DREPT CIVIL

Repertoriul problemelor de practică neunitară

discutate în cadrul întâlnirilor reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel

CUPRINS

A) PERSOANA FIZICĂ ȘI JURIDICĂ .................................................................................. 10

1. Competenţa instanţelor de tutelă în soluţionarea cererilor privitor la autorizarea încheierii
actelor de dispoziţie de către minori .................................................................................... 10
2. Este necesară încuviinţarea de către instanţă a actelor de dispoziţie încheiate în numele
persoanei ocrotite de curator? ............................................................................................... 10

B) RAPORTURI DE FAMILIE ............................................................................................... 12

1. Cererile prin care se solicită desfacerea căsătoriei prin acord de mediere și pronunțarea unei
hotărâri prin care să se ia act de înțelegerea părților în procesul de divorț ........................... 12
2. Modul de soluționare a cererilor de divorț prin acord în cazurile în care părțile se află în
situațiile prevăzute de art. 921 alin. (1) C. proc. civ. ............................................................ 12

C) BUNURI.............................................................................................................................. 14
1. Admisibilitatea acţiunii în grăniţuire în situaţia în care se dovedeşte că hotarul despărţitor
este pe linia gardului deja existent. Se mai impune a se dispune grănițuirea proprietăților
părților în această ipoteză? .................................................................................................... 14
2. Admisibilitatea şi temeiul juridic de acordare a despăgubirilor în cazul în care subiectul de
drept public preia faptic o suprafaţă de teren aflată în proprietatea privată a unei persoane
fizice sau juridice, fie în vederea realizării unui obiectiv de ineres public (edificarea fiind
doar în faza de proiect), fie ca urmare a realizării unui obiectiv de interes public, obiectivul
fiind deja edificat la momentul promovării acţiunii având ca obiect acordarea de despăgubiri
.............................................................................................................................................. 15
3. Dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor
de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie un
impediment la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei prin efectul accesiunii
imobiliare artificiale ............................................................................................................ 23
4. Valoarea probatorie a adeverinței de rol agricol în materia partajului succesoral, adeverință
depusă ca dovadă a moștenirii proprietății de la autor .......................................................... 24
1
 5. Modalitatea de soluționare a partajului judiciar având ca obiect terenuri atunci când, din
expertiza judiciară avizată de OCPI, rezultă că suprafețele menționate în titlul de proprietate
nu coincid cu cele identificate de expert ............................................................................... 25
6. Admisibilitatea notării în cartea funciară a acţiunii în pretenţii ........................................ 27
7. Notarea în cartea funciară a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției.
Modul de soluționare a plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară a
registratorului-șef, prin care s-a dispus respingerea cererii de reexaminare formulate
împotriva încheierii de carte funciară a registratorului, prin care s-a respins cererea de notare
în cartea funciară a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, emis de
serviciul public de poliţie locală, în aplicarea Legii nr. 50/1991 .......................................... 27
8. Radierea din cartea funciară a dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de înstrăinare şi grevare
constituite în favoarea pârâtului-creditor prin contract de garanţie imobiliară, în condiţiile în
care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva reclamantei-debitoare, conform
Legii nr. 85/2006, iar pârâtul, în calitate de creditor, a formulat cerere de înscriere la masa
credală, cerere care i-a fost respinsă de administratorul judiciar, măsura fiind confirmată de
către judecător sindic prin hotărâre judecătorească definitivă. Competență de soluționare.
Temeinicie ............................................................................................................................. 32
9. Modificarea înscrierilor de carte funciară ......................................................................... 36
10. Aplicarea Codului de procedură civilă sau a Decretului-Lege nr. 115/1938 în privința
uzucapiunilor începute sub imperiul acestui din urmă act normativ ..................................... 37
11. Posibilitatea obligării pârâtului la plata contravalorii energiei electrice și a penalităților de
întârziere în baza facturilor emise de creditor și în lipsa unui contract de prestări servicii
încheiat între creditor și debitor............................................................................................. 38

D) MOȘTENIRE ȘI LIBERALITĂȚI ..................................................................................... 40

1. Sezină. Posibilitatea introducerii în judecată a moștenitorilor sezinari în ipoteza decesului
părții pe parcursul procesului, în lipsa emiterii certificatului de moștenitor, de calitate de
moștenitor ori a dovedirii acceptării moștenirii în orice mod ............................................... 40

E) OBLIGAȚII ......................................................................................................................... 44
1. Interpretarea noţiunii de arestare nelegală în acţiunile civile privind acordarea de
despăgubiri în temeiul art. 539 C. pr. pen. Admisibilitatea acţiunilor prin care se solicită
obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata unor
despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate în cursul procesului penal, în
situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 504 din vechiul C. pr. pen. şi de

2
art. 539 din noul C. pr. pen., invocându-se ca temei art. 998 - 999 C. civ. sau dispoziţiile
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ......................... 44
2. Efectele deciziilor Curţii de Conturi prin care se impune măsura recuperării prejudiciului
produs printr-un act al administraţiei publice locale cu caracter individual, constatat ca fiind
nelegal în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Calitatea de debitor al obligaţiei de reparare
a prejudiciului (terţul beneficiar al actului administrativ şi/sau conducătorul instituţiei sau altă
persoană vinovată din cadrul acesteia) .................................................................................. 45
3. Momentul de la care asigurătorul R.C.A. datorează penalităţi de întârziere conform art. 38
din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în cazul
compensațiilor bănești pentru daune morale ......................................................................... 47
4. Necesitatea întabulării proprietății vânzătorului în materia acțiunilor în constatare-
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic...................................................... 51
5. Hotărâre care să țină loc de act autentic. Caracterul nefondat sau inadmisibil al cererilor
prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cumpărare,
atunci când nu se dovedeşte refuzul pârâtului de a se prezenta la notar ............................... 52
6. Incidenţa dispoziţiilor art. 159 alin. (5) C.pr.fisc. în cadrul acţiunii în pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare .......................................... 53
7. Admisibilitatea acţiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract de vânzare în ipoteza în care bunul ce constituie obiectul antecontractului de vânzare
este un teren extravilan care nu este înscris în cartea funciară .............................................. 54
8. Exercitarea dreptului de preempţiune pentru ipoteza pluralității de bunuri vândute, din care
unul este monument istoric. Criterii în funcție de care se stabilește că bunurile nu pot fi
despărțite de bunul supus preempțiunii, fără a îl păgubi pe vânzător ................................... 55
9. Obligație de garanție a vânzătorului în cazul vânzării unei moșteniri. Consecințele
identificării bunurilor ce compun masa succesorală prin indicarea cărții funciare și a
numărului cadastral ............................................................................................................... 58
10. Interpretarea dispoziţiilor art. 1829 Cod civil şi a dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 în ceea
ce priveşte obligaţia statului de a achita cheltuielile comune şi penalităţile de întârziere pentru
chiriaşii locuinţelor ANL ...................................................................................................... 59
11. Titlul problemei de drept: Interpretarea art. 1831 C.civ. „chiriaşul este obligat la plata
chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei, precum şi la repararea
prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată ....................................... 60
12. Consecințele instituirii sechestrului penal asupra bunului care face obiectul unei
promisiuni de vânzare încheiate anterior instituirii măsurii asigurătorii ............................... 61
13. Aplicarea art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, ce instituie o limitare a dobânzii
convenționale, în sensul că aceasta nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe
an, clauzei de evaluare anticipată a daunelor-interese moratorii........................................... 62

3
 14. Transmiterea pe cale accesorie a beneficiului clauzei penale prin care au fost evaluate
daunele-interese moratorii, atunci când ele au devenit scadente înainte de data la care a fost
perfectată cesiunea de creanță ............................................................................................... 63
15. Posibilitatea obligării asigurătorului de răspundere civilă obligatorie auto la plata către
terţul păgubit de daune-interese moratorii, egale cu dobânda legală penalizatoare prevăzută
de O.G. nr. 13/2011. Momentul de la care începe să curgă dobânda legală penalizatoare ... 64
16. Interpretarea art. 1798 C.civ. „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub
semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în
formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenee şi în modalităţile
stabilite în contract sau în lipsa acestora, prin lege" ............................................................. 67
17. Efectul juridic al hotărârii consiliului local prin care se prevede faptul că toate contractele
de închiriere în vigoare privind imobile aparținând municipiului își produc efectele juridice
numai până la data 31.10.2017. Acțiune promovată de municipiu având ca obiect evacuarea
chiriașilor pe calea procedurii speciale reglementate de Titlul XI C. proc. civ. ................... 67

F) PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ ȘI DECĂDERE ................................................................ 68

1. Momentul de la care se calculează prescripția dreptului material la acțiunea în răspundere
civilă delictuală în situația daunelor morale ca urmare a detenției în condiții precare ......... 68
2. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C.civ. la toate cauzele de întrerupere a
prescripției extinctive, prevăzute la art. 2537 C.civ., iar nu doar în privința cererii de chemare
în judecată și a cererii de arbitrare ........................................................................................ 69
3. Interpretarea art. 2537 - 2539 C. civ. în ceea ce priveşte efectele întreruperii termenului de
introducere a acţiunii (plângeri contravenţionale, contestaţii la executare, plângeri împotriva
încheierilor de carte funciară)................................................................................................ 70
4. Prescripţia dreptului la acţiune în situaţia contractelor încheiate în baza vechiului Cod civil
care prevăd prestaţii succesive. Aplicarea legii civile în timp .............................................. 74
5. Posibilitatea instanței de a invoca, din oficiu, excepția tardivității și de a dispune decăderea
pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la
acțiune, excepție procesuală de fond invocată cu nerespectarea termenului legal ................ 75

G) LEGISLAȚIE SPECIALĂ ................................................................................................. 77

Legea nr. 18/1991 ................................................................................................................. 77
1. Reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile legilor fondului funciar în favoarea
protopopiatului greco-catolic în localitățile în care nu este înființată parohie greco-catolică
77

4
Legea nr. 85/1992 ................................................................................................................. 79
1. Modalitatea de calcul a valorii de vânzare a locuințelor construite din fondurile statului și
din fondurile unităților economice sau bugetare de stat ....................................................... 79

Legea nr. 16/1994 ................................................................................................................. 80

1. Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 16/1994 cu referire la
interesul în promovarea unei cereri în constatarea nulității absolute a contractelor de arendare
încheiate sub incidența acestei legi, de către reclamant, în calitate de primar al comunei, în
contradictoriu cu pârâta, societate arendatoare .................................................................... 80
Legea nr. 7/1996 ................................................................................................................... 81
1.Competenţa materială şi teritorială de soluţionare în primă instanţă a cererii având ca obiect
declararea nulităţii absolute a unei încheieri de carte funciară. Calificarea cererii. Modul de
soluţionare a acesteia în situaţia în care se invocă acelaşi temei de fapt cu cel invocat într-o
plângere împotriva încheierii de carte funciară, soluţionată printr-o hotărâre definitivă ..... 81
2. Caracterul contencios sau necontencios al plângerii împotriva încheierii de carte funciară
82
Legea nr. 1/2000 ................................................................................................................... 82
1. Nulitatea absolută a Hotărârii Comisiei Judeţene de Fond Funciar de scoatere a terenului
din domeniul public şi de trecere a sa în domeniul privat, emisă în aplicarea unei hotărâri
judecătorești irevocabile, cerere întemeiată pe nerespectarea dispoziţiilor legale privind
procedura de trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat al statului, astfel cum
a fost stabilită prin Decizia nr. 23/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
recurs în interesul legii ......................................................................................................... 82
O.G. nr. 137/2000 ................................................................................................................. 88
1. Posibilitatea constatării de către C.N.C.D. sau de către instanţele judecătoreşti a unor
discriminări ce provin din acte normative şi repararea discriminării prin acordarea
despăgubirilor aferente, raportat la Deciziile nr. 818-821 și 997 pronunțate în 208 de Curtea
Constituţională ..................................................................................................................... 88
2. Posibilitatea constatării de către C.N.C.D. sau de către instanţele judecătoreşti a unor
discriminări ce provin din acte normative şi repararea discriminării prin acordarea
despăgubirilor aferente, raportat la Deciziile nr. 818-821, 997 din anul 2008 ale Curţii
Constituţionale ...................................................................................................................... 92
Legea nr. 10/2001 ................................................................................................................. 96
1. Contestație împotriva deciziei Comisiei Națională pentru Compensarea Imobilelor de
invalidare a deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare
de măsuri compensatorii, pentru considerentul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate
asupra imobilelor. Prezumția legală relativă a dreptului de proprietate instituită de art. 24 din
Legea nr. 10/2001 în favoarea celui menționat în actul de preluare în proprietatea statutlui

5
operează ipso facto sau este condiționată de depunerea negațiilor prevăzute de art. 24.2 din
H.G. nr. 250/2007? ................................................................................................................ 97
2. Legea aplicabilă și cadrul procesual al acțiunilor ce au ca obiect obligație de a soluționa
cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, formulate de către persoana îndreptățită în
temeiul legilor fondului funciar, obligația solicitată a fi stabilită în sarcina unității
administrativ teritorială, justificat de faptul că comisiile locale de fond funciar au înaintat
aceste cereri comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. Pot fi extinse prevederile art. 43 din
Legea nr. 165/2013 la orice tip de imobil sau doar celor identificate în mod expres de ipoteza
legală 100
Legea nr. 217/2003 ............................................................................................................. 102
1. Includerea relaţiei dintre unchi/mătușă şi nepot de frate/soră în noțiunea de membru de
familie prevăzută de art. 5 din Legea nr. 217/2003 ............................................................ 102
Legea nr. 198/2004 ............................................................................................................. 103
1. Expropriere. Stabilirea preţului despăgubirii la momentul transferului dreptului de
proprietate. Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/15.01.2015 publicată în Monitorul Oficial
nr. 152 din 03.03.2015. Condiţiile în care este admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe
dispoziţiile art. 509 pct. 11 C. pr. civ. ................................................................................ 103
Legea nr. 272/2004 ............................................................................................................. 103
1.Admisibilitatea acțiunii prin care se solicită de către reclamanta direcţia de asistenţă socială
şi protecţia copilului menținerea măsurii plasamentului și delegarea atribuţiilor privind
exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești cu privire la persoana şi bunurile copilului de
la primarul unităţii administrative teritoriale către directorul direcţiei de asistenţă socială şi
protecţia Copilului, ca urmare a modificării dispoziţiilor legale care stabilesc persoana care
exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti pe perioada măsurii de protecţie specială, inițial
indicată ca fiind aceea a primarului, iar ulterior identificată ca fiind directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului .............................................................. 103
Legea nr. 95/2006 ............................................................................................................... 105
1. Obligarea celor ce aduc daune sănătății propriei persoane, din culpă, să repare prejudiciul
cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de
asistența medicală acordată, chiar dacă au calitatea de asigurat ( ....................................... 105
2. Condiţiile de admisibilitate a acţiunilor în pretenţii formulate de spitale; calitatea
procesuală a acestora urmare a subrogării în drepturile caselor de asigurări de sănătate în
cererile formulate împotriva persoanelor chemate în judecată; se constată că de cele mai multe
ori sunt chemate ca pârâte victimele agresiunii şi nu autorul acesteia ori al accidentului.
Temeiul legal al acţiunilor formulate îl constituie atât Legea nr. 95/2006, dar şi art. 998-999
Cod civil din 1864 ............................................................................................................... 106

Legea nr. 221/2009 ............................................................................................................. 107

6
1. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ..................................................................... 107
Legea nr. 255/2010 ............................................................................................................. 109
1. Expropriere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010. Posibilitatea instanţei de a
dispune, în afară de stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor interesate şi
exproprierea altor suprafeţe de teren devenite de neexploatat pentru reclamanţi .............. 109
2. Expropriere. Imputarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru realizarea procedurilor de
expropriere întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010 ................................................. 110
Legea nr. 165/2013 ............................................................................................................. 111
1. Cerere privind obligarea Comisiilor (locală şi judeţeană) de fond funciar la punerea în
posesie şi la emiterea titlului de proprietate, în condițiile în care reclamanţilor li s-a
reconstituit dreptul de proprietate prin Hotărâre de validare a Comisiei Judeţene ............. 111
2. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind restituirea în
natură în cazul cesionarilor de drepturi dobândite de persoanele îndreptățite conform Legii nr.
18/1991, prin hotărâri ale comisiilor județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor, hotărâri pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013
112
3. În interpretarea şi aplicarea art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, prin raportare la
art. 3 pct. 2 și 3 şi art. 7 din același act normativ, plângerea formulată de persoana care se
consideră îndreptăţită, anterior datei de 01.01.2017, este prematură? Aceeași va fi soluția și
în cazul în care plângerea este formulată de persoana îndreptăţită? ................................... 113
4. Natura juridică și consecinţele nerespectării termenului instituit de art. 32 alin. (1) din
Legea nr. 165/2013 în cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
165/2013 ............................................................................................................................. 114
5. Posibilitatea stabilirii măsurii reparatorii constând în acordarea în compensare a unor
imobile în situaţia inexistenţei listei întocmite de unitatea deţinătoare privind imobilele care
pot fi acordate în compensare ............................................................................................. 116
6. Măsura reparatorie a compensării prin bunuri. Înțelesul noțiunii de „bunuri disponibile” în
sensul Legii nr. 10/2011, al Legii nr. 165/2013 și al Deciziei nr. 12/2018 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii .............. 116
7. Natura juridică a termenului reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Termen
imperativ procedural. Decăderea din dreptul de exercitare a acțiunii în soluționarea notificării
sau în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de decizie de compensare. Neafectarea
dreptului subiectiv al persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii ..................................... 119

7
8. Obligativitatea controlului de legalitate realizat de Instituția Prefectului în cazul
dispozițiilor emise de entitatea notificată în executarea unei hotărâri judecătorești prin care s-
a soluționat notificarea ....................................................................................................... 121
9. Domeniul de aplicare a termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 din alin. (2) din Legea nr.
165/2013, respectiv dacă acesta privește exclusiv situația în care se solicită instanței
rezolvarea notificării pe fond sau acesta are în vedere și ipoteza în care se pretinde obligarea
entității învestite la soluționarea de către aceasta a notificării ........................................... 122
10. Bunurile ce pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 165/2013 - posibilitatea
acordării în compensare a unui imobil - construcţie, folosit de chiriaşi în temeiul unor
contracte de închiriere încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Momentul până la care
reclamantul poate indica bunurile solicitate în compensare. Schimbarea în apel a bunurilor
solicitate în compensare, printr-un memoriu depus la dosar după expirarea termenului de apel
122
11. Contestație împotriva deciziei de invalidare a propunerii de acordare a măsurilor
compensatorii, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu motivarea că
imobilul poate fi restituit în natură. Existența unei rezerve de teren retrocedabil la nivelul
unității administrativ-teritoriale. Soluția instanței .............................................................. 127
12. În situația în care, ulterior înregistrării dosarului la Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor, persoanele îndreptățite optează pentru returnarea dosarelor către
comisiile locale de fond funciar în vederea restituirii în natură a terenurilor, pentru ca ulterior
dosarul administrativ să fie retrimis Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor cu
aceeași propunere de acordare despăgubiri prin echivalent, începe să curgă un nou termen de
36 de luni, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, sau se menține în favoarea părții
beneficiul termenului scurs anterior? .................................................................................. 131
13. Stabilirea punctelor compensatorii pentru un teren ocupat de construcție. Evaluarea
terenului se face în mod diferențiat în funcție de suprafața liberă și, respectiv, cea ocupată sau
ca întreg teren ocupat de construcții? .................................................................................. 137
Legea nr. 17/2014 ............................................................................................................... 138
1. A. Aplicarea în timp a prevederilor Legii nr. 17/2014 privind vânzarea terenului agricol din
extravilan, cu referire specială la antecontractele încheiate anterior. Decizia Curţii
Constituţionale nr. 755 din 16 decembrie 2014. ................................................................. 138
B. Admisibilitatea acţiunilor civile introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014,
având ca obiect executarea antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate sub forma
înscrisului sub semnătură privată anterior intrării în vigoare a legii, cu privire la terenuri
extravilane, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 5 din lege ............... 138
2. În interpretarea și aplicarea art. 5 din Legea nr. 17/2014, este admisibilã o acțiune prin care
se solicitã pronunțarea unei hotãrâri care sã ținã loc de act de vânzare-cumpãrare a unui teren
extravilan, în condițiile în care terenul nu este înscris în cartea funciarã? ......................... 139

8
Convenții internaționale. Acte normative comunitare ........................................................ 140
1. Cereri de recunoaştere a hotărârilor pronunţate de instanţele străine, în materia „minori şi
familiei". Motivele de refuz ale recunoaşterii hotărârii străine ........................................... 140
2. Problema întârzierilor constatate în procedura citării în cauzele ce au ca temei Convenţia
de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii de copii, precum şi modalităţile prin
care aceasta ar putea fi remediată, prin comisii rogatorii în vederea asigurării procedurii de
citare cu celeritate prin agenţi procedurali ai instanţelor cărora li se adresează cererea de
comisie rogatorie ................................................................................................................ 144

9
 A) PERSOANA FIZICĂ ȘI JURIDICĂ

1. Competenţa instanţelor de tutelă în soluţionarea cererilor privitor la autorizarea

încheierii actelor de dispoziţie de către minori (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - Bacău, 23-
24 iunie 2016, pag. 16)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Problema ridicată își are originea în dispozițiile art 145 C.civ. prin care legiutorul a dat
în sarcina instanței de tutelă autorizarea tutorelui în legătură cu actele de dispoziție încheiate cu
privire la bunurile minorului.
Potrivit art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011, organizarea, funcționarea și
atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară,
iar conform art. 229 alin. (2) lit. a) din același act normativ, până la reglementarea prin lege a
organizării şi funcţionării instanţei de tutelă: a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil,
sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi
familie. În continuare, în alin. (3) din art. 229, legiuitorul a prevăzut că până la data intrării în
vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la
exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după
caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin
autorităţii tutelare.
În lipsa unor dispoziții speciale ulterioare textelor sus-citate care să reglementeze
organizarea și funcționarea instanței de tutelă, autorizarea prevăzută de art. 145 Cod civil, se
efectuează de autoritatea tutelară, în temeiul art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011.

În unanimitate, participanții au achiesat la soluția propusă în opinia INM.

S-a precizat că nu toate atribuțiile instanței de tutelă pot fi delegate autorității tutelare
(singurul act care poate fi delegat de către instanța de tutelă autorității tutelare este cel de
inventariere a bunurilor minorului – art. 140 C.civ.).

2. Este necesară încuviinţarea de către instanţă a actelor de dispoziţie încheiate în

numele persoanei ocrotite de curator? (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - Bacău, 23-24 iunie 2016,
pag. 72)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Din economia dispoziţiilor art. 178 lit. a) coroborate cu cele ale art. 181 şi art. 183 Cod
civil, reiese că persoana ocrotită prin curatelă are capacitate de exerciţiu însă din cauza bolii, a
bătrâneţii sau a infirmităţii fizice nu poate personal să îşi administreze bunurile sau să îşi apere
interesele. De asemenea, în art. 183 C.civ. este stabilită regula că în cazurile în care se instituie
curatela sunt aplicabile regulile de la mandat. Din același text rezultă că doar prin excepție, la
cererea persoanei interesate sau din oficiu instanța va hotărî învestirea curatorului cu drepturile
și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. Pentru
această situație de excepție, incidentă cu precădere în cazurile prevăzute de lit. c) şi d) ale art.

10
178 C.civ. vor fi aplicabile dispozițiile art. 792-799 C.civ, astfel încât s-ar putea ajunge la
autorizare de către instanță sau de către beneficiar a actelor de dispoziție încheiate de
administrator, astfel cum rezultă din art. 799 alin. (3) teza finală C.civ.
Însă regula rămâne că în materia curatelei, reprezentarea prin curator a persoanei fizice
capabile are loc doar în condiţiile stabilite de către cel reprezentat şi în limita puterilor conferite
de acesta curatorului. Numai în mod excepţional, în temeiul art. 183 alin. (2) C. civ., dacă cel
reprezentat nu este în măsură să dea instrucţiuni curatorului său, instanţa de tutelă este abilitată
să dea instrucţiuni acestuia. În consecință, regimul de exercitare a curatelei este unul special,
nefiind aplicabile dispoziţiile art. 146 alin. (2) Cod civil, care reglementează o altă situaţie
specială (cea a autorizării actelor minorului care a împlinit 14 ani, respectiv a unei persoane
care are capacitate de exerciţiu restrânsă), astfel că nu este necesară autorizarea dată de instanţa
de tutelă.
Faptul că instanţa poate interveni dacă se impune învestirea curatorului cu drepturile şi
obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia sau poate
stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate
cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă, nu implică nevoia unei autorizări
conform prevederilor art. 146 alin. (2) Cod civil.
În concluzie, instituirea curatelei presupune că persoana ocrotită are capacitate de
exerciţiu, astfel că nu se impune încuviinţarea actelor de dispoziţie de către instanţă, aceste
prevederi aplicându-se minorului şi celui pus sub interdicţie judecătorească. În ipoteza în care
persoana ocrotită nu are discernământul necesar pentru încheierea actului, măsura de protecţie
luată prin instituirea curatelei nu mai corespunde nevoilor actuale de ocrotire, impunându-se,
eventual, luarea unei alte măsuri de ocrotire a majorului.

În unanimitate, a fost agreată soluția expusă în punctul de vedere al INM, în sensul

că, în ipoteza persoanei capabile ocrotite prin intermediul curatelei, nu este necesară
încuviințarea actelor de dispoziţie de către instanţă.

11
 B) RAPORTURI DE FAMILIE

1. Cererile prin care se solicită desfacerea căsătoriei prin acord de mediere și

pronunțarea unei hotărâri prin care să se ia act de înțelegerea părților în
procesul de divorț (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel
– Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 52)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

În concordanță cu opinia exprimată în materialul postat pe pagina de internet a
Institutului Național al Magistraturii1, precum și cu opinia majoritară exprimată de judecătorii
Curții de apel Galați, apreciem că înțelegerea părților cuprinsă într-un acord de mediere având
ca obiect divorțul prin acordul soților nu poate fi consfințită printr-o hotărâre judecătorească de
expedient întemeiată pe dispozițiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, cu modificările și
completările ulterioare, întrucât divorțul este o acțiune personală care privește statutul
persoanei, care nu poate face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din aceeași Lege. În
acest sens, printre neînțelegerile dintre soți care pot face obiectul medierii, menționate în art.
64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor
hotărâri de expedient, se numără doar cele privind continuarea căsătoriei, nu și divorțul.
De altfel, divorțul nu figurează printre cauzele limitativ prevăzute de aceeași lege a
medierii în alin. (11) al art. 64, înțelegerea soților cu privire la desfacerea căsătoriei, de care
alin. (2) a aceluiași art. 64 al Legii nr. 192/2006 face vorbire, se referă la înțelegerea cu privire
la modalitatea desfacerii căsătoriei (dacă aceştia vor solicita desfacerea căsătoriei prin acordul
lor sau din culpa comună sau exclusivă a unuia dintre ei), nu la realizarea divorțului în forma
acordului de mediere. Considerăm că spiritul legii este în sensul de a se acorda posibilitatea
instanței care va pronunța divorțul de a avea în vedere înțelegerea soților doar cu privire la
modalitatea în care vor divorța, precum și la soluționarea capetelor de cerere accesorii (în cazul
divorțului cu copii minori instanța având obligația de a verifica acordul de mediere și sub
aspectul respectării interesului superior al copilului).
Prin urmare, o cerere de consfințire a acordului de mediere având ca obiect divorțul prin
acordul soților va fi respinsă ca inadmisibilă.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

2. Modul de soluționare a cererilor de divorț prin acord în cazurile în care părțile

se află în situațiile prevăzute de art. 921 alin. (1) C. proc. civ. (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Cluj, 13-14
octombrie 2016, pag. 53)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

1
Poate fi consultat la adresa: http://www.inm-
lex.ro/fisiere/d_175/Consideratii%20privind%20actiunea%20de%20divort%20prin%20acord%20cu%20acord%
20de%20mediere.pdf

12
 Divorțul soților este reglementat prin procedura specială cuprinsă în art. 915 și urm. C.
proc. civ. În cadrul acestei proceduri, prezența personală a părților în fața instanțelor de fond
este obligatorie, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 921 alin. (1) C. proc. civ., respectiv:
dacă unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă,
este pus sub interdicție judecătorească, are reședința în străinătate sau se află într-o altă
asemenea situație, care îl împiedică să se prezinte personal, situații în care se prevede că cel în
cauză se va putea înfățișa prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore ori curator.
Apreciem că aceste dispoziții generale sunt aplicabile și în materia divorțului prin
acordul soților, atât în privința semnării cererii de divorț prin acordul soților cât și în faza
soluționării cauzei în fața instanței, cu condiția ca situația care împiedică prezența personală a
soțului să fie una obiectivă și de durată, dovedită în fața instanței, iar reprezentantul acestuia să
aibă procură specială autentică, în care să se prevadă expres voința acestuia, inclusiv acordul
de a divorța în această formă.
Este adevărat că legiuitorul a prevăzut o reglementare specială în cadrul procedurii de
divorț prin acordul soților doar cu privire la semnarea cererii de chemare în judecată. Astfel,
potrivit art. 930 alin. (1) C. proc. civ., cererea va fi semnată de ambii soți sau de un mandatar
comun, cu procură specială autentică, însă aceasta nu face inaplicabil textul art. 921 alin. (1) C.
proc. civ., care cuprinde o dispoziție de generală aplicabilitate în materie de divorț. Dimpotrivă,
considerăm că aceste dispoziții se completează pentru a acoperi ambele etape ale procedurii
divorțului prin acordul soților.
Apreciem așadar, în acord și cu opinia majoritară exprimată de judecătorii prezenți la
întâlnirea profesională trimestrială din cadrul Curții de Apel Oradea, în sensul că, la data
soluționării cererii de divorț prin acord, soții pot fi prezenți prin mandatar cu procură specială
autentică, dacă fac dovada existenței uneia dintre situațiile prevăzute de art. 921 alin. (1) C.
proc. civ., iar instanța va putea verifica existența consimțământului de a divorța prin acord și
stăruința soților în acest sens prin acesta, cu condiția ca niciunul dintre ei să nu fie pus sub
interdicție [art. 374 alin. (2) C. civ.].

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

13
 C) BUNURI

1. Admisibilitatea acţiunii în grăniţuire în situaţia în care se dovedeşte că hotarul

despărţitor este pe linia gardului deja existent. Se mai impune a se dispune
grănițuirea proprietăților părților în această ipoteză? (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015,
pag. 43)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 560 C. civ. „Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la
grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod
egal, cheltuielile ocazionate de aceasta”. Rezultă, așadar, de o manieră lipsită de echivoc că pe
calea acțiunii în grănițuire se urmărește reconfigurarea prin semne exterioare a hotarului
existent între două fonduri limitrofe, și nu stabilirea acestui hotar de către instanța de judecată.
Remediul grănițuirii se dovedește eficient atât în situația în care hotarul nu este
configurat, dar și atunci când, deși el există prin semne exterioare, granița dintre cele două
fonduri limitrofe este contestată.
Prin urmare, existența unor semne exterioare (precum un gard) care marchează limita
dintre fonduri nu este în sine un impediment pentru promovarea unei acțiuni în grănițuire. Din
acest punct de vedere, se poate afirma că acțiunea în grănițuire este admisibilă, chiar dacă
imobilele învecinate sunt delimitate prin semne vizibile.
Dacă însă în urma probatoriului administrat, instanța constată că hotarul corespunde
semnelor exterioare existente, demersul reclamantului ce tindea la reconfigurarea întinderii
fondurilor limitrofe trebuie respins ca neîntemeiat. Reiterăm aici ideea că instanța nu stabilește
ea însăși hotarul dintre fonduri, ci îl reconstituie, astfel că, dacă în fapt o asemenea delimitare
există și ea este marcată prin semne exterioare acțiunea trebuie respinsă.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

S-a precizat că, în realitate, discuția nu vizează admisibilitatea, ci temeinicia acestor
acțiuni.
Referitor la problema semnalată, au fost exprimate două opinii, corespunzătoare celor
două orientări semnalate și în practica judiciară:
1. Respingerea acțiunii în grănițuire în ipoteza analizată, cu următoarele argumente:
pretențiile reclamantului nu au fost dovedite, în condițiile în care s-a constatat că există semne
vizibile de demarcație între fonduri, iar probatoriul administrat confirmă (contrar susținerilor
reclamantului) linia de hotar existentă; dacă s-ar admite acțiunea, s-ar încălca principiului
disponibilității, instanța consfințind linia de hotar contestată de către reclamant; în caz de
admitere a acțiunii, pârâtul din acțiunea în grănițuire ar trebui să suporte cheltuielile grănițuirii,
ceea ce reprezintă însă o soluție incorectă; chiar în ipoteza în care se respinge acțiunea,
considerentele avute în vedere de către instanță (respectiv corespondența dintre semnele de
demarcație existente și hotarul dintre fonduri) au valoare decizorie, astfel că ele dobândesc
autoritate de lucru judecat, aspect de natură să preîntâmpine eventuale litigii ulterioare.
2. Admiterea acțiunii și stabilirea de către instanță a liniei de hotar, cu motivarea că:
este necesar să se consacre juridic aliniamentul de fapt, astfel cum rezultă acesta din probatoriul
administrat, având în vedere caracterul real al acțiunii în grănițuire, care impune ca stabilirea

14
unei anumite situații de fapt să nu rămână fără consecințe în plan juridic; în absența unei statuări
judecătorești, linia de hotar ar putea fi din nou contestată în cazul înstrăinării fondurilor.

În majoritate, participanții au agreat soluția de respingere a acțiunii, conturată în

punctul de vedere al INM.
A fost exprimată însă și opinia contrară, în sensul admiterii acțiunii.

2. Admisibilitatea şi temeiul juridic de acordare a despăgubirilor în cazul în care

subiectul de drept public preia faptic o suprafaţă de teren aflată în proprietatea
privată a unei persoane fizice sau juridice, fie în vederea realizării unui obiectiv de
interes public (edificarea fiind doar în faza de proiect), fie ca urmare a realizării
unui obiectiv de interes public, obiectivul fiind deja edificat la momentul
promovării acţiunii având ca obiect acordarea de despăgubiri (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7
iunie 2019, pag. 30)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

"Exproprierea de fapt" nu constituie o instituție juridică reglementată de o normă internă
de drept substanțial, ci a fost creată pe cale jurisprudențială, reprezentând o situație de fapt
generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate.
Subiectul de drept public ocupă în fapt, fără drept, imobilul aparținând în proprietate
unui subiect de drept privat în vederea realizării unui obiectiv de interes public. O astfel de
nesocotire a dreptului de proprietate impune o analiză a aplicării art. 1 din Primul Protocol
adițional la Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, precum
și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie.

Potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăților fundamentale, încheiat la Paris la 20 martie 1952, prevede că:
Paragraful (1): Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în
condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Paragraful (2): Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

În cauza Vergu împotriva României, cererea nr. 8209/06, 11 ianuarie 20111, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a decis următoarele, cu referire la cazul unui cetățean român
care a pretins o atingere adusă dreptului său de proprietate pentru realizarea construcţiilor de
infrastructură rutieră pe terenul său:
"Curtea reamintește că, pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri în sensul
celei de-a doua „dispoziții”, este necesar nu numai să se examineze dacă a existat deposedare
sau expropriere formală, ci și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea
situației în litigiu. Convenția având ca obiect protecția drepturilor „concrete și efective”, este

1
A se consulta pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/.

15
important să se cerceteze dacă situația menționată echivala unei exproprieri de fapt (Sporrong
și Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 63, seria A nr. 52).
Curtea notează că, în speță, reclamantul a pierdut în totalitate și definitiv dispoziția
asupra parcelei în litigiu din cauza ocupației de către Administrația Națională a Drumurilor care
a transformat-o iremediabil, construind o rețea de evacuare a apelor. Deși nu a existat un act de
expropriere formală și, deși reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren,
Curtea consideră că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât le
putem asimila unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1
din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L. împotriva
Italiei, nr. 31524/96, pct. 54, CEDO 2000-VI).
Astfel, a existat ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o asemenea ingerință trebuie
operată „pentru cauza de utilitate publică”, „în condițiile prevăzute de legea și de principiile
generale de drept internațional”. Ingerința trebuie să înlesnească un „echilibru just” între
exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale
ale omului (Sporrong și Lönnroth, citată anterior, pct. 69). Mai mult, necesitatea de a examina
problema echilibrului just nu se poate face simțită decât dacă s-a dovedit că ingerința în litigiu
a respectat principiul legalității și nu era arbitrară [Iatridis împotriva Greciei (GC),
nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II; Beyeler împotriva Italiei (GC), nr. 33202/96, pct. 107,
CEDO 2000-I și Belvedere Alberghiera S.R.L., citată anterior, pct. 55].
Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 solicită, înainte de toate, legalitatea
unei ingerințe a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor. În mod
special, principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de
accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor [Hutten-Czapska împotriva Poloniei (GC),
nr. 35014/97, pct. 163, CEDO 2006-VIII].
În speță, fiind vorba despre temeiul juridic al ingerinței, Guvernul afirmă că art. 17 din
Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 a instituit asupra terenului în litigiu o servitute în favoarea
domeniului public în temeiul căreia lucrările au avut loc. Mai mult, acesta afirmă că în aplicarea
Legii nr. 213/1998, rețelele de canalizare și terenurile aferente fac parte din domeniul public.
Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului.
Cu privire la primul, Curtea notează că art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997
prevede că terenurile situate în zona de protecție a drumului rămân în administrația
proprietarilor lor.
În plus, Curtea constată că Codul civil prevede că cel căruia i se datorează o servitute
are dreptul să facă lucrările necesare pentru a o folosi, cu condiția să nu facă în fondul care
datorează servitutea modificări care să agraveze starea acestui fond.
În speță, Curtea notează că terenul a fost transformat în mod ireversibil și că reclamantul
a pierdut dispoziția asupra lui din momentul ocupării sale de către Administrația Națională a
Drumurilor. Prin urmare, să presupunem că acest teren a fost grevat de o servitute, Curtea
constată că autoritățile, ocupându-l în mod ireversibil și fără să-l informeze pe reclamant, au
depășit cadrul legal fixat de Codul civil și de Ordonanța nr. 43/1997 pentru exercitarea normală
a servituții și și-au însușit definitiv un bun în ciuda normelor ce reglementează exproprierea
conformă cu legea.
În ceea ce privește al doilea argument rezultat din aplicarea dispozițiilor Legii nr.
213/1998, Curtea observă că rețeaua de evacuare a apelor nu era preexistentă cumpărării
terenului de către reclamant, dar că a fost creată ulterior, după ocuparea terenului de către
Administrația Națională a Drumurilor. Or, această ocupare nu a avut ca temei juridic niciunul

16
din modurile de transfer ale bunurilor în domeniul public prevăzute de Legea nr. 213/1998, și
anume donația, vânzarea sau exproprierea.
Astfel, Curtea concluzionează că această din urmă lege nu mai putea constitui temei
legal pentru ocuparea terenului.
Având în vedere aceste considerente, în lipsa unui act formal de transfer de proprietate,
Curtea apreciază că situația reclamantului nu putea fi considerată ca fiind „previzibilă” și
răspunzând exigenței de „securitate juridică” (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea, citată
anterior, pct. 39).
În ceea ce privește argumentul Guvernului conform căruia reclamantul ar fi putut cere
instanțelor interne repararea prejudiciului suportat, Curtea notează că nu a furnizat decât un
singur exemplu de jurisprudență, și anume hotărârea din 31 martie 2009 a Judecătoriei Craiova
cu privire la posibilitatea de a solicita o reparație din cauza ocupării definitive a terenurilor în
cadrul lucrărilor de amenajare a drumurilor.
Pe lângă faptul că este vorba de o hotărâre pronunțată la șase ani de la ocuparea terenului
în litigiu și la mai mult de trei ani de la terminarea procedurii introduse de soții Vergu, având
în vedere controlul statului asupra acestui teren și în lipsa „predictibilității” în care reclamantul
s-a aflat din cauza autorităților, Curtea nu poate reproșa reclamantului că nu a încercat, după o
primă acțiune de recuperare a terenului, o nouă procedură în despăgubire al cărei rezultat este
nesigur (a se vedea, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.R.L., citată anterior, pct. 68
și Burghelea, citată anterior, pct. 40).
În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerința în litigiu nu era compatibilă
cu principiul legalității și, prin urmare, că a încălcat dreptul reclamantului la respectarea
bunurilor sale. O asemenea concluzie scutește Curtea de a mai căuta să afle dacă s-a menținut
un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și cerințele obligatorii ale
respectării drepturilor individuale.
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ocuparea ireversibilă a terenului,
Curtea consideră că cea mai bună formă de reparaţie constă în acordarea de către stat a unei
despăgubiri pentru prejudiciul material suferit. Părţile nefurnizând totuşi informaţii precise cu
privire la valoarea acestui teren, se cuvine să nu se pronunţe asupra problemei şi să se
stabilească în termen de şase luni de la data acestei hotărâri procedura ulterioară având în vedere
eventualitatea unui acord dintre statul pârât şi reclamant."

De asemenea, în Cauza Burghelea împotriva României, cererea nr. 26985/03, publicată

în M.Of. nr. 736/26.10.2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând asupra cererii
unui cetățean român care a pretins o atingere adusă dreptului său de proprietate asupra unui
teren pentru construirea unei hidrocentrale și absența acordului privind vânzarea terenului către
autorități:
"Curtea reiterează că, pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform
celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se
examineze dacă s-a realizat deposedarea sau exproprierea formală, dar și să privească dincolo
de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase. Întrucât Convenția vizează protejarea
drepturilor „concrete și efective“, este important să se analizeze dacă această situație echivala
cu o expropriere de fapt (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie
1982, seria A, nr. 52, § 63).
Curtea amintește în continuare că art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi și cu
precădere, ca o ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la respectarea bunurilor să
fie legală: cea de-a doua teză a primului alineat din acest articol nu autorizează privarea de

17
proprietate decât „în condițiile prevăzute de lege“ [Iatridis împotriva Greciei(MC) nr.
31.107/96, § 59, CEDO 1999-II]. De asemenea, principiul legalității implică existența unor
norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile (Hentrich împotriva Franţei,
Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A, nr. 296-A, § 42). În plus, preeminența dreptului,
unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor
articolelor Convenției. Rezultă că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între
cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale
ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedește că ingerința litigioasă a respectat
principiul legalității și nu era arbitrară (Iatridis, ibidem). Prin urmare, Curtea nu apreciază ca
fiind oportun să își întemeieze raționamentul pe simpla constatare că nu a existat reparație în
favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, Giacobbe şi alţii împotriva Italiei, nr. 16.041/02,
§ 88, 15 decembrie 2005, și Janes Carratu împotriva Italiei, nr. 68.585/01, § 48, 3 august 2006).
În speță, Curtea observă mai întâi că reclamanta a pierdut dispoziția asupra terenului său
începând cu momentul ocupării de către societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în martie
1995. Începând din acel moment, terenul a fost transformat în mod ireversibil, fiind defrișat și
inundat în cadrul lucrărilor de construcție a unei hidrocentrale. În ceea ce privește argumentul
Guvernului, conform căruia Declarația din 20 mai 1994 echivala cu un antecontract de vânzare
a terenului între reclamantă și societatea H., Curtea remarcă faptul că nu era vorba decât de o
declarație unilaterală adresată primăriei și retrasă ulterior și nimic nu contestă faptul că nu s-a
încheiat niciun acord privind prețul de vânzare, element esențial pentru încheierea unui
asemenea contract. Astfel, Curtea constată că nu a existat un transfer de proprietate amiabil în
virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994, după cum susține Guvernul, niciun element al dosarului
nesusținând teza conform căreia terenul în cauză a fost la un moment dat vândut efectiv sau
cedat de reclamantă [a se vedea, mutatis mutandis, Fiore împotriva Italiei, nr. 63.864/00, § 96,
13 octombrie 2005, și Maselli împotriva Italiei (nr. 2) nr. 61.211/00, § 37, 11 iulie 2006]. În
plus, Curtea observă că nici Guvernul, nici reclamanta nu au invocat faptul că ocuparea
terenului în cauză s-a făcut în virtutea Decretului nr. 326/1985, care nu mai putea reprezenta
bază legală pentru ocuparea terenurilor după Constituția din 1991 (paragraful 11 de mai sus).
Pe de altă parte, Curtea observă că, din moment ce vânzarea terenului în cauză a fost
interzisă de Legea nr. 18/1991 pentru durata de 10 ani și în momentul inundării acestui
teren Legea nr. 33/1994 era în vigoare, autoritățile au preferat să nu urmeze această procedură
transparentă și, fără excepție, judiciară, prevăzută specific în acest sens; acestea au preferat să
se bazeze pe Declarația reclamantei din 20 mai 1994 pentru a ocupa în mod irevocabil terenul
acesteia, fără a îi plăti în prealabil despăgubiri, și - tot fără acordul conform și prealabil al
reclamantei - să ia terenul cu chirie până la momentul în care vânzarea bunului va fi autorizată
de lege. În acest sens, trebuie notat că dintre scrisorile prin care societatea H. a informat tardiv
reclamanta despre ocuparea și inundarea terenului prima se referea, într-o manieră cel puțin
confuză, la închirierea terenului în așteptarea vânzării ce trebuia să aibă loc după exproprierea,
pretinsă a fi în curs, a terenului (paragraful 11 de mai sus). În plus, Curtea arată că autoritățile
nu au informat-o pe reclamantă, care nu locuia în satul Nicorești, despre ședințele organizate
de societatea H. pentru negocierea prețului de ocupare a terenurilor (închiriere) și despre prețul
lor de vânzare. În orice caz, cu privire la faptele pertinente și la ocuparea prealabilă a terenului,
Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia mecanismul juridic ales de
autorități a fost mai rapid decât procedura de expropriere și a plasat părțile pe poziții de
egalitate.
În temeiul acestor considerații, în absența unui act formal de expropriere, Curtea
apreciază că situația reclamantei nu poate fi considerată „previzibilă“ și corespunzătoare
cerinței „principiului securității juridice“. Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase

18
din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea
(Constituția din 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizație
la dispoziția reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio, citată anterior, §§ 83-
84, Janes Carratu, citată anterior, § 51, și Ucci împotriva Italiei, nr. 213/04, §§ 83-84, 22 iunie
2006).
În ceea ce privește argumentul Guvernului, conform căruia reclamanta ar fi putut să
solicite în continuare tribunalelor interne reparația prejudiciului suferit, Curtea observă că
acesta nu a prezentat exemple de jurisprudență fondate pe dreptul comun și că singura sentință
definitivă prezentată (paragraful 23 de mai sus) s-a dat după aproximativ 12 ani de la data
faptelor în cauză. În plus, trebuie avute în vedere, de asemenea, dispozițiile și practica interne
în materie de prescripție (paragraful 25 de mai sus), care fac incertă modalitatea de soluționare
a unei asemenea acțiuni introduse la mulți ani de la ocuparea terenului. În orice caz, având în
vedere observațiile de mai sus privind lipsa de „previzibilitate“ în care reclamanta sa aflat din
vina autorităților, Curtea nu îi poate reproșa acesteia că nu a încercat, după o perioadă atât de
îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire, așa cum nu estimează ca fiind oportun să
își bazeze raționamentul pe constatarea absenței de reparație în favoarea reclamantei (a se
vedea, între altele, mutatis mutandis, Janes Carratu, citată anterior, § 48, De Sciscio, citată
anterior, § 72, și Gautieri și alții împotriva Italiei, nr. 68.610/01, § 50, 19 octombrie 2006).
Prin prisma celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerința litigioasă nu era compatibilă
cu principiul legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor
sale. Această concluzie scutește Curtea de a mai cerceta dacă s-a menținut un just echilibru între
cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor individuale.
Prin urmare, Curtea respinge excepția neepuizării căilor de recurs interne și hotărăște că
s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere că terenul său nu îi mai poate fi restituit în natură, reclamanta solicită
190.724,70 EUR reprezentând valoarea - determinată de un expert - a prejudiciului material
suferit prin privarea de dreptul de proprietate. Din raportul de expertiză în cauză rezultă că
reclamanta l-a împuternicit pe expert să calculeze acest prejudiciu pe baza unei sume lunare de
0,10 USD/m2/lună pentru perioada 1993-2008 și terenul nu a fost considerat forestier, ci având
o utilizare „hidroenergetică“. De asemenea, reclamanta solicită 1.000 EUR pe an pentru
perioada cuprinsă între 1994 și 2008 cu titlu de daune morale.
Asupra cererii de despăgubire materială, Guvernul contestă metoda de calcul a
reclamantei, mai ales absența oricărei justificări a valorii de 0,10 USD menționate. El susține
că pentru a calcula pierderea de profit a reclamantei trebuie să se ia în calcul faptul că este vorba
de un teren forestier, cu plopi, neproductiv sau cu productivitate forestieră redusă. Acesta
face trimitere la informațiile furnizate de regia națională a pădurilor, care prezintă 4 modalități
de calcul al prejudiciului în cauză: prima, bazată pe prețul plătit celorlalți săteni; a doua, bazată
pe obligațiile pecuniare legale ale autorităților în caz de scoatere temporară a terenului din
fondul forestier (și din patrimoniul proprietarului); a treia, bazată pe obligațiile pecuniare legale
ale autorităților în caz de scoatere definitivă a terenului din fondul forestier (și din patrimoniul
proprietarului); și, în sfârșit, a patra, bazată pe contravaloarea terenului în cauză. Sumele
menționate variază între o chirie anuală de 480.000 ROL la cursul din 1998, în primul caz,
25.572 RON, sumă la care se adaugă chiria anuală de la 8.513 până la 12.579 RON, în al doilea
caz, și 109.095 RON sau 149.335 RON, în funcție de productivitatea terenului, în al treilea caz.
În ceea ce privește daunele morale, Guvernul estimează că suma solicitată este excesivă
și o eventuală constatare a încălcării ar reprezenta o reparație suficientă.
Curtea consideră că singura bază de luat în calcul pentru acordarea unei satisfacții
echitabile constă în speță în constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza ocupării

19
ireversibile a terenului în litigiu de către autorități, cu nerespectarea principiului legalității.
Curtea ține cont în același timp de imposibilitatea autorităților de a restitui terenul reclamantei
și de modalitățile de calculare a prejudiciului material prezentate de părți, pe care este
convenabil să le examineze din ipoteza ocupării ireversibile a terenului. Bazându-se pe
observațiile părților și hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenție, Curtea atribuie
reclamantei 40.000 EUR cu titlu de daune materiale.
În plus, Curtea estimează că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, generat în special
de incertitudinea juridică ce decurge din atingerea sus-menționată adusă dreptului la respectarea
bunurilor, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. În aceste
împrejurări, având în vedere toate elementele pe care le deține și hotărând echitabil, conform
art. 41 din Convenție, Curtea acordă 2.000 EUR reclamantei cu titlu de prejudiciu moral."

