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art.1349 şi 1357 C.civ.
Așadar, obiectul și cauza celor două acţiuni civile separate nu sunt identice, în raport de
elementele de fapt și de drept ale cererilor succesive de chemare în judecată, situație în care nu se
poate reține efectul negativ al autorității lucrului judecat .
Pe de altă parte, după cum s-a arătat, art. 488 pct.7 C.proc.civ. se referă, generic, la
autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, astfel încât problema punctată de

55
recurent pune în discuţie și încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive,
chestiune ce se regăseşte în art. 431 alin. 2.
Din această perspectivă, se vădește a fi nefondată și susținerea recurentului-pârât care se
referă la încălcarea, de către instanţa de apel, a unei chestiuni tranşate definitiv, într-un proces
anterior, care are legătură cu soluţionarea litigiului de faţă, deci la nerespectarea dispoziţiilor art.
431 alin. 2 C.proc.civ.
Instanța de apel nu a negat statuările obligatorii ale sentinței civile nr. 1917 din 26.10.2012,
rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 106A din 11.04.2013 a Curții de Apel București și
decizia nr. 5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă ci, dimpotrivă,
hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/3/2010 au fost avute în vedere în exercitarea
controlului judiciar din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport
de situația de fapt reținută în cauză.
Astfel, din perspectiva examinării faptei ilicite imputate, instanța de apel a reținut că
reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului situat în Bucureşti (cu excepţia apartamentului
nr.1, vândut în baza Legii nr.112/1995), conform dispoziţiei nr.6533 din 05.10.2006 a Primarului
General al Municipiului Bucureşti, modificată prin dispoziţia nr.7960 din 11.05.2007 şi a
certificatului de moştenitor nr.40 din 14.10.2014, dar nu se poate bucura de prerogativa folosinţei
spaţiului de la parterul imobilului şi a ap.2 de la etajul 1, aceste spaţii fiind înstrăinate de pârâtul
Municipiul Bucureşti, în timpul procedurii administrative derulate în baza Legii nr.10/2001.
Instanța de apel a avut în vedere că, prin sentinţa civilă nr.6784 din 16.10.2019, pronunţată
de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/2017,
acţiunea reclamantei A., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-
cumpărare nr.89 din 16.09.2004 privind spaţiul comercial de la parterul imobilului situat în
Bucureşti, a fost respinsă, fiind reținut că SC C. SRL a fost de bună-credinţă la încheierea
contractului, neavând cunoştinţă de existenţa notificării de retrocedare, întrucât Primăria
Municipiului Bucureşti, prin adresele nr.77005 din 06.01.2003, nr.8682 din 22.12.2003 şi nr.3077
din 14.01.2004 a comunicat că nu există notificări în baza Legii nr.10/2001.
Totodată, în raționamentul expus în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a
valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat atașat deciziei civile nr.106A din 11.04.2013,
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,
în dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr.5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care a fost respinsă cererea reclamantei privind acordarea
de măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piaţă, pentru imobilul litigios.
Așadar, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu
încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. 2 C.proc.civ., întrucât pretențiile soluționate în cadrul dosarul
nr. x/3/2010 nu au fost fundamentate pe o culpă a pârâtului, iar pretențiile respective nu au fost
solicitate drept echivalentul daunelor produse de imposibilitatea punerii în executare a dispoziției
de restituire în natură, ci ca măsură reparatorie, prin echivalent, pentru imobilul preluat abuziv.
Or, față de cadrul procesual al învestirii și având în vedere că acțiunea reclamantei nu a
fost concepută ca una în antrenarea răspunderii civile delictuale a Municipiului București, Curtea
de Apel București, prin decizia civilă nr.106A din 11.04.2013, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, prin decizia nr.5359 din 20.11.2013, au reținut că cererea reclamantei tinde la obținerea
unui drept, respectiv acela de a fi despăgubită valoric, în alte condiții decât cele stabilite de
legislația specială în material imobilelor preluate abuziv de către stat. Acesta este contextul în care
cererea reclamantei în despăgubiri, formulată pe calea dreptului comun, a fost respinsă.
Faptul că, în examinarea faptei ilicite imputate, prin decizia recurată, s-a reținut că
reclamanta nu se poate bucura de atributul folosintei bunului restituit în natură, întrucât imobilul
ar fi fost înstrăinat în timpul procedurilor administrative, sens în care instanța de apel a făcut
referire și la art.21 alin.5 din Legea nr. 10/2001, nu are semnificația unei încălcări a statuărilor din

56
cuprinsul sentinței civile nr. 1917 din 26.10.2012 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul
nr. x/3/2010, prin care instanța a reținut legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Examinând considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel nu procedat la
examinarea legalității încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către Primăria municipiului
București, în privința imobilului litigios, controlul judiciar fiind realizat în limitele cadrului
procesual, raportat la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, ce presupune o veritabilă reeditare
a judecății sub toate aspectele criticate.
Faptul că, în analizarea condiției răspunderii civile delictuale referitoare la existența faptei
ilicite, instanța de apel a făcut referire și la art.21 alin.5 din Legea nr. 10/2001, acest lucru nu
semnifică faptul că motivarea deciziei se bazează numai pe motive străine de natura pricinii, pentru
a atrage ipoteza cazul de casare înscris în art. 488 alin. 1, pct.6 C.proc.civ., evocat de recurent.
În realitate, din raționamentul judiciar expus se observă că trimiterea la art.21 alin.5 din
Legea nr. 10/2001 nu se circumscrie într-un considerent decisiv ori unul decizoriu sau cu valoare
decizională, deoarece - în raport cu verificarea condiției referitoare la existența faptei ilicite
imputate pârâtului - acesta se vădește a fi un considerent supraabundent, ce nu contribuie la
rezolvarea chestiunii litigioase și nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, neavând legătură
directă cu soluționarea cauzei. Fiind, așadar, un element ce excedează raționamentului care a
fundamentat soluția pronunțată de instanța de apel, cazul de casare evocat nu poate fi reținut ca
incident.
În ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a
solicita lipsa de folosință, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare înscris în art.
488 alin. alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât se referă la modul în care au fost aplicate dispozițiile
de drept substanțial privind prescripția extinctivă.
Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de
casare sus evocat.
Or, plecând de la premisa că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în repararea
prejudiciului cauzat prin fapta ilicită și că daunele materiale solicitate în cauză sunt aferente
încălcării dreptului de folosință a imobilului proprietatea reclamantei, se poate observa că dreptul
subiectiv civil valorificat în cauză se circumscrie unui drept de creanță, evaluabil în bani, având o
natură patrimonială.
În materia angajării răspunderii civile delictuale este aplicabil termenul general de
prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia ori
putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, regulă reglementată, similar, de către
legiuitor atât prin Decretul nr. 167/1958, cât și prin Codul civil actual.
Din perspectiva examinării prescripției dreptului material la acțiune, pe lângă stabilirea
duratei termenului de prescripție (aspect necontestat în cauză) și a momentului de început a
cursului termenului de prescripție.
În cazul imposibilității exercitării atributului folosinței bunului, proprietarul poate solicita
despăgubiri, iar prescripția dreptului la acţiune, deşi a început să curgă la momentul obstrucționării
dreptului de folosință și a cunoaşterii acestui fapt de către proprietar, nu poate fi considerată
împlinită în termenul defipt de lege din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate.
În cauză, pe baza situației de fapt stabilită, instanțele fondului au reținut că specificul faptei
imputate pârâtului este dat de caracterul continuu al acesteia, derulându-se pe parcursul unei
perioade lungi de timp, care a avut drept consecință prejudicierea continuă a reclamantei, iar faptul
cauzator de prejudiciu a subzistat și la momentul promovării prezentei acțiuni.
Cum acțiunea ilicită continuă cauzatoare de prejudicii, constând în lipsirea proprietarului
de folosința bunului său presupune existența unei acțiuni unice, ce se prelungește în timp,
caracterul continuu al faptului ilicit imputat fiind existent și la momentul sesizării instanței, rezultă
că instanța de apel a identificat corect momentul de la care termenul de prescripție a început să
curgă, prin raportare la perioada în care reclamanta s-a aflat în imposibilitatea exercitării

57
atributului folosinței bunului său ținând cont, evident, de data introducerii acțiunii. În acest
context, s-a reținut corect, prin decizia atacată, că termenul de prescripție nu era împlinit la data
sesizării instanței.
Nici susținerea recurentului privind greșita înlăturare a dispozițiilor art. 705 C.proc.civ. nu
poate fi primită.
Norma la care recurentul face referire este una de aplicare a regulilor prescripției extinctive
în faza executării silite. Este cunoscut, ca regulă generală, că dreptul creditorului de a cere
executarea silită se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, însă, prin norme speciale,
pot fi stipulate și alte termene de prescripție, astfel cum este și cel instituit prin art. 705 C.proc.civ.
care reglementează termenul de 10 ani, pentru titlurile emise în materia drepturilor reale.
Or, în cauză, dispozițiile înscrise în art. 705 C.proc.civ. nu sunt incidente, întrucât
reclamanta nu deține un titlu executoriu în legătură cu despăgubirile solicitate, acestea constituind
dreptul subiectiv dedus judecății în cauza de față, aspect reținut corect prin decizia recurată.
Printr-un ultim motiv de recurs, fundamentat pe art. 488 alin.1, pct.8 C.proc.civ., recurentul
a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1349 și
art. 1357 C.civ., din perspectiva neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.
Criticile recurentului, deși susceptibile de încadrare în cazul de casare evocat, nu sunt
întemeiate.
Examinând susținerile formulate, în raport de situația de fapt stabilită pe baza probatoriului
administrat de instanțele fondului, Înalta Curte va reține corecta aplicare a dispozițiilor legale în
analizarea condițiile înscrise în art. 1349 C.civ. pentru a fi reținută în sarcina pârâtului-recurent
răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită imputată.
În prezentul proces, instanța de apel a stabilit că reclamanta A. are, în mod neîndoielnic,
un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
având în vedere că prin dispoziţia nr.6533/2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti,
modificată prin dispoziţia nr.7960/2007 s-a dispus restituirea către aceasta şi către fratele său, al
cărei moştenitor este, a imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr.1, astfel încât
imposibilitatea intimatei de a intra în folosința bunului său constituie o lipsire a acesteia de unul
din atributele dreptului său de proprietate.
În esență, concluzia instanței de apel a avut în vedere următoarea situație de fapt:
- prin notificarea nr. 967 din 14.03.2001, transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti, prin
intermediul executorului judecătoresc, reclamanta A. şi fratele său, D. au solicitat acordarea de
măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, pentru imobilului situat în Bucureşti, preluat de stat
în baza Decretului nr.92/1950.
- pe parcursul derulării procedurii administrative, Primăria Municipiului Bucureşti, prin
mandatar S.C B. S.A, a înstrăinat ap.2, situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, soţilor E. şi
F., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.5519 din 14.02.2003, încheiat în baza Legii
nr.112/1995. Totodată, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar Consiliul Local al
Sectorului 2 a înstrăinat societăţii comerciale C. S.R.L, spaţiul comercial situat la parterul
imobilului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.89 din 16.09.2004, încheiat conform Legii
nr.550/2002.
- prin dispoziţia nr.6533 din 05.10.2006 emisă de Primarul General al Municipiului
Bucureşti, modificată prin dispoziţia nr.7960 din 11.05.2007 s-a dispus restituirea în natură, în
proprietatea reclamante A. şi a fratelui său, D., imobilul situat în Bucureşti, format din construcţie
tip B (pivniţă+P+E+pod), cu excepţia apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, conform
contractului de vânzare-cumpărare nr.1010/1996, situat la etajul 1, cu cota de teren aferentă în
suprafaţă de 29,63 mp şi teren în suprafaţă de 120,37 mp din suprafaţa totală de 150 mp, cu
respectarea dreptului de acces pentru ceilalţi coproprietari.

58
 - la data de 14.06.2007, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia
Fondului Imobiliar a întocmit protocolul nr.11460/2007 privind predarea către reclamanta A. a
imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr.1, vândut în baza Legii nr.112/1995.
Tot sub aspectul situației de fapt relevante, instanța de apel a mai reținut și următoarele:
- acţiunea Municipiului București având ca obiect constatarea nulităţii absolute a
contractului de vânzare-cumpărare nr.89 din 16.09.2004 privind spaţiul comercial de la parterul
imobilului situat în Bucureşti, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2017, a fost respinsă prin
sentinţa civilă nr.6784 din 16.10.2019 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios
administrativ şi fiscal, reţinându-se că S.C C. S.R.L a fost de bună-credinţă la încheierea
contractului, neavând cunoştinţă de existenţa notificării de retrocedare, întrucât Primăria
Municipiului Bucureşti, prin adresele nr.77005/2003, nr.8682/2003 şi nr.3077/2004 a comunicat
că nu există notificări în baza Legii nr.10/2001 pentru imobilul din Bucureşti.
- pe de altă parte, acțiunea reclamantei în revendicarea imobilului litigios a fost respinsă,
ocazie cu care a fost respinsă și cererea reclamantei prin care a solicitat acordarea de măsuri
reparatorii prin echivalent, la valoarea de piaţă, pentru imobilul construcţie din Bucureşti, astfel
cum rezultă din decizia civilă nr.106A din 11.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/3/2010, rămasă
irevocabilă prin decizia nr.5359 din 20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.
- potrivit certificatului de moştenitor nr.40/2014 emis de Biroul Individual Notarial X., de
pe urma defunctului D., decedat la data de 11.08.2012, a rămas ca unic moştenitor reclamanta A.,
în calitate de soră, care a solicitat, prin demersul judiciar de față, antrenarea răspunderii civile
delictuale a Municipiului București, fapta imputată pârâtului fiind reprezentată de lipsirea
reclamantei de posibilitatea de a folosi imobilul restituit în natură, în procedura legii nr. 10/2001.
Astfel, în raport de circumstanțele factuale particulare speței, Înalta Curte reține faptul că,
într-adevăr, faţă de împrejurarea că în favoarea reclamantei a fost emisă de Primarul General al
Municipiului Bucureşti, dispoziţia nr.6533/2006, modificată prin dispoziţia nr.7960/2007 prin care
s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în Bucureşti,
reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra imobilului litigios în sensul prevederilor art.
20 alin.(1) din Constituție, deţinând un bun în acord cu prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 la
CEDO.
Astfel fiind, este de considerat că reclamanta trebuie să beneficieze nu doar de simpla
recunoaştere a dreptului său, ci şi de o protecţie efectivă, respectiv garantare, a acestuia în deplin
acord cu prevederile constituționale și europene evocate în precedent.
În acelaşi timp şi ca o consecinţă necesară, faţă de împrejurarea că reclamanta, deşi
recunoscută ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, nu a putut intra în mod efectiv
în stăpânirea bunului, cu toată stăruinţa realizată în derularea unor proceduri administrative și
jurisdicționale, Înalta Curte reține că există, fără echivoc, o privare a reclamantei de folosința
bunului restituit în procedura legii de retrocedare, fiind asociată în sensul unei ingerințe în folosința
bunului restituit, în sensul celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția
europeană, prin fapta culpabilă a pârâtului.
Astfel, este de avut în vedere că imposibilitatea reclamantei de a obţine stăpânirea de fapt
asupra terenului în litigiu îşi are cauza în împrejurarea că ulterior înregistrării notificării pe care
reclamanta și fratele acesteia o formulase în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru
restituirea imobilului preluat abuziv și anterior soluționării notificării formulate, au fost perfectate
în favoarea unor terţi contracte de vânzare-cumpărare, a căror legalitate a fost reținută cu putere
de lucru judecat, reclamanta fiind evinsă în cadrul acțiunii în revendicare, în cadrul căreia s-a
procedat la compararea titlurilor de proprietate.
Cum titlurile de proprietate ale celorlalţi dobânditori sunt nedesființate, în absenţa posesiei
şi a posibilităţii de a folosi imobilul litigios, reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de

59
proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind lipsit de conținut juridic efectiv, astfel că poate fi
caracterizat ca teoretic şi iluzoriu.
Așa fiind, raportat la situaţia de fapt reţinută, rezultă că în pofida unei conduite active şi
diligente şi a iniţierii şi întreţinerii unor demersuri administrative și judiciare reclamanta se află
şi în prezent, adică la circa peste 20 de ani de la introducerea notificării, conform Legii nr. 10/2001,
în situaţia de a nu avea folosința imobilului restituit, dreptul său de proprietate, deşi recunoscut şi
afirmat de autorităţi, rămânând pur scriptic, adică iluzoriu şi lipsit de orice efectivitate.
În contextul reținut, contrar susținerilor recurentului, nu poate fi imputat reclamantei că nu
ar fi demarat proceduri jurisdicționale suplimentare, de vreme ce aceste susțineri tind să transfere,
nejustificat, în sarcina reclamantei, responsabilitatea privind lipsa de folosință a bunului restituit
în natură, fiindu-i pretinse o serie de proceduri excesive și împovărătoare, în situația în care
dispozițiile legii speciale de reparație instituie ca regulă, în măsura posibilității, restituirea în natură
a bunului preluat abuziv.
De asemenea, este lipsită de relevanță juridică și susținerea recurentului potrivit căreia nu
ar fi cel care folosește imobilul și că, astfel, nu s-ar putea atrage răspunderea sa delictuală pentru
lipsa de folosință a imobilului. În circumstanțele speței, pentru antrenarea răspunderii civile
delictuale, cu referire la aspectul stabilirii elementului de vinovăție, este irelevant faptul cine are
folosința bunului, fiind important în examinarea condițiilor instituite de art.1357 C.civ. că
recurentul-pârât este cel care a produs prejudiciul reclamat în cauză, prin faptul că reclamantei i
s-a restituit un bun fără a i se garanta efectiv punerea în posesie și folosința bunului restituit,
respectiv de a i se asigura plenar exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra
bunului a cărui restituire în natură s-a dispus în temeiul legii reparatorii.
Așadar, în circumstanțele factuale particulare speței, se reține că instanța de apel a constatat
judicios îndeplinirea condițiilor pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile delictuale a
instituției publice - Municipiul București, în conformitate cu dispozițiile art. 1349 și art. 1357
C.civ., fapta ilicită imputată pârâtului cauzând reclamantei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.
Relativ la motivul de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte observă
că acesta a fost invocat formal, întrucât deși recurentul pretinde încălcarea unor principii
fundamentale ale procesului civil, privind dreptul la un proces echitabil, rolul activ al judecătorului
în aflarea adevărului, dezvoltarea criticilor formulate nu vizează și aceste aspecte, susținerile fiind
analizate în măsura încadrării acestora în cazurile de nelegalitate examinate în precedent.
În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs înscrise în
art. 488 pct. 6, 7 și 8 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost
pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte, în temeiul
dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul
Bucureşti, prin Primarul General.

2. Imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică. Lipsa utilizării efective a

întregii suprafeţe expropriate. Eveniment survenit ulterior transferului dreptului de
proprietate. Acţiune în constatarea caducităţii actelor de expropriere. Neîndeplinirea
condiţiilor pentru a opera ineficacitatea actelor atacate
Legea nr. 255/2010
Legea nr. 33/1994, art. 35

Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic valabil încheiat, ce constă în lipsirea
acestuia de orice efecte datorită intervenirii, independent de voinţa autorului său, a unei împrejurări
ulterioare încheierii sale, are caracter neretroactiv, în sensul că are drept consecinţă înlăturarea
efectelor actului doar pentru viitor, nu şi pentru trecut. De asemenea, caducitatea poate opera
exclusiv în privinţa unui act juridic valid, ce nu a produs încă efecte şi care se datorează unui eveniment
survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului.

60
 Astfel fiind, actele prin care s-a dispus măsura exproprierii (a căror caducitate se invocă)
au produs consecinţe juridice de la data emiterii lor, ca efect al dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea
nr. 255/2010, care dispun că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din
proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a
unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data
emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor
aferente despăgubirii. Or, chiar dacă terenul nu a fost utilizat în întregime potrivit scopului
exproprierii, a solicita, ulterior acestui eveniment juridic, constatarea intervenirii caducităţii, cu
scopul revenirii imobilului în proprietatea persoanei expropriate, echivalează cu a-i recunoaşte
caducităţii efect retroactiv, în condiţiile în care actele juridice vizate au produs deja consecinţe
juridice importante.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 1987 din 20 octombrie 2022

I. Circumstanțele litigiului:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată la 16.05.2017 pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă,
reclamanții A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Orașul Năvodari, Consiliul Local Năvodari şi
Primarul orașului Năvodari pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caducitatea
parțială a Hotărârii Consiliului Local Năvodari nr. 320 din 20.12.2011, modificată şi completată
prin Hotărârile Consiliului Local nr. 31 din 24.02.2012 şi nr. 61 din 21.03.2012, precum şi a actelor
subsecvente emise de Primarul Oraşului Năvodari, respectiv Dispoziţia nr. 1048 din 20.08.2012, în
ceea ce priveşte terenurile identificate cadastral sub nr. x52/2/4 în suprafață de 949 mp., respectiv
x52/2/2 în suprafaţă de 79 mp.
Prin încheierea nr. 2144/2017, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a admis excepţia
necompetenţei funcţionale şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Secţiei contencios
administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 30/2018, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal
a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Secţiei
I civile a aceleiaşi instanţe. A constat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul
Curţii de Apel Constanţa în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 57/CA/2018, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, reţinând că instanţa civilă este competentă a soluţiona o
cerere prin care se urmăreşte a se constata caducitatea efectelor unor acte administrative unilaterale,
necontestate din punct de vedere al legalităţii emiterii lor.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă:
Prin sentința civilă nr. 575 din 16.03.2020, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată,
acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B.
Au fost obligaţii reclamanţii la plata sumei de 1500 lei către pârâţi, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa:
Prin decizia nr. 176/C din 23.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I
civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.
575/2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 176/C/2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă,
reclamanţii au declarat recurs, prin două cereri distincte.
Cererea de recurs înregistrată la 1 iulie 2021, formulată de reclamanţi prin avocat X. şi
avocat Y., a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.

61
 Într-o primă critică, se arată că instanţa de apel, cu încălcarea art. 425 coroborat cu art. 482
C.proc.civ., nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind motivarea inexactă şi străină de natura
pricinii a sentinţei primei instanţe, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi
6 C.proc.civ.
În faţa instanţei de apel reclamanţii au invocat faptul că dreptul de a cere caducitatea actelor
juridice este distinct de dreptul de a cere retrocedarea reglementat de art. 35 din Legea nr. 33/1994
şi care a făcut obiectul analizei în dosarul nr. x/118/2015 în care s-a pronunţat decizia 76/C din
8.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa – motiv de apel ce nu a fost analizat de instanţă.
Al doilea motiv de recurs, face referire la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit cerinţele
legale privind caducitatea actului juridic, respectiv cerinţa neepuizării efectelor actului juridic şi
cerinţa naturii împrejurării ce împiedică realizarea efectelor juridice ale actului juridic, motiv de
casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
În pagina 7 a deciziei, instanţa de apel a concluzionat că cerinţele esenţiale ale intervenţiei
caducității nu se regăsesc deoarece reclamanţii ar urmări nu lipsirea de efecte viitoare, ci de o parte
dintre acelea deja produse şi nu datorită unei împrejurări independente de voinţa autorului actelor
juridice, întrucât nerealizarea lucrării în parametrii inițiali proiectați ar fi imputabilă exclusiv
autorului exproprierii.
Concluzia instanţei de apel este eronată, având în vedere că:
- reclamanţii nu urmăresc ca ineficacitatea actelor contestate să se realizeze pentru trecut,
ci doar să îşi piardă eficacitatea pentru viitor;
- exproprierea este un izvor complex de raporturi juridice concrete, caducitatea putând
interveni până la momentul când s-au epuizat consecinţele tuturor actelor juridice ce intră în
structura acestei operaţiuni complexe;
- în speţă, cauza caducității rezidă într-un fapt material-juridic, respectiv în neexecutarea
lucrărilor de utilitate publică şi nu într-o manifestare de voință a emitentului actului.
Recurenţii-reclamanţi precizează că nu urmăresc să fie lipsite de efecte pentru trecut actele
juridice contestate, ci doar să îşi piardă eficacitatea pentru viitor. Motivul fiind unul simplu,
respectiv dispariţia cauzei de fapt a acestor acte juridice, adică faptul material negativ al neafectării
imobilelor de lucrările publice preconizate iniţial.
Nemaifiind întrunită cerinţa utilităţii publice pentru terenurile din speţă înseamnă că a
dispărut un element esenţial al actelor juridice contestate, dispariția utilităţii publice este survenită
ulterior şi nu concomitentă emiterii actelor contestate.
Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că în cauză actele juridice contestate şi-au epuizat
efectele chiar la data emiterii şi că este exclusă caducitatea lor - exproprierea îşi produce efecte
juridice în trepte, iar caducitatea poate interveni cât timp nu s-a produs ultimul efect al exproprierii.
Nu rezultă cum a ajuns instanţa de apel la concluzia că nerealizarea lucrării în parametrii
inițiali proiectați este imputabilă exclusiv autorului exproprierii - nu rezultă din probele
administrate şi nu este arătat raţionamentul pe care se sprijină această concluzie. Din acest punct de
vedere este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C.proc.civ., forma de
procedură încălcată fiind cea prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
Instanţa de apel aplicat greşit cerinţa caducităţii constând în natura împrejurării ce împiedică
realizarea efectelor juridice ale actului juridic.
La pagina 6 al patrulea aliniat, instanţa de apel reţine corect că „teoretic, raporturile juridice
ce au luat naştere pe baza actului juridic complex pot să înceteze fie ca armare a intervenţiei unui
act juridic emis în acest scop, fie care urmare a unor fapte juridice prevăzute de lege, tocmai pentru
a lipsi de efecte juridice acest act juridic."
Astfel, în faţa faptului material negativ al nerealizării lucrărilor pe terenurile expropriate,
autoritatea publică poate să îşi exprime manifestarea de voință printr-un act juridic, spre exemplu
prin revocarea actului, modificarea sau abrogarea actului - caz în care nu se mai pune problema
caducităţii - sau poate să nu îşi exprime vreo manifestare de voinţă, situaţie în care aplicarea

62
caducităţii nu poale fi exclusă, ci trebuie să analizăm dacă suntem în ipoteza în care legea prevede
încetarea efectelor unui act administrativ individual ca urmare a unor fapte materiale de care legea
leagă acest efect.
Prin Decizia nr. 51/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept a statuat că instanţa învestită cu soluţionarea cauzei trebuie să verifice dacă
utilitatea publică mai subzistă în concret, admiţând că lipsa ulterioară a utilităţii publice reprezintă
un fapt material de care legea leagă încetarea actelor juridice emise în scopul exproprierii.
De asemenea, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 233/2018 şi recunoaşte că neafectarea
imobilelor de lucrările preconizate reprezintă un fapt material extinctiv.
Astfel, dacă se ajunge la concluzia că utilitatea publică nu mai subzistă, atunci a dispărut un
element esenţial al actului şi acesta nu îşi va mai produce efectele. Dispariţia utilităţii publice pentru
imobilele expropriate nu trebuie să fie urmarea unui caz fortuit, aşa cum greşit a reţinut instanţa de
apel în pagina 6, antepenultimul paragraf din decizie – în sensul că instituţia caducităţii are ca
element constitutiv esenţial, în afara validității actului, situaţia intervenţiei după încheierea actului
şi înainte ca acesta să producă vreunul din efectele sale a unui caz fortuit. Nici Legea nr. 255/2010,
aşa cum a fost completată prin Legea nr. 233/2018 şi nici instanţa supremă în Decizia nr. 51/2020
nu impun ca faptul material negativ prezent în speţă să fie caracterizat drept caz fortuit.
Recurenţii-reclamanţi menţionează că instanţa de apel trebuia:
- să observe că autoritatea nu şi-a exprimat în vreun fel manifestarea de voinţă în legătură
cu faptul nerealizării lucrărilor de utilitate publică pe terenurile expropriate de la reclamanţi, astfel
că nu este exclusă aplicarea instituţiei caducităţii. Recunoaşterea de către intimaţii-pârâţi a
existenţei faptului material negativ nu înseamnă exprimarea vreunei manifestări de voinţă pe baza
acestui fapt material;
- să observe că legea impune ca utilitatea publică să subziste în concret, în caz contrar, ne
aflăm în faţa unui fapt material negativ căruia legea îi asociază efecte extinctive;
- să facă o analiză la speţă a celor de mai sus şi să observe că existenţa faptului material
negativ al nerealizării lucrărilor pe terenurile expropriate denotă lipsa acestei utilităţi publice, ceea
ce înseamnă că a dispărut un element esenţial al actelor juridice contestate şi că nu se mai pot realiza
pentru viitor efectele juridice ale exproprierii.
Instituţia juridică ce rezolvă problema încetării pentru viitor a efectelor actului juridic într-
o situaţie precum cea din speţă este caducitatea.
Concluzionând, arată că faptul material negativ al nerealizării lucrărilor de utilitate publică
pe terenurile expropriate a survenit până la epuizarea ultimul efect al exproprierii şi autoritatea
publică nu şi-a manifestat în vreun fel voinţa în legătură cu acest fapt material negativ. În mod
nelegal, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că faptul material negativ a intervenit ulterior epuizării
efectelor exproprierii şi că acest fapt este imputabil autorităţii publice.
Cererea de recurs înregistrată la 6 iulie 2021 formulată de reclamanţi prin avocat Z.,
întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., vizează greşita interpretare a condiţiilor
legale în care poate interveni caducitatea unui act juridic
Recurenţii-reclamanţi au arătat că prin decizia recurată, în mod nelegal, în interpretarea
condiţiilor legale statornicite pentru a se putea constata caducitatea unui act juridic civil, instanţa
de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile constatării caducității actelor juridice vizând lipsa
producerii vreunui efect pana la momentul în care acestea ar fi devenit ineficace.
Deşi instanţa de apel a admis faptul că terenul expropriat nu mai poate fi folosit potrivit
scopului pentru care a fost dispusă măsura excepțională a exproprierii, utilitatea publică dispărând
ulterior adoptării actelor, totuşi, a reţinut că nu poate constata caducitatea actelor juridice civile
invocate, câtă vreme a fost declanșată o procedură legală de expropriere, care şi-ar fi produs efecte
şi în ceea ce îi priveşte pe reclamanți.
O altă critică face referire la greşita aplicare a condiţiilor doctrinare şi jurisprudențiale pentru
constatarea caducităţii actelor juridice civile. Interpretarea instanţei de apel referitoare la condiţia

63
ca actul juridic civil să nu îşi fi produs efectele este fundamental eronată şi aplicată greşit
împrejurărilor speţei.
Instanţa a omis în analiza sa faptul că prin actele a căror caducitate s-a solicitat s-a dispus
măsura exproprierii cu privire la mai multe terenuri, unele aparținând unor proprietari diferiți de
recurenții-reclamanți din cauză, măsura fiind luată prin raportare la proiectul unic pentru care a fost
declarată utilitatea publică. Aşadar, deşi formal, există un singur act, în sensul de intrumentum
probationis, în realitate, manifestarea de voință a autorităţii este luată în raport de mai mulţi
destinatari ai actului - proprietari ai unor terenuri distincte, pentru fiecare dintre aceştia, efectele
producându-se separat sau diferit. În consecinţă, şi producerea efectelor trebuie analizată în relaţie
cu fiecare proprietar al terenului ce face obiectului exproprierii.
În cauză, producerea efectelor actelor de expropriere consta tocmai în utilizarea terenurilor
pentru scopul pentru care au fost expropriate, efectele echivalând aşadar cu atingerea finalității
măsurii. Or, câtă vreme nu se justifică deţinerea în proprietatea Oraşului Năvodari a terenurilor
aparținând reclamanţilor, tocmai pentru ca scopul nu a fost atins, nefiind în consecinţă produse şi
efectele specifice declarării utilităţii publice cu privire la aceste terenuri, apreciază că singura
modalitate de restabilire a echilibrului între interesul social şi dreptul de proprietate privată o
reprezintă constatarea caducităţii actelor administrative prin care a fost declarată utilitatea publică
şi a tuturor actelor subsecvente, cu consecinţa reintrării în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de
proprietate. În caz contrar, măsura exproprierii pentru cauză de utilitate publica devine o expropriere
în fapt, nelegală şi în contradicţie cu principiile constituţionale şi cele ale Curţii Europene pentru
Drepturile Omului.
În măsura în care ar fi apreciat ca nu poate constata caducitatea HCL Năvodari nr. 320 din
20.12.2012, astfel cum a fost modificată şi completată, întrucât în urma adoptării acesteia
exproprierea şi-a produs efectele în raport de terenurile pe care a fost realizat obiectivul de interes
local, instanţa de apel trebuia şi putea să constate caducitatea actelor subsecvente care îi privesc pe
recurenții-reclamanți, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă, respectiv dispoziţiile nr.
1048 şi 1047 din 20.08.2012 în ceea ce priveşte terenurile identificate cadastral sub nr. x52/2/4 în
suprafaţa de 949 mp, respectiv nr. 1152/2/2 în suprafaţa de 79 mp. Astfel, nu ar fi fost pusă în
discuţie producerea efectelor deciziei HCL, ci a actelor individuale emise în baza HCL Năvodari,
strict pentru recurenţii din cauză.
În ceea ce priveşte caracterul de eveniment independent de voinţa părţii care a emis actele a
căror caducitate s-a solicitat a fi constată, în mod vădit nelegal a reţinut instanţa de apel faptul că
terenurile aparținând recurenţilor-reclamanţi nu au fost utilizate la realizarea obiectivului de interes
local, exclusiv datorita voinţei emitentului actului. Neincluderea în lucrarea finală şi a terenurilor
în discuţie s-a datorat exclusiv modului de proiectare şi de realizare a lucrărilor de construcţie care
au fost aduse la îndeplinire de către persoanele desemnate în acest sens, iar nu de către emitentul
actelor de expropriere.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că cererile de recurs sunt
nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin cererea ce recurs înregistrată la 1 iulie 2021 au fost invocate critici subsumate motivelor
de recurs reglementate de art. 488 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurenţii susţinând, pe de o parte, că
prin decizia recurată instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unuia dintre motivele evocate iar, pe
de altă parte, că au fost analizate greşit cerinţele esenţiale în care poate interveni caducitatea.
Criticile sunt neîntemeiate căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia
respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., arătând motivele de fapt şi de
drept care au format convingerea instanţei şi indicând într-o manieră convingătoare argumentele
pentru care au fost respinse susţinerile reclamanţilor.

64
 De altfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. nu obligă instanţa să răspundă
tuturor susţinerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament
juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale, astfel încât potenţiala
lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a
motivării, fiind suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.
Aşadar, doar în condiţiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă
lipsa de „ascultare” a părţii, poate genera casarea sentinţei.
Or, în cauză recurenţii susţin că prin omisiunea de a se pronunţa asupra unui motiv de apel,
respectiv acela vizând motivarea inexactă şi străină de natura pricinii a sentinţei primei instanţe,
instanţa de control judiciar le-a produs mai multe vătămări constând în încălcarea dreptului la
apărare, a dreptului la un proces echitabil şi în împiedicarea instanţei de recurs de a realiza un
control judiciar efectiv. Înalta Curte constată însă că aceste aspecte sunt invocate în mod generic,
fără a se arăta în concret, în ce modalitate această pretinsă omisiune a afectat echitatea procedurii.
Dintr-o altă perspectivă, recurenţii impută instanţei de apel faptul că nu a cenzurat hotărârea
primei instanţe sub aspectul distincţiei dintre dreptul de a solicita caducitatea actelor juridice şi
dreptul la retrocedare reglementat de art.35 din Legea nr.33/1994, întrucât soluţia tribunalului s-a
întemeiat exclusiv pe decizia nr.76/C din 8.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, decizie prin care
s-a dezlegat doar chestiunea intervenirii dreptului de retrocedare în cazul exproprierii, nu şi
problema caducităţii actelor juridice.
Un asemenea motiv de nelegalitate nu îşi găseşte corespondenţă în raţionamentul juridic
dezvoltat de curtea de apel. În considerentele deciziei recurate sunt expuse argumente referitoare
la distincţia dintre retrocedare şi caducitate, instanţa apreciind că lipsa utilizării efective a
terenurilor expropriate potrivit declaraţiei de utilitate publică, i-a determinat pe reclamanţi să
solicite constatarea caducităţii parţiale a hotărârilor de consiliu local şi a actelor subsecvente,
scopul demersului fiind acela al întoarcerii în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra
terenurilor expropriate. Altfel spus, instanţa de apel a reţinut că în cauză, finalitatea constatării
caducităţii vizează retrocedarea terenurilor expropriate, fiind aşadar analizată distincţia dintre cele
două instituţii juridice.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs reglementat de pct.8 al art.488
C.proc.civ., acestea vizează aspecte comune în ambele cereri de recurs formulate în cauză, aşa
încât Înalta Curte va proceda la o analiza unitară a lor.
Se susţine astfel că, instanţa de apel a interpretat greşit condiţiile legale în care poate
interveni caducitatea unui act juridic. În consecinţă, a constatat eronat că aceasta nu poate opera,
întrucât pe de o parte, reclamaţii urmăresc nu doar lipsirea de efectele viitoare ci şi de o parte dintre
acelea deja produse, şi pe de altă parte, pentru că intervenirea caducităţii nu a fost generată de o
împrejurare independentă de voinţa autorului actelor juridice, în condiţiile în care nerealizarea
lucrării în parametrii iniţiali proiectaţi ar fi imputabilă exclusiv autorului exproprierii.
În opinia recurenţilor, scopul demersului judiciar este reprezentat de constatarea
ineficacităţii actelor contestate pentru viitor şi nu pentru trecut, caducitatea putând interveni până
la momentul când s-au epuizat consecinţele tuturor actelor juridice ce intră în structura
exproprierii. Mai mult, actele contestate nu au produs efecte juridice, cât timp terenul expropriat
nu mai poate fi folosit potrivit scopului pentru care a fost dispusă măsura exproprierii, utilitatea
publică dispărând ulterior adoptării actelor juridice contestate.
Examinând argumentele susţinute de recurenţi, Înalta Curte apreciază că nu pot fi validate.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, caducitatea este o cauză de ineficacitate a
actului juridic valabil încheiat, ce constă în lipsirea acestuia de orice efecte datorită intervenirii,
independent de voinţa autorului său, a unei împrejurări ulterioare încheierii sale. Caducitatea are
caracter neretroactiv, în sensul că are drept consecinţă înlăturarea efectelor actului doar pentru viitor,
nu şi pentru trecut. De asemenea, caducitatea poate opera exclusiv în privinţa unui act juridic valid, ce

65
nu a produs încă efecte şi care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului
şi independent de voinţa autorului.
Or, în cauză, actele a căror caducitate se invocă au produs consecinţe juridice de la data
emiterii lor, ca efect al dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, care dispun că transferul
dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice
în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea
expropriatorului, operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către
expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.
Prin urmare, principalul efect juridic survenit chiar de la momentul emiterii dispoziţiilor
nr.1047 din 20.08.2012 şi nr.1048 din 20.08.2012 constă tocmai în transferul, din patrimoniul
reclamanţilor în cel al Oraşului Năvodari, a dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate.
A solicita, ulterior acestui eveniment juridic, constatarea intervenirii caducităţii, cu scopul
revenirii terenurilor în proprietatea persoanelor expropriate, echivalează cu a-i recunoaşte
caducităţii efect retroactiv, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, actele juridice vizate de
caducitate au produs deja consecinţe juridice importante.
Pe de altă parte, justificat a constatat instanţa de apel faptul că, împrejurarea survenită
ulterior emiterii actului de expropriere, respectiv nerealizarea lucrării la parametrii iniţiali
proiectaţi, este imputabilă exclusiv autorului exproprierii. După cum rezultă din adresa nr.
218/R/19.04.2016 emisă de Primăria Orașului Năvodari, inițial, obiectivul „Amenajarea Malului
Mării Negre în zona de litoral a Oraşului Năvodari - Dezvoltarea infrastructurii de turism de
utilitate publică” a presupus amenajarea unei promenade pe o lungime de 5900 m, având ca limită
Staţiunea Mamaia; ulterior, acesta a fost restrâns la 4226,13 m, lucrările de execuție fiind
finalizate, fără ca terenurile ce au fost preluate de la reclamanţi să fi fost utilizate conform scopului
exproprierii.
În altă ordine de idei, nu se poate reţine, aşa cum pretind recurenţii, nici că, atât timp
terenurile nu au fost utilizate potrivit scopului exproprierii, actele juridice nu au produs efecte
juridice. Lipsa realizării scopului pentru care a fost emis actul de expropriere ar fi putut avea
aptitudinea de a reprezenta temei al caducităţii, în condiţiile în care ar fi fost provocată de un
eveniment survenit ulterior emiterii acestuia şi independent de voinţa autorului său.
De altfel, nerealizarea scopului de utilitate publică pentru care s-a realizat exproprierea, prin
nefolosirea terenurilor expropriate, reprezintă un aspect valorificat de recurenţii reclamanţi în
cadrul altor litigii, în procedura reglementată de legea specială în materia exproprierii.
Astfel, cererea de retrocedare formulată de recurenţii reclamanţi a fost respinsă prin
sentinţa civilă nr.3161 din 27.11.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, rămasă definitivă prin
decizia nr.76 din 08.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, şi în ale cărei considerente s-a reţinut că:
„dreptul de a cere retrocedarea terenurilor expropriate care nu au fost utilizate potrivit scopului în
vederea căruia s-a realizat exproprierea sau asupra cărora nu s-au realizat lucrările care au justificat
această măsură în termen de un an de la data exproprierii nu-şi găseşte o statuare distinctă şi în
reglementarea specială în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică privind terenurile
proprietate privată necesare lucrărilor de construcţie, reabilitare şi modernizare a obiectivelor de
interes naţional, judeţean şi local, respectiv Legea nr.255/2010, singura acţiune pe care acest act
normativ o prevede în favoarea expropriaţilor fiind aceea de contestare a cuantumului
despăgubirilor, reglementată de art.22 alin.1 din lege”.
Ulterior, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o altă cerere de retrocedare, acţiunea
fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat prin sentinţa civila nr. 1/2017, rămasă definitivă.
Aşadar, în acest context factual şi juridic, rezultă neîndoielnic că recurenţii reclamanţi şi-au
transpus intenţia de a obţine retrocedarea terenurilor expropriate în cadrul a două demersuri
judiciare, primul întemeiat pe norma specială în materia exproprierii şi cel de-al doilea, în cadrul
prezentului litigiu, în temeiul dreptului comun.

66
 Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul din motivele de recurs
invocate de recurenţi, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin.1 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte,
făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

3. Obligaţie de a face stabilită prin titlu executoriu. Imposibilitatea executării în

natură. Acțiune în despăgubiri. Caracterul special al procedurii prevăzute de art. 892 Cod
procedură civilă în raport cu normele dreptului comun
C.civ., art. 1527, art. 1530 – 1537
C.proc.civ., art. 22, art. 8, art. 892

Normele de drept instituite prin art. 1527- art.1530 C.civ. recunosc creditorului dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, în natură, cu excepţia cazului în care
executarea este imposibilă (când devine incident art.1557), şi, după caz, dreptul la daune-interese
pentru repararea prejudiciului care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără
justificare sau culpabile a obligaţiei de către debitor, în faza judecăţii propriu-zise a procesului
civil.
Spre deosebire, normele de drept edictate la art. 888 - art. 914 C.proc.civ. recunosc dreptul
creditorului de a obţine executarea silită a unei obligaţii prevăzute într-un titlul executoriu,
inclusiv a unei obligaţii de a face ce implică faptul personal al debitorului, în faza executării silite,
distinctă în procesul civil de faza judecăţii propriu-zise.
Rezultă că pentru repararea prejudiciilor ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a
obligaţiei de a face prevăzute într-un titlu executoriu şi care a devenit imposibil de executat,
creditorul nu are alegerea între cele două categorii de norme juridice prevăzute în Codul civil şi,
respectiv, în Codul de procedură civilă, ci are a se adresa, exclusiv, instanţei de executare, în
temeiul art.892 alin. (1) C.proc.civ.
Astfel, în situația obținerii unui titlu executoriu, prin care s-a stabilit în sarcina Comisiei
locale pentru aplicarea legilor fondului funciar obligaţia de a întocmi şi înainta documentația
administrativă pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament cu privire
la o suprafață de teren, obligaţie ce nu mai poate fi executată în natură, partea reclamantă poate
cere instanţei de executare stabilirea despăgubirii reprezentând echivalentul valorii bunului la
care era îndreptăţită în temeiul dispoziţiilor art.892 C.proc.civ., care au un caracter special față
de normele prevăzute la art.1527 şi urm. C.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 1934 din 19 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia I civilă la data de 20.08.2018,
reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu UAT Comuna Cristian, prin primar (pentru Primarul
comunei Cristian şi Comisia locală pentru aplicarea legilor fondului funciar Cristian), obligarea
pârâtei la plata sumei de 210.000 lei reprezentând valoarea minimă a despăgubirilor datorate
pentru prejudiciul cauzat prin refuzul culpabil de a executa dispoziţiile irevocabile ale sentinţei
civile nr. 9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Braşov, reprezentând valoarea actuală de circulaţie a
terenului în suprafaţă de 5 ha, care trebuia să-i fie predat în deplină proprietate, pe vechiul
amplasament împreună cu cheltuielile pe care le-a făcut cu evitarea prejudiciului, precum şi la
plata dobânzilor penalizatoare standard, aplicate asupra despăgubirilor, de la data cererii şi până
la data plăţii integrale a acestora, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1527, art. 1530, art. 1531-1537 C.civ.
şi art. 451- 453 C.proc.civ.
Prin precizarea de acţiune din 20.07.2020, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata

67
sumei de 550.044 euro (respectiv 2.658.803 lei la cursul valutar de 4,8338 lei/euro) şi a dobânzilor
penalizatoare standard la această sumă.
2. Sentinţa Tribunalului Braşov
Prin sentinţa nr. 153/S din 29.06.2021, Tribunalul Braşov - Secţia I civilă a respins
acţiunea, ca neîntemeiată; a luat act că pârâta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată
pe cale separată.
3. Decizia Curţii de Apel Braşov
Prin decizia nr. 1311/Ap din 26.10.2021, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a respins,
ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei; a respins cererea apelantului privind
cheltuielile de judecată şi a luat act de declarația intimatei privind recuperarea cheltuielilor de
judecată pe cale separată.
4. Calea de atac a recursului exercitată
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi
8 C.proc.civ. reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de
apel, ori casarea deciziei, admiterea apelului şi schimbarea, în tot, a sentinţei, în sensul admiterii
cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată în toate fazele
procesuale.
Prin prisma pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., recurentul a susţinut că hotărârea cuprinde motive
contradictorii şi străine de natura pricinii. A arătat că s-a reţinut greşit, împotriva conţinutului fără
echivoc al cererii sale, că a indicat „concomitent atât prevederi legale de la executarea silită în
natură, cât şi cele privind executarea prin echivalent”. Recurentul nu a evocat executarea în natură,
ci a indicat prevederile art. 1527 C.civ., ca temei al cererii, text de lege care reglementează şi
situaţia de excepţie care impune executarea prin echivalent. În aceste condiţii, considerentele
hotărârii sunt contradictorii, aceasta fiind evidențiată de reţinerea corectă a temeiurilor de drept
ale cererii de chemare în judecată şi reţinerea, contrar acestora, a împrejurării indicării unor
temeiuri de drept material privind executarea în natură. A mai susţinut că, de asemenea, în mod
greşit şi contrar realității impuse de conţinutul cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că doar
prin concluziile scrise a indicat faptul că interesul în formularea acţiunii îl constituie executarea
prin echivalent, în condiţiile în care acesta a fost precizat prin cererea introductivă de instanţă, în
sensul arătat. Potrivit recurentului, aceasta vădește subiectivismul abordării raporturilor deduse
judecăţii şi reţinerea unor împrejurări străine de natura pricinii.
În temeiul motivului prevăzut la art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a criticat hotărârea
pentru încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1527, art. 1530, art. 1531-1537 C.civ., arătând că
instanţa nu a analizat raţiunea legală a reglementării situaţiei de excepţie reglementate de art. 1527
alin. 1 C.civ., respectiv aceea a imposibilității executării în natură, pe care nu a constatat-o, aşa
cum a solicitat, ci a omis integral această prevedere legală, considerând-o inaplicabilă situaţiei
deduse judecăţii. A mai arătat că nici dispoziţiile art. 1530 şi ale art. 1531-1537 C.civ. nu au fost
analizate, acestea fiind înlăturate pe aceleași considerente. Însă, în opinia recurentului, se impune
a se constata incidenţa acestor prevederi legale, analizarea conţinutului lor şi aplicarea în raport de
realitatea dedusă judecăţii. A precizat că acţiunea sa se întemeiază pe situaţia imposibilităţii
reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, din culpa debitoarei, concretizată
prin fapte comisive şi omisive, succesive în timp şi are ca obiect doar stabilirea pierderii efectiv
suferite, respectiv valoarea terenului imposibil de restituit în natură pe amplasamentul dispus
judecătoreşte, respectiv pe vechiul amplasament deţinut de antecesorul său. A arătat că obligaţia
restituirii terenului pe vechiul amplasament, ce trebuia realizată în temeiul sentinţei civile nr.
9032/2010 a Judecătoriei Braşov nu mai este posibilă, culpa exclusivă pentru aceasta revenind
pârâtei, cauza imposibilităţii fiind atribuirea terenului altor persoane şi respingerea cererii sale prin
care urmărea anularea titlurilor acestora.
În continuare, recurentul a făcut o serie de precizări privind culpa intimatei în situaţia
creată.

68
 Recurentul a criticat decizia şi prin prisma aplicării greșite a temeiului în baza căruia a
solicitat dobânzile penalizatoare, arătând că aceasta nu au fost solicitate pentru neexecutarea
hotărârii, ci în temeiul art. 1535 C.civ., fiind aplicabile şi prevederile O.G. nr. 13/2011.
Potrivit recurentului, în aceste condiţii, instanţa omițând posibilitatea reparării
prejudiciului în temeiul dreptului material a apreciat greşit asupra obligativității şi exclusivității
solicitării de despăgubiri potrivit art. 892 C.proc.civ., o asemenea soluţie fiind străină legii şi
cauzei deduse judecăţii.
5. Apărări formulate în cauză
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde incidenţa motivului de
nelegalitate prevăzut la art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., ce permite casarea atunci când hotărârea
recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei.
Subsumat criticii, partea pretinde că instanţele de fond, au reţinut, greşit şi contradictoriu,
contrar conținutului neechivoc al cererii de chemare în judecată, că ar fi indicat „concomitent atât
prevederi legale de la executarea silită în natură, cât şi cele privind executarea prin echivalent”,
respectiv, că doar prin concluziile scrise a precizat interesul în formularea cererii, anume
executarea prin echivalent, justificat de faptul neexecutării de partea pârâtă a obligaţiei de a face
ce îi incumbă şi care a devenit imposibil de executat, fapt ce vădește subiectivismul abordării
raportului juridic dedus judecăţii şi reţinerea unor împrejurări străine de natura pricinii.
Contrar susţinerilor părţii reclamante, considerentele hotărârii recurate evidențiază faptul
că la judecata în fond a cauzei, în aplicarea principiului disponibilităţii, prevăzut la art.8
C.proc.civ., instanţele de fond au analizat pretențiile deduse judecăţii, exclusiv, din perspectiva
temeiurilor de drept asumate de parte, astfel cum au fost indicate în cererea de chemare în judecată,
art.1527, art. 1530 şi art.1531- 1537 din Codul civil.
Instanţele au motivat că partea reclamantă, invocând temeiurile de drept arătate, a susţinut,
deopotrivă, echivoc, că scopul urmărit prin formularea cererii deduse judecăţii (cauza acţiunii) îl
constituie stabilirea şi obţinerea unei despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat de partea
pârâtă prin neexecutarea obligaţiei de a face prevăzute în titlul executoriu reprezentat de sentinţa
civilă nr.9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Brașov.
În raport de aceste împrejurări care au determinat partea reclamantă să acționeze în justiție,
instanţele de fond au motivat că au putut distinge, ulterior învestirii, cu privire la normele de drept
aplicabile raportului juridic de despăgubire, anume a acelora prevăzute la art. 888 şi urm.
C.proc.civ. şi la inaplicabilitatea acelora indicate în cererea dedusă judecăţii.
Anume, rezultă că în evaluarea obiectul şi temeiurilor de drept arătate în cererea dedusă
judecăţii, pe de o parte, dar şi a scopului urmărit prin formularea cererii, pe de altă parte, instanţele
de fond au statuat că raportul juridic dedus judecăţii nu este reglementat prin dispoziţiile art.1527
şi urm. C.civ., cum eronat pretinde partea reclamantă, ci prin normele de drept speciale din materia
executării silite, prevăzute de Codul de procedură civilă.
Sub acest aspect, considerentele hotărârii recurate nu numai că nu sunt contradictorii ori
străine pricinii ci, dimpotrivă, sunt coerente şi explicite.
În acest sens pot fi exemplificate considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de apel
a relevat următoarele: Regulile generale din materia executării silite a obligațiilor din Titlul V -
Cap. II C.civ. sunt puse în practică prin normele speciale prevăzute în cuprinsul art. 888 – art. 914
C.pr.civ., condiția esențială pentru a declanșa executarea silită a unei obligații de a face fiind aceea
a existenței unui titlu executoriu, condiție care în speță este îndeplinită.

69
 Aşa fiind, cum considerentele hotărârii recurate, sub aspectul chestiunii litigioase
examinate, sunt lămuritoare, critica de nelegalitate întemeiată de partea reclamantă pe dispoziţiile
art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ. nu poate fi primită.
În acest context al analizei, este de observat şi faptul că prin considerentele hotărârii
pronunţate, instanţa de apel a evaluat şi respectarea de către prima instanţă a principiului rolului
activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 C.proc.civ., statuând că în aplicarea
acestui principiu, corect, s-au solicitat părţii clarificări în privinţa normelor de drept pe care îşi
înțelege să îşi fundamenteze demersul judiciar, şi, deopotrivă, că invocarea acestui principiu nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii apelate, deoarece acest aspect nu poate constitui un temei pentru
ca instanța să se substituie poziției procesuale a unei părți, în respectarea principiului
disponibilităţii, prevăzut la art. 8 C.proc.civ.
- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde incidenţa motivului de recurs
prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Subsumat acestui motiv de recurs, partea pretinde că prin hotărârea recurată au fost
încălcate normele de drept prevăzute la art.1527, art.1530, art.1531-1537 C.civ., susţinând că
instanţa de apel nu a analizat rațiunea legală a reglementării situaţiei de excepţie reglementate la
art.1527 alin.(1) C.civ., respectiv aceea a imposibilității executării în natură, pe care nu a constatat-
o, aşa cum a solicitat, ci a omis integral această prevedere legală, considerând-o inaplicabilă
situaţiei deduse judecăţii, şi nici incidenţa dispoziţiilor art. 1530 şi ale art. 1531-1537 C.civ.,
înlăturate de la aplicare pe aceleași considerente.
Normele de drept civil menţionate, potrivit considerentelor de drept ale hotărârii recurate,
au fost înlăturate de la aplicare, argumentat de faptul că nu sunt aplicabile raportului juridic dedus
judecăţii.
În privinţa acestor norme de drept, instanţele de fond au statuat că nu pot constitui temei
de drept al pretenției de despăgubire, în considerarea cauzei (scopului) cererii deduse judecăţii,
astfel cum aceasta a fost precizată de partea reclamantă şi care impune aplicarea normelor de drept
speciale prevăzute la art.888 - art. 914 C.proc.civ., relative la executarea silită directă, pe care
partea nu a înţeles însă să le invoce.
Explicit, instanţele de fond au arătat că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile
dispoziţiile art.892 alin. (1) C.proc.civ., care prevăd următoarele: Dacă în titlu executoriu nu s-a
stabilit (...) echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a face ce
implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili
această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea
creditorului, instanţa va avea în vedere şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie
a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat.
Concluzia s-a impus argumentat de faptul că normele de drept civil prevăzute în Secțiunea
a 3-a „Executarea silită în natură” şi Secțiunea a 4-a „Executarea prin echivalent”, Capitolul II
„Executarea silită a obligaţiilor”, Cartea a V-a „Despre obligaţii” din Codul civil nu se confundă
cu normele de drept procesual civil prevăzute în Titlul III „Executarea silită directă”, Cartea a V-
a „Despre executarea silită” din Codul de procedură civilă, aplicarea distinctă a acestora fiind
determinată de existenţa ori inexistenţa unui titlul executoriu cu privire la obligaţia pretins
neexecutată de debitor.
Astfel, normele de drept instituite prin art. 1527- art.1530 C.civ. recunosc creditorului
dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, în natură, cu excepţia cazului în care
executarea este imposibilă (când devine incident art.1557), şi, după caz, dreptul la daune-interese
pentru repararea prejudiciului care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare
sau, după caz, culpabile a obligaţiei de către debitor, în faza judecăţii propriu-zise a procesului
civil.

70
 Spre deosebire, normele de drept edictate la art. 888 - art. 914 C.proc.civ. recunosc dreptul
creditorului de a obţine executarea silită a unei obligaţii prevăzute într-un titlul executoriu, inclusiv
a unei obligaţii de a face ce implică faptul personal al debitorului, în faza executării silite, distinctă
în procesul civil de faza judecăţii propriu-zise.
Executarea silită a unui titlu executoriu ce prevede îndeplinirea de către debitor a unei
anumite activităţi precis stabilite în sarcina sa pentru realizarea drepturilor creditorului se poate
realiza prin mijloace indirecte de constrângere, ce acţionează asupra patrimoniului debitorului
pentru a-l determina să execute, după caz, prin acordarea de despăgubiri, dacă se constată că
executarea silită directă nu mai este posibilă.
Rezultă că pentru repararea prejudiciilor ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a
obligaţiei de a face prevăzute într-un titlu executoriu şi care a devenit imposibil de executat,
creditorul nu are alegerea între cele două categorii de norme juridice prevăzute în Codul civil şi,
separat, în Codul de procedură civilă, ci are a se adresa, exclusiv, instanţei de executare, în temeiul
art.892 alin. (1) C.proc.civ.
În speţă, potrivit statuărilor de fapt ale instanţelor de fond, partea reclamantă deţine un titlu
executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Brașov, prin care
s-a fost stabilit în sarcina debitoarei, Comisia Locală Cristian pentru Aplicarea Legilor Fondului
Funciar, obligaţia de a întocmi şi înainta documentația administrativă pentru reconstituirea
dreptului de proprietate pe vechiul amplasament cu privire la o suprafață de 5 ha teren, identificat
prin raportul de expertiză topografică, către Comisia Județeană Braşov de Aplicare a Legilor
Fondului Funciar.
În baza titlului executoriu, partea reclamantă, în calitate de creditoare, a declanșat
procedura de executare silită directă în dosarul execuţional nr. x/2011 al BEJ X. şi, deopotrivă,
s-a folosit de mijloace indirecte de constrângere pentru a determina debitoarea să execute.
Astfel, s-a constatat că debitoarea a fost obligată la plata către stat a unei amenzi civile în
cuantum de 20 lei pentru fiecare zi de întârziere, prin sentința civilă nr.3054 din 02.03.2012 a
Judecătoriei Brașov şi la plata de daune interese pentru lipsa de folosinţă, în favoarea părţii
reclamante, în cuantum de 378 lei/zi, actualizate cu rata inflației, calculate începând cu 07.07.2010
și până la data de 18.12.2012, şi, în continuare, în cuantum de 402,1 lei/zi, prin sentința civilă nr.
11187 din 15.07.2013 a aceleiaşi instanţe, cu privire la această din urmă hotărâre fiind declanșată
o altă procedură execuțională în dosarul nr. x/2013 al BEJ Y.
Potrivit acelorași statuări de fapt, partea reclamantă recunoaște că obligaţia de a face
stabilită prin titlul executoriu mai sus indicat nu mai poate fi executată în natură şi că prin demersul
judiciar inițiat în procesul pendinte urmăreşte stabilirea pierderii efectiv suferite, respectiv,
acordarea unei despăgubiri reprezentând valoarea terenului imposibil de restituit în natură (...) pe
vechiul amplasament deţinut de antecesorul său.
În atare condiţii, instanţele de fond au statuat, corect, că partea reclamantă, în considerarea
scopului urmărit, poate cere instanţei de executare stabilirea sumei reprezentând echivalentul
valorii bunului la care era îndreptăţită, consecinţa neîndeplinirii de către partea pârâtă a activităţii
stabilite în sarcina sa prin sentinţa civilă nr.9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Brașov, executorie,
şi care a devenit imposibil de executat în natură, în temeiul dispoziţiilor art.892 C.proc.civ., care
au un caracter special față de normele de drept civil prevăzute la art.1527 şi urm. C.civ., greşit
indicate prin cererea de chemare în judecată.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor critici, Înalta Curte,
constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., în
temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul dedus judecăţii, ca nefondat.

71
 4. Imobil edificat pe terenul unui terț. Înstrăinarea construcției prin contract de
vânzare cumpărare. Acțiune în îmbogățire fără justă cauză. Existența unei cauze legitime a
sporirii patrimoniului dobânditorului cu titlu particular al bunului
C.civ., art. 1345, art. 1348

Cheltuielile pretins realizate de către reclamant pentru edificarea imobilului pe terenul

unui terț nu determină o sporire a patrimoniului părţii care a dobândit dreptul de proprietate
asupra construcţiei în baza contractului de vânzare-cumpărare, ci o sporire a patrimoniului
subiectului de drept care la data edificării deținea calitatea de proprietar și care, ulterior
finalizării construcției a dispus de ea, prin încheierea unui act juridic cu titlu oneros.
Prin urmare, întrucât sporul de valoare economică determinat de lucrările de construcție
realizate de reclamant pe terenul unui terț s-a produs direct în patrimoniul proprietarului
terenului, care apoi a vândut imobilul către pârât, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art.
1345 C.civ. relativ la existenţa legăturii directe dintre îmbogăţirea unui patrimoniu şi însărăcirea
celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului ori evenimentului determinant.
Astfel, sporirea patrimoniului pârâtului a avut o cauză legitimă, respectiv contractul de
vânzare încheiat cu fostul proprietar al terenului, care i-a înstrăinat imobilul în schimbul unui
preț. Din acest punct de vedere, cauza îmbogăţirii pârâtului nu poate fi caracterizată ca injustă,
ci este rezultatul executării unui titlu juridic - contractul de vânzare - în care îmbogăţitul are
calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit preţul stipulat în contract.

