BJ 2022 Partea I

1
Editor-coordonator în materie civilă

Judecător Laura Mihaela Ivanovici, Președintele Secției I civile
Editor-coordonator în materie penală
Judecător Andrei Claudiu Rus, Preşedintele Secţiei penale
Editori
Tabita Maftei, magistrat-asistent - Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică
Mădălina Mihăilescu, magistrat-asistent - Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică,
Compartimentul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei
Andreea Pandrea, magistrat-asistent - Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică,
Oana-Cristina Stan, magistrat-asistent - Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică,
Alexandru Lungu, magistrat-asistent - Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică,
Notă: Deciziile care au stat la baza întocmirii prezentei lucrări sunt publicate și pot fi consultate pe pagina de
internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în secțiunea de jurisprudență a Secției I civile, Secției a II-a civile,
Secției de contencios administrativ și fiscal precum și a Secției penale.
2
PARTEA I
CUPRINS
DREPT CIVIL..................................................................................................................................................19
I. Aplicarea legii civile......................................................................................................................................19
1. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de furnizare de servicii medicale încheiate între
furnizorul de servicii şi casa de asigurări de sănătate ca urmare a constatării conflictului de interese.
Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 176/2010 în raport cu data încheierii contractelor. Principiul
tempus regit actum..............................................................................................................................................19
II. Bunuri...........................................................................................................................................................26
2. Imobil preluat abuziv de stat. Hotărâre judecătorească de restituire în natură pronunţată anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu C.G.M.B. Înstrăinarea bunului către un terţ. Nesoluţionarea
notificării formulate în temeiul legii speciale. Acţiune în revendicare. Criterii de analiză a titlurilor de
proprietate înfăţişate. Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul părţii reclamante..........................................26
3. Acţiune în revendicare. Teren inclus în zona supusă servituţii aeronautice. Imposibilitatea restituirii în
natură. Privare de proprietate. Restituirea prin echivalent bănesc......................................................................75
4. Constituirea dreptului de trecere. Condiţii......................................................................................................80
5. Construcţie edificată pe terenul proprietatea altei persoane. Contract de închiriere cu privire la dreptul de
folosinţă asupra terenului. Efecte. Inexistenţa unei convenţii privind constituirea dreptului de superficie.......98
6. Acţiune în constatarea dobândirii în coproprietate, prin uzucapiunea de lungă durată, a dreptului de
proprietate asupra unei suprafeţe de teren. Partajarea folosinţei. Posesii distincte..........................................103
7. Imobil acordat în compensare prin hotărâre judecătorească. Atribuirea terenului de către unitatea
deținătoare unei alte persoane. Imposibilitatea executării obligaţiei. Contravaloarea bunului înstrăinat.
Determinarea cuantumului despăgubirii în raport cu momentul restituirii.......................................................108
8. Acţiune în uzucapiune de lungă durată. Hotărâre a consiliului local de aprobare a inventarului bunurilor
aparținând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale adoptată ulterior împlinirii termenului
prescripției achizitive. Excepție de nelegalitate a prevederilor Hotărârii de Guvern privind atestarea
domeniului public al unității administrativ teritoriale......................................................................................114
III. Moşteniri şi liberalităţi.............................................................................................................................119
9. Acțiune în constatarea vacanței succesorale. Admisibilitate........................................................................119
IV. Obligaţii.....................................................................................................................................................124
10. Contract de vânzare-cumpărare autentificat. Acțiune în anulare. Invocarea vicierii consimțământului prin
dol.....................................................................................................................................................................124
11. Contract de vânzare cumpărare încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr 18/1991.
Nulitate absolută. Valorificarea actului juridic nul ca antecontract de vânzare-cumpărare prin aplicarea
principiului conversiunii actului juridic............................................................................................................129
12. Acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ fictiv. Calitatea procesuală activă a
succesorului cu titlu universal...........................................................................................................................134
13. Contract de concesiune. Dispoziţie de respingere a notificării. Neepuizarea termenului de contestaţie.
Cazul de nulitate prevăzut de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001...............................................................141
14. Cesiune de creanţă cu titlu gratuit. Act afectat de o condiţie suspensivă. Interpretarea clauzelor
contractului după voinţa concordantă a părţilor. Neîndeplinirea condiţiei formei autentice............................145
3
15. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Protecția datelor cu caracter personal. Excepții. Prelucrare în scop
jurnalistic...........................................................................................................................................................156
16. Imobil. Vânzări succesive. Pierderea bunului în urma admiterii acţiunii în revendicare. Răspunderea
pentru evicţiune. Condiţia anteriorității cauzei evicţiunii.................................................................................168
17. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei şanse. Condiţii
...........................................................................................................................................................................173
18. Accident rutier. Despăgubiri morale solicitate de descendenții victimei decedate. Prezumția existenței
prejudiciului nepatrimonial...............................................................................................................................179
19. Accident rutier. Decesul victimei. Acţiune în despăgubiri. Relaţie de concubinaj. Sfera persoanelor
îndreptăţite la reparaţia pecuniară a prejudiciului prin ricoşeu.........................................................................185
20. Accident rutier produs pe teritoriul altui stat. Decesul victimei. Acțiune în despăgubiri. Aplicarea legii
statului unde s-a produs prejudiciul. Evaluarea conduitei autorului faptei în raport cu prevederile Codului civil
străin. Neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.........................................................................195
21. Executarea integrală a pedepsei cu închisoarea pe teritoriul unui alt stat. Arestarea ulterioară a
reclamantului pe teritoriul României. Mandat de arestare anulat prin hotărâre definitivă a instanţei penale în
cadrul contestaţiei la executare. Privare nelegală de libertate. Acţiune în despăgubiri....................................201
22. Restituirea cheltuielilor judiciare efectuate într-un proces penal finalizat cu soluţie de achitare. Obligaţia
de garanţie a Statului Român............................................................................................................................206
23. Privare nelegală de libertate. Împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei aplicate, constatată