Problemele care se ridică în privința exproprierii în fapt sunt reprezentate de obiectul și

temeiul juridic al acțiunilor în justiție ce se impun a fi promovate, de momentul la care are loc
transferul dreptului de proprietate de la subiectul de drept privat la cel de drept public și de
cuantumul despăgubirilor.
Apreciem că din moment ce subiectul de drept public a ales să nu demareze procedura
specială pentru exproprierea imobilului, ce ar fi implicat cu necesitate plata unei despăgubiri
prealabile transferului dreptului de proprietate, și a ocupat, în consecință fără niciun drept, un
imobil aparținând în proprietate unui subiect de drept privat, calea aflată la dispoziția celui
expropriat în fapt este cea a acțiunii în revendicare de drept comun, reglementate de art. 563 C.
civ.
De altfel, raportat la art. 858 C. civ., proprietatea publică este dreptul de proprietate ce
aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor
sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul
dintre modurile prevăzute de lege. În schimb, în cazul exproprierii de fapt, subiectul de drept
public, fără niciun drept, a ocupat un imobil, nefiind întrunită cerința specificată de art. 858 C.
civ., din moment ce dobândirea dreptului de proprietate nu a avut loc printr-unul dintre modurile
reglementate expres și limitativ de lege (art. 863 C. civ.).

Numai în ipoteza de excepție în care bunul imobil nu ar mai putea fi restituit în natură
(simpla edificare a obiectivului de interes public nefiind de plano un impediment la admiterea
acțiunii în revendicare), întrucât subiectul de drept privat nu ar mai fi în măsură să-și exercite
în mod liber atributele dreptului de proprietate, din cauza edificării de către expropriatorul de
fapt a obiectivului de interes public și, ca atare, a transformării ireversibile a bunului, apreciem
că s-ar impune respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiate și, dacă o astfel de cerere a
fost formulată, obligarea pârâtului la plata către reclamant a valorii de circulație a imobilului
(fără luarea în considerare a investiției subiectului de drept public), apreciată prin raportare la
momentul efectuării expertizei judiciare în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare
(acesta fiind cel mai apropiat moment de cel al pronunțării soluției în cauză). Temeiul juridic
al acțiunii în despăgubiri este reprezentat de art. 566 alin. (1) C. civ., considerându-se că
imposibilitatea folosirii bunului se poate subsuma ipotezei pieirii acestuia.
De asemenea, subiectul de drept privat are posibilitatea promovării, alăturat acțiunii în
revendicare imobiliară, a unei acțiuni în despăgubiri materiale constând în contravaloarea lipsei
de folosință a bunului, potrivit art. 563 alin. (1) teza a 2-a și art. 1357 - 1371 C. civ.

În ipoteza în care însă imobilul nu a fost ocupat de către subiectul de drept public, ci
numai s-a procedat la notarea în cartea funciară a intenției de expropiere, acțiunea avută la

20
dispoziție de către titularul dreptului de proprietate nu este aceea a acțiunii în revendicare
imobiliară, căci, în concret, nu a avut loc o expropriere în fapt. În măsura în care sunt întrunite
condițiile răspunderii civile delictuale, titularul dreptului de proprietate are posibilitatea
obținerii de despăgubiri pentru fapta de notare în cartea funciară a mențiunii respective. Nu
excludem nici calea rectificării înscrierii de carte funciară, în măsura în care sunt îndeplinite
cerințele legale pentru promovarea acesteia.
În acest sens, s-a pronunțat decizia civilă nr. 6967/14.11.2012, de Înalta Curte de Casație
și Justiție, Secția I civilă1, într-o decizie de speță, instanța supremă reținând următoarele:

"În drept, principiul respectării proprietății private este prevăzut atât de prima frază a
primului aliniat al dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituția României („Dreptul de
proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.”), cât și de prima frază a
primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”)
Potrivit prevederilor alin. (3) al art. 44 din Constituție „Nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă
despăgubire.”, iar potrivit celei de a doua fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1 „Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege
și de principiile generale ale dreptului internațional.”
Aceste dispoziții legale se constituie în norme de protecție a dreptului de proprietate
privată și stabilesc condițiile în care statul poate dispune măsuri de expropriere cu privire la
bunurile unei persoane, cum sunt cele care pot fi dispuse în aplicarea prevederilor Legii nr.
198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes
național, județean și local ori ale Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local (lege
care a abrogat Legea nr. 198/2004, prin art. art. 35 lit. c).

În speța suspusă analizei, relativ la terenul proprietatea reclamantei, conform

constatărilor instanțelor de fond, necontestate de reclamantă, nu s-a dispus, nici în fapt și nici
în drept, măsura exproprierii, probatoriul evidențiind că pentru terenul ce se identifică în CF
Ș.J., sub nr. cadastral (...), dreptul de proprietate este înscris în favoarea reclamantei și că aceasta
are posesia terenului, pe care îl poate utiliza, îl poate vinde, dona ori ceda.
Ceea ce a invocat reclamanta, prin considerentele cererii chemare în judecată deduse
inițial judecății, a fost prejudicierea sa prin maniera de aplicare a dispozițiilor relative la
expropriere, fapt ce s-ar constitui într-o ingerință a statului care ține de reglementarea folosinței
bunului său, în sensul celui de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional.
Anume, reclamanta a pretins, relativ la acest teren, că prin faptul notării de către stat la
data de 8 septembrie 2008 în registrul de publicitate imobiliară a mențiunii că „este supus
exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004” pentru ca, ulterior, să întârzie efectuarea
formalităților legale de expropriere s-a creat o stare de incertitudine cu privire la situația juridică
a terenului și că, astfel, a fost prejudiciată în folosința sa.
În raport de această situație de fapt, reclamanta a pretins, pe de o parte, că este
îndreptățită să ceară statului exproprierea terenului pentru care acesta a solicitat și obținut
notarea mențiunii relative la expropriere în cartea funciară și plata de despăgubiri proporționale
cu întinderea terenului ce urmează a fi expropriat (petitele 1, 2 și 3 ale cererii deduse inițial
judecății), iar, pe de altă parte, că este îndreptățită la radierea notării și la plata unei despăgubiri

1
www.scj.ro.

21
pentru prejudiciul cauzat prin notarea intenției de expropriere în cartea funciară, în cazul în care
statul nu mai expropriază terenul (petitele 4 și 5).
Cât privește pretenția reclamantei de a obliga pe pârâtul Statul Român la declanșarea
procedurii de expropriere a terenului proprietatea sa, prin delimitarea părții de teren ce ar urma
să fie afectată lucrărilor de interes public și prin întocmirea documentației cadastrale necesară
pentru dezmembrarea parcelei cadastrale nr. (...)din CF 645 Ș.J. și, respectiv, a procedurii de
stabilire a despăgubirilor bănești cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi
expropriat, pretenție care face obiectul procesului pendinte, se constată că în mod corect
instanțele de fond au stabilit că nu este admisibilă.
Aceasta, întrucât, o astfel de pretenție se constituie într-o veritabilă cerere de expropriere
a propriului teren, îndreptată de reclamantă împotriva statului, în condițiile în care nu s-a probat
că statul, prin autoritățile sale, ar fi aprobat declanșarea procedurii de expropriere a acestui
teren, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 198/2004.
Or, potrivit legislației adoptată în materie de expropriere, atât declararea utilității publice
a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea
statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate cărora, prin aceeași
legislație, li s-au recunoscut garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de
expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile."

În concluzie, opinia INM este aceea că, din moment ce subiectul de drept public a
ales să nu demareze procedura specială pentru exproprierea imobilului, ce ar fi implicat
cu necesitate plata unei despăgubiri prealabile transferului dreptului de proprietate, și a
ocupat, în consecință fără niciun drept, un imobil aparținând în proprietate unui subiect
de drept privat, calea aflată la dispoziția celui expropriat în fapt este cea a acțiunii în
revendicare de drept comun, reglementate de art. 563 C. civ.
Dacă bunul imobil nu ar mai putea fi restituit în natură, întrucât subiectul de drept
privat nu ar mai fi în măsură să-și exercite în mod liber atributele dreptului de
proprietate, din cauza transformării ireversibile a bunului, apreciem că s-ar impune
respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiate și, dacă o astfel de cerere a fost
formulată, obligarea pârâtului la plata către reclamant a valorii de circulație a imobilului
(fără luarea în considerare a investiției subiectului de drept public), apreciată prin
raportare la momentul efectuării expertizei judiciare în specialitatea evaluarea
proprietății imobiliare (acesta fiind cel mai apropiat moment de cel al pronunțării soluției
în cauză). Temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri este reprezentat de art. 566 alin. (1)
C. civ., considerându-se că imposibilitatea folosirii bunului se poate subsuma ipotezei
pieirii acestuia.
De asemenea, subiectul de drept privat are posibilitatea promovării, alăturat
acțiunii în revendicare imobiliară, a unei acțiuni în despăgubiri materiale constând în
contravaloarea lipsei de folosință a bunului, potrivit art. 563 alin. (1) teza a 2-a și art. 1357
- 1371 C. civ.
În ipoteza în care însă imobilul nu a fost ocupat de către subiectul de drept public,
ci numai s-a procedat la notarea în cartea funciară a intenției de expropiere, acțiunea
avută la dispoziție de către titularul dreptului de proprietate nu este aceea a acțiunii în
revendicare imobiliară, căci, în concret, nu a avut loc o expropriere în fapt. În măsura în
care sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, titularul dreptului de
proprietate are posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru fapta de notare în cartea
funciară a mențiunii respective.

22
 În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
În cadrul dezbaterilor, s-a menționat posibilitatea asimilării modificării ireversibile a
bunului cu pieirea acestuia, în condițiile în care bunul nu a ieșit formal din patrimoniul
proprietarului.
Referitor la competența instanțelor judecătorești de stabilire și de obligare la plata
despăgubirilor în cadrul procedurilor de expropriere, Înalta Curte de Casație și Justiție -
Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a pronunțat prin Decizia nr. 14 din
8 aprilie 2019 (dosar nr. 117/1/2019)1 în sensul că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.
22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,
necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi
completările ulterioare, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai
contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea
prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către
instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi
consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri’’.

3. Dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării
lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
constituie un impediment la dobândirea dreptului de proprietate asupra
construcţiei prin efectul accesiunii imobiliare artificiale (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7
iunie 2019, pag. 37)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

În problema specificată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat la data de 8
aprilie 2019 asupra recursului în interesul legii promovat de colegiul de conducere al Curţii de
Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 13/2019.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii stabilind, în
interpretarea art. 492 din Codul civil din 1864, a art. 579 alin. (1) şi a art. 577 alin. (2) din Codul
civil, a art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii şi a art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, că
lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa
procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru
recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate
asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materialele proprii.
Decizia nu este redactată la data întocmirii prezentului punctaj de discuții și va deveni
obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Opinia participanților la întâlnire:

Având în vedere dezlegarea problemei de drept prin Decizia nr. 13/20192, nu s-a mai
impus adoptarea vreunei soluții în privința acestei teme. S-a evidențiat însă că soluția adoptată
prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este aplicabilă numai construcțiilor
edificate după data de 1 august 2001; pentru construcțiile edificate anterior acestei date acțiunea

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 476 din 11 iunie 2019.
2
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 440 din 3 iunie 2019.

23
în constatarea dobândirii dreptului de proprietate se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, având
în vedere considerentele expuse în paragraful 91 al deciziei menționate.

4. Valoarea probatorie a adeverinței de rol agricol în materia partajului succesoral,

adeverință depusă ca dovadă a moștenirii proprietății de la autor (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel
–Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 55)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Apreciem că adeverința de rol agricol nu reprezintă un titlu de proprietate de natură să
justifice includerea terenului în masa succesorală partajabilă.
Problema pusă în discuție necesită examinarea unor dispoziții în materia procedurii
speciale a partajului, în particular a art. 984 alin. (1) C.proc.civ. care obligă instanța să
stabilească bunurile care urmează a fi partajate, prin raportare la art. 11 alin. (1)-(2) din Legea
nr. 18/1991 a fondului funciar. Acest din urmă text de lege permite valorificarea evidențelor
registrului agricol în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, stabilirea suprafețelor aduse
de membrii cooperatori în cooperativa agricolă de producție, precum și a celor preluate de la
aceștia prin legi speciale sau în orice alt mod.
Este de reținut, cu titlu de principiu, că recunoașterea posibilității de a recurge la
registrul agricol (de la data intrării în cooperativă) are în vedere specificul legii reparatorii și,
în particular, natura necontencioasă a procedurii administrative de reconstituire a dreptului de
proprietate. De altfel, registrul agricol apare, în enumerarea de la art. 11 alin. (1) din Legea nr.
18/1991, alături inclusiv de declarațiile de martori, ca fiind mijloace de dovedire a suprafețelor
de care membrii cooperatori au fost deposedați, mijloace distincte de actele de proprietate care
ocupă primul loc în enumerarea mijloacelor respective.
De altfel, înscrierea în registrul agricol nici nu permite, de cele mai multe ori, o
individualizare în spațiu a dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, mențiunile din
aceste registre limitându-se la nominalizarea proprietarului, a suprafeței totale deținute pe
categorie de folosință, cu o identificare doar generală a localizării.
Art. 982 C.proc.civ. nu poate fi invocat ca argument pentru teza evaluării flexibile a
titlului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită partajul, teză care, dacă ar fi
primită, ar putea susține, într-o anumită măsură, valorificarea registrelor agricole ca probă
suficientă a titlului de (co)proprietate. Prin faptul că, în temeiul art. 982 C.proc.civ., instanța ia
părților declarații privind bunurile supuse partajului, luând act, când este cazul, de
recunoașterile și acordul lor privind, printre altele, existența bunurilor, legiuitorul are în vedere,
chiar dacă nu distinge sub acest aspect, situația bunurilor mobile (corporale), întrucât, în
privința acestora din urmă, posesia prezumă proprietatea, iar, din acest motiv, înscrisurile
doveditoare ale dreptului de proprietate nu se preconstituie ori, foarte frecvent, nu se mai
păstrează de către autor ceea ce, din cauza prezumției de proprietate trase din simplul fapt al
posesiei, nu-l decade din dreptul de a dovedi însuși dreptul de proprietate.
Nu este aici locul ca, plecând de la problema de drept propusă, să facem o analiză
detaliată a dispozițiilor în materia procedurilor privind reconstituirea dreptului de proprietate
supuse Legii nr. 18/1991 a fondului funciar cu toate modificările ulterioare. Este, însă, util să
menționăm că, în esență, problema de a ști care sunt actele de natură să justifice posibilitatea
includerii la partaj a unui teren supus unor asemenea proceduri este strâns legată de o altă
problemă care, în trecutul nu prea îndepărtat, a frământat doctrina și jurisprudența noastră, și

24
anume aceea a determinării titlului de proprietate pe baza căruia beneficiarul unor asemenea
proceduri, încă nefinalizate prin emiterea titlului de proprietate specific acestei legi reparatorii,
putea dispune de teren. Ne limităm aici la a aminti că teza care a părut să câștige cei mai mulți
aderenți a fost aceea a binomului probator format din adeverința de proprietate (sau, după caz,
hotărâre judecătorească privind reconstituirea dreptului de proprietate) și procesul-verbal de
punere în posesie eliberat de comisia locală, ultimul act fiind decisiv pentru individualizarea
terenului acordat în urma procedurii de reconstituire.
A avansa soluția conform căreia înscrierea autorului în registrul agricol ar fi suficientă
pentru includerea terenului în masa succesorală partajabilă, soluție ce presupune, ca premisă de
fapt, că, la data deschiderii moștenirii, cele două acte anterior menționate ca probă calificată
pentru dreptul de proprietate reconstituit prin aplicarea Legii nr. 18/1991, încă nu fuseseră
emise pe numele autorului, constituie o soluție nu doar neconformă cu exigențele probatorii în
materie de titlu de proprietate asupra bunurilor supuse partajului, dar și dificil de justificat prin
prisma rațiunilor de ordin practic. Într-adevăr, dacă, la data partajului, nu pot fi incluse anumite
bunuri în masa partajabilă, nimic nu se opune ca, ulterior, să se procedeze la un nou partaj, fie
convențional, fie judiciar având ca obiect bunurile inițial omise. Articolul 986 C.proc.civ., ca
text care reglementează încheierea de admitere în principiu suplimentară pentru bunurile care,
fiind omise în încheierea inițială de admitere în principiu, apar ca fiind partajabile înainte de
pronunțarea hotărârii de împărțeală, nu trebuie interpretat în sensul că ar institui o decădere din
dreptul de a cere partajul atunci când descoperirea bunurilor inițial omise s-ar face după
pronunțarea hotărârii de împărțeală, ci în sensul că, dacă se trece de un asemenea termen, nu
vor mai putea fi partajate în dosarul de partaj deja aflat pe rol.

Cu majoritate, participanții au agreat soluția propusă în punctul de vedere al INM, în

sensul că adeverința de rol agricol nu reprezintă un titlu de proprietate de natură să justifice
includerea terenului în masa succesorală partajabilă.
A fost exprimată și opinia conform căreia, deși nu se poate recunoaște adeverinței de
rol agricol valoarea unui titlu de proprietate, dacă dreptul nu este contestat, aceasta poate fi
avută în vedere, coroborat cu alte mijloace de probă, în măsura în care există, pentru a face
dovada dreptului de proprietate.

5. Modalitatea de soluționare a partajului judiciar având ca obiect terenuri atunci

când, din expertiza judiciară avizată de OCPI, rezultă că suprafețele menționate în
titlul de proprietate nu coincid cu cele identificate de expert (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel –
Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 57)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Problema supusă analizei are în vedere cazul în care partajul privește terenuri pentru care,
la data introducerii de partaj, nu este deschisă o carte funciară, motiv pentru care, în cadrul
probatoriului administrat în cauză, se dispune o expertiză, avizată de OCPI, ale cărei concluzii
relevă indicatori topocadastrali diferiți de cei în raport cu care terenurile au fost individualizate
în titlul de proprietate.
Apreciem că, în principiu, partajarea ar trebuie să se facă și pentru terenurile a căror
individualizare făcută prin expertiza avizată de OCPI ar releva diferențe față de aceea făcută
prin chiar titlul de proprietate care stă la baza includerii lor în masa partajabilă.

25
 Exceptând ipoteza în care titlul de proprietate invocat în susținerea apartenenței bunului
la masa partajabilă relevă o cauză de nulitate absolută, cauză pe care judecătorul din oficiu este
obligat să o invoce, consecința, în caz de admitere a excepției fiind excluderea bunului de la
partaj, soluționarea cererii de partaj nu ar trebui să pună în discuție validitatea titlului de
proprietate. Or, a reține soluția inadmisibilității partajului în situația în care individualizarea
prin titlu nu corespunde celei făcute prin expertiza avizată OCPI ar înfrânge acest principiu, cu
prețul creării unui blocaj sinonim cu o perpetuare a coproprietății pe o durată greu de
determinat.
Întrucât, pentru ca proprietarii cărora li s-au atribuit terenurile în urma partajului să poată
dispune de acestea, va fi necesară deschiderea cărții funciare, expertiza avizată de OCPI va fi
avută în vedere la pronunțarea hotărârii. O dată ce expertul a putut stabili, pornind de la
individualizarea, chiar greșită, a terenurilor prin titlul de proprietate, care este amplasamentul
real al acestora, referirea la mențiunile de identificare existente în titlu nu mai este utilă pentru
pronunțarea hotărârii. În contextul în care, ulterior înscrierii în cartea funciară a dreptului de
proprietate în favoarea celor cărora terenurile li s-au atribuit prin partaj, s-ar ridica pretenții din
partea unor terți, beneficiarii acestei înscrieri ar putea invoca, dacă le profită, titlul de
proprietate inițial, chiar dacă individualizarea topocadastrală pe care acesta o face este greșită.
În ipoteza în care diferența dintre identificarea făcută prin titlul de proprietate și aceea
făcută prin expertiza avizată de OCPI implică suprapuneri reale cu terenuri care, din chiar datele
existente la dosarul cauzei, rezultă că ar aparține unor terți străini de partaj, instanța învestită
cu soluționarea partajului nu ar putea afecta drepturile acestora din urmă. În consecință, partajul
nu se va putea face în privința acestor terenuri sau, cel puțin, în privința părții de teren care
relevă suprapunerea, putându-se face partajul în privința părților de teren pentru care nu se poate
constata suprapunerea în măsura în care aceste părți, nedisputate, ar putea, prin dezmembrare,
să primească numere cadastrale distincte.
În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile Ordinului ANCPI nr. 700/2014. Astfel,
potrivit art.118 alin.(1)-(2) în situaţia în care există o suprapunere reală cererea de deschidere a
unei cărți funciare se respinge, iar, dacă proprietarul imobilului pentru care cererea a fost
respinsă, doreşte să dispună de dreptul său de proprietate pentru zona neafectată de suprapunere,
atunci, în baza declaraţiei titularului dreptului, exprimată în formă autentică, se întocmesc
documentaţii cadastrale pentru fiecare lot, respectiv lot afectat de suprapunere, lot fără
suprapunere. Pentru lotul neafectat de suprapunere se atribuie număr cadastral, se deschide carte
funciară, iar documentaţia întocmită pentru lotul cu suprapunere se respinge. Este adevărat că,
potrivit alin.(4) al aceluiași articol, se menționează că, dacă prin emiterea unei hotărâri
judecătoreşti se generează o suprapunere între imobile, oficiul teritorial pune în aplicare sentinţa
iar inspectorul menţionează în fişierele .cpxml, aferente imobilelor care se suprapun, la rubrica
"Observaţii" - "Suprapunere cu imobilul cu nr. cad. . . . ." şi după emiterea încheierilor de carte
funciară, acestea se vor comunica părţilor; această din urmă dispoziție trebuie, însă, înțeleasă
ca una de avarie, vizând mai degrabă cazul în care instanța care a pronunțat hotărârea nu a
cunoscut, la data judecății, existența unei suprapuneri reale, iar nu cazul în care o asemenea
suprapunere reală, totală sau parțială, rezulta din probele administrate în cauză.

Dezbaterile pe acest punct au vizat: soluțiile pe care le poate pronunța instanța în ipoteza
în care se constată diferențe între suprafața identificată prin expertiză și cea menționată în titul
de proprietate; necesitatea clarificării de către parte, prealabil partajului, a neconcordanțelor
privind suprafața partajabilă, prin intermediul rectificării suprafeței menționate în titul de
proprietate și a înscrierii în cartea funciară, astfel încât la partaj urmează a fi avută în vedere

26
suprafața rectificată, remediu posibil atunci când suprafața identificată faptic se înscrie în
limita vecinătăților din titlu și nu este contestată.

Cu majoritate, s-a agreat că, în ipoteza terenurilor pentru care, la data introducerii
cererii de partaj, nu este deschisă o carte funciară, dacă suprafața rezultată din măsurători
este mai mare decât cea menționată în titul de proprietate, în procedura partajului judiciar
urmează a fi avută în vedere suprafața menționată în titul de proprietate.

6. Admisibilitatea notării în cartea funciară a acţiunii în pretenţii (Minuta întâlnirii

preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel
– Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 69)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Apreciem că o acțiune în pretenții formulată împotriva proprietarului nu poate fi notată
în cartea funciară (e.g., acțiunea asociatului decurgând din convenția care a stat la baza
edificării construcției, precum în speța invocată de către promotorul problemei de practică
neunitară). O astfel de notare nu prezintă nicio legătură cu imobilul înscris, fiind, de altfel, și
lipsită de orice folos practic pentru cel care o solicită, nefiind așadar îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 902 alin. (2) pct. 19 C.civ.
Deși prin intermediul acestei notări se tinde la asigurarea opozabilității demersului
judiciar și, mai departe, a opozabilității creanței care ar putea fi recunoscută prin hotărâre
judecătorească, în realitate, solicitantul nu va beneficia în urma înscrierii nici de un drept de
preferință (căci cauzele de preferință sunt expres prevăzute de lege, așa cum rezultă din
cuprinsul art. 2327 C.civ.) și nici de un drept de urmărire (în absența oricărei garanții reale
accesorii) asupra imobilului înscris în cartea funciară.
În măsura în care creditorul dorește să-și asigure realizarea creanței (pretinse pe cale
acțiunii declanșate) prin urmărirea unor bunuri ale debitorului, el poate recurge la una dintre
măsurile asigurătorii ce-i sunt puse la dispoziție prin normele Codului de procedură civilă.

În unanimitate, a fost agreată opinia INM, conform căreia acțiunea în discuție nu

poate fi notată în cartea funciară.

7. Notarea în cartea funciară a procesului-verbal de constatare și sancționare a

contravenției. Modul de soluționare a plângerii formulate împotriva încheierii de
carte funciară a registratorului-șef, prin care s-a dispus respingerea cererii de
reexaminare formulate împotriva încheierii de carte funciară a registratorului,
prin care s-a respins cererea de notare în cartea funciară a procesului-verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiei, emis de serviciul public de poliţie locală,
în aplicarea Legii nr. 50/1991 (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel - București, 29 iunie 2018, pag. 33)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Subiectul temei priveşte ipoteza în care prin proces-verbal de constatare şi sancţionare
a contravenţiei, emis de serviciul public de poliţie locală, în aplicarea Legii nr. 50/1991, a fost
sancționat titularul dreptului de proprietate asupra unui imobil, pentru efectuarea de lucrări de

27
construcţie în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiei de construire, iar serviciul public de poliție
locală a solicitat notarea în cartea funciară a procesului-verbal. Problema de practică neunitară
s-a ivit în legătură cu legalitatea încheierii registratorului-șef al biroului teritorial de carte
funciară, prin care s-a respins cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de carte
funciară a registratorului, prin care s-a respins cererea serviciului public de poliție locală de
notare în cartea funciară.

Potrivit art. 876 alin. (2) C. civ., în cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea
funciară și alte drepturi, fapte sau raporturi juridice [în afara descrierii imobilelor și indicării
drepturilor reale asupra acestora – n.n.], dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea
funciară.
În ceea ce privește actele sau faptele supuse notării, potrivit art. 902 alin. (1) C. civ.,
drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile
terțelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedește că au fost cunoscute pe altă cale, în
afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaștere a acestora nu este suficientă pentru a
suplini lipsa de publicitate; în caz de conflict de drepturi care provin de la un autor comun,
dispozițiile art. 890-892, 896 și 897 se aplică în mod corespunzător.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, în afara altor cazuri prevăzute de lege,
sunt supuse notării în cartea funciară:
1. punerea sub interdicție judecătorească și ridicarea acestei măsuri;
2. cererea de declarare a morții unei persoane fizice, hotărârea judecătorească de
declarare a morții și cererea de anulare sau de rectificare a hotărârii judecătorești de declarare
a morții;
3. calitatea de bun comun a unui imobil;
4. convenția matrimonială, precum și modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;
5. destinația unui imobil de locuință a familiei;
6. locațiunea și cesiunea de venituri;
7. aportul de folosință la capitalul social al unei societăți;
8. interdicția convențională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10. dreptul de a revoca sau denunța unilateral contractul;
11. pactul comisoriu și declarația de rezoluțiune sau de reziliere unilaterală a
contractului;
12.antecontractul și pactul de opțiune;
13.dreptul de preempțiune născut din convenții;
14.intenția de a înstrăina sau de a ipoteca;
15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garantii reale
asupra creanței ipotecare;
16. deschiderea procedurii insolvenței, ridicarea dreptului de administrare al debitorului
supus acestei măsuri, precum și închiderea acestei proceduri;
17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
18. acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în justificare și acțiunea în rectificare;
19. acțiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acțiunea în
partaj, acțiunile în desființarea actului juridic pentru nulitate, rezoluțiune ori alte cauze
de ineficacitate, acțiunea revocatorie, precum și orice alte acțiuni privitoare la alte
drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise;
20. punerea în mișcare a acțiunii penale pentru o înscriere în cartea funciară săvârșită
printr-o faptă prevăzută de legea penală.

28
 În sensul acestui articol, prin terți se înțelege orice persoană care a dobândit un drept
real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară [alin. (3)].
De asemenea, în legătură cu actele sau faptele care pot fi notate în cartea funciară,
potrivit art. 903 C. civ., se vor putea nota în cartea funciară, fără însă ca opozabilitatea față de
terți să depindă de această înscriere:
1. incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacității de exercițiu ori de
folosință;
2. declarația de utilitate publică în vederea exproprierii unui imobil;
3. orice alte fapte sau raporturi juridice care au legătură cu imobilul și care sunt
prevăzute în acest scop de lege.
Conchidem că art. 902 C. civ. prevede actele și faptele supuse notării pentru
opozabilitate față de terți, în timp ce art. 903 C. civ. reglementează actele și faptele susceptibile
de notare în cartea funciară pentru informare, fără ca opozabilitatea față de terți să depindă de
această înscriere.
Art. 17 din Ordinul nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie
şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară prevede:
(1) Notarea este înscrierea prin care actele, faptele juridice ori raporturile juridice
privitoare la drepturile personale, la starea sau capacitatea persoanelor, în legătură cu imobilele
din cartea funciară devin opozabile faţă de terţi sau sunt înscrise cu efect de informare.
(2) Notarea se realizează numai în cazurile prevăzute de Codul civil şi de alte legi, la
cererea persoanelor interesate sau din oficiu.
(3) Cererile de notare a unor drepturi, fapte sau raporturi juridice pentru care legea nu
prevede formalitatea de publicitate a notării se vor respinge.
În conformitate cu art. 18 din ordin, sunt supuse notării următoarele drepturi, fapte sau
raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară:
a) drepturile, faptele şi raporturile juridice prevăzute de art. 902 şi 903 din Codul civil;
b) contractul de administrare a coproprietăţii asupra unui alt drept real principal având
ca obiect un bun imobil înscris în cartea funciară, precum şi declaraţiile de denunţare unilaterală
a unor asemenea contracte, în condiţiile art. 644 alin. (3) din Codul civil;
c) obligaţiile care, potrivit actului de constituire a dreptului de servitute, incumbă
proprietarului fondului aservit în scopul asigurării uzului şi utilităţii fondului dominant;
d) sarcina instituitului donatar sau legatar de a administra bunul imobil care face obiectul
liberalităţii şi de a-l transmite, la decesul său, substituitului desemnat de către dispunător;
e) calitatea de monument istoric sau sit arheologic a unui imobil;
f) calitatea de arie naturală protejată ori de coridor ecologic;
g) existenţa contractelor de împrumut şi a convenţiilor de fidejusiune încheiate în scopul
finanţării reabilitării termice a clădirilor de locuit, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 69/2010 privind reabilitarea termică a clădirilor de locuit cu finanţare prin
credite bancare cu garanţie guvernamentală, cu modificările şi completările ulterioare;
h) faptul că terenul agricol pe care se înfiinţează perdele forestiere de protecţie este
supus procedurii de împădurire prevăzute de Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de
protecţie, cu modificările şi completările ulterioare;
i) excepţiile pe care debitorul cedat le-ar fi putut opune cedentului unei creanţe garantate
cu o ipotecă imobiliară pentru cauze anterioare notificării sau acceptării cesiunii creanţei
ipotecare şi pe care înţelege să le opună cesionarului;
j) notificarea, de către consiliile judeţene sau de către Consiliul general al Municipiului
Bucureşti, a obligaţiilor ce revin proprietarilor unor construcţii expertizate tehnic şi încadrate
în clasa I de risc seismic, asociaţiilor de proprietari ori altor persoane juridice care au în

29
administrare asemenea construcţii, în scopul reducerii riscului seismic prezentat de aceste
imobile, renotificarea acestor obligaţii de către primarii comunelor, ai oraşelor, ai municipiilor
sau de către Primarul general al Municipiului Bucureşti, precum şi dispoziţiile primarilor de
aprobare a deciziilor de intervenţie prin expertizarea tehnică a construcţiilor sau prin proiectarea
şi execuţia lucrărilor de consolidare la construcţiile expertizate tehnic şi încadrate în clasa I de
risc seismic, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea
riscului seismic al construcţiilor existente, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare;
k) creanţa fiscală a statului având ca obiect restituirea sumelor alocate din transferuri de
la bugetul de stat pentru execuţia lucrărilor de consolidare a clădirilor de locuit multietajate,
încadrate, pe baza expertizei tehnice, în clasa I de risc seismic şi care prezintă pericol public,
incluse în programele anuale de reducere a riscului seismic, în sensul dispoziţiilor Ordonanţei
Guvernului nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor
existente, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi interdicţia legală de
înstrăinare a locuinţelor proprietate privată a persoanelor fizice, care fac parte din clădirile
incluse în programele anuale de reducere a riscului seismic şi la care s-au executat lucrări de
consolidare finanţate prin transferuri de la bugetul de stat, până la rambursarea integrală a
sumelor provenite din finanţări de la bugetul de stat, dar nu mai mult de 25 de ani de la recepţia
efectuată la terminarea lucrărilor de consolidare;
l) cererea de reexaminare şi plângerea împotriva încheierii de carte funciară;
m) hotărârea judecătorească prin care s-a constatat sau declarat nulitatea persoanei
juridice;
n) hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de tutelă prin care se încuviinţează
măsura exercitării dreptului de către unul dintre soţi de a dispune de anumite bunuri numai cu
consimţământul expres al celuilalt soţ;
o) bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi
construcţiile încorporate în sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa
părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor;
p) existenţa, modificarea sau desfiinţarea temporară, prin acordul părţilor, a limitelor
legale în interes privat în condiţiile art. 602 alin. (2) din Codul civil;
q) convenţiile privind suspendarea partajului imobilelor aflate în coproprietate;
r) notarea actelor încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la scadenţă sau
urmărirea acestora de alţi creditori;
s) menţiunea de menţinere a ipotecii pentru garantarea noii creanţe;
t) clauza de inalienabilitate a imobilului şi clauza de insesizabilitate;
u) notarea strămutării dreptului de ipotecă sau privilegiului în temeiul înscrisurilor ce
dovedesc subrogarea/novaţia;
v) recepţia propunerii de dezlipire ori de alipire şi respingerea acesteia, respingerea
cererii de recepţie şi/sau de înscriere, în cazul imobilelor cu carte funciară deschisă;
w) obligaţii de a nu face: interdicţiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezlipire,
alipire, construire, demolare, restructurare şi amenajare;
x) restricţiile aduse imobilului sau proprietarului potrivit convenţiilor şi tratatelor
europene şi internaţionale la care România este parte;
y) împrejurarea că imobilul este afectat de lucrări sau investiţii subterane de interes local
sau naţional;
z) împrejurarea că imobilul este afectat exercitării unei profesii autorizate;

30
 aa) suprapunerea imobilelor afectate de expropriere cu coridorul de expropriere, potrivit
Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local;
bb) împrejurarea că imobilul aparţine patrimoniului naţional, european sau
internaţional;
cc) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a
cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute;
dd) orice alte drepturi, fapte sau raporturi juridice pentru care legea prevede formalitatea
notării.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, odată cu aplicarea amenzii pentru
contravențiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) și b) se dispune oprirea executării lucrărilor,
precum și, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizației sau de
desființare a lucrărilor executate fără autorizație ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-
un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției.
În conformitate cu alin. (3), măsura desființării construcțiilor se aplică și în situația în
care, la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a
contravenției, contravenientul nu a obținut autorizația necesară.
Din aceste dispoziții legale rezultă că prin procesul-verbal de contravenție poate fi
dispusă măsura desființării lucrărilor executate fără autorizație sau, urmare a expirării
termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal, se poate ajunge la dispunerea
aceleiași măsuri a desființării construcției.

Prin imobil în sensul Titlului VII al Codului civil privind cartea funciară se înțelege una
sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosință, cu sau fără
construcții, aparținând aceluiași proprietar, situate pe teritoriul unei unități administrativ-
teritoriale și care sunt identificate printr-un număr cadastral unic [art. 876 alin. (3)].
Ca atare, în accepțiunea reglementării cărții funciare imobilul este reprezentat de teren,
cu sau fără construcții. Existența sau nu a construcției pe teren constituie un fapt în legătură cu
imobilul.

Potrivit art. 37 alin. (2) teza I din Legea nr. 50/1991, lucrările de construcții autorizate
se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a
efectuat recepția la terminarea lucrărilor.
În conformitate cu alin. (5), construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu
nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea
lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate.
Alin. (6) din același act normativ prevede că dreptul de proprietate asupra construcțiilor
se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare, care să confirme că edificarea
construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și că există proces-verbal de
recepție la terminarea lucrărilor, sau, după caz, a unui certificat de atestare a edificării
construcției, eliberate de autoritatea administrației publice locale competentă, care să confirme
situația juridică actuală a construcțiilor și respectarea dispozițiilor în materie și a unei
documentații cadastrale.
Prin urmare, în măsura în care construcția a fost edificată fără autorizație de construire
sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, dreptul real asupra construcției nu se înscrie în cartea
funciară.

31
 Nu se poate considera că, neînscriindu-se dreptul asupra construcției în cartea funciară,
procesul-verbal de contravenție prin care se dispune măsura desființării construcției nu constată
o situație juridică ce are legătură cu imobilul, întrucât, după cum am arătat, reglementarea cărții
funciare are în vedere imobilul în sens de teren, cu sau fără construcții, iar nu de construcție.

În concluzie, opinia INM este în sensul că procesul-verbal de constatare și

sancționare a contravenției emis în aplicarea Legii nr. 50/1991 constată o situație juridică
în legătură cu imobilul în accepțiunea reglementării cărții funciare, putând fi notat în
cartea funciară cu rol de informare a terților, potrivit art. 903 pct. 3 C. civ., satisfăcându-
se în acest fel și principiul publicității integrale.

În majoritate, a fost însușită soluția din opinia INM, în sensul admisibilității notării
procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției în cartea funciară a imobilului
teren, exclusiv în scop de informare a terților.
În opinie minoritară, s-a apreciat că procesul-verbal de constatare și sancționare a
contravenției emis în aplicarea Legii nr. 50/1991 nu poate fi notat în partea a III-a a cărții
funciare, întrucât acesta nu are legătură cu imobilul teren înscris în partea I, ci vizează o
construcție care, prin ipoteză, nu este înscrisă în cartea funciară.

8. Radierea din cartea funciară a dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de înstrăinare

şi grevare constituite în favoarea pârâtului-creditor prin contract de garanţie
imobiliară, în condiţiile în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei
împotriva reclamantei-debitoare, conform Legii nr. 85/2006, iar pârâtul, în calitate
de creditor, a formulat cerere de înscriere la masa credală, cerere care i-a fost
respinsă de administratorul judiciar, măsura fiind confirmată de către judecător
sindic prin hotărâre judecătorească definitivă. Competență de soluționare.
Temeinicie (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel –
Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 38)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 907 alin. (1)-(3) C. civ., când o înscriere făcută în cartea funciară nu
corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia; prin rectificare se
înțelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea
funciară; situația juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaștere făcută de titularul
înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declarație dată în formă autentică notarială, ori dintr-
o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată împotriva acestuia, prin care s-a admis acțiunea
de fond; acțiunea de fond poate fi, după caz, o acțiune în anulare, rezoluțiune, reducțiune sau
orice altă acțiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.
În conformitate cu art. 908 alin. (1) C. civ., orice persoană interesată poate cere
rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată
înscrierea a fost desființat, în condițiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau
concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;
2. dreptul înscris a fost greșit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele
actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

32
 4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanță cu
situația juridică reală a imobilului.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate
face fie pe cale amiabilă, prin declarația autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a
fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă.

În cele ce urmează, vom dezvolta cazurile de rectificare de carte funciară, astfel:

1. a) nevalabilitatea înscrierii;
În acest caz de rectificare, înscrierea în cartea funciară nu este valabilă, în schimb, actul
juridic ce stă la baza înscrierii și încheierea registratorului de carte funciară sunt legale. Din
moment ce încheierea registratorului de carte funciară este legală, în ipoteza dată, persoanele
interesate sau notarul public nu au deschisă calea cererii de reexaminare, iar subsecvent nici pe
cea a plângerii împotriva încheierii registratorului-șef, căi de atac reglementate de art. 31 din
Legea nr. 7/1996, republicată1.
Lipsa de valabilitate a înscrierii nu se include în noțiunea de eroare materială, pentru
îndreptarea căreia art. 913 C. civ. prevede o altă cale, ci privește situații în care neconcordanțele
afectează fondul drepturilor înscrise, de exemplu: lipsa încheierii registratorului de carte
funciară2, înscrierea dreptului tabular s-a efectuat asupra unui alt imobil decât cel indicat în
cererea de înscriere, în actul juridic de care se prevalează partea și în încheierea registratorului
de carte funciară3 etc.

b) nevalabilitatea încheierii pronunțate de registratorul de carte funciară;

În această ipoteză, actul juridic ce stă la baza înscrierii este legal, însă încheierea
registratorului de carte funciară și înscrierea efectuată în temeiul acesteia nu sunt valabile. De
pildă, încheierea este pronunțată de registrator cu încălcarea principiului priorității înscrierilor
de carte funciară4.
Împotriva încheierii registratorului de carte funciară, persoanele interesate sau notarul
public au deschise calea cererii de reexaminare, iar ulterior pe cea a plângerii împotriva
încheierii registratorului-șef de soluționare a cererii de reexaminare. Se impune menționarea
faptului că nici încheierea registratorului-șef de soluționare a cererii de reexaminare, nici
hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul plângerii de carte funciară, aceasta din urmă fiind
pronunțată în procedură necontencioasă, prin raportare la art. 535 C. pr. civ., nu au autoritate
de lucru judecat, astfel încât nu pot impieta asupra exercitării acțiunii în rectificare.

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 720 din 24 septembrie 2015.
Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, persoanele interesate sau notarul public pot formula
cerere de reexaminare a încheierii de admitere sau de respingere, în termen de 15 zile de la comunicare, care se
soluționează în termen de 20 de zile prin încheiere de către registratorul-șef din cadrul oficiului teritorial în raza
căruia este situat imobilul. Alin. (3) și (4) ale aceluiași articol prevăd că împotriva încheierii registratorului-șef
emise potrivit alin. (2) cei interesați sau notarul public pot formula plângere, în termen de 15 zile de la comunicare;
cererea de reexaminare și plângerea împotriva încheierii se depun la biroul teritorial și se înscriu din oficiu în
cartea funciară; oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de competență
teritorială se află imobilul, însoțită de dosarul încheierii și copia cărții funciare; plângerea împotriva încheierii se
poate depune de cei interesați sau notarul public și direct la judecătoria în a cărei rază de competență teritorială se
află imobilul, situație în care instanța va solicita din oficiu biroului teritorial comunicarea dosarului încheierii și
copia cărții funciare, precum și notarea plângerii în cartea funciară.
2
M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Noile cărți funciare, Ed. Universul Juridic, ed. a 2-a, revăzută
și adăugită, București, 2011, p. 578.
3
M. Mîneran, Comentariile Codului civil. Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice. Cartea funciară,
Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 295.
4
M. Nicolae, op. cit., p. 576.

33
 c) desființarea actului ce a stat la baza înscrierii în cartea funciară, pentru cauze ori
motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui.
În această categorie se încadrează, de pildă, declararea sau, după caz, constatarea1
nulității actului juridic ce a stat la baza înscrierii dreptului real în cartea funciară.

2. dreptul înscris a fost greșit calificat

Această calificare eronată a dreptului poate fi făcută de către părți în cuprinsul actului
juridic sau al cererii de înscriere a dreptului în cartea funciară ori de către persoana care a
instrumentat actul juridic (notar, de pildă). Este incidentă această ipoteză de rectificare, de
exemplu, atunci când în actul juridic este inserată denumirea dreptului ca fiind de uzufruct, deși
din descrierea acestuia rezultă cu claritate că este cazul unui drept de servitute.
În situațiile în care denumirea greșită a dreptului înscris este imputabilă registratorului
de carte funciară, cu ocazia pronunțării încheierii, deși calificarea juridică a dreptului a fost
corectă atât în cuprinsul actului juridic, cât și în cel al încheierii de carte funciară, acțiunea în
rectificare se întemeiază pe motivul nevalabilității înscrierii, potrivit art. 908 alin. (1) pct. 1 C.
civ.2.
De asemenea, dacă greșita calificare a dreptului este asociată unei cauze de nulitate a
actului juridic [de pildă, eroare esențială ce poartă asupra naturii contractului, potrivit art. 1.207
alin. (2) pct. 1 C. civ.], acțiunea în rectificare se întemeiază pe motivul desființării actului juridic
ce a stat la baza înscrierii dreptului real în cartea funciară, potrivit art. 908 alin. (1) pct. 1 C.
civ.3.
3. a) încetarea condițiilor de existență a dreptului înscris în cartea funciară
În acest caz de rectificare, atât actul juridic care a stat la baza înscrierii, cât și înscrierea
și încheierea de carte funciară sunt valabile, însă, din cauze apărute ulterior înscrierii dreptului
în cartea funciară, condițiile sale de existență au încetat. Un exemplu în acest sens este
reprezentat de cazul expirării termenului pentru care a fost constituit un drept de uzufruct4.

b) încetarea efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea

Ipotezele incluse în acest caz de rectificare vizează încetarea efectelor actului juridic în
temeiul căruia s-a făcut înscrierea din cauze ulterioare încheierii sau, după caz, emiterii lui. Se
încadrează în această categorie încetarea efectelor actului juridic ca urmare a denunțării
unilaterale, a imposibilității fortuite de executare, a rezoluțiunii sau a revocării actului juridic,
de pildă.

4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanță cu
situația juridică reală a imobilului.
De pildă, se includ în această categorie corectări ale cărții funciare care conține erori în
privința măsurătorilor ori a amplasamentului imobilului.

1
Acțiunea în declararea nulității unui act juridic este calificată drept o acțiune în realizare, nulitatea fiind
pronunțată de către instanță prin intermediul hotărârii judecătorești, neoperând, ca regulă, de drept. În ipoteza
nulităților care, în cazurile expres prevăzute de lege, operează de drept, aceasta poate fi constatată incidental de
către instanță, nulitatea actului juridic constituind argument în promovarea acțiunii (cererii în restituirea
prestațiilor, de pildă), iar nu capăt de cerere propriu-zis.
2
M. Nicolae, op. cit., p. 581.
3
Ibidem.
4
M. Mîneran, op. cit., p. 300.

34
 Din dezvoltarea cazurilor de rectificare de carte funciară rezultă că nu toate acestea
presupun ca premisă promovarea unei acțiuni de fond în înțelesul art. 907 alin. (3) C. civ.
Ipoteza descrisă în tema supusă analizei poate fi inclusă în dispozițiile art. 908 alin. (1)
pct. 3 C. civ. - încetarea condițiilor de existență a dreptului înscris în cartea funciară.
Astfel, debitorul solicită rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de ipotecă
și a interdicției de înstrăinare și grevare constituite în favoarea creditorului, pentru considerentul
că dreptul de ipotecă nu mai subzistă în condițiile în care obligația principală nu mai există.

În ceea ce privește competența materială de soluționare în primă instanță a acțiunilor în

rectificare de carte funciară, aceasta a constitui obiect de dezbatere la Întâlnirea reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Timișoara, în perioada 19-20 noiembrie 2015,
punctul de vedere prezentat de I.N.M. fiind însușit de participanți cu majoritate de voturi.1
Redăm în continuare punctul de vedere exprimat de I.N.M. la respectiva întâlnire:
"Acțiunea în rectificare de carte funciară poate fi promovată în cazurile reglementate
expres de art. 908 alin. (1) pct. 1-4 C. civ. Ea reprezintă instrumentul judiciar prin intermediul
căruia se remediază înscrierile greșite privitoare la situația juridică a imobilelor înscrise în
cartea funciară.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 908 alin. (3) C. civ., prin acțiunea în rectificare se
urmărește suplinirea consimțământului titularului dreptului tabular ce urmează să fie rectificat.
În mod indirect, pe calea acțiunii în rectificare se asigură protecția judiciară a drepturilor
tabulare. În mod direct, însă, acțiunea în rectificare sancționează refuzul titularului dreptului
înscris de a-și da consimțământul la rectificare, adică neexecutarea unei obligații de a face,
competentă în soluționarea ei fiind judecătoria, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.
Aceste susțineri sunt pe deplin valabile atunci când acțiunea în rectificare este formulată
pe cale principală. Ori de câte ori ea are un caracter accesoriu (cum ar fi atunci când soluționarea
capătului de cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare depinde de soluția dată cererii
principale prin care se tinde la desființarea titlului care a stat la baza înscrierii), acțiunea în
rectificare va fi soluționată de instanța competentă cu judecarea cererii principale, așa cum
prevede art. 123 C. proc. civ.
Stabilirea instanței competente să judece acțiunea în rectificare nu poate fi rezultatul
aplicării art. 31 din Legea nr. 7/1996, text care reglementează calea de atac împotriva încheierii
prin care registratorul a soluționat cererea de înscriere în cartea funciară. Finalitatea urmărită
prin promovarea unei acțiuni în rectificare este profund diferită de aceea a unei plângeri de carte
funciară. În timp ce prin acțiunea în rectificare se îndreaptă înscrierile care privesc situația
juridică a imobilului (ea se răsfrânge deci nemijlocit asupra substanței dreptului înscris în cartea
funciară), plângerea urmărește corectarea erorilor săvârșite de către registratorul de carte
funciară la momentul efectuării unei înscrieri. Trimiterea pe care art. 33 alin. (2) din Legea nr.
7/1996 o face la dispozițiile art. 31 din același act normativ nu are altă rațiune decât aceea de a
stabili că și încheierea registratorului dată ca urmare a rectificării cărții funciare, prin înscris
autentic (pe cale amiabilă) sau prin hotărâre judecătorească poate fi atacată în condițiile art. 31
din Legea nr. 7/1996."

În concluzie, opinia INM este aceea că, în privința acțiunii în rectificare de carte
funciară, competența materială de soluționare în primă instanță a acțiunii aparține
judecătoriei, raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.
1
Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-
intalnire-sectii-civile-Timisoara-19-20-noiembrie-2015-1.pdf

35
 În ceea ce privește temeinicia acțiunii ce constituie obiect al temei analizate, reținem că,
potrivit art. 2344 C. civ., ipoteca este, prin natura ei, accesorie și indivizibilă; ea subzistă cât
timp există obligația pe care o garantează (…).
De asemenea, în conformitate cu art. 2428 alin. (1) C. civ., ipoteca imobiliară se stinge
prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a bunului.
Ca atare, în măsura în care obligația garantată de ipotecă nu mai există, nici dreptul de
ipotecă nu mai subzistă și se impune a fi radiat din cartea funciară.
Totodată, potrivit art. 102 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenței, actualizată, când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea
debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale
celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan (…).
Din moment ce în tema analizată, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a apreciat
ca fiind legală măsura administratorului judiciar de respingere a cererii creditorului de înscriere
a creanței sale la masa credală, planul de reorganizare fiind aprobat în această modalitate de
către judecătorul sindic, obligația debitului nu mai subzistă și, pe cale de consecință, nici dreptul
de ipotecă, acesta din urmă impunându-se a fi radiat din cartea funciară.
Și Codul civil din 1864 prevedea, o soluție similară, în cadrul art. 1800 alin. (1) pct. 1,
respectiv faptul că ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale.