I.C.C.J., Secția I civilă, Decizia nr. 2175 din 10 noiembrie 2022

I.Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, în data de 02.10.2018, reclamanţii
A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata contravalorii
materialelor de construcţie folosite la edificarea imobilului situat în municipiul Mangalia şi a
preţului muncii, estimată la suma de 357600 lei, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra
acestui imobil până la plata acestei sume.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 209 - 210 C.proc.civ.,
art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
art. 494 alin. (3) teza finală vechiul Cod civil, art. 2495/2499 C.civ., art. 1345-1348 C.civ. şi art.
1443-1460 C.civ.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei teritoriale a
Judecătoriei Mangalia, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive raportat la temeiul de
drept invocat şi anume îmbogăţirea fără justă cauză.
In data de 03.04.2019 a fost înregistrată cererea reclamanţilor de modificare a cererii de
chemare în judecată, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâţi şi a numiţilor D. şi E.,
solicitând ca şi aceştia să fie obligaţi, alături de pârâtul C., la plata sumei de 357600 lei,
reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie folosite la edificarea imobilului situat în
municipiul Mangalia, precum şi apretului muncii.
La termenul de judecată din data de 02.04.2019, pârâtul C. a invocat şi excepţia
necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia, solicitând instanţei să admită această excepţie,
apreciind că sub aspectul valoric este competent Tribunalul Suceava.
Prin sentinţa civilă nr. 536/2019, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei
materiale şi teritoriale şi a declinat în favoarea Tribunalului Suceava competenţa de soluţionare a
cererii formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul C.
Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr.989/2019, a admis excepţia
necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile având ca obiect

72
pretenţii formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., în favoarea
Judecătoriei Mangalia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin decizia nr.2460/2019 a stabilit
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Suceava - Secţia I civilă, în data de
17.02.2020.
2. Hotărârea pronunţată la fond
Prin sentinţa nr. 720 din 12.04.2021, Tribunalul Suceava- Secţia I civilă a respins, ca
nefondate, excepţiile vizând inadmisibilitatea acţiunii, respectiv lipsa calităţii procesual-pasive,
invocate de către pârât. A respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de
către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C. A obligat reclamanţii la plata către pârât
a sumei de 1500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată în apel
Prin decizia nr.1007 din 20.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă,
a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei nr. 720 din
12/2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, în contradictoriu cu intimatul-pârât C.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr.1007/2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă,
au declarat recurs reclamanţii A. şi B.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(l) pct.8 C.proc.civ.,
recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea
cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru soluţionarea cauzei cu aplicarea corectă a
normelor de drept material privind îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 C.civ.), cauză ilicită (art.
1236 C.civ.) şi dreptul de retenţie (art. 2495 alin. (1) C.civ.), cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenţii au învederat că au probat edificarea imobilul
din Mangalia, însă instanţa de apel le-a respins, ca nefondat, apelul formulat, inclusiv pretenţia de
instituire a unui drept de retenţie, dat fiind caracterul său accesoriu, motivând că nu sunt îndeplinite
condiţiile art. 1345 C.civ.
Au mai arătat că au probat şi cauza ilicită a îmbogăţirii pârâtului, respectiv că imobilul în
litigiu a fost înstrăinat pârâtului de către soţii D. și E. prin mijloace frauduloase, dar şi că
documentaţiile cadastrale care stau la baza dobândirii dreptului de proprietate al pârâtului nu
corespund cu procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrării întocmit de recurenţii-reclamanţi,
iar prin ordonanţa de clasare din 11 august 2020 (Dosar x/P/2020), Parchetul de pe lângă
Judecătoria Mangalia a constatat că sunt îndeplinite, prin cercetările efectuate, condiţiile de
tipicitate obiectivă şi subiectivă a faptelor pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale
împotriva pârâtului pentru infracţiunile de fals, uz de fals şi înşelăciune, însă a constatat incidenţa
prescripţiei.
Recurenţii au susţinut că apelul declarat trebuia admis, întrucât, prin încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, imobilul situat în Mangalia a devenit bun propriu al
intimatului-pârât tocmai pentru disimularea cauzei dobândirii, fiind evidentă sporirea
patrimoniului acestuia prin diminuarea în aceeaşi măsură a patrimoniului reclamanţilor.
S-a mai arătat că sunt nefondate reţinerile instanţei de apel în sensul că „nu a avut loc o
mărire a patrimoniului pârâtului pe seama patrimoniului reclamanţilor, în condiţiile în care
sporirea patrimoniului intimatului a avut la bază o cauză legitimă, cauză care se identifică în
existenţa unui temei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect respectivul
imobil", întrucât art.1345 C.civ. prevede expres ca cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără
justă cauză, în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite
de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
Astfel, recurenţii au învederat că instanţa de recurs trebuie să pună în discuţie aplicarea
unei legi in concreto sub aspect juridic, iar nu gramatical sau semantic, în cazul în care părţile

73
adaugă condiţii proprii la lege, care sunt sau nu acceptate de ceilalţi participanţi, urmând a avea în
vedere şi principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
De asemenea, recurenţii au opinat că, şi din punctul de vedere al art. 1348 C.civ., apelul se
impunea a fi admis, deoarece patrimoniul reclamanţilor s-a micşorat cu suma de 357.600 de lei,
reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului muncii utilizate de aceştia pentru edificarea
construcţiei cu destinaţia de locuinţă, iar persoana al cărei patrimoniu s-a mărit în mod corelativ
cu aceeaşi valoare este chiar pârâtul, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în
temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2764/29.08.2013 (în timpul
soluţionării dosarului nr. x/254/2013).
Totodată, au arătat că, din probatoriile dezvoltate pe larg în cererea de chemare în judecată
şi în cuprinsul cererii de apel, reiese că acţiunea formulată este admisibilă, fiind îndeplinită
condiţia prevăzută de art. 1345 C.civ., reclamanţii neavând deschisă calea unei alte acţiuni în
justiţie pentru a obţine de la pârât contravaloarea materialelor şi preţul muncii.
În ceea ce priveşte cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului până la
restituirea de către pârât a sumelor solicitate, recurenţii au susţinut că cererea este întemeiată în
raport cu dispoziţiile art.2495 alin. (1) C.civ. şi cu împrejurarea că o persoană care deţine un imobil
care aparţine altuia şi pe care trebuie să îl restituie are dreptul să reţină bunul respectiv până la data
la care creditorul dreptului de restituire îl va despăgubi pentru cheltuielile necesare şi utile făcute
în legătură cu acel bun.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este
nefondat, potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează.
Demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de
către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză,
reglementat de art. 1345 C.civ., reclamanții solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 357.600
lei reprezentând contravaloarea materialelor de construcție folosite la edificarea imobilului situat
în Mangalia și instituirea unui drept de retenție asupra acestui imobil până la plata acestei sume.
De lege lata, faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză beneficiază de consacrare
legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1345-1348 din Codul civil, adoptat
prin Legea nr. 287/2009.
Condiţiile materiale ale actio de in rem verso vizează existenţa unei îmbogăţiri a pârâtului,
a unei însărăciri a reclamantului şi a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două
patrimonii (art. 1345 C.civ.). Îmbogăţirea pârâtului presupune, în esenţă, obţinerea unui avantaj
exprimabil pecuniar de către acesta. Corelativ, însărăcirea părţii adverse se referă la pierderea
economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună.
Condiţiile juridice, înscrise în art. 1345 şi 1348 C.civ., sunt: lipsa unui temei juridic care
să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mişcării de valori între
patrimonii; buna-credinţă a îmbogăţitului, întrucât dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, izvorul
obligaţiei este faptul juridic ilicit; respectiv, inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna
însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.
Prima condiţie juridică are în vedere absenţa unui temei juridic în raport de care pârâtul să
fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obţinut de la reclamant, iar condiţia
juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să
nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului,
deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.
Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obţinerea unei hotărâri
judecătoreşti favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluţia fiind de respingere a cererii

74
de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele materiale,
respectiv oricăreia dintre primele două cerinţe juridice menţionate), fie pentru inadmisibilitate (în
cazul în care se pune în discuţie caracterul subsidiar al acţiunii, constatându-se că reclamantul are
opţiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanţă pretins împotriva pârâtului).
În speță, verificând condiţiile materiale și juridice ale intentării acţiunii în îmbogăţirea fără
just temei, instanţa de apel, validând raționamentul judiciar expus prin sentința primei instanțe, a
reţinut caracterul nefondat al demersului judiciar promovat de reclamantă derivând din lipsa
legăturii unice, între sporirea patrimoniului pârâtului și însărăcirea reclamanților, respectiv
existența unei cauze legitime a sporirii patrimoniului pârâtului, constând în încheierea unui
contract de vânzare cumpărare a imobilului, în raport de care reclamanții pretind că l-au edificat,
încheiat între pârât și proprietarul bunului la momentul edificării lucrărilor de construcție,
subliniindu-se că mărirea patrimonială afirmată s-a produs în mod direct în patrimoniul fostului
proprietar al terenului și construcției care apoi a vândut imobilele către pârât.
Prin cererea de recurs, se susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare în speță a
prevederilor art. 1345 din Codul civil, întrucât instanţa de apel a concluzionat eronat că nu sunt
îndeplinite aceste condiţii legale pentru admiterea acţiunii.
Critica este nefondată.
Astfel, raportat la contextul factual particular al cauzei - care relevă faptul că data edificării
lucrărilor de construcție și încorporării materialelor de construcție a căror contravaloare se solicită
este anterioară celei la care a fost încheiat contractul prin care pârâtul a dobândit imobilul,
respectiv că, la data la care s-au desfășurat lucrările de edificare și au fost suportate costurile
materialelor de construcție, pârâtul nu era proprietar al terenului pe care a fost edificată construcția,
ci numitul D. cu care reclamantul a încheiat convenția autentificată sub nr. 7465/2006 prin care
s-a obligat să edifice două construcții pe terenul situat în Mangalia, proprietarul terenului
obligându-se să îi înstrăineze reclamantului, la momentul finalizării construcțiilor una dintre
construcții și suprafaţa de 450 mp teren aferentă acesteia – instanța de apel a reținut corect că
pentru a se putea reține incidența îmbogăţirii fără just temei era necesar a se dovedi că patrimoniul
pârâtului s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamanților prin realizarea construcţiei în
cauză, aşadar prin încorporarea materialelor de construcţie în terenul proprietatea pârâtului.
Din această perspectivă de analiză, în mod judicios a reținut instanța de apel, că în speță,
nu a fost demonstrată legătura de conexitate dintre îmbogăţirea unui patrimoniu şi însărăcirea
celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului ori evenimentului determinant, câtă
vreme faptul generator nu este unic, astfel cum se afirmă în recurs, deoarece sporul de valoare
economică determinat de lucrările de construcție realizate s-a produs direct într-un alt patrimoniu,
cel al proprietarului terenului de la momentul edificării construcției, deci relaţia de îmbogăţire
fără just temei se identifică numai în acest raport.
Împrejurarea că, ulterior construirii lui, imobilul pretins a fi fost edificat de către
reclamanți a fost transmis de către numitul D. către pârât nu are aceeaşi cauză primordială, ci este
rezultatul unei operaţiuni juridice distincte şi autonome de cauza generatoare a însărăcirii
reclamanților, aceștia considerând greşit că edificarea construcției şi cumpărarea ulterioară a
imobilului de la proprietar de către pârât reprezintă componente ale unei cauze unice.
Nici împrejurarea că pârâtul este actualul deținător al imobilului pretins edificat de către
aceștia şi, de aceea, în opinia acestora, este just ca intimatul să restituie contravaloarea materialelor
de construcție și prețul muncii, nu are aptitudinea de a demonstra incidența unui motiv de
nelegalitate în cauză, din perspectiva interpretării și aplicării în cauză a prevederilor art. 1345
C.civ., întrucât o atare construcție juridică ignoră condiţia unicităţii cauzei.
De altfel, pârâtul fiind un dobânditor cu titlu particular în privinţa bunurilor imobile
cumpărate, ar fi putut fi, eventual, ţinut numai de obligaţiile autorului său derivate din acte
juridice anterioare referitoare la dreptul sau bunurile ce au făcut obiectul contractului şi numai în
condiţii de opozabilitate a acestora (aspect care nu poate face obiect al prezentei analize, în

75
considerarea principiului disponibilității procesului civil) iar nu de obligaţiile născute în
patrimoniul autorului său din fapte juridice, chiar licite, cum ar fi îmbogăţirea fără o justă cauză.
Este așadar, corectă statuarea instanței de apel în sensul că, în realitate, în cauză,
cheltuielile pretins realizate de către reclamanți pentru edificarea unui imobil care nu era
proprietatea acestora, pe terenul unui terț față de prezentul litigiu nu au determinat o sporire a
patrimoniului pârâtului, ci o sporire a patrimoniului subiectului de drept care la data edificării
deținea această calitate, respectiv a proprietarului imobilului care a fost construit și care, ulterior
finalizării construcției a dispus de ea, prin încheierea unui act juridic cu titlu oneros. Aceasta
întrucât, în lipsa unei convenții prin care să se transfere dreptul de proprietate asupra lucrărilor
edificate pe terenul altuia către autorul lucrării, legea atribuie în patrimoniul proprietarului
terenului dreptul de proprietate asupra construcţiei chiar din momentul începerii lucrării, pe
măsura realizării ei.
Din această perspectivă, în lipsa oricăror critici care să vizeze soluția dată de către
instanțele anterioare cererii formulate de reclamanți la data de 15.10.2019, de extindere a cadrului
procesual - context în care statuarea instanței de apel în sensul că această cerere întemeiată pe
prevederile art. 204 C.proc.civ. a fost tardiv formulată, au intrat în putere de lucru judecat -
alegațiile recurenților care susțin că numitul D. nu ar fi contestat dreptul lor de a stăpâni imobilul
printr-o acțiune în evacuare sau revendicare (deși a înstrăinat acest imobil) și că, în acest context
nu aveau deschisă calea unei acțiuni în justiție împotriva acestuia, pe lângă faptul că, aduc în
dezbatere conduita unui terț în raport cu prezentul litigiu și implicit, posibilitatea reclamanților de
a solicita în contradictoriu cu acesta recunoașterea dreptului la despăgubire, excedând astfel
cadrului procesual stabilit definitiv în speță, tind la a demonstra, așa cum rezultă neechivoc din
cuprinsul memoriului de recurs îndeplinirea unei alte cerințe de natură juridică a actio de in rem
verso, respectiv cea care rezultă din analiza art. 1348 C.civ., care impune inexistenţa unei alte
acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.
Or, este corectă aprecierea instanțelor anterioare în sensul că atare condiție nu s-a mai
impus a fi analizată, în contextul în care analiza cerințelor materiale și juridice impuse de lege
pentru actio de in rem verso trebuie realizată gradual, astfel că, în lipsa îndeplinirii uneia/unora
dintre aceste cerințe, care trebuie întrunite cumulativ, celelalte se mai impun a fi verificate.
Recurenții au mai susținut în recurs că este eronată statuarea instanțelor de fond în sensul
că sporirea patrimoniului pârâtului a avut o cauză legitimă, respectiv contractul de vânzare încheiat
de către acesta cu numitul D., care i-a înstrăinat imobilul în schimbul unui preț.
Nici această critică nu este fondată, întrucât, așa cum s-a arătat anterior verificarea
temeiniciei unei cereri de chemare în judecată fondate pe dispoziţiile art. 1345 C.civ. impune
examinarea, deopotrivă, şi a condiţiilor juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză, mai precis
examinarea titlului juridic care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit.
Înalta Curte arată că examinarea condiţiei juridice constând în absenţa justei cauze nu poate
fi realizată decât prin coroborarea dispoziţiilor art. 1345 C.civ. cu cele ale art. 1346 din acelaşi
cod, text prin care se statuează că "Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din
executarea unei obligaţii".
Aşadar, executarea unei obligaţii valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al
îmbogăţirii. Pe de altă parte, această normă nu impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat
între cel ce afirmă însărăcirea şi cel pretins îmbogăţit, astfel că existența justei cauze poate avea
ca fundament o convenție încheiată între acesta din urmă şi un terţ.
Or, în speță, așa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de
legalitate în recurs, pârâtul a primit în patrimoniu imobilul (construcție și teren), în starea în care
acesta se afla la momentul cumpărării lui, de la numitul D., plătind, în schimbul bunurilor, aşa cum
se găseau în momentul vânzării, un preţ.

76
 Din acest punct de vedere, cauza îmbogăţirii pârâtului nu poate fi caracterizată ca injustă,
ci este rezultatul executării unui titlu juridic - contractul de vânzare - în care îmbogăţitul are
calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit preţul stipulat în contract.
Din această perspectivă de analiză, împrejurarea că, în recurs, recurenții au înțeles să
reitereze argumentele invocate și în fazele procesuale anterioare, care tind la a demonstra, prin
trimitere la probatoriul administrat, o pretinsă disimulare a cauzei vânzării, respectiv utilizarea de
către părțile contractului de vânzare a unor mijloace frauduloase, nu au aptitudinea de a susține
incidența vreunui motiv de casare din cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., în
condițiile în care prima instanță a apreciat că nu a fost legal învestită cu analiza valabilității
contractului de vânzare încheiat între pârât și numitul D., iar în apel, statuările instanței de prim
control judiciar au validat acest raționament.
Astfel, dincolo de faptul că în recurs nu pot fi deduse spre analiză critici care să vizeze
situația de fapt a cauzei, simpla reiterare în prezenta cale de atac extraordinară a acestor susțineri,
fără ca recurenții să arate de ce este nelegală această dezlegare dată de instanţă în faza procesuală
a apelului se constituie într-o conduită nepermisă în faza procesuală a recursului care, potrivit art.
483 alin. (3) C.proc.civ., urmăreşte să supună instanţei de control judiciar conformitatea hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile.
De altfel, se impune a fi observat că niciunul dintre aceste considerente nu puteau influenţa
aprecierea asupra condiţiilor materiale ale îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece, astfel cum s-a
arătat deja, nu s-a identificat cauza unică şi indivizibilă care le putea demonstra.
În considerarea argumentelor anterior evocate care relevă caracterul nefondat al criticilor
circumscrise modului în care au fost soluționată cererea reclamanților întemeiată pe îmbogățirea
fără justă cauză și a raportului de dependență între acest petit și cel accesoriu având ca obiect
instituirea dreptului de retenție asupra imobilului menționat în cererea de chemare în judecată,
argumentele deduse analizei, prin memoriul de recurs, în mod subsecvent, care vizează
îndeplinirea cerințelor impuse de art. 2495 alin. (1) C.civ., respectiv afirmă caracterul fondat al
cererii accesorii, sunt, de asemenea nefondate.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, potrivit art. 496 C.proc.civ., a respina, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. și B., împotriva deciziei civile nr. 1007 din
20.10.2021 pronunțată de Curtea de apel Suceava, Secția I civilă.

II. Moşteniri şi liberalităţi

5. Certificat de moştenitor. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Omisiunea

citării tuturor moştenitorilor în cadrul procedurii succesorale notariale. Neexercitarea
dreptului de opţiune succesorală în termenul prevăzut de lege. Inexistenţa unei vătămări a
drepturilor succesibililor
C.civ. 1864, art. 797,
Legea nr. 36/1995, art. 75 alin. (1), art. 88

Dispozițiile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 prevăd că cei care se consideră vătămaţi
în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti
anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii. Însă trebuie observat că aplicarea
acestor dispoziții legale reclamă ca cel vătămat, prin emiterea certificatului de moștenitor, să facă
dovada calității sale de moștenitor.
Succesorul care nu a fost prezent la notariat şi, prin urmare, nu a consimţit la menţiunile
din certificatul de moştenitor poate cere, oricând, anularea certificatului de moştenitor, stabilirea
masei succesorale şi partajarea ei, dar cu condiţia să facă dovada acceptării în termen a
succesiunii, deoarece numai făcând o atare dovadă el este socotit ca proprietar al bunurilor
succesorale, de la data deschiderii succesiunii. Dacă însă, înăuntrul termenului de acceptare a

77
succesiunii, succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, nici expres, nici tacit,
titlul de moştenitor se stinge, context în care succesibilul va fi străin de moştenire și nu va mai
putea emite pretenţii asupra succesiunii.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 1769 din 6 octombrie 2022

1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la 26.03.2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, urmare a declinării
competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, astfel cum a fost
precizată la 05.10.2018 şi la 23.11.2018, reclamanţii A. şi B., prin mandatar C., în contradictoriu cu
pârâţii D. şi E., au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a certificatului de calitate de
moştenitor nr. 64/2005 eliberat de SPN X.; să constate că moştenitorii defunctei F., decedată la
13.03.1984, sunt G. (autorul reclamanţilor), nepot de fiu predecedat (H.), I., fiul defunctei, decedat
la 16.12.1991 şi J., fiică, decedată în 20.06.1994; să constate nulitatea absolută a eventualelor
suplimente ale certificatului de moştenitor nr. 64/2005, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată, în primă instanță, de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 2916 din 16.12.2019 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia
a IV-a civilă a fost admisă acţiunea, precizată la 05.10.2018, formulată de reclamanţii A., B. şi
reclamanta - intervenientă forţată K. în contradictoriu cu pârâţii D. si L., precum și cererea de
intervenţie forţată formulată de pârâţi prin care aceştia au solicitat introducerea în cauză, în calitate
de intervenientă forţată, a lui K.
A fost anulat certificatul de calitate de moştenitor nr. 64/29.11.2005 şi certificatul de
moştenitor legal nr. 49/10.12.2009, ambele eliberate de pe urma defunctei F. de către BNP X.
S-a constatat că au calitate de moştenitori legali ai defunctei F., decedată la 13.03.1984,
următorii: G. (în calitate de nepot de fiu predecedat, H.), I. (în calitate de fiu) şi J. (în calitate de
fiică), toţi decedaţi, cu moştenitori reclamanţii A., B. şi intervenienta forţată K.
Împotriva hotărârii tribunalului au formulat apel titularul cererii de preluare a calităţii
procesuale a reclamantului, M. şi pârâţii L., D.
3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel
Prin decizia civilă nr. 894A din 7.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a IV - a civilă
a respins, ca nefondat, apelul declarat de M., împotriva sentinţei civile nr. 2916/2019 şi a încheierii
de şedinţă din data de 25.10.2019, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţi L., D., împotriva încheierii de şedinţă din
08.01.2019, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă.
A admis apelul declarat de pârâţii L., D. împotriva sentinţei civile nr. 2916/2019, pronunţate
de către Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că
respins, ca neîntemeiată, cererea principală și a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind
admiterea cererii de intervenţie forţată.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti au declarat recurs reclamanţii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., reclamanții au susţinut, în esenţă, următoarele critici:
Soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât deşi a reţinut că defuncta F. a avut
descendenţi în linie directă, care, în temeiul principiului chemării la moştenire a rudelor în ordinea
claselor de moştenitori legali, înlătură de la moştenire colateralii privilegiaţi, totuşi, a statuat greşit
că, în cauză, nu sunt îndeplinite cele două aspecte esenţiale pentru ca acţiunea în anulare să fie
întemeiată: vătămarea drepturilor moştenitorului (condiţie cerută de art. 88 din Legea nr. 36/1995)
şi acceptarea succesiunii (raportat la prevederile art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991).
Consideră că, evident, cerința prevăzută de art. 88 din Legea nr. 36/1995 este îndeplinită.
În acest sens, arată că prin certificatul de calitate nr. 64/29.11.2005 şi certificatul de moştenitor

78
legal nr. 49/10.12.2009 se stabileşte calitatea de moştenitori a pârâţilor de pe urma defunctei F.,
cota fiecărui moştenitor la masa succesorală, precum şi bunurile ce fac parte din masa succesorală.
Cele două acte produc efecte atât asupra bunurilor cuprinse în masa succesorală la momentul
dezbaterii succesiunii, cât şi asupra bunurilor care la momentul deschiderii succesiunii erau scoase
din circuitul civil, în speţă imobilele ce fac obiectul legilor de despăgubire.
Prin urmare, faptul că pârâţii s-au folosit de această calitate, au făcut demersuri şi chiar au
obţinut titlu de proprietate de pe urma defunctei F. (conform Titlului de proprietate nr. 100387 din
28.07.2006 acordat de către Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor din Municipiului Bucureşti - Sector 6) face dovada faptului că reclamanţii sunt vătămaţi
în drepturile lor prin emiterea certificatelor de moştenitor în favoarea pârâţilor şi/sau pot fi
vătămaţi şi în viitor în cazul în care instanţa nu dispune anularea acestora.
Chiar dacă terenul solicitat prin cererea formulată în baza Legii nr. 18/1991 nu face obiectul
certificatelor de moştenitor contestate, instanţa nu poate ignora faptul că, prin formularea cererii
de reconstituire, autorul reclamanţilor şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul
derogator prevăzut de legea fondului funciar.
Consideră îndeplinită, în speţă, şi condiţia privind acceptarea succesiunii cuprinsă în art.
13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Astfel, contrar, considerentelor curţii de apel, cererea de
reconstituire formulată de G. are semnificaţia acceptării moştenirii cu privire la terenurile ce au
aparţinut lui F. şi valorează act de acceptare. Raţionamentul contrar reţinut de instanţa de apel
potrivit căruia cererea de reconstituire nu valorează act de acceptare a moştenirii conduce la golirea
de conţinut a prevederilor anterior menţionate.
În acest sens, arată că prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 trebuie interpretate
şi în raport cu principiile devoluţiunii legale a moştenirii, în sensul că sunt repuşi în termenul de
acceptare acei succesibili care nu sunt înlăturaţi de la moştenire de succesibilii în grad mai apropiat
lui de cujus. Reclamanţii au vocaţie concretă la succesiunea defunctei F., fiind descendenţii direcţi
ai acesteia, iar prin efectul Legii nr. 18/1991 a operat o repunere în termenul de acceptare a
succesiunii.
În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate,
respingerea apelului formulat de pârâţi şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii primei
instanţe.
5. Apărările formulate de părţi
Intimatul-pârât D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor
la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor
pârâtului şi admiterea recursului.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în
motivul de casare înscris în art. 488 alin. 1, pct.8 C.proc.civ. şi a dispoziţiilor legale aplicabile,
Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:
Evocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.1, pct.8 C.proc.civ., în esență,
recurenții au pretins că instanța de apel a realizat o aplicare eronată a prevederilor legale înscrise
în art. 88 din Legea nr. 36/1995 și a celor prevăzute de art. 13 alin.2 din Legea nr. 18/1991.
Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de
casare sus evocat.
Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că prin demersul judiciar inițiat în
cauză, astfel cum a fost precizat, recurenții-reclamanți au urmărit a se dispune nulitatea absolută a
certificatului de moștenitor de calitate nr. 64/29.11.2005 și a certificatului de moștenitor nr.
49/10.12.2009, constatarea calității de moştenitori legali ai defunctei F., decedată la 13.03.1984,
în persoana autorului reclamanților G., nepot de fiu predecedat (H.), I., fiul defunctei şi J., în
calitate de fiică, în prezent toți decedați, având ca moștenitori reclamanții A. şi B. și K.

79
 În justificarea demersului judiciar, recurenții-reclamanți au invocat, ca motiv de nulitate,
faptul că, la dezbaterea succesiunii, nu au fost chemaţi toţi moştenitorii defunctei F., motiv apt să
atragă nulitatea actelor contestate, fundamentul juridic al acțiunii acestora fiind reprezentat de art.
797 Cod civil din 1864 și art. 13 din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorala
notarială.
Sub aspectul determinării legii aplicabile, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit
din perspectiva normelor de drept substanțial incidente că sunt aplicabile dispozițiile Codului civil
din 1864, în forma în vigoare la data deschiderii succesiunii (data decesului), iar din perspectiva
legii de procedură aplicabile dezbaterii succesorale, desfășurată în anul 2005, instanța de apel a
stabilit că sunt incidente normele înscrise în Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la acea dată) și
nu Decretul nr. 40/1953, care fusese abrogat.
Referitor la aspectul privind determinarea legii aplicabile, recurenții nu au înțeles să
formuleze critici, reclamând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, invocat
în susținerea vătămării drepturilor lor prin emiterea certificatelor de moștenitor contestate, precum
și a celor înscrise în art. 13 alin.2 din Legea nr. 18/1991, cu referire la modalitatea de acceptare a
succesiunii rămase de pe urma defunctei F. de către G., manifestată prin formularea cererii de
reconstituire.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 88 alin. 1 din Legea
nr. 36/1995 prevăd că cei care se considera vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului
de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform
legii, însă trebuie observat că aplicarea acestor dispoziții legale reclamă, în susținerea temeiniciei
cererii, ca cel vătămat, prin emiterea certificatului de moștenitor, să facă dovada calității sale de
moștenitor.
Astfel, succesorul care nu a fost prezent la notariat şi, prin urmare, nu a consimţit la
menţiunile din certificatul de moştenitor poate cere, oricând, anularea certificatului de moştenitor,
stabilirea masei succesorale şi partajarea ei, dar cu condiţia să facă dovada acceptării în termen a
succesiunii, deoarece numai făcând o atare dovadă el este socotit ca proprietar al bunurilor
succesorale, de la data deschiderii succesiunii. Dacă însă, înăuntrul termenului de acceptare a
succesiunii, succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, nici expres, nici tacit,
titlul de moştenitor se stinge, context în care succesibilul va fi străin de moştenire și nu va mai
putea emite pretenţii asupra succesiunii.
În cauză, reclamanții-recurenți au susținut, ca motiv de nulitate a certificatului de
moștenitor, împrejurarea că nu au fost citați la dezbaterea succesiunii defunctei F. însă, deși
dispozițiile înscrise în art. art. 75 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 stipulează că „după ce constată că
este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza şi dispune citarea celor care au vocaţie la
moştenire...”, aceștia aveau obligația de a face dovada că autorul lor, G., a accepta succesiunea de
pe urma defunctei F. Astfel, exercitarea acestui drept de opțiune succesorală ar fi conferit
reclamanților calitate de succesori în drepturi a autorului lor, nefiind suficientă legitimarea
acestora – necontestată în cauză - de succesibili la moștenire.
Din această perspectivă, corect s-a apreciat de către instanța de apel că, pentru cauza dedusă
judecății, este esențial a se stabili care dintre moștenitorii în viață a defunctei F. și-au exercitat
dreptul de opțiune succesorală în termenul defipt de lege, acceptând expres moștenirea sau
realizând acte de acceptare tacită a moștenirii.
Așadar, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză și aplicând regulile generale
referitoare la probațiune, respectiv art. 249 C.proc.civ. potrivit cărora „cel care face o susținere în
cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, se
constată că instanța de apel a reținut corect că moştenitorii în viaţă ai defunctei F. nu au făcut, în
conformitate cu dispozițiile legale de drept comun, niciun act sau fapt de acceptare tacită a
moștenirii și care să confere acestora calitatea de moştenitori.

80
 Cum efectul anulării unui certificat de moştenitor constă în aceea că sunt înlăturate
constatările notarului, rezultate din modul în care acesta a aplicat normele de drept succesoral la
situaţia din speţă, Înalta Curte reține că aplicarea unei asemenea sancţiuni civile nu poate produce
nicio urmare în planul regulilor de devoluţiune succesorală, ce ar putea conduce la înlăturarea
vătămării drepturilor reclamate în cauză.
Acest lucru semnifică faptul că succesibilul, care pretinde că nu a fost legal citat, deși
îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a moșteni, nu și-a exercitat dreptul de opțiune
succesorală în termenul legal dovedindu-se, astfel, că este străin de succesiune, prin neacceptarea
acesteia în termenul legal de opţiune succesorală.
În atare situație, cum în cauză nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii de către cei care
aveau vocație concretă la succesiunea defunctei F., respectiv succesibilii în viață ai defunctei (G.,
I. și J.), rezultă că emiterea certificatelor de moștenitor contestate nu produc reclamanților nicio
vătămare pentru nesocotirea dispozițiilor art. 797 Cod civil din 1864, astfel încât succesiunea poate
fi culeasă de rudele defunctei într-un grad mai îndepărtat.
Se vădește a fi neîntemeiată și susținerea recurenților privind modul de aplicare și
interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.
Dispozițiile legale înscrise în art. 13 alin. 1 și 2 din Legea 18/1991 prevăd următoarele:
„calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii
judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea
moştenirii. Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în
circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine
din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin
cererea pe care o fac comisiei”.
Astfel cum corect s-a reținut și prin decizia recurată, norma specială, derogatorie de la
dreptul comun, se referă la repunerea de drept a succesibililor în termenului de acceptare a
moștenirii, prin cererea care o fac comisiei, fiind considerați moştenitori acceptanți ai succesiunii
cu privire la terenurile care au fost aduse de autorul lor în cooperativa agricolă de producţie şi care
fac obiectul reconstituirii în baza Legilor fondului funciar.
Așadar, contrar susținerilor recurenților, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate
formulată de G., după eliberarea certificatului de moștenitor nr. 64/2004, nu are semnificația
acceptării întregii succesiuni, pentru care era necesar a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală
potrivit dreptului comun, ci a unei acceptări a moștenirii doar pentru cota ce i se cuvine din
terenurile ce au aparținut autorului său și care intră sub incidența legii speciale de reparație.
Cum actele juridice a căror nulitate se solicită nu vizează terenurile din comuna Chiajna,
în privința cărora G. a formulat cerere de reconstituire, concluzia instanței de apel se vădește a fi
corectă în sensul că acceptarea succesiunii de către moștenitorii în viață a defunctei F. nu putea fi
realizată decât în conformitate cu regimul juridic prevăzut de dreptul comun în materie, respectiv
cel prevăzut de art. 700 Cod civil din 1864.
În consecință, constatând că susținerile fundamentate pe motivul de recurs înscris în art.
488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. nu sunt întemeiate, întrucât instanța de apel a efectuat o aplicare și
interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496
C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

Notă: Dispoziţiile Legii nr. 36/1995 au fost avute în vedere astfel cum erau în vigoare la nivelul
anului 2005. Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 a fost republicată,
succesiv, în M.Of. nr. 732 din 18 octombrie 2011, M.Of. nr. 72 din 4 februarie 2013, M.Of. nr.
444 din 18 iunie 2014 şi M.Of. nr. 237 din 19 martie 2018. În actuala reglementare, dispoziţiile
referitoare la procedura succesorală se regăsesc în cuprinsul Secţiunii a 3-a, art. 103 – art.120.

81
 III. Prescripţia extinctivă

6. Acțiune în pretenții. Condiții pentru a opera întreruperea cursului prescripției

dreptului material la acțiune prin formularea unei prime cereri de chemare în judecată
C.civ., art. 2537

Pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripției, potrivit art. 2537 pct. 2 C.civ.,
este necesar ca cererea de chemare în judecată precedentă să privească însuşi dreptul subiectiv
a cărui acţiune se prescrie, iar nu valorificarea altui drept.
Or, cum în litigiul anterior, reclamantul a solicitat nulitatea contractului de schimb încheiat
de autoritatea administrativă cu un terţ în privinţa terenului care se suprapunea parţial cu cel
dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, iar, în cauza pendinte, dreptul subiectiv pe care
tinde să-l valorifice este corespunzător dreptului de creanţă pretins pentru repararea prejudiciului
produs de pârât prin fapta ilicită a acestuia de a-l lipsi de folosinţa bunului, nu se poate susţine
existenţa efectului întreruptiv de prescripţia, ataşat primei cereri de chemare în judecată. Aceasta,
întrucât prin promovarea celor două acțiuni (acțiune în constatarea nulității contractului de
schimb și acțiune în despăgubiri pe temei delictual), chiar dacă în legătură cu acelaşi bun, s-a
urmărit valorificarea unor drepturi distincte.

I.C.C.J., Secția I civilă, Decizia nr. 2105 din 2 noiembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 16.07.2018 pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia I civilă,
reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova prin primar, Primarul
Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, obligarea acestora la plata sumei
de 250.000 de lei, reprezentând lipsa de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 7300 mp, teren
intravilan situat în comuna Malu Mare, tarlaua nr. 7, parcela nr. 3, pe perioada 2009-2018, până la
punerea la dispoziţie a suprafeței respective.
Prin întâmpinare, pârâții Municipiul Craiova, Primarul Municipiului Craiova și Consiliului
Local al Municipiului Craiova au invocat excepția inadmisibilității, excepția nulității cererii de
chemare în judecată, excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada
2008-2018 și în continuare până la punerea la dispoziție a terenului, excepția lipsei calității
procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepţiilor formulate de
către pârâţi.
Prin încheierea din 29.11.2018 s-au tranșat chestiunile litigioase privind excepția de
netimbrare, față de care s-a luat act că pârâta nu mai insistă în soluționarea acestei excepții, fiind
îndeplinită obligația timbrării cererii, excepția inadmisibilității a fost apreciată ca având natura
juridică a unei apărări de fond, fiind totodată respinsă și nulitatea cererii de chemare în judecată,
apreciindu-se că aceasta îndeplinește toate cerințele instituite prin dispozițiile art.194-197 NCPC.
În privința prescripției și a lipsei calității procesuale pasive s-a dispus unirea acestora cu fondul
cauzei, fiind necesară administrarea de probe comune cu cele ale fondului cauzei.
La data de 23.07.2020, pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantului apreciind că acesta nu justifică o astfel de calitate întrucât numita B. a vândut bunul
aparținând unei terțe persoane, excepția lipsei de interes, excepția prematurității și excepția lipsei
calității procesuale pasive a Municipiului Craiova și Primarului Municipiului Craiova.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj
Prin sentinţa nr. 414 din 04.08.2020, Tribunalul Dolj, Secţia I civilă a respins excepția
lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale

82
pasive a Municipiului Craiova, prin primar, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității
procesuale pasive a Primarului Municipiului Craiova şi Consiliului Local al Municipiului Craiova
şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane
fără calitate procesuală pasivă; a respins excepțiile prematurităţii şi a lipsei de interes, ca
neîntemeiate; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind contravaloarea lipsei de
folosință pe perioada 2009-28.03.2018 şi a respins acțiunea, ca fiind prescrisă; a respins, în rest,
acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova prin primar, Primarul
Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, privind contravaloarea lipsei de
folosință pe perioada 29.03.2018 şi în continuare până la punerea la dispoziție a suprafeței de teren,
ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de
judecată, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia
Prin decizia nr. 1678 din 10.11.2021, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă a respins,
ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5,
6, 7, 8 C.proc.civ., reclamantul.
Recurentul a învederat următoarele:
Instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor imperative privind
autoritatea de lucru judecat dată de sentinţa civila nr. 2962 din 30.10.2013 a Tribunalului Arad,
rămasă definitivă prin decizia civilă a Curții de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia civilă nr.
2041 din 07.12.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că atât
Consiliul local al municipiului Craiova, cât şi Primarul municipiului Craiova au calitate procesuală
pasivă.
Atât timp cât ambii pârâţi şi-au depăşit obligaţiile stabilite de lege, respectiv cele de
administrator pentru Consiliul Local şi reprezentant legal pentru Primarul municipiului Craiova,
ele răspund şi au calitate procesuală pasivă. Consiliul local al municipiului Craiova răspunde în
nume propriu deoarece a încălcat dreptul de proprietate atunci când şi-a depăşit competenţa,
acţionând în afara acesteia, atunci când a emis HCL Craiova nr. 68/1997, cu toate că exista referatul
nr. 10.821/1997 întocmit de Direcţia de Urbanism, Amenajarea Teritoriului şi Lucrări Publice a
Municipiului Craiova, prin care s-a adus la cunoştinţa Consiliului local al municipiului Craiova, de
către Serviciul Gestiunea Localităţii şi Teritoriului, Cadastrul Imobiliar-Edilitar că, pentru suprafaţa
de 7.300 de mp situată în tarlaua 7, parcela 3 a municipiului Craiova, a fost dispusă reconstituirea
dreptului de proprietate pentru autoarea recurentului, B., prin sentinţa civilă nr. 17.572 din
16.11.1996, a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă şi irevocabilă.
De asemenea, Primarul municipiului Craiova a încălcat dreptul de proprietate al recurentului,
a dispus peste lege şi a depăşit competenţa legală proprie atunci când a încheiat contractul de schimb
autentificat sub nr. 3358 din 20.06.1997 dintre Primăria Craiova şi C.
Hotărârea este nelegală şi este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2.517 C.civ. în
ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, considerând greşit că
„sunt prescrise pretenţiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea datei introducerii
acţiunii”. Având în vedere că recurentul a formulat cererea de chemare în judecată la data de
16.07.2018, „pretenţiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea datei introducerii
acţiunii” nu pot fi prescrise, deoarece dispoziţiile art. 2517 C.civ, prevăd contrariul.
Totodată, în dosarul nr. x/215/2012 a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2962 din 30.10.2013
(irevocabilă) prin care a fost „constatată nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat
sub nr. 3358 din 20.06.1997 încheiat între C. (autorul pârâtului D.) şi Primăria Municipiului
Craiova.”. În timpul judecății acestui dosar şi doar în urma unei expertize tehnice de specialitate,
recurentul a aflat că terenul său în suprafaţă de 7 300 mp se suprapune cu terenul SC E. SRL şi SC
F. SRL doar din măsurători, deoarece în acte terenul era în intravilan Craiova, tarlaua 7, parcela 3

83
iar cel al SC E. SRL şi SC F. SRL, era în intravilan Craiova, tarlaua 7, parcela 5, adică amplasamente
diferite. Abia în anul 2013, în timpul derulării cauzei, SC E. SRL şi SC F. SRL au formulat cereri
de îndreptare a erorilor materiale şi au menţionat că terenul lor se afla situat în intravilan Craiova,
tarlaua 7, parcela 3.
Ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, momentul
de la care începe să curgă prescripţia extinctivă este anul 2009, respectiv cu trei ani înainte de anul
2012, când recurentul a formulat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/215/2012, în care
s-a pronunţat sentinţa nr. 2962 din 30.10.2013.
Hotărârea este nelegală şi dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2537 C.civ., în ceea
ce priveşte instituţia juridică a întreruperii prescripţiei extinctive, instanţa de apel considerând
greşit că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb nu a întrerupt prescripţia, deoarece
o astfel de acţiune nu poate avea caracter întreruptiv.
Astfel, instanţele anterioare au constatat că la dosar există sentinţa civila nr. 2962 din
30.10.2013 prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat sub
nr. 3358 din 20.06.1997, încheiat între C. (autorul pârâtului D.) şi Primăria municipiului Craiova,
dar au apreciat, în mod greşit, că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb nu a
întrerupt prescripţia, deoarece o astfel de acţiune nu poate avea caracter întreruptiv.
Prin respectiva acţiune însă, recurentul şi-a consolidat dreptul de proprietate asupra
imobilului teren în suprafaţă de 7 300 mp teren intravilan situat în Craiova, tarlaua nr. 7, parcela nr.
3, dobândit conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 2839 din 08.10.2001. Cum lipsa de
folosinţă, pe care recurentul a solicitat-o, reprezintă doar un accesoriu al dreptului de proprietate,
este evident că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb a întrerupt prescripţia
extinctivă, deoarece o astfel de acţiune are caracter întreruptiv, așa cum prevăd dispoziţiile art. 2537
C.civ.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu aplicarea greşită a legii atunci când
a constatat că la dosar nu au fost depuse notificări adresate pârâtei prin care reclamantul să solicite
c/valoarea lipsei de folosinţă iar predarea terenului este o obligaţie imposibil de executat, terenul
nefiind la dispoziţia pârâtei. La dosar există notificarea recurentului pentru punerea în situaţia
anterioară formulată faţă de pârâţi, prin care s-a solicitat punerea în situaţia anterioară anulării
contractului de schimb şi plata de daune pentru lipsa de folosinţă. Cât priveşte predarea terenului către
recurent, instanţa a greşit atunci când a considerat că este o obligaţie imposibil de executat din
moment ce există sentinţa nr. 2962 din 30.10.2013. Consecinţa imediată a acestei hotărâri definitive
şi irevocabile este repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de schimb, adică
Primăria Craiova a intrat în posesia suprafeţei de 3.750 de mp teren intravilan din moment ce
contractul de schimb nu a mai subzistat. Această obligaţie este imperativă pentru pârâţii din prezenta
cauza iar lipsa de reacţie din partea acestora nu le poate profita.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14
alin. 6 C.proc.civ. privind excepţia lipsei de interes, atunci când a constatat că dreptul reclamantului
de a poseda şi de a culege fructele terenului în litigiu nu mai este actual pentru a pretinde
contravaloarea lipsei de folosinţă. Instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes fără a o pune
în discuţia părților, încălcând dispoziţiile art. 14 alin. 6 C.proc.civ.
Hotărârea este nelegală şi este dată cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 1.349 C.civ.,
întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei şi nu a analizat sub niciun aspect motivele de
apel privind îndeplinirea cerinţelor prevăzute de răspunderea civilă delictuală.
Astfel, prejudiciul suferit de către recurent este acela al încălcării dreptului de proprietate,
respectiv, pârâţii au încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. 3358 din 20.06.1997 cu C.,
deşi nu aveau în proprietate această suprafaţă de teren ce fusese reconstituită. Fapta ilicită a UAT
Craiova prin primar constă în faptul încheierii contractului, fără a avea proprietatea terenului. Culpa
pârâţilor este continuă din 2001 până în prezent, iar toate elementele răspunderii civile delictuale
au fost dovedite. În toată această perioadă 2001 - 2018, recurentul nu s-a putut bucura de dreptul

84
său de proprietate datorită acţiunilor culpabile ale pârâţilor, care l-au împiedicat să se bucure de toate
dezmembrămintele dreptului de proprietate.
Pârâţii au cunoscut că HCL Craiova nr. 68/1997, ce a stat la baza contractului de schimb
autentificat sub nr. 3358/1997, a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 338 din 29.09.1997 a
Tribunalului Dolj, însă nu au solicitat şi anularea contractului de schimb, deşi legea prevede expres
această obligaţie, conform dispoziţiilor art. III alin. 2 şi 3 din Legea nr. 169 /1997.
Vinovăţia pârâţilor este dovedită pe deplin, având în vedere că au acţionat cu intenţia directă
de a o împiedica pe autoarea recurentului să intre în posesia terenului, cu toate că i se eliberase titlu
de proprietate. Mai mult, cu intenţie au fost încălcate, în mod flagrant, obligaţiile legale imperative,
respectiv dispoziţiile art. III alin. 2 şi alin. 3 din Legea nr. 169/1997, care prevăd obligaţia
Primarului de a solicita anularea contractului de schimb autentificat sub nr. 3358/1997, încheiat între
C. şi Primăria municipiului Craiova, motivat de faptul că HCL nr. 68/1997 a fost anulată definitiv
şi irevocabil.
Prejudiciul referitor la lipsa de folosinţă a fost dovedit prin raportul de expertiză efectuat
în cauză, iar raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este dovedit, întrucât terţii nu ar
fi putut obţine dreptul de proprietate asupra terenului şi nenumăratele autorizaţii de construire decât
cu sprijinul nemijlocit al pârâţilor UAT prin Primar, Municipiul Craiova, Primăria Craiova şi
Consiliul local Craiova, care au încheiat aceste acte, cu toate că ştiau că nu dețin proprietatea asupra
bunului.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi Municipiul Craiova, prin primar, Consiliul Local al municipiului Craiova
şi Primarul municipiului Craiova au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia de
netimbrare a cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 148 alin. 6 raportat la art. 486 alin. 2
C.proc.civ. (referitor la această excepţie, prin raportul de admisibilitate s-a reţinut că la dosar se
regăseşte dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20.328,55 lei, astfel cum a fost
stabilită în sarcina recurentului prin rezoluţia de primire a dosarului).
Referitor la motivul de recurs privind încălcarea autorităţii de lucru judecat dată de sentinţa
civilă nr. 2962/2013 a Tribunalului Arad, arată că, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii,
respectiv obligarea pârâtelor la plata sumei de 250.000 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului
proprietatea recurentului-reclamant, soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală, unitatea
administrativ teritorială, Municipiul Craiova, fiind persoana juridică de drept public, cu capacitate
juridică deplină şi patrimoniu propriu care poate sta în judecată. Mai arată că în conformitate cu
dispoziţiile legale, în justiţie, unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de
primar sau de preşedintele consiliului judeţean.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arată că în mod corect
instanţa de apel a stabilit că dreptul la acţiune al reclamantului pentru lipsa de folosinţă este
prescris pentru perioada 2009-2015. Recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de schimbul de
terenuri realizat de pârâtă cel mai târziu la momentul promovării acţiunii în constatarea nulităţii
contractului de schimb, situat la nivelul anului 2012, iar prezentul litigiu a fost promovat la nivelul
anului 2018, cu depăşirea termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege.
Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.537 C.civ. privind întreruperea
prescripţiei, arată că pentru a fi fost întreruptivă de prescripţie, cererea de chemare în judecată din
dosarul nr. x/215/2012, ar fi trebuit să aibă ca obiect un drept de creanţă, însă aceasta viza anularea
contractului de schimb nr. 3358 din 20.06.1997, iar pe de altă parte ar fi trebuit formulată după ce
prescripţia ar fi început să curgă, condiţie neîndeplinită în cauză, întrucât respectiva cerere de
chemare în judecată este anterioară acestui moment.
În ce privește greşita constatare, de către instanţa de apel, a imposibilităţii de executare a
obligaţiei de predare a terenului, arată că nu se poate reţine că Primăria Craiova a reintrat în
posesia suprafeţei de 3750 mp teren intravilan ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară
încheierii contractului de schimb nr. 3358/1997, cât timp acest teren se află în proprietatea şi

85
posesia SC F. SA, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 190/2011, astfel că la data
promovării prezentei acţiuni posesia terenului aparţine acestei societăţi. Faţă de cele arătate, în
cauză nu s-a făcut dovada că Municipiul Craiova este un posesor neproprietar pentru a se reţine
răspunderea acestuia pentru lipsa de folosinţă.
Asupra pretinsei încălcări a art. 14 alin. 6 C.proc.civ., privind lipsa de interes, arată că
instanţa de apel nu a reţinut lipsa de interes a reclamantului de a pretinde contravaloarea lipsei de
folosinţă, ci s-a reţinut faptul că din actele dosarului nu rezultă că cele două titluri de proprietate
deţinute de recurent şi de un terţ cu privire la acelaşi teren nu au fost comparate pentru a se stabili
dacă recurentul mai are un drept actual pentru a poseda şi culege fructele terenului, sau,
dimpotrivă, recurentul se află într-o imposibilitate definitivă de folosinţă, care ar genera un alt
prejudiciu decât cel care face obiectul prezentului litigiu.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C.civ., arată că instanţa de apel a
analizat întreg probatoriul administrat, în motivarea hotărârii s-a făcut trimitere la aceste
probatoriu şi s-a reţinut, în mod corect, că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile
delictuale. În motivarea considerentelor, instanţa nu e ţinută să răspundă tuturor argumentelor
invocate de părţi, ci poate răspunde acestora printr-un considerent comun, situaţie în care nu se
poate aprecia că instanţa nu a cercetat fondul sau apărările formulate de recurent.
De altfel, din modalitatea în care a fost prezentat acest motiv de recurs, rezultă că sunt
aduse spre examinare instanţei de recurs chestiuni legate de situaţia de fapt şi de reaprecierea
probatoriului administrat în cauză, aspecte care nu pot fi cercetate în prezenta cale de atac. În acest
sens, intimaţii-pârâţi consideră că aspectele privind condiţiile răspunderii civile delictuale
reprezintă chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor
invocate de către intimaţi, respingerea apărărilor acestora şi admiterea recursului astfel cum a fost
formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit
considerentelor ce vor fi arătate în continuare:
Este lipsită de temei critica recurentului, conform căreia hotărârea atacată ar fi fost
pronunţată cu nesocotirea efectelor autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei civile nr. 2962 din
30.10.2013 a Tribunalului Arad (rămasă definitivă prin decizia nr. 36A din 26.03.2014 a Curţii de
Apel Timișoara şi irevocabilă prin decizia nr. 2041 din 7.12.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţia a II-a civilă), care au tranşat asupra calităţii procesuale pasive a Consiliului local
Craiova şi Primarului municipiului Craiova.
S-a arătat că, atâta vreme cât în litigiul anterior s-a stabilit că ambii pârâţi şi-au nesocotit
obligaţiile prevăzute de lege, înseamnă că acestora le este justificată legitimarea procesuală pasivă
şi în prezenta cauză, în care pretenţiile formulate decurg din încălcarea dreptului de proprietate al
reclamantului de către cei doi pârâţi.
Critica este nefondată, reclamantul neputându-se prevala de efectul lucrului judecat
anterior în niciuna din formele procesuale ale manifestării acestuia – efectul negativ, cu interdicţia
reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile prevăzute de art. 431 alin. 1 C.proc.civ. şi, respectiv, efectul
pozitiv prevăzut de art. 431 alin. 2 C.proc.civ.
Deşi în mod evident recurentul tinde la a susţine că o chestiune litigioasă a raportului juridic
dintre părţi (respectiv, prezenţa procesuală, legată de persoana căreia i-ar incumba obligaţia de a
respecta dreptul subiectiv afirmat de reclamant) ar fi fost rezolvată irevocabil în litigiul anterior –
şi deci, s-ar opune efectul pozitiv al lucrului judecat – susţinerea ignoră faptul că verificările
jurisdicţionale anterioare s-au desfăşurat într-un cadru procesual diferit, determinat de pretenţiile
concrete formulate.
Astfel, litigiul anterior a privit solicitarea reclamantului de anulare a unui contract de
schimb terenuri încheiat de Primăria municipiului Craiova cu numitul C., contract de schimb care

86
se întemeiase pe o hotărâre emisă de Consiliul local Craiova (nr. 68 din 29.05.1997), acest din
urmă act administrativ fiind, de asemenea, anulat prin hotărâre judecătorească (pentru
suprapunerea constatată între terenul proprietatea autoarei reclamantului şi cel oferit la schimb de
autoritatea administrativă).
Aşadar, desfăşurarea judecăţii anterioare s-a realizat într-un cadru procesual pasiv impus
de pretențiile concrete formulate, care vizau părţile actului juridic supus anulării (în mod particular
fiind atras în proces şi emitentul actului administrativ – Consiliul local – act pe baza căruia se
perfectase contractul de schimb) fără ca aceasta să poată avea însă semnificaţia că orice litigiu
ulterior, indiferent de obiectul şi cauza acţiunii, trebuie să opună aceleaşi părţi în dezbaterea
judiciară.
Dimpotrivă, având de verificat cadrul procesual pasiv, raportat la noua pretenţie formulată,
constând în contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului indicat, pe temeiul răspunderii civile
delictuale, instanţele fondului au apreciat corect că trebuie să identifice, dintre toate entităţile
indicate de către reclamant – primar, consiliu local, municipiu – pe cea cu personalitate juridică,
aptă să-i fie angajată răspunderea patrimonială în situaţia temeiniciei pretenţiilor.
În acest context, s-a constatat, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale (art. 21 alin. 1 şi 2), că unitatea administrativ-teritorială are personalitate, fiind
reprezentată în justiţie de primar (care deci stă în proces în această calitate, nu în nume propriu),
în timp ce consiliul local este doar autoritatea deliberativă a administrației publice locale, fără
personalitate juridică.
De aceea, concluzia că opunerea pretenţiilor în despăgubire pe temeiul juridic indicat, al
răspunderii civile delictuale, este corectă întrucât pe de o parte, se fundamentează pe dispoziţiile
legale în materie, care statuează asupra personalității juridice şi a modalităţii de a sta în proces a
unităţilor adminsitrativ-teritoariale şi pe de altă parte, nu nesocoteşte autoritatea de lucru judecat
a hotărârilor anterioare (pronunţate, cum s-a arătat, cu privire la alte pretenţii, care au presupus un
alt cadru al judecății).
Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei
prescripţiei extinctive, cu încălcarea art. 2.517 C.civ., sub motiv că instanţa ar fi apreciat în mod
cu totul eronat ca fiind prescrise şi „pretenţiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani
dinaintea introducerii acţiunii”. Astfel, având în vedere că a introdus acţiune la 16.07.2018,
înseamnă că nu pot fi considerate prescrise pretenţiile aferente ultimilor trei ani dinaintea
promovării acţiunii.
În realitate, instanţa de apel, verificând prescripţia dreptului la acţiune, a determinat în mod
corect, în raport cu materia supusă judecăţii (repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită),
momentul de început al cursului prescripţiei extinctive, ca fiind dat de cel la care păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 2.528 alin. 1
C.civ.).
Admiţând că reclamantul n-ar fi putut cunoaşte, chiar de la data încheierii contractului său
de vânzare-cumpărare (deşi a cumpărat pe riscul lui, fără a solicita certificat de sarcini şi verificări
cadastrale) că terenul făcuse anterior obiectul unui schimb realizat de pârât, în acelaşi timp, s-a
considerat că a luat cunoştinţă de acest schimb cel mai târziu la momentul promovării acţiunii în
constatarea nulităţii contractului de schimb (28 martie 2012), dată de la care a început să curgă
termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani.
Or, în funcţie de această dată a constatat instanţa de apel că prezenta acţiune, introdusă în
anul 2018, este prescrisă, atât în raport cu pretenţiile în despăgubiri pe ultimii 3 ani, anteriori
acţiunii în nulitatea contractului de schimb (din anul 2012), cât şi pentru pretenţiile ulterioare
acestui moment care nu se încadrează în ultimii 3 ani anteriori momentului introducerii acţiunii de
faţă (în 2018).
Aşadar, nu este vorba, cum eronat se susţine prin critica formulată, de considerarea ca
prescrise a pretenţiilor aferente celor trei ani (2015-2018) dinaintea promovării prezentei acţiuni,

87
ci de perioada anterioară, identificată prin raportare la data formulării acțiunii în anularea
contractului de schimb (2012), care se află în afara termenului general de prescripţie extinctivă.
Că este aşa, rezultă cu evidenţă din împrejurarea că decizia recurată realizează în
continuare analiza pe fond a raportului juridic corespunzător termenului de prescripţie menționat,
pe care le găseşte însă neîntemeiate.
De asemenea, se constată că, de o manieră contradictorie şi incoerentă, recurentul-
reclamant pretinde, invocând dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, că „momentul de
la care a început că curgă prescripţia extinctivă este anul 2009, respectiv cu 3 ani înainte de anul
2012, când a formulat cererea de chemare în judecată vizând nulitatea contractului de schimb”
situaţie afirmată care îl plasează, în mod evident, în afara oricărui termen de prescripţie vizând
acţiunea patrimonială introdusă în 2018.
Este, de asemenea, lipsită de temei susţinerea recurentului potrivit căreia decizia din apel
ar fi fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2.537 C.civ. referitoare la instituţia
juridică a întreruperii prescripţiei extinctive, atunci când a considerat că promovarea acţiunii
anterioare, vizând nulitatea contractului de schimb, nu a întrerupt prescripţia. Aceasta, având în
vedere că prin acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb, încheiat de primărie cu o
terţă persoană „nu a făcut altceva decât să-şi consolideze dreptul de proprietate asupra terenului
pe care îl dobândise prin contractul de vânzare”.
Deşi indică la modul generic dispoziţiile art. 2.537 C.civ., ca fiind cele interpretate şi
aplicate greşit de către instanţă – fără a arăta care din cele 4 ipoteze expres reglementate de text ar
fi fost nesocotite – din dezvoltarea criticii, referitoare la cererea de chemare în judecată anterioară,
rezultă că sunt avute în vedere dispoziţiile pct. 2 al articolului menţionat.
Contrar poziţiei exprimate de recurent, pentru a avea un astfel de efect întreruptiv de
prescripţie, este necesar ca cererea de chemare în judecată să privească însuşi dreptul subiectiv a
cărui acţiune se prescrie, iar nu valorificarea altui drept.
Or, în litigiul anterior, reclamantul, prevalându-se de dreptul său de proprietate derivând
dintr-un contract de vânzare, a solicitat nulitatea contractului de schimb încheiat de autoritatea
administrativă cu un terţ în privinţa terenului care se suprapunea parţial cu cel dobândit de
reclamant.
În prezenta cauză dreptul subiectiv pe care a tins să-l valorifice reclamantul este
corespunzător dreptului de creanţă pe care a pretins că îl are pentru repararea prejudiciului produs
de pârât prin fapta ilicită a acestuia de a-l lipsi de folosinţa bunului al cărui proprietar este.
Aşadar, s-a invocat un drept de creanţă născut urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, drept
care nu a făcut obiectul protecţiei juridice prin promovarea acţiunii anterioare, pentru a se putea
susţine că s-a întrerupt, printr-o asemenea cerere de chemare în judecată, prescripţia dreptului la
acţiunea în despăgubiri pe temei delictual.
Fiind vorba deci, de drepturi distincte – chiar dacă în legătură cu acelaşi bun – a căror
valorificare s-a urmărit prin promovarea celor două acţiuni, nu se poate susţine existenţa efectului
întreruptiv de prescripţia, ataşat primei cereri de chemare în judecată.
De asemenea, în ce privește existenţa unor notificări, prin care reclamantul l-ar fi pus în
întârziere pe pârât – având astfel efect întreruptiv de prescripţie – instanţa de apel constată că n-au
fost depuse la dosar asemenea notificări, prin care să se solicite contravaloarea de folosinţă a
terenului.
În recurs s-a precizat că este vorba despre notificarea privind punerea în situaţia anterioară
anulării contractului de schimb, întrucât „consecinţa imediată a hotărârii definitive şi irevocabile
prin care s-a dispus desfiinţarea respectivului act este predarea bunului”.
Aşadar, notificarea a privit solicitarea de executare a hotărârii anterioare, fără să poată avea
valenţele unei puneri în întârziere, cu efect întreruptiv de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art.
2.540 C.civ., câtă vreme nu a vizat dreptul de creanţă a cărui acţiune se prescria (contravaloarea
lipsei de folosinţă).