prin hotărârea dată în contestaţie la executare. Incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021. Acţiune
în despăgubiri. Admisibilitate...........................................................................................................................213
24. Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, ocazionate de judecata cererii de strămutare. Incident
procedural. Litigiu de fond pendinte. Lipsa culpei procesuale.........................................................................223
25. Impunerea condiţiei cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea, prin concurs, a unui post în cadrul unei
instituţii publice care îşi desfăşoară activitatea într-o unitate administrativ-teritorială în care există o populaţie
de naţionalitate maghiară într-o pondere semnificativă. Atribuţii de servici ce implică activitatea directă cu
publicul. Dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în relaţiile cu
instituţiile publice. Obiectiv legitim. Inexistenţa faptei de discriminare..........................................................228
26. Exploatare minieră necorespunzătoare. Alunecare de teren. Contract de transfer de afacere. Acţiune în
despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor imobile distruse. Calitate procesuală pasivă...................233
27. Acţiune în îmbogăţire fără justă cauză. Condiţii........................................................................................241
28. Promisiune de vânzare-cumpărare. Acţiune în rezoluţiune. Neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către
promitentul-cumpărător. Înstrăinarea bunului către un terţ ulterior termenului stipulat pentru perfectarea
contractului. Reţinerea culpei concurente a promitentului-vânzător pentru neîncheierea actului. Nelegalitate
...........................................................................................................................................................................244
29. Acţiune pauliană. Efectele admiterii acţiunii revocatorii. Lipsa utilităţii menţionării în dispozitivul
hotărârii a sumei până la concurenţa căreia operează inopozabilitatea actului fraudulos. Act de partaj voluntar.
Lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor. Interzicerea urmării silite a bunurilor proprietate devălmaşă de
către creditorii personali ai unui debitor codevălmaş.......................................................................................250
30. Contract de ipotecă. Executare silită. Fideiusiune. Acţiune în regres a garantului ipotecar.......................267
31. Antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil ce urma a fi construit pe terenul promitentului
vânzător. Pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în urma executării silite. Rezoluțiunea
convenției. Cerere de constatare pe calea acțiunii oblice a dreptului de superficie al promitentului vânzător
asupra terenului aferent construcției. Lipsa calităţii promitentului cumpărător de creditor al promitentului
vânzător.............................................................................................................................................................271
4
32. Reclamant aflat în procedura insolvenţei. Acţiune în rezoluţiunea unui contract în derulare la data
deschiderii procedurii. Incidența dispozițiilor speciale prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014..............290
33. Contract de schimb imobiliar. Acțiune în rezoluțiune. Repunerea părţilor în situaţia anterioară. Executarea
prin echivalent a obligaţiei de restituire a prestaţiei în cazul imposibilităţii executării în natură....................295
V. Prescripția extinctivă.................................................................................................................................305
34. Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii. Lipsa reglementării în vechiul Cod civil a momentului
la care se putea exercita dreptul material la acţiune. Incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958. Termen de
prescripţie..........................................................................................................................................................305
35. Contract de împrumut. Stabilirea pe cale judiciară a termenului scadent pentru restituirea sumei
împrumutate. Momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune...................309
36. Acţiune în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui contract de vânzare cumpărare desfiinţat prin
hotărâre judecătorească. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la
acţiune...............................................................................................................................................................312
37. Executarea cu întârziere a obligaţiei, stabilite prin hotărâre judecătorească, de a încheia un contract de
schimb. Contravaloarea lipsei de folosinţă. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a
dreptului material la acţiune..............................................................................................................................319
38. Imobil pierdut de chiriașul cumpărător ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-
cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Regim juridic diferit al celor două modalități reglementate
de legea specială, în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicțiune. Efecte asupra momentului de
la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în despăgubiri......................326
39. Primar. Prejudiciu adus bugetului local prin îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii legale. Acţiune în
răspundere civilă delictuală. Suspendarea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune pe perioada
mandatului. Cazul prevăzut de art. 2532 pct. 3 din Codul civil........................................................................339
40. Prejudiciu decurgând dintr-o cauză penală. Acţiune în despăgubiri. Lipsa caracterului întreruptiv al
cursului prescripţiei în absența constituirii părţii vătămate ca parte civilă.......................................................354
41. Promisiune de vânzare-cumpărare. Transmiterea obligației pe cale succesorală. Acțiune în pronunțarea
unei hotărâri care să țin loc de act autentic. Exercitarea folosinței asupra bunului de către promitentul
cumpărător. Cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune...................................363
42. Contract de concesiune. Reziliere. Prejudiciu cauzat prin neexecutarea obligaţiilor asumate de către
concedent. Despăgubiri. Restituirea prestaţiilor lipsite de cauză. Momentul de la care începe să curgă termenul
de prescripţie a dreptului material la acţiune....................................................................................................369
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE........................................................................................392
I. Marcă............................................................................................................................................................392
1. Conflict între o marcă şi un nume comercial. Acţiune în contrafacere. Condiţia utilizării numelui comercial
cu funcţia de marcă...........................................................................................................................................392
2. Acţiune în contrafacere. Similaritatea semnelor în conflict. Identitatea serviciilor. Acordul titularului mărcii
pentru folosirea semnului cu titlu de marcă. Inexistenţa unei încălcări a drepturilor conferite de marcă........399
3. Marcă verbală compusă dintr-un nume geografic. Acţiune în anularea înregistrării. Criterii de analiză a
caracterului distinctiv desprinse din jurisprudenţa C.J.U.E..............................................................................413
4. Marcă. Acţiune în anulare. Înregistrare cu rea-credinţă. Concurenţi pe aceeaşi piaţă. Folosirea anterioară a
semnului cu titlu de marcă. Intenţie neloială....................................................................................................421
II. Drepturi de autor.......................................................................................................................................432
5
5. Prestaţii artistice din domeniul audiovizual. Comunicare publică. Remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi.