În concluzie, opinia INM este aceea că, în măsura în care administratorul judiciar
a respins cererea creditorului de înscriere a creanței la masa credală, planul de
reorganizare fiind confirmat în această modalitate de către judecătorul sindic, prin
hotărâre judecătorească definitivă, obligația principală a debitorului nu mai există și, ca
atare, se stinge și dreptul de ipotecă ce garanta executarea respectivei obligații, acesta
putând fi radiat din cartea funciară, pe calea rectificării înscrierii, ipoteza putând fi
înscrisă în cea a art. 908 alin. (1) pct. 3 C. civ.

Opinia participanților la întâlnire:

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

9. Modificarea înscrierilor de carte funciară (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor

civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău,
23-24 iunie 2016, pag. 67)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 914 C.civ., proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere
oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau
suprafaţa acestuia, în condiţiile legii. Reproducem în continuare și art. 220 din Regulamentul
de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară din 09.07.2014,
aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,
care prevede că: „(1) Prin modificarea de carte funciară se înţelege orice schimbare privitoare
la aspecte tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului înscris asupra
acelui imobil. (2) Modificarea de carte funciară se poate face doar la cererea titularului dreptului
de proprietate, în baza actelor doveditoare. Modificarea suprafeţei înscrise în cartea funciară nu
este considerată o rectificare de carte funciară.”

36
 Rezultă, așadar, din conținutul acestor dispoziții legale că acțiunea în modificare de carte
funciară este profund diferită de acțiunea în rectificare de carte funciară. Astfel, acțiunea în
modificare nu vizează fondul dreptului de proprietate precum acțiunea în rectificare, ci
aspectele tehnice ale imobilului (e.g., o diferență de suprafață între cea înscrisă și cea reală). Pe
cale de consecință, admisibilitatea unei atare cereri nu reclamă (precum acțiunea în rectificare)
formularea pe cale principală a unei acțiuni pe fond care să producă consecințe în mod
nemijlocit asupra dreptului tabular (e.g., o acțiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice
altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic), fiind suficientă pentru
admiterea ei dovada (pe baza expertizei topografice efectuate în cauză) existenței unei
neconcordanțe între datele tehnice înscrise în cartea funciară și situația reală a imobilului.

În unanimitate, a fost agreată soluția expusă în punctul de vedere al INM.

10. Aplicarea Codului de procedură civilă sau a Decretului-Lege nr. 115/1938 în

privința uzucapiunilor începute sub imperiul acestui din urmă act normativ
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de
Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 38)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că doar uzucapiunea extratabulară prevăzută de
art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938 este în situația de a fi valorificată într-un context judiciar,
nu și uzucapiunea tabulară reglementată de art. 27 din același act normativ, în privința căreia
curgerea termenului prescripției achizitive atrage asanarea viciilor titlului și validarea înscrierii
deja efectuate, fără ca pentru aceasta să mai fie necesară declanșarea unui proces civil.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012: „Dispoziţiile Codului de procedură civilă
se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”.
Textul are vocația de a soluționa conflictul intertemporal dintre actualul Cod de
procedură civilă și dispozițiile procedurale anterioare intrării sale în vigoare. Soluția oferită de
către legiuitor este aceea că noul Cod de procedură civilă se aplică tuturor proceselor și
executărilor silite începute odată cu intrarea sa în vigoare.
Prin urmare, răspunzând problemei de practică neunitară ridicate, apreciem că o cerere
având ca obiect constatarea îndeplinirii condițiilor uzucapiunii în vederea înscrierii dreptului
de proprietate în cartea funciară este guvernată de noul Cod de procedură civilă, chiar dacă ea
privește o posesie începută sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.
În condițiile pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 19/2015,
care exclude aplicarea procedurii speciale reglementate de art. 1050-1053 C. proc. civ.
posesiilor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil și față de împrejurarea că prin
cererea ce face obiectul analizei se tinde la recunoașterea unui drept potrivnic în raport de o altă
persoană, considerăm că unui atare demers urmează să-i fie aplicabile regulile procedurii
contencioase prevăzute de actualul Cod de procedură civilă.
Soluția propusă nu este contrazisă de considerentele invocate de către instanța supremă
în cuprinsul Deciziei nr. 19/2015.
Din întregul aparat argumentativ la care a apelat instanța supremă se degajă cu evidență
ideea că dispozițiile procedurii speciale reglementate de art. 1050-1053 C. proc. civ nu pot fi
aplicate posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil întrucât ar modifica

37
efectul de drept substanțial atașat acestora sub aspectul momentului de la care se consideră
dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Argumentul principal reținut de către instanța supremă a fost acela că art. 1053 alin. (3)
C. proc. civ. se constituie într-o normă specială (care derogă de la normele cuprinse în art. 56
din Legea nr. 71/2011), ce recunoaște efect constitutiv înscrierii în cartea funciară în condițiile
dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Iar un atare efect poate fi asociat doar
uzucapiunilor începute după intrarea în vigoare a codului civil, nu și celor care au ca temei
posesii începute într-o perioadă anterioară, întrucât s-ar modifica efectele atribuite acestora, atât
timp cât uzucapiunile guvernate de Decretul-Lege nr. 115/1938 și de vechiul Cod civil au un
caracter retroactiv.
Din niciun considerent al instanței supreme nu se poate reține ideea că cererile având ca
obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune întemeiate pe Decretul-Lege nr.
115/1938 și pe vechiul Cod civil, formulate după data intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, nu ar fi guvernate de către acesta, preocuparea instanței supreme fiind centrată
pe ideea inaplicabilității procedurii speciale reglementate de art. 1050-1053 C. proc. civ. unor
astfel de cereri.
Faptul că lucrurile stau astfel o dovedește reproducerea următorului alineat din
motivarea Deciziei nr. 19/2015: „Prevederile art. 24 din Codul de procedură civilă, potrivit
cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite
începute după intrarea acesteia în vigoare", nu pot constitui un argument în favoarea opiniei
contrare, deoarece, în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil şi
valorificate printr-o cerere de chemare în judecată formulată ulterior intrării în vigoare a
Codului de procedură civilă, nu se pune problema aplicării vechii legi procedurale, ci se aplică
tot legea nouă, însă nu cea configurată în procedura specială (care este circumscrisă
uzucapiunilor întemeiate pe Codul civil), ci dispoziţiile generale ale Codului de procedură
civilă”.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM,

în sensul că valorificarea posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil se
realizează, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, conform dispozițiilor
procedurale ale acestuia, uzucapantul având la dispoziție o acțiune în constatare cu caracter
contencios, de drept comun, iar nu procedura specială prevăzută la art. 1050-1053 C. proc.
civ., sens în care a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 19/2015.

11. Posibilitatea obligării pârâtului la plata contravalorii energiei electrice și a

penalităților de întârziere în baza facturilor emise de creditor și în lipsa unui
contract de prestări servicii încheiat între creditor și debitor (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel
– Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 63)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Deși, din enunțarea problemei, nu rezultă o raportare la procedura specială a ordonanței
de plată, considerăm că este utilă o abordare din această perspectivă, cu atât mai mult cu cât, în
compensație pentru avantajele pe care le oferă (judecată mai rapidă, executorialitate a hotărârii
de primă instanță etc.), această procedură specială reclamă o evaluare mai exigentă decât aceea
specifică dreptului comun în privința determinării creanței certe, lichide și exigibile. Cu toate
acestea, aplicabilitatea celor expuse mai jos nu este străină nici unei proceduri de drept comun

38
în materie de recuperare a debitelor, procedura ordonanței de plată apărând doar ca terenul pe
care această chestiune de drept este mai frecvent dezbătută.
Apreciem că, în general, factura are rolul de a dovedi, atunci când este acceptată,
livrarea/efectuarea bunului/serviciului la care se referă atunci când, prin ipoteză, bunul/serviciul
a fost contractat, prealabil livrării, între furnizor și beneficiar. Atunci când, dimpotrivă, din
diferite motive, livrarea nu este precedată de încheierea unui contract, factura, prin acceptare,
devine nu doar proba executării contractului, ci, prioritar, dovada existenței acestuia.
Dispozițiile art. 1014 alin. (1) C.proc.civ. fac referire la obligații de plată privind sume
de bani care fie rezultă dintr-un contract civil, fie sunt determinate potrivit unui statut,
regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege. Prin
urmare, existența unui contract este una dintre cele două mari ipoteze menționate de text.
Referirea explicită la contract are în vedere înscrisul doveditor, dat fiind faptul că ceea ce apare
ca fiind o a doua ipoteză, și anume aceea a obligațiilor de plată determinate prin înscrisul însușit
de părți, nu poate corespunde, în realitate, decât tot unui contract, privit de această dată în sensul
de negotium iuris.
Foarte importantă pentru stabilirea obligației de plată este, deci, dovada acceptării
facturii, nefiind locul aici să se procedeze la o examinare aprofundată și exhaustivă a situațiilor
întâlnite în practică.
Cele expuse mai sus au în vedere capătul de cerere privind contravaloarea
bunului/serviciului prestat, dar neachitat de către debitor. În schimb, inexistența unui contract
prealabil livrării face ca factura să nu poată justifica pretenția privind penalitățile stipulate,
unilateral, de furnizor pe factura respectivă.
Astfel, în acord cu practica judiciară, apreciem că nu se poate stabili un consimțământ
pe care debitorul și l-ar fi dat pentru clauza penală prin simplul fapt al acceptării facturii pentru
bunul/serviciul principal, cunoscut fiind că acea clauză este, în sine, o convenție accesorie
raportului contractual din care se naște obligația principală, adică obligația privind livrarea
bunului sau, după caz, prestarea serviciului.
Concluzionând, factura, prin acceptare, creează în sarcina debitorului beneficiar al
bunului/serviciului obligația de plată a contravalorii acesteia deoarece acceptarea facturii relevă
nașterea unui raport contractual, însă, în lipsa unui contract (scris) încheiat în prealabil, nu poate
genera și obligația de plată a penalităților prin simpla mențiune, relevând o manifestare de
voință unilaterală, aplicată pe factură, de către furnizor, cu privire la plata unor penalități pentru
întârziere.

În unanimitate, a fost agreată soluția expusă în opinia INM.

39
 D) MOȘTENIRE ȘI LIBERALITĂȚI

1. Sezină. Posibilitatea introducerii în judecată a moștenitorilor sezinari în ipoteza

decesului părții pe parcursul procesului, în lipsa emiterii certificatului de
moștenitor, de calitate de moștenitor ori a dovedirii acceptării moștenirii în orice
mod (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel -
Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 31)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 1125 C. civ., situat în Secțiunea a 4-a intitulată „Sezina” din Capitolul I cu
denumirea marginală „Transmisiunea moștenirii”:
Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă
moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi
acţiunile defunctului”.
Art. 1126 C. Civ. prevede că sunt moștenitori sezinari soțul supraviețuitor, descendenții
și ascendenții privilegiați.
Potrivit art. 1127 C. civ.:
(1) Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului
de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii.
(2) Până la intrarea în stăpânirea în fapt a moștenirii, moștenitorul legal nesezinar nu
poate fi urmărit în calitate de moștenitor.
Art. 1133 C. Civ. prevede:
(1) Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate
fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președințială, să își
exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanța judecătorească,
mai scurt decât cel prevăzut la art. 1103.
(2) Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanța judecătorească este
considerat că a renunțat la moștenire.
Potrivit art. 1114 C. Civ.:
(1) Acceptarea consolidează transmisiunea moștenirii realizată de plin drept la data
decesului.
(2) Moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru
datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu
cota fiecăruia. (...)
Potrivit art. 36 teza I C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți
și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.
Art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că judecarea cauzelor se suspendă de drept
prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în afară de cazul
când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora.
Cu titlu prealabil, menționăm că, deși problema de practică neunitară s-a ivit într-un
litigiu având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare, chestiunea
dedusă analizei se impune a fi abordată cu titlu general, pentru orice litigiu în care, pe parcursul
procesului, a intervenit decesul pârâtului și se pune problema incidenței suspendării judecării
cauzei în temeiul dispozițiilor art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sau a introducerii în judecată

40
a moștenitorilor. Prin urmare, analiza relevanței acordate sezinei se realizează în acest cadru,
urmând a atrage după caz, una sau alta din dispozițiile anterior expuse. Condiția de exercițiu a
dreptului la acțiune privind calitatea procesuală pasivă s-ar activa exclusiv în ipoteza în care
cererea de chemare în judecată ar fi introdusă ab initio în contradictoriu cu moștenitorii sezinari
neacceptanți, iar nu în cazul survenirii decesului pârâtului pe parcursul procedurii judiciare,
nefiind cu putință ca moștenitorii să fie introduși, iar apoi instanța să pronunțe o soluție de
admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive în privința acestora.
Această temă a fost discutată anterior în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale
curților de apel care a avut loc la Curtea de Apel Timișoara în perioada 19-20 noiembrie 2015,
punctul de vedere expus în opinia INM fiind adoptat de participanți cu majoritate.1
Prin punctul de vedere anterior exprimat, s-a reținut, în esență, că dispoziţiile legale
menţionate anterior nu sunt de natură să susţină concluzia că este suficientă simpla calitate a
succesibilului de sezinar, fiind necesară însuşirea de către acesta a calităţii de moştenitor, prin
acceptarea succesiunii într-unul dintre modurile prevăzute de lege.
Astfel, în primul rând, potrivit art. 1106 C. civ., „Nimeni nu poate fi obligat să accepte
o moştenire ce i se cuvine”, iar, în conformitate cu art. 1114 alin. (2) C. civ., „Moştenitorii legali
(…) răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul
succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”.
În acest context, din moment ce, sub aspectul dreptului substanţial, un succesibil sezinar,
neacceptant al moştenirii, nu răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, nici în planul
dreptului procesual, acesta nu ar putea avea calitate procesuală pasivă, neputând fi obligat prin
hotărârea judecătorească pronunţată în cauză.
În al doilea rând, în sprijinul acestei soluţii, a fost adus şi argumentul de text şi anume
acela că art. 1125 C. civ. face referire numai la „dreptul (moştenitorilor sezinari – n.n.) de a
administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului, neprevăzând în
cuprinsul său şi obligaţiile defunctului”, acestea excluzându-se astfel, prin folosirea
argumentului de interpretare logică per a contrario.
În al treilea rând, s-a apreciat că nu se poate face abstracţie în problema supusă analizei
de dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 1 şi art. 415 pct. 2 C. proc. civ., care fac referire la
moştenitori, fără deosebire după cum aceştia sunt sezinari sau nu.
În al patrulea rând, stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale prezintă caracter echivoc
sub aspectul acceptării moştenirii, neavând în mod necesar valoarea unei acceptări tacite a
acesteia.
De asemenea, simpla chemare în judecată a succesibilului sezinar nu se încadrează în
situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege de acceptare forţată a moştenirii.
Legea a pus la dispoziţia reclamantului, în situaţia în care pârâtul a decedat pe parcursul
desfăşurării procesului, o cale procedurală pentru determinarea succesibilului să-şi exprime
opţiunea succesorală, într-un termen judecătoresc redus faţă de cel legal de opţiune, potrivit art.
1113 C. civ.
În cadrul întâlnirii menționate, a fost exprimată și opinia contrară în sensul că
moștenitorul sezinar poate fi chemat în judecată în calitatea sa de moștenitor legal, în absența
certificatului de moștenitor/certificatului de calitate de moștenitor, numai pe baza actelor de
stare civilă.
Apreciem că se impune reevaluarea argumentelor exprimate în sprijinul punctului de
vedere anterior expus și analiza temeinică a justeței opiniei minoritare.

1
Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-
intalnire-sectii-civile-Timisoara-19-20-noiembrie-2015-1.pdf

41
 În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 1127 alin. (3) C. Civ. care prevăd că
moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de
moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii. Potrivit art. 1125 C. civ., în
conținutul sezinei intră atât stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, cât și
dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului. Or,
din moment ce moștenitorii nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de
moștenitor, în conținutul căreia intră dreptul de a exercita drepturile și acțiunile defunctului,
este greu de susținut argumentul de interpretare literală a art. 1125 teza finală C. proc. civ., în
sprijinul concluziei că textul și-ar propune să excludă obligațiile defunctului. Pentru ipoteza
dobândirii sezinei prin eliberarea certificatului de moștenitor, nu este pusă la îndoială
posibilitatea ca moștenitorul să figureze pe latura pasivă a raportului procesual civil.
De asemenea, în același sens este și alin. (3) al art. 1127 care prevede că până la intrarea
în stăpânirea în fapt a moștenirii, moștenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de
moștenitor. A contrario, de vreme ce textul circumstanțiază subiectul pasiv prohibit în persoana
moștenitorului legal nesezinar, moștenitorul sezinar, dimpotrivă, poate fi urmărit în calitate de
moștenitor.
Nici argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 1106 C. Civ. nu sunt de natură să sprijine
soluția contrară, întrucât sezina nu implică obligația moștenitorului sezinar de accepta
succesiunea, ci dimpotrivă, acesta este liber să renunțe la moștenire, ipoteză în care sezina trece
la următorul chemat de lege la moștenire (sezina succesivă)1.
De asemenea, nici dispozițiile art. 1114 alin. (2) C. Civ. nu pot fi invocate în combaterea
argumentelor expuse anterior, pronunțarea soluției urmând a se dispune nu în contradictoriu cu
moștenitorul sezinar, ci în contradictoriu cu moștenirea reprezentată prin acesta. Astfel,
instituția sezinei constă în posibilitatea conferită de lege moștenitorilor rezervatari de a fi
considerați titularii de drept ai patrimoniului succesoral, direct, fără nicio altă formalitate, spre
deosebire de ceilalți moștenitori care trebuie să urmeze procedurile de trimitere în posesie, adică
de verificare a titlului lor de moștenire.
În esență, pe durata de timp de la deschiderea moștenirii și până la clarificarea
problemelor legate de stabilirea succesibililor care vin efectiv la moștenire, adică, în ultimă
instanță, a titularilor patrimoniului succesoral, moștenitorilor rezervatari, în calitatea lor de
continuatori ai persoanei defunctului, li se conferă provizoriu, prin lege, anumite prerogative în
legătură cu patrimoniul succesoral, asigurând tranziția de la de cuius la moștenitori. Se acoperă
astfel vidul care ar subzista între momentul deschiderii moștenirii și acceptarea ei de către
succesibili.2
Sezina conferă așadar funcția de reprezentare în justiție în mod activ și pasiv a
intereselor succesiunii. Ca efect al sezinei, de la data deschiderii succesiunii, moștenitorii
desemnați ca atare de lege se substituie defunctului, fiind în drept să introducă orice acțiune
petitorie sau posesorie aparținând acestuia, iar pe de altă parte, să fie pârâți în acțiunile introduse
de terți contra succesiunii.3
Împrejurarea că legiuitorul Codului civil din 2009 a pus la dispoziția persoanei
interesate mijlocul reglementat de art. 1113 pentru a obține obligarea succesibilului să își
exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanța judecătorească,
mai scurt decât cel prevăzut la art. 1103 din același act normativ nu infirmă raționamentul expus
anterior. Textul își găsește utilitatea pentru ipoteza în care de pe urma defunctului nu au rămas
moștenitori sezinari, caz în care partea potrivnică are la îndemână formularea unei acțiuni

1
Ibidem, p. 406.
2
Ibidem, p. 410.
3
Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2017, p. 410.

42
întemeiate pe art. 1113 C. civ. din 2009 pentru a putea introduce în cauza pendinte pe
moștenitori mai înainte de împlinirea termenului de opțiune succesorală.

În concluzie, opinia INM este aceea că este posibilă introducerea în judecată a

moștenitorilor sezinari ai uneia dintre părți în ipoteza decesului acesteia pe parcursul
procesului, chiar în lipsa emiterii certificatului de moștenitor, de calitate de moștenitor
ori a dovedirii acceptării moștenirii în orice mod, excepție făcând succesorul sezinar care
a renunțat la moștenire.

În unanimitate, participanții au apreciat că se impune reconsiderarea punctului de

vedere adoptat cu majoritate în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților
de apel care a avut loc la Curtea de Apel Timișoara în perioada 19-20 noiembrie 2015 și
însușirea soluției expuse în opinia INM.

43
 E) OBLIGAȚII

1. Interpretarea noţiunii de arestare nelegală în acţiunile civile privind acordarea de

despăgubiri în temeiul art. 539 C. pr. pen. Admisibilitatea acţiunilor prin care se
solicită obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la
plata unor despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate în cursul
procesului penal, în situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.
504 din vechiul C. pr. pen. şi de art. 539 din noul C. pr. pen., invocându-se ca temei
art. 998 - 999 C. civ. sau dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale
curţilor de apel – Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 38)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 539 C. pr. pen.: „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în
cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate
trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin
încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea
cauzei.”
Rezultă din cuprinsul textelor citate că dreptul la despăgubire este condiționat de
existența unei privări nelegale de libertate. La rândul ei, privarea nelegală de libertate trebuie
să fie stabilită prin actele procedurale și de către organele judiciare identificate în alin. (2) al
art. 539 C. pr. pen.
Se înțelege, astfel, că achitarea ulterioară a inculpatului nu are aptitudinea ea însăși să
atragă caracterizarea privării de libertate ca fiind una nelegală. Soluția este confirmată și de
următorul raționament. Legalitatea privării de libertate se verifică prin raportare la un
probatoriu sumar, în timp ce achitarea este soluția pronunțată în funcţie de întregul material
probatoriu administrat în dosar. Este, astfel, natural ca legalitatea măsurii preventive să nu poată
să fie apreciată a posteriori în funcție de soluția dată asupra fondului cauzei penale supuse
judecății. De altfel, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și cu toate
acestea ea să nu fie considerată nelegală. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit).
Acțiunea în despăgubire nu poate fi întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 998-
999 din vechiul C. civ., respectiv art. 1357 și urm. C. civ.). Normele care reglementează
răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate în cazul privării nelegale de libertate au un
caracter special în raport de cele ale dreptului comun. În consecință, răspunderea statului pentru
privarea nelegală de libertate poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite cerințele speciale
prevăzute de art. 539 C. pr. pen. Se circumscriu acestora și cerința ca privarea nelegală de
libertate să fi fost constatată prin vreunul din actele procedurale expres prevăzute de art. 539
alin. (2) C. pr. pen.
Invocarea cu prioritate a dispozițiilor art. 5 din Convenția europeană a drepturilor
omului în detrimentul art. 539 C. pr. pen. este permisă numai dacă standardul oferit de către
Convenție este superior celui asigurat de norma internă. Din acest punct de vedere,
condiționarea angajării răspunderii statului de constatarea nelegalității măsurii arestării
preventive prin actele procedurale identificate de art. 539 alin. (2) C. pr. pen. poate fi
considerată ca o împrejurare de natură să conducă la aprecierea că dispoziția din legea română

44
este mai puțin favorabilă normei convenționale și că, deci, s-ar impune aplicarea prioritară a
celei din urmă.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

A fost expus punctul de vedere exprimat de către INM. În sprijinul acestuia s-a invocat
jurisprudență relevantă în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului1. Totodată, au fost
expuse de către participanți aspecte relevante din pratica instanțelor unde își desfășoară
activitatea. De asemenea, participanții au fost informați cu privire la editarea, în anul 2014, de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unui Ghid cu privire la dispozițiile art. 5 din
Convenția europeană a drepturilor omului, relevanță pentru problema discutată prezentând mai
ales paragrafele 221-223.

Întrucât problema în discuție face obiectul unui recurs în interesul legii, în lucru la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – cu ocazia consultării practicii
judiciare constatându-se că există soluții în sensul în care răspunderea obiectivă a statului
operează automat, cât și soluții în sensul condiționării acestei răspunderi de constatarea
nelegalității măsurii privative de libertate – s-a decis amânarea dezbaterilor cu privire la acest
punct pentru întâlnirea viitoare, urmând să fie avută în vedere soluția care va fi pronunțată
în cadrul recursului în interesul legii.

2. Efectele deciziilor Curţii de Conturi prin care se impune măsura recuperării

prejudiciului produs printr-un act al administraţiei publice locale cu caracter
individual, constatat ca fiind nelegal în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Calitatea de debitor al obligaţiei de reparare a prejudiciului (terţul beneficiar al
actului administrativ şi/sau conducătorul instituţiei sau altă persoană vinovată din
cadrul acesteia) (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel
- București, 29 iunie 2018, pag. 42)

Opinia Institului Naţional al Magistraturii:

Ipoteza supusă analizei este cea în care printr-o decizie a Curţii de Conturi se reţine
existenţa unui prejudiciu produs prin alocarea nelegală a unor fonduri publice printr-un act
administrativ individual al unei autorităţi publice. În condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 se
constată caracterul nelegal al actului administrativ prin care s-au alocat fondurile publice,
punându-se problema recuperării prejudiciului produs prin emiterea actului, prejudiciu
reprezentat de fondurile publice astfel alocate.
Potrivit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
de Conturi, entitățile auditate poartă întreaga răspundere pentru acțiunile lor și nu pot fi
absolvite de această răspundere prin invocarea rapoartelor Curții de Conturi.
Art. 33 alin. (3) din același act normativ prevede că în situațiile în care se constată
existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor
prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt; stabilirea

1
Pentru detalii, a se vedea Prof. univ. dr. Lidia Barac, „Câteva considerații cu privire la procedura reparării pagubei
materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri”,
la adresa http://www.juridice.ro/382615/cateva-consideratii-cu-privire-la-procedura-repararii-pagubei-
materiale-sau-a-daunei-morale-in-caz-de-eroare-judiciara-sau-in-caz-de-privare-nelegala-de-libertate-ori-in-
alte-cazuri.html

45
întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a
conducerii entității auditate.
Prin urmare, din perspectiva efectelor deciziei Curții de Conturi, se impune concluzia
că acestea sunt obligatorii pentru entitatea publică auditată, câtă vreme decizia Curții de Conturi
nu a fost contestată sau contestația formulată a fost respinsă în mod definitiv.
În atare condiții, entitatea publică auditată are obligația efectuării de demersuri în
vederea stabilirii întinderii prejudiciului, cât și al recuperării acestuia.

Opinia INM este în sensul că deciziile Curţii de Conturi prin care se impune
măsura recuperării prejudiciului produs printr-un act al administraţiei publice locale cu
caracter individual doar obligă autoritatea la efectuarea demersurilor în acest sens,
acțiunea în justiție concret demarată de autoritate împotriva beneficiarilor actului
administrativ neavând drept cauză juridică decizia Curții de Conturi, ci raportul juridic
concret dintre părți.

Art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede că:

(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii
acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la
cererea părții interesate.
(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de
nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea
litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere
interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se
pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată
odată cu fondul.
(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual,
instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține
seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de
nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită
de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute
de prezenta lege.
În ceea ce priveşte efectele admiterii excepţiei de nelegalitate, din art. 4 alin. (3) din
Legea nr. 554/2004 rezultă că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului
administrativ nelegal, spre deosebire de acțiunea în anularea acestuia.

Opinia INM este aceea că admiterea excepţiei de nelegalitate produce consecinţe

asupra conţinutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond numai
între părțile litigante, instanţa judecând litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui
nelegalitate a fost constatată, făcând să devină lipsite de suport susţinerile părţii care îşi
fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv.

Pe de altă parte, sensul temei propuse, din modul în care a fost redactată, pare a viza
problema de a şti dacă decizia Curţii de Conturi deschide calea unei acţiuni în recuperarea
prejudiciului de la terţii beneficiari ai actului administrativ sau de la conducătorul instituţiei sau
de la o altă persoană vinovată din cadrul acesteia.

46
 Din această perspectivă, observăm că dispoziţiile legale anterior enunţate conduc la
concluzia obligaţiei entităţii publice auditate de a face demersurile ce se impun pentru
recuperarea prejudiciului.
În lipsa unor dispoziţii legale exprese contrare, apreciem că autoritatea publică poate
proceda în sensul reparării prejudiciului fie de la terţii beneficiari, fie de la conducătorul
instituţiei sau de la o altă persoană vinovată din cadrul acesteia, cu singura condiţie ca cele două
căi urmate să nu conducă la o îmbogăţire fără justă cauză a autorităţii publice. Cu titlu de
exemplu, dacă în urma unei acţiuni formulate împotriva terţului beneficiar, fondurile publice
alocate nelegal sunt recuperate integral, entitatea publică nu mai are interes în angajarea
răspunderii civile şi a conducătorul instituţiei sau altă persoană vinovată din cadrul acesteia, la
fel cum angajarea răspunderii civile a conducătorul instituţiei sau altă persoană vinovată din
cadrul acesteia exclude o acţiune a autorităţii publice îndreptată împotriva terţului beneficiar,
rămânând spre analiză posibilitatea unei acţiuni în regres a conducătorul instituţiei sau altei
persoane vinovate din cadrul acesteia împotriva terţului beneficiar.
Cât priveşte temeiul acţiunii îndreptate împotriva terţului beneficiar, se reţin dispoziţiile
art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora dispoziţiile prezentei legi se completează
cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu
sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte,
şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
Sunt incidente, totodată, dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit
cărora autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite
instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în
circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă
a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate
în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea.
Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.
Pentru situația în care reclamantul nu este autoritatea emitentă a actului administrativ
sunt aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în cazul
soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și
morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

3. Momentul de la care asigurătorul R.C.A. datorează penalităţi de întârziere

conform art. 38 din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere
Financiară în cazul compensațiilor bănești pentru daune morale (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7
iunie 2019, pag. 45)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație; dreptul
de reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat
imediat.
Art. 253 alin. (4) C. civ. prevede că persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau,
după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat dacă

47
vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile; în aceste cazuri, dreptul la acțiune
este supus prescripției extinctive.

Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în
România, în cazul asigurării auto obligatorii, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre
judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în
proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de
răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea
obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de
intervenienţi forţaţi.
Art. 55 din Legea nr. 136/1995 prevede că despăgubirile se plătesc de către asigurător
persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Legea nr. 136/1995, în vigoare din data de 1 februarie 1996, a fost abrogată la data de
19 septembrie 2016, prin O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă
auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și tramvaie, care, la
rândul ei, a fost abrogată la data de 11 iulie 2017 prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de
vehicule și tramvaie.
Din interpretarea per a contrario a art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 rezultă că în
ceea ce privește contractele/polițele de asigurare R.C.A. emise anterior intrării în vigoare a
ordonanței de urgență și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora
rămân aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995.
Articolul 37 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emisă de Autoritatea de
Supraveghere Financiară prevede:
(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către
partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. este obligat:
a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire
justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea
asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., iar prejudiciul
a fost cuantificat;
b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru
care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat
de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. nu a notificat părţii
prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii,
asigurătorul R.C.A. este obligat la plata despăgubirii.
(3) Asigurătorul R.C.A. poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în
termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări
efectuate de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare.
(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data
depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în
scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească
definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Potrivit art. 38 din aceeași Normă, dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte
obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă
diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare

48
zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată,
care se plăteşte de asigurător.
Art. 44 din Normă prevede că despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din
Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței R.C.A., cu
respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul
„Constatare amiabilă de accident” ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au
competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de
constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin
hotărâre judecătorească.
Potrivit art. 45 din Normă, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din
documentele existente în dosarul de daună – constatare amiabilă de accident, acte eliberate de
persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal
de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă – rezultă
răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea
pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit.
Art. 46 pct. 3 din Normă prevede că despăgubirile se stabilesc prin hotărâre
judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare
de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la
cuantumul prejudiciilor produse.
Norma nr. 23/2014 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2015, fiind abrogată și
înlocuită la data de 22 decembrie 2015 prin Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din
România emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care, la rândul ei, a fost abrogată și
înlocuită prin Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România la data de 31 iulie 2017
a Autorității de Supraveghere Financiară. Dispozițiile ei sunt însă incidente ori de câte ori riscul
asigurat s-a produs în perioada în care ea a fost în vigoare.

Dispozițiile art. 37 și art. 44 din normă precitate nu disting între despăgubirile menite să
acopere prejudiciile materiale sau, după caz, cele nepatrimoniale. Or, unde legea nu distinge
nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
În consecință, apreciem că nu s-ar putea susține că asigurătorul ar fi lipsit de plano de
posibilitatea stabilirii cuantumului compensațiilor acordate pentru daune morale și a formulării
unei oferte de despăgubire, art. 44 din Normă menționând în mod expres că asigurătorul poate
să folosească orice mijloace de probă în vederea stabilirii despăgubirii, indiferent că ea este
destinată a acoperi un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial. De altfel, în temeiul art. 44 din
Normă, asigurătorii R.C.A. formulează în mod uzual oferte de despăgubire pentru acoperirea
prejudiciilor nepatrimoniale.
Nu s-ar putea invoca în detrimentul argumentelor anterior expuse faptul că anterior
pronunțării unei hotărâri judecătorești care să statueze asupra cuantumului compensațiilor
acordate pentru prejudiciul nepatrimonial, acestea nu au caracter cert, astfel încât nu ar putea
constitui bază de calcul pentru acordarea penalităților de întârziere.
Contrariul rezultă din art. 38 din Normă care prevede că dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi
îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv
dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru
fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă
neachitată, care se plăteşte de asigurător.
Din dispoziția anterior menționată rezultă că baza de calcul pentru penalizările de
întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau, după caz, la diferența de sumă neachitată,
iar pentru ipoteza în care asigurătorul R.C.A. nu a răspuns și nici nu a solicitat completarea

49
dosarului de daună, nu există deosebiri de substanță între despăgubirile menite să acopere
prejudiciile patrimoniale și cele nepatrimoniale, despăgubirea cuvenită urmând a se stabili de
instanța de judecată.
De altfel, soluția este conformă dispozițiilor art. 1381 alin. (2) C. civ. care prevăd că
dreptul de reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi
valorificat imediat și ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 care menționează că drepturile
persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor
asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele
obligaţiei acestuia.
Prin derogare de la regula instituită prin art. 45 din Normă, despăgubirile se stabilesc
prin hotărâre judecătorească în ipotezele menționate la art. 46 din Normă. Or, printre acestea
nu este menționată și ipoteza despăgubirilor acordate pentru acoperirea prejudiciului
nepatrimonial.
Cu toate acestea, instanța sesizată poate, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,
să rețină și pentru ipoteza daunelor morale incidența art. 46 pct. 3 din Normă, însă nu în mod
automat, ci condiționat de îndeplinirea premisei textului, respectiv în acele situații în care nu se
pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele
și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse. Într-o
asemenea ipoteză, penalitățile se vor datora după împlinirea termenului de 10 zile de la data la
care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire
pe care este obligat să o plătească, conform art. 37 alin. (4) teza finală din normă.
În cadrul analizei circumstanțelor concrete ale cauzei care ar fundamenta concluzia
stabilirii despăgubirilor exclusiv prin hotărâre judecătorească prezintă relevanță elemente
precum: analiza conduitei asigurătorului care a răspuns părții solicitante, formulând în scris o
ofertă de despăgubire justificată, evaluarea caracterului complex al probatoriului administrat în
cauză în fața instanței de judecată, existența unei marje de apreciere a interpretului în
operațiunea de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să acopere prejudiciile
nepatrimoniale.

În concluzie, opinia INM este aceea că penalităţile de întârziere în cazul

compensațiilor bănești pentru daune morale, acordate în temeiul art. 38 din Norma nr.
23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, în ipoteza în care asigurătorul
R.C.A. nu a solicitat în scris persoanei care a suferit prejudiciul completarea dosarului de
daună, se datorează, de regulă, de la împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea
producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat.
Dacă însă, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța ar reține
incidența dispozițiilor art. 46 pct. 3 din Normă, constatând că nu se puteau trage concluzii
cu privire la cuantumul prejudiciilor produse, penalitățile se vor datora după împlinirea
termenului de 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească
definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Opinia participanților la întâlnire:

Participanții, deși, de principiu, au fost de acord cu opinia INM, au apreciat că, dat fiind
specificul său, această temă se impune a fi discutată în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor
specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniști.

50
 4. Necesitatea întabulării proprietății vânzătorului în materia acțiunilor în
constatare-pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor
de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 58)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Cu titlu de precizare prealabilă, apreciem că, pentru acuratețea analizei, ar trebui
delimitată ipoteza acțiunii în constatarea dreptului de proprietate (asupra unui imobil) de aceea
a acțiunii privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare ori, într-o
formulare mai generică și, de altfel, mai răspândită în practică, a hotărârii care să țină loc de
titlu de proprietate.
Această precizare prealabilă este oportună mai ales că titlul problemei ar indica faptul
că, la data pronunțării hotărârii și, deci, la data introducerii acțiunii, pârâtul apare ca fiind un
vânzător al imobilului în litigiu.
Este, prin urmare, preferabil să fie examinate ambele ipoteze pe care enunțul le-ar putea
deschide, adică atât ipoteza unei veritabile acțiuni în constatare, în sensul că reclamantul l-a
învestit pe judecător cu constatarea unei vânzări deja intervenite anterior introducerii acțiunii,
cât și ipoteza mult mai frecvent întâlnitei acțiuni privind pronunțarea unei hotărâri care să țină
loc de titlu de proprietate, premisa fiind, în această din urmă ipoteză, aceea a unei promisiuni
de vânzare neonorate de promitentul-vânzător.
În prima ipoteză, și anume aceea în care s-a încheiat, în mod valabil, un contract de
vânzare, iar reclamantul, devenit, prin cumpărare, proprietar al imobilului, are interes să obțină
pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate dreptul său de proprietate, drept, așadar,
preexistent introducerii cererii, se va putea distinge după cum, în funcție și de data vânzării care
a precedat litigiul, s-a îndeplinit sau nu, cu ocazia autentificării, formalitatea deschiderii cărții
funciare.
Mergând în continuarea acestei din urmă delimitări, dacă vânzarea s-a autentificat la o
dată la care legislația nu impunea deschiderea, în prealabil, a cărții funciare sau, cel puțin,
existența, la data autentificării contractului de vânzare, a unei documentații cadastrale care să
poată fi recepționate de oficiul de cadastru și publicitate imobiliară în vederea deschiderii, direct
pe numele dobânditorului, a cărții funciare, apreciem că hotărârea judecătorească prin care s-ar
admite acțiunea în constatare nu este condiționată de efectuarea, în prealabil, a acestei
operațiuni. O soluție contrară ar nega însăși esența litigiului, întrucât, dacă s-a perfectat valabil
o vânzare, iar cumpărătorul, devenit proprietar, nu dorește decât să pună capăt unor încercări
de contestare a dreptului său proprietate, ca drept valabil dobândit și, deci, actual în patrimoniul
său, pentru judecător sunt irelevante eventuale modificări care ar fi apărut, între data vânzării
și data introducerii acțiunii în constatare, în legislația aplicabilă în materie de autentificare a
actelor translative de proprietate.
Cea de-a doua ipoteză la care enunțul problemei propuse poate să facă referire este aceea
a unei acțiuni prin care reclamantul-beneficiar al unei promisiuni de vânzare solicită
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare prin suplinirea consimțământului
promitentului-vânzător, debitor al obligației de a face născute din acea promisiune, în contextul
în care, la data promisiunii, pârâtul-promitent-vânzător nu figurează ca proprietar în cartea
funciară.
Și în această a doua ipoteză, privitoare la promisiunea de vânzare, se poate face, mai
departe, o subdistincție după cum avem în vedere inexistența cărții funciare ca atare sau, deși
există carte funciară, faptul că promitentul-vânzător nu figura la data promisiunii și nu figurează
nici la data introducerii cererii ca proprietar tabular.

51
 Astfel, în situația inexistenței cărții funciare, încheierea promisiunii rămâne perfect
valabilă chiar dacă imobilul nu era înscris în cartea funciară, iar acțiunea în pronunțarea unei
hotărâri judecătorești care să țină loc de vânzare se poate admite dacă se procedează la
identificarea imobilului printr-o expertiză avizată de oficiul de cadastru și publicitate
imobiliară, potrivit art. 57 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013. De la această regulă, constând în
permisiunea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de vânzare deși, la data introducerii cererii,
încă nu s-a deschis cartea funciară, s-a adus, relativ recent, o excepție [a se vedea partea finală
a dispoziției art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, unde se menționează că, la data introducerii
cererii, trebuie să fie deja deschisă cartea funciară pentru terenul agricol din extravilan ce face
obiectul promisiunii de vânzare].
În situația în care, dimpotrivă, la data introducerii acțiunii în pronunțarea hotărâriri care
ține loc de vânzare, există carte funciară, dar ca proprietar tabular, înscris în partea a II-a cărții
funciare respective, figurează o altă persoană decât promitentul-vânzător, adică altcineva decât
cel acționat ca pârât în proces, instanța ar putea admite acțiunea dacă, din actele de la dosarul
cauzei, rezultă o transmitere a dreptului de proprietate, chiar anterioară promisiunii de vânzare,
între cel care figurează în continuare ca proprietar tabular, pe de o parte, și promitentul-vânzător
ca succesor al dreptului, pe de altă parte (spre exemplu, promitentul-vânzător, anterior
promisiunii, cumpărase imobilul de la proprietarul tabular însă, din diferite motive, nu își
înscrisese, la data litigiului privind pronunțarea hotărârii, dreptul de proprietate pe numele său).
Principiul relativității înscrierii în cartea funciară, relevant în discuția asupra situației de
față întrucât admiterea cererii de pronunțare a hotărârii va constitui temei pentru întabularea
dreptului de proprietate pe numele reclamantului-beneficiar al promisiunii de vânzare, este un
principiu fundamental al sistemului de carte funciară dar care are, printre excepțiile sale, și pe
aceea prevăzută la art. 894 C.civ. Conform acestei dispoziții, dacă un drept supus înscrierii în
cartea funciară a făcut obiectul unor cesiuni succesive fără ca înscrierile să fi fost efectuate, cel
din urmă îndreptăţit nu va putea cere înscrierea dreptului în folosul său decât dacă solicită, odată
cu această înscriere, şi înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu
înscrisuri originale sau copii legalizate, după caz.
Pe această cale, după ce se va admite cererea privind pronunțarea hotărârii judecătorești
definitive care să țină loc de contract de vânzare, beneficiarul promisiunii va solicita
registratorului de carte funciară, în ordine:
- înscrierea dreptului de proprietate, în favoarea promitentului-vânzător, în baza actului
doveditor al transferului de proprietate către acesta din urmă de la cel care, atât la data litigiului
cu beneficiarul promisiunii, cât și la data depunerii de către beneficiarul promisiunii a cererii
de înscriere a dreptului pe numele acestuia din urmă, figurează ca proprietar tabular,
- subsecvent, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea beneficiarului promisiunii,
în baza hotărârii judecătorești care ține loc de vânzare în raporturile cu promitentul-vânzător.

În cadrul dezbaterilor problema de drept a fost precizată, în sensul că se referă la

situația acțiunilor privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare.
A fost însușită, în unanimitate, soluția conform căreia pronunțarea hotărârii este
condiționată de înscrierea dreptului de proprietate al promitentului-vânzător în cartea
funciară și în rolul fiscal.

5. Hotărâre care să țină loc de act autentic. Caracterul nefondat sau inadmisibil al
cererilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de
vânzare cumpărare, atunci când nu se dovedeşte refuzul pârâtului de a se prezenta

52
 la notar (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 65)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 1669 alin. (1) C.civ.: „(1) Când una dintre părţile care au încheiat o
promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte
poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de
validitate sunt îndeplinite.”
Rezultă cu claritate că refuzul nejustificat de a încheia contractul promis este una dintre
condițiile substanțiale pretinse pentru pronunțarea unui hotărâri care suplinește consimțământul
la vânzare al părților, astfel că neîndeplinirea ei atrage ineluctabil respingerea ca neîntemeiat
(și nu ca inadmisibil) a demersului declanșat.
Referitor la dovada refuzului, cu titlu prealabil, este de subliniat că această condiție nu
reprezintă altceva decât o aplicație specială a aceleiași cerințe enunțate cu valoare generală în
cuprinsul art. 1516 alin. (2) C.civ.. Potrivit acestui text, creditorul are deschisă calea remediilor
reglementate de pct. 1-3, printre și executarea silită a datoriei, doar atunci când neexecutarea
obligațiilor este una „fără justificare”. Având natura juridică a unei executării silite (chiar și
atipică), pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare este în mod firesc
subsumată cerinței neexecutării nejustificate a obligației de a face (de a încheia contractul
promis) asumate de către debitor.
Astfel privite lucrurile, dovada neexecutării (adică a refuzului de a încheia contractul de
vânzare) se realizează, în absența unei norme speciale, în condițiile dreptului comun constituit
de art. 1522 C.civ., adică prin punerea în întârziere a debitorului (și aceasta dacă nu cumva el
este de drept în întârziere), fie pe calea unei notificări prealabile, fie prin chiar cererea de
chemare în judecată. Aspectul semnificativ, și în același timp nota comună a ambelor modalități
de punere în întârziere, este că doar ulterior epuizării termenului de suplimentar de executare,
creditorul are deschisă calea obținerii hotărârii care ține loc de contract.
Înțelegem să evidențiem în final că este exclusă aplicarea în această materie, peste ceea
ce pretind dispozițiile legale, a unei notificări specializate (alta decât cele la care se referă art.
1522 C.civ.), singura care ar fi în măsură să constituie dovada suficientă a refuzului de
executare, necesar pentru pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare.

În unanimitate, participanții au agreat că, în ipoteza analizată, nu este necesară o notificare

specială pentru a se reține refuzul debitorului de executare a obligației de a face, motiv pentru care nu
se poate reține nici inadmisibilitatea, nici caracterul nefondat al cererii de pronunțare a unei
hotărâri care să țină loc de contract de vânzare.

6. Incidenţa dispoziţiilor art. 159 alin. (5) C.pr.fisc. în cadrul acţiunii în pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor
de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 68)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Din cuprinsul art. 1279 alin. (3) C.civ., corelat cu art. 1669 alin. (1) C.civ. rezultă fără
echivoc că toate condițiile de valabilitate ale vânzării trebuie să fie îndeplinite pentru ca instanța
să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare.

53
 Printre aceste condiții, art. 159 alin. (5) C.pr.fisc. prevede că pentru înstrăinarea dreptului
de proprietate asupra construcțiilor, terenurilor și mijloacelor de transport „proprietarii
bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste
achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale
în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează". Sancțiunea nerespectării acestei
cerințe este nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare, așa cum prevede art. 159 alin. (6)
C.pr.fisc.
Art. 159 alin. (5) și alin. (6) C.pr.fisc. instituie, așadar, o condiție specială de valabilitate
pentru înstrăinarea unor anumite categorii de bunuri. Este de necontestat că aceste dispoziții se
aplică actelor voluntare de înstrăinare. Totuși, în absența vreunei distincții operate în cuprinsul
textului legal, dar și pentru identitate de rațiune, apreciem că cerința impusă de norma analizată
privește și înstrăinarea realizată ca efect al hotărârii judecătorești pronunțate într-o acțiune în
executarea unui antecontract de vânzare. Soluția care se impune în cazul nerespectării acestei
exigențe speciale impuse prin normele Codului de procedură fiscală este respingerea cererii de
pronunțare a unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare ca neîntemeiată.

În unanimitate, a fost agreată soluția expusă în punctul de vedere al INM.

7. Admisibilitatea acţiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să ţină loc
de contract de vânzare în ipoteza în care bunul ce constituie obiectul
antecontractului de vânzare este un teren extravilan care nu este înscris în cartea
funciară (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel –
Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 42)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Cu titlu preliminar, menționăm că în materialul comunicat nu a fost descrisă în concret
problema de practică neunitară, solicitându-se, în principiu, un punct de vedere cu privire la
admisibilitatea acţiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de
vânzare în ipoteza în care bunul ce constituie obiectul antecontractului de vânzare este un teren
extravilan care nu este înscris în cartea funciară.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a
vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr.
268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor
Statului, în toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc
de contract de vânzare-cumpărare, acţiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este
încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale
legislaţiei în materie, precum şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din
prezenta lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea
funciară.

Prin Decizia nr. 24/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept1, s-a stabilit că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea
nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole
situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 936 din 22 noiembrie 2016.

54
comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație
agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, cu modificările și completările ulterioare,
se aplică promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare privind terenuri agricole situate în
extravilan, încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, indiferent de momentul
sesizării instanței. Instanța de judecată poate dispune îndeplinirea formalităților în vederea
obținerii avizelor prevăzute la art. 3 și art. 9 din Legea nr. 17/2014, cu modificările și
completările ulterioare, de la autoritățile competente și parcurgerii procedurii privind
respectarea dreptului de preempțiune prevăzut de art. 4 din același act normativ, în cursul
judecății.
Întrucât prin acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de
contract, creditorul tinde la executarea silită în natură a obligației de a face izvorâte din
antecontract, finalitatea urmărită prin promovarea acesteia este suplinirea consimțământului
promitentului-vânzător, fiind însă necesară îndeplinirea celorlalte condiții pentru încheierea
vânzării.
În vederea pronunțării unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare pentru
terenurile situate în extravilan, Legea nr. 17/2014, în forma în vigoare, prevede alături de
condițiile generale de fond și formă ale antecontractului de vânzare, condiții de validitate
speciale privitoare la: obținerea, în condițiile legii, a avizelor prevăzute de art. 3 din lege,
exercitarea dreptului legal de preempțiune instituit de art. 4 și obținerea avizului final prevăzut
de art. 9 din același act normativ, înscrierea terenului agricol situat în extravilan la rolul fiscal
și înscrierea terenului agricol situat în extravilan în cartea funciară.
Cerința înscrierii terenului situat în extravilan în cartea funciară este prevăzută în mod
expres în dispozițiile legale analizate drept condiție de admisibilitate a cererii, astfel că, dacă se
constată că ea nu este îndeplinită, acțiunea va fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

În concluzie, opinia INM este aceea că în ipoteza în care bunul ce constituie obiectul
antecontractului de vânzare este un teren extravilan care nu este înscris în cartea
funciară, cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare va
fi respinsă ca fiind inadmisibilă.1
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

8. Exercitarea dreptului de preempţiune pentru ipoteza pluralității de bunuri

vândute, din care unul este monument istoric. Criterii în funcție de care se
stabilește că bunurile nu pot fi despărțite de bunul supus preempțiunii, fără a îl
păgubi pe vânzător (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 43)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice,
monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi
vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român, prin
Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru monumentele istorice clasate în grupa A,

1
Problema a fost discutată din nou în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Timișoara,
în perioada 5-6 martie 2020, participanții apreciind că nu se impune reluarea votării punctului de vedere anterior
formulat.