88
 Ca atare, instanţa de apel a reţinut corect că în cauză nu s-a făcut dovada unei puneri în
întârziere a părţilor cu privire la acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de
folosinţă, din datele concrete ale speţei neputându-se identifica un act întreruptiv de prescripţie în
sensul dat de dispoziţiile art. 2.537 pct. 4 C.civ., coroborate cu art. 2.540 C.civ.
Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la greşita soluţionare a fondului
cauzei, prin nesocotirea dispoziţiilor art. 1.349 C.civ., în contextul în care, cum s-a susţinut,
reclamantul a demonstrat îndeplinirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.
Indicând fapta ilicită a pârâtului ca fiind aceea de a încheia un contract de schimb cu o
persoană fizică asupra aceluiaşi teren pentru care autoarei sale i se retrocedase terenul, reclamantul
a solicitat prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosinţă.
Or, pe situaţia de fapt a rezultat, conform statuărilor instanţelor fondului, că terenul a cărui
contravaloare lipsă de folosinţă este pretinsă, nu se mai află în deţinerea pârâtului din anul 1997
când, după contractul de schimb încheiat cu numitul C., acesta din urmă l-a înstrăinat către SC E.
SRL (fiind intabulat în cartea funciară) care, la rândul ei, l-a înstrăinat societăţii F. SRL (conform
contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 190/2011, intabulat, de asemenea, în cartea
funciară).
Aspectele privind modalitatea în care intimaţii-pârâţi au încheiat contractul de schimb cu
numitul C., pe care recurentul-reclamant le circumscrie faptei ilicite, au constituit obiect de analiză
în litigiul anterior, finalizat cu desfiinţarea respectivului act.
Ulterior contractului de schimb au mai avut loc însă, două înstrăinări succesive,
dobânditorii imobilului înscriindu-şi dreptul în cartea funciară.
Aşadar, în privinţa terenului există în prezent mai multe titluri de proprietate nedesfiinţate,
a căror validitate şi prioritate trebuie verificate într-un cadru procesual adecvat, care să permită
stabilirea titularului căruia i se cuvine exerciţiul tuturor prerogativelor dreptului, în funcţie de care
să se determine dacă reclamantul este lipsit nelegal de folosinţa bunului şi în caz afirmativ, cine îi
datorează despăgubirile aferente.
Chiar dacă deţinătorul actual al bunului este un subdobânditor, pe lanţul transmisiunilor
succesive, de la coschimbaşul din contractul de schimb anulat (în legătură cu încheierea căruia s-
a pretins săvârşirea faptei ilicite), titlul de proprietate al acestuia din urmă nu a fost desfiinţat.
La rândul său, reclamantul deţine un contract de vânzare-cumpărare încheiat nu cu unitatea
administrativ-teritorială – de la care solicită lipsa de folosinţă a bunului – ci cu numita B.,
dobândirea fiind, potrivit clauzelor convenite, „pe propriul risc, fără ca prin aceasta să o exonereze
pe vânzătoare de răspunderea pentru evicţiune”.
Or, raportat la aceste elemente ale cauzei, instanţa de apel a concluzionat corect că, în
prezenţa a două titluri de proprietate, care se bucură deopotrivă de prezumţia de validitate, nu se
poate stabili, în absenţa comparării şi determinării priorităţii unuia dintre ele, dacă reclamantul
este cel care poate pretinde dreptul de a poseda şi culege fructele bunului şi cui îi poate opune
pretenţiile sale decurgând din imposibilitatea exercitării acestor prerogative.
Contrar susținerii recurentului, cauza nu a fost soluționată prin reținerea excepției lipsei de
interes în a pretinde contravaloarea lipsei de folosință (cu încălcarea art. 14 C.pr. civ., fără a se
pune în dezbaterea contradictorie a părților). În realitate, instanța de apel a făcut doar trimitere la
elementele factuale menționate anterior, care au demonstrat existența a două titluri de proprietate
valide asupra aceluiași bun și la împrejurarea că nu s-a stabilit până în prezent, într-o procedură
judiciară adecvată, căruia dintre titulari trebuie să-i fie recunoscută efectivitatea realizării dreptului
sub toate prerogativele sale, deci inclusiv folosința bunului (respectiv, contravaloarea acesteia, în
caz de nesocotire).
Faţă de toate considerentele arătate, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul a
fost respins.

89
 DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

Marcă

1. Acţiune în contrafacere. Criterii de analiză a riscului de confuzie. Evaluarea

similarităţii produselor şi a semnelor în conflict
Regulamentul nr. 207/2009, art. 9 alin. (2) li.b), lit.c)

Riscul de confuzie (inclusiv riscul de asociere) există atunci când este posibil ca publicul
să creadă că produsele sau serviciile, în ipoteza în care acestea poartă marca în cauză, provin de
la aceeași întreprindere sau, eventual, de la întreprinderi legate între ele din punct de vedere
economic.
Existența riscului de confuzie depinde de evaluarea globală a mai multor factori
interdependenți, și anume: similaritatea produselor și serviciilor, similaritatea semnelor,
elementele distinctive și dominante ale semnelor aflate în conflict, caracterul distinctiv al mărcii
anterioare și publicul relevant.
În privința comparării produselor, pentru a aprecia similitudinea dintre produsele sau
serviciile în cauză, trebuie să se ia în considerare toți factorii pertinenți ce caracterizează raportul
dintre acestea. Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., respectivii factori includ în special natura,
destinația, utilizarea acestora, precum și caracterul lor concurent sau complementar, putându-se
ţine seama și de alți factori precum canalele de distribuție a produselor respective.
În ceea ce privește verificarea cerinței similarității semnelor, compararea semnelor în
conflict este necesar să se raporteze la elementele lor distinctive sau dominante.
În ipoteza în care mărcile și semnele în conflict sunt semne verbale, în analiza similarității
în plan vizual, se porneşte de la premisa că publicul are aptitudinea de a percepe semnele în
componentele lor, fiind vorba de cuvinte compuse sau de alăturarea a două cuvinte dintre care
unul este compus. Acest criteriu poate fi util în analiza similarității conceptuale, însă nu și în
planul similarității fonetice sau auditive, analiză care presupune a se stabili în principal
asemănările, poziționarea acelor asemănări în cadrul semnelor comparate și să opereze cu
criterii semnificative din perspectivă fonetică (pronunție, număr de silabe, rezonanță etc.).

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 1310 din 14 iunie 2022

I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamanta
A. a chemat în judecată pe pârâta B. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
- să se constate că produsele fabricate şi/sau comercializate de pârâtă sub semnele Bicril
şi Bicril Rapid aduc atingere drepturilor exclusive aparţinând reclamantei, decurgând din
înregistrarea mărcilor Biocryl, Biocryl Rapide şi Vicryl;
- să fie obligată pârâta să înceteze activităţile comerciale, desfăşurate pe teritoriul
României, respectiv fabricarea, promovarea, importul şi exportul, oferirea spre vânzare, vânzarea
produselor identice sau similare cu materialele compozite folosite în suturi, dispozitive medicale,
ace, suturi chirurgicale, ligaturi şi meşe chirurgicale şi aceasta să fie obligată să îşi retragă de pe
piaţă aceste produse, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
- obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare
a încălcării dreptului exclusiv la marcă şi care constă în contravaloarea produselor comercializate
în perioada de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată şi până la data încetării
definitive a activităţilor comerciale, evaluat provizoriu, în vederea timbrajului, la suma de 1.000
euro (reprezentând 4,3038 lei, curs BNR din 31.01.2017).

90
 Pârâta B. SRL a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat anularea mărcilor
Biocryl, Biocryl Rapide şi Vicryl, pentru lipsa de distinctivitate.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 834 din 24.04.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a
admis în parte cererea principală a reclamantei-pârâte A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă
B. S.R.L., a constatat că produsele fabricate sau comercializate de pârâtă cu denumirea Bicril şi
Bicril Rapid aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei privind
mărcile comunitare Biocryl, Biocryl Rapide şi Vicryl şi a obligat pârâta să înceteze activităţile
comerciale - fabricare, promovare, import, export, vânzare ş.a., de produse identice sau similare
produselor reclamantei.
Totodată, a respins, ca neîntemeiate, atât cererea privind obligarea pârâtei la plata
despăgubirilor, cât şi cererea reconvenţională, şi a obligat pe pârâta-reclamantă la plata
cheltuielilor de judecată în sumă de 300 lei taxă judiciară de timbru şi 2.150 euro, onorariu (redus)
de avocat.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1721 din 7.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-
a civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinţei nr. 834/2019, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Totodată, s-a admis apelul declarat de apelanta B. S.R.L împotriva aceleiaşi sentinţe şi a
fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a respins cererea principală, ca
neîntemeiată. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1721/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a
civilă, a declarat recurs reclamanta.
II.1. Motivele de recurs
În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 6, 7, 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant a
solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei civile, în sensul admiterii apelului şi,
pe cale de consecinţă, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, interzicerea utilizării de
către intimată a unor semne similare mărcilor sale comunitare şi obligarea intimatei-pârâte la plata
despăgubirilor materiale în suma precizată de 1.695.831,07 lei; obligarea intimatei-pârâte la plata
cheltuielilor de judecată pentru etapele procesuale anterioare (taxă judiciară fond şi onorariu
avocat); obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
Un prim motiv de recurs invocat de recurent se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu
încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009 al
Consiliului Europei din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (actual articol 9 al
Regulamentului (UE) 2017/1001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2017,
privind marca Uniunii Europene, text în vigoare ulterior depunerii cererii de chemare în judecată),
respectiv art. 36 din Legea nr. 84/1998 republicată; de asemenea, se susține că instanța de apel a
aplicat greșit sau chiar a ignorat criteriile de apreciere a similarităţii semnelor în conflict, implicit
a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere. Totodată, se susține că hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază, întrucât instanța de apel nu a efectuat o analiză obiectivă a cauzei.
Astfel, curtea de apel a infirmat aprecierea primei instanţe în sensul că nu sunt întrunite
cerinţele de aplicare a normei citate, deoarece nu există identitate ori similaritate între mărcile
reclamantei şi semnele folosite de către pârâtă.
Recurentul invocă aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, solicitând instanței
de recurs să constate că sunt greșite trimiterile la normele naţionale şi constatările instanței de apel
sub aceste aspecte, întrucât analiza juridică a cauzei trebuia a se efectua în temeiul prevederilor
Regulamentului nr. 207/2009, în vigoare la data formulării acțiunii în contrafacere.
Instanţa de apel a reţinut că similaritatea semnelor în conflict reprezintă unul dintre
factorii relevanţi pentru aprecierea riscului de confuzie în contextul normei în discuţie - apreciere

91
ce reflectă în mod corect jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene -, dar în speță a
considerat că nu există risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, între semn şi marcă,
reținând că în speță nu se verifică cerințele similarităţii semnelor şi a produselor comparate.
Recurentul susține nelegalitatea acestei concluzii a instanţei de apel care a ignorat
criteriile de apreciere a similarităţii semnelor în conflict, implicit a riscului de confuzie, incluzând
şi riscul de asociere, de a cărui existenţă depinde constatarea încălcării dreptului la marcă pe
temeiul art. 36 alin. (2) lit. b) din lege.
În acest context, în analiza similarităţii semnelor, instanţa de apel a comparat mărcile şi
semnele în conflict nu în ansamblul lor, ci prin elementele lor componente, ceea ce nu corespunde
unei analize juridice corecte.
De asemenea, au fost aplicate greșit criteriile statuate în jurisprudența Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene de determinare a impresiei de ansamblu a unei mărci.
Astfel, recurentul arată că aprecierea globală a similarităţii vizuale, auditive sau
conceptuale a mărcilor în cauză trebuie să se bazeze pe impresia de ansamblu pe care o creează
mărcile, având în vedere, în special, componentele lor distinctive şi dominante (Sabel, C-251/95,
pct. 23, hotărârea CJCE din 11 noiembrie 1997), dar fără a analiza separat elementele verbale
componente.
Cu privire la similaritatea vizuală, deşi se constată identitatea a 5 litere din 7:
Biocryl/Bicril, instanţa de apel nu a motivat de ce a constatat doar o similaritate vizuală medie.
De asemenea, prin decizia recurată nu se motivează de ce între semnele comparate există
doar o similaritate extrem de redusă din punct de vedere fonetic, context în care se poate constata
că instanța de apel a confundat semnificaţia prefixelor BIO-BI cu sonoritatea acestora.
Pe de altă parte, prin decizia recurată s-a încălcat și prezumţia de validitate, respectiv de
distinctivitate a unei mărci înregistrate, aplicându-se greșit prevederile art. 99 din Regulamentul
mărcii europene, întrucât s-a reținut în privința mărcilor Biocryl/Biocryl Rapide că sunt constituite
exclusiv din elemente verbale lipsite de distinctivitate, astfel: BIO are semnificaţia dată de
apartenenţă la elementele biologice, iar CRYL provine din acryl, materialul din care se
confecţionează produsele protejate de marcă.
Or, fiind o marcă înregistrată, instanţa trebuia să o analizeze ca atare, cu un grad de
distinctivitate suficient a îndeplini funcţia unei mărci, aceea de a garanta sursa de provenienţă a
produselor, şi nu trebuia să diminueze gradele de dominant şi distinctiv ale elementului verbal
Biocryl, luat prin analiza separată a părţilor sale componente.
În ceea ce priveşte mărcile reclamantei, din considerentele deciziei recurate se observă că
instanţa de apel s-a referit explicit la „mărcile" reclamantei, pe care le-a identificat exclusiv prin
raportare la forma în care aceste mărci au fost înregistrate, şi nu la forma în care reclamanta
utilizează mărcile, prin aplicarea lor pe ambalajul produselor sale.
Cu toate acestea, nu s-au analizat eventualele similitudini între elementele grafice pe care
părţile le folosesc pe propriile produse, respectiv cele două nuanţe similare de mov, şi alte elemente
grafice de pe ambalajele pârâtei, deoarece analiza ar fi fost necesară pentru a se stabili dacă
imaginea de ansamblu a ambalajelor folosite de pârâtă este similară celor utilizate de reclamantă.
Ca atare, recurentul apreciază că această abordare a analizei comparative între mărcile
sale și semnele utilizate de pârâtă relevă greșita aplicare a criteriilor legale ale acțiunii în
contrafacere, ignorarea efectelor înregistrării oricărei mărci, precum şi aprecierea eronată a
efectelor hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la 18 iulie 2013 în cauza
Specsavers C-252/12.
Faţă de considerentele expuse, recurentul consideră că analiza instanţei de apel de
comparare a semnelor în conflict trebuia să aibă în vedere şi compararea ambalajelor folosite de
părţi, iar nu strict prin raportare la certificatul de înregistrare a mărcilor reclamantei, şi, în
consecinţă, apreciază că, din această perspectivă, situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită.

92
 Recurenta mai arată că în cauză trebuia verificat dacă mărcile sale se regăsesc în mod
identic sau similar în semnele utilizate de către pârâtă şi, în cazul în care o asemenea premisă era
întrunită, ar fi trebuit să se stabilească dacă mărcile păstrează o poziţie distinctivă autonomă în
semnul complex al pârâtei sau sunt neglijabile; or, decizia recurată nu conţine considerente pe
niciunul dintre aceste aspecte, astfel încât concluzia absenţei similarităţii semnelor nu este
motivată.
Instanţa de apel, cu încălcarea regulii generale a aprecierii globale a riscului de confuzie,
a analizat separat componentele verbale ale elementului verbal dominant şi distinctiv Biocryl şi a
apreciat ca descriptive şi nedistinctive elementele verbale componente Bio + Cryl; mai mult decât
atât, a considerat că asupra acestor elemente verbale nu operează protecţia titlului în favoarea
reclamantei, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Recurenta susține că instanța de apel nu a luat în considerare factorii relevanţi în
aprecierea globală a riscului de confuzie, anume gradul de similaritate a semnelor în conflict,
similaritatea şi gradul de similaritate a produselor pentru care mărcile reclamantei au fost
înregistrate şi a produselor comercializate de pârâtă, caracterul distinctiv pronunţat al mărcilor
sale, ca urmare a renumelui acestora în rândul consumatorilor.
În plus, instanţa, chiar dacă a reţinut că unele dintre produse nu sunt similare (cele
protejate de marca Biocryl şi Biocryl Rapide), iar altele sunt similare (cele protejate de marca
Vicryl), a considerat că această concluzie este lipsită de relevanţă în condiţiile neîntrunirii
similarităţii semnelor, motiv pentru care nu a dezvoltat vreun considerent în legătură cu
similaritatea produselor.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, recurenta
susţine că această normă nu trebuia interpretată literal, astfel cum greșit a procedat instanţa de
apel, ci prin prisma obligaţiei instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu
dreptul Uniunii Europene, ceea ce înseamnă, atunci când este vorba despre o directivă, care nu
produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, obligaţia de interpretare a legii naţionale ce
transpune directiva prin prisma textului şi a finalităţii acelui act.
În consecinţă, instanţa de apel trebuia să verifice dacă sunt aplicabile în cauză dispoziţiile
art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr.
207/2009, în raport de existenţa similarităţii semnelor în conflict şi a riscului de asociere a acestora
de către publicul relevant, indiferent dacă produsele sunt similare sau diferite.
Cu referire la prejudiciului reclamat, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele
incidente - art. 14 din OUG nr. 100/2005, au concluzionând eronat în sensul lipsei unui prejudiciu.
Astfel, curtea de apel a constatat ca fiind îndeplinite primele două condiţii (similaritatea
semnelor - deşi anterior concluzionase în mod contrar, în sensul lipsei unei similarităţi - şi
renumele mărcilor sale anterioare), dar a apreciat că nu există un risc de a se obţine un profit
necuvenit din renumele mărcii anterioare, întrucât acesta nu a fost probat; în acest context, se mai
arată de către recurentă că instanţa de apel a aplicat greşit jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene referitoare la mărcile de renume.
Hotărârea este şi contradictorie, în sensul că deşi reţine similaritatea semnelor şi a
produselor, se neagă existenţa faptei ilicite şi implicit a prejudiciului, deşi acestea sunt automat
recunoscute în materia proprietăţii intelectuale.
Un alt motiv de recurs invocat de recurentă privește susținerea că prin decizia recurată
se încalcă autoritatea de lucru judecat.
Recurenta arată că hotărârea pronunţată în primă instanţă, prin care s-a reţinut caracterul
de mărci de renume al mărcilor sale Biocryl, Biocryl Rapide şi Vicryl, susceptibilă de apel, are
autoritate de lucru judecat provizorie de la momentul pronunţării, fiind rezultatul evaluării
jurisdicţionale a unei instanţe de judecată, în urma unor dezbateri contradictorii ale părţilor; prin
neapelare, această hotărâre dobândeşte autoritate de lucru judecat definitivă.

93
 Or, pentru ca soluția primei instanțe să nu intre sub autoritate de lucru judecat, partea
interesată trebuia să aibă diligența de a uza de căile de atac de reformare, în termenele şi condiţiile
prevăzute de lege, căi de atac ce reprezintă mijloace procesuale efective şi eficiente în acest sens.
Deşi tribunalul a reținut renumele mărcilor anterior înregistrate de reclamantă, instanţa
de apel a reținut faptul că reclamanta nu a dovedit acest renume şi a concluzionat eronat că nu s-a
dovedit un pretins beneficiu obţinut de pârâtă din utilizarea unui semn similar pentru produse
similare în activităţile sale comerciale, deşi în cazul mărcilor de renume nu este necesară o astfel
de dovadă, prejudiciul fiind prezumat.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea
recursului ca netimbrat, în temeiul art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr.
80/2013, iar în subsidiar, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate
în motivele de casare invocate; în situaţia în care se va trece peste excepţiile invocate, intimata a
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor
invocate şi a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, cu consecinţa admiterii recursului, astfel cum
a fost formulat.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor
formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se
apreciază că recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1721 din 7.12.2020
pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă este fondat, pentru considerentele ce
urmează.
Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, recurenta-reclamantă A. este titulara
următoarelor mărci ale Uniunii Europene:
- marca europeană verbală BIOCRYL nr. 002490514/5.12.2001, înregistrată pentru clasa
de produse 10 conform Clasificării de la Nisa – „dispozitiv medical şi anume, şurub chirurgical”;
- marca europeană verbală BIOCRYL RAPIDE nr. 007075121/18.07.2008, înregistrată
pentru clasa de produse 10 conform Clasificării de la Nisa – „material compozit folosit în ancore
de sutură”;
- marca europeană verbală BIOCRYL nr. 012907192/26.05.2014, înregistrată pentru clasa
de produse 10 conform Clasificării de la Nisa – „dispozitive medicale, şi anume şuruburi
chirurgicale, material compozit vândut ca o componentă integrală a dispozitivelor de fixare, şi
anume şuruburi chirurgicale, ancore de sutură şi părţi ale acestora”;
- marca europeană verbală VICRYL nr. 012014957/25.07.2013, înregistrată pentru clasa
de produse 10 conform Clasificării de la Nisa – „ace, suturi chirurgicale, ligaturi şi plase
chirurgicale”.
Intimata- pârâtă B. are ca obiect principal de activitate – fabricarea de dispozitive, aparate
şi instrumente medicale şi stomatologice şi produce fire de sutură folosite în chirurgia medicală,
folosind în activitatea sa comercială pentru comercializarea acestor produse semnele BICRIL și
BICRIL RARID.
Cererea de chemare în judecată – acțiune în contrafacere - formulată de reclamantă a fost
întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. b) și c) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca
comunitară; printr-un al treilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 14 din OUG
nr. 100/2005 obligarea pârâtei la despăgubiri constând contravaloarea produselor comercializate
de aceasta în intervalul de 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată (înregistrarea
cererii pe rolul primei instanțe având loc la data de 1.02.2017).
Se reține că recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de apel s-a raportat la
dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, însă, Înalta Curte constată că recurenta
însăși se raportează alternativ, fie la temeiul din Regulamentul nr. 207/2009, fie la temeiul din

94
legea naţională, susţinând, totodată, că instanța de apel nu a efectuat analiza juridică în baza
normelor din Regulament.
Deși această susținere a recurentei-reclamante este corectă, Înalta Curte apreciază că ea
este lipsită de miză în cauză, din perspectiva legalității deciziei recurate, întrucât, în legislația
națională a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29
aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (precedată de
Directiva 89/104/CEE) care conține dispoziții identice celor din Regulamentul nr. 207/2009, astfel
încât, cerințele legale ale acțiunii în contrafacere, cu referire la cele două ipoteze normative de care
recurenta-reclamantă s-a prevalat în formularea cererii, sunt aceleași.
Prin urmare, distincția subliniată de către recurentă este irelevantă în aplicarea normelor
incidente, întrucât, pe de o parte, conţinutul reglementărilor este identic, iar, pe de altă parte, modul
de interpretare a normelor referitoare la marcă trebuie să fie uniform în ordinea juridică a Uniunii
Europene, atunci când este vorba despre noţiuni autonome ce au o anumită semnificaţie, astfel
cum acestea reies din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, instanța Uniunii a arătat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că această abordare
garantează o aplicare coerentă a diferitelor norme care au ca obiect mărcile, atât a Regulamentului
privind marca Uniunii Europene, dar şi a normelor corespondente din directiva de armonizare a
legislaţiilor naţionale în domeniul mărcilor, transpusă în legea naţională, astfel cum s-a arătat (a
se vedea, de exemplu, hotărârea din data de 27.06.2013 în cauza C-320/12 Malaysia Diary, pct.
33 -35).
Normele de care reclamanta s-a prevalat în formularea cererii în contrafacere sunt
reprezentate de art. 9 alin. (2) lit. b) și c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din
26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene și prevăd astfel:
”(2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii
sau de data de prioritate a mărcii UE, titularul respectivei mărci UE are dreptul să împiedice orice
terț să utilizeze un semn în cadrul comerțului, fără consimțământul său, pentru produse sau servicii
în cazul în care:
(b) semnul este identic cu, sau similar cu marca UE și este utilizat în legătură cu produsele
sau serviciile care sunt identice sau similare cu produsele sau serviciile pentru care marca UE este
înregistrată, în cazul în care există un risc de confuzie din partea publicului; riscul de confuzie
cuprinde riscul de asociere între semn și marcă;
(c) semnul este identic sau similar cu marca UE, indiferent dacă este utilizat sau nu pentru
produse sau servicii care sunt identice, similare sau nu sunt similare cu cele pentru care marca UE
este înregistrată, în cazul în care aceasta se bucură de renume în Uniune și, prin utilizarea semnului
fără motiv justificat, se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii UE
ori se aduce atingere acestuia.”
În ceea ce privește ipoteza de la art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009,
Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a identificat condițiile normei, însă, a făcut
o greșită aplicare a acestora la circumstanțele cauzei, astfel cum susține și recurenta.
Astfel, riscul de confuzie (inclusiv riscul de asociere) există atunci este posibil ca publicul
să creadă că produsele sau serviciile în cauză, în ipoteza în care acestea poartă marca în cauză,
provin de la aceeași întreprindere sau, eventual, de la întreprinderi legate între ele din punct de
vedere economic (Canon, C-39/97 din 29 septembrie 1998, pct. 29 și 30, Lloyd Schuhfabrik Meyer,
C-342/97 din 22 iunie 1999).
Existența riscului de confuzie depinde de evaluarea globală a mai multor factori
interdependenți, și anume: (i) similaritatea produselor și serviciilor, (ii) similaritatea semnelor, (iii)
elementele distinctive și dominante ale semnelor aflate în conflict, (iv) caracterul distinctiv al
mărcii anterioare și (v) publicul relevant.
Primul pas în aprecierea eventualei existențe a riscului de confuzie este stabilirea acestor
cinci factori, iar cel de al doilea constă în stabilirea importanței lor.

95
 În Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Sabel, C-251/95, la punctul 23, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a precizat că: […] aprecierea globală a similarității vizuale, auditive sau
conceptuale a mărcilor în cauză trebuie să se bazeze pe impresia de ansamblu pe care o creează
mărcile, având în vedere, în special, componentele lor distinctive și dominante.
În primul rând, este important să se facă deosebire între (i) analiza caracterului distinctiv
al mărcii anterioare privite în ansamblu, care determină întinderea protecției acordate acelei mărci
și (ii) analiza caracterului distinctiv al unei componente a mărcii, care determină dacă semnele
aflate în conflict coincid din punctul de vedere al unei componente care prezintă un caracter
distinctiv (așadar, similaritatea se referă la o componentă importantă) sau al unei componente slabe
(așadar, similaritatea vizează o componentă mai puțin importantă).
Ca atare, atât gradul caracterului distinctiv al mărcii anterioare, cât și, separat, caracterul
distinctiv al diferitelor componente ale mărcilor și, respectiv semnului, constituie criterii
importante care trebuie stabilite înaintea efectuării unei aprecieri globale a riscului de confuzie.
În timp ce caracterul distinctiv trebuie evaluat atât pentru componentele mărcii anterioare,
cât și pentru cele ale semnelor folosite de intimată, caracterul distinctiv al mărcii privite în
ansamblu trebuie evaluat numai în ceea ce privește marcile reclamantei.
Corelativ, caracterul distinctiv al semnelor intimatei, privite în ansamblu, nu este relevant,
în sine, pentru evaluarea riscului de confuzie, întrucât riscul de confuzie constituie cauza acțiunii
în contrafacere formulate de titularul unor drepturi exclusive asupra semnului protejat, care tinde
la îndepărtarea acestui risc.
Totodată, impactul caracterului distinctiv al mărcilor reclamantei, privite în ansamblu, nu
intră în discuție până la efectuarea evaluării globale pentru a se concluziona asupra riscului de
confuzie.
Din acest punct de vedere este util a se arăta că atare regulă rezultă din Hotărârea din 29
septembrie 1998, C-39/97, Canon, din care reies următoarele: (i) cu cât marca anterioară este mai
distinctivă, cu atât va fi mai mare riscul de confuzie și (ii) mărcile anterioare cu un caracter puternic
distinctiv, fie în sine, fie datorită notorietății lor pe piață, se bucură de o protecție mai largă decât
mărcile cu un caracter distinctiv mai slab.
În consecință, caracterul distinctiv al mărcilor anterioare, privite în ansamblu, determină
puterea și întinderea protecției conferite acestora, iar acest caracter distinctiv trebuie luat în
considerare în scopul evaluării globale a factorilor relevanți pentru a se tranșa asupra existenței
sau inexistenței riscului de confuzie.
Revenind la verificarea aplicării acestor reguli de instanța de apel, din perspectiva
criticilor susținute de reclamantă, Înalta Curte constată că în privința comparării produselor, curtea
de apel în mod corect a reținut că potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia
similitudinea dintre produsele sau serviciile în cauză, trebuie să se ia în considerare toți factorii
pertinenți ce caracterizează raportul dintre acestea. Respectivii factori includ în special natura,
destinația, utilizarea acestora, precum și caracterul lor concurent sau complementar (Hotărârea din
29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, punctul 23). Se poate ține seama și de alți factori precum
canalele de distribuție a produselor respective (Hotărârea din 11 iulie 2007, El Corte
Inglès/OAPI – Bolaños Sabri, T-443/05, par. 37, Hotărârea tribunalului din 2 iulie 2015 în cauza
T-657/13, BH Stores BV împotriva OAPI şi Alex Toys LLC).
Prima instanță a reținut un grad ridicat de similitudine între produsele protejate de mărcile
relcamantei și cele comercializate de către intimate, în schimb, instanța de apel a considerat că
atare concluzie a tribunalului nu era argumentată, astfel încât, procedând la reevaluarea acestei
cerințe legale, a concluzionat, într-un punct al eveluării, că produsele sunt diferite, dar şi că sunt
similare (produsele proteja de marca VICRYL), într-o altă etapă a raţionamentului.
Spre atare finalitate, curtea de apel a recurs la criteriul destinației produselor, apreciind că
produsele ”șurub chirurgical, material compozit vândut ca o componentă integrală a dispozitivelor
de fixare, ancore de sutură şi părţi ale acestora” (protejate prin marcile BIOCRYL și BIOCRYL

96
RAPIDE a reclamantei) au ”ca destinație mobilizarea membrului fracturat, fiind utilizate de
medicii chirurgi pentru fixarea internă sau externă a fracturilor cu anumite implanturi”; în schimb,
produsele – fire de sutură (fabricate și comercializate de către intimată) sunt ”utilizate în sutura
chirurgicală, având ca scop refacerea continuităţii planurilor anatomice în vederea evitării
infectării, vindecării rapide a țesutului și cicatrizării”.
La fel, comparând produsele din punctul de vedere al canalelor de distribuţie, instanța de
apel a reținut că reclamanta nu a produs nicio probă din care să rezulte că produsele în conflict au
canale de distribuţie identice; dimpotrivă, apelanta-pârâtă a subliniat în mod constant şi a dovedit
faptul că produsele sale ajung la consumator într-un ambalaj pe care este imprimată marca
producătorului Biosintex.
În fine, curtea de apel nu a găsit aplicabil nici criteriul complementarității între produsele
protejate de mărcile reclamantei (BIOCRYL, BIOCRYL RAPIDE și VICRYL) și cele pentru care
pârâta folosește semnele BICRIL și BICRIL RAPID, concluzionând că ”unele nu sunt
indispensabile și nici importante pentru utilizarea celorlalte”; pe de altă parte Înalta Curte constată
că instanţa de apel nu a luat în considerare nici criteriul caracterului concurențial între produsele
părților (Hotărârea Canon, C-39/97, pct. 23).
Înalta Curte apreciază că cele expuse de instanța de apel cu privire la aplicarea criteriului
destinației și cel al complementarității produselor nu poate fi evaluat în mod efectiv, în absența
indicării unor surse veridice care neagă aparteneța unor produse precum șuruburile chirurgicale
(dar şi a meşelor chirurgicale, a acelor, a ligaturilor, plaselor chirurgicale) și firele de sutură la
categoria materialelor destinate chirurgiei medicale în general.
Pe de altă parte, nu rezultă nici sursa limitării utilizării șuruburilor chirurgicale doar în ceea
ce privește chirurgia ortopedică sau a fracturilor de membre și o exclude, de exemplu, în cazul
implanturilor dentare, deci, în segmentul stomatologic sau în chirurgia stomatologică, în
neurochirurgie ori în chirurgie plastică etc.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că teza lipsei complementaritărţii între produsele protejate
prin mărcile reclamantei şi produsele fabricate şi comercializate de pârâtă, prin raportare la
publicul relevant specializat (cu un nivel mai ridicat de atenţie şi diligenţă), nu este argumentată,
astfel încât nu poate fi confirmată.
Pe de altă parte, procedând la o comparare distinctă și izolată, iar nu în ansamblul
circumstanțelor ce trebuiau a fi apreciate global în această etapă a analizei (totalitatea produselor
pentru care reclamanta poate opune drepturi exclusive decurgând din mărcile înregistrate), curtea
de apel a stabilit că produsele protejate prin marca VICRYL a reclamantei (ace, suturi chirurgicale,
ligaturi şi plase chirurgicale) sunt similare cu produsele fabricate şi comercializate de pârâtă –
fire de sutură.
Înalta Curte constată că aceste considerente sunt în contradicție cu concluzia generală
stabilită de curtea de apel (în analiza dedicată ipotezei de la art. 9 alin. (2) lit. c din Regulament) a
produselor pentru care operează protecția mărcilor reclamantei ca fiind diferite faţă de produsele
fabricate şi comercializate de către pârâtă, în condițiile în care similaritatea a fost reținută pentru
produsele protejate prin marca VICRYL a reclamantei și cele pentru care pârâta utilizează semnele
BICRIL și BICRIL RAPID.
În acest context, se apreciază că în mod just recurenta-reclamantă susține incidența
motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Se reţine că recurenta-reclamantă a opus pârâtei un număr de patru mărci pentru care invocă
drepturi exclusive, astfel încât condiția similarității produselor, în contextul art. 9 alin. (2) lit. b)
din Regulamentul 207/2009 impunea o concluzie de ansamblu, după evaluarea listei de produse
protejate prin mărcile reclamantei, și compararea acestora cu produsele fabricate şi comercializate
de intimată.
Ca atare, concluzia fragmentată redată de curtea de apel nu permite acestei instanțe de
recurs a decela care este rezultatul evaluării globale cu privire la cerința similarității dintre

97
produsele protejate prin mărcile reclamantei și produsele comercializate de pârâtă, astfel încât, nici
din acest punct de vedere, controlul de legalitate nu poate fi exercitat.
În plus, instanța de apel nu a arătat care normă impune ca în cazul în care reclamantul dintr-
o acțiune în contrafacere opune pârâtului mai multe mărci (care pot proteja aceleași produse sau
produse diferite), reținerea similarității dintre produsele fabricate sau comercializate de către pârât
fie numai cu unul sau cu unele dintre produsele protejate prin oricare dintre mărcile sale, nu ar fi
suficientă pentru a se reține îndeplinirea cerinței similarității între produse sau a unui anumit nivel
de similaritate, element relevant căruia trebuie să i se dea eficiență în cadrul evaluării finale globale
a riscului de confuzie.
În ceea ce privește verificarea cerinței similarității semnelor, Înalta Curte constată că
recurenta-reclamantă în mod greșit susține că instanța de apel trebuia a lua în considerare ca
element de comparație mărcile sale, astfel cum le folosește, regula în materia contrafacerii fiind
aceea că se compară mărcile astfel cum sunt înregistrate cu semnele reclamate ca încălcând
drepturile exclusive ale titluarului mărcii; o atare analiză juridică reprezintă o comparație
obiectivă, astfel că, în acest context, este lipsită de relevanță atât modalitatea în care reclamanta
își folosește propriile mărci, dar și ambalajele în care comercializează produsele astfel marcate
(asociate, eventual, cu una sau mai multe culori), cel din urmă element fiind lipsit de relevanță și
în privința ambalajelor utilizate de către intimată.
Instanța de apel deși e enunțat corect unele reguli de efectuare a comparației între mărci și
semne, a făcut o aplicare greșită a acestora în cauza de faţă, constatând în speță o similaritate medie
în plan vizual, extrem de redusă în plan fonetic și, de asemenea, foarte redusă în planul evaluării
similarității conceptuale.
Reţinând principiul conform căruia o marcă este percepută de consumator ca un tot unitar
(Medion, par. 29, și OAPI/Shaker, par. 41), precum și faptul că doar arareori consumatorul poate
compara în mod direct semnele în conflict, fiind nevoit să se încreadă în amintirea imperfectă a
mărcilor anterioare (Hotărârea Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, pct. 26), instanța de apel a
făcut aplicarea regulii potrivit căreia este necesară determinarea impresiei de ansamblu pe care o
produce fiecare dintre semnele în litigiu, în scopul aprecierii globale asupra similarității dintre
acestea.
În aceste condiții, potrivit regulilor teoretice enunțate în debutul prezentelor considerente,
Înalta Curte reține că determinarea caracterului distinctiv (atât intrinsec, precum și cel dobândit)
al mărcii anterioare, privite în ansamblu, era necesar a se verifica doar referitor la mărcile
reclamantei, nefiind un criteriu în legătură cu semnele utilizate de pârâtă.
În schimb, în operațiunea juridică de comparare a semnelor în conflict era necesar, într-
adevăr, să se raporteze la elementele lor distinctive sau dominante atât în privința mărcilor
reclamantei, cât și în privința semnelor pârâtei.
Din acest punct de vedere, chiar dacă mărcile și semnele utilizate de pârâtă sunt semne
verbale (formate dintr-un cuvânt și, respectiv două cuvinte), în mod corect curtea de apel, în
analiza similarității în plan vizual, a pornit de la premisa că publicul are aptitudinea de a percepe
semnele în componentele lor, fiind vorba de cuvinte compuse (BIOCRYL, VICRYL în cazul
reclamantei și BICRIL în cazul pârâtei) sau de alăturarea a două cuvinte dintre care unul este
compus (BIOCRYL RAPIDE și BICRIL RAPID), fără ca instanța de apel să realizeze o
fragmentare artificială a mărcilor sau a semnelor din perspectiva elemntelor ce le compun.
Cu toate acestea, aceast criteriu este operant în analiza similarității vizuale și, de asemenea,
poate fi de util în analiza similarității conceptuale, însă nu și în planul similarității fonetice sau
auditive, astfel cum eronat a procedat instanța de apel; în acest punct, curtea de apel era ținută să
stabilească în principal asemănările (care sunt mai importante decât deosebirile), poziționarea
acelor asemănări în cadrul semnelor comparate și să opereze cu criterii semnificative din
perspectivă fonetică (pronunție, număr de silabe, rezonanță etc.); mai mult decât atât, comparația
poate conduce la rezultate diferite după cum se compară fiecare dintre mărcile reclamantei cu

98
fiecare dintre semnele pârâtei, aspect care nu rezultă din decizia recurată și, drept urmare, nu poate
fi verificat de aceasă instanță de recurs din perspectiva aplicării criteriului similarității semnelor.
Drept urmare, în cadrul analizei ce se va efectua în rejudecare, instanța de apel va trebui să
stabilească și dacă mărcile reclamantei și semnele folosite de pârâtă coincid din punctul de vedere
al unei componente care prezintă caracter distinctiv (așadar, o eventuală similaritate ce ar viza o
componentă importantă) sau al unei componente slabe (așadar, dacă o eventuală similaritate
vizează o componentă mai puțin importantă).
Apoi, o concluzie asupra similarității între mărci și semne, privite ca întreg, se va impune,
pentru a se ști dacă în cauză devine aplicabilă regula potrivit căreia un grad scăzut de similaritate
între produse poate fi compensat printr-un grad ridicat de similaritate între mărci și invers (Canon,
punctul 17), enunțată, de altfel, de curtea de apel în decizia recurată.
Caracterul distinctiv al mărcilor anterioare ale reclamantei în cele două planuri (intrinsec
și dobândit) este util pentru etapa evaluării finale cu privire la riscul de confuzie, întrucât riscul de
confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare este mai pronunțat
(Sabel, pct. 24, General Motors din 14 septembrie 1999, C-375/97, Hotărârea din 6 februarie 2007,
TDK, T-477/04).
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că în cauză sunt intrate sub autoritate de
lucru judecat atât dezlegarea cu privire la caracterul distinctiv intrinsec al mărcilor reclamantei,
dar și chestiunea renumelui acestora (sau a distinctivității dobândite).
Prima dintre aceste dezlegări rezultă nu numai din prezumția unui caracter distinctiv
normal de care se bucură orice marcă înregistrată (lipsa caracterului distinctiv solicitat a fi
înregistrat ca marcă fiind un motiv absolut de refuz al înregistrarii), ci, mai mult decât atât, este
consolidate prin respingerea cererii reconvenționale formulate în cauză de către pârâta-reclamantă
A. SRL, prin care aceasta a solicitat anularea mărcilor reclamantei tocmai pentru lipsa caracterului
distinctiv; soluția primei instanțe a fost confirmată de instanța de apel, iar împotriva acesteia pârâta
nu a promovat recurs.
În privința renumelui mărcilor reclamantei, constatat de tribunal, curtea de apel a reținut
în mod explicit în considerentele deciziei recurate că în cuprinsul motivelor de apel formulate de
pârâtă nu a decelat nicio critică la adresa acestei constatări a primei instanțe ”apelanta pârâtă
neformulând niciun argument prin care să combată reținerea renumelui mărcilor anterioare ale
apelantei-reclamante.”
Cu toate acestea, în analiza pe care o realizează în aplicarea prevederilor art. 9 alin. (2) lit.
c) din Regulament, reține un ”caracter distinctiv intrinsec foarte redus al mărcilor reclamantei” și
constată că ”apelanta-reclamantă nu a adus dovezi ale utilizării, pentru a demonstra un caracter
distinctiv special dobândit prin utilizare”.
Or, în condițiile în care deja reținuse, într-o corectă aplicare a regulilor de procedură cu
privire la faptul că ceea ce nu este atacat intră sub autoritate de lucru judecat (normele ce
reglementează autoritatea de lucru judecat coroborate cu prevederile art. 477 și 478 C.proc.civ. ce
stabilesc limitele caracterului devolutiv al apelului), curtea nu apel nu putea face evaluări care să
depășească limitele învestirii sale prin motivele de apel și, cu atât mai puțin, nu putea contrazice
ceea ce deja reținuse cu titlu de dezlegare a primei instanțe intrată sub autoritatea lucrului judecat.
Drept urmare, Înalta Curte apreciază că și aceste critici ale recurentei-reclamante sunt
fondate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Pe fondul aplicării de instanța de apel a prevederilor art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul
nr. 207/2009, Înalta Curte nu poate face alte evaluări la acest moment procesual, întrucât între
premisele acestei norme se regăsește și cerința verificării similarității între marci și semnele în
conflict.
Or, atare dezlegare a curţii de apel a fost infirmată în cele ce preced, prin reținerea
nelegalității deciziei din perspectiva aplicării art. 9 alin. (2) lit. b) din același Regulament, astfel
că, analiza acestei cerințe printr-o corectă aplicare a regulilor incidente pentru verificarea

99
similarității între mărci și semne va fi utilă pentru ambele variante normative, deoarece această
condiție este comună; după această analiză, instanța de rejudecare va proceda la evaluarea
celorlalte condiții legale intrinseci din art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul mărcii Uniunii
Europene.
De asemenea, în rejudecare, instanța de apel va reanaliza și criticile reclamantei privind
respingerea, prin senința apelată, a cererii de despăgubiri pe care a formulat-o împotriva pârâtei în
temeiul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, dacă în cauză se va reține premisa contrafacerii.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, constatând a fi întrunite motivele de
casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la cele
ale art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată
și a dispus trimieterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, instanță care va decide și
asupra cererii formulate de reclamantă cu privire la cheltuielile de judecată, inclusiv pentru această
etapă procesuală.

Notă: Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca
comunitară a fost abrogat şi înlocuit de Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European
și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, publicat în J.O. nr. 154 din
16 iunie 2017.

DREPT COMERCIAL

1.Acţiune în pretenţii formulată împotriva debitorului-întreprindere individuală.Radierea

debitorului din registrul comerţului în urma închiderii procedurii insolvenţei în formă
simplificată.Concurs între normele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.44/2008 şi Legea
nr.85/2014. Efecte
O.U.G. nr. 44/2008, art. 2 lit. e), art. 3, art. 20, art. 22, art. 23, art. 26
Legea nr. 85/2014, art. 5 pct. 26, art. 39 alin. (2), art. 164
art. 175 alin. (2), art. 181 alin. (1)
C. civ., art. 31, art. 32, art. 2324 alin. (3)

Dacă un debitor persoană fizică, care organizează o întreprindere economică fără

personalitate juridică, aşa cum este întreprinderea individuală, este supus procedurii simplificate
de insolvenţă, după parcurgerea tuturor etapelor aferente pronunţându-se de către judecătorul-
sindic închiderea acestei proceduri judiciare, chiar şi în ipoteza nerecuperării/recuperării
parţiale de către creditorii participanţi la procedura concusuală a sumelor cu care au fost înscrişi
la masa credală, debitorul persoană fizică este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de
intrarea în faliment, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori
transferuri frauduloase, cazuri în care el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care
acestea au fost plătite în cadrul procedurii.
Astfel, odată ce procedura de executare colectivă a fost închisă, descărcarea de datoriile
reziduale va opera în condiţiile art. 181 din Legea nr. 85/2014, fără ca ulterior închiderii
procedurii insolvenţei să se mai poată urmări patrimoniul debitorului, persoană fizică, pentru
datorii născute anterior declanşării procedurii concursuale, dispoziţiile alin. (3) al art. 2324 C.
civ., care prevăd că creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a
patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul
acelei mase patrimoniale, numai dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor
putând fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului, nedeterminând o altă concluzie. Aceasta,
întrucât posibilitatea urmăririi bunurilor persoanei fizice care exercită o activitate economică în

100
mod independent într-una din formele prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea
activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și
întreprinderile familiale, pentru datorii acumulate în legătură cu exploatarea întreprinderii
economice, poate avea loc numai în situaţiile în care nu se deschide procedura insolvenţei, în
acest din urmă caz Legea nr. 85/2014 aplicându-se cu prioritate.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2125 din 20 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 7 mai 2020 pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/62/2020, reclamanta Agenţia pentru
Finanţarea Investiţiilor Rurale (prin reorganizarea fostei Agenţii de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală
şi Pescuit) a chemat în judecată pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata:
1. sumei de 569.954,00 lei, reprezentând diferenţa neachitată a finanţării nerambursabile;
2. a accesoriilor calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii
procedurii de insolvenţă (06.09.2016), în cuantum de 32.699,85 lei;
3. a obligaţiilor de plată accesorii, calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data de
radierii debitoarei întreprindere individuală (05.02.2020) și până la data achitării efective a
creanţei;
4. a eventualelor cheltuieli de judecată.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc.
civ., art. 1350 C. civ., O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, O.U.G. nr.
66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi
utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora şi Normele
metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 875/2011, O.U.G. nr. 41/2014 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin
reorganizarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, Codul de procedură fiscală şi contractul de
finanţare nr. 312M011070800008/12.05.2011.
2. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 739/C din 5 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/62/2020,
Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei
de interes, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată
de reclamanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâtul A.,
reclamanta fiind obligată să achite pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de
judecată.
3. Soluţia instanţei de apel
Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 281/AP din 15 martie 2021, a
admis apelul reclamantei Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a anulat sentinţa civilă nr.
739/C din 5 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/62/2020, şi a respins excepţia lipsei de interes, trimiţând
cauza spre rejudecare Tribunalului Braşov; totodată, a fost respins, ca rămas fără obiect, apelul
incident declarat de apelantul-pârât A. împotriva considerentelor aceleiaşi sentinţe.
4. Soluţia primei instanţe, în rejudecare
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, sub nr. x/62/2020*, la data de 9 aprilie 2021.
Prin sentinţa civilă nr. 389/C din 2 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/62/2020*,
Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea

101
formulată de reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâtul
A., obligându-l pe acesta din urmă la plata sumei de 569.954 lei, reprezentând diferenţa neachitată
a finanțării nerambursabile, la care se adaugă suma de 32.699,85 lei, reprezentând accesorii
calculate de la data scadenței titlului executoriu și până la data deschiderii procedurii insolvenței
(06.09.2016), precum şi accesoriile calculate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011,
de la data de 05.02.2020 și până la data achitării integrale a debitului principal.
5. Hotărârea instanţei de apel
Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, prin decizia nr. 189/Ap/2022 din 9 februarie 2022, a
respins apelul declarat de apelantul-pârât A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă Agenţia
pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 389/C din 2 iulie 2021 a
Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
II. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii, pârâtul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a
hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Braşov, prevalându-se
de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sens în care a
dezvoltat următoarele critici:
Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale Legii nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, mai exact, pe cele cuprinse
în art. 181 alin. 1, coroborat cu art. 38 alin. 2 lit. a) şi art. 114 din acest act normativ. De asemenea,
au fost greşit aplicate prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, care au conţinut identic şi se
coroborează cu cele cuprinse în art. 2324 alin. 3 C. civ., în art. 20 alin. 1 şi art. 140 din vechiul
Cod de procedură fiscală. De aceea, apreciază că raţionamentul juridic greşit pe care l-a avut în
vedere instanţa de apel a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, fiind incident, în primul
rând, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, în cuprinsul
deciziei atacate se regăsesc şi aspecte contradictorii, insuficient motivate, care ţin de interpretarea
şi aplicarea normelor de drept material (inclusiv prin prisma deciziilor pronunţate în procedura
hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), ceea ce atrage şi incidenţa motivului
de casare prevăzut în teza a II-a a pct. 6 al aceluiaşi text.
Subsumat primului motiv de casare invocat, a arătat că instanţele anterioare au calificat în
mod greşit dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind norma specială, derogatorie de la
art. 181 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma generală.
Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică
deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia,
astfel încât trebuie respectate cele două reguli bine cunoscute: norma specială derogă de la norma
generală (specialia generalibus derogant); norma generală nu derogă de la norma specială
(generalia specialibus non derogant).
În prezenta cauză, calificarea juridică greşită a normelor aplicabile a condus la o soluţie
nelegală, în condiţiile în care instanţa de apel a aplicat, cu prioritate, dispoziţiile O.U.G. nr.
44/2008, considerând, în mod eronat, că acestea au caracter special faţă de Legea nr. 85/2014.
Or, pentru a realiza o calificare corectă, instanţa trebuia să stabilească cu exactitate, în
prealabil, pentru fiecare normă în parte, întinderea câmpului de aplicare, acesta fiind singurul
criteriu corect de delimitare. De asemenea, se impunea a fi clar identificat câmpul comun de
aplicare a două norme concrete, adică punctul în care se intersectează, dat fiind că, de multe ori,
actele normative din care acestea izvorăsc acoperă o sferă mai largă, cu diverse ipoteze juridice.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a O.U.G. nr. 44/2008, a arătat că aceasta vizează
„procedura de înregistrare în registrul comerţului, de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al
persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor
individuale şi familiale”.
În schimb, domeniul de reglementare al Legii nr. 85/2014 include, printre altele, procedura
simplificată, care „se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă care se încadrează în una dintre

102
următoarele categorii: profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul
comerţului, cu excepţia celor care exercită profesii liberale” [art. 38 alin. 2 lit. a) din lege] - în
această categorie intrând şi întreprinderile individuale.
Aşadar, din compararea sferei de aplicare a celor două acte normative, respectiv a normelor
concrete care interesează în speţă, rezultă că O.U.G. nr. 44/2008 reglementează regimul juridic
general al întreprinderilor individuale (fiind sediul materiei), în timp ce anumite norme din Legea
nr. 85/2014 (cele privind reglementarea procedurii simplificate a insolvenţei) reflectă o situaţie
juridică restrânsă, şi anume cea a debitorului persoană fizică întreprinzător, aflat în stare de
insolvenţă. Prin urmare, este lesne de observat că „punctul comun” al celor două acte normative,
adică punctul în care anumite dispoziţii din cuprinsul lor se intersectează, ivindu-se astfel problema
definirii caracterului de normă generală sau specială, este cel care vizează regimul juridic al
întreprinderii individuale (al persoanei fizice profesionist), iar nu cel privind insolvenţa (această
problemă nefiind reglementată/vizată de O.U.G. nr. 44/2008).
În opinia recurentului, acordarea caracterului de normă generală sau specială nu este o
operaţiune abstractă, care se efectuează o singură dată ci, dimpotrivă, reprezintă un exerciţiu
concret, care se realizează în mod repetat, ori de câte ori o normă concretă intră în conflict cu o
altă normă. Cu alte cuvinte, o normă poate avea deopotrivă caracterul de normă generală şi de una
specială, în funcţie de problema la care se raportează şi în funcţie de cealaltă normă cu care intră
în conflict şi cu care este comparată. Această comparaţie trebuie întotdeauna limitată la dispoziţiile
concrete care intră în conflict şi să nu fie extinsă, în mod artificial şi greşit, la întregul act normativ
din care provin, fiind evident că acesta din urmă poate să acopere o multitudine de alte ipoteze
juridice, important fiind exclusiv locul (sfera) unde normele comparate se intersectează.
Pe cale de consecinţă, este greşit raţionamentul aplicat de instanţa de apel, care nu a
identificat în niciun fel punctul comun al celor două acte normative în discuţie. Este evident că,
atunci când ne referim la probleme de drept ce vizează procedura insolvenţei, Legea nr. 85/2014
reprezintă sediul materiei, cuprinzând, în această ipoteză, norme cu caracter general.
În schimb, atunci când ne raportăm la o altă problemă de drept concretă, precum cea privind
regimul juridic al întreprinderii individuale (care nu reprezintă altceva decât o ficţiune juridică,
singurul subiect de drept fiind întotdeauna persoana fizică titular al întreprinderii) ori cea privind
posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a persoanei fizice întreprinzător, dispoziţiile Legii
insolvenţei devin norme speciale faţă de cele cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008. Aceasta din urmă
este sediul materiei, respectiv conţine norme generale, în ceea ce priveşte regimul juridic al
persoanelor care exercită activităţi economice sub forma unei întreprinderi individuale.
Autorul căii de atac a solicitat Înaltei Curţi să constate faptul că răspunderea patrimonială
a persoanei fizice titular al întreprinderii trebuie analizată din două perspective: a) răspunderea în
timpul exercitării activităţii economice (cu patrimoniul de afectaţiune şi, în subsidiar, cu întreg
patrimoniul); b) răspunderea în urma deschiderii, respectiv închiderii procedurii de insolvenţă.
Apare, aşadar, cu atât mai evident care este ipoteza generală (cea a tuturor persoanelor
fizice care exercită activităţi economice sub forma întreprinderii individuale) şi care este ipoteza
specială şi restrânsă (cea care conţine elementul suplimentar, şi anume ipoteza debitorului
persoană fizică profesionist, aflat în insolvenţă).
Este de necontestat faptul că Legea insolvenţei se aplică şi altor subiecţi de drept (ceea
ce-i conferă un caracter general prin prisma procedurii insolvenţei), însă pentru scopul analizei din
cauza de faţă prezintă relevanţă exclusiv categoria întreprinderilor individuale, instanţele de fond
realizând o confuzie nepermisă în această privinţă.
Recurentul consideră că O.U.G. nr. 44/2008 are o sferă mai largă de aplicare, reglementând
în mod general regimul juridic al întreprinderilor individuale, inclusiv răspunderea subsidiară cu
întregul patrimoniu al titularului (art. 26), în timp ce Legea nr. 85/2014 reglementează o sferă mai
restrânsă de raporturi juridice, respectiv cele ocazionate de starea de insolvenţă a întreprinderii
individuale. Prin urmare, în situaţia specială şi excepţională în care întreprinderea individuală este

103
supusă procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2014, regulile acesteia din urmă se
vor aplica, cu prioritate, faţă de regimul juridic general reglementat de O.U.G. nr. 44/2008.
Din perspectiva celuilalt motiv de casare invocat, a învederat faptul că decizia instanţei de
apel este neconformă cu interpretarea dată de instanţa supremă prin decizia HP nr. 1/2016, în
motivarea hotărârii recurate fiind ignorat propriul raţionament al curţii de apel, corect de altfel, în
privinţa regimului juridic al întreprinderii individuale, instanţa făcând o distincţie artificială şi
greşită între întreprinderea individuală şi persoana fizică, împrejurare care a condus la existenţa
unor concluzii contradictorii şi insuficient motivate.
III. Apărarea intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor
Rurale a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că instanţa de apel a prezentat
propriile convingeri asupra situaţiei deduse judecăţii, analizând întregul probatoriu administrat,
susţinerile părţilor, dar şi temeiul de drept incident, reţinând în mod corect şi legal că susţinerile
apelantului sunt neîntemeiate.
Dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 sunt derogatorii de la norma generală, iar norma
specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz care intră sub incidenţa prevederilor sale,
chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. În plus, este opţiunea
legiuitorului de a reglementa, în funcţie de regimul juridic aplicabil diferitelor entităţi, reguli
diferite, inclusiv sub aspectul răspunderii titularului întreprinderii individuale.
Recurentul insistă că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 85/2014,
făcând abstracţie de faptul că acest text nu înlătură obligaţiile prevăzute în sarcina titularului
întreprinderii individuale de art. 26 din O.U.G. 44/2008, aceasta fiind norma derogatorie prin
raportare la art. 181 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, normă generală care are în vedere toţi debitorii
persoane fizice supuşi procedurii insolvenţei.
În practică s-a statuat că, în raport de dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 şi art. 23
alin. 3 C. proc. fisc., titularii întreprinderilor individuale răspund pentru obligaţiile asumate cu
bunurile proprii, iar împrejurarea că a intervenit radierea întreprinderii individuale din registrul
comerţului nu absolvă titularii acestora de plata obligaţiilor înregistrate de aceste entităţi.
Citând prevederile art. 1350 C. civ., intimata redă procedura descrisă în art. 40 din O.U.G.
66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi
utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora,
prevalându-se şi de dispoziţiile art. 23 alin. 3 C. proc. fisc., referitoare la preluarea obligaţiei
fiscale.
În concluzie, arată că prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora „Titularul
PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din
patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi
urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2324 alin. 3 din Codul
civil sunt aplicabile”, instituie faptul că titularii persoanele fizice autorizate, întreprinderilor
individuale şi întreprinderilor familiale răspund pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, iar
împrejurarea că a intervenit radierea întreprinderii individuale din registrul comerţului nu absolvă
titularul de plata obligaţiilor înregistrate de aceste entităţi.
Nu în ultimul rând, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc.
civ., a învederat caracterul nefondat al acestuia întrucât instanţa de apel a analizat în mod temeinic
şi legal atât actele depuse la dosar, temeiul de drept incident, cât şi situaţia de fapt, argumentele
recurentului nefăcând dovada existenţei unei motivări contradictorii ori străine de natura cauzei.
IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin
Legea nr. 310/2018
În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C.
proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel
incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la

104
conţinutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai
proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.
Procedura de soluţionare a recursului
În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare
a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile
art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia din 6 iunie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a
fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 6
octombrie 2022, cu citarea părţilor.
V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu
dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce
succed.
Recurentul-pârât, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488
C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a încălcat
dispoziţii imperative din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 181 alin. 1, coroborat cu art. 38 alin. 2
lit. a) şi art. 114, aplicând, totodată, greşit prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, care au
conţinut identic şi se coroborează cu cele cuprinse în art. 2324 alin. 3 C. civ. şi cu art. 20 alin. 1 şi
art. 140 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. De asemenea, a susţinut că
instanţele de fond au calificat în mod greşit dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind
norma specială, derogatorie de la art. 181 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma
generală, iar această calificare juridică greşită a normelor aplicabile a condus la pronunţarea unei
soluţii nelegale.
Deşi nu se poate reţine ca incident în cauză motivul de casare prevăzut de pct. 6 al alin. 1
al art. 488 C. proc. civ., nefiind identificată în cuprinsul deciziei atacate contradictorialitatea de
care se prevalează pârâtul, hotărârea fiind, în acelaşi timp, corespunzător motivată, instanţa de apel
expunând silogismul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute
în vedere de prima instanţă de control judiciar, prin argumentele aduse pe această cale recurentul
invocând, de fapt, o greşită interpretare şi aplicare a legii - în sensul reţinerii incidenţei O.U.G. nr.
44/2008, în detrimentul Codului insolvenţei (aspect care, însă, urmează a fi verificat în cadrul
celuilalt motiv de casare invocat - art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.) -, Înalta Curte constată că
recursul este fondat.
Aceasta, întrucât curtea de apel nu a soluţionat corect conflictul dintre normele de drept
material referitoare la condiţiile în care se poate dispune ca persoana fizică titulară a întreprinderii
individuale să răspundă pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice, în
subsidiar, în cazul în care bunurile din patrimoniul de afectaţiune nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanţelor, cu celelalte bunuri ale sale, în acele situaţii în care faţă de persoana fizică
care organizează o asemenea întreprindere economică a fost declanşată şi, mai apoi, închisă
procedura de insolvenţă.
Astfel, se reține că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau
interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă
a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de
interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului
real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația
de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.
Agenţia reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acţiune în pretenţii pentru obligarea
pârâtului persoană fizică, care a avut în trecut calitatea de întreprinzător, în sensul dat de art. 2 lit.
e) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, la suportarea, din patrimoniul

105
propriu, a sumei care a rezultat din procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare nr. 34.924/29.10.2013.
Este de necontestat că atât contractul de finanţare nr. C312M0111070800008/12.05.2011,
cât şi procesul-verbal mai sus menţionat vizează Întreprinderea Individuală A., entitate faţă de
care, prin încheierea din data de 6 septembrie 2016 pronunţată de judecătorul-sindic din cadrul
Tribunalului Braşov în dosarul nr. x/62/2016, a fost deschisă procedura simplificată de insolvenţă,
iar ulterior, prin sentinţa civilă nr. 80/sind din data de 6 februarie 2020, a aceluiaşi tribunal, s-a
dispus, în temeiul art. 175 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, modificată, închiderea acestei proceduri
judiciare şi radierea debitorului din registrul comerţului.
De asemenea, după cum însăşi reclamanta o arată, odată ce s-a dispus radierea
întreprinderii individuale din registrul comerţului, procedura de executare nu mai poate continua,
ceea ce a determinat Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale să solicite aplicarea
prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, în sensul obligării persoanei fizice titulară
a întreprinderii individuale să suporte pasivul rămas neacoperit.
Înalta Curte constată, însă, că raportat la situaţia particulară a fostei întreprinderi
individuale al cărui titular a fost pârâtul-recurent, recte parcurgerea procedurii de insolvenţă,
instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele legale care permit ca, pentru obligaţiile asumate
în exploatarea întreprinderii economice, dacă bunurile din patrimoniul de afectaţiune sunt
insuficiente pentru satisfacerea creanţelor, persoana fizică titulară a întreprinderii individuale să
răspundă cu celelalte bunuri ale sale, dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2324 alin. 3 C. civ. aplicându-
se în mod corespunzător.
Aceasta, în considerarea faptului că, în conformitate cu prevederile art. 22 şi 23 din O.U.G.
nr. 44/2008, modificată, întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin
înregistrarea în registrul comerţului, în schimb, întreprinzătorul persoană fizică titular al
întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul
comerţului.
Pe de altă parte, art. 5 pct. 26 din Legea nr. 85/2014, modificată, statuează că prin debitor
se înţelege persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri prevăzute de această
lege (procedura generală, procedura simplificată, procedura falimentului şi procedura de
reorganizare judiciară).
Totodată, art. 39 alin. 2 din aceeaşi lege prevede că procedura simplificată se aplică
debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă care se încadrează în una dintre următoarele categorii: a)
profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, cu excepţia
celor care exercită profesii liberale; b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale; c)
debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. 1 şi îndeplinesc una dintre următoarele
condiţii: 1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile
nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul social/profesional nu mai există sau
nu corespunde adresei din registrul comerţului; d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar
sau de drept, anterior formulării cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit
sau, deşi numit, menţiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerţului; e)
debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment; f) orice
persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a obţinut autorizarea cerută
de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este înregistrată în registrele speciale de
publicitate; aplicarea prezentei legi faţă de aceste persoane nu exclude sancţiunile aplicabile pentru
lipsa autorizării sau înregistrării respectivei persoane.
Nu în ultimul rând, în conformitate cu dispoziţiile alin. 1 al art. 181 din Legea nr. 85/2014,
modificată, prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de
obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat
de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii, el va fi
descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii.