Gestiune colectivă facultativă...........................................................................................................................432
6. Calitatea de utilizator de opere muzicale. Remuneraţii aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru
comunicarea publică. Sarcina probei................................................................................................................442
7. A) Fonograme de comerţ. Comunicare publică în cadrul unor evenimente organizate de autorităţile locale.
Contract de prestări servicii încheiat cu un terţ pentru asigurarea sonorizării. Calitatea de utilizator. B)
Dovada calităţii de reprezentant. Cerere de apel însuşită de reprezentantul legal al părţii apelante. Ratificare.
Efect retroactiv..................................................................................................................................................447
8. A) Acţiune în contrafacere formulată de titularul unui drept preexistent de autor împotriva titularului unei
mărci înregistrate. Admisibilitate. B) Operă de artă grafică. Criterii de determinare a existenţei unei opere care
poate beneficia de protecţie juridică. Evaluarea originalității creației..............................................................462
9. Comunicarea publică a unui spectacol. Drepturile cuvenite regizorului......................................................470
10. Opere muzicale. Spot publicitar difuzat în recepţia unei clinici medicale. Înţelesul sintagmei „comunicare
publică”. Lipsa caracterului lucrativ al comunicării.........................................................................................479
DREPT COMERCIAL...................................................................................................................................488
I. Bunuri...........................................................................................................................................................488
1. Convenţie de dare în plată. Nulitate subsecventă, efect al clauzei de inalienabilitate din promisiunea
bilaterală de vânzare privind un imobil............................................................................................................488
2. Accesiune imobiliară artificială. Acțiune în despăgubiri având ca obiect contravaloarea bunului încorporat
și a lipsei acestuia de folosință. Condiții și efecte. Momentul de la care curge prescripția dreptului material la
acțiune...............................................................................................................................................................499
II. Obligaţii......................................................................................................................................................508
3. Forţa majoră. Incidența acestui caz exonerator de răspundere în raport cu clauzele contractuale stabilite de
părți. Condiții și efecte......................................................................................................................................508
4. Acţiune în pretenţii formulată de o unitate spitalicească împotriva casei de asigurări de sănătate având ca
obiect contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractului. Condiţii de admisibilitate şi
efecte. Incidenţa principiului specialia generalibus derogant..........................................................................516
5. Obligaţie de a face constând în încheierea unui act adiţional la contractul de tranzacţie. Condiţii de
admisibilitate. Încălcarea prevederilor art. 1266 şi art. 1267 din Codul civil...................................................525
6. Acţiune în despăgubiri. Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 în privința penalităţilor de
întârziere datorate de asigurător. Condiţii de acordare.....................................................................................534
7. Accident rutier. Despăgubiri solicitate de soţul victimei pentru nerealizarea câştigului din muncă. Aplicarea
dispoziţiilor art. 309 alin. (1) din Codul civil cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant........538
8. Acțiune în regres a asigurătorului întemeiată pe dispozițiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995. Condiții
de admisibilitate................................................................................................................................................542
9. Acţiune în despăgubiri. Prescripţia dreptului material la acţiune. Incidenţa dispoziţiilor art. 1394 din Codul
civil în privinţa termenului de prescripţie aplicabil. Condiții și efecte.............................................................545
10. Acțiune în răspunderea executorului judecătoresc în îndeplinirea atribuțiilor specifice în instrumentarea
dosarelor execuționale ale băncii. Condiții de admisibilitate...........................................................................548
11. Contract de asigurare de răspundere profesională a executorului judecătoresc. Interpretarea clauzelor
contractuale referitoare la cazurile de excludere a răspunderii asigurătorului.................................................554
12. Contract de prestări servicii. Emiterea unor facturi pro-forma. Neemiterea facturii fiscale. Consecinţe
asupra caracterului exigibil al creanţei.............................................................................................................559
6
13. Acţiune în pretenţii având ca obiect taxa pe valoare adăugată aferentă unei operaţiuni de închiriere a
imobilului. Condiţii de admisibilitate...............................................................................................................564
14. A) Acţiune în răspundere civilă contractuală pentru lipsa de folosinţă a imobilului. Întreruperea cursului
prescripţiei. Condiții și efecte. B) Cerere de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul hotărârii. Principiul
dezînvestirii. Condiţii şi efecte.........................................................................................................................566
15. Acțiune în despăgubiri şi în încetarea practicilor anticoncurențiale constând în recrutarea şi angajarea
personalului unei societăți concurente. Condiții de admisibilitate şi efecte în raport cu dispozițiile art. 2 alin.
(2) lit. c) din Legea nr. 11/1991........................................................................................................................573
16. Acțiune în daune-interese. Raport juridic cu element de extraneitate. Incidența prevederilor art. 4 din
Ordonanța Guvernului nr. 13/2011. Efecte.......................................................................................................579
17. Servicii de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 174/2000. Acțiune în pretenții având
ca obiect obligarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii la plata dobânzii legale datorată pentru plata
cu întârziere a serviciilor de transport. Natura juridică a răspunderii civile. Stabilirea exigibilității obligației
principale...........................................................................................................................................................589
18. Acţiune în constatarea diminuării participaţiei de acţiuni. Contract de cesiune de acţiuni. Interpretarea
convenţiei după criteriul voinţei reale a părţilor. Condiţii de admisibilitate....................................................596
19. Acţiune în îmbogăţire fără justă cauză. Incidenţa dispoziţiilor art. 1346 lit. a) din Codul civil. Efecte....601
20. Dispută privind accesul la rețeaua electrică. Act întocmit de un organ administrativ jurisdicțional.
Imposibilitatea subscrierii actului noțiunii de înscris autentic..........................................................................606
21. A) Asigurări. Acţiune în pretenţii având ca obiect penalităţile de întârziere. Neparcurgerea procedurii de
avizare a daunei. Momentul de la care curg penalităţile de întârziere. B) Apel incident respins ca inadmisibil.
Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Consecinţe...........................622
22. Acţiune în constatarea caracterului simulat al contractului de împrumut. Proba simulaţiei. Existența unui
început de dovadă scrisă. Consecințe...............................................................................................................632
23. Nelegalitatea raportării informațiilor negative în Centrala Riscului de Credit. Acțiune în despăgubiri.
Nelegala aplicare a legii în analiza legăturii de cauzalitate, condiție a răspunderii civile. Consecințe............635
24. Convenție de garantare. Acțiune în restituire a plății nedatorate formulată de Fondul Naţional de Garantare
a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii împotriva băncii. Condiții de admisibilitate și efecte......641
25. Acțiune revocatorie. Momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului material la acțiune 647
26. Acţiune în pretenţii formulată de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi
Mijlocii împotriva Fondului Român de Contragarantare. Condiţii de admisibilitate.......................................654
27. Caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză. Inadmisibilitatea acţiunii în situația
existenței unor proceduri speciale instituite prin acte administrative...............................................................659
28. Acțiune în răspundere contractuală. Stingerea datoriilor părților prin compensare convențională. Aplicarea
greșită a dispozițiilor art. 1617 alin. (1) din Codul civil...................................................................................664
29. Contract-cadru de vânzare produse farmaceutice. Principiul bunei-credințe în executarea contractului.
Efectele juridice generate de neexecutarea clauzei penale instituite prin convenția-cadru cu privire la
întârzierile cumpărătorului la plata facturilor emise în executarea convențiilor ulterioare..............................668
30. A) Contract de asociere. Obligația de plată a penalităților de întârziere. Stabilirea momentului când
obligația neîndeplinită a devenit imposibil de executat. B) Acțiune în pretenții. Invocarea excepţiei de
neexecutare a contractului. Lipsa unor obligații aflate într-o legătură de interdependenţă. Efecte. C) Apel.
Decăderea apelantului din proba cu înscrisuri. Greșita aplicare a dispozițiilor art. 470 alin. (3) din Codul de
procedură civilă.................................................................................................................................................678
7
31. Acțiune în pretenții formulată de furnizorul energiei electrice. Incidența dispozițiilor art. 1414 Cod civil în
privința exigibilității obligației de plată. Efecte................................................................................................692
III. Contracte...................................................................................................................................................694
32. Contract de servicii de consultanță. Acţiune în răspundere civilă contractuală având ca obiect plata
onorariului de succes. Greşita aplicare a regulilor de interpretare a contractului.............................................694
33. Prezumția caracterului oneros al mandatului acordat administratorului societății. Prezumție legală relativă.
Admisibilitatea probei contrare.........................................................................................................................702
34. Asociere în participaţiune. Capacitatea procesuală de folosinţă a asocierii. Condiţii şi efecte..................711
35. Acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 din Codul civil. Modalitatea de aplicare a acestui text legal,
din perspectiva subiecţilor care au deschisă calea acţiunii directe...................................................................717
36. Contract de asigurare de garanții. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a garanţiei pentru plata
avansului. Posibilitatea legală a unei societăţi de asigurare de a emite scrisori de garanţie în raport cu obiectul
său de activitate. Condiții și efecte...................................................................................................................723
37. Mandat aparent. Acţiune în despăgubiri. Condiţii de admisibilitate în raport cu dispoziţiile art. 1309 alin.
(2) din Codul civil.............................................................................................................................................727
IV. Prescripţia extinctivă................................................................................................................................738
38. Asigurări. Acţiune în despăgubiri. Incidenţa dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) din Codul civil. Momentul de
la care curge prescripţia dreptului material la acţiune al minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu.........738
39. Acțiune în pretenții. Efectele somației de plată emisă în temeiul prevederilor art. 1015 alin. (1) din Codul
de procedură civilă în privința întreruperii cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.....744
40. Acţiune revocatorie. Momentul de la care curge termenul special de prescripţie......................................747
41. Acţiune în pretenţii. Răspunderea pentru viciile ascunse ale construcţiei. Momentul de început al cursului
prescripţiei dreptului material la acţiune. Condiții și efecte.............................................................................751
V. Societăţile....................................................................................................................................................757
42. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a registrelor acţionarilor emise de Depozitarul Central. Natura
juridică a registrului acţionarilor. Inadmisibilitatea acţiunii.............................................................................757
43. Cesiunea părților sociale. Greșita calificare a naturii juridice a convenției. Consecințe............................768
VI. Piaţa de capital..........................................................................................................................................773
44. Întreprindere publică. Revocarea din funcţie a directorului prin hotărâre a Consiliului de administraţie.
Acţiune în despăgubiri. Condiţii şi efecte în raport cu dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa
corporativă a întreprinderilor publice...............................................................................................................773
VII. Protecția consumatorilor........................................................................................................................782
45. Acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit și din contractele de
garanție încheiate de societate cu banca, formulată de asociatul majoritar în calitate de garant. Analiza calității
de consumator în raport cu cele statuate prin Ordonanța C.J.U.E. în cauza C-74/15.......................................782
46. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze abuzive din contractul de credit ipotecar.