55
sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național,
pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ-teritoriale, după
caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.
În conformitate cu alin. (5) al aceluiași articol, proprietarii, persoane fizice sau juridice
de drept privat, care intenționează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor publice
deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național înștiințarea privind intenția de
vânzare, însoțită de documentația stabilită prin ordin al ministrului culturii și patrimoniului
național. Serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național
transmit Ministerului Culturii și Patrimoniului Național înștiințarea, documentația și
propunerea de răspuns, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea acestora, potrivit alin.
(6). Termenul de exercitare a dreptului de preemțiune al statului este de maximum 25 de zile
de la data înregistrării înștiințării, documentației și a propunerii de răspuns la Ministerul Culturii
și Patrimoniului Național sau, după caz, la serviciile publice deconcentrate ale Ministerului
Culturii și Patrimoniului Național; titularii dreptului de preemțiune vor prevedea în bugetul
propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului de preemțiune; valoarea de achiziționare
se negociază cu vânzătorul.
Alin. (8) al articolului în discuție prevede că, în cazul în care Ministerul Culturii și
Patrimoniului Național sau serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și
Patrimoniului Național, nu își exercită dreptul de preemțiune în termenul prevăzut la alin. (7),
acest drept se transferă autorităților publice locale, care îl pot exercita în maximum 15 zile.
Comunicările privind neexercitarea dreptului de preemțiune au termen de valabilitate
pentru întregul an calendaristic în care au fost emise, inclusiv pentru situațiile în care
monumentul istoric este vândut de mai multe ori, potrivit alin. (9).

Art. 1730 C. civ. prevede că, în condițiile stabilite prin lege sau contract, titularul
dreptului de preempțiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun.
Potrivit art. 1735 alin. (1) C. civ., atunci când preempțiunea se exercită în privința unui
bun cumpărat de terț împreună cu alte bunuri pentru un singur preț, vânzătorul poate pretinde
de la preemptor numai o parte proporțională din acest preț.
Art. 1735 alin. (2) C. civ. prevede că în cazul în care s-au vândut și alte bunuri decât
acela supus preempțiunii, dar care nu puteau fi despărțite de acesta fără să îl fi păgubit pe
vânzător, exercitarea dreptului de preempțiune nu se poate face decât dacă preemptorul
consemnează prețul stabilit pentru toate bunurile vândute.

Semnificația dispozițiilor analizate este aceea că în ipoteza în care bunurile din

pluralitate ar fi despărțite, iar acestea s-ar vinde separat, prețul total ar fi mai mic.1 Spre
exemplu, două terenuri pot fi, în principiu, înstrăinate distinct fără ca aceasta să afecteze
valoarea lor de piață, însă, dacă cele două terenuri sunt vecine, atunci s-ar putea susține că
vânzarea lor împreună ar procura un preț mai mare decât vânzarea lor separată, dat fiind că o
suprafață de teren mai mare se pretează unor utilizări practice mai numeroase decât două
suprafețe de teren mai mici.2
Dispozițiile legale anterior menționate nu prevăd expressis verbis reperele în funcție de
care se stabilește legătura dintre bunul supus preempțiunii și celelalte bunuri vândute. Prin
urmare, se pune problema de a stabili dacă criteriul utilizat va avea caracter obiectiv, fiind
determinat de situația concretă a bunurilor sau, după caz, subiectiv, adică dacă prezintă

1
A se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în Noul Cod Civil, Note de curs, Universul Juridic, București,
2013, p. 73.
2
Ibidem.

56
relevanță legătura dintre bunuri determinată în mod unilateral de către vânzător cu prilejul
formulării unei oferte de vânzare.

Problema a fost ridicată cu privire la oferta unei bănci de vânzare a unui pachet de bunuri
imobile, din care, din perspectiva sa, bunul supus preempțiunii, ar fi considerat mai valoros, iar
celelalte ar fi lipsite de interes economic, investițional, motiv pentru care stabilirea prețului s-a
realizat raportat la întregul pachet de bunuri imobile, pentru a mări interesul potențialului
cumpărător.
În acest sens, utilizăm argumentul de interpretare literală a dispozițiilor art. 1735 alin.
(2) C. civ., care fac referire la „bunuri ce nu puteau fi despărțite de acesta” (bunul supus
preempțiunii). Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „a despărți” înseamnă „a face
să piardă coeziunea”, „a divide”, „a separa”, „a împărți”. Așadar, premisa textului este aceea
că, din punct de vedere obiectiv, exista o legătură, o coeziune a bunurilor ce compun
pluralitatea, iar această coeziune a precedat vânzarea, nefiind preconstituită în scopul încheierii
operațiunii juridice în condiții cât mai avantajoase din punct de vedere economic pentru
vânzător.
Ca atare, criteriul folosit va avea caracter obiectiv, legătura dintre bunuri urmând a se
determina raportat la situația concretă a bunurilor, la condițiile obiective ale pieței, la prețurile
cu care se vând în mod obișnuit bunuri care prezintă caracteristici similare cu cele analizate, iar
nu la circumstanțele cu caracter subiectiv ce caracterizează procesul de negociere a unei
operațiuni juridice determinate.
Ipoteza vânzării de către o bancă a unui pachet de bunuri imobile, situate în diverse
localități, dintre care unele sunt lipsite de interes economic, investițional, astfel că, prin
includerea în oferta de vânzare a unui imobil monument istoric, s-a mărit interesul potențialului
cumpărător, care în lipsa legăturii cu bunul mai valoros, ar fi total dezinteresat de celelalte
bunuri, nu se circumscrie art. 1735 alin. (2) C. civ.
Într-o asemenea ipoteză, va primi aplicare art. 1735 alin. (1) C. civ., întrucât imobilul
monument istoric a fost cumpărat împreună cu alte bunuri pentru un singur preț, ipoteză vizată
de aceste dispoziții legale. În această situație, nu se pune problema ca bunul supus preempțiunii
să fie despărțit de celelalte bunuri din pluralitate, câtă vreme el nu s-a aflat anterior formulării
ofertei de vânzare în vreo legătură cu aceste bunuri, astfel încât nu sunt întrunite premisele unei
atare operațiuni. Pentru a fi incidente dispozițiile art. 1735 alin. (2) C. civ. nu este suficient să
se producă un efect păgubitor pentru vânzător ca efect al vânzării separate a bunurilor ce
compun pluralitatea, ci este necesar ca între bunuri să existe legătura vizată de premisa textului
legal.
Nu există în mod obiectiv nicio legătură între bunurile ce compun pluralitatea, aceasta
fiind determinată exclusiv prin conduita unilaterală a vânzătorului care a înțeles să formuleze o
ofertă de vânzare a unui pachet de bunuri pentru a determina încheierea tranzacției în condiții
mai avantajoase pentru el.
De altfel, interpretarea contrară ar conduce la concluzia de neacceptat ca vânzătorul,
prin conduita sa unilaterală, prevalându-se de pârghiile specifice procesului de negociere, să
determine prin voința sa exclusivă incidența art. 1735 alin. (2) C. civ. O atare interpretare a
dispozițiilor analizate, menite indiscutabil să protejeze interesele vânzătorului, ar fi de natură
să le deturneze de la finalitatea lor și să determine blocarea exercitării dreptului preemptorului.
Aceasta ar fi condiționată de consemnarea prețului stabilit pentru toate bunurile vândute, iar în
ipoteze precum cea care constituie obiectul analizei de față, care vizează încheierea unei
tranzacții de amploare, dreptul de preempțiune ar fi practic lipsit de conținut.

57
 În concluzie, opinia INM este aceea că, în cazul exercitării dreptului de
preempțiune pentru ipoteza pluralității de bunuri vândute, criteriul în funcție de care se
stabilește că bunurile nu pot fi despărțite fără să îl păgubească pe vânzător este cel
obiectiv, bazat pe o legătură între bunuri preexistentă vânzării.

Opinia participanților la întâlnire:

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

9. Obligație de garanție a vânzătorului în cazul vânzării unei moșteniri. Consecințele

identificării bunurilor ce compun masa succesorală prin indicarea cărții funciare
și a numărului cadastral (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 48)

Opinia Institului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 1784 C. civ., dacă nu se specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile
sale, vânzătorul unei moșteniri garantează numai calitatea sa de moștenitor, afară de cazul în
care părțile au înlăturat în mod expres și această garanție.
Dispoziția legală reglementează obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului
atunci când vânzarea poartă asupra unei universalități, fie asupra cotei ce se cuvine unuia dintre
moștenitori.
Ca regulă, în cazul vânzării unei moșteniri, astfel cum aceasta este reglementată de
dispozițiile art. 1747-1754 C. civ., vânzătorul răspunde numai pentru calitatea sa de succesor,
nu și pentru conținutul universalității transmise. Reglementarea este similară celei cuprinse în
Codul civil din 1864, art. 1399 din acest act normativ menționând aceleași limite ale garanției.
Obligația de garanție poate fi agravată, diminuată sau înlăturată, după caz, în limitele
permise de dispozițiile legale ce reglementează obligația de garanție pentru evicțiune.
Specificarea prin clauzele contractuale a bunurilor cuprinse în masa succesorală are
semnificația unei clauze de agravare a obligației de garanție, căci în această situație, vânzătorul
va răspunde nu numai pentru calitatea sa de succesor, dar și cu privire la conținutul activului
succesoral, în limita în care acesta este specificat.
Apreciem că prin “specificarea bunurilor” se înțelege indicarea concretă a acestora și
individualizarea lor prin elemente apte să conducă la identificarea lor, atât în materialitatea lor,
dar și în cuprinsul actelor juridice care fac referire la aceste bunuri.
Prin urmare, considerăm că individualizarea unui bun imobil prin locul situării, numărul
cărții funciare sau numărul cadastral este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea dispozițiilor
art. 1748 C. civ., în sensul reținerii existenței obligației de garanție a vânzătorului pentru
conținutul masei succesorale, cu privire la bunurile identificate. Obligația de garanție va putea
fi astfel angajată, în condițiile art. 1695 și urm. C. civ., sub condiția, de asemenea prevăzută de
art. 1784 C. civ., ca părțile să nu fi convenit asupra unei clauze exoneratoare de răspundere
pentru garanția împotriva evicțiunii.

În concluzie, în opinia INM, individualizarea bunurilor imobile cuprinse în masa

succesorală ce face obiectul unui contract de vânzare, prin indicarea cărții funciare și a
numărului cadastral, cumulat cu inexistența unei clauze exoneratoare de garanție, atrage
obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune atât pentru calitatea de moștenitor,
cât și pentru existența în masa succesorală a bunurilor individualizate.

58
 Opinia participanților la întâlnire:
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
Într-o opinie, s-a arătat că dispoziția art. 1784 C. civ. este lipsită de eficiență sub aspectul
obligației de individualizare a bunurilor, verificarea situației de carte funciară a bunurilor
supuse vânzării realizându-se oricum cu ocazia autentificării contractului de vânzare.

10. Interpretarea dispoziţiilor art. 1829 Cod civil şi a dispoziţiilor Legii nr. 230/2007
în ceea ce priveşte obligaţia statului de a achita cheltuielile comune şi penalităţile
de întârziere pentru chiriaşii locuinţelor ANL (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015,
pag. 40)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 1829 alin. (2) C. civ., „Chiriaşii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile
pentru iluminarea, încălzirea, curăţarea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună, precum şi
la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în sarcina lor”.
În conformitate cu art. 8 alin. (2) din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei
Naţionale pentru Locuinţe, „Locuinţele pentru tineri destinate închirierii, inclusiv cele
construite şi destinate în mod exclusiv închirierii tinerilor specialişti din învăţământ sau
sănătate, realizate în condiţiile acestei legi fac obiectul proprietăţii private a statului. Locuinţele
pentru tineri destinate închirierii sunt administrate, în conformitate cu prevederile legale în
materie aflate în vigoare, de autorităţile administraţiei publice locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale în care acestea sunt amplasate, iar cele destinate în mod exclusiv
închirierii tinerilor specialişti din învăţământ sau sănătate sunt administrate de autorităţile
administraţiei publice centrale din domeniul învăţământului, respectiv din domeniul sănătăţii
ori sunt în administrarea unor unităţi aflate în subordinea sau sub coordonarea acestor autorităţi,
potrivit legii. Locuinţele realizate în cadrul programului privind construcţia de locuinţe cu chirie
prin atragerea capitalului privat fac obiectul proprietăţii publice a statului. Pentru celelalte
locuinţe care se realizează prin programele de investiţii prevăzute la art. 7 alin. (6) regimul
juridic şi modul de repartizare sunt prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare”.
Articolul 50 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 prevede că „Asociaţia de proprietari are
dreptul de a acţiona în justiţie pe orice proprietar care se face vinovat de neplata cotelor de
contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari mai mult de 90 de zile de la termenul stabilit”.
Apreciem că statul justifică legitimare procesuală pasivă în cadrul unui proces declanşat
de asociaţia de proprietari pentru recuperarea cheltuielilor menţionate anterior şi a penalităţilor
de întârziere aferente, dată fiind calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra
locuinţei, prin raportare la art. 50 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, dispoziţie cu caracter special
aplicabilă în acest caz.
Articolul 1829 alin. (2) C. civ. reprezintă temei juridic pentru recuperarea de către
proprietar a cheltuielilor în discuţie de la chiriaş, cheltuieli achitate de primul asociaţiei de
proprietari, textul legal specificat reglementând raporturile dintre chiriaş şi proprietar sub
aspectul acestor sume, neaplicându-se raporturilor dintre asociaţia de proprietari şi proprietar,
pentru acest ultim caz fiind instituită norma înscrisă în Legea nr. 230/2007.
Un argument suplimentar în favoarea acestei soluţii, ce decurge tot din calificarea normelor în
discuţie, ca fiind specială, respectiv generală, este acela că legea generală (în speţă, noul Cod civil), intrată

59
în vigoare ulterior legii speciale (în speţă, Legea nr. 230/2007), pentru a avea capacitatea de a o modifica
sau abroga, ar fi trebuie să prevadă în mod expres aceasta, aspect nerealizat în cauză.
În concluzie, dacă cererea având ca obiect plata sumelor respective este promovată de către
asociaţia de proprietari, atunci calitatea procesuală pasivă aparţine titularului dreptului de proprietate
asupra locuinţei, în speţă statului, în cazul locuinţelor închiriate, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr.
230/2007. Dacă însă cererea este introdusă de proprietarul locuinţei, atunci legitimarea procesuală pasivă
va fi conferită chiriaşului, prin raportare la art. 1829 alin. (2) C. civ.

În unanimitate, participanții au agreat soluția propusă în punctul de vedere al INM.

11. Titlul problemei de drept: Interpretarea art. 1831 C.civ. „chiriaşul este obligat la
plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei,
precum şi la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la
acea dată" (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 66)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Rațiunea textului supus analizei este de a oferi locatorului un criteriu suplu și eficient
pentru evaluarea lipsei de folosință atunci când, deși a obținut evacuarea chiriașului, acesta
continuă să rămână în stăpânirea bunului închiriat.
Cererea de acordare a chiriei poate fi formulată de către locator odată cu solicitarea de
reziliere a locațiunii și de evacuare a chiriașului (ipoteză care, de altfel, a declanșat problema
de practică neunitară), fără ca demersul acestuia întemeiat pe dispozițiile art. 1831 alin. (2) C.
civ. să poată fi considerat prematur.
Soluția avansată are ca punct de plecare natura juridică a sumei datorate în temeiul art.
1831 alin. (2) C. civ.
Până la rămânerea definitivă a soluției de reziliere, din moment ce contractul de
închiriere este încă în ființă, ea reprezintă chiria datorată de către chiriaș locatorului.
Pentru perioada ce urmează momentului rămânerii definitive a soluției de reziliere a
locațiunii, suma la care face referire art. 1831 alin. (2) C. civ. constituie criteriul de evaluare a
prejudiciului înregistrat de către locator ca urmare a faptei ilicite a chiriașului de a rămâne în
folosința bunului și după încetarea închirierii.
Este însă de subliniat că trimiterea pe care textul legal o face la chirie are doar rolul de
a stabili nivelul primar de despăgubire la care este îndreptățit locatorul, din moment ce el are
dreptul la repararea în integralitate a prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a chiriașului de a folosi
bunul, sub rezerva, desigur, de a dovedi o astfel de pagubă. Referitor la despăgubirea datorată
de către chiriaș pentru ocuparea abuzivă a bunului asupra căruia a purtat închirierea, ea nu poate
avea alt temei decât angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.
Fie că are un izvor contractual (pentru perioada cuprinsă până la rămânerea definitivă a
rezilierii) sau unul delictual (pentru perioada de după rămânerea definitivă a rezilierii), dreptul
locatorului de a pretinde suma indicată în cuprinsul art. 1831 alin. (2) C. civ. poate fi valorificat
prin chiar cererea prin care se tinde și la rezilierea locațiunii și evacuarea chiriașului.
Astfel, dreptul de a pretinde chiria până la încetarea închirierii prin hotărârea definitivă
de reziliere poate fi formulat de către locator în temeiul art. 34 C. proc. civ., fiind vorba de o
obligație periodică a chiriașului. Cât privește dreptul locatorului de a fi despăgubit pentru lipsa
de folosință, el are ca finalitate repararea unui prejudiciu cert (din moment ce el este unul viitor
și sigur), apt de a fi reparat prin chiar hotărârea prin care instanța se pronunță asupra și asupra

60
rezilierii. De altfel, art. 1831 alin. (2) C. civ. poate fi privit el însuși ca un temei suficient pentru
posibilitatea recunoscută locatorului de a pretinde odată cu evacuarea și suma prevăzută de
acest text legal.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

12. Consecințele instituirii sechestrului penal asupra bunului care face obiectul unei
promisiuni de vânzare încheiate anterior instituirii măsurii asigurătorii (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel
București, 11-12 mai 2017, pag. 41)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Pentru ipoteza în discuție, apreciem că nu se poate pronunța o hotărâre care să țină loc
de contract de vânzare, chiar dacă promisiunea de vânzare pe care se întemeiază acțiunea a fost
notată în cartea funciară anterior înscrierii măsurii asigurătorii.
În argumentarea acestei opinii, se pornește de la dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ.,
potrivit căruia când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză,
nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.
În consecință, singurul element care face diferența dintre încheierea contractului de
vânzare în fața notarului public, pe de o parte, și pronunțarea hotărârii la care se referă art. 1669
alin. (1) C. civ., pe de altă parte, este lipsa consimțământului celui care a promis să vândă bunul
promis. Dincolo de acest element, care face ca, în temeiul legii, instanța să fie abilitată a suplini
consimțământul promitentului-vânzător, hotărârea judecătorească produce aceleași efecte cu
cele produse de o vânzare notarială, iar judecătorul nu ar putea emite un act corespondent
actului autentic notarial dacă ar constata existența unei împrejurări de natură să împiedice
încheierea actului notarial. În alți termeni, rolul judecătorului învestit cu pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de vânzare nu este acela de a permite ignorarea unor situații în a căror
prezență notarul public ar fi oprit să autentifice vânzarea respectivă.
Or, revenind la tema propusă, existența unui măsuri asigurătorii instituite, în procesul
penal, cu privire la bunul care face obiectul unei promisiuni de vânzare, ar împiedica încheierea
unui act de dispoziție, bunul respectiv fiind indisponibilizat în temeiul art. 249 alin. (2) din
Codul de procedură penală. Notarul public căruia i s-ar cere autentificarea vânzării nu ar putea
valorifica, în scopul instrumentării operațiunii ce i se solicită, eventuala anterioritate a
promisiunii față de actul de instituire a sechestrului, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă este
precedată de o promisiune, actul pe care părțile îl preconizează – vânzarea – produce efecte
pentru viitor, nefiind unul declarativ, și anume cu efect retroactiv chiar de la data promisiunii.
În mod similar, nici instanța de judecată, atunci când ar pronunța hotărârea care să țină
loc de vânzare, nu ar emite un act cu efect retroactiv, căci, tocmai din cauza semnificației
juridice particulare a actului jurisdicțional – hotărârea ține de loc de vânzare, hotărârea, în mod
atipic, ar produce efecte exclusive pentru viitor (mai exact, de la data rămânerii definitive). De
aceea, nici în cazul în care promisiunea este urmată, nu de vânzare, ci de hotărâre care ține loc
de vânzare, anterioritatea promisiunii față de sechestru nu profită și hotărârii.

În cadrul dezbaterilor a fost exprimată și opinia că, având în vedere dispozițiile art.
627 alin. (4) C. civ., potrivit cărora clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în ipoteza

61
încheierii unei promisiuni de vânzare, anterioritatea înscrierii în cartea funciară a
promisiunii, în scopul asigurării opozabilității clauzei de inalienabilitate care o însoțește, nu
ar mai permite o indisponibilizare ulterioară a bunului prin instituirea unui sechestru penal.
Având în vedere argumentele expuse în favoarea ambelor opinii, participanții au
apreciat că se impune o analiză aprofundată, motiv pentru care au decis reportarea
problemei pentru următoarea întâlnire.

13. Aplicarea art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, ce instituie o limitare a dobânzii
convenționale, în sensul că aceasta nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de
50% pe an, clauzei de evaluare anticipată a daunelor-interese moratorii (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor
de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 85)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 1 din O. G. nr 13/2011: „(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții,
rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea
la plata unei obligații bănești. (2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de
bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței
obligației, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligației
bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă
penalizatoare. (4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță
privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare. (5) Prin dobândă se înțelege
nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire,
la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului”.
În conformitate cu art. 5 alin. (1) din același act normativ: „În raporturile juridice care
nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai
mult de 50% pe an”.

Textul supus analizei se referă la dobândă, ceea ce prin prisma unei interpretări logice
conduce la concluzia că ea privește în egală măsură dobânda remuneratorie, cât și pe aceea
penalizatoare.
De altfel, orice ambiguitate asupra sferei de aplicare a textului legal analizat este
substanțial diminuată prin chiar indicațiile legiuitorului din conținutul art. 1 alin. (4) din O.G.
nr. 13/2011, conform cărora referirile din cuprinsul actului normativ la dobândă trebuie înțelese
că privesc atât dobânda remuneratorie cât și pe aceea penalizatoare.
Aceleași valențe semantice trebuie acordate termenului de dobândă utilizat de către
legiuitor în cuprinsul art. 1 alin. (5) din O. G. nr. 13/2011 [ce succede așadar tocmai dispoziției
cu valoare explicativă din cuprinsul alin. (4)]. Deși nu excelează prin acuratețe, referirea la
dobândă, ca reprezentând echivalentul folosinței unei sume de bani, nu amputează semnificația
dublă a termenului. În cele din urmă, principial, fie că este vorba de dobânda remuneratorie, fie
că în discuție este dobânda penalizatoare, ea (dobânda) reprezintă în oricare dintre cele două
ipostaze expresia valorică a privării unei persoane de folosința unei sume de bani. De altfel,
tocmai această notă comună explică vocația de convertire a dobânzii remuneratorii într-una
moratorie, așa cum se întâmplă în cazul reglementat de art. 1535 alin. (2) C. civ. Conform
acestei dispoziții legale, dacă dobânda remuneratorie datorată pentru perioada anterioară
scadenței este mai mare decât dobânda legală, daunele moratorii se stabilesc la nivelul aplicabil

62
înainte de scadență. Practic, dobânda remuneratorie devine etalonul de fixare a valorii dobânzii
moratorii.
Chiar dacă s-ar considera că art. 1 alin. (5) s-ar referi doar la dobânda remuneratorie, o
atare interpretare nu ar anula cu nimic din vocația generală de aplicare a alin. (4), text care ar
urma să își găsească aplicarea ori de câte ori este folosit doar termenul de dobândă, fără altă
indicație legislativă, așa cum se întâmplă în cazul art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.
În cele din urmă, dacă art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 ar fi interpretat restrictiv, în
sensul că s-ar aplica numai dobânzii legale remuneratorii, scopul instituirii sale – acela de a
descuraja reglementarea convențională a unei dobânzi într-un cuantum excesiv - ar fi substanțial
compromis. Confruntate fiind cu o limitare legală a cuantumului dobânzii legale remuneratorii,
părțile ar recurge foarte probabil la construcția juridică a simulației, deghizând clauza
remuneratorie într-una penalizatoare. Doar aplicarea nedistinctivă a textului analizat dobânzii
remuneratorii și celei penalizatoare poate satisface pe deplin rațiunea dispoziției legale.

În concluzie, opinia INM este în sensul că art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, ce
instituie o limitare a dobânzii convenționale, în sensul că aceasta nu poate depăși dobânda
legală cu mai mult de 50% pe an, se aplică și clauzei de evaluare anticipată a daunelor-
interese moratorii.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

14. Transmiterea pe cale accesorie a beneficiului clauzei penale prin care au fost
evaluate daunele-interese moratorii, atunci când ele au devenit scadente înainte de
data la care a fost perfectată cesiunea de creanță (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - Timișoara,
5-6 martie 2020, pag. 87)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 1540 C. civ. „(1) Nulitatea obligației principale o atrage pe aceea a clauzei
penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale. (2) Penalitatea nu
poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile
debitorului”.
Conform art. 1568 alin. (1) C. civ: „Cesiunea de creanță transferă cesionarului: a) toate
drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată; b) drepturile de garanție și toate
celelalte accesorii ale creanței cedate”.
Potrivit art. 1576 C. civ.: „Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile și orice alte venituri
aferente creanței, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu
începere de la data cesiunii”.

Subliniem cu titlu preliminar că în materialul comunicat nu a fost detaliată problema

suspusă dezbaterii și nu au fost identificate soluții de practică neunitară, solicitându-se o poziție
de principiu asupra ei.
Clauza penală este accesorie în raport de obligația principală, existența ei fiind de
neconceput în absența unui context contractual, rolul ei fiind acela de evaluare anticipată a unui
eventual prejudiciu înregistrat de către creditor. Deși accesorialitatea clauzei penale nu este
stipulată în mod expres în dispozițiile codului civil, ea este unanim recunoscută în doctrină și

63
jurisprudență, una dintre expresiile dependenței clauzei penale în raport de obligația principală
găsindu-și reglementarea în cuprinsul art. 1540 C. civ. reprodus anterior.
Fiind accesorie, clauza penală se transmite ca efect al cesiunii de creanță odată cu
transmiterea creanței, așa cum prevede art. 1568 alin. (1) lit. b) C. civ.
În absența unei distincții a legiuitorului, este indiferent dacă clauza penală privește
evaluarea unor daune-interese moratorii scadente sau nu la momentul la care s-a realizat
cesiunea de creanță.
Este însă posibil ca părțile să convină ca daunele-interese moratorii datorate până la data
scadenței să revină cedentului (fie că au fost evaluate sau nu pe cale convențională). În absența
unei astfel de înțelegeri, ele se cuvin cesionarului, așa cum stipulează neîndoielnic art. 1576 C.
civ.

În concluzie, opinia INM este în sensul transmiterii pe cale accesorie a beneficiului

clauzei penale prin care au fost evaluate daunele-interese moratorii, atunci când ele au
devenit scadente înainte de data la care a fost perfectată cesiunea de creanță.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

15. Posibilitatea obligării asigurătorului de răspundere civilă obligatorie auto la plata

către terţul păgubit de daune-interese moratorii, egale cu dobânda legală
penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011. Momentul de la care începe să curgă
dobânda legală penalizatoare (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 88)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Conform art. 1381 C. civ: „…(2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării
prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) Dreptului la reparație îi
sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea,
transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor…”.
Potrivit art. 1385 C. civ.: „(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede
altfel...(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe
care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile
pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului…”
În conformitate cu art. 1386 alin. (1) din același act normativ: „Repararea prejudiciului
se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă
victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin
acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.
Art. 1531 C. civ. prevede că: „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea
efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii
prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită
rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului…”
Conform art. 1535 C. civ.: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență,
creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul
convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor
ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic...(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai

64
mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese
pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
Art. 1536 C. civ. stabilește că: „În cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata
unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu
dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în
bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate
dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației”.
De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 prevede că: „Despăgubirile se
acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a
asigurătorului RCA care este egală cu cea mai mare valoare dintre limita de răspundere
prevăzută în legislația aplicabilă și cea prevăzută în contractul RCA, iar asigurătorul este obligat
să comunice valoarea maximă de despăgubire, la cererea păgubitului sau a mandatarului
acestuia, în termen de 7 zile calendaristice”.
Iar, potrivit art. 21 din Legea nr. 132/2017: „…(4) Despăgubirea se plătește de către
asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută
la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească
definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe
care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt
stabilite prin reglementări ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile
în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează
nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor
penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la
diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii…”.

Odată menționate dispozițiile legale incidente problemei analizate, reținem că victima

unei fapte ilicite este îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului, regulă cu valoarea de
principiu, prevăzută de art. 1385 alin. (1) și de art. 1531 alin. (1) C. civ.
Ca o consecință, debitorul este obligat să repare atât pierderea efectiv suferită de către
creditor (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Dreptul la reparație se naște de la data cauzării prejudiciului, conform art. 1381 alin. (2)
C. civ. De la această dată creditorul poate pretinde repararea în natură sau în echivalent a
prejudiciului, dreptul de opțiune al victimei fiind unul discreționar, așa cum rezultă din
cuprinsul art. 1386 alin. (1) C. civ.
Dreptul la reparație este cert, exigibil și determinat sau, cel puțin determinabil (atunci
când reparația se realizează prin echivalent), încă de la data producerii prejudiciului, astfel se
explică aplicarea în ceea ce-l privește a dispozițiilor legale privind executarea, transmiterea,
transformarea și stingerea obligațiilor. Doar lichidarea sa, în cazul reparației prin echivalent,
adică determinarea efectivă a cuantumului despăgubirii, se realizează prin hotărârea instanței
de judecată, atunci când părțile nu au stabilit ele însele prin acordul lor care este valoarea
acesteia – art. 1386 alin. (1) C. civ.
Din moment ce dreptul la reparație există, este exigibil, determinat (după caz,
determinabil) încă de la data cauzării pagubei, iar debitorul este de drept în întârziere de la acest
moment - potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. - orice amânare, dincolo de această dată a
executării obligației, este de natură să lipsească creditorul de folosul pe care l-ar fi putut obține
dacă datoria ar fi fost imediat adusă la îndeplinire.
Acest prejudiciu ce decurge din întârzierea în executarea obligației de reparație nu poate
fi plasat în afara limitelor răspunderii delictuale. El nu reprezintă altceva decât beneficiul

65
nerealizat, ca parte componentă a pagubei înregistrate de victimă și a cărei reparare integrală se
impune în virtutea principiului consacrat de art. 1385 alin. (1) și de art. 1531 alin. (1) C. civ.
Data de la care sunt datorate aceste despăgubiri pentru întârziere, precum și cuantumul
lor sunt stabilite de art. 1535 și art. 1536 C. civ.
Observând aceste dispoziții legale, dar și particularitățile raportului juridic de
răspundere civilă delictuală, constatăm că, atunci când obligația de reparație este una pecuniară,
daunele interese-moratorii se datorează de la data scadenței, conform art. 1535 C. civ., în cazul
nostru de la momentul producerii prejudiciului. Dacă obligația de reparație este una de a face
(alta decât una pecuniară, e.g. obligația de reparare în natură a daunelor cauzate bunurilor
proprietatea victimei), daunele-interese moratorii se datorează de la data punerii în întârziere,
conform art. 1536 C. civ., în cazul nostru tot de la data producerii prejudiciului. În oricare dintre
cele două situații, daunele-interese moratorii sunt egale cu dobânda legală (ce reprezintă nivelul
primar de despăgubire), dacă nu se face dovada unei pagube mai mari, conform art. 1535 alin.
(1) și alin. (3), precum și a art. 1536 C. civ. Constituind evaluarea legală a unor despăgubiri
moratorii, dobânda legală ce se acordă în condițiile dispozițiilor legale menționate este una
penalizatoare, în sensul art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 13/2017 privind asigurarea obligatorie
de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și
tramvaie, asigurătorul este îndatorat, în temeiul contractului de asigurare, să achite
despăgubirea datorată de către asiguratul de răspundere delictuală în cuantum egal cu întinderea
prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA, care este egală cu cea
mai mare valoare dintre limita de răspundere prevăzută în legislația aplicabilă și cea prevăzută
în contractul RCA. În această limită maximă, asigurătorul trebuie așadar să repare prejudiciul
înregistrat de victima accidentului în integralitatea sa, ceea ce presupune ca despăgubirea să
acopere atât paguba efectiv suferită de către victimă, cât și beneficul nerealizat. Pentru repararea
acestei din urmă componente a prejudiciului, urmează că asigurătorul va achita și daunele-
interese moratorii la care creditorul este îndreptățit, așa cum s-a arătat în alineatele anterioare.
Apreciem că dobânda legală penalizatoare poate fi acordată, chiar dacă asigurătorul și-
a îndeplinit obligațiile a căror nerespectare atrage aplicarea penalităților la care se referă art.
21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în considerarea finalității lor diferite. În timp ce dobânda
legală penalizatoare are ca scop să repare prejudiciul înregistrat de către creditor sub forma
beneficiului nerealizat, penalitățile reglementate de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 au
ca menire să sancționeze asigurătorul pentru neîndeplinirea obligațiilor expres prevăzute în
sarcina sa de actul normativ menționat. Rezultă din formularea neechivocă a art. 21 alin. (5) că
textul distinge între penalități și despăgubirea datorată victimei. Or, din moment ce legiuitorul
nu include penalitățile pe care le reglementează despăgubirii, ci le juxtapune acesteia, este
neîndoielnic că ele nu servesc acoperirii prejudiciului înregistrat de către creditor, ci au un
caracter eminamente punitiv.

În concluzie, opinia INM este în sensul că asigurătorul de răspundere civilă

obligatorie auto poate fi obligat la plata de daune-interese moratorii către terţul păgubit,
egale cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011, calculată de la data
producerii prejudiciului.

Participanții au decis amânarea discutării temei pentru următoarea întâlnire, în

vederea identificării jurisprudenței în materie; totodată, tema va fi înaintată pentru

66
dezbatere și întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale instanței
supreme și curților de apel.

16. Interpretarea art. 1798 C.civ. „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub
semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele
încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la
termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau în lipsa acestora, prin lege"
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
ale curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 67)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Art. 1798 C.civ. conferă valoare de titlu executoriu contractului de locațiune nu doar
pentru plata chiriei, ci și pentru achitarea penalităților datorate pentru întârzierea executării la
termen a chiriei.
Dreptul de creanță al locatorului de a cere plata chiriei, precum și cel de a pretinde plata
penalităților de întârziere reprezintă bunuri în sensul art. 542 alin. (2) C.civ. În timp ce dreptul
la plata chiriei are configurația unui bun principal, cel care are ca obiect achitarea penalităților
are natura unui bun accesoriu al celui dintâi [art. 546 alin. (1) C.civ.]. Iar bunul accesoriu
urmează soarta juridică a bunului principal, așa cum prevede art. 546 alin. (4) C.civ. Prin
urmare, regimul juridic aplicabil bunului principal este, practic, transferat și bunului accesoriu.
În termenii problemei aici analizate, transferul regimului bunului principal asupra celui
accesoriu se traduce prin aceea că valoarea de titlu executoriu a contractului de locațiune
privește nu doar creanța principală, dar și accesoriile acesteia reprezentate de penalitățile de
întârziere datorate de către chiriaș locatorului.
De altfel, interpretarea în sensul căreia valoarea de titlu executoriu a locațiunii privește
numai plata chiriei, dincolo de faptul că înfrânge regula „accesoriul urmează soarta
principalului", încurajează în mod nejustificat procedibilitatea, locatorul fiind obligat să se
adreseze instanței de judecată pentru a obține penalitățile de întârziere datorate de către chiriaș.

În unanimitate, participanții au agreat soluția expusă în punctul de vedere al INM.

17. Efectul juridic al hotărârii consiliului local prin care se prevede faptul că toate
contractele de închiriere în vigoare privind imobile aparținând municipiului își
produc efectele juridice numai până la data 31.10.2017. Acțiune promovată de
municipiu având ca obiect evacuarea chiriașilor pe calea procedurii speciale
reglementate de Titlul XI C. proc. civ. (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi ale curţilor de apel - București, 29 iunie 2018, pag. 38)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Art. 1321 C. civ. prevede faptul că, în condițiile legii, contractul încetează prin
executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului,
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum
și din orice alte cauze prevăzute de lege.

67
 Potrivit art. 1824 alin. (2) C. civ., atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fără
determinarea duratei și nu s-a convenit altfel, locatorul poate denunța contractul prin notificare,
cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic de:
a) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună
sau mai mare;
b) 15 zile, daca intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o
lună.
În conformitate cu art. 1825 alin. (2) C. civ., dacă închirierea este pe durată determinată,
iar în contract s-a prevăzut că locatorul poate denunța unilateral contractul în vederea
satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale, acestei denunțări i se aplică termenul
de preaviz prevazut la art. 1.824 alin. (2).
Apreciem că hotărârea consiliului local nu conduce la încetarea contractului de
locațiune, întrucât o atare modalitate de încetare, prin act administrativ, nu este prevăzută de
lege pentru încetarea efectelor acestui act juridic. De asemenea, această hotărâre nu constituie
o denunțare a contractului, întrucât numai o parte contractantă are dreptul de denunțare, iar în
cazul analizat partea contractantă nu este consiliul local, ci municipiul, ca unitate administrativ-
teritorială.

În concluzie, opinia INM este aceea că, prin hotărâre a consiliului local, nu
încetează contractele de închiriere încheiate de unitatea administrativ-teritorială, motiv
pentru care acțiunea în evacuarea imobilelor promovată împotriva chiriașilor se impune
a fi respinsă ca neîntemeiată.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

F) PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ ȘI DECĂDERE

1. Momentul de la care se calculează prescripția dreptului material la acțiunea în

răspundere civilă delictuală în situația daunelor morale ca urmare a detenției
în condiții precare (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
ale curţilor de apel -Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 30)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

În materia răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție este cel de 3 ani prevăzut
de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru prescripțiile începute în perioada în care era în
vigoare acest act normativ, respectiv de art. 2517 C. civ., pentru prescripțiile începute sub
imperiul noului Cod civil.
Momentul de început al prescripției este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuie să
cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958,
reglementare ce corespunde pe deplin art. 2528 din actualul Cod civil.
În cazul analizat, reclamantul suferă un prejudiciu moral cuantificabil la capătul fiecărei
zile petrecute în detenție în condiții precare, a cărui cunoaștere subiectivă de către acesta nu
poate fi pusă sub semnul îndoielii. Practic, la sfârșitul fiecărei zile acesta cunoaște atât paguba
suferită cât și pe cel care răspunde de ea.
Or, în aceste condiții, este pe deplin justificat ca data de început a termenului de
prescripție să fie stabilită în raport cu data consumării fiecărei zile de detenție.

68
 Această soluție este în deplină concordanță cu scopul prescripției, care este acela de a
sancționa pasivitatea creditorului, care, deși are toate elementele necesare declanșării
demersului judiciar menit să-i asigure protecția jurisdicțională a dreptului său, totuși, nu o face.
Nu există niciun argument legal care să susțină teza stabilirii momentului de început al
prescripției în funcție de data liberării condiționate a reclamantului, atât timp cât faptul
cunoașterii prejudiciului și a persoanei răspunzătoare se plasează în timp anterior acestui
moment.
Subliniem în acest context că în cazul detenției în condiții precare consecințele
păgubitoare pe care le înregistrează victima nu pot fi înțelese prin existența unui singur fapt
generator, ci prin juxtapunerea unor fapte ilicite (sintagma detenție precară reunește, de regulă,
un complex de fapte ilicite, precum spațiu insuficient, condiții necorespunzătoare de igienă etc.)
care se manifestă concomitent sau succesiv.
Nu ne aflăm așadar în prezența unui singur prejudiciu, ci a mai multora, fiecăruia dintre
ele fiindu-i atașat un drept la acțiune a cărui prescripție este stabilită în conformitate cu art. 8
din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 din actualul Cod civil. Iar faptul că reclamantul
formulează o cerere de despăgubire globală reprezintă doar opțiunea formală de exprimare a
pretenției, fără a aduce atingere caracterului segregat al pagubei suferite.

În concluzie, opinia INM este în sensul că momentul de la care se calculează

prescripția extinctivă a dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală în
situația daunelor morale ca urmare a detenției în condiții precare trebuie stabilit în raport
cu data consumării fiecărei zile de detenție, când victima cunoaște atât prejudiciul suferit
cât și persoana răspunzătoare.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

2. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C.civ. la toate cauzele de

întrerupere a prescripției extinctive, prevăzute la art. 2537 C.civ., iar nu doar
în privința cererii de chemare în judecată și a cererii de arbitrare (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 60)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Problema pusă în discuție are în vedere că art. 2539 alin. (2) C.civ. recunoaște efect
întreruptiv, chiar dacă soluția, în urma judecății, ar fi una de respingere, anulare, de constatare
a perimării ori a renunțării la judecată, numai în cazul în care prima cerere, soluționată în sensul
menționat, ar fi o cerere de chemare în judecată ori o cerere de arbitrare.
Asimetria este vizibilă în condițiile în care art. 2537 C.civ. enumeră, alături de cele două
categorii de cereri, și alte cereri cărora legiuitorul le recunoaște efect întreruptiv de prescripție
extinctivă, și anume cererea de înscriere la masa credală, cererea de intervenție în executarea
silită (art. 2537 pct. 2 C.civ.) și constituirea de parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în
fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești sau, în cazul în care
despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale (art. 2537 pct. 3
C.civ.)
Apreciem că rațiunea pentru care efectul întreruptiv este explicit acordat de legiuitor
primei cereri, chiar și eșuate (inclusiv în forma unui eșec asumat de creditor - a se vedea
renunțarea la judecată), atunci când este vorba de o cerere de chemare în judecată sau o cerere

69
de arbitrare, se regăsește, în opinia noastră, în legătură cu orice cerere prin care titularul
dreptului subiectiv își exercită componenta dreptului la acțiune în modalitățile determinate de
specificul procedurii în care este nevoit să își exercite acest drept: procedura insolvenței deja
deschise împotriva debitorului, procedura executării silite inițiate de un alt creditor împotriva
debitorului sau, după caz, o cauză penală pornită în privința unei infracțiuni ce generează o
obligație de despăgubire, debitorul acesteia putând fi inculpatul ori partea responsabilă
civilmente.
Este adevărat că, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, normele în materie de prescripție
extinctivă erau supuse unei stricte interpretări, iar o asemenea tendință s-ar cuveni, în mare
parte, păstrată și în raport cu dispozițiile Codului civil, cu mențiunea că, în mod evident,
concepția Noului Cod asupra prescripției extinctive este una, incontestabil, mai favorabilă
creditorului. Această din urmă constatare sprijină, credem, o interpretare extensivă, prin
analogie întemeiată pe ratio legis, a dispozițiilor art. 2539 alin.(2) teza a doua C.civ., în sensul
de a le aplica și celorlalte trei cereri întreruptive de prescripție.
Desigur, posibilitatea unei asemenea extinderi prin analogie a sferei de aplicare a
dispoziției de la art. 2539 alin. (2) teza a doua C.civ. trebuie verificată și în sensul de a vedea
dacă acele ipoteze de soluționare, nefavorabilă creditorului, a primei cereri se pretează tuturor
categoriilor de cereri evocate la art. 2537 pct. 2 și 3 C.civ. , iar nu doar celor prevăzute la art.
2539 alin.(2) teza a doua C.civ.
Fără a face o analiză exhaustivă din această perspectivă, trebuie menționat că nu toate
soluțiile de care art. 2539 alin.(2) teza a doua C.civ. leagă posibilitatea recunoașterii efectului
întreruptiv dacă cererea ulterioară este finalmente admisă sunt, prin natura lor, aplicabile celor
3 categorii de cereri omise în enumerarea din dispoziția legală anterior menționată.
Bunăoară, instituția perimării nu este aplicabilă acțiunii civile alăturate acțiunii penale
ori cererii de înscriere la masa credală. Totodată, nu se poate vorbi de o renunțare la judecată,
ca atare, în privința cererii de înscriere la masa credală, iar, în măsura în care s-ar da un răspuns
contrar, trebuie observat că formularea, din nou, a pretenției de către creditor în cadrul unei
acțiuni civile ar depinde de evoluția procedurii insolvenței, depunerea unei noi cereri de
chemare în judecată neputându-se face împotriva unui debitor supus procedurii.
În concluzie, fără a nega posibilitatea unei interpretări extensive bazate pe identitatea de
rațiune, trebuie, nu mai puțin, ca, în funcție de natura specifică a procedurilor la care fac referire
dispozițiile art. 2537 pct. 2 și 3 C.civ., să se analizeze dacă efectul întreruptiv de prescripție
consacrat, de o manieră excepțională, în art. 2539 alin.(2) C.civ., astfel cum a fost pus în aplicare
prin art. 2051 din Legea nr. 71/2011, se poate, în mod concret, materializa.

În unanimitate, a fost însușit punctul de vedere exprimat în opinia INM.

3. Interpretarea art. 2537 - 2539 C. civ. în ceea ce priveşte efectele întreruperii

termenului de introducere a acţiunii (plângeri contravenţionale, contestaţii la
executare, plângeri împotriva încheierilor de carte funciară) (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Cluj-Napoca, 13-
14 octombrie 2016, pag. 44)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

În conformitate cu art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripţia extinctivă se întrerupe prin
introducerea unei cereri de chemare în judecată.

70
 De asemenea, deşi, potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt
supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel, totuşi, atunci când
realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data
introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz,
dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător
[art. 2548 alin. (3) C. civ.].
În ipoteza introducerii unei cereri de chemare în judecată, prescripţia este întreruptă
chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie necompetent sau chiar dacă este nulă
pentru lipsă de formă [art. 2539 alin. (1) C. civ.].
În măsura în care instanţa sesizată nu-şi declină competenţa de soluţionare a cauzei şi
respinge cererea ca inadmisibilă, întrucât competenţa aparţine unui organ fără activitate
jurisdicţională [art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. – încălcarea competenţei generale], ori ca
nefiind de competenţa instanţelor române (art. 1071 C. proc. civ. – încălcarea competenţei
internaţionale), prescripţia extinctivă nu se consideră întreruptă, prin raportare la art. 2539
alin. (2) C. civ.
Potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut
cererea de chemare în judecată a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a
perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă; cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6
luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă
cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă,
cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă1.
Problema invocată în practica judiciară vizează situaţia în care o cerere este respinsă,
anulată sau perimată, iar, ulterior, în cadrul termenului de 6 luni specificat de art. 2539 alin. (2)
teza a II-a C. civ., aceasta este reintrodusă pe rolul instanţei judecătoreşti, cu depăşirea
termenului său legal de formulare, acesta având o durată mai mică de 6 luni.
În acest context, întrebarea ridicată este aceea dacă art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.
este incident, caz în care se va produce implicit un efect similar prelungirii termenului special
de introducere a cererii cu încă cel puţin 6 luni (dat fiind faptul că acest termen începe să curgă
de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere, anulare, renunţare sau perimare a
cererii) sau textul legal nu este aplicabil în această ipoteză, tocmai pentru a nu conduce la
producerea unui atare efect.
În primul rând, răspunsul la această problemă de drept are ca premisă stabilirea naturii
juridice a termenelor de introducere a cererilor în discuţie, după cum urmează:
- dacă aceste termene sunt termene de prescripţie sau de decădere de drept material, sunt
incidente dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC, la care face trimitere în mod
corespunzător şi art. 2548 alin. (3) NCC;
- dacă aceste termene sunt termene de decădere de drept procesual, art. 2539 alin. (2)
teza a II-a NCC nu mai este aplicabil.
În ceea ce priveşte contestaţia la executare, apreciem că termenele sale de introducere
sunt termene de decădere de drept procesual, date fiind, pe de-o parte, natura sa juridică de
incident în cadrul executării silite, iar, pe de altă parte, sediul reglementării acestora în cuprinsul
Codului de procedură civilă şi obiectul său. Având în vedere calificarea termenului de
introducere a contestaţiei la executare drept termen de decădere de drept procesual, art. 2539
alin. (2) teza a II-a C. civ. nu mai este incident. Similar problema se ridică și în cazul plângerilor
contravenționale și a celor de carte funciară, acestea fiind de fapt configurate sub forma unor
căi de atac.
1
Potrivit art. 2051 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. sunt aplicabile inclusiv
în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunţarea la judecată ori s-a constatat perimarea.

71
 În ceea ce privește restul cererilor, strict raportat la problema de drept abordată,
calificarea termenelor în discuţie drept termene de decădere de drept material sau termene de
prescripţie extinctivă nu prezintă relevanţă, fiind indiferentă o atare calificare, din moment ce
art. 2548 alin. (3) C. civ. face trimitere în mod corespunzător la art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.
civ.
Observaţia de esenţă care se impune însă a fi făcută este aceea că termenul de 6 luni
prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu este un nou termen de prescripţie extinctivă,
ce ar curge în continuarea termenului de prescripţie special instituit pentru introducerea cererii
respective, ci este un termen distinct, stabilit de lege ca interval-limită de timp pentru
exercitarea dreptului reclamantului de a supune analizei instanţei judecătoreşti temeinicia
cererii sale, anulate anterior pentru vicii formale.
Este evident însă că, în măsura în care la data înregistrării celei de-a doua cereri pe rolul
instanţei judecătoreşti, termenul de introducere al acesteia este depăşit, aplicarea art. 2539
alin. (2) teza a II-a C. civ. are un efect similar repunerii reclamantului în termen, fără ca,
desigur, această ultimă instituţie să fie incidentă.
Totodată, ca argument suplimentar în susţinerea acestei soluţii, se impune menţionarea
faptului că textul art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu face vreo distincţie între cererile al
căror termen de introducere este mai mare sau mai scurt de 6 luni, astfel încât acesta este
aplicabil ambelor categorii de cereri. În plus, atunci când legiuitorul a dorit să facă o astfel de
distincţie a operat-o în consecinţă, dovadă fiind cazul art. 2534 alin. (2) C. civ.
Parcurgând etapizat cursul prescripţiei extinctive în ipoteza expusă a unei cereri cu
termen de prescripţie mai scurt de 6 luni, rezultă următoarea situaţie1:
1. reclamantul formulează prima cerere în cadrul termenului special de prescripţie:
– în acest caz, operează întreruperea provizorie a cursului prescripţiei extinctive, potrivit
art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (2) C. civ. , efectul întreruptiv fiind condiţionat de admiterea
cererii prin hotărâre definitivă;
- numai în ipoteza în care cererea ar fi admisă prin hotărâre judecătorească definitivă,
efectul întreruptiv s-ar produce în condiţiile art. 2541 alin. (1) şi (2) C. civ., cu consecinţa
ştergerii prescripţiei curse anterior introducerii cererii (prescripţia dreptului material la acţiune)
şi a începerii curgerii unei noi prescripţii (prescripţia dreptului de a obţine executarea silită);
- până la definitivarea hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii, întreruperea
prescripţiei extinctive prin introducerea cererii pe rolul instanţei judecătoreşti are ca unic efect
excluderea riscului pronunţării unei soluţii de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului
material la acţiune şi de respingere a acesteia ca prescrisă;
2. cererea este respinsă, anulată, s-a perimat sau reclamantul a renunţat la judecarea sa,
iar hotărârea judecătorească a rămas definitivă;
– în acest moment, prin raportare la art. 2539 alin. (2) teza I C. civ., potrivit căruia
prescripţia nu este întreruptă dacă (…) cel care a făcut cererea de chemare în judecată (…) a
renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă
definitivă, efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive este şters, definitivarea sa prin operarea
consecinţelor prevăzute de art. 2541 alin. (1), (2) şi (4) C. civ. nemaiavând loc;
– ca atare, prescripţia cursă anterior introducerii cererii pe rolul instanţei judecătoreşti
nu este ştearsă şi nici nu începe să curgă o nouă prescripţie de la acest moment;

1
Situaţia prezentată se aplică corespunzător şi în ipoteza unei cereri al cărei termen de introducere este de decădere
de drept substanţial.