106
 Din analiza coroborată a acestor prevederi normative rezultă fără niciun dubiu că, dacă un
debitor persoană fizică, care organizează o întreprindere economică fără personalitate juridică, aşa
cum este întreprinderea individuală, este supus procedurii simplificate de insolvenţă, după
parcurgerea tuturor etapelor aferente pronunţându-se de către judecătorul-sindic închiderea acestei
proceduri judiciare, chiar şi în ipoteza nerecuperării/recuperării parţiale de către creditorii
participanţi la procedura concursuală a sumelor cu care au fost înscrişi la masa credală (după cum
s-a întâmplat şi în dosarul de insolvenţă care a privit debitorul A. - Întrerpindere Individuală),
debitorul persoană fizică este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment,
sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase,
cazuri în care el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul
procedurii.
Aşadar, după închiderea procedurii insolvenţei, creditorii nu mai pot urmări debitorul
pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, însă aceştia conservă acţiunile lor
pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului.
Scopul avut în vedere de legiuitor pentru descărcarea de datorii a falitului scuzabil (inspirat
din U.S. Bankruptcy Code, Chapter 11 - Bankruptcy Basics - the fresh new start) a fost acela de a
permite debitorilor care ajung în insolvenţă (instalată sau iminentă) să apeleze la o procedură
judiciară, deci, aflată sub controlul judecătorului-sindic, pentru a se pune sub protecţia tribunalului
şi, în acelaşi timp, să parcurgă o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului, iar, la final, să
fie descărcaţi de datoriile reziduale, pentru a putea, dacă mai doresc, să iniţieze noi afaceri.
De altfel, prin art. 3 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, se prevede că, în temeiul dreptului
la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană fizică,
cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic
European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de
lege, activităţile economice putând fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau
profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum
urmează: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai
unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale (art. 4 din aceeaşi
ordonanţă).
Nu în ultimul rând, atunci când legiuitorul a dorit să nu opereze o asemenea descărcare de
datorii, a prevăzut-o expres, aşa cum a făcut-o prin art. 164 din Legea nr. 85/2014, modificată: „În
cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic ori a unei societăţi în
nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul
definitiv consolidat de creanţe, împotriva grupului sau a societăţii judecătorul-sindic va autoriza
executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată sau, după caz,
a membrilor, pronunţând o sentinţă executorie, care va fi pusă în executare de lichidatorul judiciar,
prin executor judecătoresc”.
Este de necontestat că la dispoziţia creditorilor debitorului insolvent au fost puse pârghii
pentru a-şi recupera, în măsura posibilului, creanţele pe care le deţin faţă de debitor, în acest sens
creditorii putând apela atât la instituţia anulării actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului
încheiate în dauna drepturilor lor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei, cât şi la
cea privitoare la atragerea răspunderii pentru ajungerea în incapacitate de plată.
Însă, odată ce procedura de executare colectivă a fost închisă, descărcarea de datoriile
reziduale va opera în condiţiile art. 181 din Legea nr. 85/2014, modificată, fără ca ulterior
închiderii procedurii insolvenţei să se mai poată urmări patrimoniul debitorului, persoană fizică,
pentru datorii născute anterior declanşării procedurii concursuale, dispoziţiile alin. 3 al art. 2324
C. civ., care prevăd că creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a
patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei
mase patrimoniale, numai dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor putând fi

107
urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului, nedeterminând o altă concluzie. Aceasta, întrucât
posibilitatea urmăririi bunurilor persoanei fizice care exercită o activitate economică în mod
independent într-una din formele prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea
activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și
întreprinderile familiale, pentru datorii acumulate în legătură cu exploatarea întreprinderii
economice, poate avea loc numai în situaţiile în care nu se deschide procedura insolvenţei, în acest
din urmă caz Legea nr. 85/2014, modificată, aplicându-se cu prioritate.
Reţinând, totodată, că dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, nu au
incidenţă în speţă, de vreme ce recurentul persoană fizică nu a desfăşurat activităţi economice ca
persoană fizică autorizată, ci ca titular al unei întreprinderi individuale, după cum nu au incidenţă
nici prevederile art. 23 alin. 3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru
că acestea au fost introduse în actualul Cod de procedură fiscală abia prin Legea nr. 295/2020,
Văzând că critica referitoare la neconformitatea deciziei recurate cu interpretarea dată de
instanţa supremă prin decizia HP nr. 1/2016 nu este fondată, pe calea acestui mecanism de
unificare a jurisprudenţei statuându-se doar faptul că întreprinderea individuală, formă de activitate
economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr.
44/2008, nu are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile
prevăzute de art. 135 C. pen.,
Constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.,
Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din același cod, a admis recursul pârâtului, a casat decizia
atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501
C. proc. civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei
hotărâre a fost casată.

2. Scrisoare de garanție bancară. Executarea scrisorii. Acţiune în daune-interese.

Natura juridică a scrisorii de garanţie bancară. Efecte în raport cu dispoziţiile legii
insolvenţei
C. civ., art. 2321
Legea nr. 85/2014, art. 75 alin. (1), alin. (7), art. 102, art. 123

Potrivit art. 2321 C. civ., scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și

necondiționat prin care o persoană, denumită emitent se obligă, la solicitarea unei persoane,
denumită ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de
acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu
termenii angajamentului asumat.
Ca specie a garanțiilor personale, scrisoarea de garanție bancară, având caracter
autonom, nu este accesorie unui alt raport juridic, respectiv aceluia care determină și stă la baza
emiterii sale, raportul juridic dintre persoana care solicită garanția și persoana beneficiară a
acesteia.
În consecință, în cadrul raportului juridic de credit dintre ordonator și banca emitentă,
scrisoarea de garanție bancară devine un instrument de sine stătător, care nu mai poate fi
influențat de niciunul dintre raporturile juridice care i-au stat la bază sau de apariția unor
eventuale evenimente adverse, cum ar fi insolvența solicitantului sau chiar desființarea actelor
preexistente, pe care se întemeiază emiterea sa.
Caracterul autonom al scrisorii de garanție bancară are ca efect faptul că normele juridice
care reglementează această instituție nu vin în conflict cu dispozițiile legii insolvenţei și, prin
urmare, nu sunt influențate de această procedură.

108
 Scrisoarea de garanție bancară, ca instrument de garantare are ca element specific faptul
că garanția nu este constituită în patrimoniul debitorului, ci al unui terț, respectiv banca, astfel
încât starea de insolvență a debitorului nu poate împiedica sau proroga executarea acesteia.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1817 din 29 septembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de
28.09.2018, sub nr. x/3/2018, reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar B. SPRL, în
contradictoriu cu pârâta C. SA, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 9.877.176 lei,
compusă din suma de 8.300.148 lei, reprezentând daune-interese generate de denunţarea de către
pârâtă, contrar dispoziţiilor exprese prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, a contractului de
distribuţie bere și cidru nr. 1681017337, înregistrat de pârâtă în data de 18.03.2016, precum şi din
suma de 1.577.028 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată (TVA); cu obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
Pe calea unei cereri modificatoare, reclamanta a solicitat ca, prin hotărârea ce se va
pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 9.877.176 lei, din care 8.300.148 lei
reprezentând daune-interese generate de denunţarea de către pârâtă, contrar dispoziţiilor exprese
prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, a contractului de distribuţie bere şi cidru nr.
1681017337, înregistrat de pârâtă în data de 18.03.2016 și 1.577.028 lei TVA aferent acestora,
precum şi obligarea pârâtei la restituirea în contul de lichidare al reclamantei a sumei de 1.550.000
lei, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancară nr. 450/25.03.2016, executată de
către pârâtă în data de 15.06.2018 cu încălcarea dispoziţiilor legale; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1526/15.09.2020, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins
cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.677,94 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului ales.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în tot a
hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1498A din 08
octombrie 2021, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SRL, prin lichidator B. SPRL,
împotriva sentinţei civile nr. 1526/15.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 1498A din 08 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A. SRL, prin lichidator B. SPRL, a declarat recurs.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate recurenta arată că, caracterul independent al
scrisorii de garanție reținut de instanța de apel nu poate fi opus normelor imperative ale legii
insolvenței, ci instanța trebuia să se raporteze la conduita intimatei-pârâte după deschiderea
procedurii de insolvență.
Recurenta susține că la momentul introducerii scrisorii de garanţie bancară, intimata-pârâtă
nu avea un drept de creanţă, întrucat nu formulase cerere de admitere a creanţei în tabelul
creditorilor.
Scrisoarea de garanţie bancară nr. 450/25.03.2016 putea fi executată doar în anumite
condiții, prin urmare, creanţa era sub condiţie suspensivă, creditorul unei astfel de creanţe fiind
obligat să se înscrie la masa credală sub sancţiunea decăderii, iar formularea unei declaraţii de
creanţă constituia unica modalitate de conservare de către pârâtă a dreptului de creanţă.
Potrivit art. 102 din Legea nr. 85/2014, creditorii ale căror creanţe sunt anterioare
deschiderii procedurii sunt obligați să depună cererea de admitere a creanţei în termenul stabilit
prin sentinţa de declanşare a procedurii, fiind admise provizoriu la masa credală și creanţele
nescadente sau sub condiţie la data deschiderii.

109
 Pârâta avea obligaţia de a depune o declaraţie de creanţă în termenul stabilit de judecătorul
sindic, urmând ca valorificarea scrisorii de garanţie să se facă potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (7)
din Legea nr. 85/2014.
În condiţiile în care nu a avut un drept de creanţă constituit printr-o declaraţie de creanţă la
dosarul insolvenței, cererea de plată a scrisorii de garanţie bancară s-a efectuat abuziv cu eludarea
prevederilor imperative ale Legii insolventei.
Sub un alt aspect, se arată că scrisoarea de garanţie bancară are caracter de titlu executoriu
conform art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Pentru a da eficiență reglementărilor prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2014 și a întări
caracterul de ordine publică al acestor reglementari, art. 84 alin. (l) din Legea nr. 85/2014 prevede
că, în afară de cazurile prevăzute la art. 87, de cele autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de
către administratorul judiciar, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor, ulterior
deschiderii procedurii, sunt nule de drept.
Prin urmare, orice diminuare a activului care nu este consecinţa firească a continuării
activităţii debitorului atrage sancţiunea nulităţii absolute.
În raport cu dispoziţiile menţionate mai sus, valorificarea scrisorii de garanţie bancară fără
autorizarea judecătorului sindic este lovită de nulitate.
Cu suma aferentă Scrisorii de Garanţie Bancară nr. 405/25.03.2016, Banca D. s-a înscris
la masa credală a A. S.R.L.
Este evident că modificarea totalului valoric al masei credale determină modificarea stării
averii debitorului. În altă ordine de idei, Banca D. este creditor garantat, iar potrivit art. 163 alin.
(l) din Legea nr. 85/2014: „Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume
numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit
ordinii prevăzute la art. 161”.
Valorificarea scrisorii de garanţie bancară în afara cadrului legal al Legii insolvenței a
modificat nu numai starea averii debitoarei, dar a și compromis şansele unui plan de reorganizare.
Raţiunea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 și a derogărilor de la Codul civil pe
care acestea le conţin este specifică procedurii insolvenței prin care se acordă prioritate
reorganizării prin redresare față de faliment și lichidare, pentru că, fără continuarea executării
contractelor în curs, nu există şanse de redresare și, chiar și în situaţia în care redresarea nu
reuşeşte, există motive temeinice ca în anumite situaţii să fie acceptată ideea de maximizare a
averii debitorului în perioada în care vor fi menţinute contractele.
Executarea scrisorii de garanţie bancară se putea face doar în ipoteza încetării contractului
de distribuţie. Prin urmare, intimata-pârâtă nu se poate prevala de propria culpă determinată de
nerespectarea condiţiilor contractuale în care putea fi executată scrisoarea de garanţie bancară
pentru a-și susţine excepţia de neexecutare a contractului.
Recurenta face trimitere şi la decăderea din dreptul de a beneficia de un expert consilier,
arătând că a fost încălcat dreptul la apărare și, în consecinţă, a fost afectat caracterul echitabil al
procesului.
Intimata-pârâtă C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
La 07.03.2022 recurenta-reclamantă A. SRL, prin lichidator B. SPRL, a formulat cerere
prin care a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
civilă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei probleme de drept.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 31.03.2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin.
(3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune
punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

110
 Prin încheierea din data de 19.05.2022 a fost admis în principiu recursul.
La termenul din data de 29 septembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3)
C.proc.civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:
Recurenta critică reținerea de către instanța de apel a caracterului independent al scrisorii
de garanție în raport cu normele imperative ale legii insolvenței arătându-se că pârâta nu s-a înscris
la masa credală cu creanța reprezentând valoarea scrisorii de garanței bancară, ci a executat-o
încălcând astfel dispozițiile legii insolvenței.
Recurenta mai susține că, la momentul introducerii scrisorii de garanţie bancară, intimata-
pârâtă nu avea un drept de creanţă, întrucât nu formulase cerere de admitere a creanţei în tabelul
creditorilor, aceasta fiind unica modalitate de conservare de către pârâtă a dreptului de creanţă.
Criticile sunt nefondate raportat la regimul juridic al scrisorii de garanție reglementat de
Codul civil.
Astfel, potrivit art. 2321 C. civ., scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și
necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane,
denumită ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de
acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu
termenii angajamentului asumat.
Ca specie a garanțiilor personale, scrisoarea de garanție bancară, având caracter autonom,
nu este accesorie unui alt raport juridic, respectiv aceluia care determină și stă la baza emiterii sale,
raportul juridic dintre persoana care solicită garanția și persoana beneficiară a acesteia.
În consecință în cadrul raportului juridic de credit dintre ordonator și banca emitentă,
scrisoarea de garanție bancară devine un instrument de sine stătător, care nu mai poate fi influențat
de niciunul dintre raporturile juridice care i-au stat la bază sau de apariția unor eventuale
evenimente adverse, cum ar fi insolvența solicitantului sau chiar desființarea actelor preexistente,
pe care se întemeiază emiterea sa.
Contrar susținerilor recurentei, caracterul autonom al scrisorii de garanție bancară are ca
efect faptul că normele juridice care reglementează această instituție nu vin în conflict cu
dispozițiile legii insolvenţei, ca atare, nu sunt influențate de această procedură.
În acest sens vor fi înlăturate și criticile conform cărora art. 102 din Legea nr. 85/2014
obligă creditorii ale căror creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii să depună cererea de
admitere a creanţei în termenul stabilit prin sentinţa de declanşare a procedurii. Exercitarea
dreptului de a cere plata scrisorii de garanție bancară nu este un act juridic aferent procedurii
insolvenței, raporturile juridice fiind stabilite între emitent, adică banca, și beneficiarul scrisorii de
garanție bancară.
Scrisoarea de garanție bancară, ca instrument de garantare, are ca element specific faptul
că garanția nu este constituită în patrimoniul debitorului ci al unui terț, respectiv banca, prin urmare
starea de insolvență a debitorului nu poate împiedica sau proroga executarea acesteia.
În considerarea acestui raționament, va fi înlăturată și critica prin care se susține că pârâta
avea obligaţia de a depune o declaraţie de creanţă în termenul stabilit de judecătorul sindic, iar
valorificarea scrisorii de garanţie trebuia să se facă potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (7) din Legea
nr. 85/2014, având în vedere că decizia de plată a garanței bancare se află la latitudinea băncii,
emitenta acesteia.
Sunt nefondate și criticile prin care se susține nelegala executare a scrisorii de garanţie
bancară, în cauză nefiind încălcate dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea insolvenței deoarece
acesta vizează acțiunile și măsurile de executare silită aferente raporturilor dintre debitor și
creditor. Or, în cauză executarea scrisorii de garanție bancară este acțiunea unui terț în cadrul unei
proceduri căreia nu i se aplică regulile procedurii insolvenței.
Calificarea scrisorii de garanţie bancară ca fiind titlu executoriu nu schimbă caracterul
autonom al garanței și nu o include în categoria titlurilor executorii la care face referire art. 75 alin.
(1) din Legea nr. 85/2014. Așadar, valorificarea scrisorii de garanţie bancară nu implică

111
autorizarea judecătorului sindic și nu face parte din categoria actelor lovite de nulitate, menționate
de textul de lege indicat anterior întrucât executarea garanției bancare nu vizează realizarea
creanţelor asupra averii debitorului.
Înscrierea ulterioară a băncii la masa credală reprezintă o acțiune distinctă față de cea
privind executarea scrisorii de garanție bancară și nu are consecințe în planul nulității valorificării
acesteia prin aplicarea procedurii de drept comun, având în vedere calitatea participanților în
cadrul procedurilor menționate.
Criticile recurentei vizând incidența dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 vor fi
înlăturate întrucât vizează aspecte pe fondul cauzei privind aplicabilitatea contractului, iar nu
aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate.
De asemenea, pentru același motiv, vor fi înlăturate și criticile prin care recurenta face
trimitere şi la decăderea din dreptul de a beneficia de un expert consilier, arătând că a fost încălcat
dreptul la apărare, acestea fiind critici de netemeinicie întrucât privesc modul de administrare a
probelor.
Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a
respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. SPRL, lichidator judiciar al A.
S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1498A din 08 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

3. Litigiu în materia protecţiei consumatorilor. Caracterul abuziv al clauzei care dă

dreptul băncii să convertească în lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în
sens crescător cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei
O.U.G. nr. 80/2013, art. 29 alin. (1) lit. f), art. 38
Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), art. 4, art. 14
C. civ. 1864, art. 1578
Directiva nr. 93/13, art. 6 alin. (1)
O.G. nr. 9/2011
O.G. nr. 13/2011
Are caracter abuziv clauza care dă băncii doar dreptul să convertească în lei creditul
acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% faţă de valoarea
acestuia de la data semnării convenţiei, prin această clauză fiind încălcat principiul egalităţii
contractuale şi al asumării riscurilor de către fiecare parte contractantă, în special al riscului
valutar, banca arogându-şi singură posibilitatea de a se pune la adăpost de eventualele variaţii
ale francului elvețian în raport cu RON, în situaţia în care RON s-ar fi întărit faţă de francul
elvețian şi, eventual, de a avea, în portofoliu, un credit neperformant.
Prin hotărârea primei instanțe, împotriva căreia nu s-a formulat apel de către banca
pârâtă, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că acea conversie a creditului din franci
elvețieni în lei, în ipoteza în care cresterea cursului CHF/RON atinge pragul de 10% faţă de
valoarea cursului de la data încheierii contractului, operează nu doar în baza opţiunii băncii, ci
şi în baza opţiunii împrumutaţilor, conversia creditului fiind atât un drept, cât şi o obligaţie pentru
creditor.
Astfel, este legală soluția instanței de apel care a apreciat că este posibilă derularea în
continuare a convenției de credit, consecința fiind conversia creditului, conform solicitării
reclamanţilor, de la data la care creşterea cursului valutar a atins pragul de 10% din valoarea
creditului de la momentul încheierii contractului.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2068 din 19 octombrie 2022

112
 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 21 iunie 2017,
reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Banca C. S.A., constatarea caracterului
abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit
încheiată şi eliminarea acesteia, prevăzută în Secțiunea 4, „Plăţi” pct. 4.1 - Condiţii generale ale
convenţiei, în raport şi cu dispozițiile art. 4.2 teza I „banca are dreptul dar nu şi obligaţia, ca, în
mod unilateral”; obligarea pârâtei la activarea prevederilor contractuale inserate în Secţiunea 4,
„Plăţi” pct. 4.2 - lit. a) - Condiţii generale ale convenţiei: „în cazul în care creditul este acordat
într-o altă monedă decât moneda națională, împrumutatul declară că recunoaşte şi acceptă în mod
expres faptul că în situația în care, pe parcursul duratei creditului, cursul de schimb pentru moneda
creditului fluctuează, în sens crescător, cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data
semnării prezentei convenții, în vederea evitării continuării/majorării expunerii la riscul valutar,
stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la data încheierii şi semnării contractului, 22.09.2008,
curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv 1 CHF= 2,269 lei, cotația
afișată conform arhivei B.N.R., la data de 22.09.2008, la care, în raport cu prevederile contractuale
ale Secţiunii 4 - „Plăţi” - pct. 4.2 din Condiţiile generale ale convenţiei de creditare, să se adauge
marja de 10% faţă de cursul iniţial; obligarea pârâtei la plata sumei încasate cu titlu de diferenţă
de curs valutar, faţă de stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la data contractării plus
marja de 10%, în echivalent lei, în funcție de cursul oficial RON-CHF stabilit de B.N.R., la data
plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată
de la data plății şi până la data achitării efective a acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor
de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 25 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a declinat
competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.
Prin sentinţa nr. 266 din 30 mai 2018, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a admis excepția
necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență.
Prin sentinţa civilă nr. 521/F/CC/2018 din 2 iulie 2018, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă
a stabilit în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, competența de soluționare a cauzei.
Prin sentința civilă nr. 290 din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2017*
al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis, în parte, cererea formulată de către reclamanții A. şi
B., în contradictoriu cu pârâta Banca C. S.A., în sensul constatării ca fiind abuzivă a sintagmei
prevăzute în art. 4.2 din Condițiile generale ale convenției, care dă băncii doar dreptul să
convertească în lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai
mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenției; s-au compensat cheltuielile
de judecată.
Prin decizia civilă nr. 175 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a
II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanții A. şi B. împotriva sentinței civile nr. 290 din 20
februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2017* al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost
schimbată în parte, în sensul că: s-a dispus conversia creditului acordat prin convenția de credit nr.
0164995/22.09.2008, din moneda CHF în moneda RON, la cursul aplicabil la data la care cursul
CHF-RON s-a majorat cu 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei de credit;
a fost obligată pârâta Banca C. S.A. să plătească reclamanților eventualele diferențe între valoarea
ratelor efectiv achitate şi valoarea ratelor calculate potrivit conversiei menţionate anterior, cu
dobânda legală aferentă acestor sume, de la data plății şi până la achitarea efectivă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Banca C. S.A.
Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă susţine că cererea
reclamanților nu a fost timbrată.
În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, în soluționarea excepției netimbrării, Curtea de
Apel Cluj a reţinut lipsa motivării cererii reclamanților pe temeiul juridic al impreviziunii, însă,
atât prima instanță, cât și cea de apel au motivat hotărârile și din prisma teoriei impreviziunii.

113
 Astfel că, indiferent de lipsa motivării în drept din cererea inițială, instanţa nu putea analiza
riscul valutar decât prin raportare la existența sau nu a impreviziunii, ca o condiție de fond a
existenței riscului valutar.
Prin analiza impreviziunii de către ambele instanțe s-a recunoscut/reîncadrat juridic de
către acestea că cererile reclamanților sunt întemeiate pe prevederile Codului civil privitoare la
impreviziune.
Recurenta-pârâtă susține că, în raport de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000,
clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse
dispozițiilor prezentei legi.
Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-
81/2019 a arătat: „37. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima
întrebare, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală
care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale,
se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în
domeniul de aplicare al acestei directive”.
Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că petitul privitor la stabilizarea cursului de schimb se
impune a fi evaluat, probat și timbrat, fiind întemeiat pe norma de drept generală și nu pe cea
specială privitoare la protecția consumatorilor şi că intimaţii au obligaţia să depună dovada plății
taxei de timbru aferente acestui petit, conform art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, atât pentru cererea
de chemare în judecată, cât și pentru cea de apel.
În susținerea căii de atac, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei
de apel este arbitrară, nu este fundamentată pe aflarea adevărului și pe respectarea prevederilor
naționale și europene în materia protecției consumatorilor și nu permite exercitarea controlului
judiciar.
În opinia recurentei-pârâte, motivarea instanţei nu întruneşte cerinţele procedurale
prevăzute de art. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de
fapt și de drept care au format convingerea acesteia și care au condus la soluţia pronunţată și
argumentele pentru care a înlăturat susţinerile sale. Or, în aceste condiţii, recurenta-pârâtă
apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală
care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.
În opinia recurentei-pârâte, în condițiile în care, pentru pronunțarea hotărârii recurate,
instanţa de apel a pornit de la premisa asumării de către bancă a unei obligații de conversie,
obligaţie care nu transpare din clauzele contractuale, dar nici din prevederile legale în materie,
motivele reţinute pentru a statua asupra clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale
sunt străine de natura cauzei.
Mai susține recurenta-pârâtă că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a
considera drept abuzivă o clauză, trebuie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fi fost
negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau cu alte prevederi din contract, clauza să creeze,
în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,
clauza încalcă cerințele bunei-credințe.
De asemenea, conform art. I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată
abuzivă clauza care dă profesionistului dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, fără
a avea motive temeinice și fără a acorda consumatorului posibilitatea de a denunța unilateral
contractul.
Recurenta-pârâtă mai arată că, în ceea ce privește caracterul negociat al
contractului/clauzelor, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că nu este negociată direct
cu consumatorul acea clauză care a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să
influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare
practicate de comercianţi pe piaţa produsului și serviciului respectiv.

114
 Referitor la riscul valutar, recurenta-pârâtă arată că, creditele în CHF au presupus o
dobândă mult mai redusă decât creditele în lei (aproape la jumătate). Or, niciun consumator nu
putea obţine, la acea dată, de pe piaţa bancară, un credit transformat în lei la cursul istoric, dar cu
dobânda redusă de la CHF.
Mai susține recurenta-pârâtă că, până în 2015, ratele de dobândă aplicabile creditelor în
CHF (mult mai mici decât cele pentru lei) au ajuns să compenseze, chiar integral, efectul aprecierii
cursului de schimb comparativ cu un credit acordat în lei, în acest sens, făcând trimitere la
comunicarea B.N.R. și la evaluarea profesorului D.
Recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată a fost pronunțată pornind de la motive
străine de natura cauzei, respectiv cu neobservarea conținutului concret al clauzelor analizate, prin
încălcarea și aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000,
cu interpretarea și aplicarea greşită a Directivei 93/13/CEE; invocă nesocotirea prevederilor art.
1578 și a art. 969 C. civ. 1864 şi încălcarea dezlegărilor din hotărârile pronunţate în cauzele
C81/19, C-453/10, punctul 29, C-397/11, C-125/18, punctul 58, C-38/17, punctul 42, C-26/13,
punctele 80 și 83, C-70/17 și C-179/17, punctul 56, C-260/18, punctul 48, C-125/18, punctul 61,
C-269/19.
Recurenta-pârâtă susține că, pentru a pronunța hotărârea recurată, instanța de apel a
considerat că dispozițiile contractuale analizate și constatate ca fiind abuzive ar trebui completate
cu altele care ar stabili și pentru consumator un drept, pe care instanţa l-a transformat în obligaţie
pentru bancă, respectiv efectuarea conversiei creditului din CHF în RON, la cursul aplicabil la
data la care cursul a crescut cu 10% față de cel de la epoca încheierii contractului de credit.
Potrivit recurentei-pârâte, nu rezultă unde este stipulată obligaţia în cadrul clauzelor
menţionate, pentru a se pune în discuție mecanismul subsecvent de activare a acesteia de către
bancă.
Recurenta-pârâtă susține că această clauză este una convenţională, care prevede un drept,
și nu o obligaţie și care nu a produs niciun efect juridic pentru consumator, instanţa neputând
adăuga noi clauze contractuale pentru a suplini acest eventual dezechilibru constatat prin prisma
clauzei abuzive.
Astfel cum arată recurenta-pârâtă, completarea eventuală a prevederilor contractuale la
care este ținută instanța se poate realiza cu o singură condiție, anume atunci când eliminarea
clauzei abuzive din contract face ca acesta să nu mai poată continua, iar clauza nou inserată în
contract trebuie să preia prevederi ale unei norme naționale în vigoare.
Potrivit recurentei-pârâte, contractul de credit reprezintă o specie a contractului de
împrumut de consumație, fiind incident principiul nominalismului monetar reglementat de art.
1578 C. civ. 1864, care se regăsește în clauza de la art. 4.1. din condițiile generale.
Or, după cum s-a statuat în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020,
pronunțată în cauza C-81/19, o atare clauză care reflectă o normă supletivă nu intră în domeniul
de aplicare al Directivei 93/13/CEE.
Prin urmare, contractul prevede la art. 4.1. din Condiţiile generale un mecanism concret de
acordare-rambursare care reflectă un principiu legal (principiul nominalismului), iar această clauză
contractuală se circumscrie noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alin.
(2) din Directiva 93/13.
Clauzele înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale se referă la posibilitatea (nu
obligativitatea) conversiei creditului (la cursul de la data efectuării conversiei), fie la inițiativa
băncii, fie la inițiativa împrumutatului, însă cu schimbarea parametrilor creditului, inclusiv a
costurilor.
Prin urmare, astfel cum susține recurenta-pârâtă, mecanismul de conversie nu a fost
convenit de părți ca fiind un pretins caz de adaptare a contractului obligatoriu și aproape automat,
astfel cum pare a fi analizat de instanța de apel, pornind de la premise care nu se regăsesc în
conținutul clauzelor.

115
 Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că dispozițiile contractuale menţionate nu
prevăd o obligaţie de conversie pentru vreuna dintre părţi, ci o favoare pentru consumator, care nu
a solicitat aplicarea acesteia.
Mai susține recurenta-pârâtă că pe calea mecanismului clauzelor abuzive nu se poate
modifica contractul într-un anume sens și că nicio dispoziţie legală în vigoare la momentul
încheierii contractului nu prevedea vreo obligaţie de conversie în sensul în discuţie.
Prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd un mecanism de control al unei
clauze determinate pentru aprecierea eventualului caracter abuziv, apreciere care trebuie efectuată
în raport cu momentul încheierii contractului respectiv (parag. 58 din hotărârea pronunţată în cauza
C-186/16).
Astfel, recurenta-pârâtă arată că elementele exterioare ulterioare nu pot fi luate în
considerare pentru aprecierea caracterului abuziv, făcând trimitere la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 62/2017.
Prin urmare, controlul vizează o anumită clauză contractuală, ținând seama de criteriile
prevăzute la art. 3 alin. (1) și la art. 5 din Directiva 93/13, respectiv dacă, având în vedere
împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește cerințele bunei-credințe, echilibrului
și transparenței prevăzute de această Directivă.
În consecinţă, controlul nu vizează eventuala neinserare a unei clauze de „adaptare”
obligatorie la momentul atingerii unui prag, ci implică verificarea caracterului echilibrat al unei
clauze concrete din contract prin raportare la momentul încheierii actului juridic respectiv.
Art. 4.2. și art. 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei de credit nu instituie vreo obligaţie
a băncii de a converti moneda creditului, astfel că instanţa de apel nu putea porni de la valenţe
inexistente ale clauzelor menţionate.
În opinia recurentei-pârâte, a reține obligaţia băncii de conversie ar însemna o modificare
a condiţiilor contractuale, care nu are niciun suport legal și reprezintă o adăugare la lege, art. 4 din
Legea nr. 193/2000 neprevăzând atare ipoteze.
Mai susține recurenta-pârâtă că, în definiţia riscului valutar de la art. 1 din condiţiile
generale ale convenţiei de credit, este indicată în mod expres posibilitatea creşterii gradului de
îndatorare al împrumutaţilor, în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că
aceştia au cunoscut și și-au asumat acest risc.
Totodată, art. 43 alin. (1) din Directivă prevede în mod expres: „Prezenta directivă nu se
aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016”, iar, în speţă, este vorba de un
contract din 2008.
Cu toate acestea, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de apel, fără a se raporta la
conținutul concret al clauzelor analizate (art. 4.2 și 4.3), a făcut evaluări dintr-o altă perspectivă,
care nu sunt proprii mecanismului de control în discuție, fără să indice nicio dispoziție legală în
sprijinul acestora.
Însă, așa cum arată recurenta-pârâtă, dincolo de împrejurarea că problema adaptării
contractului pentru evenimente ulterioare ține de executarea contractului (deci nu de încheierea
acestuia), o atare abordare excedează mecanismului clauzelor abuzive prevăzut de Legea nr.
193/2000 și de Directiva nr. 93/13.
Recurenta-pârâtă arată că art. 4.2. prevede posibilitatea conversiei creditului la inițiativa
băncii în anumite condiţii de creştere a cursului valutar peste un anumit prag, iar art. 4.3. conferă
un drept de inițiativă la dispoziția împrumutatului pentru a cere conversia împrumutului în „funcţie
de posibilităţile de refinanțare în piaţă a monedei în care împrumutatul a solicitat conversia
creditului”.
Cum ambele clauze sunt de natură a crea o favoare împrumutaților față de prevederile art.
4.1. care reflectă principiul nominalismului, recurenta-pârâtă apreciază că nu se putea reține
caracterul dezechilibrat al acestora, în detrimentul împrumutaţilor, în măsura în care s-ar fi aplicat

116
întocmai exigenţele rezultate din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, făcând
trimitere și la hotărârea pronunțată în cauza C-415/11.
Or, recurenta-pârâtă susține că dispozițiile contractuale mai favorabile menţionate nu
prevăd obligații excedentare față de principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ.
1864, astfel că nu sunt de natură a crea în detrimentul împrumutaților un dezechilibru semnificativ.
Recurenta-pârâtă apreciază că, întrucât problema excluderii de la control a clauzei care
reflectă principiul nominalismului a fost considerată determinantă pentru soluționarea cauzei,
concluzia caracterului pretins abuziv a unor clauze subsecvente, care prevăd o facilitate, este
nelegală.
Astfel, excluderea de la control a clauzei care reflectă principiul nominalismului trebuia să
conducă în mod corelativ și la excluderea de la control a clauzelor subsecvente care prevăd un
drept în plus pentru consumator (favoare care nu este obligatorie nici potrivit dispoziţiilor legale)
sau cel puţin la evaluarea în sensul lipsei dezechilibrului, raportat la reperele rezultate din hotărârea
pronunţată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Mohamed Aziz.
Prin urmare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa
de apel, sub acest aspect, nu este legală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greşită a prevederilor
art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, cu interpretarea și aplicarea greşită a
Directivei 93/13/CEE, cu nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. 1864 şi cu încălcarea
dezlegărilor din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 81/19.
O altă critică vizează faptul că prin hotărârea recurată, ca urmare a constatării caracterului
pretins abuziv al clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei, s-a
dispus anularea parţială a convenţiei de credit nr. 0164995/22.09.2008 încheiată de E. S.A. și de
reclamanți, efectele produse între părți fiind menținute, procedându-se la o pretinsă repunere în
situaţia anterioară într-o formulă juridică inedită, care nu corespunde efectelor juridice ale anulării.
Astfel cum arată recurenta-pârâtă, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii nu au
solicitat ca efect al pretinsului caracter abuziv al clauzelor anularea contractului, ci au pretins
aplicarea unei soluţii sui qeneris de stabilizare care nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 și
care trebuia să conducă la respingerea cererii ori la reîncadrarea legală a acesteia.
Faptul că reclamanții își motivează cererea prin raportare la Legea nr. 193/2000 și pretind
o stabilizare într-o configurație care nu are suport juridic în prevederile invocate nu poate fi primit,
având în vedere prevederile exprese ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
În aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că inclusiv hotărârea primei instanţe a fost
pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel cum susține recurenta-pârâtă, nicio prevedere legală nu legitimează intervenţia în
contract, în sensul modificării vreunei clauze contractuale ca efect al reţinerii pretinsului caracter
abuziv ori de activare forţată a unei clauze, prevederile art. 969 C. civ. interzicând o atare
intervenţie.
De altminteri, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre
judecătorească a fost consacrată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea
pronunţată în cauza C-618/10.
Constatarea caracterului abuziv al unor clauze conduce la înlăturarea aplicării acestora,
pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, contractul urmând să continue.
Articolul 4.1. din condiţiile generale ale contractului de credit transpune o normă supletivă
din dreptul naţional, respectiv principiul nominalismului prevăzut de art. 1578 C. civ.
Articolele 4.2. și 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei de credit nu conţin un mecanism
obligatoriu și automat de conversie, ci exprimă o facultate, în funcţie de posibilităţile de la un
anumit moment ale băncii.
Având în vedere aceste aspecte, rezultă că obligaţia principală de restituire a „tot atâtea
lucruri”, respectiv „a sumei numerice arătate în contract” care derivă dintr-un împrumut se
regăseşte la art. 4.1. din condiţiile generale - clauză validă care se circumscrie sferei obiectului

117
„principal al contractului”. Clauzele înscrise la art. 4.2. și art. 4.3. nu țin de caracteristicile esenţiale
ale unui contract de împrumut în moneda străină, contractul putând subzista din punct de vedere
juridic ca urmare a eliminării acestora.
În aceste condiţii, recurenta-pârâtă susține că statuările instanţei de apel în sensul
imposibilității continuării contractului urmare a eliminării clauzelor privind facultatea conversiei
(4.2. și 4.3.) sunt făcute cu încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a art.
6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, cu neobservarea regimului juridic al unui contract de
împrumut și a obligațiilor esențiale care derivă dintr-un atare contract, inclusiv cu neobservarea
prevederilor art. 1578 C. civ.1864.
În situația în care instanţa de apel ar fi aplicat întocmai prevederile mai sus menţionate, ar
fi observat că, și în ipoteza înlăturării clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condiţiile generale,
contractul de credit ar fi putut continua, având în vedere clauza înscrisă la art. 4.1 din condiţiile
generale și art. 6 din condiţiile speciale care reglementează obligaţia principală de restituire în
aceeaşi monedă.
Astfel cum susține recurenta-pârâtă, art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează problema
derulării în continuare a contractului de credit, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive. Or, opusul
posibilității continuării unui contract este încetarea acestuia. Deci, această dispoziție obligatorie
nu prevede pentru ipoteza imposibilității continuării contractului sancțiunea anulării, ci prevede o
sancţiune sui generis, respectiv încetarea contractului cu efecte pentru viitor, fără a se putea pune
în discuție prestațiile executate anterior. Prin urmare, dreptul naţional nu prevede anularea în acest
caz, ci încetarea.
În subsidiar, recurenta-pârâtă arată că art. 7 din Legea nr. 193/2000 trimite la instituţia
rezilierii, care constă, potrivit dreptului comun, în încetarea efectelor contractului numai pentru
viitor.
Prin hotărârea recurată, astfel cum susține recurenta-pârâtă, se reține, pe de-o parte,
autonomia clauzei de la art. 4.1 - privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune
principiul nominalismului, exclus de la control, pentru ca mai apoi să se conchidă în sensul că,
fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. și 4.3., contractul nu ar putea
continua, motiv necesar și suficient pentru modificarea clauzelor.
Mai susține recurenta-pârâtă că instanţa de apel a dispus o pretinsă sancţiune de anulare
parţială, care însă nu corespunde concepţiei juridice a unei nulităţi parţiale, într-o configuraţie care
nu are niciun suport legal, încălcându-se atât normele în materie de nulitate, cât și regimul efectelor
unei anulări.
În primul rând, în legătură cu noţiunea de „anulare”, ceea ce sugerează ideea unei nulităţi
relative pentru care era împlinit termenul de prescripţie și nu putea fi invocată nici din această
perspectivă, recurenta-pârâtă susține că nu se identifică nicio dispoziţie legală care să susţină o
atare sancţiune.
În al doilea rând, instanţa de apel a recurs la o anulare pretins parţială a contractului, în
sensul că a menţinut totuşi efectele actului pentru o perioadă de timp și le-a înlăturat retroactiv
pentru o altă perioadă. Or, această menţinere a efectelor actului juridic un anumit interval de timp
și anihilarea efectelor acestuia pentru un alt interval nu corespunde instituţiei anulării parţiale.
Mai mult, din această abordare transpare că, în concret, instanța de apel nu a avut în vedere
aspecte ce țin de momentul încheierii contractului, contractul neputând să fie valabil la încheierea
acestuia, dar să fie afectat de nevalabilitate ulterior, cauza fiind deprecierea monedei naţionale.
Prin urmare, anularea parțială nu înseamnă segmentarea în timp a efectelor unui act, așa
încât sancţiunea în discuţie nu are niciun suport legal, iar repunerea în situaţia anterioară - ca regulă
de drept - presupune restituirea a ceea ce s-a efectuat în temeiul contractului de credit (inclusiv,
actele adiţionale subsecvente), ca și când nu s-ar fi încheiat niciodată actul nevalabil.

118
 Or, pornind de la aceste premise juridice, repunerea în situaţia anterioară implică, în primul
rând, obligarea împrumutaților la restituirea întregii sume în CHF, cel mult în echivalent lei la
cursul B.N.R. de la data plății efective.
În aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că, pentru a asigura o repunere în situaţia în
care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, rezultă obligația reclamanților la plata dobânzii aferente
sumei obiect al împrumutului care curge, însă, din ziua în care suma a fost remisă împrumutaților.
Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susține că prin decizia apelată s-a făcut o aplicare
greşită a prevederilor O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.
Astfel, arată recurenta-pârâtă, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligații bănești (anterior modificărilor survenite prin art. 197 din Legea nr. 71/2011) nu stabileşte
o rată distinctă de dobânda penalizatoare.
Ulterior, O.G. nr. 13/2011 a operat o distincţie între dobânda remuneratorie și dobânda
penalizatoare, prevăzând că aceasta din urmă se datorează pentru neîndeplinirea obligației de plată
la scadență - art. 1 alin. (3), respectiv întârzierea în restituire.
Recurenta-pârâtă apreciază că, pentru perioada anterioară pronunţării hotărârii executorii,
nu ar putea fi obligată la dobânzi penalizatoare către consumator. Restituirea prestaţiilor efectuate
depinde de anularea actului juridic, astfel că dobânda penalizatoare pentru întârzierea în restituire
nu ar putea surveni anterior dispunerii, în mod executoriu, a restituirii.
În subsidiar, recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel, în ceea ce privește banca, a
trimis la dobânzi remuneratorii, în vreme ce pentru consumatori a trimis la dobânzi penalizatoare,
fără nicio motivare și indicare a vreunor prevederi concrete.
Prin efectul nulităţii, obligaţia de restituire revine ambelor părți în baza aceluiaşi temei al
repunerii în situaţia anterioară. Aşadar, în măsura în care s-ar aprecia că restituirea prestaţiei
împrumutaţilor ar trebui însoțită de dobânda penalizatoare, în mod corelativ și restituirea prestaţiei
băncii ar urma să fie însoțită de acelaşi tip de dobândă datorată de împrumutaţi de la momentul la
care banca a pus suma la dispoziţia împrumutaţilor.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat nulitatea recursului
pentru neîncadrarea în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. În
subsidiar, au solicitat respingerea recursului.
Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea
acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.
Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.
Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul și a fixat
termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, reţine
următoarele:
Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat ca Înalta Curte să constate caracterul
timbrabil al cererii de chemare în judecată şi să dispună, în raport de prevederile art. 38 din O.U.G.
nr. 80/2013, ca intimații-reclamanți să achite taxa judiciară de timbru atât pentru cererea
introductivă, cât şi pentru exercitarea căii de atac a recursului.
Înalta Curte reţine că cererea dedusă judecăţii se circumscrie litigiilor în materia protecţiei
drepturilor consumatorilor, fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, motiv pentru care
este scutită de la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, în raport de prevederile art. 29 alin.
(1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

119
 Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu
pot fi primite.
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei.
Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea
inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există
contradicție între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii,
precum şi în cazul în care lipsește motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea
este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.
Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând
arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.
Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza
instanței de apel este coerentă, fiind expuse cu acuratețe juridică considerentele în raport de care
Curtea a soluționat calea de atac a apelului.
Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt
și de drept care au format convingerea instanței de apel și care au condus la soluţia pronunţată și
argumentele pentru care a înlăturat susținerile sale, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus
raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, astfel cum reiese din considerentele de
la pag. 15-18 din decizia recurată.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că, în susținerea acestui motiv de
recurs, recurenta-pârâtă invocă şi neobservarea de către instanţa de apel a conținutului concret al
clauzelor contestate, or analiza contractului şi aprecierea şi evaluarea probelor administrate în
cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanţelor de fond, ca
instanțe devolutive, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.
civ.
Nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu
poate fi reținut.
Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nu pot face obiectul analizei
instanței de recurs criticile care vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.2. din
contractul de credit.
În acest sens, în mod legal, curtea de apel a constatat că soluţia primei instanţe care a reţinut
că are caracter abuziv clauza menţionată anterior, care dă băncii doar dreptul să convertească în
lei creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% faţă
de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei, a dobândit autoritate de lucru judecat.
Totodată, au intrat în autoritate de lucru judecat şi considerentele sentinţei potrivit cărora
prin această clauză a fost încălcat principiul egalităţii contractuale şi al asumării riscurilor de către
fiecare parte contractantă, în special al riscului valutar, banca arogându-şi singură posibilitatea de
a se pune la adăpost de eventualele variaţii ale CHF în raport cu RON, în situaţia în care RON s-
ar fi întărit faţă de CHF şi eventual de a avea, în portofoliu, un credit neperformant.
Cum pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe, cu autoritate de lucru
judecat s-a stabilit că acea conversie a creditului din CHF în RON, în ipoteza în care cresterea
cursului CHF/RON atinge pragul de 10% faţă de valoarea cursului de la data încheierii
contractului, operează nu doar în baza opţiunii băncii, ci şi în baza opţiunii împrumutaţilor,
conversia creditului fiind atât un drept, cât şi o obligaţie pentru creditor.
Ca atare, criticile recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel a transformat un drept al
său într-o obligație și că a adăugat noi clauze contractuale, vor fi înlăturate.
Prin hotărârea recurată, instanța de apel a procedat la stabilirea efectelor pe care le-a produs
constatarea, cu autoritate de lucru judecat, a caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.2 din

120
convenția de credit, neputând fi reținută aplicarea greșită a art. 3 alin. (2), a art. 4, respectiv a art.
14 din Legea nr. 193/2000.
Nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a art. 1578
C. civ. 1864, întrucât Curtea nu a soluționat calea de atac din perspectiva aplicării principiului
nominalismului monetar.
De altfel, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat anterior, întrucât soluția
referitoare la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.2. din convenția de credit a dobândit autoritate
de lucru judecat, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs criticile ce vizează riscul
valutar, cunoașterea și asumarea acestui risc de către consumatori, excluderea din domeniul de
aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE a clauzei ce reflectă o normă supletivă, încălcarea principiului
nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. 1864.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a dat eficiență prevederilor art.
6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, motiv pentru care nu vor putea fi reținute criticile ce
vizează încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., respectiv a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii
Europene din hotărârea pronunțată în cauza C-618/10.
Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța
de apel a apreciat că este posibilă derularea în continuare a convenției de credit, consecința fiind
conversia creditului, conform solicitării reclamanţilor, de la data la care creşterea cursului valutar
a atins pragul de 10% din valoarea creditului de la momentul încheierii contractului.
Totodată, interpretarea dispoziţiilor contractuale, prevăzute de art. 4.1, coroborat cu art.
4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, nu poate constitui o critică în recurs,
Înalta Curte arătând anterior că aceste apecte reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
Nici criticile referitoare la o pretinsă nulitate relativă şi la greşita repunere a părţilor în
situaţia anterioară nu pot fi reţinute.
Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, nicăieri în considerentele hotărârii recurate instanța
de apel nu face referire la nulitatea relativă a dispozițiilor contractuale, ci la nulitatea absolută,
astfel cum reiese, de altfel din considerentele expuse la pag. 17-18 din hotărâre.
Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, aceasta fiind şi sancţiunea reţinută de
instanţa de apel, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.
Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în
baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile
contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.
Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat
deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.
Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că se impune restituirea către reclamanţi
a diferenţelor dintre sumele efectiv achitate şi ratele recalculate ulterior efectuării conversiei,
începând cu data la care creșterea de curs CHF/LEU a atins valoarea prag de 10% în raport de
cursul istoric. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu
mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus.
Pentru acest motiv, criticile recurentei-pârâte, în sensul că repunerea în situația anterioară
implică, în primul rând, obligarea intimaților-reclamanți la restituirea întregii sume împrumutate
în CHF, sau cel mult în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plății efective, nu pot fi reținute.
Totodată, banca este ţinută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de
la data plăţii, astfel cum corect s-a stabilit.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive
utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în
conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă
să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele
abuzive. Astfel, chiar din conţinutul directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligaţii
prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenţei clauzelor abuzive

121
directiva nu limitează modalităţile prin care legislaţia naţională trebuie să asigure restabilirea
egalităţii între părţile contractante. Repunerea părţilor în situaţia anterioară asigură realizarea
scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze
obligaţii pentru consumator, astfel că soluţia instanţei, de restituire a sumelor plătite în baza
clauzelor nule, este legală.
În ceea ce privește dobânda legală aferentă sumelor de restituit în temeiul clauzelor
constatate nule, instanţa de apel a reţinut în mod legal acordarea ei de la momentul achitării
sumelor, ca aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului.
Data producerii prejudiciului este data achitării sumelor în discuţie, prejudiciul subzistând
până la data când acestea vor fi restituite reclamanţilor.
Prin urmare, câtă vreme, în speţă, dobânda legală apare ca o componentă a reparării
integrale a prejudiciului, instanța de apel a procedat la obligarea recurentei-pârâtei la plata dobânzii
legale de la data la care reclamanţii au achitat sumele nedatorate, în raport de prevederile O.G. nr.
9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.
În consecinţă, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art.
496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Banca C. S.A. împotriva
deciziei civile nr. 175 din 30 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.

4. Acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive din contractul de

fideiusiune. Condiții de admisibilitate. Efecte
Legea nr. 193/2000, art. 3, art. 4 alin. (6)
C. civ., art. 2280, art. 2300
Directiva 93/13, art. 4 alin. (2)
Potrivit dispozițiilor art. 2.280 C.civ., fideiusiunea este contractul prin care o parte,
fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de
creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă
acesta din urmă nu o execută.
Analiza acestui text de lege relevă că obligaţia fideiusorului de a garanta executarea
obligaţiei debitorului reprezintă obiectul principal al contractului de fideiusiune.
Conform prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive
a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea
de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în
schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor
inteligibil”.
Prevederile contractuale care stipulează că fideiusorii se obligă în solidar cu
împrumutatul se circumscriu obiectului principal al contractului, întrucât se referă la prestaţia
esenţială a fideiusorului, şi anume aceea de a garanta executarea obligaţiei debitorului.
Astfel, în condițiile în care aceste prevederi contractuale sunt exprimate într-un limbaj clar
şi inteligibil, sunt întrunite ambele cerinţe pentru exceptarea lor de la controlul caracterului
abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligarea
fideiusorilor în solidar cu împrumutatul atrage imposibilitatea constatării caracterului abuziv al
clauzei referitoare la renunțarea fideiusorului la beneficiile de discuțiune şi de diviziune.
Aceasta deoarece obligarea fideiusorului în solidar cu debitorul are drept consecinţă
pierderea dreptului său de a invoca beneficiile de discuțiune şi de diviziune, astfel cum rezultă din
interpretarea art. 2.300 C.civ. Cu alte cuvinte, efectul pierderii dreptului de a invoca beneficiile
de discuțiune şi de diviziune se produce ca urmare a asumării de către fideiusor a unei obligaţii
solidare.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 806 din 6 aprilie 2022

122
 Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 09.10.2018, reclamanta A. a chemat-
o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să
constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor stipulate în contractele de fideiusiune nr.
2705/22.07.2014 și nr. 2709/22.07.2014 şi în actele adiționale nr. 1 la acestea, cu cheltuieli de
judecată.
Reclamanta a formulat cerere adiţională la 05.03.2019, prin care a solicitat constatarea
caracterului abuziv inclusiv a clauzelor stipulate în contractele de credit nr. 1490/19.07.2013 şi nr.
1586/22.07.2014, astfel cum au fost modificate prin acte adiţionale ulterioare, care vizează
calitatea sa de fideiusor.
În urma declinărilor reciproce între Judecătoria Brăila şi Tribunalul Brăila, Curtea de Apel
Galați, Secția a II-a civilă a pronunţat sentinţa nr. 35/04.12.2019 prin care a stabilit competenţa de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.
Prin sentinţa nr. 293/30.07.2020, Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută
a clauzelor de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adiţional nr. 1/22.07.2014 la contractul de credit nr.
1490/19.07.2013, numai cu privire la reclamantă, de la pct. 1.1 în ceea ce priveşte obligarea
solidară cu împrumutatul şi ceilalți fideiusori şi a celei de la pct. 2 lit. b) din contractele de
fideiusiune nr. 2705/22.04.2014 şi nr. 2709/22.04.2014, numai cu privire la reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 39/A/10.02.2021, Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă a admis
apelul şi a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei.
În motivare, a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 3 și 4 din
Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate nu sunt identice cu anumite dispoziții din Codul
civil și nici nu reprezintă o reproducere a acestora.
De altfel, a susţinut că şi dacă s-ar stabili că aceste clauze reiau anumite dispoziții din Codul
civil, inserarea lor în contract și adaptarea la situaţia factuală ce o privește pe recurenta-reclamantă
trebuiau să respecte principiul bunei-credințe, negocierea dintre părţi și echilibrul contractual.
A mai susţinut că noțiunile de beneficiu de discuțiune, beneficiu de diviziune şi fideiusor
nu pot fi înțelese de orice persoană.
În continuare, recurenta-reclamantă a dezvoltat aspecte legate de caracterul nenegociat al
contractelor, invocând lipsa de claritate a clauzelor și faptul că acestea produc efecte
împovărătoare în sarcina sa.
În opinia sa, contractele deduse judecăţii sunt de adeziune, iar noțiunile juridice menţionate
în acestea nu le putea înțelege și nici nu a avut posibilitatea influențării conținutului lor.
Mai mult, a afirmat că respectivele clauze nu sunt valabile, deoarece a fost încălcată cerinţa
consimțământului liber exprimat la semnarea contractelor, în condițiile în care manifestarea sa de
voință trebuia să fie expresă, neputându-se deduce doar din inserarea solidarității răspunderii și a
renunțării la beneficiile specifice fideiusiunii.
Totodată, a mai susţinut că dezechilibrul contractual rezultă din lipsa unei corespondențe
între obligațiile băncii și obligațiile solidare stabilite în sarcina sa, inclusiv prin renunțarea la
beneficiile de diviziune și discuțiune, fără a exista o contraprestație a băncii.
Recurenta-reclamantă a arătat că stipularea clauzei privind răspunderea solidară şi
renunțarea la beneficiile legale specifice fideiusiunii nu pot constitui temeiul voinţei sale de a se
obliga personal, în calitate de fideiusor, alături de societatea debitoare, deoarece se încalcă
principiul voinţei reale a părţilor, fiind contrar bunei-credințe.
De altfel, a subliniat că principiul bunei-credinţe este încălcat și prin ambiguitatea
formulării clauzelor, în condiţiile în care intimata-pârâtă ar fi trebuit să folosească o terminologie
clară și inteligibilă cu privire la felul, natura și efectele obligațiilor.
În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

123
 La 02.07.2021 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de
către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot
depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a expus
punctul de vedere.
Prin încheierea din 09.02.2022 recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus citarea
părţilor pentru dezbateri, în vederea soluţionării lui pe fond.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale
incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă critică decizia recurată din perspectiva aplicării greşite a art. 3 și 4
din Legea nr. 193/2000, susţinând, în esenţă, că prevederile contractuale contestate nu sunt identice
cu anumite dispoziții din Codul civil și nici nu reprezintă o reproducere a acestora şi, totodată, că
sunt îndeplinte condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective.
Criticile invocate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită
a normelor de drept material.
Analiza acestor critici impune, în mod prioritar, evocarea conţinutului clauzelor disputate
în recurs.
Astfel, prin clauza de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adiţional nr. 1/22.07.2014 al
contractului de credit nr. 1490/19.07.2013 s-a stabilit că obligaţiile împrumutaților şi codebitorilor
sunt solidare şi indivizibile, iar prin clauzele de la pct. 1.1 şi 2 lit. b) din contractele de fideiusiune
nr. 2705 şi nr. 2709/22.07.2014 se specifică că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul şi
că renunță în mod irevocabil şi necondiționat la beneficiul de discuțiune şi de diviziune.
Recurenta-reclamantă susţine că, în conţinutul lor, clauzele atacate nu preiau în
integralitate dispoziţiile art. 2.300 C.civ.
Potrivit acestora, „atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor
solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de
diviziune.”
Aşadar, nerecunoaşterea dreptului fideiusorului de a invoca beneficiile de discuţiune şi de
diviziune are ca premisă, conform textului de lege citat, obligarea sa în solidar cu debitorul
principal.
Din această perspectivă, logica expunerii impune examinarea prioritară a clauzei stipulate
la pct. 1.1 din contractele de fideiusiune nr. 2705 şi nr. 2709/22.07.2014, prin care recurenta-
reclamanta s-a obligat în solidar cu împrumutatul.
Înalta Curte reţine că fideiusiunea este definită de art. 2.280 C.civ., ca fiind contractul prin
care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional
calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia
debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Analiza acestui text de lege relevă că obligaţia fideiusorului de a garanta executarea
obligaţiei debitorului reprezintă obiectul principal al contractului de fideiusiune.
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se
asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface
cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de
altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunţată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank -
paragraful 54), următoarele: „clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect
[principal al] contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese

124
ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl
caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc
esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal
al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia
generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în
care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestaţiei debitorului
care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător”.
În acest context, Înalta Curte constată că prevederile contractuale care stipulează că
fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul se circumscriu obiectului principal al contractului,
întrucât se referă la prestaţia esenţială a fideiusorului, şi anume aceea de a garanta executarea
obligaţiei debitorului şi sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind astfel întrunite ambele
cerinţe pentru exceptarea lor de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea
nr. 193/2000.
Excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligarea
fideiusorilor în solidar cu împrumutatul atrage imposibilitatea constatării caracterului abuziv al
clauzei stipulate la pct. 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. 2705 şi nr. 2709/22.07.2014
referitoare la renunțarea fideiusorului la beneficiile de discuțiune şi de diviziune.
Aceasta deoarece obligarea fideiusorului în solidar cu debitorul are drept consecinţă
pierderea dreptului său de a invoca beneficiile de discuțiune şi de diviziune, astfel cum rezultă din
interpretarea art. 2.300 C.civ.
Cu alte cuvinte, efectul pierderii dreptului de a invoca beneficiile de discuțiune şi de
diviziune se produce ca urmare a asumării de către fideiusor a unei obligaţii solidare.
În contextul în care clauzele contestate sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în
temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la
cerinţele caracterului nenegociat, dezechilibrului semnificativ în drepturile şi obligaţiile părţilor în
detrimentul consumatorului şi a relei-credinţe a profesionistului.
Pentru aceste considerente, constatând că motivul de nelegalitate invocat nu justifică
adoptarea dispoziţiei de casare a deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1)
C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat şi, în baza art. 453 alin. (1) C.proc.civ., a obligat pe
recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.330
lei, constând în onorariul de avocat, conform dovezilor regăsite în dosar.