Impreviziune. Adaptarea contractului de credit prin stabilirea unui anumit curs de schimb valutar. Încălcarea
limitelor învestirii..............................................................................................................................................788
VIII. Procedura insolvenței............................................................................................................................796
47. Acţiune în revendicare mobiliară. Aplicarea art. 90 din Legea nr. 85/2006 în soluţionarea acțiunii. Condiţii
şi efecte.............................................................................................................................................................796
8
48. Acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de ipotecă formulată pe calea dreptului comun
împotriva unei societăți în insolvență. Condiții și efecte în raport cu interpretarea sintagmei ,,procesele şi
cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”............................................................................800
49. Acţiune în constatarea nulităţii unor contracte încheiate de debitorul insolvent anterior deschiderii
procedurii insolvenţei, pentru pretinsa încălcare a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice. Condiţii de admisibilitate....................................................................................................................803
DREPT ADMINISTRATIV...........................................................................................................................812
1. Cariera militară. Acţiune având ca obiect constatarea refuzului nejustificat de acordare a dreptului de
încadrare în rândurile armatei a unui membru al familiei soldatului rănit. Lipsa de relevanţă a faptului că
militarul nu era căsătorit la momentul la care a fost rănit asupra naşterii dreptului în favoarea soţiei acestuia
...........................................................................................................................................................................812
2. Acțiune în constatarea refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri. Încălcarea de către prima instanță a
principiului disponibilității procesului civil prin calificarea cererii ca fiind acțiune în anularea unui act
administrativ tipic. Consecințe asupra soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru
neîndeplinirea procedurii prealabile.................................................................................................................816
3. Localitate în care persoanele aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste 20%. Includerea
condiției privind cunoașterea limbii materne a cetățenilor aparținând respectivei minorități naționale între
condițiile necesare ocupării unui post de conducere în cadrul unui serviciu social aflat în structura aparatului
de specialitate al primarului. Lipsa întrunirii condițiilor legale pentru a fi reținută existența unei fapte de
discriminare pe criteriul de limbă.....................................................................................................................820
4. Regimul juridic al operaţiunilor de piaţă având ca obiect instrumente financiare admise la tranzacționare pe
o piață reglementată. Dreptul acţionarilor ce deţin cel puţin 5% din capitalul social al unui emitent de a
solicita şi obţine completarea ordinii de zi a adunării generale a acționarilor. Modalitatea practică de exercitare
şi realizare a acestui drept, precum şi regimul sancţionator aplicabil în cazul nesocotirii sale. Legalitatea
deciziei Autorității de Supraveghere Financiară prin care a fost constatată și sancționată fapta de a nu convoca
consiliul de administrație de către președintele acestuia, ca element constitutiv al faptei contravenționale
constând în nepublicarea ordinii de zi revizuite...............................................................................................826
5. Schema de sprijin prin certificate verzi acordată de România pentru centralele de energie electrică din surse
regenerabile. Litigiu având ca obiect contestarea refuzului nejustificat al ANRE de a regulariza numărul
certificatelor verzi pe perioada în care producătorul nu a deținut decizie de acreditare valabilă. Caracter
nefondat.............................................................................................................................................................841
6. Finanțare nerambursabilă acordată sub forma ajutorului de stat pentru asigurarea dezvoltării economice
durabile. Decizie de recuperare a ajutorului de stat pentru pretinsa neîndeplinire a condiției finanțării constând
în încheierea de contracte comerciale care să asigure un anumit nivel al cifrei de afaceri. Nelegalitatea deciziei
prin raportare la natura juridică a acestei obligații ca fiind una de mijloace, iar nu de rezultat.......................852
7. Decizie ORDA de obligare a unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor rezultate din
utilizarea fonogramelor la elaborarea formatului autorizației-licență neexclusivă și a formatului contractului
standard de acordare a autorizaţiilor neexclusive pentru radiodifuzarea radio a fonogramelor, astfel încât
metoda de calcul a remunerațiilor să fie realizată exclusiv procentual, diferenţiată prin directă
proporționalitate cu ponderea utilizării, de către fiecare utilizator, a repertoriului gestionat colectiv. Legalitate.
Lipsa de efecte juridice a soluției de admitere a excepției de nelegalitate a acestei decizii, pronunțată într-o
altă cauză...........................................................................................................................................................863
8. Incompatibilitate rezultată din exercitarea concomitentă a funcției de primar și a celei de administrator al
unei societăți comerciale. Lipsa efectelor hotărârii AGA de revocare din funcția de administrator în condițiile
în care, ca înscris sub semnătură privată, în cauză s-a făcut dovada contra acesteia. Inaplicabilitatea în
procedura administrativă de evaluare a stării de incompatibilitate a garanțiilor necesar a fi asigurate din punct
de vedere procedural, „unei cauze în materie penală”......................................................................................869
9
9. Constatarea calității de colaborator al Securității. Condiții..........................................................................882
10. Hotărâre C.N.C.D. de constatare a inexistenței faptei de discriminare. Lipsa motivării în fapt a hotărârii.
Nelegalitate.......................................................................................................................................................888
11. Persoană cu handicap vizual. Restrângerea exercitării în condiții de egalitate a dreptului de acces la
servicii. Legalitatea hotărârii C.N.C.D. de constatare a faptei de discriminare................................................890
12. Consilier județean. Deținerea calității de asociat și administrator la o societate care a încheiat în calitate de
intermediar, contracte de furnizare produse cu o instituție aflată în subordinea Consiliului Județean.