72
 3. în termen de 6 luni de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă,
reclamantul introduce pe rolul instanţei judecătoreşti o nouă cerere, acordându-se primul termen
de judecată:
– în această etapă, în primul rând, se impune menţionarea faptului că prescripţia la care
face referire art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. este tot prescripţia dreptului material la acţiune
şi, de asemenea, este tot cea reglementată de actul normativ special. Prin urmare, nu este
incidentă prescripţia dreptului de a obţine executarea silită şi, de asemenea, durata termenului
special de prescripţie a dreptului material la acţiune nu este influenţată de existenţa termenului
de 6 luni, în sensul că acesta nu se ia în considerare la calculul termenului de prescripţie, ci
rolul său este numai acela de a limita în timp perioada în care reclamantul îşi poate exercita
dreptul de a reintroduce cererea de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti cu
beneficiul considerării prescripţiei extinctive întrerupte de la data înregistrării primei cereri;
- în al doilea rând, această prescripţie nu este prescripţia nouă care ar începe să curgă
după întrerupere, potrivit art. 2541 alin. (2) C. civ., întrucât un atare efect se produce numai
condiţionat de admiterea prin hotărâre definitivă a acţiunii introductive (împrejurare ce nu a
avut loc în cauză), ci este vechea şi singura prescripţie a dreptului material la acţiune, prescripţie
considerată în continuare întreruptă prin introducerea primei cereri, ca urmare a acestui
beneficiu legal.
Cu alte cuvinte, introducerea celei de-a doua cereri va avea efect întreruptiv de
prescripţie, provizoriu şi condiţionat, însă data întreruperii cursului prescripţiei va fi socotită
cea a înregistrării pe rolul instanţei judecătoreşti a primei cereri;
– dat fiind faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive reglementat de art. 2539
alin. (2) teza a II-a C. civ. este condiţionat de admiterea celei de-a doua cereri, se impune
analizarea de către instanţa învestită cu soluţionarea acesteia a fondului cererii cu prioritate faţă
de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (evident că, în măsura în care sunt invocate
alte excepţii procesuale, acestea se vor soluţiona înaintea fondului cauzei, singura condiţionată
de soluţia de admitere a cererii fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune). Un atare
mod de soluţionare a cererii derogă de la regula instituită de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.,
potrivit căreia instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi
asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz,
cercetarea în fond a cauzei;
– în consecinţă, în cel de-al doilea proces, dacă excepţia prescripţiei extinctive este
invocată în condiţiile legii şi nu se impune soluţionarea cauzei în temeiul unei alte excepţii
procesuale (de pildă, excepţia autorităţii de lucru judecat), instanţa va proceda la unirea acesteia
cu fondul cererii, urmând să pronunţe, după caz, următoarele soluţii:
a) dacă din probele administrate în cauză rezultă că cererea de chemare în judecată este
întemeiată, instanţa o va admite şi va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
ca neîntemeiată (efectul întreruptiv al prescripţiei producându-şi efectele);
b) dacă însă cererea de chemare în judecată se respinge ca neîntemeiată, efectul
întreruptiv provizoriu al prescripţiei extinctive nu mai operează de la data înregistrării primei
cereri, astfel încât termenul de prescripţie special se va calcula de la data când acesta a început
să curgă, fără a se lua în considerare, ca moment întreruptiv, data înregistrării primei cereri, ci
data înregistrării celei de-a doua cereri. Dacă la data înregistrării celei de-a doua cereri termenul
de prescripţie extinctivă era împlinit, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material
la acţiune şi va respinge cererea ca prescrisă. Apreciem că analizarea temeiniciei cererii va avea
loc exclusiv în cadrul considerentelor hotărârii judecătoreşti, soluţia de respingere a cererii ca
neîntemeiată nefiind menţionată în dispozitiv, întrucât s-ar produce o necorelare cu soluţia de
respingere a acesteia ca prescrisă.

73
 În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al
INM.

4. Prescripţia dreptului la acţiune în situaţia contractelor încheiate în baza

vechiului Cod civil care prevăd prestaţii succesive. Aplicarea legii civile în timp
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel
– Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 37)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Norma tranzitorie care soluționează conflictul vizând aplicarea în timp a actualului Cod
civil și a Decretului nr. 167/1958 în materia prescripției extinctive este art. 201 din Legea nr.
71/2011, în sensul căruia: „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a
Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
Nu este aplicabil cazului analizat art. 102 din același normativ, potrivit căruia:
„Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce
priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”, acesta având natura unei
norme generale în raport de art. 201 din Legea nr. 71/2011, a cărui aplicare prioritară este
impusă de caracterul special al regulii pe care o conține.
Pe de altă parte, atât Decretul nr. 167/1958, prin art. 12 (în sensul căruia: „În cazul când
un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste
prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită”), cât și art. 2526 C. civ. (potrivit căruia:
„Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la
data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la
data la care ultima prestaţie devine exigibilă”) stabilesc regula conform căreia, în cazul
prestațiilor succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă diferit, pentru fiecare
prestație, de la data exigibilității ei.
În acest fel devine posibil ca momentul de început al prescripției dreptului la acțiune
pentru o anumită prestație succesivă să fie situat în timp într-o perioadă în care era aplicabil
Decretul nr. 167/1958 (până la data de 01 octombrie 2011), iar pentru o altă prestație, el să fie
poziționat în timp într-o perioadă când este deja aplicabil noul Cod civil (începând cu data de
01 octombrie 2011). Prin raportare la art. 201 C. civ., ar urma ca în prima situație să fie aplicabil
Decretul nr. 167/1958, iar în cea de-a doua, noul Cod civil.
Situația nu trebuie să surprindă atât timp cât legiuitorul a privit fiecare prescripție ca o
situație juridic autonomă, guvernată de legea în vigoare la momentul începerii ei, soluție
conformă atât cu principiul aplicării imediate a legii civile noi, cât și cu cel al neretroactivității
ei.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

A fost exprimată și opinia că stabilirea legii aplicabile nu trebuie făcută prin raportare
la momentul exigibilității fiecăreia dintre prestații, ci, indiferent de modalitatea de executare a
prestațiilor – uno ictu sau succesivă – legea care guvernează regimul juridic al prescripției
extinctive în integralitate este legea contractului, respectiv legea în vigoare la momentul
încheierii sale, conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) C. civ. și ale art. 102 din Legea nr. 71/2011.

74
 5. Posibilitatea instanței de a invoca, din oficiu, excepția tardivității și de a dispune
decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a
dreptului material la acțiune, excepție procesuală de fond invocată cu nerespectarea
termenului legal (Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii
cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel -
Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag.12)

Potrivit art. 2.513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin
întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate.
Ca primă observație prealabilă, acest text legal prevede două limite ale invocării
excepției prescripției, fără însă să indice situația în care este aplicabilă fiecare limită în parte,
alegerea fiind lăsată astfel la aprecierea pârâtului; în această modalitate de redactare a textului,
de fapt, unica limită impusă de lege este primul termen de judecată la care părțile sunt legal
citate.
Sub un al doilea aspect, se impune sublinierea că ceea ce interesează în contextul
problemei supuse analizei nu este regimul juridic al prescripției extinctive, ci acela al decăderii
pârâtului din dreptul de a o invoca.
În continuare, evidențiem că decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția
prescripției este una de drept procesual, ce intră sub incidența art. 185, art. 186 C. proc. civ, art.
245 -248 C. proc. civ. și nu una de drept material al cărei regim juridic este stabilit de art. 2545
și urm C. civ., din moment ce efectele sale se extind asupra uneia din modalitățile de exercitare
de către pârât a acțiunii civile. În alți termeni, deși cuprins în Codul civil, textul art. 2513 C.
civ. constituie o normă de procedură, și nu una de drept substanțial.
Pentru a determina regimul juridic al excepției tardivității, care odată admisă ar avea ca
urmare decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției, este necesar să se
stabilească natura juridică a normei cuprinse în art. 2513 C. civ., respectiv dacă ea este una
menită să protejeze cu precădere un interes individual sau, mai degrabă, unul general. În alți
termeni, conform distincției impuse de art. 246 C. proc. civ., se impune determinarea naturii
absolute sau relative a excepției tardivității pârâtului din dreptul de a invoca excepția
prescripției.
În măsura în care excepția tardivității ar fi una absolută, instanța ar fi îndreptățită să o
invoce și din oficiu, în orice stare a procesului, iar, dacă s-ar considera că ea este una relativă,
atunci ridicarea ei ar rămâne la aprecierea părții interesate, în cazul nostru al reclamantului.
Considerăm că excepția tardivității este una absolută, în considerarea naturii de ordine
publică a art. 2513 C. civ., text care instituie termenul de invocare a excepției prescripției.
Astfel, rațiunea limitării temporale a dreptului de invocare a excepției prescripției este
să asigure instanței posibilitatea de a cunoaşte încă de la început limitele învestirii sale,
respectiv dacă va judeca cauza pe fond sau în considerarea unei neregularități privind
exercitarea dreptului la acțiune, evitându-se astfel riscul valorificării cu rea-credință a
drepturilor procedurale de către pârât și compromiterea întregii activități de judecată
desfășurate [e.g., invocarea excepției prescripției la ultimul termen de judecată sau chiar în căile
de atac, în acest ultim caz cu limitările impuse de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.]. Chiar dacă nu
poate fi negat că norma în discuție protejează și interesul reclamantului (prin aceea că i se oferă
posibilitatea de a cunoaște, la rândul său, în termen util, dacă pârâtul își fundamentează apărarea
apelând sau nu la invocarea excepției prescripției și, astfel, i se asigură garanția unui proces
echitabil și previzibil), scopul normei nu este îndreptat precumpănitor spre protejarea poziției

75
procesuale a acestuia, așa cum pretinde art. 246 alin. (2) C. proc. civ., pentru a justifica
calificarea excepției tardivității în cazul analizat ca fiind una relativă.

În concluzie, opinia INM este în sensul că instanța are posibilitatea de a invoca, din
oficiu, excepția tardivității și de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca
excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acțiune, excepție procesuală de
fond invocată cu nerespectarea termenului legal.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

76
 G) LEGISLAȚIE SPECIALĂ

Legea nr. 18/1991

1. Reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile legilor fondului funciar în

favoarea protopopiatului greco-catolic în localitățile în care nu este înființată
parohie greco-catolică (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
ale curţilor de apel - București, 29 iunie 2018, pag 39)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Subiectul temei privește aspectul dacă protopopiatul greco-catolic este îndreptățit, în
principiu, la reconstituirea dreptului de proprietate, în baza legilor fond funciar, în localitățile
în care nu este înființată parohie greco-catolică, respectiv dacă se consideră că această entitate
poate veni la beneficiul legii, urmând a se analiza pe fond îndreptățirea propriu-zisă, în funcție
de situația concretă a terenului din litigiu (după cum acesta a fost sau nu proprietatea bisericii
greco-catolice) sau se apreciază ab initio că, de vreme ce nu este înființată parohie greco-
catolică în localitatea respectivă, protopopiatul nu poate fi beneficiar al reconstituirii în baza
legilor fondului funciar.
Art. 22 din Legea nr. 18/1991 prevede că:
(1) Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor
parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult - din mediul rural -
, o suprafaţă de teren de până la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit,
aparţinând cultelor recunoscute de lege, ori de până la 10 ha teren agricol în echivalent arabil
în cazul mânăstirilor, în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri
agricole preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri
ori au suprafeţe restrânse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se
va face din terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la propunerea
acestora, prin ordinul prefectului.
(2) Dispoziţiile art. 9 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
(3) Organele reprezentative ale unităţilor de cult, recunoscute de lege, din mediul rural,
pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru suprafaţa de teren agricol care
reprezintă diferenţa dintre suprafaţa de 5 ha, în cazul parohiilor, şi suprafaţa pe care au avut-o
în proprietate, dar nu mai mult de 10 ha, şi pentru suprafaţa ce reprezintă diferenţa dintre
suprafaţa de 10 ha, în cazul mânăstirilor şi schiturilor, şi suprafaţa pe care au avut-o în
proprietate, dar nu mai mult de 50 ha.
(4) Dispoziţiile art. 9 rămân aplicabile.
(5) Pentru parohiile, schiturile şi mânăstirile din mediul urban, consiliile şi organele
reprezentative ale acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile alin. (3)
şi (4).
(6) Pot cere reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole care le-au
aparţinut în proprietate, în limita suprafeţelor pe care le-au avut, şi organele reprezentative ale
altor unităţi de cult, astfel: a) centrul patriarhal, până la 200 ha; b) centrele eparhiale, până la

77
100 ha; c) protoieriile, până la 50 ha; d) parohiile din mediul urban, până la 10 ha; e) filialele
din mediul rural şi urban, până la 10 ha.”

Art. 23 din Legea nr. 1/2000 stabileşte că:

(1) Structurile reprezentative ale unităţilor de cult pot dobândi în proprietate, prin
reconstituire, suprafeţe de teren agricol pe care le-au avut, astfel: a) centre eparhiale, până la
100 ha; b) protoierii, până la 50 ha; c) mânăstiri şi schituri, până la 50 ha; d) parohii şi filii,
până la 10 ha.
(12) Unităţile de cult prevăzute la alin. (1), dacă au avut în proprietate suprafeţe mai mari
decât cele retrocedate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, pot cere reconstituirea
dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă deţinută în 1945.

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic
stabilește:
Art. 1. În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul
ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi
statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile,
protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi
organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.
Art. 2. Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1
din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care
le va lua în primire imediat. O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai
Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi
Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii
Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente.
Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită
cu Roma (greco-catolică) prevede:
Art. 1. Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-lege nr. 9/1989,
Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial. Biserica Română
Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul
juridic general al cultelor religioase din România.
Art. 2. Bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în
prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii
Române Unite cu Roma (greco-catolică). În vederea identificării, inventarierii şi predării
acestor bunuri se instituie o comisie formată din reprezentanţi ai statului şi ai Bisericii Române
Unite cu Roma (greco-catolică), numiţi prin hotărâre a guvernului.

H.G. nr. 1.218/2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii

Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale prevede:
Can. 926: §1. Dacă nu este prevăzut altfel de drept, bunurile şi drepturile persoanei
juridice lipsite de membri trebuie păstrate, administrate sau exercitate prin grija acelei autorităţi
care în caz de desfiinţare are competenţa să dispună de ele; această autoritate trebuie să prevadă,
conform normei dreptului, îndeplinirea fidelă a îndatoririlor care grevează aceste bunuri,
precum şi să se îngrijească ca voinţa fondatorilor sau a donatorilor să fie îndeplinită întocmai;
Can. 276: § 1. (553 § 1) Protopopul este un preot pus în fruntea unui protopopiat compus
din mai multe parohii, spre a împlini în acel loc, în numele Episcopului eparhial, sarcinile
determinate de drept.

78
 Ne raliem opiniei potrivit căreia Protopopiatul greco-catolic poate veni la beneficiul
legii, chiar dacă în localitate nu s-a înființat parohie greco-catolică, raportat la următoarele
argumente:
- art. 22 din Legea nr. 18/1991 și art. 23 din Legea nr. 1/2000 stipulează îndreptățirea
unităților de cult la reconstituirea dreptului de proprietate anterior deținut, prin intermediul
structurilor ei reprezentative, fără a face vreo distincție după cum în localitățile respective este
sau nu înființată parohie greco-catolică;
- în ceea ce privește calitatea protopopiatului de a solicita reconstituirea dreptului de
proprietate asupra imobilelor ce au aparținut bisericii, în lipsa unei parohii înființate în
localitate, sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 1.218/2008 citate anterior;

În concluzie, opinia INM este în sensul că Protopopiatul Greco-Catolic este

îndreptățit, în principiu, la reconstituirea dreptului de proprietate, în baza legilor fond
funciar, în localitățile în care nu este înființată parohie greco-catolică. Această entitate
poate veni la beneficiul legii, urmând a se analiza pe fond îndreptățirea propriu-zisă, în
funcție de situația concretă a terenului din litigiu.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

Legea nr. 85/1992

1. Modalitatea de calcul a valorii de vânzare a locuințelor construite din fondurile

statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 62)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Problema în discuție are în vedere o anumită contradicție creată, în urma modificărilor
aduse, prin Legea nr. 244/2011, dispozițiilor Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi
spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice
sau bugetare de stat.
Contradicția s-a creat din cauza menținerii, și după adoptarea legii modificatoare, a
dispoziției de la art. 7 care, în forma sa inițială, făcea referire, în privința modului de deteminare
a prețului de vânzare, la Decretul nr. 93/1977. În această formulare inițială, nemodificată
explicit prin legea modificatoare, prețul de vânzare se stabilea în raport cu acest act normativ
special, urmând a fi actualizat cu rata inflației, deși, în același timp, a fost păstrată și norma care
prevedea că valoarea de vânzare a locuinţei se calculează raportat la preţul pieţei de către un
expert autorizat, în condiţiile legii (art. 16 din lege).
Apreciem că această din urmă normă este singura care trebuie avută în vedere ori de
câte ori procedura de vânzare a început după intrarea în vigoare a Legii nr.244/2011. Un
argument decisiv îl reprezintă dispozițiile art.II din Legea nr.244/2011 potrivit cărora locuinţele
pentru care, la data intrării în vigoare a acestei legi modificatoare, sunt în curs de derulare
procedurile de vânzare, se vând la preţul stabilit de reglementările în vigoare la data începerii
procedurii de vânzare.
Or, o dată ce, pentru procedurile în curs de derulare la data adoptării legii modificatoare,
autorul acestei legi a dorit să sublinieze prioritatea dispozițiilor privind stabilirea unui preț

79
reglementat prin legi speciale (așa cum era și cazul Decretului nr.93/1977, explicit amintit la
art. 7 din lege), este neîndoielnic că un asemenea tip de preț nu mai poate fi avut în vedere
atunci când procedura de vânzare debutează după adoptarea legii modificatoare; o interpretare
contrară ar face inutilă și bizară dispoziția de la art. II din Legea nr. 244/2011 deoarece ar duce
la soluția conform căreia procedurile finalizate anterior acestei legi, ca și cele inițiate ulterior
aceleiași legi modificatoare, ar lua în considerare vânzarea la prețul pieții, rămânând, la mijloc,
supuse prețului legal reglementat doar acele proceduri surprinse de legea modificatoare în plină
derulare.
Este adevărat că o tehnică legislativă de mai mare acuratețe ar fi impus ca, o dată cu
adoptarea legii modificatoare, să fie eliminată referirea la Decretul nr. 93/1977 făcută la art.7,
însă menținerea acelei referiri nu este suficientă pentru a justifica opțiunea pentru prețul legal
reglementat decât cu riscul sfidării intenției reale a legii modificatoare.

În unanimitate, a fost agreată interpretarea propusă în opinia INM.

Legea nr. 16/1994

1. Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 16/1994 cu
referire la interesul în promovarea unei cereri în constatarea nulității absolute a
contractelor de arendare încheiate sub incidența acestei legi, de către reclamant,
în calitate de primar al comunei, în contradictoriu cu pârâta, societate arendatoare
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor civile ale curţilor de apel și ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Curtea de
Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 65)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Este întemeiată soluția potrivit căreia neînregistrarea la consiliul local a contractului de
arendare încheiat sub incidența Legii nr. 16/1994 nu atrage nulitatea absolută a contractului de
arendare.
Deși argumentarea în sensul lipsei unui interes legitim, condiția interesului fiind una
indispensabilă exercitării cu succes a acțiunii civile, nu una lipsită de valoare, se cuvine prioritar
observat că, în formularea, altminteri lineară, a art. 6 alin. (4) din lege, fiecare sancțiune este
asociată unei anumite cerințe. Mai exact, cerința încheierii în scris a contractului de arendare
pare a fi singura asociată valabilității contractului, în timp ce o eventuală neînregistrare a
contractului la consiliul local nu ar trebui să atragă o altă sancțiune decât aceea a
inopozabilității. În alți termeni, juxtapunerea cerințelor de validitate și opozabilitate nu îngăduie
să se considere că, deopotrivă, lipsa înregistrării ar afecta validitatea ori lipsa formei scrise ar
atrage inopozabilitatea.
Faptul că legea prevede existența la consiliul local a unui registru special nu justifică,
în lipsa unei dispoziții legale care să o spună inechivoc, o sancțiune care ar afecta, în primul
rând, raporturile dintre părți. În practică, pot să apară alte sancțiuni, suportate chiar de arendaș,
ale lipsei de înregistrare a contractului de arendare la consiliul local (spre exemplu,
imposibilitatea de a beneficia de subvenții în agricultură distribuite prin intermediul APIA).

În unanimitate, participanții la întâlnire au îmbrățișat punctul de vedere exprimat în

opinia INM, un argument suplimentar în același sens fiind că, în noua reglementare a

80
contractului de arendare din noul Cod civil nu a mai fost preluată înregistrarea la consiliul
local drept condiție de validitate a contractului de arendare.

Legea nr. 7/1996

1. Competenţa materială şi teritorială de soluţionare în primă instanţă a cererii

având ca obiect declararea nulităţii absolute a unei încheieri de carte funciară.
Calificarea cererii. Modul de soluţionare a acesteia în situaţia în care se invocă
acelaşi temei de fapt cu cel invocat într-o plângere împotriva încheierii de carte
funciară, soluţionată printr-o hotărâre definitivă (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de
Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 15)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Art. 31 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 are următorul
conţinut:
„(1) Încheierea (privind cererea de efectuare a unei înscrieri în cartea funciară – n.n.) se
comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum și
celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară, cu privire la imobilul în
cauză, în termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la
data înregistrării cererii.
(2) Persoanele interesate sau notarul public pot formula cerere de reexaminare a
încheierii de admitere sau de respingere, în termen de 15 zile de la comunicare, care se
soluţionează în termen de 20 de zile prin încheiere de către registratorul-sef din cadrul oficiului
teritorial în raza căruia este situat imobilul. În vederea soluţionării cererii de reexaminare,
persoana interesată va putea completa dosarul cu documentele necesare, la solicitarea
registratorului-şef.
(3) Împotriva încheierii registratorului-şef emise potrivit alin. (2) cei interesaţi sau
notarul public pot formula plângere, în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea de
reexaminare şi plângerea împotriva încheierii se depun la biroul teritorial şi se înscriu din
oficiu în cartea funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a
cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia
cărţii funciare.
(4) Plângerea împotriva încheierii se poate depune de cei interesaţi sau notarul public
şi direct la judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, situaţie în
care instanţa va solicita din oficiu biroului teritorial comunicarea dosarului încheierii şi copia
cărţii funciare, precum şi notarea plângerii în cartea funciară.
(5) Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată numai cu apel.
(6) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, biroului teritorial de
către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului.
(7) Înscrierea făcută în temeiul acestei hotărâri judecătoreşti îşi produce efectele de la
înregistrarea cererii de înscriere la biroul teritorial.
(8) În cazul respingerii plângerii prin hotărâre judecătorească definitivă, notările făcute
se radiază din oficiu.”
Apreciem că cererea în declararea nulităţii unei încheieri de carte funciară constituie
plângerea de carte funciară reglementată de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, motiv pentru
care se impune, în primul rând, calificarea cererii în acest fel, iar apoi stabilirea competenţei de

81
soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află
imobilul.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii în discuţie în ipoteza în care, anterior,
a fost soluţionată definitiv o plângere de carte funciară, în cadrul căreia s-a invocat acelaşi motiv
de nulitate a încheierii de carte funciară, apreciem că, după calificarea cererii în plângere de
carte funciară, se impune soluţionarea acesteia pe fond, dat fiind caracterul necontencios al
procedurii şi, în consecinţă, lipsa autorităţii de lucru judecat, raportat la art. 535 C.pr.civ.,
potrivit căruia încheierile pronunţate în procedura necontencioasă nu au autoritate de lucru
judecat.

În unanimitate, participanții au achiesat la soluția propusă în punctul de vedere al

INM.

2. Caracterul contencios sau necontencios al plângerii împotriva încheierii de carte

funciară (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 69)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Procedura plângerii împotriva încheierii de carte funciară are un caracter necontencios,
dat fiind că prin intermediul ei nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic (constatarea
acestui drept este apanajul operațiunii juridice care stă la baza înscrierii) față de o altă persoană,
ci doar verificarea legalității înscrierii realizate de către registratorul de carte funciară.
Este de menționat că asupra caracterului necontencios al acestei proceduri s-a pronunțat
însăși Î.C.C.J. în cadrul unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 72/2007, argumentele
invocate în cuprinsul acestei hotărâri fiind actuale și astăzi.
Faptul că procedura este una necontencioasă nu contravine ideii că persoanele interesate
potrivit mențiunilor de carte funciară trebuie să fie citate. Din moment ce acestor persoane li se
comunică încheierea prin care registratorul s-a pronunțat asupra cererii de înscriere în cartea
funciară (art. 31 din Legea nr. 7/1996) este natural ca ele să fie prezente și la judecarea plângerii
formulate împotriva încheierii registratorului-șef, în temeiul art. 31 alin. (3) din Legea nr.
7/1996. Introducerea acestor persoane în cauză urmează să fie realizată de către instanță din
oficiu, așa cum prevede art. 78 alin. (1) C.pr.civ.

În unanimitate, a fost agreată soluția expusă în punctul de vedere al INM, în sensul

că procedura este una necontencioasă.

Legea nr. 1/2000

1. Nulitatea absolută a Hotărârii Comisiei Judeţene de Fond Funciar de scoatere

a terenului din domeniul public şi de trecere a sa în domeniul privat, emisă în
aplicarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, cerere întemeiată pe
nerespectarea dispoziţiilor legale privind procedura de trecere a unui bun din
domeniul public în domeniul privat al statului, astfel cum a fost stabilită prin
Decizia nr. 23/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs

82
 în interesul legii (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 126)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Prin Decizia nr. 23/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 791 din 08/11/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2)
din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea
terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (11) din
Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-
teritoriale, stabilește că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie
înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la
obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul
privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și
12 din Legea nr. 1/2000.
În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut următoarele:
"Rezolvarea problemei de drept ridicate de prezentul recurs în interesul legii presupune
să se analizeze dacă dispozițiile art. 9 alin. (1) și (11) din Legea nr. 1/2000, precum și cele
conținute în art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997 reglementează o dezafectare ope legis din
domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea
reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari.
În dezlegarea problemei de drept ridicate de recursul în interesul legii se impune a se
porni de la caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea,
imprescriptibilitatea și insesizabilitatea, înscrise în art. 136 alin. (4) teza I din Constituția
României, republicată, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991
și art. 1844 din Codul civil.
Aceste caractere specifice ale dreptului de proprietate publică, dintre care în discuție
este inalienabilitatea, nu justifică ocrotirea preferențială a acestui drept, în raport cu dreptul de
proprietate privată, ambele fiind garantate și ocrotite de lege, conform art. 44 alin. (2) și art.
136 alin. (2) din Constituția României, republicată.
În doctrină, s-a considerat că transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat
nu este o excepție de la regula inalienabilității, acest transfer operând prin acte administrative
(hotărâre a Guvernului), și nu prin mijloacele juridice de drept privat.
În ceea ce privește terenurile proprietate publică a statului, aflate în administrarea sau
folosința instituțiilor și stațiunilor de cercetări, precum și a unităților cu profil agricol ori silvic,
Legea nr. 18/1991 (în forma sa inițială) nu reglementa posibilitatea reconstituirii în natură pe
vechiul amplasament, ci doar prin echivalent.
De asemenea prin reglementările cuprinse în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceste terenuri au rămas supuse aceluiași
regim de drept public, guvernul fiind singura autoritate cu atribuții de delimitare a acestor
suprafețe.
Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 s-a consacrat principiul reconstituirii dreptului
de proprietate pe vechile amplasamente, cu condiția ca acestea să fie libere. Actul normativ
menționat a exclus, însă, prin art. 9 alin. (1) și (2), posibilitatea reconstituirii pe terenurile aflate
în administrarea instituțiilor și stațiunilor de cercetare, aparținând domeniului public.
Ulterior, dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 au fost modificate (prin
O.U.G. nr. 102/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 400/2002), în sensul că terenurile
proprietate de stat administrate de institutele și stațiunile de cercetare destinate cercetării și

83
producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și cele pentru
creșterea de animale de rasă, precum și cele administrate de unitățile de învățământ cu profil
agricol sau silvic aparțin domeniului public al statului.
În ceea ce privește situația foștilor proprietari ai terenurilor în discuție, art. 10 din Legea
nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2001, a stabilit că urmează să li se
atribuie terenuri din proprietatea privată a statului, în situația în care acestea sunt insuficiente
putând fi suplimentate cu suprafețe ce se vor scoate din domeniul public al statului, la
propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri.
Legea nr. 247/2005 a consacrat pentru prima dată principiul reconstituirii dreptului de
proprietate pe vechiul amplasament, cu respectarea atribuirilor legale de proprietate din
perioadele anterioare.
Art. 1 pct. 14 și 15 din Titlul VI al Legii nr. 247/2005 a modificat dispozițiile art. 9 din
Legea nr. 1/2000, stabilind posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea
foștilor proprietari pe vechiul amplasament și în ceea ce privește terenurile din perimetrele
stațiunilor, instituțiilor și centrelor de cercetare, specificând că în proprietatea statului și în
administrarea acestor institute urmau să rămână numai terenurile destinate cercetării și
producerii de semințe, de material săditor din categoriile biologice superioare și de animale de
rasă.
De asemenea, prin art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2000, modificată și completată
prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut ca persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de
proprietate asupra terenurilor deținute de instituțiile și stațiunile de cercetare să li se atribuie
terenuri în natură, din proprietatea privată a statului, în situația în care acestea sunt insuficiente
putând fi suplimentate cu suprafețe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condițiile
legii, la propunerea prefectului.
Dispozițiile Legii nr. 247/2005 au menținut posibilitatea acordării cu caracter
subsecvent a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.
Reconstituirea dreptului de proprietate pe terenuri situate în perimetrul stațiunilor de
cercetare presupune, așadar, următoarele premise:
- trecerea terenurilor în discuție din domeniul public al statului în domeniul privat al
unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se situează;
- delimitarea terenului în sole compacte, conform art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000;
- terenul ce face obiectul retrocedării să nu fie indispensabil cercetării, astfel cum rezultă
din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005;
- lipsa terenului disponibil administrat de alte instituții și autorități publice din județul
respectiv sau din județele învecinate reprezintă o condiție negativă ce rezultă din interpretarea
art. 10 alin. (7) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 și se impune
a fi îndeplinită numai în situația în care reconstituirea nu se realizează pe fostul amplasament
al proprietarului deposedat, ci pe un altul.
Condiția esențială de validitate a actului administrativ prin care se dispune cu privire la
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul stațiunii de cercetare
constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat,
operațiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare.
Înalta Curte constată că se impune îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr.
213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin
hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel.
Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că
trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10
alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

84
 Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și a
dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din
Legea nr. 1/2000 la noțiunea "în condițiile legii" trebuie raportată la dispozițiile-cadru ale Legii
nr. 213/1998 și, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul
public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului.
Numai puterea executivă are competența de a dispune asupra intrării unui bun din
domeniul public în cel privat, cu excepția situației în care prin lege sau Constituție nu se prevede
altfel.
Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepție de la
competența Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să
fie reglementată numai de acte normative cu forță de lege.
Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din
domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin.
(2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută.
Ca atare, nu se poate recunoaște comisiei județene competența de a dispune trecerea din
domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul stațiunilor de cercetare,
comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce privește competența exercitării
atribuțiilor stabilite de Legea nr. 213/1998.
Constatarea trecerii terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a
comisiei județene reprezintă o operațiune ulterioară, de confirmare și atestare a dezafectării din
domeniul public, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a
Guvernului.
Ca atare, se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin
modalitățile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat
caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea stațiunii de
cercetare.
O etapă specifică a procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra
terenurilor proprietate publică aflate în administrarea stațiunilor de cercetare o constituie
procedura de identificare a terenurilor supuse restituirii, în sensul că acestea să se delimiteze în
sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind
organizarea și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii,
silviculturii, industriei alimentare și a Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gh. Ionescu
Șișești", operațiune reglementată de prevederile art. 9-12 din Legea nr. 1/2000.
Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, comisiile comunale, orășenești sau
municipale din unitățile administrativ-teritoriale pe care se află terenurile împreună cu oficiile
de cadastru și publicitate imobiliară vor delimita terenurile solicitate pe vechile amplasamente,
dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, sau în sole situate în vecinătatea
localităților, acceptate de foștii proprietari.
Operațiunea de delimitare a terenurilor supuse retrocedării trebuie să fie anterioară atât
operațiunii de validare prin hotărâre a comisiei județene, cât și celei de trecere a terenurilor din
domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, deoarece numai procedând
astfel se pot cunoaște cu exactitate întinderea și caracteristicile suprafeței ce se solicită a fi
inclusă în circuitul civil general.
Anterioritatea în timp a operațiunii de delimitare a terenurilor în sole compacte, conform
Legii nr. 290/2002, rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 1/2000,
care stipulează că procesul-verbal de delimitare împreună cu hotărârea comisiei locale vor fi
supuse spre validare comisiei județene, care este obligată să se pronunțe în termen de 30 de zile
de la primirea acestora.

85
 Numai ulterior intervine competența stațiunii de cercetare de a proceda, în mod concret,
la stabilirea terenurilor supuse retrocedării, pe baza delimitării efectuate conform art. 12 alin.
(4) din Legea nr. 1/2000, astfel încât puterea executivă să aibă la dispoziție toate elementele
necesare spre a putea decide asupra trecerii terenurilor în domeniul privat, dacă acestea nu sunt
indispensabile cercetării, conform art. 10 alin. (8) din regulamentul aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 890/2005.
Per a contrario, dacă s-ar accepta ideea ca delimitarea terenurilor a căror restituire s-a
dispus să se realizeze ulterior validării și trecerii bunurilor din domeniul public în cel privat, s-
ar introduce un element discreționar, aleatoriu, în ceea ce privește delimitarea imobilelor și
respectarea limitei decurgând din caracterul indispensabil pentru cercetare al terenurilor supuse
reconstituirii dreptului de proprietate.
Validarea nu presupune în mod obligatoriu ca persoanele îndreptățite să primească teren
pe vechiul amplasament, ci se pot atribui terenuri din rezerva aflată la dispoziția Comisiei
Locale de Fond Funciar sau chiar despăgubiri, în lipsa rezervei. Dreptul câștigat prin validare
nu presupune, în mod necesar, ca persoanele îndreptățite să primească teren în natură,
individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.
Un bun aflat în domeniul public de interes național nu poate fi lăsat la dispoziția unei
instituții de interes județean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietății publice.
Comisia județeană poate doar să constate trecerea din domeniul public al statului în domeniul
privat, după parcurgerea procedurii expres prevăzute de lege, hotărârile sale neintrând în sfera
noțiunii de lege, lato sensu.
Acestea sunt acte administrative ce nu se pot încadra în situația de excepție la care fac
referire dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Mai mult, având în vedere că terenurile institutelor și stațiunilor de cercetare științifice
sunt cuprinse expres în enumerarea din anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 5, ar fi împotriva
oricărei norme (de tehnică legislativă) să se permită ca o hotărâre a comisiei județene să
modifice o lege.
Nu se poate accepta teza instanțelor care s-au raliat primei orientări jurisprudențiale,
potrivit căreia, prin art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997, s-ar fi derogat de la dispozițiile
imperative ale Legii nr. 213/1998.
Dispozițiile invocate nu derogă de la cele ale Legii nr. 213/1998, ci suspendă efectele
unor acte administrative prin care au fost trecute în domeniul public al statului sau al localităților
terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire.
Este evident că dispozițiile Legii nr. 213/1998 nu au putut fi suspendate în baza acestui
articol, având în vedere că aceasta este un act normativ emis de Parlament, iar nu un act
administrativ, suspendarea neputând fi extinsă pe cale de interpretare și asupra legilor (actelor
normative).
Constatarea, prin hotărârea de validare, a trecerii suprafeței supuse restituirii din
domeniul public în cel privat al unității administrativ-teritoriale, conform art. 27 alin. (71) din
regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 (astfel cum a fost completată prin
Hotărârea Guvernului nr. 1.832/2005), nu poate fi interpretată în sensul că s-ar recunoaște
comisiei județene prerogativa de a hotărî trecerea unui bun din domeniul public în cel privat.
Principiul ierarhiei actelor normative presupune ca dezactivarea unui teren din domeniul
public al statului să se facă printr-un act cu aceeași forță juridică. Or, hotărârea comisiei
județene nu răspunde acestui imperativ, fiind un act administrativ, și nu un act normativ.
Comisia, ca și autoritate administrativă, nu se poate substitui puterii executive în exercitarea
atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998, date în competența exclusivă a Guvernului.

86
 Faptul că legiuitorul, prin edictarea dispozițiilor modificatoare ale Legii nr. 247/2005,
nu a înțeles să deroge de la procedura stabilită prin Legea nr. 213/1998, rezultă și din intervenția
ulterioară a acestuia, prin art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 fiind interzisă în mod expres
trecerea terenurilor aflate în administrarea unităților și instituțiilor de cercetare-dezvoltare
indispensabile cercetării, din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, prin
hotărâre a comisiei locale, a comisiei județene, respectiv a Comisiei de Fond Funciar a
Municipiului București.
În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Viașu
împotriva României (Cererea nr. 75.951/01, Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009), pentru a se elimina echivocul
situațiilor juridice incerte, trebuie să se aprecieze dacă justul echilibru ce trebuie păstrat între
protecția drepturilor foștilor proprietari și cerințele interesului general nu a fost distrus prin
aceea că persoanele îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor au
suportat o sarcină disproporționată și excesivă prin neexecutarea creanței privind restituirea
bunului sau a creanței în despăgubire. Se impune a se concluziona că identificarea terenurilor
ce pot forma obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente și trecerea
lor din domeniul public al statului în cel privat trebuie să se situeze în timp anterior validării
propunerilor de reconstituire.
Această interpretare a normei de drept în discuție asigură previzibilitatea în procesul de
reconstituire a dreptului de proprietate, respectând, totodată, cerințele realizării interesului
general al societății în apărarea și garantarea dreptului de proprietate publică a statului.
Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că Guvernul României a dispus, în
cazul anumitor suprafețe de teren, trecerea din domeniul public în domeniul privat, în
administrarea unor comisii locale, în vederea stabilirii dreptului de proprietate pentru
persoanele îndreptățite.
Astfel, cu titlu exemplificativ, prin Hotărârea Guvernului nr. 131/2008, Guvernul
României a aprobat trecerea în domeniul privat al statului și în administrarea Consiliului Local
al Comunei Balotești și a Consiliului Local al Comunei Corbeanca a unor suprafețe de teren, în
vederea stabilirii dreptului de proprietate privată pentru persoanele îndreptățite.
Se poate reține, prin urmare, că atunci când s-a dorit trecerea unor terenuri în domeniul
privat, Guvernul României a emis hotărâri în acest sens, identificând în concret (în anexa nr. 9
la Hotărârea Guvernului nr. 131/2008) suprafețele de teren indispensabile activității de
cercetare.
Această interpretare nu încalcă nici jurisprudența creată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în Cauza Pop împotriva României (Cererea nr. 7.234/03, Hotărârea din 21
decembrie 2006), potrivit căreia hotărârile de validare emise de către comisiile de fond funciar,
confirmate printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă o creanță împotriva statului român, care
ar putea fi considerată drept "valoare patrimonială", ce necesită protecția art. 1 al Protocolului
adițional nr. 1 la Convenție.
S-a considerat că persoanele îndreptățite, ale căror cereri au fost validate prin hotărârile
comisiilor județene, au cel puțin o "speranță legitimă" ce reprezintă un bun, în sensul art. 1 din
Protocol, astfel că reconstituirea dreptului de proprietate fără punere în posesie conform legii
nu poate fi considerată o realizare efectivă și integrală a dreptului de proprietate, posesia
reprezentând unul dintre atributele dreptului de proprietate privată.
Dreptul persoanelor îndreptățite la reconstituirea proprietății asupra terenurilor în natură
sau prin despăgubiri stabilite conform legii (art. 10 din Legea nr. 1/2000) nu este contestat,
dreptul câștigat prin validare nepresupunând, însă, în mod necesar, ca foștii proprietari să
primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.

87
 Nu se aduce, prin urmare, cu nimic atingere speranței lor legitime, ce reprezintă un "bun"
în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție (a se vedea cauzele Brumărescu
împotriva României, Străin și alții împotriva României, Păduraru împotriva României).
Decizia nr. 132 din 23 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995, prin care Curtea Constituțională a reținut că textul 41
alin. (2) din Constituție [devenit art. 44 alin. (2) după revizuire] nu pune semnul egalității între
cele două forme de proprietate publică și privată sub aspectul protecției juridice, trebuie să fie
interpretată doar în sensul recunoașterii diferențelor de regim juridic, iar nu în sensul apărării
preferențiale a dreptului de proprietate publică.
Tot astfel, prin Decizia nr. 136/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu referire la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,
Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că: "deoarece restituirea în natură foștilor
proprietari ai unor asemenea bunuri ar urma să fie stabilită de lege, ea ar urma să fie asimilată,
pentru bunurile care aparțin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunurilor
respective în domeniul privat [...] Așadar, simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu
poate fi un obstacol pentru restituirea în natură vechiului proprietar [...]".
Deși problema supusă dezbaterii nu a fost detaliată, am considerat că aceasta se referă
la ipoteza în care Comisia Județeană de Fond Funciar a procedat la scoaterea unui teren din
domeniul public și la trecerea sa în domeniul privat, urmate de reconstituirea dreptului de
proprietate asupra acestuia în favoarea unei persoane îndreptățite în temeiul legilor fondului
funciar, demersul comisiei fiind impus prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În acest
context, hotărârea judecătorească irevocabilă are caracter obligatoriu pentru comisie, fiind fără
relevanță faptul că aceasta ar fi fost pronunțată cu încălcarea unei decizii pronunțate în recurs
în interesul legii.

În concluzie, opinia INM este aceea că hotărârea judecătorească irevocabilă are

caracter obligatoriu pentru comisia de fond funciar, fiind fără relevanță faptul că aceasta
ar fi fost pronunțată cu încălcarea unei decizii pronunțate în recurs în interesul legii,
motiv pentru care se impune respingerea cererii de declarare a nulității absolute a
hotărârii comisiei.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

O.G. nr. 137/2000

1. Posibilitatea constatării de către C.N.C.D. sau de către instanţele judecătoreşti

a unor discriminări ce provin din acte normative şi repararea discriminării
prin acordarea despăgubirilor aferente, raportat la Deciziile nr. 818-821 și 997
pronunțate în 2008 de Curtea Constituţională (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea
de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 74)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii1:

1
Întocmit, jud. dr. Gabriela Florescu, catedra de drept al Uniunii Europene, cu consultarea următorilor formatori
cu normă întreagă ai INM: jud. dr. Ionuț Vidu- catedra de drept civil; jud. dr. Beatrice Ramașcanu, catedra
CEDO, Roxana Rizoiu- catedra CEDO, proc. Tudorel Ștefan, catedra de drept al UE

88
 A. Deciziile nr. 818-821, 997 și 1325 din anul 2008 ale Curții Constituționale presupun
o analiză diferențiată, după cum litigiul în care s-a pus problema discriminării intră în domeniul
de aplicare a dreptului Uniunii Europene sau este unul pur intern.
În opinia INM, deciziile Curţii Constituţionale menționate mai sus nu împiedică
instanțele române să asigure deplina eficacitate a dreptului Uniunii Europene în materia
nediscriminării.
În acest sens, articolul 1 din Directiva 2000/78/CE1 prevede că aceasta are ca obiectiv
stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă
sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă
și ocuparea forței de muncă. De asemenea, Directiva 2000/43/CE2 are ca scop, stabilirea unui
cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice (art. 1). Aceste motive
de discriminare sunt enumerate în mod exhaustiv, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a
Uniunii Europene3.
Pentru motivele de discriminare (rasă sau origine etnică, religie, orientare sexuală, vârstă
și handicap) care intră în obiectul de reglementare al directivelor menționate, litigiul este unul
de drept al Uniunii Europene.
Un principiu fundamental al ordinii juridice a Uniunii este acela al supremației actelor
obligatorii. Astfel, în conformitate cu jurisprudența constantă a CJUE (de exemplu, hot.
Costa/ENEL, 6/64, EU:C:1964:66; hot. Amministrazione delle Finanzo dello Stato/
Simmenthal, C-106/77, EU:C:1978:49), tratatele și legislația adoptată de instituțiile Uniunii pe
baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul național al statelor membre. În acest sens, în
hotărârea Simmenthal, CJUE a statuat că ,,orice dispoziție a unei ordini juridice naționale și
orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea
eficacității dreptului comunitar ca urmare a împiedicării instanței competente să-l aplice, de a
face în momentul aplicării tot ceea ce este necesar în vederea înlăturării prevederilor legale
naționale care formează un eventual obstacol în calea deplinei eficacități a normelor
comunitare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar” (în același
sens a se vedea și hotărârea Factortame și alții, C-213/89, EU:C:1990:257, punctul 20, precum
și hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 46).
Principiul supremației a fost reconfirmat și extins de CJUE, în alte cauze. În hotărârea
Melki și Abdeli4, Curtea a statuat că ,,o instanță națională sesizată cu un litigiu privind dreptul
Uniunii, care consideră că o dispoziție națională este nu numai contrară dreptului Uniunii, ci
și afectată de vicii de neconstituționalitate, nu este privată de facultatea sau dispensată de
obligația, prevăzute la articolul 267 TFUE, de a sesiza Curtea de Justiție cu întrebări privind
interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii întrucât constatarea neconstituționalității unei
norme de drept intern este supusă unei acțiunii obligatorii la instanța constituțională. Astfel,
eficacitatea dreptului Uniunii ar fi amenințată dacă existența unei acțiuni obligatorii la
instanța constituțională ar putea împiedica instanța națională, sesizată cu un litigiu guvernat
de dreptul Uniunii, să exercite facultatea care îi este atribuită de articolul 267 TFUE de a
adresa Curții de Justiție întrebările privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii,
pentru a îi permite să statueze dacă o normă națională este sau nu este compatibilă cu acesta”.

1
Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește
încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
2
Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament
între persoane indiferent de originea rasială sau etnică
3
Hotărârea din data de 17 iulie 2008, Coleman, C-303/06, EU:C:2008:415.
4
Hotărârea din data de 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10, EU:C:2010:363.

89
 Rezultă din jurisprudența menționată că, deși potrivit sistemului de drept intern, Curtea
Constituțională este îndreptățită să se pronunțe cu privire la constituționalitatea unei legi
naționale, în cazul în care se ivește, în fața instanței, un conflict între dreptul național și dreptul
UE, instanța va fi obligată să aplice dreptul UE, fără a aștepta o hotărâre a Curții Constituționale,
chiar dacă dispoziția ar contraveni și Constituției statului membru respectiv.
Mai mult decât atât, interdicția oricărei discriminări bazate, printre altele, pe apartenență
religioasă, handicap, vârstă sau orientare sexuală, rasă sau origine etnică (motive prevăzute de
Directivele 2000/43 și 2000/78) este încorporată în articolul 21 din Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene. Domeniul de aplicare a Cartei, în ceea ce privește acțiunea
statelor membre, este definit la articolul 51, alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile
Cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul
Uniunii.
În această privință, cu privire la aplicabilitatea, în paralel, a drepturilor fundamentale
garantate printr-o Constituție națională, precum și a celor garantate prin Cartă, în cazul unei
legislații naționale prin care se pune în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51, alineatul
(1) din Cartă, Curtea de Justiție a arătat următoarele: ,,un caracter prioritar al unei proceduri
incidentale de control al constituționalității unei legi naționale al cărei conținut se limitează la
transpunerea dispozițiilor imperative ale unei directive a Uniunii nu poate aduce atingere
competenței exclusive a Curții de Justiție de a constata nevaliditatea unui act al Uniunii, în
special a unei directive, competență care are ca obiect garantarea securității juridice prin
asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii” (a se vedea în acest sens hotărârea A, C-
112/13, EU:C: 2014:2195, punctul 41, precum și hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363,
punctul 54).
În același sens, în privința drepturilor fundamentale garantate de Carta, CJUE a hotărât
că acestea ,,trebuie să fie respectate atunci când o reglementare națională intră în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul Uniunii fără
ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o
implică pe cea a drepturilor fundamentale garantate de cartă (Akerberg Fransson,
EU:C:2013:105, punctul 21).
Jurisprudența Curții de Justiție a UE menționată este obligatorie pentru toate instanțele
statelor membre, acestea neputând să dea dispozițiilor Uniunii o altă interpretare.
Prin urmare, față de jurisprudența constantă a CJUE menționată mai sus, rezultă că în
litigiile care intră în domeniul de aplicare al Directivelor 2000/78/CE și 2000/43/CE, instanța
națională, are obligația de a asigura efectul deplin al dispozițiilor acestora, înlăturând aplicarea
normelor din dreptul național discriminatorii, contrare dreptului Uniunii Europene. În
consecință, în aceste litigii de drept UE, deciziile Curții Constituționale 818-821, 997 și 1325
din 2008 nu influențează obligațiile care revin judecătorilor români, în calitate de judecători ai
UE.