5. Scrisoare de garanţie bancară. Principiul strictei conformităţi a scrisorii de

garanţie bancară. Condiţii şi efecte. Principiul autonomiei şi independenţei garanţiei
bancare documentare. Formalismul garanţiei. Efecte
C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)
C. civ., art. 2321 alin. (1) teza finală, alin. (3)
Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, art. 2, art. 5 lit. a)
art. 6, art. 14, art. 15, art. 19

Regula strictei conformităţi a scrisorii de garanţie bancară impune ca solicitarea de plată

şi documentele ataşate, în cazul garanţiei documentare, să fie în concordanţă cu termenii stabiliţi
în acordul de garantare; aceasta presupune condiţia similitudinii între termenii şi condiţiile
garanţiei şi cererea şi documentele de plată. În acest sens, art. 19 din Publicaţia nr. 758 a Camerei
Internaţionale de Comerţ Paris statuează că informaţiile conţinute de un document cerut prin
garanţie trebuie să fie conforme, chiar dacă nu identice, cu cerințele stipulate în textul garanţiei.
Principiul autonomiei şi independenţei garanţiei bancare documentare impune instanţei
ca examenul conformităţii solicitării de plată, incluzând documentele stipulate în textul garanţiei,
să fie emancipat de orice date, clauze şi coordonate ale raportului juridic fundamental; chiar dacă
documentele prezentate de beneficiarul garanţiei se justifică, sub aspectul conţinutului lor, pe date

125
ale contractului primordial, acesta nu poate fi opus emitentului garanţiei, a cărui singură
obligaţie este examinarea conţinutului documentelor specifice în acord cu termenii stipulaţi în
garanţia de plată.
Garanţiile autonome documentare au un pronunţat caracter formal. În acord cu acest
formalism, scrisoarea de garanţie trebuie să fie redactată în termeni clari, din care să rezulte
acordul părţilor de a constitui o garanţie autonomă şi în acelaşi timp să cuprindă date concrete
privind condiţiile plăţii.
Prin urmare, garanţiile documentare astfel constituite impun beneficiarului prezentarea
unor documente care să fie clar şi specific conforme textului şi condiţiilor menţionate în garanţie.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2704 din 14 decembrie 2022

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de
17.08.2020, în dosarul nr. x/3/2020, astfel cum a fost precizată la data de 23.09.2020, reclamanta
A. JSC a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., următoarele: obligarea pârâtei la plata
sumelor de 274.970,52 euro şi 198.000 euro, (echivalent în lei 2.286.528,68 lei) reprezentând
debit, ca urmare a refuzului pârâtei de executare a obligaţiei asumate prin scrisorile de garanţie
bancară nr. 34GBP2018-7725 din 06.12.2018 şi 34GBP2018-7724 din 06.11.2018; obligarea
pârâtei la plata sumei de 346.795,28 lei, reprezentând dobânda legală calculată conform art. 3 alin.
21 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 27.02.2019 şi până la data de 17.08.2020, la care a fost
formulată şi depusă cererea de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată, respectiv taxa judiciară de timbru, costuri traducere documente şi onorariul de avocat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 274 C.proc.civ., art. 2321 C.civ. şi prevederile
Publicaţiei nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris.
2. Prin sentința civilă nr. 2662/17.12.2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-
a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
3. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. JSC, solicitând admiterea căii
de atac și schimbarea în tot a soluției primei instanțe.
Prin decizia civilă nr. 407/07.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-
a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentinţa primei instanţe,
în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată şi completată; s-a dispus
obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 274.970,52 euro şi 198.000 euro,
reprezentând debit conform scrisorilor de garanţie bancară nr.34GBP2018-7725 din 06.12.2018 şi
34GBP2018-7724 din 06.11.2018, precum şi a sumei de 346.795,28 lei cu titlul de dobândă legală
calculată conform art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011 de la data scadenţei, 27.02.2019, până la data
introducerii acţiunii, 17.08.2020. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv
suma de 26.470,28 lei taxă de timbru achitată în primă instanţă pentru capătul principal de cerere
şi suma de 7.072,96 lei taxă de timbru achitată pentru capătul de cerere accesoriu în primă instanţă.
A fost obligată pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată solicitate în etapa apelului, respectiv
a sumei de 18.145,63 lei taxă de timbru achitată în calea devolutivă de atac. A fost respinsă ca
neîntemeiată solicitarea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în etapa apelului.
4. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs B. S.A., solicitând, în temeiul art. 488 alin.
(1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., casarea deciziei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată
Curţii de Apel Bucureşti.
Recurenta a arătat că problema de drept supusă analizei priveşte legalitatea refuzului său
de a da curs cererilor de plată a garanţiei în raport de îndeplinirea cerinţelor de conformitate a
documentelor prezentate de reclamantă şi legalitatea obligării ei la plata garanţiilor.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., autoarea căii
de atac a susţinut că instanţa de apel nu a argumentat de ce livrarea mărfurilor la o altă societate,
şi nu către ordonatorii garanţiilor, ar respecta termenii scrisorii de garanţie, în condiţiile în care

126
scrisorile de garanţie bancară stipulează în mod expres că efectuarea plăţii este condiţionată de
prezentarea facturilor neachitate şi a documentelor de transport care indică pe C. S.R.L., respectiv
pe D. S.R.L. în calitate de destinatar (consignee, în termenii documentului bancar). A relevat şi
caracterul contradictoriu al considerentelor.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a motivat de ce a respins apărările invocate
prin întâmpinare în faza apelului, referitoare la menţionarea în calitate de consignee a unei alte
societăţi, E. S.R.L., şi semnarea de către această societate a scrisorilor de transport.
Aceeaşi parte a criticat şi statuarea curţii de apel în sensul că obligaţia de verificare a băncii
ar fi fost extinsă, susţinând că era obligată să analizeze şi raportul iniţial dintre creditor şi debitor,
întrucât documentele de transport nu prezentau o aparenţă de conformitate cu termenii garanţiei.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a invocat
încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2321 alin. (1) teza finală şi alin. (2) C.civ., art. 2,
art. 6, art. 14, art. 15 şi art. 19 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris, a
principiului strictei conformităţi a documentelor cu termenii garanţiei, prevăzut de Ghidul pentru
interpretarea şi aplicarea Regulilor Uniforme pentru Garanţii la Cerere din Publicaţia nr. 758 a
Camerei Internaţionale de Comerţ Paris (ICC URDG 758), publicat în anul 2011, paragraful 359
şi ale art. 4 din O.G. nr. 13/2011.
Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că procedura de examinare
a conformității cererilor de plată şi a documentelor aferente putea fi realizată exclusiv prin
raportare la forma cererilor şi a documentelor de la momentul prezentării acestora către bancă,
respectiv 27.02.2019. În opinia recurentei, principiul strictei conformități impune ca termenii din
textul garanției să fie de strictă interpretare, iar neconcordanța dintre documentele prezentate şi
termenii acesteia la momentul examinării cererii de plată face imposibilă executarea garanţiei. S-
a făcut referire la solicitările de plată a două scrisori de garanţie bancară şi la documentele anexate
acestora.
Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, s-a arătat că documentele ataşate
cererii de chemare în judecată sunt diferite de cele care au fost supuse analizei de conformitate, în
sensul că, pe de o parte, au fost depuse la instanţă documente suplimentare faţă de cele aduse în
atenţia băncii, iar, pe de altă parte, facturile şi documentele de transport CMR erau semnate de
ordonatorii C., însă cele prezentate băncii erau semnate de E. S.R.L., indicat expres ca destinatar
al mărfurilor.
Astfel, a susţinut recurenta, curtea de apel a încălcat normele materiale întrucât a extins
cadrul legal în care poate fi analizată conformitatea cererilor de plată la norme incidente unor
documente care nu fuseseră prezentate băncii. Calificarea greşită a situaţiei de fapt a rezultat, în
opinia aceleiaşi părţi, din considerentele deciziei atacate, deoarece curtea de apel a menţionat, cu
titlu de exemplu, comenzi de marfă şi documente de transport care ar fi fost semnate de destinatarii
C. S.R.L./D. S.R.L., dar care, în realitate, erau semnate de E. S.R.L.
Recurenta a mai arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2321
alin. (1) C.civ., nu le-a aplicat corect la situaţia de fapt, în sensul că a ignorat caracterul formal şi
independent al garanţiei, statuat de art. 2321 alin. (3) C.civ. şi de art. 5 din ICC URDG 758. A
susţinut că banca nu putea analiza fondul raportului preexistent între părţi, ci numai existenţa
menţiunilor obligatorii din documentele de transport. Pentru ca cererea de plată să fie conformă, a
precizat recurenta, unicii beneficiari ai mărfurilor conform documentelor de transport (precizaţi în
textul scrisorilor de garanţie drept consignee) ar fi trebuit să fie C. S.R.L. ori D. S.R.L. A fost redat
în continuare textul scrisorilor de garanţie bancară, cu indicarea condiţiilor de plată, menţionându-
se că în cuprinsul scrisorilor de transport (CMR) ataşate solicitărilor de plată a fost indicat expres
E. S.R.L., în calitate de destinatar (consignee), iar la rubrica „semnătura şi ştampila destinatarului”
a fost aplicată ştampila societăţii E. S.R.L. Recurenta a susţinut că documentele prezentate băncii
contrazic textul şi condiţiile garanţiei, rezultând că marfa ar fi fost livrată unui alt destinatar. A

127
mai susţinut că a depus diligenţele cerute de art. 24 lit. a) din ICC URDG 758 în sensul clarificării
discrepanţelor sesizate, dar că ordonatorii nu au răspuns în termenul de analiză a cererilor de plată.
Referitor la aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 şi art. 19 din ICC URDG 758, recurenta
a arătat că în mod greşit curtea de apel a obligat-o la plata sumei de 346.795,28 lei. A mai arătat
că nu este aplicabil art. 3 alin. (21) din actul normativ, ci art. 4 din O.G. nr. 13/2011 deoarece există
un element de extraneitate al raportului juridic judecat, determinat de naţionalitatea bulgară a
reclamantei. A susţinut că scadenţa obligaţiei de plată nu este 27.02.2019, cum greşit a reţinut
curtea de apel, ci este data de expirare a termenului de examinare a cererii de plată.
Prin întâmpinare, intimata A. JSC a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu
cheltuieli de judecată.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor
susţinute de intimată.
5. Examinând motivele de casare, Înalta Curte reţine că primul dintre acestea se referă la
lipsuri ale motivării deciziei recurate, recurenta subliniind că instanţa de apel nu a dat un răspuns
apărării esenţiale a B. S.A. referitoare la ignorarea termenilor expliciți din scrisorile de garanţie
bancară care impuneau ca scrisorile de transport, necesar anexate cererii de plată, să menţioneze
la rubrica destinatar (consignee) pe ordonatorul garanţiei. Recurenta a arătat că, în acest fel,
instanţa de apel a ignorat atât termenii clari ai garanţiei, cât şi principiul autonomiei şi
independenţei garanţiei bancare documentare, pronunţând o hotărâre contrară legii.
Acest motiv de casare nu este fondat. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., pentru ca
hotărârea recurată să fie casată pe acest temei, este necesar să se constate că aceasta este
nemotivată, cuprinde argumente contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Examenul deciziei atacate impune concluzia că aceasta este amplu motivată, instanţa de
apel prezentând coerent raţionamentul pe care l-a avut în vedere pentru pronunțarea soluţiei din
dispozitiv. Această instanţă a avut în vedere ansamblul argumentelor esenţiale ale părţilor, un
material probator vast, administrat în faţa instanţelor devolutive, iar considerentele prezentate sunt
adaptate naturii cauzei şi nu sunt contradictorii. Din acest punct de vedere, decizia recurată
îndeplinește cerinţele motivării, astfel cum acestea sunt impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit.
b) C.proc.civ.
Împrejurarea că, judecând cauza, instanţa de apel a avut în vedere aspecte care au excedat
condiţiile garanţiei bancare şi au ignorat principiile autonomiei şi independenţei acesteia în relaţia
cu raportul juridic fundamental, în dezacord cu normele de drept aplicabile, nu se integrează
conținutului art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., ci conduce la examinarea aplicării legii în apel,
specific motivului de casare succesiv pe care, de altfel, recurenta l-a dezvoltat pe larg în memoriul
propriu de recurs.
Cu precizarea că aceste din urmă aserțiuni vor fi examinate în considerentele care urmează,
Înalta Curte constată că primul motiv de casare este nefondat şi va fi înlăturat.
Prin următorul motiv de casare instanţa de recurs a fost solicitată să verifice modul de
aplicare a dispoziţiilor art. 2321 alin. (1) teza finală C.civ. şi art. 2, art. 6, art. 14, art. 15 şi art. 19
din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris corelat cu Ghidul pentru
interpretarea şi aplicarea Regulilor Uniforme pentru Garanţii la Cerere din Publicaţia nr. 758 a
Camerei Internaţionale de Comerţ Paris (ICC URDG 758), publicat în anul 2011, solicitându-se
casarea deciziei recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
A susţinut recurenta că în instanţa devolutivă s-a stabilit caracterul documentar al
scrisorilor de garanţie bancară SGB nr. 34GBP2018-7724 şi SGB nr.34GBP2018-7725,
executarea acestora fiind condiţionată de prezentarea, o dată cu cererea de plată, a documentelor
stipulate în textul explicit al garanţiilor. Or, în aceste condiţii, în acord cu dispoziţiile legale
evocate, devine operant principiul strictei conformități a documentelor care însoțesc solicitarea de
plată cu textul garanţiei, iar neconcordanţa dintre acestea justifică refuzul de plată al băncii.

128
 S-a subliniat, totodată, că instanța de apel nu doar că a ignorat principiul strictei
conformități dedus din interpretarea normelor de drept evocate, dar a extrapolat analizele proprii
stării de fapt la elemente probatorii excedentare, examinând o serie de documente probatorii
depuse de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată care au presupus analizarea
raportului juridic fundamental, de care garanţia bancară este emancipată şi faţă de care prezintă
autonomie, cu atât mai mult cu cât aceste documente nu au fost transmise băncii la data formulării
solicitării de plată a garanţiei.
Or, a afirmat recurenta, în condiţiile în care scrisoarea de garanţie este un contract formal,
autonom şi independent de raportul juridic originar, orice raportări şi evaluări aflate în legătură cu
clauzele contractului dintre ordonator şi beneficiar sunt nelegale şi încalcă regulile de drept
aplicabile.
Examinând decizia, prin prisma criticilor din recurs astfel sintetizate, Înalta Curte reţine că
instanţa de apel a reţinut atât caracterul formal, cât şi pe cel autonom şi independent al garanţiilor
constituite prin cele două instrumente bancare supuse examinării, evocând atât dispoziţiile art. 5
din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris, dar şi pe cele ale art. 2321 alin.
(1) şi (3) C.civ. şi subliniind principiul potrivit căruia limitele executării garanţiei nu pot fi stabilite
prin raportare la obligaţia principală, ele fiind raportate la cuprinsul înscrisului constatator al
garanţiei. Confruntând, însă, afirmaţiile părţilor, instanța de apel a statuat că din analiza CMR-
urilor prezentate de reclamantă rezultă că, în toate cazurile, ca destinatari ai mărfurilor au figurat
D. S.R.L., respectiv C. S.R.L., iar această împrejurare este independentă de faptul că la locul
livrării mărfurilor este menţionată o altă companie. În aceste condiţii, atâta vreme cât la rubrica
destinatar/consignee, în acord cu termenii stipulaţi în scrisorile de garanţie bancară, a figurat, în
toate cazurile, ordonatorul garanţiei, instanţa de apel a considerat excesiv refuzul de plată al băncii.
Au fost menţionate înscrisurile examinate dintre cele prezentate de reclamantă care, în opinia
instanţei de apel, justifică cele constatate şi s-a menţionat că determinarea unui alt loc şi beneficiar
al livrării mărfurilor este în acord cu termenii contractului fundamental.
Acest motiv de casare este fondat.
Premisa juridică reţinută de instanţa de apel este corectă şi reflectă o interpretare corectă a
dispozițiilor legale aplicabile celor două scrisori de garanţie bancară examinate. Cu toate acestea,
în aplicarea lor, instanţa de apel s-a îndepărtat de la conduita precisă, determinată de legea
aplicabilă.
Astfel, într-un prim considerent instanţa de recurs subliniază că principiul autonomiei şi
independenţei garanţiei bancare documentare impune instanţei ca examenul conformităţii
solicitării de plată, incluzând documentele stipulate în textul garanţiei, să fie emancipat de orice
date, clauze şi coordonate ale raportului juridic fundamental; chiar dacă documentele prezentate
de beneficiarul garanţiei se justifică, sub aspectul conţinutului lor, pe date ale contractului
primordial, acesta nu poate fi opus emitentului garanţiei, a cărui singură obligaţie este examinarea
conţinutului documentelor specifice în acord cu termenii stipulaţi în garanţia de plată.
În acest sens sunt atât dispoziţiile art. 2321 alin. (3) C.civ. a căror interpretare a pari impune
examinarea obligaţiei de plată a garantului independent de raportul juridic obligaţional preexistent
între ordonator şi beneficiar, cât şi dispoziţiile art. 5 lit. a) şi art. 6 din Publicaţia nr. 758 a Camerei
Internaţionale de Comerţ Paris - a căror aplicabilitate directă a fost agreată prin textul garanţiilor -
care statuează că garanţii operează cu documente şi nu cu mărfuri, servicii sau prestaţii la care se
referă aceste documente şi că angajamentul unui garant de a plăti în cadrul garanţiei nu poate face
obiectul unor reclamaţii sau contestaţii rezultate din orice alte relaţii decât relaţia dintre garant şi
beneficiar; în aceste circumstanţe, garantul este obligat faţă de beneficiar, doar şi în primul rând,
în limita termenilor si condițiilor garanției şi, în al doilea rând, în limita regulilor Publicaţiei 758,
în măsura în care acestea sunt compatibile cu termenii şi condițiile garanției, până la valoarea
acesteia.

129
 De aceea, orice explicitare a conţinutului documentelor, la care a recurs instanţa de apel,
bazată pe clauzele contractului originar, excedează regulile de drept enunţate şi nu corespunde
aplicării corecte a legii.
Este deopotrivă principal şi argumentul că garanţiile autonome documentare, cum sunt cele
două garanţii examinate, au un pronunţat caracter formal. În acord cu acest formalism, scrisoarea
de garanţie trebuie să fie redactată în termeni clari, din care să rezulte acordul părţilor de a constitui
o garanţie autonomă şi în acelaşi timp să cuprindă date concrete privind condiţiile plăţii; în cauză
garanţiile constituite au avut caracter documentar, impunând beneficiarului prezentarea unor
documente care să fie clar şi specific conforme textului şi condiţiilor menţionate în garanţie; în
acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2321 alin. (1) C.civ. care prevăd că banca va plăti beneficiarului
suma de bani „în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.
Cum în dispută nu s-a aflat natura clară şi concisă a condiţiilor de plată stabilite prin
garanţii, rezultă că beneficiarul acestora avea obligaţia să prezinte, însoţind solicitarea de plată,
documentele stipulate în termenii acestora. La rândul său, confruntată cu acest principiu, instanţa
de apel trebuia să lămurească respectarea regulilor stabilite de părţi, în acord cu conţinutul
normelor de drept evocate; acesteia îi revenea obligaţia strictă de a evalua respectarea acestui
formalism nu prin raportare la suita tuturor elementelor probatorii depuse de reclamantă în
procesul de probaţiune judiciară, ci strict prin evaluarea documentelor ataşate de beneficiar
solicitărilor succesive de plată.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată, totuşi, că instanţa de apel a selectat, ca
relevante în examinarea acestei cerinţe, înscrisuri punctual determinate, dar fără a se raporta
exclusiv la cele anexate de beneficiar solicitărilor de plată formulate cu nr. 72/26.02.3019 şi cu nr.
73/26.02.2020. Or, examinând caracterul justificat al refuzului de plată al băncii, instanţa avea
obligaţia de a verifica exclusiv documentele prezentate băncii o dată cu cererea de plată, iar nu
orice alte înscrisuri, chiar dacă ele puteau fi considerate relevante într-un context aflat în legătură
cu raportul juridic judecat.
Procedând altfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale evocate şi a lipsit de eficienţă
principiul enunţat.
Nu în ultimul rând, instanţa de apel a încălcat şi regula strictei conformităţi care impune
ca solicitarea de plată şi documentele ataşate, în cazul garanţiei documentare, să fie în concordanţă
cu termenii stabiliţi în acordul de garantare; aceasta presupune condiţia similitudinii între termenii
şi condiţiile garanţiei şi cererea şi documentele de plată. În acest sens, art. 19 din Publicaţia nr.
758 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris statuează că informaţiile conţinute de un document
cerut prin garanţie trebuie să fie conforme, chiar dacă nu identice, cu cerințele stipulate în textul
garanţiei.
Or, între părţile litigiului nu există nicio dispută privind cerinţa ca cererea de plată să fie
înaintată garantului însoţită, între altele, de documentele referitoare la transport care prezintă C.
„ca destinatar”/„as consignee”, de aceea, în aplicarea regulii enunţate, instanţei de apel îi revenea
verificarea, în documentele de transport, a acestei corespondenţe.
Printr-o evaluare proprie a documentelor de transport, instanța de apel a considerat că
cerinţa strictei conformităţi este acoperită de împrejurarea că documentele de transport sunt
semnate de C. SRL şi D. S.R.L. care figurează, în toate cazurile, la menţiunea „cumpărător” şi că
acesta este destinatarul mărfurilor, dar fără a explica discrepanța semnalată de apelanta B. S.A.
care a susţinut că în documentele de transport ataşate solicitării de plată a garanţiei figura la rubrica
destinatar/consignee o altă societate comercială, deşi acest lucru contravine textului scrisorilor de
garanţie.
Concluzia instanţei de apel, mijlocită de interpretarea clauzelor contractului originar şi
bazată pe analiza înscrisurilor depuse în procesul de probațiune, nu a justificat, însă, cum s-a dat
eficienţă principiului strictei conformităţi, de altfel, enunţat în considerentele deciziei pronunţate,
în condiţiile în care documentele de transport examinate şi identificate în hotărâre menţionează la

130
rubrica consignee o altă entitate decât cea conţinută de textul garanţiilor. Lipsa preciziei
raţionamenului judiciar nu lasă să se întrevadă aplicarea cu rigoare a cerinţelor legale şi imprimă
deciziei instanţei de apel un viciu de nelegalitate.
Toate aceste considerente conduc la concluzia aplicării greşite a legii în apel şi impun
admiterea recursului cu consecinţa rejudecării litigiului.
Ultimul motiv de recurs, referitor la încălcarea art. 4 din O.G. nr. 13/2011 şi necorelarea
art. 3 din acelaşi act normativ cu dispoziţiile art. 16 din Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale
de Comerţ Paris, se află în subsecvenţa pretenției principale, a cărei rejudecare se impune ca o
consecinţă a celor reţinute.
De aceea, în măsura în care instanţa de apel, rejudecând pricina, va reanaliza cererea
accesorie a reclamantei vizând plata dobânzii legale penalizatoare, va avea în vedere aplicarea
legii, în raport cu modalitatea de formulare a acestei pretenţii şi apărările invocate în fond şi în
apel în legătură cu aceasta.
Aşadar, pentru considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte a decis, în temeiul
art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., admiterea recursului şi, potrivit art. 497
C.proc.civ, casarea deciziei pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe de
apel, prilej cu care va fi examinată şi cererea recurentei-pârâte de obligare a reclamantei la plata
cheltuielilor de judecată efectuate în faza recursului.

6. Asigurări. Acţiune în despăgubiri formulată împotriva Fondului de garantare a

asiguraților. Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile Legii nr. 213/2015
Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1), (3), art. 4 alin. (1) lit. b), art. 11, art. 12 alin. (1)
art. 12 ind. 2, art. 13 alin. (1), (5), art. 14 alin. (1)-(2)
Legea nr. 85/2014, art. 244 alin. (1), art. 261
Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 20
C. proc. pen., art. 86
Constituţie, art. 21
CEDO, art. 6

Prin Legea nr. 213/2015 este instituită o procedură administrativă, prealabilă şi

obligatorie, privind plata despăgubirilor creditorilor asigurătorului intrat în faliment de către
Fondul de garantare a asiguraţilor, care nu are calitatea de succesor sau de mandatar al
asigurătorilor în faliment şi care nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun, pentru
valorificarea acestor drepturi.
Prin urmare, este legală soluția instanței de admitere a excepției inadmisibilității cererii
de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Fondul de garantare a asiguraților în
condițiile în care împotriva acestuia nu se pot formula pretenții pe calea dreptului comun, legea
punând la dispoziția petenților o cale specială pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat
pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în procedura de faliment.
Această procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de
creditorul asigurătorului aflat în procedura falimentului, nu încalcă dreptul de acces liber la
justiție și dreptul la un proces echitabil, chiar dacă are caracter obligatoriu, întrucât, ulterior
parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată, potrivit art. 13 alin.
(5) din Legea nr. 213/2015.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1516 din 16 iunie 2022

Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2014 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, Secţia
a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/120/2014, reclamantul A. a chemat în
judecată pârâţii B. şi Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. și pe chemata în garanţie D.

131
S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a despăgubirilor în sumă de 256.500 lei,
cu titlu de daune morale şi materiale, ca urmare a faptului că a fost victima unui accident rutier,
precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 (republicată)
şi art. 1349 C. civ.
Prin încheierea din 9 aprilie 2015, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive şi excepţia de prematuritate, invocate de pârâtul B.
Pentru termenul de judecată din 17 septembrie 2015, reclamantul A. a depus la dosar o
cerere de introducere în cauză, în calitate de pârât, a Fondului de Garantare a Asiguraților.
La termenul din 21 ianuarie 2016, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat
la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a fost suspendată de drept soluţionarea cauzei, ca urmare
a cererii lichidatorului judiciar E. S.P.R.L. al pârâtei Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A.,
iar ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate de reclamant, la termenul din 16 iunie 2016,
instanţa de judecată a dispus introducerea în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților în
calitate de pârât.
Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, în temeiul art. 12 şi urm. din Legea nr. 213/2015, coroborat
cu dispoziţiile art. 17 şi urm. din Norma A.S.F. nr. 16/2015. De asemenea, pârâtul a invocat
tardivitatea cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.,
precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. În subsidiar, a solicitat respingerea
acţiunii, ca neîntemeiată.
Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin
încheierea din 16 februarie 2017, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată
a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată a
Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Fondului de
Garantare a Asiguraţilor.
Prin sentinţa nr. 116 din 20 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/120/2014, s-a admis în parte
acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. şi Societatea de Asigurare-
Reasigurare C. S.A. (în faliment), Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi cu chematul în garanție
D. S.R.L.; pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei,
cu titlu de daune morale, către reclamant; s-a respins acțiunea formulată față de pârâtul B.; s-a
respins cererea de chemare în garanție a D. S.R.L.; pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a
fost obligat la plata sumei de 3.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant; s-au
respins celelalte pretenții ale reclamantului; reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.000 lei,
cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtul B.
Împotriva încheierii de şedinţă din 16 februarie 2017 şi a sentinţei primei instanţe, pârâţii
Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar E. S.P.R.L. şi
Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat apel, iar reclamantul A. a declarat apel împotriva
sentinţei nr. 116 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Dâmboviţa.
Pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar
E. S.P.R.L., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să se
dispună admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a excepţiei lipsei
calităţii procesuale pasive a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.
Prin apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 116 din 20 februarie 2020 şi a încheierii
de şedinţă din 16 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Dâmbovița, pârâtul Fondul de
Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea acestuia, schimbarea hotărârii apelate, cu consecinţa
respingerii acţiunii formulate împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în principal, ca
tardiv formulată, ca inadmisibilă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

132
 Reclamantul A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate,
în sensul majorării cuantumului daunelor morale şi admiterii cererii de acordare a daunelor
materiale.
Prin decizia nr. 60 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a
II-a civilă, în dosarul nr. x/120/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâţii Societatea de
Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., şi de Fondul de
Garantare a Asiguraților împotriva încheierii de şedinţă din 16 februarie 2017 şi a sentinţei nr. 116
din 20 februarie 2020, ambele pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamantul A., cu pârâtul B. şi cu chemata
în garanție D. S.R.L.; s-au schimbat, în parte, încheierea şi sentinţa apelate, în sensul că s-a admis
excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a pârâtului Fondul de Garantare a
Asiguraţilor şi, în consecinţă, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, faţă de
apelant; s-au menţinut în rest încheierea şi sentinţa apelate; s-a respins apelul formulat de
reclamantul A., împotriva sentinţei nr. 116 din 20 februarie 2020 a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia
a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu pârâţii Societatea de
Asigurare-Reasigurare C. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., Fondul de
Garantare a Asiguraților și B., precum şi cu chemata în garanţie D. S.R.L., ca nefondat; s-a respins
cererea apelantului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind acordarea cheltuielilor de
judecată, ca neîntemeiată; apelantul-reclamant a fost obligat la plata sumei de 3.000 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată în apel, către intimatul B.
La data de 26 iulie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a
II-a civilă, sub nr. x/120/2014, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr.
60 din 19 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă.
Recurentul-reclamant A. a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., admiterea
recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploieşti, în vederea
soluţionării pe fond a cererii de apel formulate în contradictoriu cu Fondul de Garantare a
Asiguraților, întrucât instanța de control judiciar nu a analizat fondul cererii, ci s-a pronunţat în
sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a pârâtului Fondului de
Garantare a Asiguraților.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilitâţii cererii de chemare în judecată a
Fondului de Garantare a Asiguraților, cu interpretarea și aplicarea greşită a dispoziţiilor legale
incidente.
În primul rând, recurentul-reclamant A. a arătat că acţiunea a fost promovată anterior
deschiderii procedurii de faliment faţă de societatea de asigurare-reasigurare, astfel încât
transmiterea cererii de deschidere a dosarului de daună, împreună cu întregul dosar aferent, către
acest pârât reprezenta obligaţia esenţială a lichidatorului judiciar.
Din această perspectivă, autorul căii de atac consideră că hotărârea instanţei de apel este
greşită, întrucât nu i se poate reţine vreo culpă cu privire la împrejurarea că asigurătorul a intrat în
procedura de faliment.
Pe de altă parte, chiar dacă nu operează o subrogare a Fondului de Garantare a Asiguraților
în drepturile și obligațiile asigurătorului, este evident că despăgubirile sunt acordate în limitele
contractului de asigurare, în ipoteza în care solicitantul face dovada că este îndreptăţit la
respectivele dezdăunări, ceea ce în cauză s-a probat (şi anume vinovăţia persoanei asigurate la
societatea care a intrat în procedura de faliment şi pentru care plăţile urmau să fie operate, în
limitele respective, de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor).
Este adevărat că legislaţia în vigoare prevede o procedură referitoare la formularea cererilor
de despăgubire în fața Fondului de Garantare a Asiguraţilor, procedură pe care reclamantul din
prezenta cauză nu a urmat-o, însă nici nu putea să o parcurgă, atâta timp cât intrarea în procedura

133
de faliment s-a produs ulterior depunerii cererii de chemare în judecată. Ca atare, nu a reprezentat
un eveniment sau o împrejurare previzibilă.
În accepţiunea recurentului-reclamant, negarea dreptului de a formula pretenţii în
contradictoriu cu acest pârât, atâta timp cât asigurătorul a intrat în procedura de faliment, iar
dreptul său la despăgubire nu poate fi pus la îndoială, echivalează cu încălcarea dreptului
fundamental la un proces echitabil, dar şi cu încălcarea liberului acces la justiţie, întrucât părţii
interesate îi este anulată o modalitate juridică de valorificare a drepturilor sale patrimoniale, în
contradictoriu cu entitatea care ar fi trebuit să suporte plăţile echivalente dezdăunărilor.
Procedura necontencioasă la care a făcut referire instanţa de apel este prevăzută pentru a
veni în sprijinul persoanelor prejudiciate, creditori de asigurare şi, în niciun caz, nu a fost instituită
pentru a îngrădi liberul acces la justiţie, astfel cum a procedat, indirect, Curtea de Apel Ploieşti,
prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, în condiţiile în care falimentul asigurătorului a intervenit
ulterior sesizării instanţei de judecată.
Din interpretarea sistematică a textelor de lege invocate nu rezultă obligativitatea
parcurgerii exclusiv a procedurii necontencioase în detrimentul procedurii judicioase.
Legea nr. 213/2015 nu prevede expres că procedura administrativă, fără caracter
jurisdicţional, este una exclusivă, sens în care ar fi nesocotite art. 21 din Constituţie privind accesul
liber la justiţie şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 în care este stipulat clar dreptul creditorilor
de asigurare de a introduce o acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor în termen de 5
ani de la naşterea dreptului.
În cadrul dosarului de faliment, lichidatorul judiciar avea obligaţia de a transmite, potrivit
art. 261 din Legea nr. 85/2014, rapoartele a căror întocmire este obligatorie către Fondul de
Garantare a Asiguraţilor şi Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Prin urmare, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Ploieşti, dispoziţiile art. 12 din Legea
nr. 213/2015 nu sunt aplicabile cazului de faţă, deoarece la momentul declanşării procedurii
judiciare asigurătorul nu era în procedura de faliment. Acest incident a intervenit în cursul
cercetării judecătoreşti, aşa cum în mod corect a reţinut Tribunalul Dâmboviţa.
Aşadar, o nouă cerere de deschidere a dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului
de Garantare a Asiguraților nu ar fi fost admisibilă, aceasta existând şi fiind trimisă, potrivit legii,
de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii falimentului.
Nu în ultimul rând, chiar dacă s-ar admite că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu
s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile societăţii de asigurare-reasigurare, societate dizolvată prin
sentinţa de faliment, este evident că, pentru ca hotărârea ce urma a se pronunţa în cauză să îi fie
opozabilă, era necesară introducerea sa în cauză, motivele invocate de către instanţa de apel fiind
contrare legii şi inaplicabile speţei, atâta timp cât evenimentul asigurat a luat naştere în timpul
când asigurătorul era activ şi nu se afla în procedura falimentului.
Aşa fiind, procedura obligatorie la care face referire instanţa de apel, în sensul că ar fi una
expresă şi care nu ar putea fi omisă prin pronunţarea unei hotărâri într-un litigiu de drept comun,
nu este aplicabilă în acest proces.
Cu alte cuvinte, reclamantul din prezenta cauză nu este ţinut să parcurgă exclusiv această
procedură, întrucât numai cererile ulterioare intrării societăţii de asigurare în faliment vor urma
procedurile exprese instituite de Legea nr. 213/2015, Legea nr. 136/1995 şi de Ordinul nr. 14/2011
al Preşedintelui C.S.A.
Faţă de aceste argumente, recurentul-reclamant A. apreciază că instanţa de apel a făcut o
greşită aplicare a legii, interpretând eronat prevederile normative, cărora le-a conferit un alt sens
decât cel firesc.
Referirile instanţei de apel la Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii şi la Decizia nr. 80/2017 a Curţii
Constituţionale nu sunt relevante, întrucât în ipoteza din speţă intrarea în faliment a asigurătorului
s-a produs ulterior învestirii instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în pretenţii.

134
 Ar fi fost inadmisibil ca reclamantul, pe de o parte, să figureze în această calitate într-o
procedură judiciară şi, concomitent, să aibă şi calitatea de solicitant în procedura necontencioasă,
în faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor.
În cazul de faţă, până la intervenirea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să statueze
în mod expres cuantumul despăgubirii la care este îndreptăţit solicitantul, reclamantul nici nu ar fi
avut posibilitatea să se adreseze direct Fondului de Garantare a Asiguraţilor, inclusiv din această
perspectivă hotărârea recurată fiind nelegală.
De altfel, conform Legii nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților protejează
creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, efectuând plata indemnizaţiilor
sau despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi
plafonului de garantare stabilite de lege.
Raţionamentul Curţii de Apel Ploieşti este fundamental greşit, deoarece reclamantul, în
lipsa unui titlu care să statueze asupra unei creanţe certe, nu ar fi putut urma procedura instituită
de Legea nr. 213/2015, astfel cum se susţine în motivarea hotărârii recurate.
Validarea acestui raţionament, în sensul că procedura specială ar trebui urmată indiferent
de momentul la care intervine intrarea în faliment a asigurătorului de răspundere civilă, ar echivala
cu o lipsă de previzibilitate a procedurilor judiciare aflate în curs de derulare, împrejurare care ar
nega dreptul celui interesat la un proces desfăşurat în condiţii echitabile şi juste.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus la dosar întâmpinare, prin care
a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind temeinică şi
legală.
Intimata-pârâtă Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A., prin lichidator judiciar E.
S.P.R.L., a transmis întâmpinare, la data de 15 septembrie 2021 (e-mail), prin care a invocat
excepţia nulităţii recursului, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de
nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii. Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinări.
Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului,
deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra
admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat
părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la
comunicare.
Intimatul-pârât B. a înţeles să uzeze de acest drept.
Prin încheierea din 14 aprilie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de
intimata-pârâtă Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A., prin lichidator judiciar E. S.P.R.L.,
şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen la data
de 16 iunie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea
părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile
formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la
prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai
motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au
respins. (...)”.
Criticile recurentului-reclamant vizează soluţia dată de instanţa de apel excepţiei
inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților,
susţinând, în esenţă, că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 213/2015

135
privind plata despăgubirilor către creditorii asigurătorilor care au intrat în faliment nu este una
exclusivă şi obligatorie. Totodată, recurentul susţine faptul că prin respingerea ca inadmisibilă a
cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost încălcat
dreptul la un proces echitabil şi de liber acces la justiţie.
În consecinţă, fiind relevată încălcarea unor norme privind procedura prealabilă prevăzută
de Legea nr. 213/2015, criticile recurentului vor fi analizate din perspectiva motivului de casare
prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel, analizând prevederile art. 244
alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 11-14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr.
16/2015, a reţinut că plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare, în cazul
falimentului asigurătorului, este prevăzută printr-o procedură specială, derogatorie de la
dispoziţiile dreptului comun şi condiţionată de parcurgerea acesteia.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, „fondul, ca schemă
de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de
consecinţele insolvenţei unui asigurător..... Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri
rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în
cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta
lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art.
5...”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, „Orice persoană
care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri
acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare
financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data
pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea
dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului”, iar, potrivit art. 13 alin. (1) din acelaşi act
normativ, „de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului
pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014,
Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor
cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale”.
De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, „în vederea încasării
indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări
împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată
Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a
procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut
ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi”.
Din prevederile legale evocate, se reţine că Fondul de Garantare a Asiguraților a fost
constituit ca persoană juridică de drept public, administrată de Autoritatea de Supraveghere
Financiară, ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul protejării creditorilor de
asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi pentru plata despăgubirilor rezultate din
contractele de asigurare încheiate în condiţiile legii.
Prin dispoziţiile legale menţionate legiuitorul a prevăzut procedura administrativă şi
condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuându-se că, în vederea încasării
indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări
împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată
Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a
hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci
când acesta s-a născut ulterior.
Cererile creditorilor de asigurări, definiţi de articolul 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
213/2015, sunt de competenţa unei comisii speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul

136
refuzului cererii de despăgubire, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate
formula contestaţie, conform art. 13 alin. (5) din actul normativ enunțat.
Prin urmare, Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă, prealabilă şi
obligatorie de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de
Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui
asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în
faliment şi nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului
de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto.
În acest sens este şi decizia Curţii Constituţionale a României nr. 80 din 2017 privind
soluţionarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr.
213/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 8 mai 2017, prin care s-a reţinut că Legea nr.
213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de
creditorii de asigurări, plata despăgubirilor din disponibilitățile Fondului neefectuându-se prin
acțiune în justiție pe calea dreptului comun. În acest sens, creditorii de asigurări au obligaţia
sesizării în prealabil a Fondului de Garantare a Asiguraților printr-o cerere de plată, declanșând
astfel procedura administrativă, necontencioasă.
La stabilirea naturii juridice a procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 este de
menţionat şi decizia nr. 26 din 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea
recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 86 C. proc.
pen., reţinută în mod just de instanţa de apel, prin care s-a statuat că Legea nr. 213/2015 „prevede
o procedură administrativă, necontencioasă, pe care potenţialii creditori din contractele de
asigurări trebuie să o urmeze în ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de societatea de asigurare
aflată în faliment şi care debutează, potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, cu
sesizarea Fondului cu o cerere scrisă de despăgubire sau de plată însoţită de documente
justificative”.
În considerarea celor evocate, Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 213/2015 este instituită
o procedură necontencioasă, specială şi obligatorie, privind plata despăgubirilor creditorilor
asigurătorului intrat în faliment de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care nu are calitatea
de succesor sau de mandatar al asigurătorilor în faliment şi care nu poate fi chemat în judecată pe
calea dreptului comun, pentru valorificarea acestor drepturi.
Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea dreptului la un proces echitabil şi acces
la justiţie, întrucât instanţa de apel a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubire formulată în
contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pe calea dreptului comun, nu sunt
fondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 12-13 din Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura
administrativă pentru plata despăgubirilor, pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată
ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de
asigurări ale căror creanţe urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului, care se înaintează
comisiei speciale, competentă să aprobe sau să respingă sumele pretinse.
De asemenea, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei emise
de comisia specială de respingere a cererii de plată, se poate formula contestaţie în termen de 30
zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului,
potrivit normelor de competenţă generală din Codul de procedură civilă.
Totodată, prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 80 din 2017 s-a statuat că
„exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude
respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea
soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi
nevoie de învestirea instanțelor de judecată”.
În consecinţă, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 213/2015 se stabilește o procedură
necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul asigurătorului aflat

137
în procedura falimentului şi care nu încalcă dreptul de acces liber la justiție prevăzut la art. 21 din
Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil reglementat la art. 6 din Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, chiar dacă are caracter obligatoriu,
întrucât ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată.
Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanţei de judecată în faţa
căreia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului de apărare, poate fi demonstrat
caracterul nelegal al acesteia, respectiv justeţea pretenţiilor formulate.
Mai mult, prevederile art. 21 din Constituția României nu interzic existența unei astfel de
proceduri administrative prealabile și nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter
jurisdicțional.
În acelaşi sens, al neafectării dreptului de acces la justiţie prin instituirea unei proceduri
prealabile, este şi jurisprudenţa instanţei de contencios european, care reţine că, pentru imperative
de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor reglementate de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, este justificată intervenţia prealabilă a unor organe administrative, care nu
îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, adică, nu sunt instanţe de
judecată propriu-zise (Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, paragraful 51).
Ceea ce impun însă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie este ca decizia unui
asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică
de un „tribunal” în sensul Convenţiei, cale de atac deschisă, în această materie, în temeiul art. 13
alin. (5) din Legea nr. 213/2015.
În consecinţă, criticile recurentului privind încălcarea de către instanţa de apel a dreptului
de acces liber la justiție şi la un proces echitabil prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate
în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru neparcurgerea procedurii
administrative prealabile, obligatorii, nu sunt fondate.
Mai arată recurentul că nu este obligatorie parcurgerea procedurii necontencioase
prevăzute de Legea nr. 213/2015, deoarece asigurătorul a intrat în procedura falimentului ulterior
introducerii acţiunii în justiţie şi că lichidatorul judiciar avea obligaţia transmiterii către Fondul de
Garantare a Asiguraţilor a rapoartelor obligatorii, potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014 şi a
dosarului de daună.
În cauză, acţiunea a fost introdusă în contradictoriu cu pârâţii Societatea de Asigurare-
Reasigurare C. S.A. şi B., iar, ulterior, prin intrarea în faliment a asigurătorului, reclamantul şi-a
modificat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor
la plata despăgubirilor solicitate iniţial de la asigurător.
Împrejurarea că asigurătorul Societatea de Asigurare-Reasigurare C. S.A. a intrat în
procedura falimentului ulterior introducerii cererii de chemare în judecată nu are relevanţă în
soluţionarea cererii de plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 213/2015 în contradictoriu cu
Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întrucât această procedură prealabilă prevăzută de lege este
obligatorie prin îndeplinirea situaţiei premisă a deschiderii procedurii falimentului societăţii de
asigurare.
Prin urmare, procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 213/2015 devine
obligatorie prin însăşi intrarea în faliment a asigurătorului, neavând relevanţă momentul când
această împrejurare survine raportat la alte proceduri judiciare.
De asemenea, potrivit art. 261 din Legea nr. 85/2014, rapoartele lichidatorului judiciar
întocmite în îndeplinirea atribuţiilor sale în procedura de lichidare a asigurătorului vor fi transmise
atât Autorităţii de Supraveghere Financiară, cât şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor, fără însă
a impieta asupra procedurii prevăzute prin Legea nr. 213/2015.
De asemenea, se reţine că lichidatorul judiciar al asigurătorului intrat în faliment nu are
nicio obligaţie legată de predare de dosare, evidenţe sau cereri, întrucât această operaţiune
administrativă revine, potrivit art. 122 din Legea nr. 213/2015, asigurătorului falit, prin organele
sale de conducere.

138
 Însă, predarea de dosare şi evidențe nu obligă Fondul de Garantare a Asiguraţilor la a
analiza aceste documente, decât în măsura în care este învestit cu cerere de plată, potrivit art. 14
din Legea nr. 213/2015, dreptul la despăgubire neputând fi exercitat din oficiu şi neexistând niciun
fel de preluare de drepturi şi obligaţii între Fond şi asigurătorii faliţi.
Prin urmare, singura posibilitate pentru creditorii asigurătorului intrat în faliment de a-şi
recupera creanţele este procedura administrativă, prealabilă, prevăzută de Legea nr. 213/2015,
declanşată prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Nu poate fi primită nici critica recurentului privind aplicarea şi interpretarea greşită a
prevederilor art. 13 alin. (1) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 de către instanţa de apel,
întrucât reclamantul în lipsa unui titlu care să confirme o creanţă certă nu ar fi putut urma procedura
administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, pentru încasarea despăgubirilor, orice
persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate
formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data
rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii
dreptului de creanţă.
Din dispoziţiile legale evocate rezultă că pentru a demara procedura administrativă
prealabilă de plată a despăgubirilor datorate de un asigurător în faliment este necesar din partea
creditorului să pretindă un drept de creanţă, iar nu să deţină un titlu executoriu privind caracterul
cert al creanţei, care, în urma analizei de către comisia specială, va fi aprobat sau refuzat la plată
potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.
Prin urmare, în mod just instanţa de apel a admis, pe fond, excepţia inadmisibilităţii cererii
de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a reţinut
că împotriva acestuia nu se pot formula pretenţii pe calea dreptului comun, legea punând la
dispoziţia petenţilor o cale specială pentru valorificarea dreptului de creanţă, întemeiat pe o poliţă
de asigurare emisă de un asigurător aflat în procedura de faliment.
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a
respins recursul declarat în cauză de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 60 din 19
februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant A., în baza dispoziţiilor art.
453 alin. (1) C. proc. civ., l-a obligat pe acesta la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată, către intimatul-pârât B.

7. Acţiune în rezoluţiunea contractului de leasing financiar. Interpretarea art. 14 alin.

(2) şi a art. 9 lit. a) şi lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997. Suportarea riscului
insolvabilităţii vânzătorului şi culpa contractuală

C. proc. civ., art. 22 alin. (6), art. 30 alin. (1), art. 501 alin. (3)
O.G. nr. 51/1997, art. 2 lit. d), art. 9 lit. a)-b), art. 14 alin. (2)
C. civ., art. 1226, art. 1516, art. 1548, art. 1549, art. 1674

În cuprinsul O.G. nr. 51/1997 se stipulează la art. 14 alin. (2) că finanţatorul este exonerat
de răspundere dacă bunul nu este livrat ori nu se respectă termenul stabilit utilizatorului de către
furnizor. Prin urmare, nu răspunde de nepredarea bunului ori pentru orice alte aspecte privind
livrarea necorespunzătoare, potrivit condiţiilor agreate de părţi.
Cu alte cuvinte, printre obligaţiile finanţatorului nu figurează şi punerea la dispoziţie
efectivă a bunului finanţat şi nu îi incumbă răspunderea pentru neexecutarea unei obligaţii de „a
face” care revine furnizorului, astfel încât, în lipsa unei alte convenţii a părţilor, finanţatorul este
exonerat în mod expres de lege.

139
 Instanţa de apel a ignorat conţinutul convenţiei părţilor, în care dispoziţiile art. 14 alin.
(2) au fost implementate, livrarea, recepţia, predarea, folosinţa bunului finanţat, riscurile şi
transmiterea dreptului de proprietate fiind reglementate expres cu privire la titularii obligaţiilor
şi modul lor de executare.
Conform prevederilor art. 9 din O.G. nr. 51/1997, locatorul/finanţatorul se obligă: a) să
respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale;
b) să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condiţiile expres formulate
de către acesta sau, după caz, să dobândească dreptul definitiv de utilizare asupra programului
pentru calculator.
Dreptul utilizatorului de a alege furnizorul nu este unul absolut, fiind limitat de acordul
finanţatorului care agreează convenţia de leasing financiar în aceste condiţii, garanţia creditului
acordat de finanţator, în această situaţie, fiind asigurată nu doar prin verificarea bonităţii
viitorului utilizator, ci mai cu seamă prin deţinerea dreptului de proprietate asupra bunului
finanţat, pe tot parcursul contractului.
Astfel, în cazul în care obligaţia de asigurare a transmiterii proprietății era o obligație de
sine-stătătoare a vânzătorului (pârâta-furnizor), care trebuia îndeplinită ulterior încheierii
contractului de vânzare, respectiv la data transferului acestui drept către cumpărător
(finanţatorul), este lipsită de relevanţă, în aprecierea diligenţei asupra alegerii furnizorului,
verificarea deţinerii dreptului de proprietate al vânzătorului prealabil încheierii contractelor de
leasing şi de vânzare, astfel încât în lipsa unei alte alocări a riscului printr-o asumare expresă
contractuală, concluzia suportării riscului insolvabilităţii vânzătorului de către utilizator doar în
temeiul dispoziţiilor art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 nu se poate susţine.
Instanţa de apel nu reţine, din analiza probelor, că prin cererea fermă a utilizatorului
reclamant s-ar fi impus în mod expres finanţatorului condiţiile contractului de vânzare privind
plata anticipată a preţului înainte de verificarea situaţiei juridice a bunului cumpărat, în sensul
dispoziţiilor art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997, ceea ce ar fi presupus, în mod necesar, analiza
raporturilor dintre părţi din stadiul precontractual şi nu doar a cuprinsului clauzelor din
contractul de vânzare, concluzia că neexecutarea obligaţiei finanţatorului ar fi în legătură cu
propria omisiune a utilizatorului fiind lipsită de orice fundament legal.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2542 din 6 decembrie 2022

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 București la 1 martie 2017, sub nr.
x/301/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. Leasing IFN S.A.,
a solicitat instanţei să dispună: suspendarea obligaţiei de plată a ratelor lunare, aferente
Contractului de leasing financiar nr. 91318/21.08.2015 încheiat de reclamantă, în calitate de
Utilizator, C. Leasing IFN în calitate de Finanţator şi B. S.R.L., în calitate de Furnizor;
rezoluţiunea Contractului de leasing financiar pentru (i) neasigurarea, de către pârâta C. Leasing
IFN a transmiterii şi garantării, către reclamantă, a dreptului de folosinţă a bunului finanţat, precum
şi pentru (ii) imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul Contractului de
leasing financiar, pârâta B. nefiind proprietar al bunului; restituirea de către pârâta C. Leasing IFN
către reclamantă a tuturor sumelor plătite până la acest moment (avans şi rate de leasing), respectiv
obligarea C. Leasing la restituirea sumei de 186.044,46 lei, împreună cu dobânda legală de la
momentul pronunțării hotărârii şi până la plata efectivă; s-a solicitat și obligarea pârâților la plata
cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997, art. 3 din contractul
de leasing financiar nr. 91318/21.08.2015.
Prin sentinţa civilă nr. 11347 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului
3 București, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat soluţionarea cererii în

140
favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 1
noiembrie 2017, sub nr. x/3/2017.
2. Prin sentința civilă nr. 4912 din 27 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.
S.R.L., dispunându-se: rezoluţiunea contractului de leasing financiar nr. 91318/21.08.2015;
obligarea pârâtei C. Leasing IFN S.A. să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului
de leasing financiar nr. 91318/21.08.2015, în cuantum de 240.456 lei, precum și dobânda legală
aferentă debitului în sumă de 240.456 lei, calculată de la data pronunțării hotărârii până la data
plăţii efective; obligarea pârâtei C. Leasing IFN S.A. să plătească reclamantei cheltuieli de
judecată în sumă de 2915,33 lei, reprezentând taxa de timbru.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. Leasing IFN S.A., prin care a solicitat
schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
3. Prin decizia civilă nr. 2565 A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel București, Secția
a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. Leasing IFN S.A., prin care a solicitat
casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
4. Prin decizia civilă nr. 1056 din 18 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia
a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de
apel.
5. Prin decizia civilă nr. 671 din 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, cu opinie majoritară, s-a admis apelul pârâtei C. Leasing IFN S.A., în sensul
schimbării în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca
neîntemeiată.
S-a dispus obligarea intimatei-reclamante să plătească apelantei-pârâte suma de 7.808,7
lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
6. Împotriva acestei hotărâri, la data de 14 ianuarie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat
recurs, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința casării
deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare în recurs, iar în urma rejudecării să se dispună
respingerea apelului, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate în fond.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că o
parte din motivarea deciziei recurate conține argumente conform cărora instanța de apel ar fi
analizat o eventuală acțiune a C. Leasing de atragere a răspunderii recurentei pentru eventualul
prejudiciu creat acesteia prin plata prețului contractului de vânzare și imposibilitatea recuperării
prețului de la furnizorul B. Or, o asemenea acțiune (cerere reconvențională) a C. Leasing nu a fost
formulată. Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a acordat
extra petita (ceea ce nu s-a solicitat), precum și principiul inadmisibilității formulării de cereri noi
(apărări noi) în apel, aspecte ce atrag aplicabilitatea pct. 5 din art. 488 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel atât a unor instituții de drept
prevăzute de Codul civil, dar și dispozițiile O.G. nr. 51/1997, precum și legea părților - contractul
de leasing.
Astfel, s-a susținut că, în mod greșit, susține opinia majoritară din decizia recurată teoria
conform căreia riscul contractului de vânzare dintre furnizor și finanțator este suportat de
reclamantă, terțul care nu este parte în raportul obligațional - vânzarea bunului - neavând nici
calitatea de vânzător, nici cea de cumpărător. Cu toate acestea, instanța de apel consideră că
riscurile vânzării ar fi trebuit să fie asumate de către recurenta-reclamantă.
În mod greșit, instanța de apel a reținut lipsa obligației cumpărătorului de a se asigura că
vânzătorul este și proprietarul bunului vândut. Mai mult decât atât, în materia leasingului, instanța
de apel a încălcat dispozițiile art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997.

141
 Prin încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 instanța de apel a stabilit o
instituție de drept nouă, neprevăzută de lege, respectiv obligația utilizatorului de a garanta
cumpărătorul/finanțator de insolvabilitatea sau reaua-credință a vânzătorului/furnizor, în condițiile
în care cumpărătorul - societatea de leasing - și-a încălcat obligația principală stabilită de legiuitor,
respectiv de a fi proprietarul bunului dat în leasing și de a transmite utilizatorului dreptul de
folosință.
S-a mai învederat că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că rezoluțiunea contractului
nu poate fi dispusă în situația nedobândirii proprietății de către finanțator și, în consecință, a
netransmiterii către utilizator a dreptului de folosință, fiind o confuzie între obligația de livrare și
obligația de dobândire a proprietății.
În final, s-a susținut că decizia recurată încalcă prevederile contractului de leasing, prin
care societatea de leasing - profesionist în materie - a asumat transmiterea către reclamantă a
dreptului de folosință asupra unui bun și a opțiunii de a dobândi proprietatea bunului după plata
tuturor ratelor de leasing.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Prin încheierea din 14 iunie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art.
493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4)
C. proc. civ.
Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă
a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este întemeiat, urmând
a fi admis pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel invocând motivul de nelegalitate
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că prin hotărârea dată au fost încălcate
regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cu referire la nesocotirea
principiului disponibilităţii şi a inadmisibilităţii unor cereri noi în apel.
Recurenta susţine că, depăşindu-se limitele apărărilor pârâtei faţă de admiterea acţiunii în
rezoluţiune, instanţa de apel ar fi analizat, în realitate, o acţiune în răspundere a reclamantei
(utilizator) pentru prejudiciul creat pârâtei (societatea de leasing), prin plata preţului aferent
contractului de vânzare şi imposibilitatea recuperării acestuia de la furnizorul intrat în procedura
insolvenţei, în absenţa unei cereri reconvenţionale.
Pentru început, Înalta Curte reţine că obiectul procesului este dat de pretenţiile exprimate
prin cererile părţilor şi de situaţia juridică a cărei rezolvare în justiţie se urmăreşte, aşa cum rezultă
din dispoziţiile art. 30 alin. (1) C. proc. civ.
Art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea
ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
În ce priveşte cadrul judecăţii în care s-a pronunţat decizia recurată, se observă că prima
instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus rezoluţiunea contractului de leasing
încheiat de părţile în litigiu şi a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate în baza
contractului rezoluţionat, cu dobânda legală aferentă debitului, de la data pronunţării sentinţei şi
până la data plăţii efective.
Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa
apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Instanţa de apel reţine, prin hotărârea recurată, că reclamanta (utilizator) trebuia să se
asigure că furnizorul ales de aceasta va livra bunul, iar, în caz de imposibilitate, să aibă capacitatea
de restituire a preţului primit de la societatea de leasing finanţatoare, ultimă constatare care,
potrivit recurentei, nu avea nicio justificare decât în măsura în care instanţa ar fi fost învestită şi
cu o acţiune în răspundere a reclamantei (utilizator).