Analizarea îndeplinirii condițiilor legale pentru constatarea stării de incompatibilitate..................................895
13. Drept administrativ reglementat prin legi speciale. Salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Anulare act administrativ, obligarea emiterii unui nou ordin de salarizare......................................................906
14. Drept administrativ reglementat prin legi speciale. Cariera magistraților (acte emise de CSM). Anularea
rezoluţiei de clasare emisă de Inspecţia Judiciară.............................................................................................915
15. Drept administrativ. Amendă. Conducător autoritate publică. Amendarea pentru neexecutarea unei
hotărâri judecătoreşti. Analizarea condiţiilor prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004. Culpa
conducătorului autorităţii publice în privinţa neexecutării unei asemenea hotărâri. Prezumţie relativă..........918
16. Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Consiliul Concurenţei.
Notar public. Participarea la ședința Camerei Notarilor Publici județene la care au fost stabilite onorarii
minimale. Faptă anticoncurențială prin obiect. Consecințe. Sarcina probei.....................................................925
17. Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ. Obiectul acțiunii judiciare. Refuzul
nejustificat de soluționare a unei cereri. Irelevanța caracterului explicit sau implicit al refuzului dedus judecății
ca obiect al unei acțiuni în contencios administrativ........................................................................................942
18. Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Consiliul Concurenţei.
Împărţirea lucrărilor de construcţie de conducte pentru transportul gazelor naturale şi lucrărilor conexe.
Efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 55/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, asupra materialului probator valorificat în procedura în
faţa Consiliului Concurenţei.............................................................................................................................947
19. Fonduri europene. Constatarea unei nereguli izvorâtă din apariția unui conflict de interese. Aplicarea unei
corecții financiare de 100%..............................................................................................................................969
20. Fonduri nerambursabile FEADR. Neregulă constând în realizare proiectului finanțat cu încălcarea
regulilor referitoare la evitarea conflictului de interese. Analiza incidenței principiului ne bis in idem. Lipsa
incidenței principiului.......................................................................................................................................974
21. Act administrativ fiscal. Suspendare. Aprecierea limitelor în care poate fi analizat litigiul în procedura
suspendării executării actului administrativ......................................................................................................994
22. Funcția publică. Controlul averilor. Răsturnarea prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Sarcina
probei..............................................................................................................................................................1000
DREPTUL CONCURENŢEI......................................................................................................................1008
1. Fapta de „facilitare” a unui comportament anticoncurenţial prin asigurarea unei platforme de realizare a
schimbului de informaţii. Standarde de probă necesar a fi asigurate de autoritatea de concurență pentru
angajarea răspunderii juridice a unei asociaţii de întreprinderi care nu desfăşoară activitate economică în
cadrul pieţei relevante pe care se materializează sau are ca scop să se materializeze restrângerea concurenţei
.........................................................................................................................................................................1008
DREPT FINANCIAR FISCAL.................................................................................................................1017
10
1. Audit financiar al Curții de Conturi efectuat la o organizație non-profit a unei minorități naționale. Neregulă
constând în lipsa aplicării procedurilor prevăzute de lege pentru atribuirea contractelor de achiziție publică.
Includerea organizației în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 98/2016, ca
organism cu personalitate juridică înființat pentru a satisface nevoi de interes general.................................1017
2. Acțiune având ca obiect obligarea organului fiscal la plata dobânzilor fiscale aferente rambursării cu
întârziere a TVA. Calculul termenului de prescripție a dreptului contribuabilului la dobânzi. Nelegalitatea
soluției instanței de contencios administrativ de admitere a cererii de acordare a dobânzilor, fără a se fi
pronunțat asupra legalității actelor prin care organul fiscal a respins solicitarea contribuabilului.................1026
3. Ajustarea taxei deductibile în cazul bunurilor de capital. Legalitatea respingerii cererii de rambursare a
TVA în situația nerespectării de către contribuabil a obligației de ajustare a taxei ca urmare a schimbării
destinației de utilizare a unui imobil. În cazul bunurilor de capital simpla dovedire a intenției de a le utiliza
pentru desfășurarea de operațiuni care dau drept de deducere nu este suficientă pentru a exercita acest drept
.........................................................................................................................................................................1041
4. Tranzacții efectuate cu persoane impozabile declarate inactive. Analiza îndeplinirii condițiilor legale pentru
recunoașterea dreptului de deducere a TVA...................................................................................................1048
5. Drept fiscal. Rambursare TVA. Termen de prescripţie a cererii de ajustare TVA.....................................1062
6. Transfer de bunuri între persoane afiliate. Preț de transfer. Selectarea părții testate. Criterii....................1067
7. Depășirea termenului rezonabil de soluționare a procedurii de contestație administrative. TVA. Drept de
deducere. Condiții. Interpretarea sintagmei „operațiunile sale taxabile”. Achiziția unui bun destinat realizării
operațiunilor unei societăți afiliate nu oferă drept de deducere, nefiind destinat operațiunilor taxabile proprii
.........................................................................................................................................................................1120
DREPT PROCESUAL CIVIL...................................................................................................................1130
I. Principiile fundamentale ale procesului civil..........................................................................................1130
1. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 din Codul
de procedură civilă. Consecinţe......................................................................................................................1130
2. A) Rolul judecătorului în aflarea adevărului. Analiză prin raportare la principiile fundamentale ale
procesului civil: principiul imparțialității instanței, principiul contradictorialității, al disponibilității, principiul
dreptului la apărare și principiul egalității părților. B) Dovedirea situației de fapt fiscale. Caracterul de mijloc
de probă al corespondenței electronice. Limitele în care instanța de recurs poate analiza, în contextul
procedural oferit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, criticile de recurs vizând aspecte ce
țin de probatoriul cauzei..................................................................................................................................1137
3. Principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Nerespectare. Incidența motivului de recurs
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.................................................................1150
II. Acţiunea civilă..........................................................................................................................................1153
4. Sechestru asigurător menţinut prin hotărârea de achitare. Acțiune în constatarea încetării de drept a măsurii
asigurătorii. Condiţii. Înțelesul sintagmei „acțiune în fața instanței civile” la care se referă art. 397 alin. (5)
Cod procedură penală.....................................................................................................................................1153
5. Acţiune în anularea unui act notarial pentru lipsa discernământului. Nulitate relativă. Calitatea procesuală
activă a moștenitorului universal/cu titlu universal........................................................................................1164
6. Asistenţă juridică din oficiu prestată în faţa organelor de cercetare penală. Contravaloarea onorariului
avocaţial. Calitate procesuală pasivă. Distincţia dintre debitorul obligaţiei de plată şi instituţiile care asigură
fondurile necesare acestor plăţi.......................................................................................................................1168
7. Hotărâre adoptată în procedura de desemnare şi alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Contestaţie. Calitate procesuală activă...........................................................................................................1173
11
8. Acţiune în constatarea dreptului de proprietate. Caracter subsidiar. Inadmisibilitate................................1179
9. Imobil adjudecat în baza procesului-verbal de licitaţie în cadrul procedurii de insolvenţă. Omisiunea
încheierii contractului de vânzare-cumpărare in formă autentică. Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de
proprietate. Inadmisibilitate............................................................................................................................1185
III. Participanţii la procesul civil.................................................................................................................1190