B. În ipoteza în care discriminarea care face obiectul litigiului nu este întemeiată pe unul
din motivele de discriminare exhaustiv prevăzute de directivele menționate mai sus, suntem în
prezența unei situații pur interne, iar soluția este fundamental diferită de concluzia de la pct. A.
O.G. nr. 137/2000 transpune în dreptul național cele două directive menționate mai sus,
dar conține și motive sau criterii suplimentare de discriminare, ce nu intră sub incidența
dreptului UE. Atât timp cât legiuitorul român nu a formulat o trimitere expresă în cuprinsul
ordonanței la conținutul unor dispoziții ale dreptului UE prin care să arate că înțelege să supună
aceluiași regim de reparare a prejudiciului și încălcările normelor de nediscriminare rezultate

90
numai din legislația națională, nu poate fi justificată extinderea competențelor Uniunii în
această materie.
Deciziile Curții Constituționale mai sus menționate au fost pronunțate în ipoteza în care
în litigiu motivele de discriminare erau constatate pe criterii socioprofesionale: dobândirea
titlului de doctor, trecerea într-o altă tranșă de vechime, locul de muncă. Prin urmare, în aceste
litigii nu este aplicabil dreptul Uniunii Europene.
În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, într-o serie de hotărâri1, Curtea a declarat inadmisibile cererile de decizie
preliminară trimise de instanțele române. Relevantă în acest sens este cererea de decizie
preliminară ce a făcut obiectul cauzei Agafiței și alții. În cererea de decizie preliminară, instanța
română a menționat inclusiv deciziile Curții Constituționale 818-820 din 2008. Argumentele
CJUE, relevante pentru problema pusă în discuție, se regăsesc în, paragrafele 46 și 47, ale
hotărârii, astfel:
”46. În sfârșit, trebuie subliniat că, în speță, întrebările preliminare privesc în esență nu
atât obținerea unei interpretări a conținutului material al articolului 15 din Directiva 2000/43
și al articolului 17 din Directiva 2000/78, ci mai degrabă problema dacă principiul supremației
dreptului Uniunii se opune unei norme interne de rang constituțional, astfel cum este
interpretată de instanța constituțională a statului membru în cauză, care, în prezența unei
situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții ale dreptului Uniunii, dispune
ca norma internă care asigură, de altfel, transpunerea dispozițiilor respective ale dreptului
Uniunii să fie lăsată neaplicată sau ca acea normă internă să fie interpretată într-un mod care
ar fi contrar acestor dispoziții, dacă situația menționată ar intra în domeniul de aplicare al
acestora.
47. În această privință, deși necesitatea de a asigura interpretarea uniformă a normelor
dreptului Uniunii poate, astfel cum s-a amintit anterior, să justifice extinderea competenței
Curții în materie de interpretare la conținutul unor astfel de norme, inclusiv în ipoteza în care
acestea sunt aplicabile numai indirect unei situații date, în considerarea faptului că o normă
de drept național face trimitere la acestea, nu este în schimb posibil ca, pe baza aceleiași
considerații și fără a fi încălcată repartizarea competențelor între Uniune și statele sale
membre, să se confere supremație normei respective a dreptului Uniunii în raport cu normele
interne de rang superior, care ar impune, într-o astfel de situație, înlăturarea aplicării
respectivei norme de drept național sau a interpretării date acesteia” (s.n.).
Rezultă din aceste considerente ale Curții că atunci când statele membre nu pun în
aplicare dreptul Uniunii nu mai este de competența sa interpretarea sau înlăturarea unei norme
naționale. În absența unei legături concrete cu dreptul Uniunii, controlul respectării drepturilor
fundamentale ține de mecanismele constituționale și jurisdicționale ale statelor membre, sau
după caz, convenționale, ca, de exemplu, cel exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
În consecință, în ipoteza în care motivele de discriminare nu se circumscriu dreptului
Uniunii Europene, constatarea discriminării presupune contrarietatea dintre legea pretins
discriminatorie și Constituție. Aceasta pentru că o lege este discriminatorie numai dacă ea
contravine principiului nediscriminării reglementat prin art. 16 din Constituție. Prin urmare, a
afirma despre o lege că este discriminatorie înseamnă a susține că ea este și neconstituțională,
iar constatarea neconstituționalității poate fi realizată numai prin invocarea excepției de

1
A se vedea hotărârea din data de 07 iulie 2011 Agafiței și alții,C-310/10, EU:C:2011:467; hotărârea din data de
15 noiembrie 2012, Corpul Național al Polițiștilor, C-369/12, EU:C:212:725; Hotărârea SCMD, C-262/14,
EU:C:2015:336

91
neconstituționalitate, incident care, în dreptul național, este atributul exclusiv al Curții
Constituționale.
Pe de altă parte, având în vedere dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, această
problemă trebuie analizată și din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului
(articolul 6, 13, 14, Protocolul nr. 12).
Articolul 1 din Protocolul nr. 12 prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege
trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”. Începând cu momentul intrării în
vigoare pentru România a Protocolului 12 (01.11.2006), nicio discriminare în drepturile
prevăzute de lege nu mai este posibilă, protocolul acționând independent de celelalte articole
din Convenție.
Articolul 6 din CEDO prevede, între altele, dreptul de acces la justiție, drept care nu e
absolut, dar îngrădirile aduse acestuia nu trebuie să conducă la lipsirea de substanță a dreptului.
În situația de față, în care decizia Curții Constituționale nu se referă la ipoteza unei acțiuni în
despăgubiri, ci se referă la ipoteza unei cereri întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, a respinge de
plano acțiunea în despăgubiri pune probleme legate de asigurarea accesului la instanță.
Cu atât mai mult se pot aduce argumente întemeiate pe articolul 13 din CEDO, care
asigură oricărei persoane dreptul de a de adresa efectiv unei instanțe naționale pentru apărarea
drepturilor și libertăților recunoscute de CEDO. În speță, în lipsa răspunderii civile delictuale,
coroborată cu interzicerea celorlalte mecanisme prevăzute anterior de O.G. nr. 137/2000, este
problematică inexistența unui remediu efectiv la dispoziția unei persoane care pretinde că a fost
victima unei discriminări prin efectul unui act normativ.

În unanimitate, a fost agreată interpretarea dezvoltată în punctul de vedere al INM.

2. Posibilitatea constatării de către C.N.C.D. sau de către instanţele judecătoreşti

a unor discriminări ce provin din acte normative şi repararea discriminării
prin acordarea despăgubirilor aferente, raportat la Deciziile nr. 818-821, 997
din anul 2008 ale Curţii Constituţionale (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor
civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag.
48)

Aspecte preliminare. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 818/20081, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a constatat că prevederile
art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura
în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze
ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt
discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse
în alte acte normative.
De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008, s-a constatat că dispoziţiile art.

1
Aceleaşi dispoziţii normative au fost declarate neconstituţionale şi prin Decizia Curții Constituționale nr. 819 din
3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin Decizia Curții
Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie
2008, şi prin Decizia Curții Constituționale nr. 821 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.

92
20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în
sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul
activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere
de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale
judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Soluții posibile. Cu privire la problema supusă analizei, pot fi identificate două posibile
soluții.
A) Potrivit uneia dintre ele, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
şi instanţele judecătoreşti au dreptul să constate existenţa discriminării normative.
Totodată, instanțele au dreptul să acorde despăgubiri persoanelor astfel discriminate,
pentru următoarele argumente:
- din niciun considerent al deciziilor Curţii Constituţionale specificate nu rezultă că
acestui Consiliu sau instanţelor judecătoreşti le-ar fi fost înlăturate atribuţiile de a constata
existenţa unor discriminări care îşi au sorgintea în acte normative, ci statuarea Curţii a fost
numai în sensul interdicţiei acestora de a anula ori refuza aplicarea unor acte normative cu
putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi de a le înlocui cu norme create pe cale
judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;
- dimpotrivă, Curtea Constituţională a constatat că, în vederea îndeplinirii rolului său de
garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în
care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 5060/2013, pronunţată în dosarul nr.
361/42/2011/a1, a subliniat că a accepta un alt raţionament înseamnă a ajunge la concluzia,
absurdă, că nici Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, implicit, nici instanţele
de judecată nu ar mai putea constata existenţa discriminării care provine din aplicarea unor acte
normative, sub cuvânt că interferează cu puterea legislativă, ceea ce, în mod evident, încalcă
mai multe principii, între care principiul constituţional al liberului acces la justiţie;
- prin acordarea despăgubirilor în favoarea victimelor discriminării normative, instanţele
judecătoreşti nu anulează şi nici nu refuză aplicarea unor acte normative, întrucât nu acordă
drepturile prevăzute de acestea, ci statuează asupra existenţei discriminării şi, urmare a acesteia,
acordă despăgubiri, între drepturile legale şi despăgubirile acordate existând diferenţă de natură
juridică;
- de asemenea, instanţele judecătoreşti nu creează în favoarea persoanelor specificate
drepturi legale similare celor prevăzute pentru alte categorii de persoane, apelând la alte acte
normative, ci acordă despăgubiri, potrivit dreptului comun, drepturile menţionate constituind
numai un criteriu de evaluare al prejudiciului suferit;
- pentru motivele în temeiul cărora este interzisă discriminarea (rasă sau origine etnică,
religie, orientare sexuală, vârstă și handicap) și care intră în obiectul de reglementare al
Directivei nr. 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 (transpusă în dreptul intern prin O.G. nr.
137/2000), art. 16 din cuprinsul acesteia, prevede că statele membre iau măsurile necesare: a)
anulării actelor cu putere de lege şi actelor administrative care contravin principiului egalităţii
de tratament; b) declarării drept nule şi neavenite sau modificării dispoziţiilor care contravin
principiului egalităţii de tratament, prevăzute în contractele sau convenţiile colective, în
regulamentele interne ale întreprinderilor, precum şi în statutele profesiilor independente şi ale
organizaţiilor lucrătorilor şi angajatorilor, iar, potrivit art. 17 din aceeaşi directivă, statele
membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării dispozițiilor naționale
adoptate conform prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării

93
acestora; sancțiunile astfel prevăzute, care pot consta în despăgubirea victimei, trebuie să fie
efective, proporționale și disuasive; statele membre notifică aceste dispoziții Comisiei până la
2 decembrie 2003, iar toate modificările ulterioare aferente, în cel mai scurt timp;
- prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, ce a transpus în
dreptul intern directiva specificată, aceasta nu mai este corect transpusă, astfel încât se impune
acordarea dreptului Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi instanţelor
judecătoreşti de a constata şi de a înlătura efectele discriminării rezultate din lege, putând fi
invocat direct textul din directivă în domeniul acesteia de aplicare (care exclude însă motive de
discriminare precum trecerea într-o altă tranșă de vechime, dobândirea titlului de doctor) când
acţiunea este îndreptată împotriva statului sau a unei autorităţi de stat. Astfel, directiva este un
act destinat statelor UE și trebuie transpusă de acestea în legislațiile lor naționale. Totuși, în
anumite cazuri, Curtea de Justiție le recunoaște un efect direct, în scopul de a proteja drepturile
persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în jurisprudența sa că o directivă are un efect direct
dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă țara din UE
nu a transpus directiva în termenul prevăzut (Hotărârea din data de 4 decembrie 1974, Van
Duyn).

B) În conformitate cu un alt punct de vedere, instanțele de judecată nu au dreptul

să constate discriminarea normativă și nici să acorde despăgubiri persoanelor
discriminate prin textele de lege, pentru cele arătate în continuare:
- prin folosirea termenilor de anulare, abrogare, modificare, în cuprinsul deciziilor
menționate, Curtea Constituțională a dorit să împiedice înlăturarea pe cale indirectă a aplicării
legii considerate discriminatorii de către instanță și deci anularea situaţiei create prin
discriminare.
- este eronată interpretarea Deciziilor Curții Constiționale nr. 818-821/2008, în sensul că
din formularea „instanțele nu au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de
aplicare generală” ar rezulta că nu le este interzis a constata totuși că actul respectiv este
discriminatoriu. O astfel de interpretare nesocotește intenția clară enunțată în deciziile
menționate, și anume că instanțele nu pot înlătura aplicarea unor legi prin constatarea unor
discriminări în cuprinsul acestora. De altfel, nici nu este posibil ca o instanță de judecată să
constate că un act normativ este discriminatoriu și cu toate acestea actul respectiv să se aplice
în continuare. Simplul fapt al constatării discriminării atrage și neaplicarea prevederii legale
discriminatorii. Din moment ce instanțele nu pot constata că un act normativ este
discriminatoriu, rezultă în mod evident că acestea nu ar putea acorda nici despăgubirile aferente.
- interpretarea în ansamblu a conținutului O.G. nr. 137/2000 confirmă cele reținute mai
sus. Analizând prevederile art. 27 corelate cu art. 2-5 din O.G. nr. 137/2000 rezultă că instanțele
de judecată analizează existența unor discriminări rezultate din orice prevederi, criterii, practici,
fapte, comportamente pasive sau active ori măsuri aparținând unor persoane fizice sau juridice,
publice sau private, precum şi instituţiilor publice. Din spiritul acestui act normativ rezultă
obligația generală a instanțelor de judecată ca, în temeiul art. 27 alin. (1), să acorde despăgubiri
și să restabilească situația anterioară discriminării sau să anuleze situația creată prin
discriminare. Însă nu decurge nici direct (și nici chiar indirect) din cuprinsul ordonanței faptul
că instanțele ar putea constata existența unui comportament discriminatoriu al legiuitorului.
- aceeași soluție este oferită de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 997/2008 și
posibilității Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a constata discriminări ce
rezultă din aplicarea unor acte normative. Cu privire la Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării, Curtea Constituțională a stabilit că acesta nu poate constata şi înlătura efectele
discriminării rezultate din aplicarea unor acte normative, conform O.G. nr. 137/2000. Din

94
considerentele Deciziei nr. 997/2008 rezultă că acesta poate cel mult să constate existenţa unor
discriminări în conţinutul unor acte normative și să formuleze recomandări sau să sesizeze
autorităţile competente pentru a modifica respectivele texte de lege. Însă această posibilitate nu
include și înlăturarea efectelor discriminării constatate de Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării întrucât, prin aceasta ar interfera în competenţele legislativului, prin
înlăturarea aplicabilităţii unor acte normative şi instituirea aplicabilităţii altora, dar şi în
competenţele Curţii Constituţionale, care îndeplineşte rolul de legislator negativ. Din aceste
motive, asemenea instanțelor de judecată, nici Consiliul nu poate lua măsuri reparatorii, dacă
identifică discriminări care rezultă din acte normative;
- în esență, constatarea discriminării presupune contrarietatea dintre legea pretins
discriminatorie și Constituție. Aceasta pentru că o lege este discriminatorie numai dacă ea
contravine principiului nediscriminării reglementat prin art. 16 din Constituție. Prin urmare, a
afirma despre o lege că este discriminatorie înseamnă a susține că ea este și neconstituțională.
Iar constatarea neconstituționalității poate fi realizată numai prin invocarea excepției de
neconstituționalitate, incident care este atributul exclusiv al Curții Constituționale. Or, în
absența declarării ei ca neconstituțională, o lege, fie ea și discriminatorie, nu poate constitui
temei pentru acordarea de despăgubiri persoanei care se pretinde a fi fost discriminată.
- instanțele de judecată, respectiv Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
nu pot aplica direct dispozițiile Directivei 2000/78/CE pentru motive de discriminare precum
trecerea într-o altă tranșă de vechime, dobândirea titlului de doctor, categorii socio-
profesionale, loc de muncă. Directiva 2000/43/CE și Directiva 2000/78/CE1 enumeră în mod
exhaustiv2, la articolul (1), motivele în temeiul cărora este interzisă discriminarea: rasă sau
origine etnică, religie, orientare sexuală, vârstă și handicap. O.G. nr. 137/2000 transpune cele
două directive, dar conține și motive sau criterii suplimentare ale discriminării, ce nu intră sub
incidența dreptului Uniunii Europene. Atât timp cât legiuitorul național nu a formulat o trimitere
expresă în cuprinsul ordonanței la conținutul unor dispoziții ale dreptului Uniunii Europene prin
care să arate că înțelege să supună aceluiași regim de reparare a prejudiciului și încălcările
normelor de nediscriminare rezultate numai din legislația națională, nu poate fi justificată
extinderea competențelor Uniunii în această materie.
- în concluzie, instanțele de judecată au obligația de a aplica O.G. nr. 137/2000, aşa
cum a fost interpretată prin deciziile nr. 818-821 şi 997 din 2008 ale Curţii Constituţionale,
fiind greșită aplicarea directă a Directivei nr. 2000/78/CE a Uniunii Europene pentru alte motive
(în temeiul cărora este interzisă discriminarea) decât acelea care intră în obiectul ei de
reglementare.

Opinia formatorilor cu normă întreagă din cadrul INM este în sensul soluției de
la lit. B).

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

Referitor la problema supusă analizei, în cadrul dezbaterilor au fost reiterate/nuanțate
punctele de vedere prezentate în cuprinsul punctajului INM. Astfel, s-a arătat că:
‒ în practică, constatările instanțelor nu au vizat caracterul discriminatoriu al legii, ci
doar constatarea discriminării persoanelor în situații concrete, ca urmare a aplicării dispozițiilor

1
Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament
între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în
favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
2
Hotărârea Coleman, C‑303/06, EU:C:2008:415

95
legale. Referitor la acest aspect, s-a precizat însă că a constata discriminarea normativă a unei
persoane într-o situație dată echivalează cu afirmarea caracterului discriminatoriu al legii;
‒ dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000 presupun parcurgerea a două etape distincte:
acordarea de despăgubiri ca urmare a constatării discriminării, respectiv repunerea în situația
anterioară discriminării sau anularea situației create prin discriminare; decizia Curții
Constituționale nr. 997/2008 recunoaște, în continuare, posibilitatea CNCD de a constata
existența unor discriminări și de a formula recomandări; pe de altă parte, cât privește instanțele,
deciziile Curții Constituționale în discuție fac referire doar la posibilitatea instanțelor de a se
pronunța cu privire la repunerea în situația anterioară discriminării sau anularea situației create
prin discriminare, în același sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție1. Prin
urmare, ceea ce nu mai pot face instanțele judecătorești și CNCD este anularea situației
discriminatorii prin acordarea sporului/dreptului anulat printr-un act normativ;
‒ deciziile Curții Constituționale fac referire la dispozițiile O.G. nr. nr. 137/2000 în
ansamblu, fără a distinge între categoriile de discriminări – astfel cum o fac directivele europene
care enumeră exhaustiv motivele pentru care este interzisă discriminarea – iar a nega
posibilitatea instanțelor de a constata discriminarea unei persoane contravine dispozițiilor art.
16 și 17 ale Directivei 2000/78/CE. S-a reamintit, în acest context, că împotriva României a
fost declanșată o procedură de infringement, ca urmare a faptului că dispozițiile art. 16 și 17 nu
au fost transpuse corect în legislația internă (raportat la interpretarea dată în practică a deciziilor
Curții Constituționale), ceea ce conduce la imposibilitatea aplicării de sancțiuni pentru ipoteza
în care actele de discriminare sunt rezultatul unor dispoziții juridice. S-a evidențiat însă, în acest
context, că aplicarea directă a directivelor poate avea loc numai pentru motivele de discriminare
care fac obiectul de reglementare al acestora.
‒ deciziile Curții Constituționale nu fac decât să reașeze forța puterilor în stat; ele nu se
opun posibilității instanțelor judecătorești de a constata existența situațiilor discriminatorii și de
a acorda despăgubiri. În acest sens, poate fi invocat și Protocolul nr. 12 la Convenția europeană
a drepturilor omului care permite constatarea discriminărilor provocate prin lege. S-a menționat
însă că Protocolul nr. 12 nu operează independent, neputând fi invocat ca temei decât în relație
cu unul din articolele Convenției europene a drepturilor omului;
– în ipoteza în care instanța apreciază că un text de lege este sursa unei discriminări
normative, remediul îl reprezintă sesizarea Curții Constituționale cu excepția de
neconstituționalitate a acelei dispoziții și nu constatarea de către instanță a discriminării.

Având în vedere argumentele expuse în favoarea ambelor soluții evidențiate în

punctul de vedere al INM și întrucât nu s-a reușit conturarea unei opinii majoritare cu
privire la problema de drept supusă discuției, s-a decis amânarea discutării acesteia pentru
întâlnirea viitoare.

Legea nr. 10/2001

1
“(…) din niciun considerent al hotărârii nu rezultă că acestui Consiliu sau instanțelor judecătorești le-ar fi fost
înlăturate atribuțiile de a constata existența unor discriminări care își au sorgintea în acte normative sau de a
formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente în vederea asanării respectivelor prevederi.
Dimpotrivă, Curtea Constituțională a constatat că, în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și
aplicării principiului nediscriminării, CNCD și instanțele învestite cu asemenea acțiuni sunt chemate să vegheze,
printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu.”

96
 1. Contestație împotriva deciziei Comisiei Națională pentru Compensarea Imobilelor
de invalidare a deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea
de acordare de măsuri compensatorii, pentru considerentul că nu s-a făcut dovada
dreptului de proprietate asupra imobilelor. Prezumția legală relativă a dreptului
de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în favoarea celui
menționat în actul de preluare în proprietatea statutlui operează ipso facto sau este
condiționată de depunerea negațiilor prevăzute de art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007?
(Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
ale curţilor de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 122)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate
ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul
moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția
demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din
prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.
În conformitate cu art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.
10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înțelege:
a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către
o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte
funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr.
221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la
interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte
înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de
calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al
dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de
moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă
[cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege,
sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal
încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau
ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol
fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din
perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei
respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția
demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se
prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în
dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria
răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu
soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
Potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare,
existenta și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

97
actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în
executare măsura preluării abuzive; în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absenta unor probe
contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,
după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusa că deține imobilul sub
nume de proprietar.
În conformitate cu art. 24.1. și 24.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a
Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, înscrisurile menționate la art. 24 alin. (1)
din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate; aplicarea prevederilor
art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte,
condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca
urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul
revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe
propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor
furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în
aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.

În considerentele Deciziei nr. 62/18.09.2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.

928/24.11.2017, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a IV-a civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la
interpretarea sintagmei "probe contrare" din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
a reținut următoarele:
„Textul art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie relativă de proprietate - în
privinţa existenţei şi întinderii dreptului - în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc
preluarea abuzivă (fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare).
Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumţie relativă, întrucât ea operează în
"absenţa unor probe contrare", ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada,
cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane
decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.
Numai printr-o denaturare a textului (şi a modalităţii răsturnării prezumţiei relative de
proprietate) s-ar ajunge la concluzia că "dovada contrară" ar putea însemna şi că înscrisul de
care se prevalează persoana îndreptăţită nu întruneşte condiţiile legii pentru a fi translativ de
proprietate, câtă vreme mijlocul de probă de care se foloseşte partea în dovedirea dreptului său
este prezumţia (art. 24 din Legea nr. 10/2001), iar nu actele doveditoare menţionate în art. 23
din lege. Ca atare, partea adversă, care tinde la răsturnarea prezumţiei relative, este cea care
trebuie să facă dovada contrară, respectiv proba apartenenţei dreptului altei persoane decât cea
individualizată în actul de preluare.
Aceasta întrucât, sub aspect probatoriu, existenţa unei prezumţii legale, cum este cea
instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită,
ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, evident după ce acesta face dovada faptului vecin
şi conex pe care se întemeiază prezumţia.
Aşadar, interpretarea corectă a textului înseamnă cunoaşterea regimului prezumţiei
legale relative (iuris tantum), adică a împrejurării că ea dispensează de dovadă pe cel în favoarea
căruia este făcută, mai exact, beneficiarul unei asemenea prezumţii trebuie să demonstreze doar
faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia (în speţă, faptul că este menţionat în actul
normativ de preluare), revenind părţii adverse sarcina probei contrare.

98
 Aprecierea conform căreia răsturnarea prezumţiei s-ar face de chiar beneficiarul acesteia
prin faptul că înscrisul depus nu ar îndeplini valenţele unui titlu de proprietate în sensul dat de
dispoziţiile art. 23 din lege (astfel cum au fost explicitate prin Normele metodologice de
aplicare a Legii nr. 10/2001) ignoră faptul că cele două texte (art. 23 şi 24) reglementează
mijloace de probaţiune diferite în susţinerea dreptului de proprietate: înscrisurile şi, respectiv,
prezumţia.
O interpretare eronată a textului, prin confundarea ipotezelor legale instituite de două
norme distincte, nu deschide însă calea mecanismului de unificare al pronunţării hotărârii
prealabile” (paragrafele 52-59).
„S-a dezvoltat o jurisprudenţă constantă, bazată pe o interpretare adecvată a textului şi
a sintagmei "probe contrare", conform căreia s-a reţinut, în principiu, că proba contrară care să
răstoarne prezumţia de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 semnifică proba
faptului că, în pofida actului de preluare a imobilului de către stat, care indică drept proprietar
o anumită persoană, se dovedeşte cu alte mijloace de probă că proprietar nu era acea persoană
indicată în actul de preluare, ci o alta.
Instanţele au reţinut că, dat fiind specificul restituirii proprietăţilor preluate abuziv,
legiuitorul a instituit reguli derogatorii în materie probatorie, printre care şi această prezumţie
de proprietate, fiind raţional ca, în măsura în care se face dovada preluării bunului de la o
anumită persoană, autorităţile vremii considerând-o proprietar la acea dată, măsurile reparatorii
să opereze în mod corespunzător, prin repunerea aceleiaşi persoane în situaţia avută anterior
actului de preluare abuzivă. Numai dovada apartenenţei bunului în patrimoniul altei persoane
decât cea menţionată în actul de preluare înseamnă răsturnarea prezumţiei relative de
proprietate (paragrafele 63, 64).

Apreciem că pentru activarea prezumției legale în discuție este necesară îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.
10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, instanța supremă neprocedând la o atare analiză
vizând condițiile operării prezumției, ci exclusiv la una referitoare la semnificația sintagmei
"probă contrară".
Reclamantul are obligația fie să probeze dreptul de proprietate asupra imobilului în
condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, atașand la dosar actele doveditoare ce se găsesc în
enumerarea art. 23 din Normele metodologice, fie să se prevaleze de prezumția reglementată
de art. 24 din Legea nr. 10/2001, demostrând însă că nu deține actele doveditoare prevăzute de
art. 23 din lege. Numai într-o asemenea ultimă ipoteză, prezumția legală relativă poate opera;
după prezentarea negațiilor și a declariației olografe pe proprie răspundere, reclamantul va
dovedi faptul vecin și conex - individualizarea persoanei în actul normativ sau de autoritate prin
care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, necesar pentru a
opera prezumția în favoarea sa.

În concluzie, opinia INM este aceea că pentru activarea prezumției legale

prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute
de art. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate
prin H.G. nr. 250/2007.

În unanimitate, participanții au apreciat că pentru activarea prezumției legale

prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu este necesară îndeplinirea condițiilor
prevăzute de art. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,
aprobate prin H.G. nr. 250/2007, raportat la considerentele avute în vedere de instanța

99
supremă la pronunțarea Deciziei nr. 62/18.09.2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea
I nr. 928/24.11.2017.

2. Legea aplicabilă și cadrul procesual al acțiunilor ce au ca obiect obligație de a

soluționa cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, formulate de către
persoana îndreptățită în temeiul legilor fondului funciar, obligația solicitată a fi
stabilită în sarcina unității administrativ teritorială, justificat de faptul că comisiile
locale de fond funciar au înaintat aceste cereri comisiei de aplicare a Legii nr.
10/2001. Pot fi extinse prevederile art. 43 din Legea nr. 165/2013 la orice tip de
imobil sau doar celor identificate în mod expres de ipoteza legală (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel
- Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 118)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 43 din Legea nr. 165/2013, cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din
Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 34 din Legea
nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează teren cu categoria de curţi-
construcţii, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se transmit comisiilor
constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în vederea
soluţionării.
Art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 prevede că terenurile fără construcții, neafectate
de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în
administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea
dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor
proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin imobile, în sensul prezentei legi, se
înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în
mod abuziv (…). Prin raportare la art. 6.1. lit. c) din Normele metodologice aprobate prin H.G.
nr. 250/2007, incidența legii intervine pentru terenurile din intravilan.
În conformitate cu art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența acestei legi,
terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării,
precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate
potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu
modificările și completările ulterioare.
Art. 8.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare
unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că nu fac obiectul legii terenurile situate în extravilanul
localităţilor (inclusiv terenurile aflate în extravilanul localităţilor şi evidenţiate în patrimoniul
unor societăţi comerciale), indiferent că aveau această situare la data preluării abuzive sau la
data notificării, şi nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului
funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr.
1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.
169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
În continuare, art. 8.2. prevede că, în cazul în care s-au depus notificări cu privire la
imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din titlul I
din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în

100
vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr.
1/2000 cu modificările şi completările ulterioare”.

Domeniul de aplicare a art. 43 din Legea nr. 165/2013 vizează terenurile intravilane fără
construcții, având categoria de curți-construcții, acesta fiind mai restrâns decât cel al art. 36
alin. (5) din Legea nr. 18/1991, care privește toate terenurile intravilane fără construcții,
indiferent de categoria de folosință.
Cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 și transmise către
comisiile constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 se
vor soluționa în temeiul Legii nr. 10/2001, neexistând nicio rațiune pentru soluționarea acestora
în temeiul Legii nr. 18/1991 de către comisii specializate în aplicarea unui alt act normativ.
În acest context, este de reținut și faptul că potrivit alin. (51) al art. 36 din Legea nr.
18/1991, cererile de restituire prevăzute la alin. (5), împreună cu copiile de pe actele de
proprietate, se depun la primăria localităţii sau, după caz, la primăriile localităţilor în raza cărora
se află situat terenul, personal sau prin poştă, cu confirmare de primire, până la data de 1
noiembrie 2001, sub sancţiunea decăderii din termen.
Ca atare, termenul pentru formularea cererilor de restituire în temeiul art. 36 alin. (5)
din Legea nr. 18/1991 a expirat în data de 01.11.2001; notificările în temeiul Legii nr. 10/2001
puteau fi formulate în termen în intervalul 14.02.2001 - 14.02.2002; prin urmare, nu numai
obiectul cererilor este asemănător, privind terenuri intravilane, dar și termenul de formulare a
acestora.
Prin Legea nr. 247/2005 s-a modificat art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, acesta
având următorul conținut: Pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi foştii proprietari
cărora li s-au respins cererile sau li s-au modificat sau anulat adeverinţele de proprietate,
procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate prin nesocotirea prevederilor
art. III din Legea nr. 169/1997; cererile de reconstituire a dreptului de proprietate se consideră
a fi depuse în termen chiar dacă acestea au fost depuse la alte comisii decât cele competente
potrivit legii; aceste comisii vor trimite cererile, din oficiu, comisiilor competente, înştiinţând
despre acest lucru şi persoanele îndreptăţite; persoanele fizice şi persoanele juridice, care nu au
depus în termenele prevăzute de Legea nr. 169/1997 şi de prezenta lege cereri pentru
reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele doveditoare, pot formula astfel de
cereri în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
De asemenea, potrivit art. III din Titlul VI al aceleiași legi, titlu vizând modificarea şi
completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi
ale Legii nr. 169/1997, persoanele fizice şi persoanele juridice pot formula cereri de
reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite
conform prezentei legi, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv.
Ca atare, prin actul normativ specificat anterior, pentru cererile de restituire a imobilelor
formulate exclusiv în temeiul Legii nr. 169/1997 și Legii nr. 1/2000 s-a permis
reformularea/formularea acestora și în intervalul suplimentar 25.07.2005 - 30.11.2005
(intervalele anterioare prescrise de lege pentru formularea cererilor de restituire erau
următoarele: 04.11.1997 - 31.12.1998, în cazul Legii nr. 169/1997, și 12.01.2000 - 13.03.2000,
în cazul Legii nr. 1/2000).
Concluzionând, în ipoteza cererii de restituire formulată în temeiul art. 36 alin. (5) din
Legea nr. 18/1991, termenul de depunere a acesteia s-a împlinit în data de 01.11.2001, acesta
nefiind suplimentat de intervalul prescris de Legea nr. 247/2005, aplicabil exclusiv pentru

101
Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000 (terenurile ce fac obiectul acestor legi fiind agricole și
forestiere).
Transmiterea cererilor de depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 către
comisiile constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în
mod nelegal, cu încălcarea domeniului de aplicare a art. 43 din Legea nr. 165/2013, nu este de
natură să atragă însă aplicarea Legii nr. 10/2001.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5)
din Legea nr. 18/1991 și transmise către comisiile constituite pe lângă autorităţile publice
locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 se vor soluționa în temeiul Legii nr. 10/2001.
Transmiterea cererilor de depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 către
comisiile constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,
în mod nelegal, cu încălcarea domeniului de aplicare a art. 43 din Legea nr. 165/2013, nu
este de natură să atragă însă aplicarea Legii nr. 10/2001.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

Legea nr. 217/2003

1. Includerea relaţiei dintre unchi/mătușă şi nepot de frate/soră în noțiunea de

membru de familie prevăzută de art. 5 din Legea nr. 217/2003 (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de
apel –Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 92)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 217/2003: „În sensul prezentei legi, prin membru
de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, soții și copiii acestora,
precum și persoanele devenite rude prin adopție, potrivit legii…”.
Conform art. 23 alin. (1) din cuprinsul aceluiași act normativ: „Persoana a cărei viață,
integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea
unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită
un ordin de protecție …”.

Noțiunea de membru de familie privește și relația dintre frați și surori, soții și copiii
acestora, așa cum rezultă din art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 217/2003. Drept urmare, trebuie
considerați ca fiind reciproc membri de familie frații între ei, dar și cumnații (soții fraților și
surorilor). Tot astfel, sunt între ei membri de familie frații vis-a-vis de copiii altui frate, ipoteză
care privește tocmai relația dintre unchiul/mătușa și nepotul de frate/soră, dar și pe aceea dintre
copiii fraților între ei (verișorii primari).

În concluzie, opinia INM este în sensul includerii relaţiei dintre unchi/mătușă şi

nepot de frate/soră în noțiunea de membru de familie prevăzută de art. 5 din Legea nr.
217/2003.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

102
 Legea nr. 198/2004

1. Expropriere. Stabilirea preţului despăgubirii la momentul transferului dreptului

de proprietate. Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/15.01.2015 publicată în
Monitorul Oficial nr. 152 din 03.03.2015. Condiţiile în care este admisibilă o cerere
de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 11 C. pr. civ. (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Timișoara, 19-20
noiembrie 2015, pag. 41)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 Curtea Constituțională a declarat
neconstituţionale prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri
prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară
modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri
naţionale, raportată Ia sintagma „Ia data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în
dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică.
În motivarea Deciziei Curţii Constituţionale, la punctul 25, s-a reținut, în mod explicit,
că „la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a Il-a din Legea nr.
198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experţii şi instanţa
de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în
unitatea administrativ teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate”.
Problema ridicată vizează admisibilitatea unei cereri de revizuire a unor decizii
definitive prin care s-a dat o dezlegare cauzei prin aplicarea textului art. 9 teza a II-a din Legea
nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri
naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, text ulterior declarat
neconstituțional în limitele indicate în Decizia nr. 12/2015 deja menționată.
Potrivit art. 509 pct. 11 C. pr. civ., revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă „după ce
hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în
acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției”.
Rezultă, așadar, cu claritate că cererea de revizuire poate fi primită numai dacă excepția
de neconstituționalitate a fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea definitivă
atacată. Pronunțarea Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015 rămâne, astfel, fără consecințe asupra
soluțiilor definitive în cadrul cărora nu s-a ridicat incidentul neconstituționalității, hotărâri care,
deci, nu vor putea fi atacate, pentru acest motiv, pe calea revizuirii.

În unanimitate, participanții au agreat soluția expusă în punctul de vedere al INM.

Legea nr. 272/2004

1. Admisibilitatea acțiunii prin care se solicită de către reclamanta direcţia de

asistenţă socială şi protecţia copilului menținerea măsurii plasamentului și
delegarea atribuţiilor privind exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești
cu privire la persoana şi bunurile copilului de la primarul unităţii
administrative teritoriale către directorul direcţiei de asistenţă socială şi

103
 protecţia Copilului, ca urmare a modificării dispoziţiilor legale care stabilesc
persoana care exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti pe perioada măsurii
de protecţie specială, inițial indicată ca fiind aceea a primarului, iar ulterior
identificată ca fiind directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie şi ale curţilor de apel –Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 93)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 272/2004: „(1) Prezenta lege, orice alte
reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și
orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate
principiului interesului superior al copilului. (2) Interesul superior al copilului se circumscrie
dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața
de familie. (3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu
drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și
oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul interesului superior
al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de
autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de
instanțele judecătorești…”.
Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 în forma anterioară modificării survenite
prin Legea nr. 257/2013: „Drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu
a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt exercitate
şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul
sectorului municipiului Bucureşti”.
Potrivit art. 66 alin. (3) din Legea nr. 272/2004: „Drepturile și obligațiile părintești față
de copil pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către instanță în situația copilului
prevăzut la art. 60 lit. a), precum și în situația copilului prevăzut la art. 60 lit. c) și d) sunt
exercitate de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului..”
Conform art. 72 din cuprinsul aceluiași act normativ: „(1) Împrejurările care au stat la
baza stabilirii măsurilor de protecție specială, dispuse de comisia pentru protecția copilului sau
de instanța judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcția generală de asistență
socială și protecția copilului. (2) În cazul în care împrejurările prevăzute la alin. (1) s-au
modificat, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze
de îndată comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească, în vederea
modificării sau, după caz, a încetării măsurii…”.

În principal, problema de practică neunitară privește interpretarea art. 72 din Legea nr.
272/2004, mai exact dacă această dispoziție legală permite schimbarea jurisdicțională a măsurii
plasamentului sub aspectul persoanei care exercită drepturilor și obligațiilor părintești cu privire
la persoana şi bunurile copilului, în condițiile survenirii modificării dispoziţiilor legale care
stabilesc persoana care exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti pe perioada măsurii de
protecţie specială, inițial indicată ca fiind aceea a primarului, iar ulterior identificată ca fiind
directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Apreciem că un răspuns pozitiv se impune în considerarea argumentelor detaliate în
continuare.
Textul analizat condiționează posibilitatea modificării măsurii de protecție specială de
schimbarea împrejurărilor care au stat la baza stabilirii ei. Semnificația imediată a noțiunii de
împrejurări care au condus la instituirea măsurii plasamentului este aceea că ea vizează aspecte

104
factuale privitoare la situația personală a minorului. Textul nu exclude, ci, din contră, în absența
vreunei circumstanțieri, îngăduie o interpretare mai cuprinzătoare.
Modificarea administrativă operată în sfera competențelor persoanelor care au atribuții
în exercitarea drepturilor și obligațiilor minorului trebuie inclusă în categoria împrejurărilor
apte sa justifice schimbarea conținutului măsurii plasamentului în limitele aici discutate.
Altminteri, există riscul ca, deși transferate formal (în plan administrativ) atribuțiile ce vizează
exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești să nu poată fi exercitate în fapt, cu un potențial
de vătămare a intereselor minorilor și de încălcare astfel a unui dintre principiile fundamentale
ale Legii nr. 272/2004.
De altfel, schimbarea legislativă intervenită are drept scop tocmai o mai bună ocrotire a
interesului superior al copilului, astfel că, și din această perspectivă, transpunerea sa faptică pe
calea acțiunii declanșate este pe deplin justificată.
O astfel de modificare nu echivalează unei aplicări retroactive a legii noi față de aspectul
că măsura vizează schimbarea pentru viitor a situației minorului sub aspectul persoanei căreia
îi revine competența de a exercita drepturile și obligațiile părintești pe durata măsurii
plasamentului.

În concluzie, opinia INM este în sensul admisibilității acțiunii prin care se solicită
de către reclamanta direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului menținerea măsurii
plasamentului și delegarea atribuţiilor privind exercitarea drepturilor și obligațiilor
părintești cu privire la persoana şi bunurile copilului de la primarul unităţii
administrative teritoriale către directorul direcţiei de asistenţă socială şi protecţia
copilului, ca urmare a modificării dispoziţiilor legale care stabilesc persoana care exercită
drepturile şi obligaţiile părinteşti pe perioada măsurii de protecţie specială, inițial
indicată ca fiind aceea a primarului, iar ulterior identificată ca fiind directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

Legea nr. 95/2006

1. Obligarea celor ce aduc daune sănătății propriei persoane, din culpă, să repare
prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile
efective ocazionate de asistența medicală acordată, chiar dacă au calitatea de
asigurat (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel –
Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 40)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 320 din Legea nr. 95/2006: (1) „Persoanele care prin faptele lor aduc daune
sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund
potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale
reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele
reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. (2)
Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o
evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de

105
sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum
şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în
vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile
respective ”.
De asemenea, în conformitate cu art. 230 alin. (1) din același act normativ: „Asiguraţii
beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de
îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de prezenta
lege, de contractul-cadru şi normele sale de aplicare”.
Din coroborarea dispozițiilor normative citate, rezultă cu claritate că doar persoanele
neasigurate ar putea fi obligate la despăgubiri către furnizorul de servicii medicale, dacă prin
faptele lor aduc daune sănătății proprii.
Soluția este firească, atât timp cât furnizorul de servicii medicale poate reclama un
prejudiciu doar în acele situații în care contravaloarea activităților prestate nu poate fi acoperită
de către casele de asigurări de sănătate, ceea ce se întâmplă, în principiu, doar în cazul
persoanelor neasigurate. Doar în mod excepțional, calitatea de debitor pentru repararea
prejudiciului cauzat furnizorului de servicii medicale poate reveni și unei persoane asigurate,
atunci când tipul de serviciu medical prestat nu se subsumează acelora care sunt asigurate (cum
ar fi cele prevăzute de art. 248 din Legea nr. 95/2006, dacă contravaloarea serviciilor trebuie
acoperită de către asigurat).

Cu majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

Distincția dintre dispozițiile art. 320 și art. 230 ale Legii nr. 95/2006 este dată de calitatea
persoanei, aspect care rezultă cu claritate din noțiunile utilizate de cele două dispoziții legale,
astfel că, în timp ce art. 230 se referă la „asigurați”, art. 320 face referire la „persoanele care
prin faptele lor aduc daune (...) sănătăţii propriei persoane”.
A fost exprimată și opinia conform căreia cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală
acordată pot fi puse în sarcina asiguratului din sistemul de asigurare obligatorie prin efectul
legii ori de câte ori fapta care a generat necesitatea asistenței medicale se circumscrie ipotezei
menționate la art. 320, text care instituie o excepție de la regula enunțată la art. 230, aspect
care rezultă și din cronologia celor două articole.

2. Condiţiile de admisibilitate a acţiunilor în pretenţii formulate de spitale; calitatea

procesuală a acestora urmare a subrogării în drepturile caselor de asigurări de
sănătate în cererile formulate împotriva persoanelor chemate în judecată; se
constată că de cele mai multe ori sunt chemate ca pârâte victimele agresiunii şi nu
autorul acesteia ori al accidentului. Temeiul legal al acţiunilor formulate îl
constituie atât Legea nr. 95/2006, dar şi art. 998-999 Cod civil din 1864 (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
civile ale curţilor de apel și ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 67)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit alin. (1) al art. 313 din Legea nr. 95/2006: „Persoanele care prin faptele lor
aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă,
răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii
medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele
reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale.

106
Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se
subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi
dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti, indiferent de faza de judecată” iar, în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol:
„Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă
distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care
se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru
care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii
sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate”.
Textul analizat instituie un caz de subrogație legală a furnizorului de servicii medicale
în drepturile casei de asigurări de sănătate (pentru recuperarea decontărilor pe care aceasta le-a
făcut furnizorului de servicii reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală
acordată), debitorul raportului juridic obligațional fiind persoana care prin fapta sa a provocat,
din culpă, daune sănătăţii altei persoane sau chiar propriei persoane.
Cu referire la situaţia în care s-au cauzat daune sănătății altei persoane, textul are ca
menire să identifice pe autorul faptei ilicite ca fiind cel care va trebui, în final, să suporte
cheltuielile făcute de către furnizorul de servicii medicale (spitalul)
Admisibilitatea acțiunii furnizorului de servicii depinde de întrunirea condițiilor
răspunderii civile delictuale (dacă în prealabil în cadrul litigiului dintre victimă și autorul
prejudiciului au fost stabilite condițiile răspunderii delictuale, hotărârea pronunțată se va
impune celui declanșat între spital și autorul faptei ilicite prin efectul pozitiv al autorității de
lucru judecat), calitatea procesuală pasivă revenind, invariabil, celui care se face vinovat de
daunele aduse sănătății victimei.

Participanții la întâlnire au agreat că se impune inventarierea practicii judiciare în

materie, discuțiile cu privire la această problemă urmând a fi reluate cu ocazia întâlnirilor
următoare.

Legea nr. 221/2009

1. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate
acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Timișoara,
19-20 noiembrie 2015, pag. 44)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Problema semnalată este aceea dacă, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
221/2009, pot fi acordate despăgubiri şi pentru terenurile ce intră sub incidenţa legilor fondului
funciar.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit
condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut
obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei
persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei
de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului
la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre

107
de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost
restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările
şi completările ulterioare”.
Prin Decizia nr. 6/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în
interesul legii s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 221/2009, că „pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de
bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi
Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie”.
Din analiza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 rezultă că
legiuitorul a impus o dublă condiţionare pentru acordarea despăgubirilor reprezentând
echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume:
- bunurile să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al
măsurii administrative abuzive;
- bunurile să nu fi fost restituite persoanei îndreptăţite sau aceasta să nu fi obţinut
despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Apreciem că prin indicarea Legii nr. 247/2005 în ansamblul său, legiuitorul a avut în
vedere şi legile fondului funciar, alături de celelalte legi reparatorii în materia bunurilor imobile
care au fost preluate abuziv, neexistând nicio justificare pentru impunerea unui regim juridic
diferenţiat sub aspectul existenţei obligaţiei de plată a despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât
chiar alin. (3) al art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 vizând regimul stabilirii şi plăţii
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv face referire şi include în domeniul
său de reglementare despăgubirile acordate în baza legilor fondului funciar.
Astfel, potrivit textului legal specificat, despăgubirile acordate în baza Legii fondului
funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere,
solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu
modificările şi completările ulterioare, vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind
acordarea despăgubirilor din această lege.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

În cadrul dezbaterilor, cu privire la problema de drept în discuție, s-au conturat mai
multe opinii:
a) Într-o primă opinie – concordantă cu opinia exprimată de INM – s-a apreciat că
măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 221/2009 privesc și bunurile care fac obiectul
Legii nr. 18/1991. Pentru această soluție pledează interpretarea literală a dispozițiilor art. 5 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în conținutul cărora legiuitorul a utilizat conjuncția “sau”
atunci când s-a referit la Legea nr. 247/2005 alături de Legea nr. 10/2001. Aceeași formulare
este utilizată și în cuprinsul art. 5 alin. (5) al Legii nr. 221/2009, care prevede încetarea de drept
a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr.
247/2005. Or, pe temeiul Legii nr. 247/2005, singurele notificări care puteau fi formulate vizau
materia fondului funciar.
b) Într-o a doua opinie, s-a susținut că bunurile ce fac obiectul Legii nr. 18/1991 nu
intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. Principalul argument invocat a fost acela că
sfera bunurilor care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu a fost modificată prin

108
Legea nr. 247/2005; acest din urmă act normativ nu conține dispoziții de drept substanțial,
operând modificări doar sub aspectul normelor de procedură. Prin urmare, excepțiile prevăzute
la art. 6 din Legea nr. 10/2001, printre care figurează și imobilele ce fac obiectul Legii nr.
18/1991, au fost menținute și după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005. În
consecință, aceste imobile nu pot face nici obiectul Legii nr. 221/2009. Totodată, soluția este
susținută de jurisprudența ÎCCJ și de doctrină.

Cu majoritate, participanții au agreat soluția expusă în punctul de vedere al INM, în

sensul că în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009 se includ și bunurile ce fac obiectul Legii
nr. 18/1991, fără ca aceasta să echivaleze cu repunerea în termen pentru formularea
cererilor de restituire.
A fost exprimată și opinia contrară, potrivit căreia Legea nr. 247/2005 nu extinde
categoria bunurilor vizate de Legea nr. 10/2001 și menține exceptarea de la domeniul de
reglementare al legii a bunurilor care fac obiectul legii fondului funciar. Norma în discuție
introduce o excepție, care este de strictă interpretare și, pe cale de consecință, bunurile expres
exceptate nu pot face nici obiectul Legii nr. 221/2009; în același sens este și practica
majoritară a Înaltei Curți de Casație și Justiție și doctrina relevantă în materie (a se vedea
prof. Flavius Baias).

Legea nr. 255/2010

1. Expropriere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010. Posibilitatea instanţei de

a dispune, în afară de stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor
interesate şi exproprierea altor suprafeţe de teren devenite de neexploatat pentru
reclamanţi (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea
de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 41)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Legea nr. 255/2010 are caracterul unei legi speciale care articulează într-o procedură
specifică exproprierea pentru realizarea lucrărilor ce intră în domeniul ei de reglementare. În
cadrul acestei proceduri, atribuțiile instanțelor de judecată sunt semnificativ diferite de cele
atribuite ei prin Legea nr. 33/1994, act normativ general în materie de expropriere.
Semnificativ în sensul celor arătate este art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, text
care circumscrie atribuțiile instanțelor de judecată numai soluționării contestației formulate
împotriva modului de stabilire a despăgubirilor. În mod explicit, același articol prevede că nu
face obiectul de verificare al instanțelor de judecată transferul dreptului de proprietate, sintagmă
căreia i se subsumează și interdicția de a discuta asupra limitelor în care a avut loc exproprierea,
adică delimitarea materială a proprietății.
Este adevărat că legea generală prevede facultatea instanței de judecată de a dispune și
obligarea expropriatorului la o expropriere totală, dincolo de nevoile realizării lucrării de
utilitate publică. Aplicarea în completare a normei generale nu poate avea loc însă decât în
limitele îngăduite de norma specială. Iar sub acest aspect, același art. 22 alin. (3) din Legea nr.
255/2010, prevede că dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 se aplică numai cât privește
stabilirea despăgubirii, fiind deci exclusă aplicarea normelor care îndreptățesc instanțele să se
pronunțe în sensul obligării expropriatorului la o expropriere totală.
Articolul 34 din cuprinsul Legii nr. 255/2010 nu infirmă cele deja arătate cu privire la

109
limitele aplicării legii generale, în continuarea celei speciale. Textul analizat prevede că Legea
nr. 255/2010 se completează cu Legea nr. 33/1994, dacă cea din urmă nu contravine
dispozițiilor legii speciale. Or, în măsura în care s-ar recunoaște dreptul instanței de a statua
asupra unei exproprieri totale, în temeiul normei generale, pentru lucrări care intră în domeniul
de reglementare al legii speciale, în mod cert această dispoziție contravine Legii nr. 255/2010.
Cele de noi susținute nu exclud însă obligația instanței de judecată ca, în contextul
stabilirii cuantumului despăgubirilor și în limitele învestirii sale, să aibă în vedere inclusiv
faptul deprecierii valorice a parcelei rămase în proprietatea celui expropriat.

2. Expropriere. Imputarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru realizarea

procedurilor de expropriere întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010 (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel – Curtea de Apel Timișoara,
19-20 noiembrie 2015, pag. 42)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Legea nr. 255/2010 conține o singură referire la regimul procedural al cheltuielilor de
judecată în cuprinsul art. 23 alin. (3), conform căruia: „Cheltuielile necesare pentru realizarea
expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în
cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept
comun”.
Este procedura de drept comun la care se referă art. 23 alin. (3) aceea instituită de art.
38 din Legea nr. 33/1994 (text în temeiul căruia cheltuielile efectuate pentru realizarea
procedurilor de expropriere sunt în sarcina expropriatorului) sau cea care rezultă din cuprinsul
art. 453 C. pr. civ. (art. 274 din vechiul C. pr. civ.)?
Răspunsul la această întrebare nu poate face abstracție de particularitățile procedurii de
expropriere prevăzute prin legea specială (Legea nr. 255/2010) în raport de reglementarea de
drept comun (încorporată Legii nr. 33/1994). Astfel, în cazul procedurii de drept comun,
stabilirea cheltuielilor de judecată în sarcina expropriatorului are ca justificare faptul că la
capătul demersului judiciar (în urma achitării despăgubirii stabilite de către instanță) se află
chiar transferul dreptului de proprietate ca efect al exproprierii. Această rațiune nu se mai
regăsește însă în cazul procedurii judiciare reglementate de legea specială atât timp cât ea se
limitează la dimensionarea despăgubirii, la inițiativa expropriatului nemulțumit, ea situându-se
în timp ulterior transferului prin expropriere a dreptului de proprietate.
În acest ultim caz devine, așadar, naturală plasarea problemei cheltuielilor de judecată
în perimetrul dreptului comun procedural reprezentat de dispozițiile art. 453 C. pr. civ. (art. 274
din vechiul C. pr. civ.).