142
 Această hotărâre a fost pronunţată în al doilea ciclu procesual, după casarea primei decizii
de respingere a apelului pârâtei.
Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond judecă, din nou, în limitele casării
şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Pe de o parte, în vederea verificării condiţiilor rezoluţiunii, instanţa de casare a instituit
obligaţia reexaminării conduitei reclamantei la data încheierii contractului de leasing financiar, în
raport cu exercitarea drepturilor utilizatorului prevăzute de art. 9 lit. a) şi b) din O.G. nr. 51/1997.
Pe de altă parte, prin apelul pârâtei a fost criticată inechitatea restituirii prestaţiilor către
reclamantă, subsecvent rezoluţiunii contractului, susţinându-se că societatea de leasing şi-ar fi
îndeplinit întocmai şi la timp obligaţia de creditare a utilizatorului, contestându-se culpa sa
contractuală gravă şi exclusivă, reţinută prin sentinţă.
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu s-a considerat învestită cu un petit al pârâtei în
vederea atragerii răspunderii contractuale a reclamantei, cum se susţine prin memoriul de recurs.
Criticile recurentei vizează argumentarea în drept a soluţiei de respingere a acţiunii în
rezoluţiune, analiză care urmează a fi efectuată în cadrul următorului motiv de casare, prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., inclusiv în legătură cu limitele judecăţii după casare, instituite
prin art. 501 C. proc. civ.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că, prin hotărârea
recurată, au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, fiind
confundate obligaţia de livrare a furnizorului cu obligaţiile de transmitere şi de asigurare a liniştitei
folosinţe care revin finanţatorului, critici care sunt fondate.
Înalta Curte reţine că, aşa cum rezultă din O.G. nr. 51/1997, precum şi din convenţia
părţilor, societatea de leasing pârâtă, prin contractul de leasing financiar încheiat cu recurenta-
reclamantă, şi-a asumat obligaţiile de a transmite reclamantei (utilizator) drepturile care derivă din
acest contract, livrarea bunului, pe de o parte, şi transferul dreptului de folosinţă, pe de altă parte,
fiind două obligaţii distincte, care nu se pot confunda şi care au titulari diferiţi, aşa cum s-a reţinut
şi prin decizia de casare.
Prin art. 3 din contractul de leasing financiar încheiat între reclamantă (utilizator) şi pârâtă
(finanţator), aceasta din urmă şi-a asumat obligaţia de a transmite recurentei-reclamante dreptul
de folosinţă asupra autovehiculului finanţat, în conformitate cu prevederile din contract şi ale O.G.
nr. 51/1997.
Prin art. 3 din contractul de vânzare subsecvent, societatea pârâtă (furnizor) s-a obligat să
transmită proprietatea bunului finanţat societăţii de leasing (cumpărător) şi să efectueze livrarea
acestuia utilizatorului (recurenta-reclamantă). Cu această ocazie, urma să se încheie un protocol
de recepţie care constituia anexă la contractul de leasing, procesul-verbal urmând a fi semnat de
toate cele trei părţi aflate în litigiu, livrarea urmând să producă efecte direct în patrimoniul
utilizatorului.
Astfel cum se reţine prin hotărârea atacată, nemaifiind posibilă executarea contractului de
vânzare, bunul finanţat nefiind procurat de furnizor, contractul de leasing a fost lipsit de obiectul
derivat al prestaţiei asumate de finanţator faţă de utilizator.
Instanţa de apel reţine neîndeplinirea obligaţiei legale şi contractuale a finanţatorului de a
dobândi proprietatea asupra bunului şi de a asigura folosinţa bunului finanţat de către utilizator,
confirmându-se susţinerile reclamantei din acţiunea introductivă în rezoluţiune.
Cu toate acestea, instanţa de apel exclude răspunderea pârâtei, interpretând greşit
dispoziţiile art. 14 alin. (2) în sensul că termenul de „livrare” care se regăseşte în conţinutul acestei
norme ar avea semnificaţia unei obligaţii de „a da”, fiind subînţeleasă transmiterea dreptului de
proprietate asupra bunului.
Înalta Curte reţine că în cuprinsul O.G. nr. 51/1997 se stipulează la art. 14 alin. (2) că
finanţatorul este exonerat de răspundere dacă bunul nu este livrat ori nu se respectă termenul

143
stabilit utilizatorului de către furnizor. Prin urmare, nu răspunde de nepredarea bunului ori pentru
orice alte aspecte privind livrarea necorespunzătoare, potrivit condiţiilor agreate de părţi.
Cu alte cuvinte, printre obligaţiile finanţatorului nu figurează şi punerea la dispoziţie
efectivă a bunului finanţat şi nu îi incumbă răspunderea pentru neexecutarea unei obligaţii de „a
face” care revine furnizorului, astfel încât, în lipsa unei alte convenţii a părţilor, finanţatorul este
exonerat în mod expres de lege.
De altfel, obligaţia furnizorului de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului
finanţat, la care face referire instanţa de apel, în considerentele hotărârii recurate, există faţă de
finanţator, în calitate de cumpărător.
Pe de altă parte, acţiunea introductivă nu a avut ca obiect rezoluţiunea contractului de
vânzare, ci a contractului de leasing, pentru neexecutarea obligaţiilor care revin finanţatorului.
Tocmai de aceea instanţa de casare a subliniat necesitatea valorificării, în reexaminarea
căii de atac devolutive, a principiului relativităţii efectelor contractului, pentru observarea corectă
a efectelor juridice ale actelor încheiate de părţile în litigiu, respectiv antecontractul de vânzare-
cumpărare, contractul de leasing financiar şi contractul de vânzare, care alcătuiesc împreună
conţinutul operaţiunii complexe de leasing.
Nici argumentele instanţei de apel în sensul decelării semnificaţiei dispoziţiilor art. 14 alin.
(2) prin coroborarea cu dispoziţiile din Codul fiscal nu pot fi reţinute, aceste norme având un
domeniu special de reglementare care ţine de abordarea fiscală a raporturilor de leasing.
Înalta Curte constată şi că instanţa de apel a ignorat conţinutul convenţiei părţilor, în care
dispoziţiile art. 14 alin. (2) au fost implementate, livrarea, recepţia, predarea, folosinţa bunului
finanţat, riscurile şi transmiterea dreptului de proprietate fiind reglementate expres cu privire la
titularii obligaţiilor şi modul lor de executare.
Prin urmare, dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 nu puteau susţine concluziile
instanţei de apel, în sensul unei excluderi a rezoluţiunii în temeiul legii şi nici clauza instituită prin
contractul de leasing privind acceptul reclamantei (utilizator) de a renunţa la orice acţiune în
justiţie împotriva finanţatorului privind livrarea bunului finanţat nu ar fi putut fundamenta soluţia
pronunţată de respingere a acţiunii în rezoluţiune.
Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-
reclamantă critică şi interpretarea şi aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 9 lit. a) şi b) din
O.G. nr. 51/1997, în sensul că riscul insolvabilităţii vânzătorului ar fi fost suportat de utilizator.
În analiza acestei critici, Înalta Curte porneşte de la constatarea că finanţatorul (societatea
de leasing) nu avea în patrimoniu bunul pentru care a fost încheiat contractul de leasing financiar,
acesta urmând să fie procurat de furnizorul cu care utilizatorul încheiase un antecontract de
vânzare-cumpărare, cu plata unui avans din preţ. Prin clauzele antecontractului, atât reclamanta
cât şi pârâta-furnizor s-au obligat să întreprindă demersurile necesare pentru a se obţine finanţarea
în sistem de leasing.
Înalta Curte reţine, pentru început, că dreptul utilizatorului de a alege furnizorul nu este
unul absolut, fiind limitat de acordul finanţatorului care agreează convenţia de leasing financiar în
aceste condiţii.
De asemenea, garanţia creditului acordat de finanţator, în această situaţie, este asigurată nu
doar prin verificarea bonităţii viitorului utilizator, ci mai cu seamă prin deţinerea dreptului de
proprietate asupra bunului finanţat, pe tot parcursul contractului.
Dispoziţiile art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 instituie obligaţia finanţatorului de a respecta
dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului, potrivit cu necesităţile sale profesionale şi
întrebuinţarea bunului.
În cauză, faptul că furnizorul (dealer auto) nu era şi proprietarul bunului era un aspect
cunoscut şi acceptat expres de toate părţile contractante.
Înalta Curte reţine că nu s-a invocat existenţa unei conivenţe ilicite între furnizor şi
utilizator, în sensul unei cunoaşteri a situaţiei de insolvabilitate a furnizorului încă din perioada

144
precontractuală, antecontractul având, de altfel, ca obiect un bun de gen nou şi care urma să fie
importat.
Analiza instanţei de apel a ignorat conţinutul convenţiei părţilor care se impune,
deopotrivă, şi instanţei în verificarea condiţiilor rezoluţiunii. Astfel, părţile au stabilit ca toate
riscurile legate de bunul finanţat să fie transferate utilizatorului de la data livrării, deci odată cu
predarea bunului, obligaţie care nu a mai fost executată, nefiind cazul procurării bunului de către
furnizor, astfel încât nu a operat acest transfer.
Totodată, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat apărările reclamantei privind modul în
care părţile au convenit strămutarea proprietăţii bunului finanţat, în sensul art. 1674 C. civ.
Prin contractul de vânzare încheiat subsecvent contractului de leasing financiar nu s-a
stipulat transferul dreptului de proprietate asupra bunului finanţat imediat, pentru ca vânzătorul
(dealerul auto) să fie titularul dreptului de proprietate asupra autovehiculului la momentul
încheierii contractului.
Părţile au stipulat prin art. 3 transmiterea proprietăţii odată cu executarea obligaţiei de
livrare a autovehiculului, la termenul convenit de părţi.
Prin urmare, obligaţia de asigurare a transmiterii proprietății era o obligație de sine-
stătătoare a vânzătorului (pârâta-furnizor), care trebuia îndeplinită ulterior încheierii contractului
de vânzare, respectiv la data transferului acestui drept către cumpărător (finanţatorul).
În această situaţie era lipsită de relevanţă în aprecierea diligenţei asupra alegerii
furnizorului verificarea deţinerii dreptului de proprietate al vânzătorului prealabil încheierii
contractelor de leasing şi de vânzare, astfel încât în lipsa unei alte alocări a riscului printr-o
asumare expresă contractuală, concluzia suportării riscului insolvabilităţii vânzătorului de către
utilizator doar în temeiul dispoziţiilor art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 nu se poate susţine.
În principiu, contractul de vânzare se încheie cu furnizorul în condiţiile expres formulate
de utilizator asupra cuantumului preţului, a termenului de predare, a condiţiilor tehnice de livrare
etc, care se stabilesc înainte, în urma negocierilor purtate cu furnizorul.
Contractul de leasing a fost încheiat anterior contractului de vânzare, finanţatorul acţionând
în interesul utilizatorului în ce priveşte cumpărarea bunului de la furnizor, ţinând seama de
caracteristicile şi specificaţiile tehnice şi preţul descrise în contractul de leasing cu privire la bunul
individual determinat.
În reanalizarea situaţiei de fapt, după casare, instanţa de apel nu a reţinut existenţa şi
conţinutul negocierilor, observându-se doar că utilizatorul a luat parte şi la încheierea convenţiei
dintre finanţator şi furnizor.
Instanţa de apel nu reţine, din analiza probelor, că prin cererea fermă a utilizatorului
(recurenta-reclamantă) s-ar fi impus în mod expres finanţatorului condiţiile contractului de vânzare
privind plata anticipată a preţului înainte de verificarea situaţiei juridice a bunului cumpărat, în
sensul dispoziţiilor art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997, ceea ce ar fi presupus, în mod necesar, analiza
raporturilor dintre părţi din stadiul precontractual şi nu doar a cuprinsului clauzelor din contractul
de vânzare, concluzia că neexecutarea obligaţiei finanţatorului ar fi în legătură cu propria omisiune
a utilizatorului fiind lipsită de orice fundament legal.
Recurenta-reclamantă critică şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1549 C. civ., în sensul
că, deşi instanța de apel a reţinut că reclamantei îi revine obligaţia de plată a ratelor fără a beneficia
de folosinţa bunului, nu se justifică rezoluţiunea.
O primă observaţie care se impune este că instanţa de apel îşi fundamentează acest
raţionament prin absenţa culpei finanţatorului, deşi apărările acestuia au constat în susţinerea
îndeplinirii integrale, exacte şi la timp a obligaţiei de finanţare, prin plata preţului din contractul
de vânzare încheiat cu furnizorul, convenţie ce nu forma obiectul acţiunii în rezoluţiune.
Înalta Curte reţine că obiectul obligaţiei este dat de prestaţia la care se angajează debitorul,
potrivit art. 1226 C. civ. Chiar dacă operaţiunea de leasing financiar avea ca obiect creditarea
utilizatorului, iar finanţatorul nu urma să intre în posesia bunului finanţat, cauza rezoluţiunii

145
invocată prin acţiune a fost dată de neexecutarea obligaţiei contractului de leasing, de transfer al
dreptului de folosinţă (ius utendi).
Este de observat că prin încheierea contractului de leasing, odată cu transferul dreptului de
folosinţă, utilizatorului îi sunt transferate toate drepturile de care beneficiază finanţatorul, ca
proprietar de drept al bunului achiziţionat în urma contractului de vânzare încheiat cu furnizorul,
mai puţin dreptul de dispoziţie.
Contractul de leasing este un contract sinalagmatic care generează drepturi şi obligaţii
reciproce şi interdependente, obligaţia părţilor avându-şi cauza juridică în obligaţia celeilalte.
Astfel, finanţatorul s-a obligat faţă de utilizator, prin încheierea contractului de leasing, obligaţiile
sale fiind în strânsă interdependență cu drepturile utilizatorului.
Pe de altă parte, în ce priveşte plata ratelor de leasing pe care pârâta le pretinde recurentei-
reclamante, în pofida neîndeplinirii obligaţiilor sale contractuale, art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997
prevede că, în cazul leasingului financiar, acestea reprezintă cota - parte din valoarea de intrare a
bunului şi dobânda de leasing.
Rezultă, astfel, că neîndeplinirea obligaţiilor asumate de finanţator atrage consecinţa
lipsirii de interes a creditorului utilizator (recurenta-reclamantă) în menţinerea contractului.
În raporturile juridice dintre părţi, forţa obligatorie a contractului implică regula
conformităţii executării.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze dispoziţiile art. 1549 C. civ.
prin corelare cu dispoziţiile art. 1516 C. civ., potrivit cu care încălcarea principiului de bază
contractual al executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiilor constituie premisa valabilă a
rezoluţiunii, condiţia de fond fiind ca neexecutarea debitorului să fi fost fără justificare.
Rezoluţiunea este la îndemâna creditorului, în măsura în care debitorul obligaţiei
neexecutate nu dovedeşte existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere sau a unor cauze
justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale.
Înalta Curte reţine că dobândirea calităţii de proprietar asupra bunului finanţat, obligaţie ce
se regăseşte în conţinutul clauzelor contractului de leasing financiar încheiat de părţi, nu doar în
cuprinsul legii, precum şi transmiterea dezmembrământului folosinţei erau obligaţii de rezultat,
culpa fiind prezumată legal şi rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 C. civ.
Cauza justificată a imposibilităţii de executare - la care se face referire sumar în hotărârea
recurată, fără nicio analiză în drept a condiţiilor în care operează - nu este, însă, incompatibilă
absolut cu remediul de ultim resort al rezoluţiunii, cum greşit se reţine, iar clauza de limitare a
răspunderii sub aspectul vinovăţiei instituită prin art. 2.5 din contractul de leasing, în contextul
factual reţinut al lipsei caracterului imputabil al neexecutării, este lipsită de relevanţă.
Înalta Curte constată, însă, că în ce priveşte pârâta C. Leasing IFN S.A., prima instanţă de
casare nu a stabilit ca obiectiv al analizei, în rejudecare, verificarea incidenţei vreunei cauze
exoneratoare de răspundere, ci a impus, în temeiul art. 501 C. proc. civ., să se reaprecieze în ce
măsură se putea desfiinţa convenţia contestată doar din culpa pârâtei.
Este de precizat că teza riscurilor contractuale, pe care şi-a fundamentat soluţia de
respingere a acţiunii în rezoluţiune instanţa de apel, este în legătură cu incidenţa unei cauze
exterioare şi independente de orice culpă a vreuneia dintre părţile contractului, inclusiv a
utilizatorului (recurenta-reclamantă).
Or, asemenea coordonate nu se regăsesc nicidecum în hotărârea instanţei de casare, în
legătură cu criticile însuşite din memoriul de recurs al pârâtei, ci, dimpotrivă, s-a impus
reanalizarea condiţiilor rezoluţiunii în ce priveşte conduita utilizatorului şi culpa acestuia.
În această privinţă, astfel cum rezultă din considerentele precedente, nu se putea reţine în
cauză fapta creditorului (recurenta-reclamantă) ca generatoare a neexecutării şi lipsirii de efecte a
contractului de leasing.
Prin urmare, soluţia pronunţată, de admitere a apelului pârâtei şi de respingere a acţiunii în
rezoluţiune ca nefondată nu este împărtăşită şi de Înalta Curte, pentru că nu reflectă interpretarea

146
şi aplicarea corectă a prevederilor legale, în raport cu situaţia de fapt reţinută din probele
administrate în cauză.
Pentru aceste considerente, constatând că raţionamentele instanţei de apel care au stat la
baza pronunţării soluţiei nu sunt corecte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 496
C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă
judecată aceleiaşi instanţe, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

8. Prescripția dreptului organului fiscal de a stabili creanța fiscală. Constituirea bazei

de impunere care generează creanța fiscală. Stabilirea de către organul fiscal a caracterului
nereal al operațiunilor economice față de faptul că la momentul verificărilor efectuate
societaţile comerciale care au eliberat facturile fiscale erau inactive. Caracterul nelegal al
neluării în considerare a respectivelor operațiuni, în condițiile în care la momentul realizării
acestora, societăţile comerciale erau active. Obligația organului fiscal de a dovedi reaua-
credință a contribuabilului
art. 91 alin. (1) și (2), art. 92 din Codul de procedură fiscală (2003)

Dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc, în momentul în care se

constituie baza de impunere care le generează, iar termenul de prescripţie a dreptului de a stabili
obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului
următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
În condițiile în care contribuabilul a făcut dovada respectării dispoziţiilor art.21 alin.(1)
şi art.21 alin.(4) lit.f) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, toate cheltuielile fiind
înregistrate în contabilitate, au la bază un document justificativ şi au fost realizate în scopul
realizării de venituri impozabile, precum și a dispozițiilor art.6 alin.(1) din Legea contabilităţii
nr.82/1991, depunând toate declaraţiile fiscale şi achitând taxele şi impozitele aferente și în raport
cu prezumția de prezumţia de bună-credinţă, comportamnetul fiscal al furnizorilor săi nu-i putea
fi imputat.
Sarcina răsturnării prezumției de bună-credință îi revine organului fiscal, astfel cum se
arată în hotărârea pronunţată de CJUE în Cauza C-18/13MAKS PEN FOOD.

ÎCCJ, Secţia de Contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 4588 din 13 octombrie 2022

I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IX-a contencios
administrativ și fiscal, reclamanta A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția
Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,
anularea deciziei nr. 441/28.10.2019 privind soluționarea contestației înregistrate cu nr. A-SLP
1469/10.07.2015, prin care s-a respins contestația formulată de către reclamantă împotriva deciziei
de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru
persoane juridice nr. F-MC 1904/14.05.2015.
Totodată, a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare
pe plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F-MC 1904/14.05.2015, emisă în
baza raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 119/ 14.05.2015, și, pe cale de consecința a raportului
de inspecție fiscală nr. F-MC 119/14.05.2015.
2. Hotărârea primei instanțe

147
 Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.
1366 din 9 decembrie 2020, a respins proba cu expertiza judiciară ca nepertinentă.
Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat raportul de inspecție fiscală
nr. F-MC 119/14.05.2015 și decizia de impunere nr. F-MC 1904/ 14.05.2015, emise de pârâta
Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și decizia nr. 441/28.10.2019
de soluționare a contestației, emisă de pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
3. Recursurile exercitate
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare
Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând, fiecare, motivul
de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în timp ce motivul de nelegalitate
întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă Direcția
Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, nu a fost dezvoltat.
3.1. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală
Prima critică privește soluția prin care s-a constatat intervenită prescripția dreptului
organelor de inspecție fiscală de a stabili impozit pe profit suplimentar pentru anul 2008, recurenta-
pârâtă arătând că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – RIL nr. 21/2020, nu produce efecte
în prezenta cauză.
În conformitate cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile consacrat de
dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, nu pot fi aplicate dispoziții legale unor
raporturi juridice care s-au născut și și-au produs efectele anterior intrării în vigoare a prevederilor
legale, rămânând supuse reglementării în vigoare la momentul nașterii faptului generator de
impozite și taxe, prin urmare, deciziile date în interpretarea legii, în conformitate cu prevederile
art. 517 C. proc. civ., se aplică doar pentru viitor.
Cea de-a doua critică se referă la respingerea susținerii privind autoritatea de lucru judecat,
deși aceasta a fost invocată de către reclamantă prin contestația administrativă și respinsă prin
decizia de soluționare a contestației nr. 273/ 17.08.2015.
Prin contestația administrativă, societatea a invocat excepția prescripției dreptului
organelor fiscale de a stabili obligații fiscale pentru anul 2008, efectuarea inspecției fiscale cu
depășirea termenului de 6 luni și cu încălcarea dispozițiilor art. 627 din O.G. nr. 92/2003 privind
Codul de procedură fiscală, critici respinse prin decizia de soluționare a contestației.
Societatea a contestat această această decizie, solicitând anularea în tot a actului, iar prin
sentința civilă nr. 2978/11.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.
X/2/2016, instanța admite acțiunea, anulează decizia nr. 273/17.08.2015 emisă de A.N.A.F. și
stabilește obligația de soluționare pe fond a contestației administrative fiscale.
A.N.A.F. a formulat recurs împotriva sentinței, iar prin decizia nr. 4525/ 08.10.2019,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursului ca nefondat.
Astfel, hotărârile judecătorești au soluționat criticile societății cu privire la desfășurarea
inspecției fiscale și au autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, potrivit
dispozițiilor art. 430 C. proc. civ..
În subsidiar, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale
pentru anul 2008 (impozitul pe profit), se solicită a se avea în vedere prevederile art. 23 alin. (1)
și alin. (2), art. 91 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
momentul nașterii dreptului organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată și
de la care începe să curgă termenul de prescripție, se stabilește în funcție de momentul în care se
constituie baza de impunere care generează creanța fiscală și obligația fiscală corelativă.
Nașterea dreptului organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată este
nașterea dreptului la acțiune, respectiv data la care a expirat termenul legal de depunere a
declarației fiscale pentru perioada respectivă.

148
 În cazul impozitului pe profit, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a
stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care legea
prevede obligativitatea depunerii formularului 101 „Declarație privind impozitul pe profit”.
Pentru impozitul pe profit aferent anului 2008, declarația anuală se depune până la data de
15 februarie 2009, iar prescripția dreptului la acțiune a organului de inspecție fiscală începe să
curgă de la data de 01.01.2010.
Pe fondul raportului juridic dedus judecății, recurenta-pârâtă în privința realității
tranzacțiilor, susține că s-au aplicat greșit prevederile legale referitoare la impozitul pe profit și
TVA.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanțe, întrucât aceasta nu a dezvoltat un
raționament logico-juridic bazat pe prevederile legale aplicabile și probele administrate, respectiv
pe dispozițiile art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, organele de inspecție fiscală nu au acceptat la deducere cheltuielile cu
achizițiile de la furnizorii arătați la filele 33-34 din dosarul de recurs, în sumă de 243.712.169 lei,
stabilindu-se un impozit pe profit în sumă de 38.993.947 lei și accesorii în sumă de 37.492.329 lei.
Totodată, în baza dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere
TVA în sumă de 45.074.966 lei și s-au stabilit accesorii în sumă de 36.938.445 lei.
Din documentele aflate la dosarul cauzei, din consultarea bazelor de date A.N.A.F. și din
informațiile obținute ca urmare a controalelor încrucișate, recurenta-pârâtă susține că reclamanta
a efectuat achiziții de la societăți cu un comportament fiscal neadecvat, întrucât anumite societăți
erau declarate inactive, conform tabelului de la filele 35-37 din dosarul de recurs.
Recurenta-pârâtă susține și că societățile evidențiate la filele 37 din dosarul de recurs s-au
sustras de la efectuarea inspecției fiscale, nu funcționează la sediul declarat, au fost formulate
sesizări penale, administratorii sau asociații societăților comerciale declarate inactive care au fost
furnizori ai reclamantei, figurează ca administratori/acționari/asociați la un număr foarte mare de
alte societăți, societățile furnizoare nu și-au depus toate declarațiile obligatorii, deconturi de TVA,
declarații privind impozitul pe profit.
În materie de TVA, arată recurenta-pârâtă, este aplicabilă jurisprudența europeană
prezentată în cauza C-225/02 HALIFAX și alții, conform căreia în situația în care, în urma
investigațiilor fiscale, se demonstrează că o persoană impozabilă sau un grup de persoane
impozabile relaționează unele cu altele într-o serie de tranzacții care dau naștere unei situații
artificiale, cu scopul de a crea condițiile necesare pentru a deduce TVA, organele fiscale sunt
îndreptățite să solicite plata taxei deduse în mod abuziv.
Potrivit unei decizii de speță a ÎCCJ, Secția contencios administrativ și fiscal cu nr.
5679/2013, factura fiscală nu reprezintă un document justificativ care să ateste dreptul de deducere
a TVA, dacă nu se dovedește condiția legală de proveniență a mărfurilor care au constituit obiectul
achizițiilor.
În ceea ce privește calculul impozitului pe profit, prin includerea în circuitul de
aprovizionare a mărfurilor unor societăți cu comportament fiscal neadecvat care nu au declarat
sediul la organele fiscale și nu au achitat TVA și impozitul pe profit, facturile emise nu au calitatea
de document justificativ și nu s-a putut verifica realitatea tranzacțiilor înscrise pe acele facturi.
Răspunderea pentru întocmirea corectă a facturilor este solidară, incluzând atât furnizorul,
cât și cumpărătorul, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr.
82/1991.
Documentele depuse de către reclamanți, respectiv notele de intrare-recepție, nu pot fi luate
în considerare deoarece acestea dovedesc doar intrarea în gestiune, nu și proveniența mărfurilor.

149
 Prin urmare, în mod legal nu s-au acceptat la deducere cheltuielile, întrucât achiziția
acestora a fost efectuată doar în scopul obținerii de avantaje fiscale, constând în crearea de
cheltuieli deductibile și TVA deductibilă.
3.2. Recursul formulat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili
O primă critică se referă la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului de a
stabili impozit suplimentar realizat în anul 2008, susținându-se aplicarea greșită a dispozițiilor art.
23, art. 91-93 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu Normele
metodologice din 2004 de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Potrivit acestor dispoziții legale, susține recurenta-pârâtă, dreptul de creanță fiscală și
obligația fiscală se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le
generează, or, în ceea ce privește impozitul pe profit, baza de impunere se constituie la data la care
societatea a depus declarația privind impozitul pe profit - Cod 101 pentru anul 2008, respectiv la
data de 20.01.2009, termenul de prescripție începând să curgă de la data de 01.01.2010.
Inspecția fiscală a început în data de 24.02.2014, deoarece avizul de inspecție fiscală
parțială nr. F-MC82/12.09.2012 nu a putut să fie pus în practică, ca urmare a lipsei documentelor
aferente perioadei 01.01.2011 – 19.03.2012, care au fost ridicate de către D.I.I.C.O.T. Constanța.
Prin adresa nr. 1200129/24.03.20014 inspecția fiscală parțială a fost suspendată și reluată
în data de 14.05.2014.
Inspecția fiscală a fost suspendată în perioada 26.09.2014 – 24.02.2015 în vederea
efectuării unor controale încrucișate.
Data de 31.03.2015 stabilită pentru desfășurarea discuției finale a fost amânată, la cererea
reclamantei pentru data de 30.04.2015.
În ceea ce privește realitatea tranzacțiilor, recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Concret, recurenta-reclamantă arată că pe circuitul de aprovizionare a mărfurilor s-au
interpus societăți care în evidențele A.N.A.F. erau inactive, radiate, în stare de faliment sau cu
sediul social la adrese inexistente, conform tabelului prezentat la filele 10-11 din dosarul de recurs.
Rezultă astfel, contrar celor reținute de prima instanță, că nu pot fi luate în considerare
tranzacțiile derulate de societatea reclamantă cu furnizorii care au dovedit un comportament fiscal
inadecvat și nu pot fi considerate documente justificative facturile emise de aceștia și, prin urmare
nu pot fi deduse cheltuielile și nu se acordă dreptul de deducere a TVA deductibilă, înscrisă în
facturile care nu respectă prevederile art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f), art. 146 alin. (1) lit. a),
art. 153 alin. (9), art. 154 alin. (4) lit. a), art. 155 alin. (5) lit. a) și d) din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal.
Documentele justificative reținute ca atare de instanța fondului nu dovedesc proveniența
mărfurilor, ci atestă doar intrarea în gestiune a acestora.
Înalta Curte de Casație și Justiție a adus clarificări în materia deductibilității TVA prin
decizia nr. V/2007, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) și art. 146 din Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 privind Legea
contabilității, potrivit căreia „taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate
diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele
justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile
legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA”.
Recurenta-pârâtă susține că aparenta legalitate în care a funcționat A S.R.L., ca ultim
furnizor de legume-fructe către supermarketuri trebuia ținută pentru a intra în relație cu acestea,
dar impozitele și taxele care ar fi trebuit plătite de aceasta au fost „ajustate” prin prețurile controlate
de aprovizionare de la furnizorii implicați într-o rețea de evaziune fiscală care a fost cunoscută de
reclamantă și la data efectuării tranzacțiilor și după aceea.

150
 Pe lângă legislația națională, recurenta-pârâtă susține aplicarea jurisprudenței C.J.U.E. din
Cauza C-255/02 Halifax și alții, dar și decizia nr. 5679/2013 a ÎCCJ – Secția contencios
administrativ și fiscal.
4. Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A S.R.L. a solicitat respingerea recursului, cu
cheltuieli de judecată.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Analiza motivelor de casare
1. Cu privire la motivele de nelegalitate aduse de către recurentele-pârâte modului de
soluționare a excepției prescripției dreptului organului fiscal de a stabili impozit pe profit
suplimentar în anul 2008.
Recurentele-pârâte susțin, împreună, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2),
art. 91 alin. (1) și alin. (2), art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
precum și dispozițiile art. 34 alin. (1) lit. b) și alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Recurenta-pârâtă A.N.A.F. susține și neaplicarea în cauză a deciziei nr. 21/2020 a ÎCCJ –
RIL, dar și nerespectarea dispozițiilor art. 431 Cod procedură civilă.
Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală
corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le
guvernează și după aceleași reguli se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina
obligația fiscală datorată.
Conform dispozițiilor art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5
ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție începe să curgă de
la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art. 23, dacă
legea nu dispune altfel.
Prevederile art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal, arată cazurile în care
termenele de prescripție prevăzute la art. 91 se suspendă.
Coroborând dispozițiile legale sus-menționate, Înalta Curte reține că dreptul de creanță
fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc, în cazul de față, în momentul în care se constituie
baza de impunere care le generează, iar termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații
fiscale se prescrie în termen de 5 ani, începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care s-a născut creanța fiscală.
În speță, trebuie stabilit momentul în care s-a constituit baza de impunere care a generat
creanța fiscală, respectiv impozitul pe profit.
Impozitul pe profit se constituie ca diferență între veniturile realizate și cheltuielile
efectuate în scopul realizării veniturilor dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile
și la care se adaugă cheltuieli nedeductibile, conform dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal.
Prin urmare, momentul constituirii bazei de impunere este anul fiscal în care se realizează
respectivul profit impozabil, iar creanța fiscală nu poate să se nască la data depunerii declarației
de impunere, care reprezintă doar un înscris declarativ.
Dispozițiile art. 34 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au în vedere momentul
declarării și plății impozitului pe venit și nu se poate confunda cu momentul prevăzut de art. 23 și
art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că în speță, termenul de prescripție
a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, respectiv de la 01.01.2009 și s-a împlinit la
31.12.2013.

151
 La data de 24.02.2014 când a început inspecția fiscală, termenul de prescripție era deja
epuizat, astfel că sunt nefondate criticile formulate de recurentele-pârâte.
În ceea ce privește incidența deciziei nr. 21/2020 a ÎCCJ – RIL, aceasta este obligatorie de
la data publicării în M. Of. al României nr. 125/18.12.2020, Partea I, potrivit dispozițiilor art. 517
alin. (3) C. proc. civ..
Se reține că la data pronunțării sentinței de fond, decizia sus-menționată nu era publicată
în M. Of. al României, din acest motiv judecătorul fondului a făcut propria analiză a argumentelor
părților.
În prezent, decizia ÎCCJ – RIL 21/2020 este obligatorie, nefiind incidente dispozițiile art.
517 alin. (2) C. proc. civ., deoarece hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul de față nu au fost
examinate cu ocazia pronunțării deciziei de recurs în interesul legii.
Referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, se observă că hotărârile judecătorești
definitive prin care s-a anulat decizia nr. 273/17.08.2015 emisă de pârâta A.N.A.F. – DGSC și
obligarea acesteia să soluționeze pe fond contestația administrativă fiscală, au avut în vedere numai
decizia organului fiscal de suspendare a soluționării contestației până la soluționarea sesizării
penale.
2. Cu privire la criticile de nelegalitate aduse soluției pronunțate pe fondul cauzei.
Recurentele-pârâte consideră că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale prevăzute
la art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Recurentele-pârâte susțin că societatea reclamantă a „relaționat” cu furnizorii săi în vederea
creării unei situații artificiale, unui avantaj fiscal, deși tranzacțiile efectuate nu erau reale.
Nerealitatea tranzacțiilor a fost dedusă de organele fiscale din mai multe împrejurări,
respectiv: unele societăți erau inactive, în stare de lichidare cu dizolvare sau radiate; nu s-a putut
identifica prețul de achiziție înscris în facturile înregistrate în contabilitatea reclamanților și dacă
mărfurile au fost supuse impozitării la furnizori; notele de recepție/intrare pentru deducerea
cheltuielilor și a TVA nu pot fi luate în considerare întrucât acestea dovedesc doar intrarea în
gestiune a mărfurilor, nu și proveniența lor.
Înalta Curte reține că realitatea/nerealitatea tranzacțiilor încheiate de societatea reclamantă
cu furnizorii evidențiați prin actele de impunere este privită de recurentele-pârâte numai din
perspectiva comportamentului fiscal al vânzătorilor, neinteresând că reclamanta și-a îndeplinit
toate obligațiile legale prevăzute de lege.
Împrejurările intervenite ulterior datei la care a avut loc operațiunea impozabilă nu pot fi
imputate intimatei-reclamante, cum în mod corect a reținut prima instanță.
În acest sens, se constată că societățile în cauză au devenit inactive, se aflau în procedura
de insolvență sau fuseseră radiate din Registrul Comerțului ulterior încheierii tranzacțiilor, de
asemenea faptul că nu mai funcționau la sediul declarat, reprezintă o situație ulterioară, fără
relevanță în considerarea reclamantei ca fiind de conveniență cu aceste entități.
Recurentele-pârâte au obligația să dovedească reaua-credință a reclamantei și înțelegerea
acesteia cu societățile furnizoare pentru fraudarea legii prin obținerea unui avantaj fiscal.
Din punctul de vedere al comportamentului economic și fiscal al intimatei-reclamante,
organele fiscale nu au demonstrat existența unei practici/situații artificiale, toate neregulile fiind
extrase ca urmare a împrejurărilor sus-arătate (societăți inactive, în insolvență, radiate sau nu
funcționează la sediul declarat).
Imposibilitatea de verificare a realității prețului tranzacțiilor, din cauza negăsirii
furnizorilor la sediul declarat, nu se susține, deoarece există, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2)
din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, metode de estimare a prețului de achiziție.
Dispozițiile art. 21 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal sunt respectate de către societatea reclamantă, toate cheltuielile au fost înregistrate în

152
contabilitate, au la bază un document justificativ și au fost realizate în scopul realizării de venituri
impozabile.
Intimata-reclamantă a respectat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr.
82/1991, s-au depus toate declarațiile fiscale și s-au achitat taxele și impozitele aferente.
Intimata-reclamantă beneficiază de prezumția de bună-credință, sarcina răsturnării acestei
prezumții revenind organelor fiscale, astfel cum se arată în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în
cauza C-18/13MAKS PEN FOOD, reținută și în sentința atacată.
Hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-255/02 HALIFAX și alții, este incidentă în
măsura în care se constată că o operațiune are ca scop să aducă un avantaj pentru deducerea TVA,
ceea ce nu este îndeplinit în prezenta cauză.
Deducerea TVA nu este condiționată decât de existența unei facturi care să cuprindă toate
informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și de
îndeplinirea obligației de a înregistra taxa, ambele condiții fiind îndeplinite.
În mod greșit, recurentele-pârâte în loc să pornească de la prezumția de bună credință a
reclamantei, au aplicat acesteia o așa-zisă prezumție de cunoaștere a comportamentului economic
și fiscal inadecvat al societăților furnizoare, deși toate împrejurările relevate în acest scop au avut
loc după încheierea operațiunilor comerciale.
În concluzie, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că reclamanta cunoștea sau
ar fi trebuit să cunoască implicarea într-o procedură de fraudă fiscală și, în plus, soluțiile de clasare
date în dosarele penale nr. X/P/2017 și nr. X/P/2015, demonstrează neimplicarea reprezentanților
legali ai societății în infracțiunea de evaziune fiscală.
Față de acestea, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art.
20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul a fost respins ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., a obligat recurentele-pârâte la plata sumei de
12.370 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

DREPT PENAL

1. Plângere împotriva ordonanţei de clasare. Ne bis in idem

C. proc. pen., art. 6, art. 16 alin. (1) lit. e) (teza a III-a)

Principiul „ne bis in idem” se aplică inclusiv în privinţa soluţiilor de netrimitere în judecată
prin care procurorul, pronunţându-se asupra fondului cauzei, pune capăt – chiar fără intervenţia
instanţei – procedurii judiciare. Dacă sunt îndeplinite și celelalte cerinţe, printre care ”eadem
personae” şi ”idem factum”, se consideră că acţiunea penală a fost stinsă în mod definitiv, iar
caracterul definitiv al acestei soluții nu este afectat de posibilitatea redeschiderii urmăririi penale
ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări noi ori de posibilitatea anulării ulterioare a
acesteia.

I.C.C.J, Secția penală, Încheierea nr. 242 din 14 iunie 2022 a judecătorului de cameră preliminară

Prin plângerea înregistrată, la 23 iulie 2019, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de combatere a corupţiei, în dosarul nr.
x/P/2017, petenții A şi B au solicitat efectuarea de cercetări faţă de mai multe persoane, printre
care şi numitul C, în legătură cu modalitatea în care acesta, în timp ce era viceprimar al
municipiului Craiova, a emis autorizaţia de construcţie nr. x din 06 mai 2014 şi certificatul de
urbanism nr. x din 17 octombrie 2016 în favoarea S.C. D S.R.L. În esenţă, petenţii au arătat că
autorizaţia de construire nu a fost semnată de primarul municipiului Craiova, aşa cum cerea legea,

153
că a fost depăşit procentul de ocupare al terenului (POT), prevăzut prin PUZ şi adoptat prin H.C.L.
nr. x/2013, precum şi că certificatul de urbanism a fost semnat de viceprimarul de la acea dată,
senatorul C, prin uzurparea funcţiei, fiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 215/2001. S-a apreciat de
către petenţi că aceste fapte constituie infracţiunile de uzurparea funcţiei, prevăzută de art. 300
C.pen., abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C.pen., complicitate la fals şi uz de fals, prevăzute
de art. 320 şi art. 323 C.pen., complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48
C.pen. raportat la art. 9 din Legea nr. 241/2005, şi constituirea unui grup infracţional organizat,
prevăzută de art. 367 C.pen.
Prin ordonanţa nr. x/P/2017 din 17 martie 2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus,
printre altele, în temeiul art. 46 raportat la art. 63 alin. (1) C. proc. pen., disjungerea cauzei cu
privire la plângerile penale formulate de numiţii A şi B, prin care se solicita efectuarea de cercetări
faţă de persoanele menţionate la pct. II, V şi VI din ordonanţă (pct. VI referindu-se la plângerea
formulată de cei doi petenţi la 23 iulie 2019 privind, printre alţii, pe intimatul C).
Prin ordonanţa nr. x/C/2021 din 13 mai 2021 a Procurorului General al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 40 alin. (1), art. 44 alin. (1) C. proc. pen.,
art. 48 alin. (2) C. proc. pen., art. 63 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., a fost stabilită competenţa de
soluţionare a cauzei privind pe C, senator în Parlamentul României, ş.a., în favoarea Secţiei de
urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
La această unitate de parchet, cauza a primit nr. xy/P/2021.
Prin ordonanţa de clasare nr. xy/P/2021 din 20 septembrie 2021 a Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală și criminalistică, în baza art. 315 alin.
(1) lit. b C. pr. pen., art. 16 alin. (1) lit. a şi e (teza a III-a) C. proc. pen., art. 46 alin. (1) C. proc.
pen., art. 36 alin. (1) lit. c1 C. proc. pen. şi art. 58 C. proc. pen., s-a dispus, printre altele:
 Clasarea cauzei în raport cu sesizările formulate de B şi A, faţă de senatorul C, cu privire
la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen., întrucât există o cauză de
nepedepsire prevăzută de lege, art. 6 C. proc. pen., fiind incident principiul ne bis in idem;
Faţă de situaţia de fapt şi actele de urmărire penală efectuate în cauză, procurorul de caz a
constatat, printre altele, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen. (al
cărui obiect material este în strânsă corelare cu infracţiunea prevăzută de art. 300 C.pen.) s-a reţinut
că Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de combatere a corupţiei, a efectuat acte de urmărire
penală şi faţă de aceeaşi situaţie de fapt din prezenta cauză, diferind doar încadrarea juridică a
infracţiunii menţionate, precum şi competenţa materială de soluţionare. În plus au fost apreciate
relevante sub acelaşi aspect şi menţiunile făcute de instanţa de judecată care, în decizia nr.
132/2015 pronunţată la 14 ianuarie 2015 în dosarul nr. 9332/63/2014/al, a precizat: „...Atât H.C.L.
nr.x/28.11.2013 prin care s-a aprobat Planul Urbanistic Zonal Craiova Nord-Zona Lacul
Tanchiştilor, cât şi autorizaţia nr. x/06.05.2014, emisă în favoarea S.C. D S.R.L., sunt acte
administrate ce se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia
autenticităţii şi veridicităţii...”. Aceste situaţii menţionate au fost circumscrise de procurorul de
caz principiului prevăzut de art. 6 C. proc. pen. „ne bis in idem”, conform căruia nicio persoană
nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea
persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub
o altă încadrare juridică, în cauză fiind incidente dispoziţiile art.16 alin. (1) lit. e) (teza a III-a) C.
proc. pen. S-a arătat că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin
Decizia C-288/05 (Kretzinger Juregen), la paragraful 37 fiind statuat faptul că pentru aplicarea
articolului 54 din CAAS criteriul relevant este acela al identităţii actelor materiale înţeles ca
existenţa unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică
dată acestor fapte sau de interesul juridic protejat.

154
 Împotriva acestei ordonanţe, au formulat plângere petenţii A şi B susţinând, în esenţă, că nu
au fost chemaţi pentru a da declaraţii în vederea lămuririi plângerii penale, că procurorul de caz a
făcut aprecieri eronate referitoare la PUZ-ul Craiova Nord – Lacul Tanchiştilor şi că nu au fost
administrate probe prin solicitarea înscrisurilor ce au stat la baza emiterii dispoziţiilor nr. x din 06
mai 2014 şi nr. x din 17 octombrie 2016 şi a semnării autorizaţiei de construire nr. x din 06 mai
2014 şi certificatului de urbanism nr. x din 17 octombrie 2016.
În acest sens, au învederat că în dosarul nr. x/P/2017 al Secţiei de combatere a corupţiei din
cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-a dispus o soluţie de clasare cu privire la plângerea ce
viza accesarea de fonduri europene pentru proiectul cod SMIS 25713 „Investiţii la S.C. E S.R.L.”,
iar nu pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297
C.pen. pentru faptele privind elaborarea şi adoptarea PUZ Craiova Nord – Lacul Tanchiştilor,
aprobat prin H.C.L. nr. x/2013, această parte a cauzei fiind trimisă spre competenţă soluţionare
către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.
În plus, au mai arătat că procurorul de caz a confundat hotărârile civile cu cele penale, cât şi
expresia „prezumţie de legalitate” cu „autoritatea de lucru judecat”.
Au mai susţinut că nu poate fi primită susţinerea procurorului că numitul C a exercitat, în
calitatea de viceprimar al municipiului Craiova, atribuţiile delegate de primar şi că acesta, în
calitate de înlocuitor de drept al primarului, în conformitate cu dispoziţiile nr. x din 06 mai 2014
şi nr. x din 17 octombrie 2016, putea emite şi semna autorizaţia de construire nr. x din 06 mai 2014
şi certificatul de urbanism nr. x din 17 octombrie 2016, întrucât, pentru a produce efecte, cele două
dispoziţii de primar trebuiau înregistrate la Instituţia Prefectului, fiind, aşadar, executorii ulterior
emiterii lor, aşa cum au explicat pe larg în plângere. S-a subliniat că cele două acte administrative
au fost emise ilegal, viceprimarul nefiind în situaţia de a exercita de drept atribuţiile primarului,
care era prezent la serviciu şi care nu se afla în vreuna din situaţiile prevăzute de lege care să facă
dovada suspendării sau încetării de drept a mandatului. S-a mai menţionat că falsificarea
conţinutului certificatului de urbanism s-a făcut prin încălcarea dispoziţiilor art. 31 şi art. 34 din
Legea nr. 50/19x, precum şi că a fost falsificată planşa privind localizarea construcţiilor, aceasta
necorespunzând cu planşele PUZ.
Totodată, au solicitat continuarea cercetărilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.
297 alin. (1) C.pen., urmând a se constata încălcarea prevederilor legale în emiterea actelor
administrative şi ilegalitatea PUZ-ului folosit la emiterea actelor individuale, care a fost adoptat
prin nesocotirea O.U.G. nr. 114/2007 şi falsificarea avizelor acestuia, în scopul scoaterii din
proprietatea statului a aproximativ 80 ha de teren şi pădure şi 5,2 ha de lac (Lacul Tanchiştilor) şi
introducerea lor în proprietatea primăriei Craiova, cu consecinţa însuşirii ulterioare a acestor
terenuri. De asemenea, au solicitat să se constate că autorizaţia de construire nr. x din 06 mai 2014
şi certificatul de urbanism nr. x din 17 octombrie 2016 au fost solicitate pentru S.C. D S.R.L. de
către numitul F, care nu are calitatea de administrator al societăţii.
În ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 48 C.pen. raportat la art. 320 C.pen. şi art.
323 C.pen., petenţii au arătat că actele au fost emise ilegal, viceprimarul nefiind în situaţia de a
exercita de drept atribuţiile primarului, care era la serviciu şi care nu se afla în niciuna din ipotezele
prevăzute de lege în acest sens. Au mai susţinut că procurorul de caz nu a administrat probe în
dosar, prin solicitarea înscrisurilor care au stat la baza emiterii dispoziţiilor nr. x din 06 mai 2014
şi nr. x din 17 octombrie 2016, pe care s-a fundamentat concluzia acestuia că numitul C şi-a
exercitat corect atribuţiile cu prilejul emiterii actelor administrative criticate.
Prin ordonanța nr. x/II/2/2021 din 22 noiembrie 2021 a procurorului șef al Secţiei de
urmărire penală și criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în temeiul art. 339 alin. (1) C. proc. pen., art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 combinat
cu art. 19 alin. (3) lit. e) din R.O.I. adoptat prin Hotărârea nr. 947/2019 a Secţiei pentru procurori
din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus, printre altele,:

155
 1. Admiterea, în parte, a plângerii formulată de petenţii A şi B împotriva ordonanţei de
clasare nr. xy/P/2021 din 20 septembrie 2021 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, ca fondată;
2. Infirmarea parţială, sub aspectul temeiului juridic al soluţiei de la punctul 2 din dispozitiv,
a ordonanţei de clasare nr. xy/P/2021 din 20 septembrie 2021 cu privire la soluţia de clasare
dispusă sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 297 alin. l C.pen. şi înlocuirea acestuia cu
temeiul de la art. 16 lit. a) C. proc. pen.;
În acest sens, examinând ordonanţa atacată şi actele dosarului, procurorul şef al Secţiei de
urmărire penală şi criminalistică a reţinut că, în principiu, nu există indicii de natură a conduce la
identificarea vreunui viciu de natură substanţială ori procedurală apt să conducă la infirmarea
acesteia, întrucât procurorul de caz în raport de datele speţei a dispus, în mod just, soluţia de
clasare, singurul viciu procedural identificat fiind cel privind temeiul clasării reţinut pentru
infracţiunea prevăzută de art. 297 alin. l C.pen..
Astfel, s-a arătat că, prin ordonanţa nr. x/P/2017 din 17 martie 2021 a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, Secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus:
„1. în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) teza I C. proc.
pen., clasarea urmăririi penale în cauză, printre altele, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:
- abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen. raportat la art.132 din Legea nr. 78/2000, şi
complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un
folos necuvenit, prevăzută de art. 48 alin. (l) C.pen. raportat la art. 297 alin. (1) C.pen. în referire
la art. 132 din Legea nr. 78/2000 (fapte descrise la punctele II, III şi IV).
S-a constatat că, în considerentele ordonanţei, s-a reţinut, între altele, că: „(...) în cauză
urmează a se dispune clasarea, întrucât cu ocazia întocmirii şi adoptării de către Primăria Craiova
a Hotărârii de Consiliu Local nr. x/2013, având ca obiect PUZ pentru zona denumită Lacul
Tanchiştilor, nu s-a putut decela baza faptică pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale
infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un
folos necuvenit,prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, şi
de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul
un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 alin. l C.pen. raportat la art. 297 alin. l C.pen. în referire
la art. 132 din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost începută urmărirea penală in rem (...)” şi că
„(...) în ceea ce priveşte celelalte infracţiuni sesizate de numiţii A şi B la datele de 07.10.2014,
10.06.2015, 19.06.2015, 24.12.2015 şi 23.07.2019, pentru care Direcţia Naţională Anticorupţie nu
este competentă funcţional să efectueze urmărirea penală (...), urmează a se dispune disjungerea şi
declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul
Dolj.”
Or, la punctul VI din respectiva ordonanţă se face vorbire de plângerea formulată la data de
23.07.2019 de către A şi B împotriva făptuitorului C pentru comiterea infracţiunilor de uzurpare a
funcţiei, abuz în serviciu, fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, complicitate la evaziune
fiscală, constituire/aderare la un grup infracţional organizat, respectiv următorii făptuitori: G, H,
S.C. D S.R.L.
S-a mai arătat că, într-adevăr, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de combatere a
corupţiei, a efectuat acte de urmărire penală în raport cu aceeaşi situaţie de fapt din prezenta cauză,
diferind doar încadrarea juridică a infracţiunii de abuz în serviciu, şi anume art. 297 alin. (l) C.pen.
în referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 (la D.N.A.), respectiv art. 297 alin. (l) C.pen. (la
P.Î.C.C.J.), însă, faţă de făptuitorul C, precum şi faţă de ceilalţi făptuitori mai sus indicaţi, cauza a
fost disjunsă şi declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, nefiind adoptată,
deci, nicio soluţie pe fond de către unitatea de parchet specializată.
În plus, s-a subliniat că, de principiu, persoana care sesizează autoritatea judiciară are, între
altele, obligaţia procedurală, conform art. 289 alin. (2) C. proc. pen., de a <descrie fapta>, iar nu

156
de a indica/încadra juridic faptele, acest lucru fiind atributul exclusiv al autorităţii judiciare
competente.
Faţă de cele de mai sus, s-a considerat că motivele reţinute de procuror în ceea ce priveşte
infracţiunea prevăzută de art. 300 C.pen. sunt valide şi în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în
serviciu, prevăzută de art. 297 alin. l C.pen.; între cele două infracţiuni există o strânsă corelare,
singurul elementul care le diferenţiază este cel legat de „act” - în cazul infracţiunii de abuz în
serviciu actul intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, pe când la infracţiunea de uzurparea
funcţiei actul nu intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului.
S-a mai arătat că datele şi informaţiile comunicate de Primăria Municipiului Craiova prin
adresa nr. 103752 din 29.06.2021 sunt pertinente şi concludente, în sensul că, viceprimarul C a
semnat autorizaţia de construire nr. x din 06 mai 2014, respectiv certificatului de urbanism nr. x
din 17 octombrie 2016, ca înlocuitor de drept al primarului municipiului Craiova, în conformitate
cu dispoziţiile nr. x din 17 octombrie 2016 şi nr. x din 06 mai 2014 ale Primarului Municipiului
Craiova. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că viceprimarul de la acea dată al municipiului Craiova,
C, a îndeplinit acte ce au intrat în atribuţiile sale, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile
art.16 alin. (1) lit. a C. proc. pen.
Împotriva ordonanţei de clasare nr. xy/P/2021 din 20 septembrie 2021 a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală și criminalistică, şi a ordonanței
nr. x/II/2/2021 din 22 noiembrie 2021 a procurorului șef al aceleiași secții, în temeiul art. 340 C.
proc. pen., au formulat plângere petenții B și A.
Analizând lucrările și materialul din dosarul de urmărire penală, în conformitate cu
prevederile art. 341 alin. 51 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie constată că plângerile formulate de petenţii B și A sunt nefondate, pentru
considerentele ce vor fi arătate în continuare.
I. Cu titlu premergător, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 340 alin. (1) C. proc. pen.,
„persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a
fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la
judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să
judece cauza în primă instanță”.
Rezultă, așadar, că procedura reglementată de textul de lege menționat nu poate avea ca
obiect decât verificarea legalității și temeiniciei soluției de clasare, neputând fi examinată pe
această cale ordonanța conducătorului parchetului sau a procurorului ierarhic superior prin care s-
a analizat, în condițiile art. 339 C. proc. pen., plângerea formulată împotriva respectivului act
procesual de către persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate.
Cu alte cuvinte, judecătorul de cameră preliminară învestit în conformitate cu prevederile
art. 340 alin. (1) C. proc. pen. nu poate analiza caracterul legal și/sau fondat al ordonanței
procurorului care soluționează și respinge plângerea în cadrul conferit de art. 339 C. proc. pen.,
deoarece, din perspectiva tehnicii de reglementare a normei, s-a prevăzut în mod expres că
formularea unei astfel de plângeri, întemeiate pe dispozițiile procedurale menționate (art. 339 C.
proc. pen.), la prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de
apel, la procurorul șef de secție sau, după caz, la procurorul ierarhic superior constituie numai o
procedură obligatorie prealabilă, instituită de lege, pentru exercitarea plângerii în condițiile art.
340 alin. (1) C. proc. pen.
II. Pe fondul plângerii formulate, judecătorul de cameră preliminară constată, în cadrul
procesual mai sus stabilit, că fundamentul acuzaţiilor aduse intimatului C de petenţii B și A este
reprezentat, în esenţă, de modalitatea în care acesta, în calitate de viceprimar al municipiului
Craiova, a emis autorizaţia de construire nr. x din 06 mai 2014 şi certificatul de urbanism nr. x din
17 octombrie 2016. Astfel, cei doi petenţi au reclamat faptul că actele administrative menţionate
au fost emise cu depăşirea procentului de ocupare al terenului (POT), prevăzut prin PUZ şi adoptat
prin H.C.L. nr. x/2013, respectiv prin uzurparea funcţiei de către intimat, ca urmare a nesocotirii

157
prevederilor Legii nr. 215/2001, dar şi „ilegalitatea” PUZ-ului ce a stat la baza emiterii
respectivelor acte, care ar fi fost adoptat cu falsificarea avizelor acestuia şi cu încălcarea
dispoziţiilor O.U.G. nr. 114/2007.
II.a. Prioritar, judecătorul de cameră preliminară apreciază că se impune a se verifica dacă
faptele reclamate de petenţi în legătură cu modalitatea de adoptare a H.C.L. nr. x/2013, care a stat
la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. x/2014 pentru S.C. D S.R.L., au făcut obiectul analizei
în dosarul nr. x/P/2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Secţia de combatere a corupţiei.
Sub acest aspect, din examinarea ordonanţei nr. x/P/2017 din 17 martie 2021 a unităţii de
parchet anterior menţionate, rezultă, aşa cum a reţinut şi procurorul instrumentator, că modalitatea
în care mai multe persoane din cadrul Primăriei Craiova ar fi acţionat, începând cu luna noiembrie
2012, cu nerespectarea dispoziţiilor legale pentru întocmirea şi avizarea frauduloasă a unei
documentaţii PUZ aferente municipiului Craiova, în scopul scoaterii din circuitul „zonei verzi” a
unei suprafeţe de teren, cu consecinţa emiterii H.C.L. nr. x/2013 (aspecte sesizate, în principal,
prin plângerile din 07 octombrie 2014, 10 iunie 2015 şi 19 iunie 2015, pct. II, III şi IV din
ordonanţă), precum şi modul în care a fost întocmit proiectul necesar eliberării autorizaţiei de
construire nr. x/2014 pentru S.C. D S.R.L. au făcut obiectul analizei organului de urmărire penală
în respectiva cauză, din perspectiva infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a
obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.
raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, şi complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul a
obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 alin. (1) C.pen. raportat
la art. 297 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, pentru care, în final, s-a
dispus clasarea (pct. 1 subpct. ii din dispozitivul ordonanţei).
Astfel, după ce iniţial au fost prezentate plângerile formulate, inclusiv cea din 23 iulie 2019
(pct. VI din ordonanţă), procurorul de caz din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Secţia de
combatere a corupţiei, a făcut o analiză a probatoriului administrat în legătură cu modalitatea de
iniţiere, obţinere a documentaţiei şi de aprobare a PUZ-ului Craiova Nord-Lacul Tanchiştilor în
anul 2013 prin H.C.L. nr. x/2013, care, ulterior, a stat la baza eliberării autorizaţiei de construire
nr. x din 06 mai 2014 pentru S.C. D S.R.L., şi a situaţiei de fapt reţinută sub acest aspect (rapoartele
de constatare tehnico-ştiinţifică în specialitatea cadastru şi topografie din 05 aprilie 2019 şi 29
iunie 2020, declaraţiile petenţilor şi ale martorilor, paginile 6-14), concluzionând că „în cauză
urmează a se dispune clasarea, întrucât cu ocazia întocmirii şi adoptării de către Primăria Craiova
a Hotărârii de Consiliu Local nr. x/2013, având ca obiect PUZ pentru zona denumită Lacul
Tanchiştilor, nu s-a putut decela baza faptică pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale
infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un
folos necuvenit, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, şi
de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul
un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 alin. (1) C.pen. raportat la art. 297 alin. (1) C.pen. în
referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost începută urmărirea penală in rem”
(pagina 14), că „din actele de urmărire penală efectuate în cauză nu a rezultat faptul că persoanele
faţă de care s-au formulat plângerile penale au obţinut pentru ei ori pentru altul un folos necuvenit”
şi că „au fost administrate mijloacele de probă prevăzute de art. 97 C. proc. pen., însă nu s-a putut
dovedi săvârşirea infracţiunii sesizate şi în plus nu există posibilitatea administrării altor probe
care să susţină formularea unor acuze cu privire la infracţiunile pentru care s-a dispus începerea
urmăririi penale” (pagina 17), precum şi că „în ceea ce priveşte celelalte infracţiuni sesizate de
numiţii A și B la datele de 07.10.2014, 10.06.2015, 19.06.2015, 24.12.2015 şi 23.07.2019, pentru
care Direcţia Naţională Anticorupţie nu este competenţă funcţional să efectueze urmărirea penală
(…) se va dispune disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă
Tribunalul Dolj”.
Se observă, aşadar, contrar susţinerilor petenţilor, că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt
subsumată de aceştia infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen. (al cărei

158
obiect material este în strânsă corelare cu infracţiunea prevăzută de art. 300 C.pen.), vizând
procedura de emitere a H.C.L. nr. x/2013, ce a stat la baza întocmirii autorizaţiei de construire nr.
x din 06 mai 2014, reclamată şi în prezenta cauză, au fost efectuate acte de urmărire penală de
către Direcţia Naţională Anticorupţie, care, în final, a dispus o soluţie de clasare, aşa încât la acest
moment este incident principiul ”ne bis in idem”, reglementat de art. 6 C. proc. pen., cu atât mai
mult cu cât, pentru contestarea soluţiei date în acea cauză petenţii au avut posibilitatea legală de a
se adresa judecătorului de cameră preliminară, pe calea plângerii reglementată de art. 340 C. proc.
pen.
Împrejurarea că faptelor analizate cu acel prilej li s-a dat o altă încadrare juridică nu este de
natură să înlăture această concluzie, jurisprudenţa naţională, a Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene fiind constantă în a aprecia că, într-o
asemenea situaţie, relevantă este identitatea actelor materiale înţelese ca existenţa unui ansamblu
de fapte indisolubil legate între ele în timp, spaţiu şi prin obiectul lor, independent de calificarea
lor juridică ori de interesul protejat.
Astfel, reglementând principiul ”ne bis in idem”, art. 6 C. proc. pen. prevede că „nicio
persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de
acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar
şi sub altă încadrare juridică”.
Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este reglementat, în mod expres, de art. 4
din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind, de asemenea, prevăzut şi
de art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS) şi art. 50 din Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, documente juridice europene ce au fost ratificate de România.
Sub acest aspect, s-a subliniat că art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale are drept scop împiedicarea repetării procedurilor
penale închise în mod definitiv. Instanţa europeană în materia drepturilor omului a considerat că o
decizie este definitivă atunci când este irevocabilă, adică nu este susceptibilă de a fi atacată printr-
o cale ordinară de atac sau părţile au epuizat aceste căi ori au lăsat să se împlinească termenul
necesar pentru exercitarea lor.
Pe de altă parte, s-a menţionat că, fiind chemată să se pronunțe asupra semnificației „hotărâre
definitivă” din art. 54 Convenția de aplicare a Acordului Schengen, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a statuat că decizia trebuie să fie definitivă și obligatorie în sensul dreptului național al
statului contractant ale cărui autorități au adoptat-o și să se asigure că decizia respectivă conferă
în acest stat protecția acordată în temeiul principiului „ne bis in idem”.
S-a constatat că niciunul dintre cele două texte nu face referire la o hotărâre pronunțată de
către o autoritate judiciară. Ambele instanțe europene au analizat caracterul definitiv al deciziei și
nu tipul autorității care a pronunțat-o, recunoscând caracter definitiv chiar deciziilor date de către
autorități administrative.
Judecătorul de cameră preliminară reţine, în acest context, că, potrivit jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, noţiunea de „hotărâre
definitivă” are un sens autonom în structura „ne bis in idem”, nefiind limitată numai la sentinţele
şi deciziile pronunţate de instanţele de judecată. Relevante în acest sens sunt hotărârile pronunţate
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Sergey Zolotukhin c. Federaţia Rusă din 10
februarie 2009, A şi B. c. Norvegia din 15 noiembrie 2016, Mihalache c. România din 08 iulie
2019, Tsonyo Tsonev c. Bulgaria din 14 ianuarie 2010, Ioan Horhat c. România din 3 martie 2020,
Butnaru şi Bejan c. România din 23 iunie 2015, Fischer c. Austria din 29 mai 2001, precum şi cele
date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-537/16 din 20 martie 2018, C-398/12
din 5 iunie 2014, C-367/05 din 18 iulie 2007 şi C-4x/07 din 22 decembrie 2008
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că analiza care trebuie efectuată pentru
stabilirea incidenţei principiului „ne bis in idem” prin raportare la criteriul fapte identice sau fapte

159
care sunt în mod substanţial aceleaşi trebuie să vizeze acele fapte care constituie un set de
împrejurări factuale concrete privind acelaşi acuzat şi care sunt indisolubil legate în timp şi spaţiu.
Astfel, potrivit jurisprudenţei relevante în materie, principiul „ne bis in idem” se aplică şi în
privinţa soluţiilor de netrimitere în judecată prin care Ministerul Public, pronunţându-se asupra
fondului cauzei, pune capăt – chiar fără intervenţia instanţei – procedurii judiciare, astfel că, dacă
sunt îndeplinite celelalte cerinţe, printre care eadem personae şi idem factum, se consideră că
acţiunea penală a fost stinsă în mod definitiv, iar acest caracter definitiv al stingerii nu este afectat
de posibilitatea redeschiderii urmăririi penale ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări
noi ori de posibilitatea anulării ulterioare a acesteia.
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, atâta timp cât faptele circumscrise de petenţi, în
prezentul dosar, infracţiunii de abuz în serviciu sunt aceleaşi cu cele care au făcut obiectul analizei
prin ordonanţa nr. x/P/2017 din 17 martie 2021 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Secţia de
combatere a corupţiei, care a realizat o apreciere asupra fondului cauzei, după ce, în prealabil, a
administrat probele necesare pentru a stabili dacă faptele există, sunt infracţiuni şi dacă au fost
săvârşite de subiecţii procesuali cu privire la care s-au efectuat investigaţiile, cu vinovăţia
prevăzută de lege, dând în final o soluţie de clasare, care este, în continuare, în fiinţă, respectiva
soluţie împiedică începerea unui nou proces penal cu privire la aceleaşi fapte şi persoane,
subsumându-se noţiunii de „hotărâre definitivă” la care se face trimitere în jurisprudenţa europeană
în materie. Ca urmare, nu pot fi valorificate în sensul solicitat susţinerile petenţilor sub acest
aspect.
Deopotrivă, judecătorul de cameră preliminară subliniază că, dată fiind constatarea
incidenţei principiului ne bis in idem, procurorul nu mai putea administra probe suplimentare, aşa
cum au solicitat petenţii. De altfel, astfel cum s-a menţionat şi în ordonanţa nr. x/P/2017 din 17
martie 2021 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Secţia de combatere a corupţiei, cei doi petenţi au
fost audiaţi în respectiva cauză (la 16 ianuarie 2015, 20 aprilie 2016 şi 08 august 2017), ocazie cu
care au avut posibilitatea să îşi expună punctul de vedere cu privire la demersurile, considerate
ilegale în opinia lor, care au facilitat construirea în zonă de către reprezentanţii S.C. D S.R.L. a
centrului logistic şi a unui depozit, aşa încât drepturile lor procesuale au fost respectate. Mai mult,
în legătură cu faptele sesizate au fost audiate în calitate de martori şi alte persoane şi s-a dispus
efectuarea, în cursul anchetei, a două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifice, care au fost ataşate
la dosarul nr. x/P/2017.
În consecinţă, faţă de cele mai sus expuse, judecătorul de cameră preliminară constată că, în
mod corect, procurorul de caz a apreciat că se impune clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de
abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.
Deşi procurorul ierarhic superior a dispus, în mod greşit, infirmarea parţială a soluţiei de
clasare de la pct. 2 din dispozitivul ordonanţei nr. xy/P/2021 din 20 septembrie 2021 şi a înlocuit
temeiul soluţiei cu cel de la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., acest aspect nu poate fi cenzurat
de judecătorul de cameră preliminară în procedura reglementată de art. 340 C. proc. pen., căci, aşa
cum s-a arătat anterior (la pct. I din motivare), aceasta nu poate avea ca obiect decât verificarea
legalității și temeiniciei soluției de clasare, iar nu şi a ordonanţei emisă în etapa controlului
exercitat în condiţiile art. 339 C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 341 alin. (6)
lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenții B și A împotriva
ordonanţei de clasare nr. xy/P/2021 din 20 septembrie 2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală și criminalistică, menținută prin ordonanța nr.
x/II/2/2021 din 22 noiembrie 2021 a procurorului șef al aceleiași secții.