10. Acţiune în pretenţii. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.
Caracterul dilatoriu al excepţiei. Efecte..........................................................................................................1190
11. Acţiune în pretenţii formulată de moştenitorul asociatului majoritar care a decedat, având ca obiect
dividendele repartizate autorului său. Lipsa calităţii procesuale active..........................................................1194
12. Acţiune formulată de asociaţia de proprietari prin comitetul executiv. Calitatea de reprezentant. Incidența
prevederilor art. 30 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 230/2007. Condiții și efecte................................................1199
13. Cerere de intervenție accesorie formulată direct în fața instanței de judecată, fără ca intervenientul să fi
participat în procedura contestației administrative desfășurate în fața organului fiscal. Analiza admisibilității
.........................................................................................................................................................................1203
IV. Competenţa instanţelor judecătoreşti...................................................................................................1218
A. Competenţă materială.............................................................................................................................1218
14. Conflict negativ de competență. Litigiu în materia proprietății intelectuale. Competență teritorială și
materială procesuală. Concurs între Legea nr. 84/1998 și Legea nr. 85/2006................................................1218
15. Conflict negativ de competenţă. Acțiune întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 14/2003 vizând constatarea
refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administrației de a suporta de la
bugetul de stat a valorii corecției financiare aplicate la proiectul finanțat din fonduri UE și obligarea pârâtului
la plata sumelor aferente corecției. Încadrarea sumei ce face obiectul pretențiilor deduse judecății în categoria
sumelor reprezentând finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, cu consecința aplicării criteriului
valoric în stabilirea instanței competente........................................................................................................1221
16. Cerere de eliberare a certificatului de titlu executoriu european. Competenţă materială. Înţelesul sintagmei
„instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei executare se solicită” din cuprinsul art. I ind.4 - art. 3 din O.U.G.
nr. 119/2006....................................................................................................................................................1224
17. Sechestru asigurător. Proces penal în curs de judecată. Contestarea modului de valorificare a bunurilor
mobile în cadrul licitaţiei. Cerere de restituire a sumelor achitate de terţul adjudecatar. Competenţă materială
.........................................................................................................................................................................1227
18. Conflict negativ de competenţă. Cerere de strămutare a dosarului arbitral. Competența de soluționare a
cererii..............................................................................................................................................................1230
19. Conflict negativ de competență. Acţiune întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 27/2002. Instanța competentă
material să soluționeze cauza..........................................................................................................................1232
20. Conflict negativ de competenţă. Acţiune în evacuare formulată de o societate aflată în insolvenţă. Instanța
competentă material să soluționeze cauza......................................................................................................1235
21. Restituirea sumelor reprezentând finanţarea unei burse private. Neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin
contractul de bursă. Litigiu civil. Competenţă materială................................................................................1237
B. Competenţa teritorială............................................................................................................................1240
22. Acțiune având ca obiect exercitarea exclusivă a autorității părintești. Element de extraneitate. Competență
teritorială.........................................................................................................................................................1240
23. Cerere pentru emiterea unui ordin de protecţie ulterior confirmării ordinului de protecţie provizoriu.
Competenţă teritorială.....................................................................................................................................1243
12
24. Litigiu vizând contestarea legalității procesului-verbal de constatare a unei contravenții (nerespectarea
unor obligații legale stabilite în sarcina furnizorilor de energie electrică pe piața concurențială). Stabilirea
instanței competente teritorial să judece pricina.............................................................................................1246
25. Încălcarea drepturilor decurgând din înregistrarea modelului industrial. Contrafacere. Competenţă
teritorială.........................................................................................................................................................1247
26. Conflict negativ de competenţă. Acţiune în anularea unor instrumente de plată. Procedură necontencioasă.
Instanţa competentă teritorial..........................................................................................................................1250
27. Dezbatere succesorală. Deces produs pe teritoriul unui stat străin. Bunuri succesorale situate în România.
Ultimul domiciliu menţionat în certificatul de deces aflat în România. Competenţă teritorială....................1253
28. Acţiune de partaj suplimentar cu privire la datoriile moştenirii. Competenţă teritorială.........................1255
29. Cerere de autorizare a executării obligaţiei de a face stabilită prin titlul executoriu. Competenţă teritorială
.........................................................................................................................................................................1258
30. Contract de împrumut. Acțiune în răspundere contractuală. Competența teritorială...............................1260
31. Asociație. Schimbarea sediului. Cerere de înscriere a modificărilor aduse statutului în Registrul
asociațiilor și fundațiilor. Competență teritorială...........................................................................................1262
32. Cerere de încuviinţare a executării silite. Debitor cu sediul în străinătate şi cu sediu procesual ales pe
teritoriul României. Competenţă teritorială....................................................................................................1263