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

Punctele 37 și 38 (în prezent punctele 1 și 2, s.n. S.I.V.) au fost analizate împreună.
Prealabil dezbaterilor au fost expuse situațiile de fapt care au prilejuit pronunțarea de
soluții diferite în practică, respectiv acțiuni prin care s-a solicitat, pe temeiul dispozițiilor Legii
nr. 255/2010, exproprierea unei alte suprafețe decât cea care făcuse obiectul acordării de
despăgubiri contestate în instanță.
Într-o primă opinie, s-a considerat că dispozițiile legii speciale se raportează la
dispozițiile legii cadru în materie – Legea nr. 33/1994, care recunoaște posibilitatea instanței de
a aprecia asupra oportunității exproprierii unor suprafețe de teren a căror exploatare a devenit
ineficientă pentru persoanele interesate.

110
 Într-o a doua opinie, s-a considerat că dispozițiile Legii nr. 255/2010 derogă de la
dreptul comun în materie (Legea nr. 33/1994), normele atributive de competență ale instanțelor
privind exclusiv cuantumul despăgubirilor.
Un alt aspect care a făcut obiectul unor soluții diferite pronunțate în practică a vizat
imputarea cheltuielilor de judecată.
Astfel, într-o primă orientare, deși exproprierea s-a realizat sub imperiul Legii nr.
255/2010, s-a considerat că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, conform cărora
cheltuielile exproprierii sunt în sarcina expropriatorului.
În cea de-a doua orientare, s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 255/2010
– derogatorii de la Legea nr. 33/1994 – care stabilesc ca imputarea cheltuielilor să se realizeze
conform dreptului comun.
Sub acest ultim aspect, soluția agreată, în final, în practică a fost în sensul opiniei expuse
în punctul de vedere al INM, în sensul că raportarea la dreptul comun nu trebuie să aibă în
vedere dispozițiile Legii nr. 33/1994, ci dispozițiile în materie ale Codului de procedură civilă
– art. 274 din vechiul C.pr.civ., text invocat de altfel ca temei în favoarea obligării părții care
a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la problemele sesizate la punctele 37 și 38 (în prezent punctele 1 și 2 – n.n.,

S.I.V.), participanții au agreat, în unanimitate, soluția propusă în punctul de vedere al INM.

Legea nr. 165/2013

1. Cerere privind obligarea Comisiilor (locală şi judeţeană) de fond funciar la

punerea în posesie şi la emiterea titlului de proprietate, în condițiile în care
reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin Hotărâre de validare a
Comisiei Judeţene (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel –
Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 38)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 7 din Legea nr. 165/2013: „Până la întocmirea situaţiei centralizatoare la
nivel local, se suspendă emiterea hotărârilor de validare/invalidare de către comisiile judeţene
de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti,
eliberarea titlurilor de proprietate, punerea în posesie de către comisiile locale de fond funciar,
precum şi orice alte proceduri administrative în domeniul restituirii fondului funciar. (2)
Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul hotărârilor judecătoreşti definitive şi
irevocabile”.
De asemenea, art. 11 din același act normativ prevede că: „(1) Comisiile locale şi
judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti au
obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera
titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2016. (2) În situaţia neîndeplinirii obligaţiilor
în termenul prevăzut la alin. (1), persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere
la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile. Hotărârea
pronunţată de instanţa judecătorească este supusă numai apelului. Plângerea este scutită de taxa
judiciară de timbru”.
Rezultă că în noul context legislativ creat de apariția Legii nr. 165/2013, obligațiile
legale (inclusiv eliberarea titlurilor de proprietate și punerea în posesie) stabilite în sarcina

111
comisiilor locale și județene de fond funciar sau, după caz, Comisiei de Fond Funciar a
Municipiului Bucureşti trebuie executate cel târziu până la data de 01.01.2016.
Doar dacă obligațiile ce le revin nu au fost îndeplinite până la împlinirea acestui termen,
persoana care se consideră îndreptățită (în conformitate cu art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013,
este vorba de: „... persoana care a formulat şi a depus, în termen legal, la entităţile învestite de
lege cereri din categoria celor prevăzute la pct. 1, care nu au fost soluţionate până la data intrării
în vigoare a prezentei legi”) poate formula plângere la judecătoria în circumscripția căreia se
află imobilul.
Se impune, așadar, ca eventualele plângeri introduse până la data de 01.01.2016 să fie
respinse ca premature.

În unanimitate, participanții au agreat soluția propusă în punctul de vedere al INM,

fără a fi formulate observații suplimentare.

2. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind restituirea
în natură în cazul cesionarilor de drepturi dobândite de persoanele îndreptățite
conform Legii nr. 18/1991, prin hotărâri ale comisiilor județene pentru stabilirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, hotărâri pronunțate înainte
de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor
civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Bacău,
23-24 iunie 2016, pag. 61)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Apreciem că cei cărora le-a fost cedat, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013,
dreptul privind restituirea în natură a unor terenuri ce făceau obiectul Legii nr. 18/1991 a
fondului funciar, drept recunoscut, prin hotărâri ale comisiilor județene, persoanelor îndreptățite
potrivit acestei din urmă legi, au posibilitatea de a solicita emiterea titlului de proprietate și
punerea în posesie în conformitate cu Legea fondului funciar.
Dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care nu recunosc cesionarilor decât
beneficiul compensării prin puncte, în conformitate cu art. 24 alin. (2)-(4) din lege, trebuie
circumscrise sferei de aplicare a acestui act normativ. Or, față de dispozițiile art. 4 din lege, în
sfera de aplicare a acestei legi speciale nu intră cererile soluționate anterior intrării sale în
vigoare, ipoteză în care se înscrie și cazul în care există o hotărâre a comisiei județene privind
reconstituirea dreptului de proprietate.
De altfel, din ansamblul dispozițiilor legale consacrate măsurii reparatorii constând în
compensarea prin puncte, rezultă aceeași concluzie, deoarece dispozițiile respective nu permit
utilizarea punctelor pentru a dobândi terenuri pentru care comisiile județene au emis hotărâri
de reconstituire a dreptului de proprietate.
Astfel, potrivit art. 16, cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în
natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri
compensatorii sub formă de puncte, iar Fondul național, constituit în baza art. 20 din lege, în
vederea valorificării punctelor acordate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor,
cuprinde terenuri agricole care nu fac obiectul restituirii în natură, aflate în proprietatea privată
a statului şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, afectate acordării de măsuri
compensatorii potrivit prezentei legi [art. 20 alin. (2) din lege]. Or, existența unei hotărâri de
reconstituire a dreptului de proprietate privată emise de comisia județeană pentru stabilirea
dreptului de proprietate privată a terenurilor, face ca terenul respectiv să nu fie dintre cele care

112
nu fac obiectul restituirii în natură și, prin aceasta, să excludă incidența reparației prin acordarea
de puncte.
Nu în ultimul rând, rațiunea pentru care autorul legii speciale a rezervat un tratament
puternic sancționator, la limita neconvenționalității, cesionarilor de drepturi născute în favoarea
persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit legilor speciale pare să privească, prin
excelență, cazurile în care cesiunea a intervenit înainte de o recunoaștere definitivă a dreptului
la acordarea măsurilor reparatorii; în asemenea cazuri, suspiciunea de speculație pare mai
conturată, nefiind locul aici (problema supusă analizei nu conține un subpunct de acest tip) de
a discuta dacă o asemenea speculație justifică o sancțiune legală prin reducerea reparației
acordate cesionarului la o valoare compusă din prețul achitat cedentului (persoana îndreptățită)
și 15% din diferența până la valoarea care putea fi acordată acestuia dacă nu și-ar fi cedat
dreptul.

În unanimitate, participanții au achiesat la soluția propusă în punctul de vedere al

INM.

3. În interpretarea şi aplicarea art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, prin
raportare la art. 3 pct. 2 și 3 şi art. 7 din același act normativ, plângerea formulată
de persoana care se consideră îndreptăţită, anterior datei de 01.01.2017, este
prematură? Aceeași va fi soluția și în cazul în care plângerea este formulată de
persoana îndreptăţită? (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de
apel – Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 49)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Apreciem că soluția respingerii plângerii ca prematură, în cazul în care este introdusă
înainte de data de 1 ianuarie 2017, se impune atât în privința persoanelor care se consideră
îndreptățite, cât și a persoanelor îndreptățite, în accepțiunea pe care dispozițiile art. 3 pct. 2,
respectiv art. 3 pct. 3 din Legea nr. 165/2013 o oferă acestor noțiuni.
În motivarea acestei soluții trebuie să se plece de la dispozițiile art. 11 alin. (1) din legea
specială, care, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 66/2015, fixează ca termen limită,
sub rezerva unei noi prorogări legislative, data de 1 ianuarie 2017 pentru soluționarea de către
comisiile locale și județene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a
Municipiului București a cererilor de restituire, pentru efectuarea punerilor în posesie și pentru
eliberarea titlurilor de proprietate.
În considerarea ipotezei în care, la termenul limită – în prezent, 1 ianuarie 2017 –
procedurile menționate la alin. (1) al articolului 11 nu ar fi finalizate, legea specială, prin
dispoziția celui de-al doilea alineat al aceluiași articol, reglementează calea plângerii, în termen
de 30 zile.1
Această cale este pusă in terminis la dispoziția persoanelor care se consideră
îndreptățite, sintagma care, potrivit art. 3 pct. 2 din legea specială, desemnează persoana care a
formulat şi a depus, în termen legal, la entităţile învestite de lege cereri care nu au fost
soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Aceste cereri, conform art. 3 pct. 1
din același act normativ, sunt cele formulate în termenul și condițiile succesivelor acte

1
Textul precizează ca plângerea este scutită de taxă de timbru și se soluționează prin hotărâre supusă numai
apelului, fără a preciza, însă, și data de la care curge termenul de 30 zile. Opinăm că, față de faptul că termenul-
limită este stabilit de legiuitor în raport cu toate procedurile pendinte, termenul s-ar calcula de la acest moment.

113
normative reparatorii emise după 1989, și anume Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001, Legea
nr. 247/2005 și alte acte normative speciale enumerate de legea specială.
Prin urmare, în cazul în care persoanelor care au formulat, în termenul și condițiile legii
reparatorii speciale ce le era aplicabilă în funcție de situația concretă și domeniul de
reglementare a acelei legi, cereri pentru acordarea de măsuri reparatorii, inclusiv în forma
restituirii în natură, nu li s-a soluționat chiar cererea de restituire, ele apar ca persoane
îndreptățite la restituire cu drept de a formula plângere în baza art.11 alin. (2) din Legea nr.
165/2013.
Introducerea, de către aceste persoane, calificate ca persoane care se consideră
îndreptățite la restituire, a unei plângeri înainte de data de 1 ianuarie 2017 apare ca fiind
premature deoarece acest termen sau, dacă va fi cazul, noul termen care ar putea fi stabilit de
legiuitor are natura unui termen suspensiv în privința obligației comisiilor de fond funciar de a
soluționa cererile de restituire în natură.
Dacă, însă, dreptul la restituirea în natură a fost stabilit, prin deciziile comisiilor de fond
funciar ori, după caz, prin hotărâre judecătorească, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
165/2013, înseamnă că beneficiarului acestei decizii, administrativă ori, după caz, judiciară, i-
a fost recunoscut dreptul la restituire în natură, ceea ce o plasează, în terminologia legii speciale
(art. 3 pct. 3 din Legea nr. 165/2013) în categoria persoanelor îndreptățite.
Cu toate acestea, persoanele îndreptățite pot avea, la rândul lor, calitatea și interesul de
a formula plângere, temeiul, în privința lor, fiind însă dat de nerespectarea termenului limită (1
ianuarie 2017) în privința punerii în posesie și a eliberării titlului de proprietate.
În consecință, și persoanele îndreptățite, în sensul legii speciale, au dreptul să formuleze
plângere, termenul fiind același cu cel aplicabil persoanelor care se consideră îndreptățite și,
pentru identitate de rațiune, sancțiunea prematurității plângerii introduse anterior termenului
limită fixat de lege fiindu-le deopotrivă aplicabilă.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

4. Natura juridică și consecinţele nerespectării termenului instituit de art. 32 alin. (1)

din Legea nr. 165/2013 în cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 165/2013 (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel - București, 29 iunie 2018, pag. 44)

Opinia Institului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist în România, se instituie un termen de decădere în procedura
administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu
înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege; termenul curge de la data la care
persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale.

Problema de drept supusă analizei se ridică în cauzele care au ca obiect fie contestațiile
formulate de persoanele interesate împotriva deciziilor emise în condițiile art. 33 și 34 din
Legea nr. 165/2013, fie în cazul cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea
nr. 165/2013, atunci când entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la

114
art. 33 și 34, iar persoana care se consideră îndreptățită se adresează instanței judecătorești
pentru soluționarea cererii sale.
În ambele situaţii expuse, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013
instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și
dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile acestei
legi.
Situația premisă este cea în care entitatea învestită de lege comunică titularului cererii
documentele lipsă ce sunt necesare soluționării cererii sale în procedura administrativă, iar
acesta din urmă nu depune înscrisurile solicitate în termenul prevăzut de art. 32 alin. (1) din
lege, iar ulterior, fie contestă decizia emisă în lipsa documentelor solicitate, fie, ca urmare a
împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 și 34 din aceeași lege, neurmate de emiterea unei
decizii, se adresează instanței solicitând soluționarea pe fond a cererii de restituire. În dovedirea
cererii de chemare în judecată reclamantul solicită administrarea probelor reprezentate de
înscrisurile solicitate în procedura administrativă de entitatea învestită de lege.

În ceea ce privește natura juridică a termenului reglementat de art. 32 alin. (1) din Legea
nr. 165/2013, apreciem că aceasta constituie un termen relativ (de recomandare) în procedura
judiciară, notificantul asumându-și însă riscul dispunerii unei soluții de respingere a notificării
de către entitatea învestită imediat expirării acestui termen în procedura administrativă.
Termenul în discuție nu poate fi considerat termen de decădere de drept substanțial,
întrucât dreptul de a completa dosarul administrativ cu înscrisuri nu constituie un drept
subiectiv. De asemenea, acest termen nu reprezintă nici un termen de decădere de drept
procesual, din moment ce etapa administrativă este anterioară demarării procesului. Dacă s-ar
considera că termenul este de decădere de drept procesual ar însemna că și în ipoteza în care
notificantul a depus înscrisurile în cea de-a 121 zi, entitatea învestită ar trebui să respingă
notificarea, deși cunoaște faptul că înscrisurile depuse tardiv vor fi luate în considerare de către
instanță, în procesul demarat, din moment ce nu există o restrângere legală expresă de drepturi
procesuale în acest sens în etapa judecății, iar o atare concluzie nu poate fi acceptată.
În cadrul proceselor declanșate în temeiul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013,
reclamantul are dreptul să administreze probe în condițiile și termenele reglementate de Codul
de procedură civilă, inclusiv înscrisurile ce nu au fost depuse în procedura administrativă la
care s-a făcut anterior referire.
Nesocotirea termenului poate produce efecte sub aspectul neacordării cheltuielilor de
judecată în cadrul litigiului respectiv, pentru ipoteza în care persoana care se consideră
îndreptățită nu depune înscrisurile solicitate în faza administrativă, deși acestea erau
determinante pentru soluționarea cererii sale, motiv pentru care cererea este respinsă, iar
ulterior, contestația împotriva deciziei de respingere este admisă exclusiv în urma administrării
înscrisurilor depuse abia cu ocazia soluționării contestației formulate în temeiul art. 35 alin. (1)
din Legea nr. 165/2013.
Într-o asemenea situație, față de cuprinsul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.,
chiar dacă cererea principală urmează să fie admisă, cererea reclamantului de acordare a
cheltuielilor de judecată se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, neputându-se reține culpa
procesuală a pârâtei.

În concluzie, opinia INM este în sensul că termenul instituit de art. 32 alin. (1) din
Legea nr. 165/2013, termen de decădere în procedura administrativă, are însă caracter
relativ în procedura judiciară, consecința nerespectării sale putându-se reflecta în planul

115
procesului demarat prin prisma neacordării cheltuielilor de judecată solicitate de
persoana îndreptățită.

Participanții au apreciat că termenul prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr.
165/2013 este un termen de decădere în procedura administrativă, instituit pentru a asigura
soluționarea cu celeritate a cererii persoanei îndreptățite.
Depunerea probelor în procedura judiciară este guvernată însă de dispozițiile Codului
de procedură civilă, iar acordarea cheltuielilor de judecată este condiționată de reținerea
culpei procesuale în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării.

5. Posibilitatea stabilirii măsurii reparatorii constând în acordarea în compensare a

unor imobile în situaţia inexistenţei listei întocmite de unitatea deţinătoare privind
imobilele care pot fi acordate în compensare (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - București, 29 iunie 2018, pag. 42)

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/14.05.2018, pronunțată în recurs
în interesul legii, se pot acorda în compensare și alte bunuri decât cele menționate în lista
întocmită de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, dacă persoana îndreptățită face dovada caracterului disponibil al
acestora.

În același sens, în cadrul dezbaterilor, a fost indicată, ca practică judiciară, a Secției

I civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 541/23.03.2017.

6. Măsura reparatorie a compensării prin bunuri. Înțelesul noțiunii de „bunuri

disponibile” în sensul Legii nr. 10/2011, al Legii nr. 165/2013 și al Deciziei nr.
12/20181 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea
recursurilor în interesul legii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 49)

Opinia Institului Naţional al Magistraturii:

Prin Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru
soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a statuat că:
“În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013
privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările
şi completările ulterioare, coroborate cu art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr.
165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin
Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele
menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza
Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018.

116
martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă
persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora.”
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situația în care restituirea în natură a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile
reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de
entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 221 alin. (1) din H.G. nr. 401/2013 prevede că măsura reparatorie a compensării cu
bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, (...) constă în
acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric. Totodată, potrivit alineatului
2 din același articol, bunurile care pot face obiectul compensării, în condițiile legii, sunt
terenurile, cu sau fără construcții, și construcțiile finalizate sau nefinalizate.
Din cuprinsul dispozițiilor legale anterior enunțate se desprinde concluzia sumară că pot
fi acordate în compensare terenuri, cu sau fără construcții, libere de orice sarcini. În ceea ce
privește construcțiile, ele pot face obiect al compensării indiferent dacă acestea sunt finalizate
sau nefinalizate.

Din cele ce preced rezultă câteva aspecte care impun precizări:

- dacă trebuie să existe similaritate între bunul preluat abuziv și cel acordat în
compensare, în afara echivalenței valorice, spre exemplu, dacă pentru un teren preluat abuziv
se poate acorda în compensare o construcție;
- ce anume se înțelege prin bun liber de sarcini.
În privința primului aspect, prin Decizia nr. 25/10.10.20161, Înalta Curte de Casație și
Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în sensul că:
“Bunurile care pot fi oferite în compensare sunt terenurile, cu sau fără construcții, și
construcțiile finalizate sau nefinalizate, indiferent de categoria în care se încadrează imobilele
pentru care s-a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu
modificările și completările ulterioare”.
Instanța supremă a reținut, în cuprinsul considerentelor sale, că: “În absența unei limitări
care să impună compensarea bunurilor în cadrul aceleiași categorii, rezultă că este posibilă
compensarea construcțiilor cu teren sau a terenului cu construcții, decisivă în intenția
legiuitorului fiind asigurarea echivalenței valorice între bunul care nu mai poate fi restituit în
natură și cel oferit în compensare, nefiind obligatoriu ca operațiunea de compensare să se
realizeze numai între imobile din aceeași categorie.” (paragraf 70).
În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr.
165/2013 sau normele metodologice de aplicare ale acestora nu oferă criterii pe baza cărora să
se poată stabili sensul sintagmei “bun liber de sarcini”.
În lipsa unor astfel de criterii, apreciem că prin “bunuri libere de sarcini” se vor înțelege
bunurile aflate în circuitul civil, care se află în patrimoniul entității învestite cu soluționarea
notificării, care, potrivit legii, poate dispune măsura restituirii în natură sau acordarea de bunuri
în compensare.
Având în vedere dispozițiile art. 861 alin. (1) C. civ., pentru ipoteza în care entitatea
învestită cu soluționarea notificării este primăria, apreciem că bunurile care pot fi acordate în
compensare sunt numai cele care fac parte din domeniul privat al unității administrativ-

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 912 din 14 noiembrie 2016.

117
teritoriale, nu și cele din domeniul public al acesteia, dat fiind caracterul inalienabil al unor
astfel de bunuri. Cu toate acestea, este posibil ca un bun să fie transferat din domeniul public în
domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, iar apoi să fie acordat în compensare, în
această ipoteză însă fiind îndeplinită condiția ca bunul să se afle în circuiul civil la momentul
când este acordat în compensare.
Apreciem că o astfel de concluzie se impune chiar dacă, pentru ipoteza măsurii
reparatorii a restituirii în natură, doctrina și jurisprudența au admis în mod constant că, în
principiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură nu era condiționată de apartenența
bunului la domeniul privat. Situațiile în care bunul nu era susceptibil de a fi restituit în natură,
astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001 și de
normele metodologice de aplicare ale acesteia, aveau în vedere situația particulară a bunului,
fie că acesta nu mai exista, în cazul construcțiilor, fie că acesta era ocupat de construcții
autorizate sau de lucrări de interes public pentru care anterior s-a dispus exproprierea. Au fost
astfel susceptibile de a fi restituite în natură construcții sau terenuri, care, deși erau evidențiate
în domeniul public al unității administrativ- teritoriale, erau “libere” în sensul art. 9-11 din
Legea nr. 10/2001.
Pentru a conchide diferit în cazul acordării bunurilor în compensare, apreciem că poate
fi avută în vedere interpretarea teleologică a dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 10/2001
și în Legea nr. 165/2013, în ansamblul lor, prevalând principiul restituirii în natură pentru acele
bunuri care, deși aparțineau domeniului public, nu erau afectate de lucrările prevăzute de art. 9-
11 din Legea nr. 10/2001.
În plus, apreciem că dispozițiile art. 9-11 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează
posibilitatea restituirii în natură și a unui bun aflat în domeniul public, sunt norme speciale
derogatorii de la regula generală cuprinsă în art. 861 alin. (1) C. civ., potrivit cu care bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În consecință, având în vedere că excepțiile sunt de strictă
interpretare și aplicare, se impune concluzia că astfel de bunuri nu pot fi acordate în
compensare.
În lipsă de alte detalieri în cuprinsul legii speciale și plecând de la premisa că legiuitorul
a intenționat reglementarea unei forme de măsuri reparatorii cât mai apropiate de restituirea în
natură, prin care persoana îndreptățită să dobândească dreptul de proprietate asupra bunului
acordat în compensare și pe care să îl poată exercita pe deplin, apreciem că prin noțiunea de
“bun liber de sarcini” urmează a se înțelege un bun care nu este afectat de garanții sau de alte
limitări care să fie apte să golească de conținut dreptul de proprietate astfel recunoscut.

În concluzie, opinia INM este aceea că prin noțiunea de “bunuri disponibile” în

sensul Legii nr. 10/2011, al Legii nr. 165/2013 și al Deciziei nr. 12/2018 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii urmează
a se înțelege bunurile aflate în patrimoniul entității învestite cu soluționarea notificării,
mai puțin cele aflate în domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale;
totodată, se apreciază că bunul acordat în compensare trebuie să fie liber de sarcini,
respectiv să permită exercitarea deplină a prerogativelor dreptului de proprietate.

Opinia participanților la întâlnire:

În ceea ce privește posibilitatea acordării în compensare de bunuri aflate în
domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, participanții și-au
însușit soluția expusă în opinia INM.

118
 În măsura în care atribuirea bunului în compensare reprezintă doar un mijloc pentru a
asigura scoaterea bunului din domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale,
cererea formulată de persoana îndreptățită este inadmisibilă.
Referitor la interpretarea noțiunii de bun „liber de sarcini”, în majoritate, s-a decis
nuanțarea soluției propuse în opinia INM, în sensul că această calificare va fi apreciată de la
caz la caz, similar analizei realizate de instanță în soluționarea acțiunii în revendicare.
Pentru ipoteza imobilelor ce fac obiectul unui contract de închiriere, măsura acordării
în compensare poate fi asimilată ipotezei vânzării bunului închiriat, cu consecința dobândirii de
către persoana căreia i s-a atribuit bunul în compensare a calității de locator, aceasta urmând să
culeagă fructele civile în calitate de proprietar. A fost reținută și opinia conform căreia, în
această ipoteză, condiția ca bunul dat în compensare să fie „liber de sarcini” poate fi interpretată
și în sensul unei măsuri de protecție a terților titulari ai contractelor de închiriere.
În toate cazurile, sarcina probei cu privire la caracterul disponibil al bunului și alegerea
bunului pretins cu privire la care se face dovada caracterului disponibil aparțin persoanei care
solicită atribuirea în compensare.

7. Natura juridică a termenului reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr.
165/2013. Termen imperativ procedural. Decăderea din dreptul de exercitare a
acțiunii în soluționarea notificării sau în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc
de decizie de compensare. Neafectarea dreptului subiectiv al persoanei îndreptățite
la măsuri reparatorii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 51)

Opinia Institului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația
de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei
legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr
de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr
cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr
de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.

Art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede că dosarele înregistrate la Secretariatul
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de
la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi
soluționate în termen de 36 de luni.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că dosarele care vor fi transmise Secretariatului
Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen
de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi
soluționate în termen de 36 de luni.

119
 În conformitate cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care entitatea
învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se
consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de
6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.
Raportat la alin. (3) al aceluiași articol, în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța
judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune
restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.

Cu caracter prealabil, precizăm că prin Decizia nr. 85/2018 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept1 a fost respinsă, ca inadmisibilă,
sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, privind pronunţarea unei
hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea
nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin
echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu
modificările şi completările ulterioare, acţiunea formulată de persoana îndreptăţită, având ca
obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a
soluţionat-o în termen, acţiune promovată după expirarea termenului de 6 luni, este prescrisă
sau tardivă?
2. După expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr.
165/2013, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii
sau persoana îndreptăţită păstrează acest drept?".
În analiza condițiilor de admisibilitate ale sesizării, Înalta Curte de Justiție a arătat că nu
este îndeplinită cerința care impune ca instanța supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de
drept și nici cea referitoare la caracterul nou al chestiunii de drept.
În privința ambelor condiții de admisibilitate s-a făcut trimitere la Decizia nr. 25 din 16
aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018,
arătându-se că prin această decizie problema de drept referitoare la natura juridică a termenului
de 6 luni a fost analizată.
Această ultimă decizie are ca obiect interpretarea dispoziţiilor art. II din Legea nr.
368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, cu referire la situaţia
persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, care au optat pentru
returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în
natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor ce formează obiectul notificării. În
privinţa acestor cereri, instanța supremă, prin decizia menţionată, a statuat că termenele
prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică în mod
corespunzător şi în această situaţie.
Cu referire la natura termenelor instituite prin art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, în
paragraful 69 al considerentelor Deciziei nr. 25/16.04.2018 s-a reținut că „termenele instituite
de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative
sau prohibitive şi absolute”, pentru ca prin paragrafele 70-71 să se arate că pentru calculul
acestor termene vor fi avute în vedere dispozițiile art. 181-184 C. proc. civ.

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2019.

120
 Față de considerentele Deciziei nr. 25/16.04.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la termenul instituit de art. 35
alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării acestuia, tot
instanța supremă a conchis în sensul că “vor fi incidente dispoziţiile art. 185 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, text potrivit căruia sancţiunea nerespectării termenului este decăderea.”
Cât privește dreptul care este afectat de sancțiunea decăderii, în sensul dacă acesta este
dreptul subiectiv civil sau un drept procesual, în situația de față, concluzia rezultă din natura
juridică a termenului ca fiind un termen de drept procesual, astfel cum s-a stabilit, cu caracter
obligatoriu, de către Înalta Curte de Casție și Justiție prin decizia anterior menționată. Cum
termenul a fost stabilit ca fiind unul procesual, atunci și dreptul afectat de termen este tot un
drept procesual.
Dreptul subiectiv civil ar fi putut fi afectat numai în măsura în care termenul în discuție
ar fi fost un termen de decădere de drept substanțial, în acest sens fiind dispozițiile art. 2545
alin. (2) C. civ., potrivit cu care neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul terenului stabilit
atrage pierderea lui (...).

În concluzie, în opinia INM, ținând cont de caracterul obligatoriu al dezlegărilor

date chestiunilor de drept, termenul reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013
este termen legal procedural imperativ, iar, prin împlinirea lui, nu este afectat dreptul
subiectiv la măsuri reparatorii, ci exclusiv dreptul de exercitare a acțiunii în soluționarea
notificării sau în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de decizie de compensare.

Opinia participanților la întâlnire:

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM în ceea ce
privește natura termenului reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
Participanții au apreciat că, în exercitarea dreptului subiectiv la restituirea în natură sau,
după caz, la acordarea de măsuri reparatorii, persoana îndreptățită se poate adresa, în temeiul
legii speciale, instanței judecătorești în vederea obligării entității învestite cu soluționarea
notificării sau, după caz, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, la executarea
obligației de a face intuitu personae, constând în soluționarea dosarului administrativ, respectiv
a celui de despăgubire. Hotărârea judecătorească definitivă prin care o astfel de cerere a fost
admisă constituie titlu executoriu, persoana îndreptățită putând proceda la executarea silită a
obligației de a face conform dispozițiilor art. 906 C. proc. civ.

8. Obligativitatea controlului de legalitate realizat de Instituția Prefectului în cazul

dispozițiilor emise de entitatea notificată în executarea unei hotărâri judecătorești
prin care s-a soluționat notificarea (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 54)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

În problema specificată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat la data de 20
mai 2019 asupra recursului în interesul legii promovat de colegiul de conducere al Curţii de
Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 16/2019.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, stabilind că
„în interpretarea și aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013,
entitatea notificată va înainta dispoziţia, la emiterea căreia a fost obligată de instanţă, împreună

121
cu dosarul administrativ, direct către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea
Imobilelor.”
Decizia nu este redactată la data redactării prezentului punctaj de discuții și va deveni
obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Opinia participanților la întâlnire:

Având în vedere dezlegarea problemei de drept prin Decizia nr. 16/20191, nu s-a mai
impus adoptarea vreunei soluții în privința acestei teme.

9. Domeniul de aplicare a termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 din alin. (2) din
Legea nr. 165/2013, respectiv dacă acesta privește exclusiv situația în care se
solicită instanței rezolvarea notificării pe fond sau acesta are în vedere și ipoteza
în care se pretinde obligarea entității învestite la soluționarea de către aceasta a
notificării (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel -
Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 28)

Prin Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. 1000/1/2019, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
civilă - a stabilit că:
„…În interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013
privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările
şi completările ulterioare, stabilește următoarele:
Termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităţilor
învestite de lege de soluţionare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din
Legea nr. 165/2013.
Obligația entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a
notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri
reparatorii prin echivalent, se menține chiar în condiţiile neexercitării procedurii judiciare
prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013 ...”.

În consecință, fiind clarificată problema de drept supusă analizei, nu se mai

impune exprimarea unui punct de vedere din partea INM.

Fiind clarificată problema de drept supusă analizei, s-a apreciat că nu se mai

impune exprimarea unui vot de către participanți.

10. Bunurile ce pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 165/2013 -

posibilitatea acordării în compensare a unui imobil - construcţie, folosit de chiriaşi
în temeiul unor contracte de închiriere încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Momentul până la care reclamantul poate indica bunurile solicitate în compensare.
Schimbarea în apel a bunurilor solicitate în compensare, printr-un memoriu depus
la dosar după expirarea termenului de apel (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 773 din 24 septembrie 2019.

122
 civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - Timișoara, 5-6 martie
2020, pag. 95)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Tema generală vizând bunurile ce pot fi acordate în compensare a fost discutată anterior
în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Oradea, în
perioada 06-07 iunie 2019.1
Opinia exprimată de I.N.M. la întâlnire a fost următoarea:
Prin Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru
soluționarea recursurilor în interesul legii s-a statuat că:
“În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013
privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările
şi completările ulterioare, coroborate cu art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr.
165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin
Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele
menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza
Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă
persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora.”
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situația în care restituirea în natură a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile
reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de
entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 221 alin. (1) din H.G. nr. 401/2013 prevede că măsura reparatorie a compensării cu
bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, (...) constă în
acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric. Totodată, potrivit alineatului
2 din același articol, bunurile care pot face obiectul compensării, în condițiile legii, sunt
terenurile, cu sau fără construcții, și construcțiile finalizate sau nefinalizate.
Din cuprinsul dispozițiilor legale anterior enunțate se desprinde concluzia sumară că pot
fi acordate în compensare terenuri, cu sau fără construcții, libere de orice sarcini. În ceea ce
privește construcțiile, ele pot face obiect al compensării indiferent dacă acestea sunt finalizate
sau nefinalizate.

Din cele ce preced rezultă câteva aspecte care impun precizări:

- dacă trebuie să existe similaritate între bunul preluat abuziv și cel acordat în
compensare, în afara echivalenței valorice, spre exemplu, dacă pentru un teren preluat abuziv
se poate acorda în compensare o construcție;
- ce anume se înțelege prin bun liber de sarcini.

În privința primului aspect, prin Decizia nr. 25/10.10.20162, Înalta Curte de Casație și
Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în sensul că:

1
Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2019/11/minuta-
intalnire-sectii-civile-Oradea-6-7-iunie-2019.pdf
2
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 912 din 14 noiembrie 2016.

123
 “Bunurile care pot fi oferite în compensare sunt terenurile, cu sau fără construcții, și
construcțiile finalizate sau nefinalizate, indiferent de categoria în care se încadrează imobilele
pentru care s-a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu
modificările și completările ulterioare”.
Instanța supremă a reținut, în cuprinsul considerentelor sale, că: “În absența unei limitări
care să impună compensarea bunurilor în cadrul aceleiași categorii, rezultă că este posibilă
compensarea construcțiilor cu teren sau a terenului cu construcții, decisivă în intenția
legiuitorului fiind asigurarea echivalenței valorice între bunul care nu mai poate fi restituit în
natură și cel oferit în compensare, nefiind obligatoriu ca operațiunea de compensare să se
realizeze numai între imobile din aceeași categorie.” (paragraf 70).

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.
165/2013 sau normele metodologice de aplicare ale acestora nu oferă criterii pe baza cărora să
se poată stabili sensul sintagmei “bun liber de sarcini”.
În lipsa unor astfel de criterii, apreciem că prin “bunuri libere de sarcini” se vor înțelege
bunurile aflate în circuitul civil, care se află în patrimoniul entității învestite cu soluționarea
notificării, care, potrivit legii, poate dispune măsura restituirii în natură sau acordarea de bunuri
în compensare.
Având în vedere dispozițiile art. 861 alin. (1) C. civ., pentru ipoteza în care entitatea
învestită cu soluționarea notificării este primăria, apreciem că bunurile care pot fi acordate în
compensare sunt numai cele care fac parte din domeniul privat al unității administrativ-
teritoriale, nu și cele din domeniul public al acesteia, dat fiind caracterul inalienabil al unor
astfel de bunuri. Cu toate acestea, este posibil ca un bun să fie transferat din domeniul public în
domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, iar apoi să fie acordat în compensare, în
această ipoteză însă fiind îndeplinită condiția ca bunul să se afle în circuiul civil la momentul
când este acordat în compensare.
Apreciem că o astfel de concluzie se impune chiar dacă, pentru ipoteza măsurii
reparatorii a restituirii în natură, doctrina și jurisprudența au admis în mod constant că, în
principiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură nu era condiționată de apartenența
bunului la domeniul privat. Situațiile în care bunul nu era susceptibil de a fi restituit în natură,
astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001 și de
normele metodologice de aplicare ale acesteia, aveau în vedere situația particulară a bunului,
fie că acesta nu mai exista, în cazul construcțiilor, fie că acesta era ocupat de construcții
autorizate sau de lucrări de interes public pentru care anterior s-a dispus exproprierea. Au fost
astfel susceptibile de a fi restituite în natură construcții sau terenuri, care, deși erau evidențiate
în domeniul public al unității administrativ- teritoriale, erau “libere” în sensul art. 9-11 din
Legea nr. 10/2001.
Pentru a conchide diferit în cazul acordării bunurilor în compensare, apreciem că poate
fi avută în vedere interpretarea teleologică a dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 10/2001
și în Legea nr. 165/2013, în ansamblul lor, prevalând principiul restituirii în natură pentru acele
bunuri care, deși aparțineau domeniului public, nu erau afectate de lucrările prevăzute de art. 9-
11 din Legea nr. 10/2001.
În plus, apreciem că dispozițiile art. 9-11 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează
posibilitatea restituirii în natură și a unui bun aflat în domeniul public, sunt norme speciale
derogatorii de la regula generală cuprinsă în art. 861 alin. (1) C. civ., potrivit cu care bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În consecință, având în vedere că excepțiile sunt de strictă

124
interpretare și aplicare, se impune concluzia că astfel de bunuri nu pot fi acordate în
compensare.
În lipsă de alte detalieri în cuprinsul legii speciale și plecând de la premisa că legiuitorul
a intenționat reglementarea unei forme de măsuri reparatorii cât mai apropiate de restituirea în
natură, prin care persoana îndreptățită să dobândească dreptul de proprietate asupra bunului
acordat în compensare și pe care să îl poată exercita pe deplin, apreciem că prin noțiunea de
“bun liber de sarcini” urmează a se înțelege un bun care nu este afectat de garanții sau de alte
limitări care să fie apte să golească de conținut dreptul de proprietate astfel recunoscut.

În concluzie, opinia INM a fost aceea că prin noțiunea de “bunuri disponibile” în sensul
Legii nr. 10/2011, al Legii nr. 165/2013 și al Deciziei nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii urmează a se înțelege
bunurile aflate în patrimoniul entității învestite cu soluționarea notificării, mai puțin cele aflate
în domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale; totodată, se apreciază că
bunul acordat în compensare trebuie să fie liber de sarcini, respectiv să permită exercitarea
deplină a prerogativelor dreptului de proprietate.
În ceea ce privește posibilitatea acordării în compensare de bunuri aflate în domeniul
public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, participanții la întâlnire și-au însușit
soluția expusă în opinia INM.
Referitor la interpretarea noțiunii de bun „liber de sarcini”, în majoritate, s-a decis
nuanțarea soluției propuse în opinia INM, în sensul că această calificare va fi apreciată de la
caz la caz, similar analizei realizate de instanță în soluționarea acțiunii în revendicare.
Pentru ipoteza imobilelor ce fac obiectul unui contract de închiriere, participanții, în
majoritate, au considerat că măsura acordării în compensare poate fi asimilată ipotezei vânzării
bunului închiriat, cu consecința dobândirii de către persoana căreia i s-a atribuit bunul în
compensare a calității de locator, aceasta urmând să culeagă fructele civile în calitate de
proprietar.

În ceea ce privește problema supusă dezbaterii, respectiv aceea dacă bunurile închiriate
în temeiul Legii nr. 112/1995 pot constitui obiect al măsurii reparatorii referitoare la acordarea
de bunuri în compensare, opinia INM este următoarea:
În primul rând, bunul liber de sarcină este cel al cărui drept de proprietate nu este grevat,
astfel încât prerogativele sale pot fi exercitate nestingherit de către proprietar; existența unui
drept de creanță în patrimoniul unui terț rezultat din locațiunea bunului nu constituie o sarcină
a proprietății asupra acestuia.
În al doilea rând, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când
nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
Din moment ce nu există dispoziții legale și uzanțe referitoare la ipoteza problemei în
discuție, apreciem că pot fi folosite, ca prevederi legale privitoare la situații asemănătoare, cele
din materia înstrăinării bunului dat în locațiune (art. 1.811 - 1.814 C. civ.).
Astfel, art. 1.811 C. civ. prevede că dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea
funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării;

125
 c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit
aceste formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului.
Art. 1.812 alin. (1) - (3) C. civ. prevede că dacă părţile convin astfel, locaţiunea
încetează în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune; cu toate acestea, locaţiunea rămâne
opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un
termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului,
conform prevederilor art. 1.816 alin. (2); locatarul căruia i s-a comunicat încetarea contractului
cu respectarea prevederilor alin. (2) nu are drept la despăgubire nici împotriva locatorului, nici
împotriva dobânditorului.
În conformitate cu art. 1.813 alin. (1) - (2) C. civ., în cazurile prevăzute la art. 1.811,
dobânditorul se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care izvorăsc din locaţiune;
locatorul iniţial rămâne răspunzător pentru prejudiciile cauzate locatarului anterior înstrăinării.
Potrivit art. 1.814 C. civ., când locatarul bunului înstrăinat a dat garanţii locatorului
pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din aceste
garanţii, în condiţiile legii.

În ceea ce privește cea de-a doua problemă supusă dezbaterii, respectiv aceea vizând
momentul până la care reclamantul este în drept să indice bunurile solicitate în compensare,
apreciem următoarele:
- în primul rând, solicitarea de acordare a unor bunuri în compensare și indicarea în
concret a bunurilor a căror compensare se solicită constituie obiectul cererii de chemare în
judecată;
- în măsura în care reclamantul dorește să-și modifice bunul solicitat în compensare prin
cererea introductivă trebuie să formuleze cerere adițională, cu respectarea regimului juridic
prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.;
- dacă reclamantul a fost împiedicat în indicarea unui bun pretins în compensare din
motive temeinice, acesta este în drept să formuleze alături de cererea adițională și cerere de
repunere în termenul de formulare a cererii adiționale, potrivit art. 186 C. proc. civ.; printre
motivele temeinice de repunere în termen, apreciem că se pot enumera ipotezele în care bunurile
solicitate inițial nu sunt libere de sarcini, aspect rezultat ulterior din răspunsurile autorităților la
adresele efectuate de către instanță pentru aflarea situației juridice a imobilului;
- cererea de acordare a bunurilor în compensare nu poate fi formulată direct în apel, căci
nesocotește art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba obiectul
cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

În concluzie, opinia INM este aceea că un imobil - construcţie, folosit de chiriaşi în

temeiul unor contracte de închiriere încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, poate fi
acordat în compensare în temeiul Legii nr. 165/2013, fiind liber de sarcini. Reclamantul
trebuie să indice bunurile solicitate în compensare prin cererea de chemare în judecată;
acestea pot fi modificate printr-o cerere adițională, formulată cu respectarea art. 204 alin.
(1) C. proc. civ.; reclamantul poate formula, în condițiile art. 186 C. proc. civ., cerere de
repunere în termenul de formulare a cererii adiționale; bunurile solicitate în compensare
nu pot fi indicate direct în apel.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM în sensul

că un imobil - construcţie, folosit de chiriaşi în temeiul unor contracte de închiriere

126
încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, poate fi acordat în compensare în temeiul Legii
nr. 165/2013, fiind liber de sarcini. Totodată, s-a specificat faptul că această soluție nu este
limitată exclusiv la ipoteza contractelor de închiriere perfectate în temeiul Legii nr.
112/1995.
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM în sensul că
reclamantul trebuie să indice bunurile solicitate în compensare prin cererea de chemare
în judecată; acestea pot fi modificate printr-o cerere adițională, formulată cu respectarea
art. 204 alin. (1) C. proc. civ.; reclamantul poate formula, în condițiile art. 186 C. proc.
civ., cerere de repunere în termenul de formulare a cererii adiționale.
În majoritate, participantii și-au însușit soluția expusă în opinia INM în sensul că
bunurile solicitate în compensare nu pot fi indicate direct în apel.
În minoritate, s-a apreciat că, pentru anumite motive temeinice ce nu implică culpa
reclamantului, acesta ar putea solicita în mod legal în apel acordarea unui alt bun în compensare,
instanța de apel urmând să i-l acorde (de exemplu, ipoteza în care bunul acordat în compensare
în primă instanță a fost acordat în compensare și altei persoane după momentul pronunțării
hotărârii în primă instanță).

11. Contestație împotriva deciziei de invalidare a propunerii de acordare a măsurilor

compensatorii, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu
motivarea că imobilul poate fi restituit în natură. Existența unei rezerve de teren
retrocedabil la nivelul unității administrativ-teritoriale. Soluția instanței (Minuta
întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor
de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 102)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, imobilele preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist se restituie în natură.
În conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ unul dintre principiile care
stau la baza acordării măsurilor prevăzute de prezenta lege este principiul prevalenței restituirii
în natură.
Art. 3 alin. (1) pct. 6 din lege definește noțiunea de restituire în natură drept restituirea
imobilului preluat în mod abuziv; în ceea ce privește terenurile, reconstituirea dreptului de
proprietate se face pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament.
În conformitate cu art. 10 din lege, până la data de 15 aprilie 2018, Agenţia Naţională
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară va întocmi, pentru fiecare unitate administrativ-teritorială,
situaţia comparativă a cererilor şi disponibilului de teren, ulterior finalizării situaţiilor prevăzute
la art. 6 alin. (2); după finalizare, situaţia se comunică Autorităţii Naţionale pentru Restituirea
Proprietăţilor şi Agenţiei Domeniilor Statului.
Art. 12 alin. (1) şi (3) din lege prevede că, în situaţia în care restituirea terenurilor
agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, după validarea întinderii dreptului lor de
proprietate de către comisiile judeţene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond
Funciar a Municipiului Bucureşti, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia li se atribuie
un teren pe un alt amplasament, în următoarea ordine:
a) pe terenurile din rezerva comisiei locale de fond funciar;
b) pe terenurile proprietate publică, trecute, în condiţiile legii, în proprietatea privată a
statului, sau pe terenurile proprietate privată a statului, care au fost administrate pe raza unităţii
administrativ-teritoriale de institute, de staţiuni de cercetare ori de alte instituţii publice;

127
 c) pe terenurile proprietate publică, trecute, în condiţiile legii, în proprietatea privată a
statului, sau pe terenurile proprietate privată a statului, care au fost administrate de institute, de
staţiuni de cercetare ori de instituţii publice pe raza localităţilor învecinate, aflate în acelaşi
judeţ;
d) pe terenurile ocupate de izlazuri.
Atribuirea terenurilor de către comisia locală se face în ordinea de înregistrare a cererilor
iniţiale de restituire, cu respectarea strictă a ordinii categoriilor de teren prevăzute la alin. (1).
Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia pot refuza terenul din rezerva comisiei locale de fond
funciar sau din izlazul comunal, propus în vederea restituirii.
Potrivit art. 16 alin. (1) din lege, cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin
restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de
măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).
Art. 21 alin. (1)-(5) din lege prevede că, în vederea acordării de măsuri compensatorii
pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit
Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri
compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care
atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv
orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate. Deciziile entităţilor învestite de lege vor fi
însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parţială a
unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea învestită de lege. Comisiile
judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti pot propune
Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii
potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în
natură, identificate la nivel local. Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor
transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului
persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din
dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entităţilor
învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente
relevante.
În conformitate cu art. 35 alin. (1), (2), (3) din lege, deciziile emise cu respectarea
prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă
a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data
comunicării. În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute
la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti
prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru
soluţionarea cererilor. În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se
pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură
sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.
Art. 42 alin. (1) şi (2) din lege prevede că persoanele îndreptăţite pot opta pentru
returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor către comisiile locale de fond funciar în vederea restituirii în natură a terenurilor,
în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. În termenul prevăzut la
alin. (1), pot opta pentru returnarea dosarelor la comisiile locale de fond funciar şi persoanele
care nu au valorificat titlurile de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor.

Prin Decizia nr. 34/24 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 768 din

128
23/09/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
"Prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, se
interpretează în sensul recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea
Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul
limitării acestei competenţe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv
existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii; în cazul în care
art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaşte competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea
Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestaţie
împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor
în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile
art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanţa judecătorească
dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăşi competenţele etapei de analiză ce
se desfăşoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de
către aceasta a actului de restituire."
Instanța supremă a respins această sesizare, cu motivarea că, în esență, chestiunile de
drept ce se solicită a fi dezlegate nu prezintă gradul de dificultate necesar pentru a face obiectul
pronunțării unei hotărâri prealabile, aspect ce reprezintă o cerință subsumată scopului acestui
mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare, arătând, în esență, următoarele:
"Referitor la prima chestiune de drept [prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 se
interpretează în sensul recunoașterii competenței Comisiei Naționale pentru Compensarea
Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul
limitării acestei competențe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv
existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii], rezolvarea
acesteia se poate deduce cu ușurință din interpretarea coroborată a prevederilor legale incidente.
Astfel, de esența reglementării Legii nr. 165/2013 este faptul că trebuie să se recurgă la
acordarea măsurilor compensatorii doar în cazul imposibilității soluționării notificării prin
restituire în natură, fapt ce rezultă din prevederile exprese ale art. 16, dar și ale art. 21 alin. (1)
și (4) din lege. În același sens, paragrafele 36 și 37 din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018.
Potrivit art. 16 din lege, cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în
natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri
compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).
În conformitate cu art. 21 alin. (1) din lege, în vederea acordării de măsuri compensatorii
pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit
Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri
compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care
atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv
orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (...). Alin. (4) al aceluiași articol prevede că,
comisiile județene de fond funciar și Comisia de Fond Funciar a Municipiului București pot
propune Comisiei Naționale soluționarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri
compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafețelor de teren agricol afectate
restituirii în natură, identificate la nivel local.

129
 Faptul că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 prevede că „Secretariatul Comisiei
Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de
vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii (...)“
nu înseamnă că acesta nu ar avea posibilitatea verificării îndeplinirii condiției prealabile a
sesizării sale, impusă în mod expres de lege, anume cea a imposibilității soluționării notificării
prin restituire în natură.
Așa cum a reținut chiar instanța de trimitere, potrivit art. 17 alin. (5) din Legea nr.
165/2013, Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor preia toate
atribuțiile, drepturile și obligațiile Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor și se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar
prin dispozițiile art. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, neabrogate, acesta avea posibilitatea
verificării dacă imobilul este restituibil sau nu în natură.
Mai mult, prin mai multe decizii ale Curții Constituționale care au privit articole ale
Legii nr. 165/2013 s-a reținut că „invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care
conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate fi rezultatul constatării că
imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent,
în concepția Legii nr. 165/2013, conform principiului enunțat în art. 2 lit. a) din aceasta.
Invalidarea poate fi, de asemenea, consecința constatării că solicitantul nu este titularul
dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat“. (Decizia nr. 10 din 17 ianuarie
2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful
24; Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
513 din 9 iulie 2014, paragraful 47).