160
 2. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Abuz de
încredere
C. proc. pen., art. 238 alin. (1)
C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

Banii pot constitui obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art.
238 alin. (1) din Codul penal, în situația în care încredinţarea acestora s-a realizat în cadrul unui
raport juridic netranslativ de proprietate.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 649/RC din 07 decembrie 2022

I. Prin sentinţa penală nr. x din data de 06.10.2021 pronunţată de Judecătoria Năsăud, în
baza art. 396 alin. (1) Cod de procedură penală a fost condamnat inculpatul A pentru săvârșirea
infracţiunii de abuz de încredere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 238 alin. (1) din Cod penal,
la pedeapsa de 6 luni închisoare.
Potrivit art. 91 Cod penal raportat la art. 92 alin. (1) Cod penal, s-a dispus suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei închisorii de 6 luni aplicată inculpatului, sens în care s-a stabilit
un termen de supraveghere de 2 ani.
În esență, s-a reţinut că inculpatul A, primind spre păstrare în luna august 2013 suma de
40.000 lei de la persoana vătămată B, la solicitarea expresă a acestuia din urmă, a refuzat, în cursul
lunilor aprilie-mai 2018, să-i restituie suma de bani invocând diverse cheltuieli pe care le-ar fi
făcut în favoarea persoanei vătămate, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
abuz de încredere, faptă prevăzute de art. 238 alin. (1) din Cod penal (în modalitatea refuzului de
restituire a bunului mobil).
II. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia penală nr. x din 29.04.2022 a Curții de Apel Cluj, Secția penală şi de minori, au
fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către inculpatul A şi partea civilă C împotriva
sentinţei penale nr.x din 6.10.2021 a Judecătoriei Năsăud.
Împotriva acestei decizii, inculpatul A a formulat recurs în casație.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A a fost invocat temeiul de casare
prevăzut de dispoziţiile art.438 alin.(1) pct.7 din Codul de procedură penală, solicitându-se
admiterea recursului în casaţie şi achitarea recurentului, fapta comisă de acesta nefiind prevăzută
de legea penală.
În motivarea recursului, a susţinut următoarele:
Fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală în modalitatea reţinută
şi descrisă de instanţă, acesteia lipsindu-i unul din elementele constitutive – obiectul, respectiv o
sumă de bani nu poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz de încredere, astfel că faptei
îi lipseşte un element constitutiv al infracţiunii şi implicit este incident cazul prevăzut de art. 16
lit.b) din Codul de procedură penală.
III. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut
de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din Codul de procedură penală, în calea extraordinară a
recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din Codul de procedură
penală, pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.
Examinând recursul în casaţie din perspectiva cazului de casare invocat, art.438 alin. (1)
pct.7 din Codul de procedură penală (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a
dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), se constată
următoarele:

161
 Cazul de casare invocat de inculpat are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă pe care
în mod greșit instanța a considerat-o infracțiune, întrucât în realitate, fapta nu se găsește în niciuna
dintre prevederile legii penale ca infracțiune. Este situația faptelor care au un caracter civil,
comercial ori situația dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.
În analiza acestui caz de recurs în casaţie se pot supune verificării instanţei critici cu privire
la corespondența dintre fapta concretă cu descrierea conţinută în norma de incriminare, în sensul
dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în
art.438 alin.(1) pct.7 din Codul de procedură penală, nu se poate realiza o analiză a conţinutului
mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de
fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea
hotărârii făcându-se exclusiv în drept, întrucât statuările în fapt ale instanţei de apel nu pot fi
cenzurate în niciun fel.
În cauză, criticile formulate de recurentul inculpat se referă, în esență, la lipsa obiectului
material a infracţiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipseşte un element constitutiv al
infracţiunii, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia
de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că acțiunea inculpatului corespunde elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de
abuz de încredere, reţinută în concret în sarcina sa.
În cauză, astfel cum rezultă din starea de fapt, acțiunea inculpatului A, de a primi spre
păstrare în luna august 2013 suma de 40.000 lei de la persoana vătămată B, iar la solicitarea expresă
a acestuia din urmă, a refuzat, în cursul lunilor aprilie-mai 2018, să-i restituie suma de bani
invocând diverse cheltuieli pe care le-ar fi făcut în favoarea persoanei vătămate, corespunde
textului legal de incriminare a faptei de abuz de încredere, în modalitatea reținută de instanțele
ordinare.
Prin urmare, fapta îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii
de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) din Cod penal.
În ce privește criticile inculpatului, care a susținut că banii nu pot forma obiect material al
infracțiunii de abuz de încredere:
Conținutul juridic al infracțiunii de abuz de încredere presupune existența unei situații
premisă, constând în raportul juridic patrimonial existent între persoana care deține un bun al altuia
și persoana care a primit acel bun.
Titlul deținerii poate fi deci orice raport juridic patrimonial, precum depozit, împrumut de
folosință, mandat, gaj, etc.
În cauză, astfel cum rezultă din starea de fapt reținută de instanțe, a existat acest raport juridic
patrimonial, constând în încredințarea sumei de bani de către partea vătămată, cu titlu de depozit.
În ce privește susținerea apărării că suma de bani nu poate face obiectul material al
infracțiunii de abuz de încredere, astfel că faptei îi lipseşte un element constitutiv al infracţiunii,
se reține că obiectul material – distinct de elementul material al infracţiunii, componentă a laturii
obiective a infracţiunii – nu face parte din conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel că nu
reprezintă un element constitutiv al acesteia.
Pe de altă parte, banii, titlurile de credit și orice alte valori echivalând bani sunt bunuri
mobile, astfel că pot constitui obiect material al infracțiunii, atunci când fac obiectul încredințării
cu titlu de depozit unei persoane, spre păstrare, astfel cum a reținut instanța de apel în prezenta
cauză.
Înalta Curte reține că examinarea unei cauze în recurs în casație nu poate conduce la
reformarea situaţiei de fapt reţinută de către instanțele care au soluționat fondul acuzațiilor penale,
în actualul cadru procesual instanţa de casaţie putând analiza doar dacă situaţia de fapt, astfel cum
a fost reţinută de instanţele ordinare, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea

162
de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei
alte situaţii de fapt.
Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în
casaţie prevăzut de art.438 alin. (1) pct.7 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins ca
nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x din data de 29
aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală şi de minori, în dosarul
nr.2388/265/2019.

DREPT PROCESUAL CIVIL

I. Proceduri speciale

1. Cerere de ridicare a măsurii sechestrului asigurător instituită prin ordonanţă a

procurorului. Nesoluţionarea laturii civile a procesului penal. Hotărâre nedefinitivă.
Exercitarea căii de atac a apelului. Prematuritate
C.proc.pen., art. 397, art. 551

Potrivit art.397 alin. (5) C.proc.pen., cerinţa ca măsurile asigurătorii să înceteze de drept în
cazul în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă în condiţiile prevăzute de art.25 alin.
(5) C.proc.pen. este aceea ca persoana vătămată să nu introducă acţiune în faţa instanţei civile în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Or, cum sentinţa prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în procesul penal nu a
rămas definitivă, în raport cu dispoziţiile art.551 alin. (4) C.proc.pen., întrucât împotriva acestei
hotărâri atât partea civilă, cât şi alte părţi au declarat apel, termenul de 30 de zile în care persoana
vătămată trebuie să introducă acţiune în faţa instanţei civile nu a început să curgă.
Prin urmare, dreptul reclamantului de a solicita constatarea încetării măsurii asigurătorii şi
ridicarea acesteia nu s-a născut, excepţia prematurităţii cererii fiind întemeiată. Aceasta întrucât
prematuritatea presupune că dreptul pretins la data sesizării instanţei este supus unui termen, unei
condiţii care încă nu s-a împlinit, astfel că dreptul reclamantului de a solicita încetarea măsurii
asigurătorii şi ridicarea sechestrului se află sub condiţia suspensivă a neintroducerii acţiunii în faţa
instanţei civile de către partea vătămată.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 1893 din 13 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la 24.12.2021, petentul A., în
contradictoriu cu intimatele Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba şi SC B. SA,
a solicitat să se constate încetată de drept măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa
DNA Alba Iulia din 26.06.2015 asupra bunurilor aparținând defunctei C., și pe cale de consecință,
ridicarea măsurii sechestrului asigurator.
2. Încheierea Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă
Prin încheierea civilă nr.7 din 18.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I
civilă, a fost admisă excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta SC B.
SA, prin întâmpinare; a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu
pârâtele B. SA şi Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba, ca prematură.
3. Calea de atac formulată în cauză

163
 La 24.03.2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a fost înregistrat
recursul formulat de reclamantul D. împotriva încheierii civile nr.7 din 18.03.2022, pronunţată de
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.,
recurentul arată că, prin Ordonanţa DNA, Serviciul Teritorial Alba Iulia, din 26.06.2015, s-a dispus
instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor aparţinând inculpatei C. până la
concurenţa sumei de 7.581.307,23 lei. În cursul judecării dosarului penal nr. x/57/2015 al Curţii de
Apel Alba Iulia a decedat inculpata C., iar prin sentinţa penală nr.90 din 16 octombrie 20202, Curtea
de Apel Alba Iulia a dispus încetarea, ca urmare a decesului, a procesului penal pornit împotriva
acesteia, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă formulate de partea civilă B. SA împotriva inculpatei.
Învederează că instanţa a dispus menţinerea sechestrului asigurător asupra bunurilor, reţinând
că măsurile asigurătorii vor înceta de drept dacă partea civilă B. SA nu va introduce acţiune în faţa
instanţei civile, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr.90/2020 a Curţii
de Apel Alba Iulia.
Recurentul invocă dispoziţiile art.417 C.proc.pen. vizând judecata în apel şi învederează că,
în speţă, partea civilă B. SA nu a formulat apel în ceea ce o priveşte pe inculpata C., aspect reţinut ca
atare şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din 23.09.2021, pronunţată în dosarul nr.
x/57/2015, astfel încât sentinţa penală nr.90 din 16.10.2020, pronunţată de a Curtea de Apel Alba
Iulia, în dosarul nr. x/57/2015, a rămas definitivă în ceea ce o priveşte pe aceasta. Mai arată că instanţa
supremă, în dosarul penal, a constatat că nu se impune introducerea în cauză şi citarea legatarului
universal al intimatei inculpate, recurentul din prezentul dosar.
7 . Apărările formulate în cauză
Intimata SC B. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este
nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În temeiul dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul reclamant a susţinut că, în
mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia prematurităţii cererii, în condiţiile în care sentinţa penală
nr.90 din 16.10.2020, pronunţată de a Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/57/2015, a rămas
definitivă faţă de inculpata C. al cărei moştenitor este recurentul, prin neexercitarea de către partea
civilă B. SA a căii de atac a apelului, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art.397 alin.5 C.proc.pen.
cu privire la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii în situaţia în care persoana vătămată nu
introduce acţiune în faţa instanţei civile în termenul de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii
penale.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., este
necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Or, recurentul a reproşat aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, şi nu de drept
material, astfel încât critica formulată nu se încadrează în cazul de recurs descris de art. 488 alin.1
pct.8 C.proc.civ., urmând a fi cercetată în contextul art. 488 alin.1 pct.5 din acelaşi act normativ, care
vizează încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii.
Din această perspectivă şi în limitele criticii formulate, Înalta Curte constată că instanţa care
a pronunţat decizia recurată a realizat o justă interpretare şi aplicare a prevederilor incidente, vizând
încetarea de drept a măsurilor asigurătorii.
Se reţine că instanţa de fond, respingând cererea formulată de reclamantul A., a constatat că
sentinţa prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în procesul penal nu a rămas definitivă,
astfel încât nu a început să curgă termenul de 30 de zile în care persoana vătămată trebuie să introducă
acţiune în faţa instanţei civile şi, prin urmare, dreptul reclamantului de a solicita constatarea încetării
măsurii asigurătorii şi ridicarea acesteia nu s-a născut.

164
 Potrivit art.397 alin.5 C.proc.pen., În cazul în care, potrivit dispoziţiilor art.25 alin.5, instanţa
lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept
dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii.
Astfel, condiţia ca măsurile asigurătorii să înceteze de drept în cazul în care instanţa penală
lasă nesoluţionată acţiunea civilă în condiţiile prevăzute de art.25 alin.5 C.proc.pen., respectiv de
achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin.1 lit. b) teza întâi, lit.
e), f), i) şi j), situaţie ce se regăseşte în speţă dat fiind decesul inculpatei C., este aceea ca persoana
vătămată să nu introducă acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă a hotărârii.
Potrivit art.551 pct.4 C.proc.pen., „Hotărârile primei instanţe rămân definitive la data
pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia”.
Se constată că împotriva sentinţei penale nr.90 din 16.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel
Alba Iulia, în dosarul nr. x/57/2015, atât partea civilă/partea vătămată B. SA, cât şi alte părţi, au
declarat apel, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, potrivit
dispozițiilor art. 414 C.proc.pen., apelul are efect extensiv, instanța penală având posibilitatea de a
examina cauza și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând
hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestora o situație mai grea.
Prin urmare, având în vedere exercitarea căii de atac a apelului de către partea civilă B. SA,
se constată că sentinţa penală nu a rămas definitivă cu privire la latura civilă, în raport de dispoziţiile
art.551 alin.4 C.proc.pen. anterior citate, astfel încât termenul de 30 de zile în care persoana vătămată
poate introduce acţiune în faţa instanţei civile nu a început să curgă.
Prematuritatea presupune că dreptul pretins la data sesizării instanţei este supus unui termen,
unei condiţii care încă nu s-a împlinit, iar, în speţă, dreptul reclamantului de a solicita încetarea
măsurii asigurătorii şi ridicarea sechestrului se află sub condiţia suspensivă a neintroducerii acţiunii
în faţa instanţei civile de către partea vătămată, naşterea acestui drept producându-se abia la momentul
exprimării de către această parte a opţiunii, în sensul neintroducerii acţiunii, în termen de 30 de zile
de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a expirării acestui termen.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând caracterul nefondat al criticii
formulate de către recurentul reclamant din perspectiva constatării de către prima instanță a
prematurităţii cererii, în temeiul art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul formulat
de reclamantul A.

II. Procedura necontencioasă judiciară

2. Natura procedurii care se derulează în fața oficiilor registrului comerțului de pe

lângă tribunale. Efecte în raport cu dispozițiile art. 535 din Codul de procedură civilă

C. proc. civ., art. 204 alin. (2) pct. 4, art. 425 alin. (1) lit.b)-c), art. 430
art. 431, art. 531, art. 535
O.U.G. nr. 116/2019, art. 6 alin. (3), alin. (5)

Procedura care se derulează în fața oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale

este una administrativă, care, atât timp cât nu are loc în fața unei instanțe judecătorești, nu poate
fi calificată ca una contencioasă ori necontencioasă.
Caracterul (contencios sau necontencios) îl dobândește numai procedura pe care art. 6
alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2019 (în vigoare la data relevantă în speță) o reglementa în
subsecvența celei dintâi, respectiv cea în care urmează să se judece plângerea împotriva rezoluției
emise de persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal,

165
care, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (5) din O.U.G. nr. 116/2019, se soluționează de tribunal, de
urgență și cu precădere, în condițiile dreptului comun.
Așa fiind, natura ei - contencioasă sau necontencioasă - urmează a se decela de la caz la
caz, verificând incidența reperelor specifice fiecărei proceduri, în parte. Astfel, dacă în cadrul
plângerii nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de altă persoană, procedura este
necontencioasă, iar în măsura în care din chiar conținutul ei se desprinde caracterul contencios,
el se imprimă procedurii înseși.
Prin urmare, în cazul în care prin însuși cuprinsul ei ori prin obiecțiile ridicate de
persoanele care au intervenit, cererea - având ca obiect plângerea împotriva unei rezoluții emise
de persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal, întemeiată
pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2019 - a prezentat caracter contencios, căci, prin
decizie, instanța de apel, evocând fondul, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a
admis plângerea și cererile de intervenție accesorii, a desființat rezoluția emisă de O.R.C. și a
respins cererea de înregistrare mențiuni, natura contencioasă se imprimă și asupra procedurii în
care pricina a fost dezbătută.
În această situație nu este incident art. 535 C.proc.civ., care nu acordă autoritate de lucru
judecat încheierilor date în procedura necontencioasă, și, ca atare, în mod legal s-a considerat
că aspectele dezlegate în mod definitiv prin decizia pronunțată de instanță în soluționarea acestei
cereri au dobândit autoritatea lucrului judecat.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1367 din 8 iunie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția a II-a civilă la 03.10.2019,
reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. a chemat în judecată
pe pârâta S.C. A. S.A. Botoșani, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o
oblige să-i achite despăgubiri în valoare de 296.679 lei, ca urmare a neexecutării obligației legale
de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenului pentru care societatea a obținut
certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1487 din 25.05.2000 și pe care l-a
înstrăinat ulterior.
În cuprinsul întâmpinării sale, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în
sens material.
Prin sentința civilă nr. 58/16.07.2020, Tribunalul Botoșani, Secția a II-a civilă a respins
atât excepția, cât și acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.143,15 lei,
cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, A.A.A.S. a declarat apel, iar S.C. A. S.A. Botoșani, apel
incident, căile de atac astfel promovate fiind respinse de Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a
civilă, prin decizia nr. 233/15.07.2021.
Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. a declarat recurs împotriva
deciziei din apel, solicitând casarea ei.
În motivare, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc.
civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de
procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și că nu cuprinde motivele pe care se
sprijină sau cuprinde motive contradictorii.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut, sub un prim aspect, că au fost nesocotite
dispozițiile art. 535 C. proc. civ.
Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că prin hotărârea atacată s-a reținut în mod greșit
incidența autorității de lucru judecat, precizând că sentința nr. 137/2019 a Tribunalului Botoșani
și decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava au fost pronunțate într-o procedură necontencioasă,
în soluționarea unor plângeri având ca obiect anularea unor rezoluții de înregistrare emise de
O.R.C.; dacă prin sentința nr. 137/2019 Tribunalul Botoșani a constatat „nulitatea hotărârii

166
A.G.E.A. A. din data de 15.05.2014” și a respins capătul de cerere având ca obiect „radierea
mențiunii nr. 10429/2014 - O.R.C. Botoșani”, prin decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava,
s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost desființată rezoluția nr. 7079/05.12.2017
a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Botoșani, iar cererea de înregistrare
mențiuni nr. 37685/04.12.2017, formulată de A.A.A.S., a fost respinsă, „ca urmare a prescrierii
dreptului la acțiune pentru majorarea capitalului social al A. S.A Botoșani cu valoarea terenului
pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1487 din
25.05.2000”.
În acest sens, după ce a evocat prevederile art. 527 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a
susținut că prin cele două plângeri nu s-a urmărit un drept potrivnic față de Statul român, întrucât
nu s-a formulat vreo cerere reconvențională, ci doar paralizarea dreptului acestuia, de înregistrare
pentru publicitate și opozabilitate față de terți, a participației corespondente aportului în natură.
Susținând că dreptul de înregistrare conferit Statului român diferă de dreptul real de
proprietate asupra contravalorii terenurilor aportate la societatea intimată, recurenta-reclamantă a
apreciat că cele două hotărâri evocate mai sus nu i-au examinat dreptul de proprietate, ci doar
dreptul de înregistrare. Astfel, a arătat că în cadrul procedurii de verificare judiciară a cererilor de
înscriere de mențiuni în registrul comerțului, controlul este limitat de art. 5-8 din Legea nr. 26/1990
la a fi unul de legalitate a actelor și faptelor supuse înregistrării.
În aceste condiții, recurenta-reclamantă a apreciat că nu au putere de lucru judecat
considerentele extraabundente ale hotărârilor evocate, date într-o procedură necontencioasă, care
depășesc necesitatea explicării dispozitivelor lor.
În continuare, a citat în mod amplu dispoziții pe care le-a apreciat relevante din O.U.G. nr.
116/2009, din mai multe decizii ale Curții Constituționale care au examinat conformitatea cu legea
fundamentală a procedurii pe care actul normativ evocat o reglementează și din jurisprudență și a
subliniat că hotărârile pronunțate într-o procedură necontencioasă - care nu tranșează o chestiune
contradictorie, ci doar verifică îndeplinirea unor cerințe formale - nu au, potrivit art. 535 C. proc.
civ., autoritate de lucru judecat. De altfel, recurenta-reclamantă a arătat că art. 531 C. proc. civ.
prevede că cererea care prezintă caracter contencios va fi respinsă; cum instanțele nu au apreciat
că cele două cereri în care au fost pronunțate hotărârile indicate în precedent prezintă un asemenea
caracter spre a fi respinse, rezultă că au fost date într-o procedură necontencioasă și nu au dezlegat
vreo problemă de drept.
În măsura în care s-ar considera că a intervenit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat,
Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a precizat că formulează o cerere de revizuire
întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - autoarea căii de atac
apreciind că sentința nr. 137/2019 a Tribunalului Botoșani și decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel
Suceava contravin sentinței nr. 2089/11.06.2013 a Tribunalului Botoșani; ca atare, a solicitat ca,
în măsura respingerii recursului, să fie admisă cererea de revizuire și să fie anulate sentința nr.
137/2019 pronunțată de Tribunalul Botoșani și decizia nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava.
În cadrul aceluiași motiv de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5
C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin
respingerea de către prima instanță, la termenul de la 15.06.2020, a cererii de constatare a existenței
dreptului real de proprietate asupra acțiunilor corespondente expresiei valorice a terenurilor; astfel,
a subliniat că o cerere de înlocuire a acțiunii în realizare cu o acțiune în constatare nu este privită
de lege ca fiind de natură s-o modifice pe cea inițială, motiv pentru care a apreciat că ea poate
interveni oricând, până la deschiderea dezbaterilor în fond. Totodată, a mai precizat că în decizia
atacată s-a arătat că cererea în constatare - deși apreciată ca fiind tardiv depusă - a fost soluționată
în fond de prima instanță, ceea ce relevă existența unei contrarietăți între dispozitivul și
considerentele încheierii.
Circumscris aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a mai invocat încălcarea art.
427 alin. (1), coroborat cu art. 425 alin. (5) C. proc. civ., motivat de lipsa îndeplinirii procedurii

167
de comunicare către părți a încheierii din 15.06.2020, dar și încălcarea art. 444 și 445 C. proc. civ.,
în ceea ce privește apelul incident al părții adverse - critică în dezvoltarea căreia nu a supus atenției
niciun aspect.
Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,
recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,
prin nepronunțarea în dispozitiv asupra cererii adiționale de constatare.
A.A.A.S. a precizat că formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile
art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocând nepronunțarea asupra unui lucru cerut (respectiv,
asupra cererii de constatare a existenței dreptului său de proprietate).
Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b)
C. proc. civ., prin contrarietatea între considerente, dar și între acestea și dispozitiv; totodată, a mai
susținut că decizia atacată este nemotivată.
În argumentarea acestei critici, a susținut că deși nu a fost cercetată, cererea de constatare
a fost, în final, respinsă, aspect care demonstrează contrarietatea între considerente, dar și între
acestea și dispozitiv. De asemenea, reiterând afirmațiile anterioare, potrivit cărora hotărârile
judecătorești evocate mai sus nu au autoritate de lucru judecat, recurenta-reclamantă a apreciat că
lipsește din considerente orice analiză a consecințelor pe care fapta intimatei-pârâte, aceea de a
vinde terenurile înainte de a-și îndeplini obligațiile care îi reveneau - faptă calificată de autoarea
acestui recurs ca fiind ilicită, le-a produs.
La 03.02.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat; în subsidiar, în măsura admiterii căii de atac, a solicitat trimiterea cauzei,
spre rejudecare, primei instanțe; totodată, a mai pretins respingerea, ca inadmisibile, tardive ori ca
neîntemeiate, a cererilor de revizuire formulate.
La aceeași dată, S.C. A. S.A. Botoșani a formulat și un recurs incident, prin care a solicitat
modificarea în parte a deciziei curții de apel, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului
material la acțiune, cu privire la cererea A.A.A.S. vizând obligarea sa la plata sumei de 296.679
lei, cu titlu de despăgubiri.
În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a făcut o analiză a excepției
prescripției, astfel cum a fost invocată și motivată, prin raportare la modalitatea în care cererea de
chemare în judecată a fost redactată inițial și nici nu a finalizat raționamentul juridic, în ceea ce
privește impactul deciziei nr. 47/2019 a Curții de Apel Suceava asupra momentului de debut al
termenului prescripției.
Astfel, având în vedere cauza acțiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta
ilicită - invocată de către recurenta-reclamantă ca fiind reprezentată de vânzarea terenurilor -,
autoarea recursului incident a apreciat că data vânzării fiecărui teren în parte marchează momentul
de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru promovarea demersului judiciar de
față.
Cum aceste date se situează în intervalul de timp cuprins între anii 2002 și 2005, iar
acțiunea a fost promovată în anul 2019, recurenta-pârâtă a apreciat că dreptul părții adverse este
stins, prin prescripție.
Totodată, a precizat că A.A.A.S. a cunoscut faptul înstrăinării terenurilor încă din anul
2014, sens în care a indicat corespondența părților și documentele la care aceasta se referă, dar și
faptul că data comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu are legătură cu
momentul cunoașterii pretinsei pagube, ci doar cu obligația de majorare a capitalului social. În
măsura în care, însă, se va constata că începutul termenului de prescripție corespunde datei la care
A.A.A.S. i s-a comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, recurenta-pârâtă solicită
să se observe că, în considerentele deciziei nr. 47/25.01.2019, Curtea de Apel Suceava a reținut că
aceasta este 14.01.2013, în raport cu care acțiunea este, de asemenea, prescrisă.

168
 În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit a fost respins apelul
incident, deși în considerente s-a reținut, judicios, că transformarea acțiunii A.A.A.S. într-una în
constatarea dreptului de proprietate asupra contravalorii acțiunilor este inadmisibilă.
Astfel, a susținut că nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc.
civ., deoarece A.A.A.S. are la dispoziție acțiunea în realizare, pe care a și utilizat-o, aceea de
acoperire a unui pretins prejudiciu, corespunzător valorii acțiunilor pe care le pretinde în
proprietate, așa încât cererea în constatare nu poate fi primită, căci e inadmisibilă.
În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat că, deși instanța de apel a reținut
inadmisibilitatea modificării cererii într-o acțiune în constatare, nu s-a pronunțat în același sens,
prin dispozitiv.
La 21.02.2022, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus la dosar un
răspuns la întâmpinarea părții adverse, iar la 07.03.2022, o întâmpinare la recursul incident,
solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând recursurile declarate în cauză, precum și decizia atacată, în limita controlului
de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:
În mod prioritar, se cuvine subliniat că recurenta-reclamantă a declarat, în cadrul propriului
memoriu de recurs, că dacă se va considera că a intervenit efectul pozitiv al autorității de lucru
judecat, formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8
C. proc. civ. și, distinct de aceasta, una întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocând
nepronunțarea asupra unui lucru cerut (respectiv, asupra cererii de constatare a existenței dreptului
său de proprietate).
O asemenea abordare, nu numai neuzuală, ci și nereglementată de lege, este de natură să
nesocotească atât dispozițiile legale și regulamentare, care vizează declararea și înregistrarea căilor
de atac, dar și pe cele care stabilesc regimul incompatibilităților. De aceea, cadrul procesual în
care judecata se va desfășura nu va fi extins, iar Înalta Curte nu va soluționa și cele două căi
extraordinare de atac, de retractare, indicate; sub acest aspect, autoarei recursului principal i se
atrage atenția că nicio dispoziție legală nu îngăduie exercitarea căilor de atac în mod condiționat
ori formularea uneia, cu titlu subsidiar, în cadrul alteia; ele pot să fie promovate în ordinea și
condițiile impuse de lege. Așa fiind, rămâne la latitudinea recurentei-reclamante identificarea căii
pe care, în viitor, o va considera ca fiind mai adecvată intereselor sale, în măsura în care, desigur,
conduita sa procesuală va putea fi încadrată în tiparele legii.
Distinct de aceste considerații preliminare, Înalta Curte ia act că problema de drept de a
cărei dezlegare depinde soluționarea recursului principal presupune stabilirea naturii procedurii în
cadrul căreia Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă a pronunțat decizia nr. 47/25.01.2019.
Recurenta-reclamantă a susținut că procedura a fost necontencioasă, întrucât, prin decizia
indicată, curtea de apel, evocând fondul în apel, s-a pronunțat asupra unei plângeri împotriva unei
rezoluții emise de persoana desemnată din cadrul Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă
Tribunalul Botoșani, întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2019, atunci în
vigoare; cum, în opinia autoarei recursului principal, rezoluția atacată fusese dată într-o procedură
necontencioasă, plângerea împotriva ei și căile de atac exercitate au păstrat aceeași natură, iar
hotărârea care le-a soluționat nu are, în raport cu art. 535 C. proc. civ., autoritate de lucru judecat.
Acest raționament este însă eronat, deoarece este plasat pe o premisă care contravine legii.
Codul de procedură civilă stabilește regulile de competență și de judecare a cauzelor civile,
precum și cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii
justiției în materie civilă; acesta este domeniul său de reglementare, potrivit Cap. I din Titlul
Preliminar.
Ca atare, calificarea unei proceduri - ca fiind contencioasă, potrivit Cărții a II-a sau
necontencioasă, potrivit Cărții a III-a - presupune, în mod necesar, ca sesizarea care reprezintă
fundamentul ei să fie adresată unei instanțe de judecată. De altfel, însăși denumirea Cărții a III-a
este „Procedura necontencioasă judiciară”.

169
 Așa fiind, în dezacord cu recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține, în acest stadiu al
considerentelor, că procedura care se derulează în fața oficiilor registrului comerțului de pe lângă
tribunale este una administrativă, care, atât timp cât nu are loc în fața unei instanțe judecătorești,
nu poate fi calificată ca una contencioasă ori necontencioasă.
Caracterul (contencios sau necontencios) îl dobândește numai procedura pe care art. 6 alin.
(3) din O.U.G. nr. 116/2019 (în vigoare la data relevantă în speță) o reglementa în subsecvența
celei dintâi, respectiv cea în care urmează să se judece plângerea împotriva rezoluției emise de
persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (5) din O.U.G. nr. 116/2019, plângerea se soluționează de
tribunal, de urgență și cu precădere, în condițiile dreptului comun.
Așa fiind, natura ei - contencioasă sau necontencioasă - urmează a se decela de la caz la
caz, verificând incidența reperelor specifice fiecărei proceduri, în parte.
Cu alte cuvinte, dacă în cadrul plângerii nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față
de altă persoană, procedura este necontencioasă; în măsura în care din chiar conținutul ei se
desprinde caracterul contencios, el se imprimă procedurii înseși. În acest sens, art. 531 C. proc.
civ. prevede că „Dacă cererea, prin însuși cuprinsul ei ori prin obiecțiile ridicate de persoanele
citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanța o va respinge”.
Or, Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă, evocând fondul în apel, a pronunțat decizia
nr. 47/25.01.2019, prin care a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de
reclamantele S.C. B. S.A. Galați și S.C. A. S.A. Botoșani și de intervenienții C. și D., a admis
plângerea și cererile de intervenție accesorii, a desființat rezoluția nr. 7079/05.12.2017 emisă de
Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Botoșani și a respins cererea Autorității
pentru Administrarea Activelor Statului, de înregistrare mențiuni nr. 37685/04.12.2017, „ca
urmare a prescrierii dreptului la acțiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoșani
cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria
M07 nr. 1487 din 25.05.2000”.
Așadar, prin însuși cuprinsul ei ori prin obiecțiile ridicate de persoanele care au intervenit,
cererea a prezentat caracter contencios, căci în cadrul respectivului proces, finalizat prin
pronunțarea, de către Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă, a deciziei nr. 47/25.01.2019,
părțile au invocat stingerea, prin prescripție, a dreptului A.A.A.S. la acțiune pentru majorarea
capitalului social al S.C. A. S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de
atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1487 din 25.05.2000.
De vreme ce cererea a prezentat un asemenea caracter, natura contencioasă s-a imprimat și
asupra procedurii în care pricina a fost dezbătută, motiv pentru care Înalta Curte impune părților
concluzia că nu este incident art. 535 C. proc. civ., care nu acordă autoritate de lucru judecat
încheierilor date în procedura necontencioasă.
Ca atare, în mod legal instanța de apel a considerat că aspectele dezlegate în mod definitiv
prin decizia nr. 47/25.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă au
dobândit autoritatea lucrului judecat.
În acest context, Înalta Curte înlătură și aprecierile recurentei-reclamante, care a susținut
natura supraabundentă a considerentelor vizând excepția prescripției, reținute de Curtea de Apel
Suceava, Secția a II-a civilă în decizia nr. 47/2019, și a pretins ca acestea să nu beneficieze, ca
atare, de putere de lucru judecat, reținând că plângerea formulată împotriva rezoluției a fost
fundamentată, între altele, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru majorarea
capitalului social al S.C. A. S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de
atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1487 din 25.05.2000; în aceste condiții, analiza
acestei excepții nu putea lipsi din conținutul hotărârii judecătorești în discuție, iar considerentele
prezentate nu doar că nu sunt supraabundente, ci, dimpotrivă, sunt cele care justifică dispozitivul;
ca atare, lor le este atașată puterea lucrului judecat.

170
 Din această perspectivă, distincția pe care recurenta-reclamantă o face între dreptul de
înregistrare conferit statului român și dreptul real de proprietate asupra contravalorii terenurilor
aportate la societatea intimată - dintre care doar cel dintâi ar fi fost examinat în procesul anterior -
, deși reală, apare în speță ca fiind artificial propusă, întrucât dreptul de înregistrare (respins, așa
cum rezultă din dispozitivul deciziei nr. 47/25.01.2019 a Curții de Apel Suceava, Secția a II-a
civilă, „ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A.
S.A Botoșani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de
proprietate seria M07 nr. 1487 din 25.05.2000”) nu ar fi putut fi negat dacă dreptul de proprietate
asupra contravalorii terenurilor ar fi fost recunoscut; așadar, respingerea cererii de înregistrare a
mențiunii respective în registrul comerțului a fost dispusă de Curtea de Apel Suceava nu
independent de analiza dreptului A.A.A.S. la majorarea capitalului social cu valoarea terenului, ci
în subsecvența constatării că acesta din urmă este cel stins, prin prescripție.
Așadar, prima critică, prin care s-a invocat încălcarea art. 535 C. proc. civ., nu este fondată.
Următoarea critică a recurentei-reclamante vizează pretinsa încălcare a art. 204 alin. (2)
pct. 4 C. proc. civ., prin respingerea de către prima instanță, la termenul de la 15.06.2020, a cererii
de constatare a existenței dreptului real de proprietate asupra acțiunilor corespondente expresiei
valorice a terenurilor; astfel, a subliniat că o cerere de înlocuire a acțiunii în realizare cu o acțiune
în constatare nu este privită de lege ca fiind de natură s-o modifice pe cea inițială, motiv pentru
care a apreciat că ea poate interveni oricând, până la deschiderea dezbaterilor în fond. Totodată, a
mai precizat că, în decizia atacată, s-a arătat că cererea în constatare - deși apreciată ca fiind tardiv
depusă - a fost soluționată în fond de prima instanță, ceea ce relevă existența unei contrarietăți
între dispozitivul și considerentele încheierii.
Sub acest aspect, Înalta Curte ia act că prima instanță a fost sesizată cu o acțiune în
realizare, prin care A.A.A.S. a solicitat obligarea S.C. A. S.A. Botoșani la plata unor despăgubiri,
în valoare de 296.679 lei, ca urmare a neexecutării obligației legale de majorare a capitalului social
cu contravaloarea terenului pentru care societatea a obținut certificatul de atestare a dreptului de
proprietate seria M07 nr. 1487 din 25.05.2000 și pe care l-a înstrăinat ulterior.
Primul termen de judecată a fost stabilit la 12.12.2019.
La 26.11.2019, reclamanta a depus la dosar o cerere de extindere a cadrului procesual (prin
introducerea în proces a numitului E., președinte al Consiliului de administrație al pârâtei) și de
extindere a obiectului acțiunii, prin care a solicitat acordarea dobânzii legale aferente debitului
principal și actualizarea acestuia cu rata inflației.
Ulterior, la 20.02.2020, reclamanta a depus o nouă cerere, solicitând să se constate existența
dreptului de proprietate al statului român, prin A.A.A.S., asupra a 11.867 de acțiuni, în
corespondentul valorii terenului în suprafață de 2.913,27 m.p., dobândit de pârâtă, atestat cu
certificatul nr. 1487/2000.
Prin încheierea de la termenul din 15.06.2020, Tribunalul Botoșani, Secția a II-a civilă a
respins „cererile reclamantei prin care solicită extinderea cadrului procesual și modificarea
obiectului acțiunii - filele 1-9 vol. II dosar și ținând seama de dispozițiile art. 204 NCPC”.
Cele expuse în precedent relevă că cererile respinse la 15.06.2020 sunt cele prin care
autoarea recursului principal solicitase extinderea cadrului procesual, prin introducerea în proces
a numitului E., președinte al Consiliului de administrație al pârâtei și extinderea obiectului acțiunii,
prin acordarea dobânzii legale aferente debitului principal și actualizarea acestuia cu rata inflației
- acestea fiind cele care se regăsesc la filele 1-9 din volumul II al dosarului primei instanțe, iar nu
cea prin care acțiunea în realizare fusese înlocuită cu cea în constatare.
Prin urmare, este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia la 15.06.2020 i-ar
fi fost respinsă cererea de înlocuire a acțiunii în realizare cu una în constatare, ceea ce
demonstrează că decizia atacată, care a fost pronunțată în sensul celor reținute mai sus, nu a
nesocotit dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

171
 În ceea ce privește critica privind încălcarea art. 427 alin. (1), coroborat cu art. 425 alin.
(5) C. proc. civ., motivat de lipsa îndeplinirii procedurii de comunicare către părți a încheierii din
15.06.2020, instanța supremă notează că aceasta nu poate fi examinată, deoarece obiect al
recursului îl constituie doar hotărârea curții de apel, nu și a primei instanțe și aceasta, distinct de
faptul că actul procedural al comunicării - extrinsec încheierii și ulterior pronunțării ei - nu are
aptitudinea de a-i releva vreun viciu de legalitate; pe de altă parte, în dezvoltarea criticii privind
pretinsa încălcare a art. 444 și 445 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a invocat niciun aspect,
cu toate că sarcina identificării elementelor concrete, circumscrise art. 488 C. proc. civ., pe care
urmărește să le supună cenzurii în recurs, îi revenea.
Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,
recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,
prin nepronunțarea în dispozitiv asupra cererii adiționale de constatare, însă, după cum s-a arătat,
prin încheierea de la 15.06.2020, prima instanță a respins doar cererile prin care autoarea
demersului judiciar solicitase extinderea cadrului procesual și a obiectului acțiunii, iar nu cea prin
care acțiunea în realizare fusese înlocuită cu cea în constatare; ca atare, aceasta este cererea
examinată în considerente și asupra căreia instanța s-a pronunțat prin dispozitiv.
Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b)
C. proc. civ., prin contrarietatea între considerente, dar și între acestea și dispozitiv; totodată, a mai
susținut că decizia atacată este nemotivată.
În argumentarea acestei critici, a susținut că, deși nu a fost cercetată, cererea de constatare
a fost, în final, respinsă, aspect care demonstrează contrarietatea între considerente, dar și între
acestea și dispozitiv. De asemenea, reiterând afirmațiile anterioare, potrivit cărora hotărârile
judecătorești evocate mai sus nu au autoritate de lucru judecat, recurenta-reclamantă a apreciat că
lipsește din considerente orice analiză a consecințelor pe care fapta intimatei-pârâte, aceea de a
vinde terenurile înainte de a-și îndeplini obligațiile care îi reveneau - faptă calificată de autoarea
acestui recurs ca fiind ilicită, le-a produs.
Nici această critică nu este fondată, de vreme ce, contrar a ceea ce A.A.A.S. susține, Înalta
Curte constată că cererea în constatare este cea care a fost cercetată, iar nu cea în realizare și, în
raport cu cele statuate prin decizia nr. 47/25.01.2019 a Curții de Apel Suceava, Secția a II-a civilă,
cu putere de lucru judecat, o analiză a consecințelor produse de fapta intimatei-pârâte, de a vinde
terenurile înainte să își îndeplinească obligațiile care îi reveneau - calificată de autoarea acestui
recurs ca fiind ilicită - era oprită de dispozițiile art. 430 și 431 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, se impune concluzia că niciuna dintre
criticile aduse de recurenta-reclamantă nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru
care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul principal a fost respins ca nefondat.
În ce privește recursul incident, prin care S.C. A. S.A. Botoșani a solicitat modificarea în
parte a deciziei curții de apel, criticând dispoziția de respingere a apelului incident, în cadrul căruia
pretinsese ca sentința primei instanțe să fie reformată, prin admiterea excepției prescripției
dreptului material la acțiune, Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, că cererea recurentei-pârâte
de modificare a hotărârii atacate, în caz de admitere a căii sale de atac, este nesusținută juridic,
deoarece, în regimul actualului Cod de procedură civilă, art. 497 permite casarea, nu însă și
modificarea hotărârii recurate, soluție pe care Codul de procedură civilă de la 1865 o reglementa;
mai mult, în cazul deciziilor pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, prima casare
este obligatoriu urmată de trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, numai în cazul casărilor
ulterioare putând interveni, în anumite cazuri, reținerea cauzei, spre rejudecare.
Pe aceste premise, deși este necesar să se recunoască, în acord cu recurenta-pârâtă, că la
stabilirea momentului de la care a început să curgă prescripția, instanța de apel nu a făcut o analiză
a excepției prescripției astfel cum ea a fost invocată și motivată, prin raportare la cauza acțiunii
(răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită, care era reprezentată de vânzarea terenurilor),
ceea ce pare să confirme teza autoarei recursului incident, potrivit căreia data vânzării terenurilor

172
marchează momentul de debut al termenului de prescripție, Înalta Curte apreciază că la acest
moment interesul în promovarea recursului incident nu mai subzistă.
Desigur, în condițiile dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., la care art. 491 C. proc.
civ. face trimitere, recursul incident poate fi promovat de intimat, după împlinirea termenului de
recurs, în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea adversă, printr-o cerere
proprie care să tindă la casarea deciziei instanței de apel.
Definit de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. drept o condiție de exercițiu a acțiunii civile,
interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin promovarea acțiunii judiciare,
respectiv a căii de atac. Și, întrucât potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat,
legitim, personal, născut și actual, el trebuie menținut pe întreaga perioadă a procedurii judiciare.
Or, în speță, în condițiile în care dezlegarea dată cererii A.A.A.S., păstrată în apel, urmează
să fie confirmată, recursul principal nefiind fondat, autoarea căii de atac incidente nu mai justifică
un interes în reluarea judecății, după casare, pentru a obține reformarea sentinței, prin admiterea
excepției prescripției.
Se cuvine notat că nici celelalte critici ale recurentei-pârâte, vizând art. 204 alin. (2) pct. 4
C. proc. civ. și transformarea acțiunii dintr-una în realizare într-una în constatare, nu justifică o
altă concluzie, legată de chestiunea interesului, distinct de faptul că aceste aspecte au fost deja
examinate, în cadrul recursului principal.
Așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul incident
ca lipsit de interes.
III. Arbitrajul

3. Contract de credit încheiat într-un stat membru de un consumator cu domiciliul în

România. Acţiune în pretenţii având ca obiect creditul bancar nerestituit. Necompetenţa
generală a instanţelor române. Condiţii

C. proc. civ., art. 1065, art. 1066 alin. (1), art. 1080 pct. 1-3
Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 4 alin. (1), art. 18, art. 19
art. 25 alin. (1), art. 66 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, „de la dispozițiile
prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: 1. ulterioare nașterii litigiului; 2. care
permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni;
sau 3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii
contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie
competență instanțelor din statul membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie
interzise de legislația statului membru în cauză”.
Articolul 25 alin. (1) din acelaşi regulament, care figurează în Secţiunea 7, intitulată
„Prorogarea de competenţă”, prevede că ,,Dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul
acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu
un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa
revine acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi
neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această
competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de
competenţă se încheie a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă; b) într-o formă conformă cu
obiceiurile statornicite între părţi sau c), în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu
uzanţa cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ,
este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care
îl implică domeniul comercial respectiv”.

173
 În cazul în care prin contractul de credit încheiat de o bancă cu sediul într-un stat membru
cu un consumator cu domiciliul stabilit ulterior în România s-a agreat că „sunt valabile, în măsura
în care nu au fost convenite alte prevederi, condițiile generale de afaceri ale băncii care sunt
publicate la avizierul spațiilor sale comerciale”, în mod nelegal a considerat curtea de apel că
această clauză nu are natura unei clauze atributive de competență și că nu poate fi circumscrisă
ipotezei reglementate de art. 19.3 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.
În aceste condiții, instanța de apel a înlăturat critica privind necompetenţa generală a
instanţelor române în urma unei analize insuficiente, care a fost plasată pe o premisă care
contravine jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 405 din 23 februarie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal la 26.08.2019, reclamanta A. A.G. l-a chemat în judecată pe pârâtul B.,
solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească suma
de 72.715,38 euro, reprezentând credit bancar nerestituit, precum și accesorii, cu cheltuieli de
judecată.
Prin încheierea de la 16.12.2019, tribunalul a respins excepția necompetenței generale a
instanțelor române, invocată de pârât, iar ulterior, prin sentința civilă nr. 323/C/07.05.2020, a
respins excepția prescripției, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să achite reclamantei suma de
72.715,38 euro, reprezentând datorie rezultată din contractul de credit încheiat între părți la
13.05.2004, dar și suma de 7.424 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva încheierii indicate și a sentinței, B. a declarat apel, care a fost respins prin decizia
civilă nr. 932/Ap/13.07.2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă.
Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând casarea ei și a hotărârilor primei
instanțe și, ca o consecință, admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor române și
respingerea acțiunii ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea
cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.
În motivare, recurentul a arătat că hotărârile instanțelor anterioare au fost pronunțate cu
încălcarea competenței de ordine publică a instanțelor austriece, că decizia atacată a fost dată cu
încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și cu aplicarea
greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin.
(1) pct. 3, 5 și 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, autorul căii de atac a susținut că părțile, care au
încheiat la 10.05.2004 contractul de credit nr. 53000 229 624, au agreat asupra competenţei
instanţelor austriece în soluţionarea litigiilor ivite între ele, prin Termenii şi condiţiile generale de
afaceri ale C. AG. Mai 2003, document depus la dosar şi care face parte integrantă din contractul
de credit; a precizat recurentul că această înțelegere a fost consemnată în clauza denumită marginal
Condiţii generale comerciale (pag. 3 din contract): „În rest sunt valabile, în măsura în care nu au
fost convenite alte prevederi, Condiţiile generale de afaceri ale C. SA, care sunt publicate la
avizierul spaţiilor noastre comerciale”. În acest sens, a precizat că în Termenii şi condiţiile generale
de afaceri ale C. AG. Mai 2003, la pag. 4, lit. F Locul de executare, alegerea legii, locul de întâlnire,
pct. 3 Secţiunea 21, la care a achiesat, se arată următoarele: „(1) Acţiunile legale ale unui
antreprenor deschise împotriva băncii nu pot fi întreprinse decât la tribunalul care are competenţă
la sediul băncii. Acesta va fi, de asemenea, sediul legal în cazul acţiunilor legale ale băncii
împotriva unui antreprenor, banca fiind autorizată să îşi afirme drepturile în orice instanţă care are
jurisdicţie locală asupra obiectului. (2) Locul general de întâlnire din Austria în cazul acţiunilor
legale deschise de un consumator sau împotriva unui consumator, astfel cum este prevăzut de lege
la momentul încheierii unui acord, rămâne acelaşi, chiar dacă consumatorul, după încheierea
acordului, își transferă domiciliul în străinătate si deciziile instanţei austriece sunt executorii în
ţara respectivă”.

174
 Recurentul a evocat dispozițiile art. 17-19 din Secțiunea 4 a Regulamentului 1215/12-dec-
2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materia civilă şi
comercială emis de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European, aplicabil direct în statele
membre și a susținut că atât timp cât părţile au agreat ca instanţelor austriece să le revină
competența de soluţionare a cauzei, iar toate elementele esenţiale ale contractului aveau legătură
cu Austria, instanțele române nu au competenţa de soluţionare a litigiului.
În acest sens și după ce a citat din preambulul Regulamentului, a susținut că alegerea de
către părţi a competenţei instanţelor austriece în soluţionarea oricărui litigiu ivit între ele reiese cu
certitudine rezonabilă din circumstanţele cauzei, cum ar fi încheierea contractului între o persoană
juridică şi o persoană fizică austriece (ambele părți având, la acea dată, naționalitate/cetățenie
austriacă), executarea lui pe teritoriul Austriei și demararea de către intimată, ca urmare a
neexecutării obligaţiei de restituire a împrumutului, a unor demersuri conform procedurilor
dreptului austriac. Așadar, a apreciat că în mod cert părţile raportului juridic au înţeles, la
momentul încheierii contractului de credit, să deducă litigiul soluţionării instanţelor austriece,
neexistând la acel moment niciun element de extraneitate care să ridice problema unui conflict
viitor de competenţă.
După ce a citat dispozițiile art. 1.068 și 1.070 C.proc.civ., recurentul a arătat că singura
legătură a cauzei cu instanţa română o reprezintă faptul că, în prezent, are domiciliul în România,
însă a apreciat că o asemenea legătură este insuficientă, iar în cauză nu s-a dovedit că nu ar fi
posibilă introducerea unei cereri de judecată în Austria sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil
ca aceasta să fie introdusă în Austria, pentru a se stabili competenţa în favoarea instanţei române,
ca for de necesitate.
Criticând, din această perspectivă, înlăturarea în apel a criticii sale privind lipsa
competenţei instanţelor române în soluţionarea pricinii, recurentul a arătat că în mod greşit s-a dat
relevanţă menţiunii din documentul intitulat Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG.
Mai 2003, în sensul că acestea ar fi avut valabilitate doar în luna mai 2003, în timp ce contractul
dintre părţi a intervenit un an mai târziu, precizând că probele nu au indicat că valabilitatea
respectivului document ar fi fost limitată doar în luna mai 2003, aceea fiind data elaborării lui.
În dezvoltarea motivului de recurs fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1)
pct. 5 C.proc.civ., autorul căii de atac a apreciat că a fost insuficient analizată apărarea sa, potrivit
căreia o dată cu contractul de credit, s-a încheiat şi o asigurare de risc, menită să dezdăuneze
intimata în caz de imposibilitate de plată, iar instanţele devolutive nu au ordonat părţii adverse să
prezinte dovada asigurării, deşi recurentul a afirmat că un asemenea act nu i-a fost niciodată remis.
Subsumat ultimului motiv de nelegalitate invocat, recurentul a arătat că instanţele
anterioare au reţinut că este certă aplicarea pe fond a legii austriece, dând eficienţă art. 3 din
Regulamentul 593/17.06.2008, care, însă, potrivit art. 29, nu se aplică decât contractelor încheiate
după 17.12.2009. Având în vedere diferenţa majoră de abordare, între dreptul austriac şi cel român,
a prescripţiei aplicabile raportului juridic, în lipsa cunoaşterii legii austriece şi, mai mult, a
contestării opiniei juridice depuse la dosar de către intimată, recurentul a apreciat că norma
austriacă ar fi trebuit verificată prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat legea
sau prin avize ale unui expert.
În continuare, recurentul a susţinut că legea instanţei sesizate este cea mai apropiată
judecătorului forului, este legea pe care acesta o cunoaşte cel mai bine, astfel încât nu apare nicio
dificultate de aplicare (iura novit curia), fiind în spiritul realismului juridic a accepta lex fori în
calificarea legii aplicabile în soluţionarea litigiului. În opinia sa, această regulă se impune ca
urmare a suveranităţii statului român şi a teritorialităţii sale.
Apreciind că normele de drept internaţional privat aparţinând forului sunt norme naţionale,
că problema legii aplicabile apare din cauza disparităţilor dintre normele de fond ce reglementează
anumite aspecte în diferite sisteme de drept, însă acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune tipică în
pretenţii, faţă de care dreptul intern cunoaşte toate instrumentele soluţionării, neexistând un vid

175
legislativ, şi subliniind că prescripţia a reprezentat una din apărările principale, recurentul a arătat
că la data naşterii raportului juridic civil, Decretul nr. 167/1958 reglementa această instituţie ca o
excepţie de ordine publică, ceea ce impune aplicarea legii române, ca lex fori care înlătură legea
austriacă. Precizând data la care creditul a fost declarat exigibil, autorul căii de atac a tras concluzia
că dreptul intimatei la acţiune, reglementat de Decretul nr. 167/1958, s-a stins prin prescripţie la
data de 27.12.2015.
Analizând actele dosarului actele și decizia atacată, în limita controlului de legalitate,
Înalta Curte reține următoarele:
Prima critică a recurentului dezbate modul în care în etapele anterioare ale procesului a fost
dezlegată excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.
Această chestiune face necesară verificarea măsurii în care instanţele române sunt exclusiv
competente să judece pricina şi, în cazul unui răspuns negativ, a măsurii în care competenţa
exclusivă îi revine unei instanţe străine.
La 10.05.2004 părţile au încheiat în Viena, Republica Austria, un contract de credit, iar în
prezent recurentul şi-a stabilit domiciliul în România.
Aceste împrejurări conferă litigiului elemente de extraneitate.
Potrivit art. 1.065 C.proc.civ., dispozițiile Cărții a VII-a a Codului se aplică proceselor de
drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care
România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
Iar art. 1.066 alin. (1) C.proc.civ., instituind rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel,
prevede regula că „instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa
domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu
secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii”.
În continuare, dispoziţiile art. 1.080 pct. 1-3 C.proc.civ., enumerând limitativ cazurile în
care instanţelor române le revine competenţa exclusivă de soluţionare a cererilor în materia unor
acţiuni patrimoniale, prevăd că acestea sunt litigiile care au elemente de extraneitate privind
imobile situate pe teritoriul României, bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu
în România şi contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în
România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial şi fără legătură
cu activitatea profesională sau comercială a consumatorului, dar numai dacă furnizorul a primit
comanda în România sau încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o
publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.
Dacă ipotezele prevăzute de art. 1.080 pct. 1 şi 2 C.proc.civ. sunt în mod evident
inaplicabile, cazul indicat de pct. 3 al aceluiaşi articol impune sublinierea că domiciliul
consumatorului pe teritoriul României nu este un criteriu suficient pentru a atrage competenţa
exclusivă a instanţelor române în a judeca un litigiu patrimonial cu elemente de extraneitate, fiind
necesar să fie întrunite şi celelalte cerinţe ale textului; cum, în speţă, nu se pune problema unei
comenzi emise în România şi nici a existenţei în România, anterior încheierii contractului, a unei
oferte sau publicităţi, părţilor li se impune concluzia că instanţele române nu sunt exclusiv
competente să soluţioneze litigiul de faţă.
Revenind la dispoziţiile art. 1.066 alin. (1) C.proc.civ., citate mai sus, Înalta Curte
reaminteşte că regula potrivit căreia instanţele române sunt competente dacă pârâtul domiciliază
pe teritoriul României la data introducerii cererii este prevăzută sub rezerva situaţiilor în care legea
dispune altfel; o atare lege este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului din 12.12.2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor
în materie civilă și comercială, aplicabil în cauză conform art. 66 alin. (1) din acesta.
Articolul 4 alin. (1) din Regulament prevede că „Sub rezerva dispoziţiilor prezentului
regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie,
indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru”.

176
 În materia contractelor încheiate de consumatori, competenţa este indicată în Secţiunea 4
a Regulamentului, care cuprinde art. 17-19.
Instituind regula, art. 18 prevede că „acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului
de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia
consumatorul își are domiciliul”.
În schimb, art. 19 din Regulament prevede că „de la dispozițiile prezentei secțiuni nu se
poate deroga decât prin convenții: 1. ulterioare nașterii litigiului; 2. care permit consumatorului să
sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; sau 3. încheiate între
consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau
reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul
membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului membru
în cauză”.
În egală măsură, art. 25 alin. (1) din Regulament, care figurează în Secţiunea 7, intitulată
„Prorogarea de competenţă”, prevede că „Dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul
acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un
raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine
acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi
neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această
competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de
competenţă se încheie a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă; b) într-o formă conformă cu
obiceiurile statornicite între părţi sau c), în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa
cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este
cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl
implică domeniul comercial respectiv”.
În contractul lor, părţile au agreat că „În rest sunt valabile, în măsura în care nu au fost
convenite alte prevederi, Condițiile generale de afaceri ale C. SA care sunt publicate la avizierul
spațiilor noastre comerciale”.
Instanţa de apel a apreciat că această clauză nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate
de art. 19.3 din Regulament, deoarece Condițiile generale în discuţie nu au fost acceptate de către
recurent prin semnătură, nefiind parte integrantă a contractului; de aceea, a considerat că ea nu are
natura unei clauze atributive de competență. Totodată, a mai notat că autorul căii de atac s-a
prevalat de un înscris care poartă o denumire diferită de cea la care se face referire în contract
(„Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG”), valabil numai în luna mai 2003, nu şi la
data încheierii contractului.
Aceste dezlegări încalcă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin Hotărârea din 08.03.2018, pronunţată în cauza C-64/17 Saey Home & Garden NV/SA
împotriva Lusavouga-Maquinas e Acessorios Industriais SA, Curtea de Justiţie, notând că în
conformitate cu art. 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, competenţa unei/unor instanţe
dintr-un stat membru, convenită de cocontractanţi într-o clauză atributivă de competenţă, este în
principiu exclusivă, a stabilit cerinţele pe care o asemenea clauză trebuie să le îndeplinească.
Articolul 25 din Regulament exclude şi competenţa determinată de criteriul general al
domiciliului pârâtului (art. 4 din Regulament) şi competenţele speciale menţionate la art. 7-9 din
acesta, motiv pentru care Curtea a subliniat că cerinţele pe care textul le instituie sunt de strictă
interpretare şi a impus instanţelor obligaţia de a examina dacă respectiva clauză atributivă de
competenţă a constituit obiect al unui consimţământ între părţi, care trebuie să fie exprimat în mod
clar şi concis. În măsura în care clauza atributivă de competenţă este stipulată în Condiţiile
generale, ca în speţă, Curtea, reiterându-şi jurisprudenţa anterioară (C-222/15, Hotărârea din
28.06.2016, Hoszig), a reţinut că o atare clauză este licită dacă se face o trimitere expresă, în chiar
textul contractului semnat de cele două părţi, la condiţiile generale care cuprind clauza
menţionată (par. 27).

177
 Aşadar, în mod nelegal a reţinut curtea de apel că, deşi părţile s-au referit, în contractul pe
care l-au semnat, la Condițiile generale în discuţie, clauza atributivă ar fi trebuit să fie acceptată în
mod expres; aceasta, distinct de faptul că recurentul nu doar că nu a contestat clauza, ci,
dimpotrivă, s-a prevalat de ea pe întreaga durată a procesului.
Pe de altă parte, menţiunea lunii mai 2003, regăsită pe documentul intitulat „Termenii şi
condiţiile generale de afaceri ale C. AG”, nu are, în mod necesar, semnificaţia pe care i-a
acordat-o instanţa de apel, în sensul că acest ansamblu de termeni şi condiţii avea valabilitate doar
în luna mai 2003; pare mai plauzibilă susţinerea recurentului, care afirmă că respectivul document
a fost atunci redactat, în condiţiile în care în mod cutumiar genul acesta de termeni nu se modifică
lunar.
În aceste condiţii, instanţa de apel a înlăturat critica privind necompetenţa generală a
instanţelor române în urma unei analize insuficiente, care a fost plasată pe o premisă care
contravine jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Se cuvine subliniat şi că nu este incidentă niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 24 din
Regulament, care instituie cazuri de competenţă exclusivă, indiferent de domiciliul părţilor.
Examenul adecvat al chestiunii competenţei generale a instanţelor române ar fi presupus,
pornind de la faptul că părţile s-au referit, în contractul lor, la Condițiile generale în discuţie, că
recurentul nu doar că nu a contestat clauza atributivă de competenţă, ci, dimpotrivă, s-a prevalat
de ea şi că documentul intitulat „Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG” nu pare să-
şi fi pierdut valabilitatea ulterior lunii mai 2003, evaluarea celeilalte condiţii instituite de art. 25
alin. (1) din Regulament, care indică situaţia în care convenţia atributivă de competenţă este nulă
şi neavenită, respectiv cea în care ea ar nesocoti condiţiile de fond în baza legislaţiei austriece,
totul în considerarea faptului că, în măsura valabilităţii clauzei, ea este de natură să determine
competenţa exclusivă a instanţei străine.
Desigur, trebuie verificat şi dacă referirea părţilor la Condițiile generale este făcută la
„Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale C. AG” şi, în acest context, dacă diferenţa de
denumire sesizată nu este doar rezultatul unei traduceri mai puţin riguroase.
Cum o atare analiză lipseşte din considerentele deciziei atacate, Înalta Curte, apreciind că
cercetarea celorlalte critici prezentate de recurent a devenit inutilă, urmează ca, în temeiul art. 496
şi 497 C.proc.civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată şi să trimită cauza, spre o nouă
judecată, instanţei de apel care, dacă în urma analizei pe care, ca efect al prezentei decizii, o va
efectua, va ajunge la concluzia că nu există nicio cauză de nulitate sau ineficacitate a clauzei
atributive de competenţă, va proceda conform art. 480 alin. (4) teza finală C.proc.civ.

DREPT PROCESUAL PENAL

1. Contestație. Cameră preliminară. Nulitate relativă. Competența teritorială a

Direcției Naționale Anticorupție. Excluderea probelor. Percheziție informatică
C. proc. pen., art. 168
O.U.G. nr. 43/2002, art. 1

1. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, competența
teritorială a procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura centrală, precum
și din cadrul Serviciilor teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizează întreg teritoriul
României, aspect ce face posibilă instrumentarea dosarelor de urmărire penală de oricare dintre
acestea, fără a genera un viciu de nelegalitate.
2. În aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală,
înregistrarea propriilor conversații cu telefonul mobil de către denunţător, fără participarea în
vreun fel a organelor de urmărire penală, cărora denunţătorul le-a predat ulterior telefonul mobil,

178
nu impune emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a unui mandat de supraveghere
tehnică.

I.C.C.J., Secția penală, Încheierea nr. 643 din 19 octombrie 2022 a completului de 2 judecători de
cameră preliminară

Prin încheierea din data de 22 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală,
în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, a respins, ca neîntemeiate, cererile și
excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală invocate de inculpatul A, iar în baza art. 346 din Codul de procedură penală, a
constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire
penală şi a dispus începerea judecăţii cu privire la inculpatului A, sub aspectul săvârșirii
infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art.6 din Legea nr.78/2000 raportat la art.290 alin. (1)
din Codul penal.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a reţinut
că prin rechizitoriul nr. x din 08.04.2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea
în judecată a inculpatului A, cercetat în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare
de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) din Codul penal.
S-a menţionat că prin actul de sesizare a instanței s-a reţinut că, la data de 30.03.2022,
inculpatul A, avocat în cadrul Baroului Călărași, a promis și ulterior a dat agentului șef de poliție
B din cadrul Poliției mun. Călărași – Biroul Investigații Criminale, suma de 2000 lei, pentru ca
acesta să efectueze acte contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv să asigure o situație favorabilă
clienților săi, cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, în dosarul nr. x, al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Călărași.
Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a reţinut că inculpatul a formulat o
seria de cereri şi excepţii privind legalitatea efectuării unora dintre actele de urmărire penală,
printre care:
1.Nulitatea relativă a tuturor actelor de urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare,
rezultată din necompetența teritorială a organului de urmărire penală.
Potrivit art. 5 alin. (2) din OUG nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, în
cadrul acesteia se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de
activitate, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (3) din OUG nr. 43/2002, sediul serviciilor teritoriale și
circumscripția acestora se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție , de
regulă, în localitățile în care își au sediul parchetele de pe lângă curțile de apel și în raport cu
circumscripția acestora.
Potrivit art. 75 alin. (1) din Ordinul nr. 1643/C din 15 mai 2015 pentru aprobarea
Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, structura teritorială a
Direcției Naționale Anticorupție este constituită din 14 servicii teritoriale, care au sediile în
localitățile de reședință ale parchetelor de pe lângă curțile de apel, având aceeași circumscripție
teritorială.
De asemenea, potrivit art. 77 din același Ordin nr. 1643/C din 15 mai 2015, structura
teritorială exercită în mod corespunzător atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție, prevăzute la
art. 3 din OUG nr. 43/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și
completările ulterioare, și duce la îndeplinire ordinele și dispozițiile procurorului șef al Direcției
Naționale Anticorupție.
S-a arătat că infracțiunea ce constituie obiectul judecății se reține că ar fi fost săvârșită în
municipiul Călărași, care potrivit art. 75 alin. (1) din Ordinul nr. 1643/C din 15 mai 2015 raportat
la art. 5 alin. (2) și (3) din OUG nr. 43/2002 nu se află în circumscripția teritorială a DNA –

179
Serviciul Teritorial Constanța, astfel încât competența pentru efectuarea urmăririi penale ar fi
revenit DNA – Structura centrală.
Pe cale de consecință, constatând că DNA – Serviciul Teritorial Constanța, nu avea
competența teritorială de efectuare a urmăririi penale pentru infracțiuni de corupție care ar fi fost
comise pe raza teritorială a municipiului Călărași, a solicitat să să se constatate că toate actele de
urmărire penală efectuate sunt lovite de sancțiunea nulității relative, cu consecinţa excluderii
tuturor probelor administrate și restituirea cauzei la Parchet.
2.Excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către
denunțător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală.
Înregistrarea ambientală cu privire la care se susține de către martorul denunțător că ar fi
fost realizată la data de 30.03.2022, ora 11:11, la sediul IPJ Călărași, cu telefonul mobil marca
Samsung cu seriile IMEI x și x, aflat în dotarea Poliției Municipiului Călărași, a intrat în posesia
organelor de urmărire penală, conform procesului-verbal de ridicare din 30.03.2022 încheiat de
Serviciul Județean Anticorupție și martorul denunțător, prin punerea la dispoziție a unui suport
optic tip CD cu inscripția „CD B Călărași”.
Apărarea a considerat că administrarea acestei probe nu se putea efectua în temeiul art. 170
alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât acest text vizează numai predarea de înscrisuri
sau obiecte, ceea ce nu este cazul în cauza de față, întrucât denunțătorul nu a remis niciun fel de
înscrisuri, iar punerea la dispoziție a telefonului mobil nu poate constitui „predare de obiecte” în
sensul art. 170 alin. (1) din Codul de procedură penală, câtă vreme această dispoziție are în vedere
obiecte ce poartă urmele materiale ale infracțiunii (de exemplu urmele papilare). În ipoteza în care
s-ar aprecia să telefonul mobil a fost predat organelor judiciare în temeiul art. 170 alin. (2) din
Codul de procedură penală, aceasta nu constituie decât modalitatea de conferire a legitimității
procedurii în baza căreia s-a intrat în posesia sistemului informatic (suportul optic), neputând
constitui temeiul legal pentru accesarea sistemului informatic, cercetarea și valorificarea sub forma
obținerii probelor a datelor informatice existente în cuprinsul acestuia, practic existând două etape
distincte în administrarea probelor în acest caz, fiind necesar ca fiecare dintre acestea să fie
realizată conform procedurilor legale.
Pe cale de consecință, lipsind autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți pentru
accesarea și valorificarea în procesul penal a datelor informatice prin procedeul probator al
percheziției informatice, a considerat că se impune constatarea nulității absolute prevăzute de art.
281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a mijloacelor de probă constând în planșe foto,
cu consecința excluderii probelor astfel obținute în mod nelegal, în conformitate cu art. 102 din
Codul de procedură penală.
Examinând competenţa și legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a
efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a
reţinut, cu titlu preliminar, că potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii
camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a
legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării
actelor de către organele de urmărire penală.
În ceea ce privește presupusa necompetență teritorială a Serviciului Teritorial Constanța
din cadrul DNA, Curtea a constatat că potrivit codul de procedură penală competența teritorială a
parchetelor de pe lângă instanțe se stabilește prin aplicarea regulii prevăzute de art.56 alin. (6) din
Codul de procedură penală care prevede că „este competent să efectueze ori, după caz, să conducă
și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care,
potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel”.
Curtea a constatat că art. 75 din Ordinul nr. 1.643/C din 15 mai 2015 reglementează
exclusiv organizarea administrativă a serviciilor teritoriale în cadrul DNA. De altfel, serviciile
teritoriale pot fi înființate și desființate prin ordin al procurorului șef al direcției, legea prevăzând
că serviciile teritoriale au de regulă sediile în municipiile în care își au sediile și curțile de apel.

180
 Curtea a reţinut că art. 1 alin. (2) din OUG nr.43/2002, prevede că „Direcția Națională
Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al
României prin procurori specializați în combaterea corupției”.
S-a arătat că, în mod evident, intenția legiuitorului, la momentul redactării art. 1 alin. (2)
din OUG nr.43/2002, nu a fost de a restricționa competența procurorilor din cadrul serviciilor
teritoriale și de a o extinde pe cea a procurorilor de la DNA București.
Cum și procurorii din cadrul serviciilor teritoriale și cei din cadrul structurii centrale, sunt
parte a aceleiași direcții, altminteri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, parchet cu o competență teritorială generală, neexistând nici o diferență între ei, aceştia
îşi pot exercita competența pe întreg teritoriul României.
Din dispoziţiile art. 1 alin. (1) și (2) din O. U. G. nr. 43/2002 rezultă procurorii Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, atât procurorii din cadrul Structurii centrale, cât și procurorii de cadrul
serviciilor teritoriale au aceeași competenţă pe întregul teritoriu al României. Prin urmare,
dispoziţiile legale privind competenţa după materie în faza urmăririi penale sunt respectate în cazul
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, indiferent dacă
urmărirea penală a fost efectuată de procurori din cadrul Structurii centrale sau de procurori din
cadrul serviciilor teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie.”
Cu privire la necompetența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Serviciul Teritorial Constanța, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a constatat
că inculpatul, prin apărător ales, a invocat necompetența teritorială a unității de parchet.
Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti a constatat că organele
de urmărire penală nu au încălcat normele de competență teritorială, competența Serviciului
Teritorial Constanța de a efectua urmărirea penală este una generală, având în vedere dispozițiile
art. 3 din OUG 43/2002. În ceea ce privește repartizarea dosarelor între unitățile administrative ale
Direcției Naționale Anticorupție, judecătorul a constatat că acea repartizare este doar organizare
administrativă și nu este de natură a scinda competența și a afecta astfel legalitatea efectuării
urmăririi penale într-o situație similară.
În ceea ce priveşte excluderea înregistrării efectuată de către denunțător cu mijloace tehnice
proprii și a procesului verbal de redare, Curtea a constatat că denunțătorul a înregistrat propriile
discuții purtate cu inculpatul folosind telefonul său mobil, iar ulterior sesizării organelor de
urmărire penală a pus la dispoziția acestora, în mod voluntar, mijlocul tehnic respectiv și fișierele
audio pe care le conținea.
Cum telefonul mobil al denunțătorului este în mod indiscutabil un obiect în sensul art.170
din Codul de procedură penală și cum denunțătorul avea dreptul să își înregistreze propriile
convorbiri, care să fie apoi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, conform art. 139 alin.
(3) din Codul de procedură penală, Curtea a considerat că prin modul în care denunţătorul a
procedat nu s-a produs nici o încălcarea dispozițiilor de procedură care să conducă la excluderea
probelor arătate.
Nu s-a pus problema efectuării unei percheziții informatice deoarece denunțătorul a predat
în mod voluntar înregistrările respective, având inițiativa informării parchetului cu privire la
existența lor și a predării acestora.
Prin urmare, s-a constatat că administrarea probelor și efectuarea actelor de urmărire penală
s-a realizat în condiţii de legalitate, respectându-se regulile procedurale și procesuale, precum și
drepturile inculpatei prevăzute de legea procesual penală.
De asemenea, judecătorul a constatat că nu există niciunul dintre cazurile de nulitate ale
actelor procesuale efectuate în cauză care să fie necesar a fi invocate din oficiu de către instanţă.
Împotriva încheierii din data de 22 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a II-a penală a formulat contestaţie inculpatul A.
I. Criticile inculpatului A

181
 În susţinerea contestaţiei, inculpatul a invocat, printre altele, greşita respingere a excepţiei
nulităţii relative a sesizării organelor de urmărire penală derivată din încălcarea principiului
legalităţii procesului penal coroborat cu prevederile art. 58 alin. (1) şi (2) raportat la art. 286 alin.
(1) şi (2) din Codul de procedură penală
De asemenea, a criticat respingerea excepţiei nulitatăţii relative a tuturor actelor de
urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare, rezultată din necompetenţa teritorială a organului
de urmărire penală.
Totodată, inculpatul a apreciat că, în mod greşit, s-a respins cererea de excludere a
procesului verbal din 31.03.2022 de redare a înregistrărilor ambientale efectuate de către
denunţător cu autorizarea din partea organelor de urmărire penală şi cererea de excludere a
procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către denunţător cu telefonul
mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală.
II. Acuzațiile formulate prin actul de sesizare a instanței
Inculpatul A, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x din 08.04.2022 al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul
Teritorial Constanţa pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art.6 din Legea
nr.78/2000 raportat la art.290 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de avocat
în cadrul Baroului Călăraşi, la data de 30.03.2022, a promis şi a dat agentului şef de poliţie B din
cadrul Poliţiei mun.Călăraşi - Biroul Investigaţii Criminale, suma de 2000 lei, pentru ca acesta să
efectueze acte contrare atribuţiilor de serviciu, respectiv să asigure o situaţie juridică favorabilă
clienţilor săi, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, în dosarul nr.x, al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Călăraşi.
III. Analiza Înaltei Curţi - completul de 2 judecători de cameră preliminară
Preliminar Înalta Curte amintește că împotriva soluției de finalizare a procedurii de cameră
preliminară procurorul, părțile și persoana vătămată pot formula contestație, cale de atac care poate
viza atât soluția finală de dezinvestire, cât și încheierea/încheierile intermediare prin care
judecătorul de cameră preliminară a soluționat cererile și excepțiile invocate ori ridicate din oficiu.
Reformarea încheierilor de soluționare a cererilor și excepțiilor de către judecătorul de
cameră preliminară de la instanța de control judiciar poate avea ca efect înlăturarea suportului
juridic al hotărârii finale pronunțate, în acest caz fiind reformată implicit și încheierea finală.
Instanţei de control judiciar i se va devolua întreaga procedură de cameră preliminară, desigur, cu
limitele impuse de persoana contestatorului ori de cea la care se referă declarația de contestație şi
în limitele motivelor susţinute.
Ca atare, Înalta Curte – completul de 2 judecători constată că în cauză contestația formulată
de inculpatul A este declarată în termen şi vizează încheierea penală din data de 22 iunie 2022,
pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a
penală.
Obiectul procedurii de cameră preliminară este descris explicit în cuprinsul dispoziţiilor
art. 342 din Codul de procedură penală, care statuează neechivoc asupra prerogativelor
judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ:
competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea
administrării probelor şi legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat la chestiuni ce ţin, în mod
esenţial, de legalitatea actelor procesuale ori procedurale efectuate în faza de urmărire penală ori
de legalitatea obţinerii probelor. Acest examen implică, cu necesitate, identificarea tuturor
dispoziţiilor legale incidente ori aplicabile în cauză, urmată de examinarea conformităţii
probelor/actelor de urmărire penală cu exigenţele acelor dispoziţii şi decelarea sancţiunii în caz de
nelegalitate, şi a manierei întinderii efectelor în cauza pendinte.
 Competenţa teritorială a organului de urmărire penală

182
 Inculpatul a invocat faptul că singura interpretare care asigură o competenţă determinată în
mod precis a organelor de urmărire penală din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie o reprezintă
aceea potrivit căreia prevederile art. 5 alin. (3) din OUG nr. 43/2002 reglementează o competenţă
teritorială limitată a serviciilor teritoriale DNA în raport de circumscripţia parchetelor de pe lângă
curţile de apel.
Înalta Curte constată că în mod judicios judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
de fond a constatat că nu au fost încălcate dispoziţiile privind competenţa organului de urmărire
penală.
Încălcarea normelor de competenţă teritorială poate genera un viciu de nelegalitate
valorificat în contextul nulității relative.
Astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 43/2002, conferă
Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) atribuţii pe întreg teritoriul României prin procurori
specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie. Procurorii din cadrul serviciilor teritoriale,
precum şi cei din cadrul structurii centrale fac parte din cadrul aceleiaşi Direcţii Naţionale
Anticorupţie şi pot exercita competenţa pe întreg teritoriul. Scopul acestei reglementări a fost acela
de a asigura unificarea eforturilor, acţiunii şi jurisprudenţei direcției la nivel naţional şi reprezintă
opțiunea legiuitorului.
Aceste dispoziţii alături de interpretarea sistematică a Ordonanţei nr. 43/2002 şi Legea nr.
78/2000 conduc la concluzia că procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au aceeaşi competenţă
pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializaţi cu grad de parchet general, funcţionând
în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională
Anticorupţie, împărţirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă şi internă de organizare.
Sub acest aspect, se reţine că analiza coroborată a tuturor actelor normative care-i
reglementează funcţionarea, relevă neechivoc că Direcţia Naţională Anticorupţie, este o structură
unitară, care îşi desfăşoară activitatea prin serviciile sale teritoriale care au competenţă pe întreg
teritoriul. Repartizarea dosarelor către serviciile teritoriale constituie un aspect de organizare
administrativă ce nu atrage nulitatea actelor efectuate pe motivul lipsei competenţei.
În cauză, instrumentarea dosarului de urmărire penală s-a realizat de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial
Constanţa şi nu se poate reţine vreo vătămare aptă a fi valorificată în contextul nulităţii relative.
 Excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale efectuate de către
denunţător cu telefonul mobil de serviciu, fără autorizarea organelor de cercetare penală
Apărarea a mai solicitat excluderea procesului verbal de redare a înregistrării ambientale
efectuate de către denunţător cu telefonul mobil apreciind că nu se putea dispune predarea
telefonului mobil sau suportului optic, precum şi că în cauză se impunea efectuarea unei percheziții
informatice.
Înalta Curte constată că denunţătorul a procedat la înregistrarea conversaţiei purtate cu
inculpatul folosind telefonul mobil pe care apoi l-a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală.
Potrivit. art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, înregistrările efectuate de părţi
sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări
pe care le-au purtat cu terţii.
Astfel, faţă de dispoziţiile anterior evocate, se apreciază că martorul denunţător a procedat
la înregistrarea convorbirilor respective fără ca organele de urmărire penală să participe în vreun
fel la această operaţiune, în acest caz nefiind nevoie de emiterea de către judecător a unui mandat
de supraveghere tehnică.
Ulterior, denunţătorul a procedat la predarea suportului care conţinea înregistrarea audio a
convorbirii către organele de urmărire penală. Contrar susţinerilor apărării, se constată că telefonul
mobil constituie un obiect ce încorporează un suport optic, iar martorul denunţător avea
posibilitatea predării acestuia organelor de urmărire penală în mod voluntar, astfel ajungând legal
în posesia organului judiciar mijlocul tehnic prin care a realizat înregistrarea şi a fişierelor audio

183
pe care le conţinea. Cât timp denunţătorul a pus benevol la dispoziţia organelor de urmărire penală
telefonul mobil, respectiv suportul optic pe care se regăseau înregistrările efectuate, acesta şi-a
exprimat implicit şi acordul pentru a se realiza cercetarea datelor informatice încorporate, fără a fi
necesară încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi cu privire la efectuarea
percheziţiei informatice.
În plus, înregistrările efectuate de denunţător pot constitui probatorii în susţinerea sesizării
sale, conform art. 290 alin. (2) teza finală raportat la art. 289 alin. (2) teza finală din Codul de
procedură penală.

2. Contestație. Extrădare. Măsuri preventive. Control judiciar

Legea 302/2004, art. 57 alin. (6)

În situația imposibilității realizării predării/preluării persoanei extrădate, după momentul

procesual al admiterii cererii de extrădare și al dispunerii menținerii stării de arest provizoriu în
vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, procedura de extrădare nu prevede
posibilitatea luării măsurilor restrictive de libertate reglementate de Codul de procedură penală.
În cadrul procedurii, care are drept scop predarea persoanei extrădabile, prevăzute de art. 57
alin. (6) din Legea 302/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 306 din 16 noiembrie
2022, nu există reglementată prin lege posibilitatea dispunerii unor măsuri alternative arestului
provizoriu.

I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 804 din 20 decembrie 2022

Prin încheierea F/DL din data de 25 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel București,
Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2022, în baza art. 208 alin. (5) Cod procedură penală s-a
constatat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar luată faţă de persoana
extrădabilă A, măsură pe care a menţinut-o.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea persoanei extrădabile A de constatare a încetării de
drept a controlului judiciar.
Având spre verificare legalitatea și temeinicia măsurii controlului judiciar luate față de
persoana extrădabilă A, instanța Curții de Apel București a reținut că are în vedere următoarele:
Legea nr. 111/2008 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Statele Unite
ale Americii nu conține dispoziții referitoare la durata arestării în vederea predării sau la
menținerea, prelungirea sau încetarea acestei măsuri.
Pe cale de consecință, în lipsa unor prevederi speciale în legea care reglementează relaţiile
de cooperare în materie penală dintre România şi SUA, în materia măsurilor privative de libertate
sunt aplicabile prevederile Legii nr.302/2004 republicată privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală.
Legea nr. 302/2004 prevede două categorii de măsuri privative de libertate şi anume:
a) în vederea extrădării persoanei solicitate [art.43 alin. (2) din Legea nr.302/2004: sesizează
de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în
vederea extrădării a persoanei extrădabile]; măsura durează până la momentul rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a dispus asupra extrădării.
b) în vederea predării persoanei solicitate [art.43 alin. (6) din Legea nr.302/2004: Odată cu
admiterea cererii de extrădare, prin sentință, instanța dispune și arestarea persoanei extrădate în
vederea predării]; măsura începe de la data soluționării prin hotărâre definitivă a cererii de
extrădare.
În continuare, art. 43 alin. (3)-(5) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, conține referiri la menținerea, prelungirea, verificarea
periodică a măsurii arestării provizorii în vederea extrădării şi sunt în sensul că arestarea provizorie

184
în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii
de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăși 180 de zile.
După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea, judecătorul emite de îndată mandat de
arestare provizorie în vederea extrădării. Prevederile Codului de procedură penală cu privire la
conținutul și executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.
În privința arestării în vederea predării, măsură distinctă de arestarea provizorie dispusă pe
parcursul soluționării cererii de extrădare, Legea nr.302/2004 republicată privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală nu conține referiri la menținerea, prelungirea, verificarea
periodică a acesteia.
S-a reținut că devin astfel aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală în materie.
În acest sens, prin încheierile penale amintite mai sus, măsura controlului judiciar a fost luată
față de persoana extrădabilă A, pe o durată inițială de 60 de zile, iar mai apoi menținută, potrivit
art. 215 ind. 1 alin. (7) Cod procedură penală și art. 208 alin. (4) Cod procedură penală.
Conform art. 208 din Codul de procedură penală, măsură preventivă în discuție este supusă
unor verificări periodice, verificări care privesc subzistența temeiurilor care au determinat
menținerea măsurii controlului judiciar sau apariția unor temeiuri noi, care să justifice menținerea
acestei măsuri.
În ceea ce privește legalitatea măsurii controlului judiciar, prin toate hotărârile judecătorești
pronunțate de Curtea de Apel București, rămase definitive prin deciziile Înaltei Curți de Casație și
Justiție, s-a stabilit caracterul legal al privării de libertate a persoanei extrădabile A, indiferent dacă
aceasta a îmbrăcat forma arestării în vederea predării persoanei solicitate (până la pronunțarea
deciziei nr.x/14.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.x/2/2021) sau a arestului
la domiciliu (începând cu aceeași decizie penală), respectiv, în continuare, s-a statuat asupra
caracterului legal al măsurii restrictive de libertate (începând cu data pronunțării încheierii penale
din data de 19.11.2021 a Curții de Apel Bucureşti, Secția a II-a Penală, în dosarul nr.x/2/2021).
Aceasta, chiar și în condițiile dispunerii, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform
art. 39 din Regulamentul său de procedură, a măsurii provizorii constând în neîndepărtarea
persoanei extrădabile de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfășurate în
fața Curții.
În prezent, persoana extrădabilă A este supusă măsurii preventive restrictive de libertate a
controlului judiciar, în temeiul încheierii penale din data de 19.11.2021 a Curții de Apel Bucureşti,
Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2/2021, definitive prin necontestare, ca urmare a înlocuirii
măsurii arestului la domiciliu, cea din urmă anterior menținută prin încheierea din data de
06.10.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2/2021,
definitivă prin necontestare.
Prin urmare, s-a reținut că nu există elemente din care să reiasă că au încetat temeiurile care
au determinat luarea măsurii verificate și nici nu au apărut împrejurări noi din care să rezulte
nelegalitatea aceleiași măsuri.
Apărătorul persoanei extrădabile a solicitat să se constate încetată de drept măsura
controlului judiciar, motivat de faptul că prin decizia nr.359/2002 a Curţii Constituţionale instanţa
de contencios constituţional a decis că „sintagma sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6) cuprinsă
în art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 şi dispoziţiile art. 57 alin. 6 din acelaşi act normativ,
sunt neconstituţionale. În opinia persoanei extrădate, la acest moment, ca urmare a admiterii
excepţiei de neconstituţionalitate, cadrul legislativ prevede doar două opţiuni, fie predarea
persoanei arestate în termenul de 30 de zile, fie punerea sa în stare de libertate. S-a arătat că la
acest moment nu există temei legal pentru menţinerea măsurii preventive a controlului judiciar
deoarece Codul de procedura penală român prevede posibilitatea de a se dispune această măsură
preventivă doar într-un proces penal român în care persoana vizată de măsură să aibă calitatea de
inculpat.

185
 Curtea de apel a respins ca neîntemeiată cererea astfel formulată, pentru următoarele
considerente:
Pe de o parte, aşa cum s-a reținut şi prin decizia nr. x/14.09.2022 pronunțată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, în dosar nr. x/2/2021, rațiunea mandatului de arestare în vederea predării,
astfel cum este reglementat de Legea nr. 302/2004, constă în necesitatea de a se asigura că
persoanele nu se pot sustrage justiției pe întreg teritoriul țării, acesta reprezentând instrumentul de
aducere a persoanei extrădabile în fața justiției statului emitent al cererii de extrădare, pentru
instrumentarea procedurilor penale. Este adevărat că prin decizia Curţii Constituţionale, precitate,
s-a constatat că „arestul provizoriu în vederea extrădării” reprezintă o formă de privare de libertate
și nu poate fi încadrat între măsurile preventive privative de libertate prevăzute de normele
procesual penale, acestea fiind indisolubil legate de existența unui proces penal ce se declanșează
și se desfășoară potrivit Codului de procedură penală.”
Pe de altă parte însă, s-a observat că, spre exemplu, dispoziţiile art. 102 alin. (5) lit. b din
Legea nr. 302/2004, în vigoare la acest moment, prevăd posibilitatea luării măsurilor preventive
prev. de art. 202 alin. (4) lit. b C. proc. pen.., în procedura de executare a mandatului european de
executare, indiferent de existența unui proces penal român în care persoana vizată de măsură să
aibă calitatea de inculpat iar, în plus, se observă că analiza instanței de contencios constituțional
poartă asupra măsurii arestului provizoriu în vederea extrădării, în raport de această măsură
preventivă privativă de libertate fiind apreciat caracterul neconstituţional al sintagmei „sub rezerva
cazului prevăzut la alin.(6)” cuprinsă în art.57 alin.(5) din Legea nr.302/2004 și dispozițiile art.57
alin.(6) din Legea 302/2004. De altfel, în esenţă, Curtea Constituţională a statuat lipsa unor
reglementări clare şi previzibile în materia privării de libertate a persoanei extrădate, a cărei
predare la data stabilită nu a fost realizată (indiferent de calificarea ca forţă majoră sau nu a situaţiei
intervenite), situație însă care nu este întâlnită la acest moment în prezenta cauză de vreme ce
persoana extrădabilă se află sub măsura controlului judiciar, măsură dispusă ca urmare existenţei
necesităţii de a se asigura că persoana extrădabilă nu se poate sustrage justiției pe întreg teritoriul
țării, în raport de natura şi gravitatea faptelor presupus săvârşite pentru care s-a emis mandatul de
arestare dar şi obligaţia instanţelor, chiar în lumina practicii CEDO şi a principiilor de guvernează
procedura penală română, aplicabilă în completare în această materie, care impun instanțelor
obligaţia de a analiza şi dispune măsuri alternative de prevenţie.
Pentru toate aceste considerente, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a
încetării de drept a măsurii controlului judiciar.
În ceea ce priveşte temeinicia măsurii în discuție, Curtea de apel a constatat că temeiurile
care au stat la baza luării măsurii controlului judiciar a persoanei extrădabile A, la aproximativ 1
an de la dispunere, se mențin, măsură preventivă fiind în continuare necesară pentru realizarea
scopurilor prevăzute în art. 202 alin. (1) din Codul procedură penală, dar și în Legea nr. 302/2004
republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (de a asigura buna
desfășurare a procedurii de față și de a împiedica efectiv ca persoana extrădabilă să fugă sau să se
sustragă de la predarea către autoritățile americane).
S-a făcut trimitere, cu precădere, la natura infracţiunilor pentru care s-a emis, la data de
04.11.2020, mandatul de arestare nr. x de către magistratul competent din cadrul Tribunalului
Districtual al Statelor Unite ale Americii pentru Districtul de Est al Statului Texas (respectiv,
conspiraţie de asociere a unei organizaţii în cadrul căreia să efectueze şi să participe în mod direct
sau indirect la administrarea organizaţiei prin activităţi de racket, faptă prevăzută şi pedepsită de
Titlul 18 din Codul Statelor Unite, secţiunile 1962(d) şi sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă; conspiraţie să importe şi să exporte cocaină şi să producă şi să distribuie cinci kilograme sau
mai mult de cocaină cu intenţia, cu bună ştiinţă şi cu credinţa că această cocaină va fi importată în
mod ilegal în Statele Unite, faptă prevăzută şi pedepsită de Titlul 21 din Codul Statelor Unite,
secţiunile 959 şi 963, şi sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă; conspiraţie la spălare de bani,
respectiv să transporte, să transmită şi să transfere, tentativă să transporte, să transmită şi să

186
transfere un instrument monetar sau fonduri dintr-un loc în afara Statelor Unite către un loc sau
printr-un loc aflat în Statele Unite, cu intenţia de a promova executarea unor activităţi ilegale, faptă
prevăzută şi pedepsită de Titlul 18 din Codul Statelor Unite ale Americii 1956 (a)(2)(A), toate cu
încălcarea prevederilor din Titlul 18 Codul Statelor Unite, Secţiunea 1956 (h), care prevede o
pedeapsă maximă de 20 ani închisoare), presupus a fi comise de persoana extrădabilă în
participaţie cu alte persoane, care îşi regăsesc corespondent în legislaţia penală română actuală,
precum şi la împrejurarea că aceasta şi-a manifestat opoziţia la predarea către autorităţile judiciare
americane dar şi la lipsa oricăror legături, familiale, personale, ori de natură economică ale
persoanei extrădabile A cu statul de executare – România –, prezența sa pe teritoriul acestui stat
datorându-se exclusiv desfășurării unei activități presupus infracționale.
S-a reţinut, de asemenea, că procedura de extrădare este în curs de executare, a fost
instrumentată cu diligență și cu bună credință de către autoritățile judiciare române, care au făcut
toate demersurile necesare judecării cu celeritate a cererii de extrădare, precum și predării
persoanei solicitate, sens în care s-a fixat termen de predare a acestuia la data de 12.05.2021,
nepredarea persoanei solicitate nefiind imputabilă statului român.
În raport de toate cele arătate, Curtea de apel a concluzionat că măsura controlului judiciar
luată față de persoana extrădabilă A este în continuare justificată și necesară pentru atingerea
scopurilor urmărite, urmând a fi menținută până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 60 de
zile de la data prezentei, potrivit art. 208 alin. (5) din Codul de procedură penală.
Împotriva încheierii penale sus-menţionate a formulat contestație persoana extrădabilă A,
solicitând admiterea contestaţiei, desființarea încheierii şi constatarea încetării de drept a măsurii
controlului judiciar.
În motivare, a făcut trimitere la Decizia nr.359/2022 a Curţii Constituţionale prin care
anumite prevederi din cuprinsul Legii nr.302/2004 au fost declarate neconstituţionale,
nemaisubzistând temeiul juridic pentru menţinerea măsurii controlului judiciar dispusă faţă de
persoana extrădabilă.
În cauză, cadrul procesual aplicabil este dat de dispoziţiile Capitolului II din Legea nr.
302/2004, precum și de Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat
la Bucureşti la 10 septembrie 2007, ratificat de România prin Legea nr. 111/2008 şi art. 74 din
Legea nr. 302/2004, republicată.
Examinând contestația formulată cu privire la nelegalitatea măsurii preventive a controlului
judiciar menținută față de contestator, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este fondată,
pentru următoarele motive:
Urmare admiterii cererii de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Statele Unite ale
Americii și dispunerii predării către autorităţile judiciare din Statele Unite ale Americii, a
persoanei extrădabile A - prin sentinţa penală nr. x din 01.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel
București - Secția a II-a Penală în dosar nr. x/2/2020, rămasă definitivă prin decizia penală nr. x
pronunţată la data de 26.03.2021 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală, s-a
dispus, conform art. 52 alin. (3) din Legea nr.302/2004, arestarea provizorie în vederea extrădării,
până la predarea persoanei extrădate, conform art.57.
Se constată că deși s-au efectuat toate demersurile necesare judecării cu celeritate a cererii
de extrădare, precum și predării persoanei solicitate, fiind fixat termen de predare a acestuia la data
de 12.05.2021, nepredarea persoanei solicitate nu este imputabilă statului român.
În cauză, față de persoana extrădabilă A s-a dispus prin încheierea din data de 19.11.2021
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2/2021, definitivă
prin necontestare, măsura preventivă a controlului judiciar pe o perioadă de 60 zile, începând cu
data rămânerii definitive a încheierii, măsură care a fost ulterior menținută succesiv, prin
încheierile: (i) din data de 13.01.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a Penală,
în dosarul nr. x/2/2021, definitivă prin necontestare, (ii) din data de 10.03.2022 pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2/2022, prin decizia penală nr.

187
x/17.03.202 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, Secția Penală, (iii) prin încheierea
din data de 06.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în dosarul nr.
x/2/2022, definitivă prin decizia penală nr. x/12.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția
Penală, pronunțată în același dosar, (iv) din data de 29.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2022, definitivă prin decizia penală nr.
x/07.07.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, (v) prin încheierea din data de
04.08.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2/2022,
definitivă prin necontestare, (vi) din data de 29.09.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secția a II-a Penală.
Prin încheierile penale menționate, măsura controlului judiciar a fost luată față de
persoana extrădabilă A, pe o durată inițială de 60 de zile, iar mai apoi menținută, potrivit art. 2151
alin. (7) Cod procedură penală și art. 208 alin. (4) Cod procedură penală.
Înalta Curte constată că în cauză au fost aplicabile următoarele dispoziții:
- Art.52 alin. (3): În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de
extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest
provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art.57.;
- Art.57 alin. (5): Sub rezerva cazului prevăzut la alin.(6), dacă persoana extrădată nu va fi
preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit
de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.;
- Art.57 alin. (6) din Legea nr.302/2004, reglementează termenele pentru predarea
extrădatului: În caz de forță majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate,
autoritățile române și cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de
predare, dispozițiile art. 56 alin. (3) fiind aplicabile.;
- Art.43 alin. (3) din Legea nr.302/2004, potrivit căruia arestarea provizorie în vederea
extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de
extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăși 180 de zile.
Analizând dispozițiile legale incidente în materia extrădării, Înalta Curte reține că
procedura dispunerii măsurii arestului provizoriu în cadrul soluționării cererilor de extrădare se
desfășoară în două etape:
- prima etapă, care presupune sesizarea curții de apel competente, de către procurorul general
al parchetului competent, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea
extrădării persoanei extrădabile şi care se poate soluționa fie prin admiterea cererii de extrădare și
prelungirea/dispunerea privării de libertate, fie prin respingerea cererii de extrădare și punerea
persoanei în libertate.
- a doua etapă, în ipoteza soluției de admitere de către curtea de apel a cererii de extrădare,
presupune dispunerea menținerii stării de arest provizoriu și se încheie la data stabilită între statul
solicitant și statul solicitat pentru efectuarea predării persoanei extrădate. Această etapă se poate
finaliza fie ca urmare a împlinirii termenelor prevăzute la art. 57 alin. (5) din Legea nr.302/2004,
fie ca urmare a stabilirii unei noi date de predare a persoanei extrădate, în temeiul art.57 alin. (6)
din Legea nr.302/2004 coroborat cu art. 56 alin. (3) din același act normativ.
În caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, Legea
nr.302/2004 prevede că autorităţile române şi cele ale statului solicitant se vor pune de acord
asupra unei noi date de predare, însă se observă că actul normativ nu conține nicio reglementare
relativă la măsura arestării provizorii în vederea extrădării persoanei aplicabilă în acest caz.
Dispunerea menținerii stării de arest provizoriu în vederea extrădării reprezintă etapa
subsecventă soluționării cererii de extrădare, în condițiile în care persoana extrădabilă se află, în
momentul pronunțării hotărârii, sub măsura arestului provizoriu în vederea extrădării. Pentru
persoanele extrădabile, care în momentul pronunțării hotărârii de extrădare se aflau sub imperiul
măsurii arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a cauțiunii, prin hotărârea de extrădare se

188
va dispune arestarea persoanei extrădate în vederea predării, potrivit art.43 alin.(6) din Legea
nr.302/2004.
Prin Decizia Curții Constituționale nr.359 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin.(3), a sintagmei „sub rezerva cazului prevăzut la
alin.(6)” cuprinsă în art.57 alin.(5) și ale art.57 alin.(6) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală Publicată în Monitorul Oficial nr.964 din 04.10.2022, a
fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de A în dosarul nr.x/2/2021 al Curții de Apel
București – Secția a II-a penală și s-a constatat că sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la
alin.(6)” cuprinsă în art.57 alin.(5) din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală și dispozițiile art.57 alin.(6) din același act normativ sunt
neconstituționale.
Urmare acestei decizii, prin Legea nr. 306 din 16 noiembrie 2022 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
publicată în Monitorul Oficial nr.1110 din 17 noiembrie 2022, textele art.57 alin. (5) și (6) au fost
modificate astfel: ”(5) Dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi
pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va
putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile. (6) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), în caz
de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autorităţile române şi
cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, fără ca durata
arestării provizorii totale, până la data predării, să poată depăşi 180 de zile.”
Analizând legalitatea măsurii preventive a controlului judiciar sub imperiul căruia se află în
prezent contestatorul persoană extrădabilă A, Înalta Curte constată - raportat la prevederile legale
sus-menționate și decizia instanței de contencios constituţional, ale cărei considerente prezintă
interes în problema analizată, din perspectiva constatărilor efectuate în legătură cu felul și durata
măsurilor preventive prevăzute pentru etapa subsecventă soluţionării cererii de extrădare - că
autorităţile române puteau dispune, conform legii, doar măsura arestării provizorii în vederea
predării pe o durată de maxim 180 zile.
Astfel, așa cum rezultă din cele mai sus-arătate, în cadrul celei de-a doua etape a procedurii
de extrădare, în situația imposibilității realizării predării/ preluării persoanei extrădate, după
momentul procesual al admiterii cererii de extrădare și al dispunerii menținerii stării de arest
provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, procedura de extrădare nu
prevede posibilitatea luării măsurilor restrictive de libertate reglementate de Codul de procedură
penală.
În acord cu dispozițiile deciziei Curții Constituționale, în cadrul acestei etape finale, care
are drept scop predarea persoanei extrădabile, nu există reglementată prin lege posibilitatea
dispunerii unor măsuri alternative arestului provizoriu. Se constată că măsura arestului provizoriu
este de esența procedurii de predare în etapa finală a extrădării, în concepția legiuitorului buna
desfășurare a procedurii de predare presupunând ca persoana extrădată să fie la dispoziția
autorităților, pentru a putea fi pusă în executare preluarea acesteia de către autoritățile străine.
În prezent, după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, prin Legea nr.306 din
16.11.2022, publicată în Monitorul Oficial nr.1110 din 17.11.2022, dispoziţiile art.57 care
reglementează termenele pentru predarea extrădatului au fost modificate, prevăzându-se că durata
maximă a arestării provizorii în vederea predării nu poate depăși 180 de zile. Nu este prevăzută
posibilitatea autorităţilor de a menţine o persoană extrădată sub imperiul unor măsuri restrictive
de libertate ori în arest la domiciliu - măsuri preventive incidente până la momentul pronunţării
hotărârii de extrădare, ci exclusiv în stare de arest provizoriu, dar nu mai mult de 180 zile, ca durată
totală a arestului provizoriu în procedura de extrădare.
Rezultă astfel că măsura controlului judiciar menţinută în cauză față de persoana extrădabilă
A nu este legală în contextul actualei reglementări a Legii nr.302/2004, nefiind prevăzută pentru
etapa punerii în executare a hotărârii de predare a persoanei extrădabile posibilitatea

189
luării/menţinerii măsurii preventive a controlului judiciar, o atare măsură fiind permisă numai până
la pronunţarea unei hotărâri asupra cererii de extrădare, în condiţiile art.43 alin. (5) din lege.
De asemenea, faţă de conţinutul reglementării în ansamblu şi scopul în vederea căruia se
dispune luarea măsurilor preventive în procedura extrădării, este evident că numai privarea de
libertate poate asigura, după admiterea cererii de extrădare, punerea în executare a hotărârii
pronunţate, prin predarea persoanei extrădate către statul solicitant.
Or, în condiţiile în care cuprinsul Legii nr.302/2004 în ceea ce priveşte procedura extrădării
sunt prevăzute expres situaţiile în care reglementarea se completează cu dispoziţiile Codului de
procedură penală, iar în cazul predării extrădatului nu se face referire la măsuri alternative arestului
provizoriu, Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a apreciat că în cauză devin
incidente prevederile legii procesual penale şi că astfel sunt incidente prevederile art.208 alin. (5)
din Codul procedură penală, menţinând măsura preventivă a controlului judiciar.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis contestaţia formulată de persoana
extrădabilă A împotriva încheierii F/DL din data de 25 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de
Apel București, Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2022 (x/2022), a desfiinţat încheierea atacată
şi, rejudecând, a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar luată faţă de persoana
extrădabilă A.

3. Apel. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele

statelor membre ale Uniunii Europene. Pedeapsă rezultantă
Legea nr. 302/2004, art. 166 alin. (8) lit. b)

Conform dispozițiilor art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, instanța națională,
în cadrul procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare la
pedepse privative de libertate pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene, are
posibilitatea de a adapta pedeapsa rezultantă aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni, doar
în situația în care aceasta depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau
limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, nu și de a adapta
fiecare pedeapsa aplicată pentru fiecare infracțiune săvârșită de persoana condamnată, urmată
de contopirea acestor pedepse potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal român.

I.C.C.J, Secția penală, Decizia nr. 154/A din data de 23 august 2022

Prin sentinţa penală nr. x din data de 14 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Galaţi –
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 167 în referire la art. 166 alin. (6) lit. a) din
Legea nr. 302/2004, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Galaţi.
A fost recunoscută, pe cale incidentală, hotărârea de condamnare din 06.10.2021
pronunţată de Curtea de Apel Antwerpen din Belgia în dosarul nr. x/CO/693, definitivă la data de
21.10.2021, prin care cetăţeanul român A a fost condamnat la o pedeapsă principală rezultantă de
18 ani închisoare (6570 zile) pentru săvârşirea, pe teritoriul Belgiei, în perioada 30.06.2019 –
31.10.2019, a unui număr de 24 de infracţiuni de: explozia lucrărilor de construcţii sau a
autovehiculelor cu suspiciune de prezenţă umană pe timp de noapte; explozie de bunuri mobile pe
timp de noapte; furt grav; tentativă la furt grav; distrugerea împrejmuirilor rurale sau urbane;
constituirea bandei în vederea săvârşirii de infracţiuni şi contravenţii, prevăzute de art. 510, art.
513 alin. (1) şi (2), art. 520, art. 451, art. 467, art. 51-52, art. 545, art. 323-324 Cod penal belgian.
În baza art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004, a fost adaptată pedeapsa de 18 ani
închisoare aplicată condamnatului A de către Curtea de Apel Antwerpen din Belgia la pedeapsa
de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de: constituire de grup infracţional organizat,
furt calificat în formă continuată, distrugere prin incendiere sau explozie în formă continuată,

190
prevăzute de art. 367 alin. (1), art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. b), d) şi alin. (2) lit. b) cu aplicarea
art. 35 alin. (1) şi art. 253 alin. (4) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal român.
S-a dispus transferarea condamnatului A într-un penitenciar din România, în vederea
continuării executării pedepsei de 15 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsa principală de 15 ani închisoare durata reţinerii din data de
28.09.2020 (pe teritoriul României), a arestării preventive în vederea punerii în executare a
mandatului european de arestare de la 29.09.2020 la 06.11.2020 (pe teritoriul României – Curtea
de Apel Oradea – până la predarea temporară către Belgia), precum şi perioada executată pe
teritoriul Belgiei, cu începere de la 06.11.2020 şi până la data predării efective pe teritoriul
României.
Totodată, s-a constatat că, potrivit art. 169 în referire la art. 165 din Legea nr. 302/2004, pe
teritoriul României persoana transferabilă A nu poate fi urmărit şi judecat pentru alte fapte,
săvârşite anterior celor care au justificat transferul, fără consimțământul extins la predare al
autorităţilor judiciare belgiene.
Conform art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus emiterea formelor de
executare potrivit Codului procedură penală român după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri
de către Biroul executări penale din cadrul Curţii de Apel Galaţi.
În baza art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, după rămânerea definitivă a prezentei
hotărâri, un exemplar al acesteia şi al mandatului de executare a pedepsei închisorii se fie
comunicate autorităţii judiciare competente din Belgia, Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi, în copie, Ministerului
Justiţiei – Direcţia Drept şi Tratate Internaţionale – Serviciul de Cooperare Judiciară Internaţională
în Materie Penală.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că prin adresa nr. x/II/5/2022 din
data de 14.06.2022 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a înaintat cererea formulată de
Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Antwerpen, prin care se
solicită, conform art. 165 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, transferul persoanei condamnate A
dintr-un penitenciar din Belgia într-unul din România, împreună cu certificatul emis de autorităţile
judiciare belgiene şi hotărârea de condamnare, precum şi cu verificările efectuate de către
procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
Instanţa de fond a reţinut că la data de 28.09.2022, persoana transferabilă A a fost reţinută
şi ulterior, cu începere de la data de 29.09.2022, a fost arestată provizoriu în dosarul nr.
339/35/2020 al Curţii de Apel Oradea pentru executarea unui mandat european de arestare emis
de autorităţile judiciare belgiene, în vederea efectuării urmăririi penale.
Pe parcursul soluţionării acestei cereri de asistenţă judiciară internaţională, între Curtea de
Apel Oradea şi autorităţile judiciare belgiene a intervenit un acord privind transferul temporar al
condamnatului în Belgia pentru a participa la efectuarea urmăririi penale.
Persoana transferabilă a fost predată autorităţilor judiciare belgiene la data de 06.11.2020
şi nu a mai fost returnată.
Acordul de predare temporară a fost prelungit de două ori, ultima prelungire fiind efectuată
la data de 08.12.2021 pentru o perioadă de 18 luni. În aceste condiţii, persoana transferabilă A nu
a mai fost returnată către statul român, iar ulterior a fost condamnată definitiv la o pedeapsă
principală de 18 ani închisoare.
Ulterior, autorităţile judiciare belgiene au formulat prezenta cerere de transfer a persoanei
transferabile A într-un penitenciar din România.
Cererea formulată nu a fost direcţionată către Curtea de Apel Oradea (instanţă care
dispusese predarea temporară a lui A către autorităţile judiciare belgiene), ci către Curtea de Apel
Galaţi, instanţă competentă după domiciliul persoanei transferabile. În această situaţie, procurorul
a informat Judecătoria Oradea (dosar nr. x/271/2020) cu privire la dispoziţiile art. 165 alin. (4) din

191
Legea nr. 302/2004, respectiv regula specialităţii şi a necesităţii consimțământului extins la predare
din partea autorităţilor judiciare belgiene.
S-a reţinut că prin sentinţa penală din data de 06.10.2021 a Curţii de Apel Antwerpen din
Belgia, pronunţată în dosarul nr. x/CO/693, A a fost condamnat la o pedeapsă principală rezultantă
de 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de: explozia lucrărilor de construcţii sau a
autovehiculelor cu suspiciune de prezenţă umană pe timp de noapte, explozie de bunuri mobile pe
timp de noapte, furt grav, tentativă de furt grav, distrugerea împrejmuirilor rurale sau urbane,
constituirea bandei în vederea săvârşirii de infracţiuni şi contravenţii, prevăzute de art. 510; art.
513 alin. (1), 2; art. 520; art. 451; art. 467; art. 51-52; art. 545; art. 323-324 Cod penal belgian),
fapte săvârşite în mod repetat în perioada 30.06.2019 – 31.10.2019 (un număr de 24 de infracţiuni).
Prima instanţă, analizând hotărârea din prisma art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
302/2004 republicată, a constatat că faptele pentru care a fost condamnat A ar constitui infracţiuni
şi în cazul în care acestea ar fi fost săvârșite pe teritoriul României, respectiv infracţiunile de
constituire în grup infracţional organizat, furt calificat în formă continuată, tentativă la furt calificat
(care se absoarbe în infracţiunea fapt consumat de furt calificat) şi distrugere prin incendiere sau
explozie în formă continuată, prevăzute de art. 367 alin. (1); art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. b),
d) şi alin. (2) lit. b) cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 253 alin. (4) cu aplicarea prevederilor art.
35 alin. (1) din Codul penal român.
Totuşi, s-a apreciat că pedepsele stabilite chiar la maximul special prevăzut de legea penală
română, prin metoda cumului aritmetic stabilit de art. 38 alin. (1) – 39 alin. (1) lit. b) Cod penal
român (cea mai grea pedeapsă la care se adaugă un spor de 1/3 din suma celorlalte pedepse) nu
conduc la o pedeapsă principală rezultantă de 18 ani închisoare (cât a fost aplicată de către
autorităţile judiciare belgiene), ci la maxim 15 ani închisoare.
Prin urmare, în acest sens, s-a arătat că potrivit art. 166 alin. (7) raportat la art. 166 alin. (6)
lit. b) şi art. 166 alin. 8 din Legea nr. 302/2004, au fost inițiate consultări, prin intermediul Eurojust,
cu autorităţile belgiene emitente a cererii de asistenţă juridică internaţională, care şi-au exprimat
acordul ca, în România, A să execute 15 ani închisoare, cu deducerea perioadelor executate pe
teritoriul României (în mandatul european de arestare emis de autorităţile belgiene în vederea
efectuării instrucţiei penale) şi pe teritoriul Belgiei.
Împotriva sentinţei penale nr. x din data de 14 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel
Galaţi au formulat apel, printre alții, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi
Examinând apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, în raport cu
dispozițiile legale incidente și de motivele invocate, Înalta Curte constată întemeiat apelul
Ministerului Public numai în ceea ce priveşte dispoziţiile privind adaptarea pedepsei de 18 ani
închisoare stabilită prin hotărârea de condamnare a cărei recunoaştere s-a dispus în cauză şi
nefondat apelul formulat de persoana condamnată, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 166 alin. (6) lit. a), b), c), alin. (8) lit. a), b) și alin. (9) din Legea
nr. 302/2004, republicată:
,,(6) Instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și,
în baza celor constatate, pronunță una din următoarele soluții:
a) dispune, prin sentință, executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului
emitent;
b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde
cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare,
adaptează, prin sentință, pedeapsa aplicată de instanța statului emitent, potrivit alin. (8) și (9);
c) dispune, prin sentință, respingerea cererii de executare în România a hotărârii
judecătorești transmise de statul emitent.(...)
(8) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată
prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:

192
 a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele
reglementate de legea penală română;
b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de
legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii
prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui
concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita
maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța
de judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea pedepsei până la
limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.
(9) Pedeapsa stabilită de instanța română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât
posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent și nu va agrava
situația persoanei condamnate."
Din examinarea dispozițiilor redate anterior se observă că instanța română, învestită cu o
cerere de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii
Europene, poate dispune executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului emitent,
poate adapta pedeapsa aplicată, în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța
străină nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu natura sau durata pedepsei
prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare și, de asemenea, poate respinge
cererea de executare în România a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent.
Din actele dosarului rezultă că hotărârea din data de 06.10.2021 a Curţii de Apel Antwerpen
din Belgia, pronunţată în dosarul nr. x/CO/693, prin care A a fost condamnat la o pedeapsă
principală rezultantă de 18 ani închisoare a rămas definitivă la data de 21.10.x, prin respingerea
recursului în casaţie promovat de A, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 302/2004, republicată.
Totodată, se constată că prin hotărârea pronunţată de autorităţile belgiene, apelantul A a
fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de: explozia lucrărilor de construcţii sau a
autovehiculelor cu suspiciune de prezenţă umană pe timp de noapte, explozie de bunuri mobile pe
timp de noapte, furt grav, tentativă de furt grav, distrugerea împrejmuirilor rurale sau urbane,
constituirea bandei în vederea săvârşirii de infracţiuni şi contravenţii, prevăzute de art. 510; art.
513 alin. (1), 2; art. 520; art. 451; art. 467; art. 51-52; art. 545; art. 323-324 Cod penal belgian),
fapte săvârşite în mod repetat în perioada 30.06.2019 – 31.10.2019 (un număr de 24 de infracţiuni).
În raport cu situaţia de fapt expusă pe larg în cuprinsul sentinţei penale atacate, Înalta Curte
constată că, sub acest aspect, în mod corect prima instanţă a apreciat ca fiind îndeplinită şi cerinţa
dublei incriminări, prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, în
sensul că faptele pentru care a fost condamnat A ar fi constituit infracţiuni şi dacă ar fi fost săvârşite
pe teritoriul României, având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul
constitutiv al infracţiunilor de constituire în grup infracţional organizat, furt calificat în formă
continuată, tentativă la furt calificat (care se absoarbe în infracţiunea fapt consumat de furt
calificat) şi distrugere prin incendiere sau explozie în formă continuată, prevăzute de art. 367 alin.
(1); art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. b), d) şi alin. (2) lit. b) cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art.
253 alin. (4) cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Codul penal român.
De asemenea, se constată că sunt îndeplinite în cauză şi celelalte condiţii prevăzute de art.
167 alin. (1) lit. c) - e) din Legea nr. 302/2004, republicată privind cetățenia română a persoanei
condamnate, din actele dosarului reieșind că apelantul persoană condamnată este cetăţean român,
cu domiciliul în România, precum şi inexistența vreunui motiv de nerecunoaştere şi neexecutare
prevăzute la art.163 din legea specială. Totodată, din certificat se constată că persoana condamnată
a fost prezentă personal la judecarea cauzei de către autorităţile judiciare din Belgia.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat ca fiind
îndeplinite cerinţele Legii nr. 302/2004, republicată şi ale Deciziei cadru nr. 2008/909/JAI a

193
Consiliului din 27 noiembrie 2008, recunoscând hotărârea emisă de autorităţile judiciare belgiene
şi dispunând transferul condamnatului în România.
Cu toate acestea, sentinţa penală atacată este nelegală sub aspectul greșitei adaptări a
pedepsei rezultante aplicate prin hotărârea de condamnare recunoscută în cauză, Înalta Curte
constatând că aprecierea instanţei de fond în ceea ce priveşte pedeapsa aplicabilă pentru fiecare
infracțiune săvârșită de persoana condamnată, urmată de contopirea acestor pedepse, nu se
regăsește printre soluţiile la care instanța română putea recurge în conformitate cu dispoziţiile art.
166 alin. (6) lit. b) și alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, instanţa română trebuie să adapteze
pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent atunci când durata acesteia depăşeşte,
după caz, limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras
condamnarea sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute în legea penală română
ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate prin hotărârea de condamnare pentru un concurs
de infracţiuni depăşeşte limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română,
respectiv totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.
Rezultă, aşadar, că instanţa română realizează doar operațiunea de comparare a duratei
pedepsei rezultante, astfel cum a fost stabilită de autorităţile judiciare din statul emitent, cu
maximul general al pedepsei închisorii prevăzute de Codul penal român sau cu suma pedepselor
componente aplicate, dacă este cazul.
Sub aspectul sancţiunii aplicate, se observă că, din hotărârea a cărei recunoaştere s-a
solicitat, a rezultat că pentru săvârşirea faptelor penale mai sus amintite, condamnatului A i-a fost
aplicată o pedeapsă unică de 18 ani închisoare (6570 zile).
Aplicarea unei singure pedepse pentru toate faptele pentru care persoana condamnată A a
fost găsită vinovată prin hotărârea de condamnare recunoscută în cauză, astfel cum a procedat
autoritatea străină, nu atrage adaptarea pedepsei potrivit art.166 din Legea nr.302/2004, în
condiţiile în care pedeapsa aplicată şi ce urmează a se executa în ţară are aceeaşi natură şi nu
depăşeşte maximul general prevăzut de legislaţia naţională.
În ceea ce privește limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală
română, aceasta este în cuantum de 30 ani (conform art. 60 din C. pen. care prevăd că: ,,Închisoarea
constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani și se execută
potrivit legii privind executarea pedepselor").
Prin urmare, în mod evident, pedeapsa aplicată persoanei condamnate A de autorităţile din
Belgia, în cuantum de 18 ani închisoare, nu depăşeşte maximul prevăzut de legea naţională.
Astfel, se constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 166 alin. (6) lit. b) și alin.
(8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, aşa cum, în mod greşit, a reţinut judecătorul
fondului, iar sub acest aspect se apreciază întemeiat apelul Parchetului urmând a fi admis şi
înlăturate dispoziţiile privind adaptarea pedepsei.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi,
referitor la reţinerea în cadrul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.167 alin. (1) lit. b)
din Legea nr.302/2004, a infracţiunilor de tentativă la omor calificat şi nerespectarea regimului
juridic al materiilor explozive în formă continuată, prevăzute de art.32 raportat la art.1x-art.189
alin.(l) lit. f) din Codul penal, respectiv art.346 alin.(l) şi (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea
art.35 alin.(l) din Codul penal, precum şi aplicarea dispoziţiilor din legea penală română în materia
recidivei, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, aşa cum s-a arătat anterior, în mod corect
prima instanţă a apreciat că faptele pentru care a fost condamnat A ar fi constituit infracţiuni dacă
ar fi fost săvârşite pe teritoriul României, având corespondent în legislaţia penală română,
realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de constituire în grup infracţional organizat, furt
calificat în formă continuată, tentativă la furt calificat (care se absoarbe în infracţiunea fapt
consumat de furt calificat) şi distrugere prin incendiere sau explozie în formă continuată, prevăzute
de art. 367 alin. (1); art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. b), d) şi alin. (2) lit. b) cu aplicarea art. 35

194
alin. (1) şi art. 253 alin. (4) cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Codul penal român, sub
acest aspect, în mod corect reţinându-se ca fiind îndeplinită cerinţa dublei incriminări, prevăzută
de art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.
De asemenea, în raport cu argumentele anterior prezentate, se apreciază că apelul formulat
de persoana condamnată A este nefondat, în cauză, prima instanţă reţinând în mod legal întrunirea
tuturor condiţiilor pentru admiterea cererii de recunoaştere şi executare pe teritoriul României a
hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare belgiene, respectiv: caracterul
definitiv şi executoriu al hotărârii, existenţa dublei incriminări, statutul condamnatului de cetățean
român, precum şi neincidenţa vreunuia dintre motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute
de art. 163 din legea specială.
Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că în mod corect prima instanţă a dispus
recunoaşterea hotărârii penale definitive privind pe persoana condamnată A şi transferul acesteia
într-un penitenciar din România, din această perspectivă neexistând motive de nelegalitate care să
impună reformarea sentinţei apelate, impunându-se aşadar respingerea apelului formulat de
apelantul persoană condamnată, ca nefondat.
Pentru considerentele expuse, având în vedere că, în mod eronat, instanţa de fond a dispus
adaptarea pedepsei aplicate de autorităţile judiciare din Belgia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei penale
nr. x din data de 14 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze
cu minori.
A desființat în parte sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte dispoziţiile privind
adaptarea pedepsei de 18 ani închisoare stabilită prin hotărârea de condamnare a cărei recunoaştere
s-a dispus în cauză, pe care le înlătură.
A reținut cauza spre rejudecare şi în fond, va dispune transferarea persoanei condamnate
A într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 18 ani închisoare
dispusă prin hotărârea de condamnare din 06.10.2021 pronunţată de Curtea de Apel Antwerpen
din Belgia în dosarul nr. x/CO/693, definitivă la data de 21.10.x prin respingerea recursului în
casaţie formulat de A, prin care cetăţeanul român A a fost condamnat la o pedeapsă principală
rezultantă de 18 ani închisoare (6570 zile) pentru săvârşirea, pe teritoriul Belgiei, în perioada
30.06.2019 – 31.10.2019, a unui număr de 24 de infracţiuni de: explozia lucrărilor de construcţii
sau a autovehiculelor cu suspiciune de prezenţă umană pe timp de noapte; explozie de bunuri
mobile pe timp de noapte; furt grav; tentativă la furt grav; distrugerea împrejmuirilor rurale sau
urbane; constituirea bandei în vederea săvârşirii de infracţiuni şi contravenţii, prevăzute de art.
510, art. 513 alin. (1) şi (2), art. 520, art. 451, art. 467, art. 51-52, art. 545, art. 323-324 Cod penal
belgian.
A dedus, din pedeapsa principală de 18 ani închisoare, durata reţinerii din data de
28.09.2020 (pe teritoriul României), a arestării preventive în vederea punerii în executare a
mandatului european de arestare de la 29.09.2020 la 06.11.2020 (pe teritoriul României – Curtea
de Apel Oradea – până la predarea temporară către Belgia), precum şi perioada executată pe
teritoriul Belgiei, cu începere de la 06.11.2020 şi până la data predării efective pe teritoriul
României.
A menţinut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

195
INDEX ALFABETIC:

Abuz de încredere 161

acceptare tacită 77
acţiune în constatarea nulităţii absolute 82, 112, 122
acţiune în contrafacere 90
acţiune în daune-interese 108
acţiune în despăgubiri 131, 165
acţiune în pretenţii 100, 125, 173
acţiune în răspundere civilă declictuală 82
acţiune în rezoluţiune 139
Agenţia Naţională de Integritate 45
amendă 33
anulare act administrativ 45
asigurări 131
audiovizual 30
autoritate de lucru judecat 112, 165
Autoritatea de Supraveghere Financiară 33

Bază de impozitare 147

bun actual 50
bună-credinţă 30

Caducitate 60
camera preliminară 178
cauză legitimă 72
certificat de moştenitor 77
citare 77
clauză abuzivă 112, 122
clauză atributivă de competenţă 173
competenţa teritorială 178
concurs de infracţiuni 190
condiţii de admisibilitate 100, 122
Consiliul Concurenţei 3
Consiliul Naţional al Audiovizualului 30
contestaţie 178, 184
contract de credit 112, 122, 173
contract de fidejusiune 122
contract de leasing financiar 139
contract de vânzare-cumpărare 72
contravaloarea lipsei de folosinţă 50
contravaloarea materialelor de construcţie 72
contravenţie 33
control judiciar 184
creanţă fiscală 147

Despăgubiri 67
dispoziţie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 50
dobânda legală 112
dreptul de acces la instanţă 131

196
Cifrele fac trimitere la numărul de pagini.
dreptul la un proces echitabil 131
drept penal 161
drept procesual penal 153, 161, 178, 184, 190

Elemente de extraneitate 173

emisiune de televiziune 30
excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată 45
excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti 173
excluderea probelor 178
executare silită 67
expropriere 60
extrădare 184

Falimentul societăţii de asigurări 131

finanţare nerambursabilă 100
Fondul de Garantare a Asiguraţilor 131

Garanţie autonomă 108, 125

garanţie bancară documentară 125

Hotărâre de consiliu local 60

hotărâre definitivă 163

Imobil 50, 72
imposibilitatea restituirii în natură 67
inadmisibilitate 131

Închiderea procedurii insolvenţei 100

întreprindere individuală 100
înţelegeri pe verticală 3

Libertatea de exprimare 30
limitele rejudecării după casare 139

Marcă europeană 90

Ne bis in idem 153

neexecutarea hotărârii judecătoreşti 67
neparcurgerea procedurii legale prevăzută de Legea nr. 554/2004 45
nulitate relativă 178

Operaţiuni economice. Caracter real 147

operaţiuni economice nereale 147
opţiune succesorală 77

Piaţă concurenţială 3
piaţă relevantă 3
plângere împotriva ordonanţei de clasare 153
plângere împotriva rezoluţie directorului Oficiului Registrului Comerţului 165
prematuritate 163

197
Cifrele fac trimitere la numărul de pagini.
prescripţie 82
principiul audiatur et altera pars 30
principiul nominalismului monetar 112
principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară 112
principiul strictei conformităţi a scrisorii de garanţie bancară 125
procedură administrativă 165
procedura insolvenţei 108
procedură necontecioasă 165
Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris 125
putere de lucru judecat 45

Radiere 100
rea-credinţă 147
reconstituirea dreptului de proprietate 67
reconversia creditului 112
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale
Uniunii Europene 190
recurs în casaţie 161
risc de confuzie 90
risc valutar 112

Scrisoare de garanţie bancară 108, 125

scutire de la plata taxei de timbru 112
sechestru asigurător 163

Taxă de timbru 112

titlu executoriu 67
transferul dreptului de proprietate 60

Vătămare 77

198
Cifrele fac trimitere la numărul de pagini.