În ceea ce privește a doua chestiune de drept [prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr.
165/2013 se interpretează în sensul că instanța judecătorească dispune această măsură
(restituirea în natură), fără a depăși competențele etapei de analiză ce se desfășoară în procedura
de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să
trimită dosarul unității deținătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de
restituire], prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 sunt inechivoce.
Astfel, potrivit acestor dispoziții, în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța
judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune
restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.
Or, alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează posibilitatea atacării la
tribunal a deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 (decizii emise de entitățile învestite
cu soluționarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de admitere sau de respingere
a cererilor) și art. 34 (decizii emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor), iar
alin. (2) al art. 35 stabilește posibilitatea sesizării tribunalului în cazul în care entitatea învestită
de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34.
Atât timp cât legea prevede atribuția instanței de a se pronunța în sensul menționat
expres la art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, când notificarea nu a fost soluționată în
termenele prevăzute de lege, cu atât mai mult se justifică această reglementare în cazul în care
aceste entități au soluționat cererea, dar într-un mod care nu corespunde dispozițiilor legale
aplicabile."

În consecință, luând în considerare motivarea instanței supreme coroborată cu textele

legale incidente rezultă că decizia entității învestite prin lege conținând propunerea de acordare
a măsurilor compensatorii poate fi invalidată de către Comisia Națională pentru Compensarea

130
Imobilelor în ipoteza în care, atât la momentul emiterii deciziei analizate, cât și la cel al
soluționării propunerii, se face dovada existenței posibilității restituirii în natură.
În același context, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 269/07.05.2014,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 513 din 9 iulie 2014, că nu este de natură să aducă
atingere certitudinii raporturilor juridice, întrucât nu determină o destabilizare a acestora, ci
oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalităţii dreptului recunoscut, ce comportă o
serie de justificări. Astfel, invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin
propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate fi rezultatul constatării că imobilul
poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în
concepţia Legii nr. 165/2013, conform principiului enunţat în art. 2 lit. a) din aceasta.
Instanța învestită cu soluționarea contestației împotriva deciziei de invalidare va verifica
dacă la momentul emiterii deciziei entității învestite prin lege, la cel al soluționării propunerii
de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, dar și la cel al judecării
contestației, există posibilitatea restituirii în natură, iar, în caz afirmativ, va respinge contestația.
În schimb, dacă la vreunul dintre momentele specificate anterior, nu exista rezervă
disponibilă, instanța va admite contestația și va anula decizia de invalidare, hotărârea sa urmând
să țină loc de decizie de compensare.
Această ultimă soluție decurge din faptul că nu poate fi opusă persoanei îndreptățite
situaţia incertă a suprafeţelor de teren ce pot fi restituite în natură, ce decurge din nefinalizarea
procedurii reglementate legal, efectuarea inventarului terenurilor agricole nefiind suficientă din
perspectiva Legii nr. 165/2013, în absenţa centralizării cererilor de restituire nesoluţionate şi
întocmirii situaţiei comparative cu disponibilul de teren. Astfel, legiuitorul a reglementat
obligativitatea atribuirii terenului pe fostul amplasament, iar în subsidiar pe alt amplasament în
funcţie de ordinea de înregistrare a cererilor iniţiale de restituire, iar fostul proprietar sau
moştenitorii acestuia pot refuza terenul din rezerva comisiei locale de fond funciar sau din
izlazul comunal, propus în vederea restituirii.

În concluzie, opinia INM este aceea că decizia entității învestite prin lege conținând
propunerea de acordare a măsurilor compensatorii poate fi invalidată de către Comisia
Națională pentru Compensarea Imobilelor în ipoteza în care, atât la momentul emiterii
deciziei analizate, cât și la cel al soluționării propunerii, se face dovada existenței
posibilității restituirii în natură.
Instanța învestită cu soluționarea contestației împotriva deciziei de invalidare va
verifica dacă la momentul emiterii deciziei entității învestite prin lege, la cel al soluționării
propunerii de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, dar și la cel al
judecării contestației, există posibilitatea restituirii în natură, iar, în caz afirmativ, va
respinge contestația. Dacă la vreunul dintre momentele specificate anterior, nu exista
rezervă disponibilă, instanța va admite contestația și va anula decizia de invalidare,
hotărârea sa urmând să țină loc de decizie de compensare.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

12. În situația în care, ulterior înregistrării dosarului la Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor, persoanele îndreptățite optează pentru returnarea
dosarelor către comisiile locale de fond funciar în vederea restituirii în natură a
terenurilor, pentru ca ulterior dosarul administrativ să fie retrimis Comisiei
Naţionale pentru Compensarea Imobilelor cu aceeași propunere de acordare

131
 despăgubiri prin echivalent, începe să curgă un nou termen de 36 de luni, conform
art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, sau se menține în favoarea părții beneficiul
termenului scurs anterior? (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 108)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 34 alin. (1)-(4) din Legea nr. 165/2013, dosarele înregistrate la Secretariatul
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de
la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi
soluţionate în termen de 36 de luni; dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei
Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de
luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în
termen de 36 de luni; numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor
prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea
Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite; dosarele se soluţionează în
ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,
respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale.
În conformitate cu art. 35 alin. (2) - (3) din lege, în cazul în care entitatea învestită de
lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră
îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de
la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor; în cazurile prevăzute la
alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de
proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în
condiţiile prezentei legi.

Prin Decizia nr. 25/16.04.2018 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
publicată în Monitorul Oficial nr. 468/06.06.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, în
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist
în România, în cazul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care au optat pentru returnarea
dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către
entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin
compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii,
că se aplică în mod corespunzător termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din
Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Termenele prevăzute de art. 33
alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, curg de la data
înregistrării dosarelor returnate la entităţile învestite cu soluţionarea notificării. Dacă cererea
formulată conform art. II din Legea nr. 368/2013 nu poate fi soluţionată prin restituirea în natură
sau prin compensare cu alte bunuri, dispoziţia/decizia iniţială aflată în dosarul returnat de
Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor continuă să producă efecte,
fiind incidentă procedura măsurilor compensatorii sub formă de puncte prevăzută de capitolul
III al Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
În argumentarea soluției sale, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

132
 "Reglementarea Legii nr. 165/2013 a fost determinată de pronunțarea de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, la 12 octombrie 2010, a Hotărârii-pilot în Cauza Maria
Atanasiu și alții împotriva României, această lege reprezentând soluția legislativă de
îmbunătățire a mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, în
considerarea observațiilor și recomandărilor Curții de la Strasbourg cu privire la ineficacitatea
mecanismului intern de despăgubiri existent la acel moment, de natură a crea o problemă
sistemică, recurentă și de amploare.
Măsurile recomandate în acest sens au fost: amendarea mecanismului de restituire prin
intermediul unei reforme legislative care să creeze reguli clare, accesibile, simplificate și
previzibile, dublate de o practică judiciară și administrativă coerentă, stabilirea unor termene
constrângătoare și realiste și sancțiuni pentru fiecare etape administrativă.
Curtea de la Strasbourg a analizat Legea nr. 165/2013, în Cauza Preda și alții împotriva
României, din perspectiva termenelor și a posibilității unui control jurisdicțional, și a reținut, la
acel moment, că nu se poate concluziona că mecanismul creat este ineficace.
Pentru urgentarea și finalizarea procesului de restituire în natură și prin echivalent,
Legea nr. 165/2013 a instituit o serie de termene, atât în sarcina solicitanților, cât și în sarcina
entităților învestite de lege, după cum urmează:
- un termen de decădere de 90 de zile, modificat în 120 de zile prin Legea nr. 368/2013,
în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la
entitățile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris
documentele necesare soluționării cererii sale;
- 1 ianuarie 2014, termen până la care entitățile învestite de lege au obligația de a stabili
numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le
comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca aceasta să le publice
pe pagina proprie de internet;
- termene stricte în care entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile
formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare
a Legii nr. 165/2013, și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum
urmează:
a) 12 luni, pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până
la 2.500 de cereri;
b) 24 de luni, pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr
cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) 36 de luni, pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de
peste 5.000 de cereri. Aceste trei termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014;
- un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi pentru soluționarea
dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu
excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni;
- un termen de 60 de luni de la data înregistrării pentru soluționarea dosarelor care vor
fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr.
165/2013, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.
Prin acordarea termenului de decădere de 90 de zile, modificat în 120 de zile prin Legea
nr. 368/2013, intenția legiuitorului a fost de a înlătura pasivitatea eventuală a persoanelor
îndreptățite în ceea ce privește dovedirea pretențiilor și, implicit, eliminarea blocajului la care
s-ar ajunge prin tergiversarea completării dosarului cu actele necesare soluționării.
Necesitatea unor termene diferite de soluționare se datorează numărului diferit de cereri
nesoluționate până la momentul actual de la nivelul diverselor entități învestite de lege cu
soluționarea acestora. Aceste termene sunt rezonabile, având în vedere că termenul de 36 de

133
luni este aplicabil exclusiv în situații excepționale, și anume: Comisiei pentru aplicarea Legii
nr. 10/2001 din cadrul municipiului București. De asemenea, acordarea de termene diferite se
justifică și prin lipsa actelor doveditoare în multe dintre situațiile existente, ținând seama de
faptul că se instituie în sarcina entităților învestite de lege obligația de a comunica în scris
persoanelor îndreptățite documentele necesare soluționării cererilor. Termenele de 12, 24,
respectiv 36 de luni încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, deoarece este necesară o
perioadă premergătoare efectuării procedurilor administrative necesare implementării noului
cadru legislativ, alocării de resurse materiale și umane și pentru ca autoritățile locale și centrale
să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute în noua lege.
Prin lege, în spiritul asigurării celerității procedurii, dar și al respectării principiului
liberului acces la justiție, se prevăd următoarele remedii în fața instanțelor judecătorești:
Decizia emisă de entitatea învestită de lege poate fi atacată de persoana care se consideră
îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în
termen de 30 de zile de la data comunicării.
În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art.
33 și 34 din Legea nr. 165/2013, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa secției
civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 6 luni de la
expirarea termenelor respective.
Aceste prevederi exprese privind accesul liber la justiție al persoanelor îndreptățite,
nemulțumite de pasivitatea entităților învestite de lege cu privire la soluționarea cererilor în
termenele prevăzute de noua lege, urmăresc evitarea blocajelor care pot interveni la nivel
administrativ în ceea ce privește finalizarea procesului de restituire.
De asemenea, pentru garantarea aplicării eficiente a legii, se instituie un sistem specific
de sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor care izvorăsc din aceasta, extinzându-se
categoriile de persoane care pot fi sancționate contravențional, precum și sfera actelor definite
ca fiind contravenții.
Art. 180 alin. (1) din Codul de procedură civilă definește termenul procedural ca fiind
intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzisă
îndeplinirea acestuia.
Dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie anumite termene procedurale de
soluționare a cererilor de către entitățile învestite de lege cu atribuții în procesul de restituire a
imobilelor preluate în mod abuziv și înăuntrul cărora persoanele îndreptățite nu pot formula
cereri în instanță (Decizia Curții Constituționale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 34).
Termenele instituite de dispozițiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene
procedurale legale, imperative sau prohibitive și absolute.
Regulile de calcul al termenelor procedurale sunt prevăzute de art. 181 din Codul de
procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie, astfel încât, ori de câte ori legea nu
prevede expres o altă regulă specială pentru calculul unui anumit termen, se vor aplica regulile
generale instituite de acest text legal.
Durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de plecare a termenului
(art. 184 din Codul de procedură civilă), precum și a punctului de împlinire (art. 182 din Codul
de procedură civilă). Cât privește momentul de la care începe să curgă termenul procedural, art.
184 din Codul de procedură civilă dispune că termenele încep să curgă de la data comunicării
actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Punctul de împlinire este acela în care
termenul procedural își realizează efectul, în sensul că fie încetează posibilitatea de a mai
exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (termen imperativ), fie, dimpotrivă,
se naște dreptul de a efectua anumite acte de procedură (termen prohibitiv).

134
 Prin Decizia nr. 600 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 973 din 5 decembrie 2016, Curtea Constituțională a reținut, în ce privește
dispozițiile art. I din Legea nr. 368/2013, că acestea introduc, modifică și completează o serie
de prevederi din Legea nr. 165/2013. Potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data
intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, iar intervențiile ulterioare de
modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază.
În considerarea celor statuate de Curtea Constituțională nu se poate reține că termenele
procedurale prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu sunt aplicabile și "cererilor"
formulate de către "persoanele îndreptățite" de returnare a dosarelor înregistrate la Secretariatul
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea
notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri.
Este real că art. 3 din Legea nr. 165/2013, definind înțelesul unor expresii și termeni
utilizați în cuprinsul actului normativ, arată că termenul "cereri" înseamnă notificările formulate
în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, însă, ca
urmare a completării legii prin art. II din Legea nr. 368/2013, trebuie înțeles că în noțiunea de
"cerere" este inclusă și cererea de returnare a dosarului către entitatea inițial învestită cu
soluționarea notificării și care s-a dezînvestit prin soluționarea notificării.
Obiectul cererii de returnare a dosarului către entitatea învestită de lege are drept scop
reanalizarea posibilității de restituire, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, și, în aceste
limite, urmează a se pronunța entitatea învestită de lege.
Or, în etapa administrativă desfășurată în fața entității învestite de lege cu soluționarea
unei notificări se analizează calitatea de persoană îndreptățită, existența dreptului și întinderea
acestuia, în raport cu dovezile prezentate de "persoana care se consideră îndreptățită".
De vreme ce dosarul de despăgubiri se află la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013
în faza de cerere depusă, dar nesoluționată de autoritatea competentă - Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor, și nu de entitatea învestită de lege, nu sunt incidente dispozițiile art.
33 din lege, ci dispozițiile art. 34, care instituie obligația de soluționare a dosarelor
fundamentate pe Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de luni de la intrarea în vigoare a legii,
pentru dosarele deja înregistrate la secretariatul comisiei, sau de la data înregistrării, pentru
dosarele transmise de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în condițiile art. 33
din aceeași lege.
Însă, în ce privește momentul de la care curg termenele pentru soluționarea "cererilor"
de către entitatea învestită de lege, acesta nu poate fi cel stabilit prin dispozițiile art. 33 alin.
(2).
Dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt aplicabile numai pentru
raporturile existente la data intrării în vigoare a legii și au ca situație premisă ca "cererile"
(notificările în temeiul Legii nr. 10/2001) să se fi aflat înregistrate și să nu fi fost soluționate.
În condițiile în care prin art. II din Legea nr. 368/2013, în vigoare începând cu data de
24 decembrie 2013, s-a stabilit un termen de 60 de zile, în care persoanele îndreptățite pot opta
pentru returnarea dosarelor către entitățile învestite de lege, în vederea restituirii, în natură sau
prin compensare cu alte bunuri, este evident că pentru situația nou-născută nu pot să curgă
termenele de la un moment anterior nașterii dreptului, respectiv a obligației de soluționare a
cererii.
"Cererile de returnare a dosarelor" înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite de lege cu soluționarea notificării, în vederea

135
restituirii, în natură sau prin compensare, nu pot fi asimilate "cererilor formulate potrivit Legii
nr. 10/2001", obiectul și scopul acestora fiind distinct.
Este real că prin art. 8 din Legea nr. 165/2013 s-a prevăzut un termen de 120 de zile de
centralizare a tuturor cererilor, inclusiv a cererilor din dosarele înregistrate la Autoritatea
Națională pentru Restituirea Proprietăților, în care persoanele optează, în condițiile art. 42 din
lege, pentru returnarea dosarului la comisia locală, în vederea atribuirii de teren, însă această
dispoziție era incidentă numai cererilor formulate în baza legilor fondului funciar, pentru că
legea nu a permis inițial a se formula cereri de returnare și a dosarelor constituite în baza Legii
nr. 10/2001.
Prin Legea nr. 368/2013 nu s-a prevăzut momentul de la care curg termenele prevăzute
de art. 33 alin. (1) raporturilor juridice născute la intrarea sa în vigoare, astfel că sunt aplicabile
dispozițiile de drept comun, respectiv art. 184 din Codul de procedură civilă - momentul
returnării dosarului către entitatea învestită de lege cu soluționarea cererii având ca obiect
restituirea în natură sau prin compensare cu alte bunuri, respectiv momentul înregistrării la
entitatea învestită de lege.
De altfel, pentru dosarele care urmau a fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale
ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 s-a prevăzut că termenul de 60 de luni
acordat pentru soluționare începe să curgă de la data înregistrării lor.
Pentru dosarele returnate (transmise) de Secretariatul Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor (și constituite în baza Legii nr. 10/2001) către entitățile învestite, prin
Legea nr. 368/2013 nu s-a mai prevăzut momentul de la care curg termenele prevăzute deart.
33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, astfel că sunt incidente dispozițiile din Codul de procedură
civilă.
Prin urmare, la prima întrebare formulată de instanța de trimitere trebuie să se răspundă
în mod afirmativ, în sensul că se aplică în mod corespunzător termenele prevăzute de art.
33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - iar termenele prevăzute de art. 33 alin.
(1) din Legea nr. 165/2013 curg de la data înregistrării la entitățile învestite de lege a dosarelor
returnate de către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În ce privește cea de-a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, deși aceasta este
formulată prin raportare la prima întrebare și care a primit un răspuns afirmativ, se constată,
raportat la problemele de drept expuse în încheierea de sesizare, că această întrebare trebuie
recalificată în sensul "dacă deciziile emise de entitățile învestite de lege în prima etapă
administrativă și aflate în dosarele returnate de către Secretariatul Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor continuă să producă efecte în ce privește recunoașterea dreptului la
măsuri reparatorii sau sunt incidente pe deplin dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr.
165/2013 care prevăd obligativitatea analizei existenței și întinderii dreptului de proprietate,
respectiv restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii."
Cererea formulată de persoana îndreptățită la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001
de returnare a dosarului de către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor către entitatea învestită cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în
natură sau prin compensare cu alte bunuri, se soluționează prin emiterea unei decizii.
Sintagma "entitățile învestite cu soluționarea notificării" are drept scop identificarea
entității, în sensul că este aceea care a emis dispoziția/decizia aflată în dosarul returnat și nu
trebuie interpretat în sensul că va avea loc o soluționare pe fond a notificării.
Etapa administrativă a soluționării notificării fiind depășită prin emiterea dispoziției este
evident că dispozițiile art. II din Legea nr. 368/2013 prevăd numai analiza posibilității
restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri.

136
 Dreptul de opțiune al persoanelor îndreptățite la despăgubiri (persoană căreia i-a fost
recunoscut dreptul la măsuri reparatorii de către "unitatea deținătoare" sau "entitatea învestită
cu soluționarea notificării") de a solicita returnarea dosarelor nu poate echivala cu o renunțare
la drepturile deja recunoscute anterior și să aibă drept consecință repunerea în discuție a
existenței dreptului și a întinderii acestuia.
Dispozițiile art. II din Legea nr. 368/2013 sunt clare și neechivoce în ce privește scopul
returnării, acela de a se analiza posibilitatea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte
bunuri.
Prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 17 alin.
(1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care
nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în
executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv
asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.
Având în vedere cele statuate de Curtea Constituțională, este evident că
dispozițiile/deciziile de acordare a măsurilor reparatorii emise în procedura Legii nr. 10/2001
și a Legii nr. 247/2005, în baza unor hotărâri judecătorești, nu mai pot face obiect de analiză și
cenzură din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei, fiind încălcate dispozițiile art.
21 alin. (3) din Constituția României, republicată, și cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În cauză nu sunt incidente cele statuate de către Curtea Constituțională prin Decizia nr.
269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie
2014, la paragraful 48 raportat la paragraful 46, întrucât în cauză s-au analizat atribuțiile
Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. a) și art.
21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, care sunt ulterioare emiterii deciziei în condițiile art. 33 din
Legea nr. 165/2013 sau cele emise ca urmare a dispozițiilor art. II din Legea nr. 368/2013 prin
raportare tot la dispozițiile art. 33."
Raportat la cele specificate în cadrul acestei decizii, apreciem că și în cazul returnării
dosarelor către comisiile locale de fond funciar în vederea restituirii în natură a terenurilor,
pentru ca ulterior dosarul administrativ să fie retrimis Comisiei Naţionale pentru Compensarea
Imobilelor cu aceeași propunere de acordare despăgubiri prin echivalent, începe să curgă un
nou termen de 36 de luni de la data reînregistrării lor, conform art. 34 alin. (2) din lege.

În concluzie, opinia INM este aceea că în cazul returnării dosarelor către comisiile
locale de fond funciar în vederea restituirii în natură a terenurilor, pentru ca ulterior
dosarul administrativ să fie retrimis Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor
cu aceeași propunere de acordare despăgubiri prin echivalent, începe să curgă un nou
termen de 36 de luni de la data reînregistrării lor, conform art. 34 alin. (2) din lege.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

13. Stabilirea punctelor compensatorii pentru un teren ocupat de construcție.

Evaluarea terenului se face în mod diferențiat în funcție de suprafața liberă și,
respectiv, cea ocupată sau ca întreg teren ocupat de construcții? (Minuta întâlnirii
preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel
- Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 117)

137
 Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, evaluarea imobilului ce face obiectul
deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr.
165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin
echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu
modificările şi completările ulterioare, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi
a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, şi se exprimă în puncte; un punct are valoarea
de un leu.
Nota 2 din Ghidul privind valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare pe anul 2013
în municipiul Bucureşti - Case şi vile (fila nr. 14) menționează: Valoarea terenurilor va fi
calculată separat, astfel cum sunt menţionate în documentaţia cadastrală, prin utilizarea
valorilor din Volumul 6-terenuri; valoarea terenurilor va fi diferită, în funcţie de încadrarea în
teren construit şi teren neconstruit-liber; prin teren construit, autorii lucrării au înţeles acel teren
pe care este situată o construcţie definitivă; prin teren liber, autorii lucrării au înţeles acel teren
neconstruit, unde nu există nicio construcţie, excepţie făcând construcţiile provizorii.

În ipoteza când pe un teren se află o construcție, întregul teren trebuie evaluat în funcţie
de preţul prevăzut pentru teren ocupat de construcţii, nefiind posibilă evaluarea în mod
diferenţiat (respectiv teren ocupat, pentru suprafaţa efectiv ocupată, şi teren liber, pentru
suprafaţa liberă), întrucât terenul constituie un tot unitar şi nu poate fi evaluat în mod diferit, pe
anumite suprafeţe, ci fie ca teren ocupat (dacă exista o construcţie, indiferent de suprafaţa
ocupată de aceasta), fie ca teren liber (dacă nu exista nicio construcţie, cu excepţia celor
provizorii).

În concluzie, opinia INM este aceea că un teren ocupat de construcții trebuie

evaluat în mod unitar drept teren ocupat.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

Legea nr. 17/2014

1. A. Aplicarea în timp a prevederilor Legii nr. 17/2014 privind vânzarea terenului

agricol din extravilan, cu referire specială la antecontractele încheiate anterior.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 16 decembrie 2014.

B. Admisibilitatea acţiunilor civile introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

17/2014, având ca obiect executarea antecontractelor de vânzare-cumpărare
încheiate sub forma înscrisului sub semnătură privată anterior intrării în vigoare
a legii, cu privire la terenuri extravilane, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de art. 5 din lege (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale curţilor de apel și ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 66)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Între problemele supuse discuției [cele de la lit. A) și B)] există o strânsă legătură, ceea
ce reclamă exprimarea unui punct de vedere comun. Premisa unui atare răspuns este

138
reprezentată de Decizia Curții Constituționale nr. 755/2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, prin care s-a constatat că art. 20 din Legea nr.
17/2014 este neconstituțional, în măsura în care exceptează de la aplicarea Legii nr. 17/2014
antecontractele încheiate în formă autentică înainte de intrarea în vigoare a acesteia.
În linii generale, Curtea a evidențiat că, indiferent dacă este încheiat în formă autentică
sau sub semnătură privată, antecontractul este guvernat de legea în vigoare la momentul
adoptării sale cât privește la valabilitatea sa și efectele pe care le produce. În schimb, încheierea
contractului de vânzare (fie prin perfectarea lui la notar, fie prin pronunțarea unei hotărâri care
ține loc de contract) trebuie realizată cu respectarea normelor în vigoare la momentul perfectării
lui.
Aceste statuări ale Curții Consituționale nu pot fi ignorate. Astfel, cu privire la cea dintâi
problemă analizată (A), Legea nr. 17/2014 urmează a se aplica dacă ea este în vigoare la
momentul încheierii contractului de vânzare sau al pronunțării hotărârii judecătorești care ține
loc de contract de vânzare.
Cu referire la cea de-a doua problemă (B), admisibilitatea unei acțiuni care ține loc de
contract trebuie analizată prin raportare la exigențele Legii nr. 17/2014, dacă data pronunțării
hotărârii este ulterioară intrării sale în vigoare. Este indiferent dacă antecontractul este încheiat
în formă autentică sau sub forma unui înscris sub semnătură privată.

În unanimitate, participanții la întâlnire au îmbrățișat punctele de vedere exprimate

în opinia INM.

2. În interpretarea și aplicarea art. 5 din Legea nr. 17/2014, este admisibilã o acțiune
prin care se solicitã pronunțarea unei hotãrâri care sã ținã loc de act de vânzare-
cumpãrare a unui teren extravilan, în condițiile în care terenul nu este înscris în
cartea funciarã? (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel –
Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 50)

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, în toate cazurile în care se solicită
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, acţiunea
este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009,
republicată, cu modificările ulterioare, şi ale legislaţiei în materie, precum şi dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din prezenta lege, iar imobilul ce face obiectul
antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară.
În conformitate cu art. 57 alin. (1) din O.U.G nr. 80/2013, în cazul cererilor prin care se
solicită pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri
imobile, instanţa de judecată va solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au
carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară
deschisă, certificat fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei
publice locale şi dovada debitelor la zi ale cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de
proprietari.
Așa cum se poate observa, art. 5 din Legea nr. 17/2014 pretinde pentru pronunțarea unei
hotărâri care ține loc de contract ca imobilul - teren extravilan - să fie în scris în cartea funciară.
În schimb, art. 57 din O.U.G nr. 80/2013 are o abordare mai permisivă, îngăduind pronunțarea
unei astfel de hotărâri chiar și atunci când imobilul (orice imobil) nu are deschisă o carte
funciară.

139
 Conflictul dintre cele două norme trebuie soluționat în favoarea celei din Legea nr.
17/2014, care are un caracter special față de dispoziția regăsită în O.U.G nr. 80/2013. Prin
urmare, atunci când imobilul este un teren extravilan, se impune aplicarea cu prioritate a art. 5
din Legea nr. 17/2014, absența înscrierii terenului extravilan în cartea funciară conducând la
respingerea demersului ce tinde la pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract autentic
de vânzare. Cât privește art. 57 din O.U.G nr. 80/2013, acesta își va găsi aplicarea în cazul
celorlalte imobile, respectiv terenuri intravilane.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

Convenții internaționale. Acte normative comunitare

1. Cereri de recunoaştere a hotărârilor pronunţate de instanţele străine, în materia

„minori şi familiei". Motivele de refuz ale recunoaşterii hotărârii străine (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel – Curtea de Apel
București, 11-12 mai 2017, pag. 42)

Opinia Institutului Național al Magistraturii1:

Dispozițiile legale aplicabile în materia recunoașterii unei hotărâri de divorț pronunțate
de o instanță a unui stat membru al Uniunii Europene (exceptând Danemarca) sunt cele ale
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
în materie matrimonială și a răspunderii părintești2 (art. 21-24), act obligatoriu și direct aplicabil
în toate statele membre.
Atât în materie matrimonială, cât și în materia răspunderii părintești, Regulamentul
afirmă principiul recunoașterii de drept a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele
statelor membre UE. În acest sens, o hotărâre de divorț sau în materia răspunderii părintești,
pronunțată într-un stat membru produce efecte în alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă
la nicio procedură [art. 21 alin. (1)]. Mai mult, nu este necesară nicio procedură pentru
actualizarea actelor de stare civilă, pe baza unei hotărâri de divorț pronunțate în alt stat membru,
care nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac în statul membru de origine [art. 21 alin. (2)
din Regulamentul 2201/2003].
În același timp, alin. (3) al art. 21 prevede că orice parte interesată poate solicita, în
conformitate cu procedurile prevăzute de regulament, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere
sau de refuz al recunoașterii hotărârii.
Se pune problema dacă partea care dorește numai să înscrie mențiunile despre
desfacerea căsătoriei în actele de stare civilă este o persoană interesată în sensul art. 21 alin.
(3).
În acord cu opinia exprimată de secția civilă a Curții de Apel Ploiești în punctul său de
vedere, apreciem că cererea pentru recunoașterea unei hotărâri de divorț pronunțată într-un stat
membru UE (cu excepția Danemarcei) în vederea actualizării actelor de stare civilă, este lipsită
de interes.
Legislația românească privind înscrierile în registrele de stare civilă, ca urmare a
divorțului, ia în considerare dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii Europene, făcând
1
Opinia aparține Catedrei de Dreptul Uniunii Europene din cadrul INM și a fost redactată de doamna Gabriela
FLORESCU, judecător în cadrul Curții de Apel București, formator INM.
2
JO L 338,28.12.2003, p.1-29

140
distincție între hotărârile judecătorești străine de divorț recunoscute de plin drept și cele care nu
beneficiază de acest statut.
Astfel, HG nr. 64/2011 de aprobare a Metodologiei de aplicare unitară a dispozițiilor
în materie de stare civilă1 (art. 93) prevede următoarele: ,,(1) Atunci când se primesc, direct
din străinătate, comunicări de menţiuni, acestea se operează numai cu aprobarea D.E.P.A.B.D.,
cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2). (2) Înscrierea în actele de stare civilă a unor hotărâri
străine, care se referă la statutul civil al cetăţenilor români, se face după recunoaşterea hotărârii
străine de către tribunalul competent a soluţiona cererea de recunoaştere, respectiv tribunalul
de pe raza judeţului unde îşi are sau a avut domiciliul persoana interesată, fără avizul
D.E.P.A.B.D.; cererea se depune la S.P.C.L.E.P sau, după caz, la primăria competentă şi va fi
însoţită de hotărârea străină şi traducerea acesteia, în fotocopie, hotărârea prin care s-au
recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii străine, definitivă şi irevocabilă, în original,
precum şi orice alte documente necesare înscrierii menţiunii. (3) În situaţiile în care hotărârile
străine sunt recunoscute, potrivit legii, de plin drept în România, cererea persoanei interesate se
trimite, pentru avizare, la D.E.P.A.B.D., de către primăria competentă, însoţită de actul original,
fotocopie şi traducerea legalizată a acestuia, în limba română, legalizată conform prevederilor
art. 72 alin. (6). (4) Menţiunile trimise de D.E.P.A.B.D. se operează aşa cum au fost formulate
în comunicarea scrisă, întocmită potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 40”.
Din dispozițiile alin. (3) ale articolului citat mai sus rezultă, fără îndoială, că cererea de
efectuare a mențiunilor privind divorțul stabilit printr-o hotărâre pronunțată într-un stat membru
UE (recunoscută, potrivit legii, de plin drept în România) se depune de către persoana interesată
la primăria competentă, însoțită de hotărârea în original, fotocopie și traducerea legalizată a
acesteia, în limba română, fără a fi necesar să se obțină recunoașterea hotărârii străine.
În consecință, față de toate argumentele de mai sus, partea care dorește exclusiv
efectuarea mențiunilor corespunzătoare în registrele de stare civilă, în urma divorțului nu
dovedește un interes în obținerea unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a hotărârii străine
de divorț.
Câteva observații se impun însă, în ipoteza în care o hotărâre pronunțată într-un stat
membru conține și dispoziții de soluționare a unor cereri accesorii divorțului, care nu
beneficiază de recunoașterea de plin drept a efectelor pe teritoriul României.

1. Astfel, în ipoteza în care hotărârea de divorț conține și dispoziții cu privire la

exercitarea autorității părintești în urma divorțului cu copii, acestea nu beneficiază de executare
de plin drept.
Potrivit art. 28 alin. (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, hotărârile judecătorești
pronunțate într-un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil,
care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într-un alt
stat membru după ce s-a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate.
Față de aceste dispoziții, partea interesată este obligată să solicite încuviințarea
executării măsurilor privind exercitarea răspunderii părintești și odată cu această cerere poate
cere și recunoașterea hotărârii. Chiar dacă aceste măsuri se regăsesc într-o hotărâre care în
principal dispune desfacerea căsătoriei, apreciem că hotărârea poate fi recunoscută în întregime,
inclusiv în ceea ce privește divorțul, deoarece art. 21 alin. (3) acordă un drept părților interesate
de a solicita recunoașterea.
Sunt exceptate de la acest regim, hotărârile executorii privind dreptul de vizită, care sunt
recunoscute și au forță executorie într-un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea

1
M.OF nr. 151 din 02.03.2011

141
executării și fără să fie posibil ca partea să se opună recunoașterii, în cazul în care hotărârea a
fost certificată în statul membru de origine [art. 41 alin.(1) din Regulamentul nr.2201/2003].
De această recunoaștere și executare de plin drept beneficiază și hotărârile prin care se dispune
înapoierea copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit ( art. 42 din regulament).
2. De asemenea, în ipoteza în care hotărârea străină de divorț conține și soluția cu privire
la revenirea la numele anterior a soțului care la căsătorie a luat numele celuilalt soț,
recunoașterea efectelor acesteia se impune.
Potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr.2201/2003, acest act se aplică, oricare
ar fi natura instanței, materiilor civile privind: divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei.
Considerentul (8) al regulamentului menționează că, în ceea ce priveşte hotărârile de divorţ, de
separare de drept sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai
desfacerii unei legături matrimoniale şi nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele
de divorţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.
Prin urmare, în privința recunoașterii efectelor hotărârii străine cu privire la dreptul la
nume nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 și urm. din Regulamentul nr. 2201/2003.
Recunoașterea hotărârii cu privire la dreptul la nume este supusă regimului juridic
stabilit de Codul de procedură civilă, art.1094 și urm..
În definirea noțiunii de hotărâri străine, art.1094 C. proc. civ., precizează că acestea
sunt actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele
notariale sau ale oricăror autorități competente ,,dintr-un stat nemembru al Uniunii
Europene”.
Deși din interpretarea literală a acestei dispoziții ar rezulta că nu se aplică pentru
hotărârile pronunțate în Uniunea Europeană, din interpretarea sistematică și teleologică a
dispozițiilor Cărții a VII-a din Codul de procedură civilă („Procesul civil internațional”) rezultă
că nu s-a dorit omisiunea de la procedura recunoașterii și încuviințării executării a hotărârilor
pronunțate în acele materii civile care nu sunt cuprinse în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii Europene. Astfel, potrivit art. 1065 C. proc. civ., dispozițiile acestei cărți se aplică
proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, în măsura în care prin tratatele
internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi special
nu se prevede altfel.
Ca urmare, se impune aplicarea dispozițiilor art. 1094 și urm. C. proc. civ. în ceea ce
privește recunoașterea capătului de cerere accesoriu privind dreptul la nume din hotărârea de
divorț pronunțată într-un stat membru al UE1.

3. O altă mențiune trebuie făcută în legătură cu hotărârile de divorț pronunțate în

Danemarca, stat membru care nu participă la cooperarea judiciară instituită de Regulamentul
nr. 2201/2003.
Aceste hotărâri vor fi supuse regimului recunoașterii, conform dispozițiilor art.1094 și
urm. C. proc. civ., în această materie Danemarca având poziția juridică a unui stat terț UE.

Scurte considerații privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materia

obligațiilor de întreținere în dreptul Uniunii Europene.

1
În acest sens, a se vedea F. G. Păncescu în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat (coord. G. Boroi),
editura Hamangiu, București, 2016, p. 1037; S. Deleanu, Recunoașterea hotărârilor străine în România potrivit
dispozițiilor Noului Cod de Procedură Civilă, Jurisprudentia, SUBB, nr.4/2012, p130-148;

142
 Cu privire la obligația de întreținere, dispozițiile de dreptul Uniunii Europene incidente
sunt cele ale Regulamentului (CE) nr. 4/2009 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.1
Regulamentul nr. 2201/2003 prevede expres în art. 1 alin. (3) lit. e) că nu se aplică
obligației de întreținere. Prin urmare, reglementările menționate mai sus privind recunoașterea
sau refuzul recunoașterii unei hotărâri judecătorești în materia divorțului nu se aplică și cu
privire la recunoașterea capătului de cerere privind obligația de întreținere.
În ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor în această materie,
Regulamentul nr.4/2009, distinge între hotărârile pronunțate într-un stat membru care are
obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și cele care provin dintr-un stat membru
care nu are obligații în temeiul protocolului.
Astfel, potrivit art. 17 din regulament, o hotărâre pronunțată într-un stat membru care
are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 20072 este recunoscută într-un alt stat
membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea
recunoașterii sale.
Rezultă din această dispoziție că în materia obligației de întreținere nu este posibilă
contestarea recunoașterii hotărârii, cu alte cuvinte nu se poate solicita refuzul recunoașterii unei
hotărâri. Mai mult, pentru hotărârile pronunțate într-un stat membru care are obligații în temeiul
Protocolului de la Haga din 2007, a fost eliminată procedura de exequatur.
În vederea executării unei hotărâri judecătorești privind obligația de întreținere
pronunțate într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007,
creditorul trebuie să prezinte documentele prevăzute de art. 20 din Regulament.
În ceea ce privește hotărârilor pronunțate într-un stat membru care nu are obligații în
temeiul Protocolului de la Haga din 2007 (Danemarca și Marea Britanie) recunoașterea,
respectiv motivele de refuz de recunoaștere sunt reglementate de art. 23 din Regulament. Astfel,
o hotărâre pronunțată într-un stat membru care nu are obligații în temeiul protocolului de la
Haga din 2007 este recunoscută în alte state membre, fără a fi necesar să se recurgă la o
procedură specială. În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală
recunoașterea unei hotărâri, poate solicita, în conformitate cu regulamentul, ca hotărârea să fie
recunoscută.
Potrivit art. 24 o asemenea hotărâre nu este recunoscută dacă:
(a) recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru în care se solicită
recunoașterea. Criteriul ordinii publice nu poate fi aplicat normelor în materie de competență;
(b) dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau
notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră în care să se fi putut apăra,
dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o
facă;
(c) este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul membru în
care s-a solicitat recunoașterea;
(d) este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-
un stat terț între aceleași părți într-un litigiu având același obiect și aceeași cauză, atunci când
hotărârea pronunțată anterior întrunește condițiile necesare pentru recunoașterea în statul

1
JO L 7, 10. 01. 2009, p. 1;
2
Problema a fost discutată în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la București, în perioada
11-12 mai 2017.

143
membru în care se solicită recunoașterea. O hotărâre care are drept efect modificarea, din motiv
de schimbarea circumstanțelor unei hotărâri anterioare cu privire la obligații de întreținere nu
este considerată drept o hotărâre ireconciliabilă în sensul literei (c) sau (d).
În cazul acestor hotărâri pronunțate în Danemarca sau Marea Britanie, nu a fost
eliminată procedura de exequatur și ele pot fi puse în executare în alt stat membru, atunci când,
la cererea oricărei părți interesate, a fost încuviințată executarea în statul respectiv. Procedura
încuviințării executării acestor hotărâri pronunțate în cele două state membre care nu au
obligații în temeiul Protocolului de la Haga este prevăzută în art. 27-38 din Regulament.

1. Cu referire la cererea pentru recunoașterea unei hotărâri de divorț pronunțată într-

un stat membru UE (cu excepția Danemarcei) în vederea actualizării actelor de stare civilă,
în majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM, în sensul
că aceasta este lipsită de interes.
2. Cu referire la cererile de recunoaștere și executare a hotărârilor în materia
obligațiilor de întreținere, în unanimitate participanții și-au însușit soluția expusă în punctul
de vedere al INM, în sensul că acestea sunt recunoscute și executate de drept, fără a fi
necesară procedura de exequatur (cu excepția hotărârilor pronunțate în această materie în
Marea Britanie și Danemarca).

2. Problema întârzierilor constatate în procedura citării în cauzele ce au ca temei

Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii de copii, precum
şi modalităţile prin care aceasta ar putea fi remediată, prin comisii rogatorii în
vederea asigurării procedurii de citare cu celeritate prin agenţi procedurali ai
instanţelor cărora li se adresează cererea de comisie rogatorie (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel - București, 29 iunie 2018, pag.
46)

Opinia Institutului Național al Magistraturii1:

Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie
1980 (denumită în continuare Convenția de la Haga), la care România a aderat prin Legea nr.
100/19922, vizează asigurarea înapoierii imediate a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice
stat contractant3.
Potrivit art. 3 din Convenția de la Haga din 1980, deplasarea sau reținerea
(”neînapoierea”) unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane,
unei instituţii sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului
în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv,
acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări
nu ar fi survenit.

1
Opinia aparține Catedrei de Dreptul Uniunii Europene din cadrul INM și a fost redactată de judecător Gabriela
FLORESCU, Curtea de Apel București, formator INM.
2
M. Of., Partea I, nr. 243/30.09.1992.
3
Pentru statele contractante la această convenție, a se vedea
https://www.hcch.net/en/instruments/conventions/status-table/?cid=24

144
 Pentru statele membre ale Uniunii Europene, Convenția de la Haga din 1980 este
completată de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești,
de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/20001. În relațiile dintre statele membre,
regulamentul prevalează asupra Convenției de la Haga din 1980 în materiile reglementate de
acest instrument (art. 60 din Regulamentul nr.2201/2003).
Convenția de la Haga din 1980 dispune că autorităţile judiciare sau administrative ale
oricărui stat contractant trebuie să procedeze de urgență în vederea înapoierii copilului (art. 11).
Potrivit Legii nr. 369/2004 rep. privind aplicarea convenției asupra aspectelor civile ale
răpirii internaționale de copii2, în soluționarea cererilor de înapoiere a copilului aflat pe
teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau rețineri ilicite în sensul art. 3 din Convenție,
competența aparține Tribunalului București [art. 2 alin. (2)].
La cererea persoanei fizice, a instituției interesate sau a autorității centrale a statului
solicitant, autoritatea centrală română (Ministerul Justiției) va facilita acordarea asistenţei
judiciare gratuite de către un avocat. În acest scop, autoritatea centrală română va înainta de
îndată, întreaga documentaţie decanului baroului din circumscripţia instanţei competente să
soluţioneze cererea de înapoiere. În temeiul art. 81 din O.U.G. nr. 51/20083, decanul baroului
desemnează, în termen de 3 zile, prin decizie pentru persoana cu reședința obișnuită în
străinătate care a formulat cererea de înapoiere, obligatoriu, din oficiu, un avocat, pentru
sesizarea instanței, reprezentare și asistare în primă instanță, în căile de atac ordinare și
extraordinare și inițierea măsurilor de executare silită. Avocatul desemnat va introduce cererea
de înapoiere la instanța competentă, în termen de 7 zile de la data primirii înștiințării desemnării
sale.
Legea nr. 369/2004 rep. dispune că litigiile având ca obiect soluționarea cererilor de
înapoiere a unui copil aflat pe teritoriul României se face de urgență și cu precădere, cu
citarea în termen scurt a părților, cu participarea obligatorie a procurorului [art. 9 alin. (1)].
Soluționarea cererii se face în contradictoriu cu persoana despre care se susține că a deplasat
sau a reținut minorul în România, iar întâmpinarea nu este obligatorie. În aceste litigii,
termenele de judecată nu pot fi mai mari de 2 săptămâni. Reclamantul din străinătate este obligat
să indice domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind
procesul.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o serie de cauze, a constatat încălcarea de
către autoritățile române a articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, cu privire la dreptul la viață privată și de familie, raportat la
procedurile instituite în fața autorităților naționale în temeiul Convenției de la Haga privind
răpirea internațională de copii. Printre aceste cauze în care Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a constatat încălcarea de către autoritățile române a dreptului la viață privată și de
familie în cazurile de răpire de internațională de copii enumerăm: Monory împotriva României
(decizia din 5 aprilie 2005), Blaga împotriva României (decizia din 1 iulie 2014), Karrer
împotriva României (decizia din 21 februarie 2012), Iosub Caras împotriva României (decizia
27 iulie 2007).
În aceste cauze, în esență, Curtea a reținut faptul că autoritățile române nu și-au
îndeplinit obligațiile pozitive care le incumbau în temeiul art. 8 din Convenție, printre care și
asigurarea celerității cu privire la procedurile ce vizează cauzele de răpire internațională.

1
JO L 338, 28.12.2003, p.1-29.
2
M.Of., Partea I, nr.352/13.05.2014
3
M.Of., Partea I, nr. 327/25.04.2008.

145
Astfel, s-a constatat de către CEDO că procedurile naționale în cauzele de răpire
menționate au avut o durată între 8 și 12 luni.
Convenția de la Haga stabilește un termen de 6 săptămâni de la introducerea cererii de
înapoiere a copilului și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate de
instanțele naționale.
În vederea soluționării cu celeritate a cauzelor de răpire internațională de copii,
prezentul punct de vedere abordează problema remedierii întârzierilor constatate în procedura
de citare.
Problema citării cu întârziere în cauzele de răpire internațională este determinată de
faptul că în aceste litigii competența în primă instanță aparține exclusiv Tribunalului București,
iar persoana care a reținut sau deplasat ilicit copilul se poate afla nu numai în circumscripția
teritorială a acestui tribunal, ci în orice județ din România. Se pune astfel problema cum se
poate asigura celeritatea în comunicarea citației și a actelor de procedură în ipoteza în care
destinatarul acestor acte se află în circumscripția altor tribunale.
Apreciem că soluția pentru citarea și comunicarea cu celeritate a actelor de procedură
în această ipoteză o regăsim în art. 154 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziții,
comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții
procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori
salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul.
Rezultă din conținutul dispozițiilor menționate mai sus că instanța poate comunica
citațiile și celelalte acte de procedură nu numai prin agenții procedurali proprii, ci și prin agenți
procedurali ai instanței în circumscripția căreia se află destinatarul actului de procedură. Prin
urmare, Tribunalul București sau Curtea de Apel București pot transmite citația către partea
aflată în alt județ, prin agenții procedurali ai tribunalului sau ai curții de apel în circumscripția
cărora are domiciliul persoana care a deplasat sau reținut ilicit copilul.
Această comunicare prin agenții procedurali ai altei instanțe nu implică însă
efectuarea unei comisii rogatorii.
În practică, o astfel de sesizare a unei alte instanțe pentru comunicarea citației prin
agenții săi procedurali are loc prin emiterea unei adrese de către instanța în fața căreia se judecă
litigiul1, către instanța în circumscripția căreia locuiește destinatarul actului. În vederea
asigurării urgenței citării, apreciem că adresa poate fi transmisă prin fax sau poștă electronică,
la aceasta atașându-se citația sau orice alte acte procedurale care urmează a fi comunicate.
Modul în care instanța solicitantă și cea solicitată vor proceda în vederea comunicării
actelor către destinatarul acestora, aflat în circumscripția altei instanțe decât cea în care se
desfășoară litigiul este stabilit de art. 154 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziții,
instanța solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă
instanță, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, și să trimită
instanței solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.
Apreciem că, în vederea asigurării urgenței și instanța solicitată va putea transmite
dovezile de îndeplinire a procedurii prin fax.
Comunicarea prin agent procedural a citației va putea fi efectuată nu numai în localitatea
în care se află sediul instanței solicitate, ci în orice altă localitate aflată în circumscripția sa și
în care își are domiciliul persoana care a reținut ilicit copilul. Regulamentul de ordine interioară
al instanțelor judecătorești2 prevede că agentul procedural comunică actele de procedură

1
A se vedea în acest sens și D.N. Theohari, în Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, ediția
a doua, G. Boroi, O. Spineanu-Matei, D.N. Theohari, A. Costanda, D.M. Gavriș, C. Negrilă, F.G. Păncescu, M.
Eftimie, V. Dănăilă, M. Stancu, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 436.
2
M. Of. nr. 970/28.12.2015

146
persoanelor din localitatea unde se află sediul instanței, depunând cel mai târziu a doua zi
dovezile de înmânare. Pentru cazuri urgente și când dotarea instanțelor permite, comunicarea
actelor de procedură se va putea efectua prin agent procedural și în alte localități [art. 64 lit. a)].
Suntem de acord cu opiniile din doctrină1 potrivit cărora formularea limitativă a art. 65
din Regulament sub aspectul cazurilor în care se realizează comunicarea prin agent procedural
trebuie considerată abrogată implicit în temeiul art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/20125 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Oricum, având în
vedere că procedura în cazurile de răpire este una urgentă și se încadrează în limitarea impusă
de art. 64 lit. a) din Regulamentul de ordine interioară, nu există niciun motiv pentru care, în
această ipoteză, agentul procedural să nu se deplaseze și în altă localitate decât cea în care se
află sediul instanței, pentru comunicarea citației și a altor acte de procedură.
Din dispozițiile art. 154 C. proc. civ. rezultă că legea privilegiază comunicarea citației
și a celorlalte acte de procedură prin agenții procedurali. Folosirea celorlalte mijloace de
comunicare (prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin telefax, poștă
electronică, pe cheltuiala părții interesate prin executori judecătorești sau prin curierat rapid)
poate avea loc numai atunci când comunicarea prin agenți procedurali sau prin alți salariați ai
instanței nu este posibilă2.

În concluzie, apreciem că, în vederea citării cu celeritate, în cauzele ce au ca temei

Convenția de la Haga din 1980, instanța în fața căreia se desfășoară litigiul având ca obiect
răpirea de copii va trimite actele de procedură instanței în circumscripția căreia își are
domiciliul persoana care a deplasat sau reținut ilicit minorul, în vederea comunicării.
Instanța solicitată va lua de îndată măsurile corespunzătoare în vederea comunicării către
destinatar a actelor de procedură prin agent procedural și va transmite prin cele mai
rapide mijloace instanței solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

1
A se vedea: S.I. Vidu, Aspecte privind modalitățile și procedura de comunicare a actelor de procedură potrivit
Noului Cod de Procedură civilă, pe site-ul http://www.inm-
lex.ro/fisiere/d_175/Aspecte%20%20privind%20modalitatile%20si%20procedura%20de%20comunicare%20a%
20actelor%20de%20procedura%20potrivit%20NCPC.pdf. Articolul poate fi regăsit și în revista Studii și cercetări
juridice, nr.4/2013, p.440; D.N. Theohari, op cit., p.436. În sensul că art. 64 din regulamentul de ordine interioară
al instanțelor judecătorești se poate aplica în același timp cu art. 154 C. pr. civ., a se vedea, A. Tabacu, Citarea și
comunicarea actelor de procedură civilă, Ed. Universul juridic, București, 2013, p. 97, 98.
2
A se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 321.

147