33. Contestaţie împotriva deciziei medicale asupra capacităţii de muncă. Conflict negativ de competență.
Instanța competentă teritorial să soluționeze cauza........................................................................................1266
34. Cerere de încuviinţare a executării silite. Debitor cu sediul în străinătate. Reprezentarea persoanei juridice
în situaţia cesionării creanţei. Competenţă teritorială.....................................................................................1268
C. Incidente procedurale privitoare la competența instanței...........................................................................1271
35. Regulator de competență în favoarea secției civile a curții de apel. Declinarea de către această secție a
propriei competențe materiale subsecvent deciziei date în regulatorul de competență. Consecințe..............1271
36. Principiul rolului activ al judecătorului vs. principiul disponibilităţii. Regulator de competenţă. Calificarea
cererii de chemare în judecată în raport cu obiectul acesteia..........................................................................1273
37. Inexistenţa conflictului negativ de competenţă. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 133 pct. 2 teza
I din Codul de procedură civilă.......................................................................................................................1277
V. Actele de procedură.................................................................................................................................1279
38. Reclamant în procedura insolvenţei. Înlocuirea administratorului judiciar pe parcursul judecăţii în apel.
Omisiunea de a înştiinţa instanţa. Citarea părţii prin fostul administrator judiciar. Suspendarea judecăţii pentru
lipsa părţilor. Hotărâre de perimare. Nelegalitatea procedurii de citare. Încălcarea dreptului la apărare şi a
principiului contradictorialităţii. Vătămare procesuală...................................................................................1279
VI. Procedura contencioasă.........................................................................................................................1285
A. Judecata....................................................................................................................................................1285
39. Acţiune în încetarea practicilor de concurenţă neloială. Raport de investigaţie a detectivului particular.
Condiții de admisibilitate a probei..................................................................................................................1285
40. A) Acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de subantrepriză. Înscrierea în fals. Condiții și
efecte. B) Probele. Incidenţa dispoziţiilor art. 295 din Codul de procedură civilă. Condiţii şi efecte..........1290
41. Acţiune având ca obiect atragerea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii prin raportare la obiectul cauzei. Limitele învestirii instanţei.
Obligaţia instanţei de a se pronunța asupra acţiunii în pretenţii privind durata nerezonabilă a procedurii
judiciare...........................................................................................................................................................1298
13
42. A) Amânare de pronunțare. Pronunțarea soluției la o dată diferită de cea consemnată în sistemul ECRIS.
Lipsa incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 (lipsa producerii vreunei vătămări) Cod procedură civilă. B) Lipsa
puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în cauza având ca obiect suspendarea executării, în cauza având
ca obiect anularea, sub aspectul stabilirii caracterului de act administrativ a actului dedus judecății în cele
două cauze. C) Natura juridică a unui raport de investigare a unui incident feroviar emis de Agenția de
Investigare Feroviară Română – AGIFER. Lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi
Infrastructurii în cauza având ca obiect contestarea legalităţii unui astfel de raport......................................1305
43. Limitele în care instanţa judecă ulterior pronunţării în cauză a unei ordonanţe de către Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene............................................................................................................................................1316
44. A) Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra probelor solicitate. Încălcarea dreptului la apărare şi a
principiului contradictorialităţii. Vătămare procesuală. B) Opere muzicale. Comunicare publică în incinta unei
unităţi de cazare turistică. Remunerații datorate de utilizator. Criterii de calcul............................................1322
B. Unele incidente procedurale....................................................................................................................1329
45. Încheiere de suspendare a judecății până la pronunțarea soluției asupra întrebării preliminare adresată
C.J.U.E. într-o altă cauză. Nelegalitatea soluției în raport cu neîndeplinirea condiției privind caracterul similar
al cauzelor.......................................................................................................................................................1329
46. Suspendarea judecăţii apelului în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012. Stabilirea
unor obligații în sarcina reclamantului pentru repunerea cauzei pe rol. Nelegala constatare a perimării căii de
atac..................................................................................................................................................................1333
C. Hotărârile judecătoreşti..........................................................................................................................1338
47. Autoritatea de lucru judecat. Excepţie de ordine publică. Regim juridic.................................................1338
48. Acțiune în despăgubiri. Evaluarea diferită a despăgubirilor pretinse în procese succesive pentru repararea
prejudiciului cauzat prin aceeaşi faptă ilicită. Incidenţa efectului negativ al autorităţii de lucru judecat......1344
49. Acţiune în despăgubiri. Conexarea dosarului. Incidenţa autorităţii de lucru judecat. Condiţii şi efecte..1348
50. A) Respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect. Cheltuieli de judecată aferente cererilor formulate de
reclamant în cadrul unor incidente procedurale. B) Cheltuieli de transport şi cazare solicitate de avocat. Regim
probator...........................................................................................................................................................1352
51. Imobil afectat unei reţele de transport a gazelor naturale. Acţiune în contravaloarea lipsei de folosinţă.
Stabilirea, prin hotărâre definitivă, a existenţei dreptului proprietarului la despăgubiri. Efectele autorităţii de
lucru judecat în raport cu efectele Deciziei nr. 27/2019 pronunţată în recurs în interesul legii.....................1356
52. Revizuire respinsă ca inadmisibilă. Cerere de completare a dispozitivului hotărârii prin care se solicită
soluţionarea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Condiții de admisibilitate......................................1373
53. Efectele determinate de cererea de renunțare la judecata acţiunii, formulată în apel, de către pârâtul care a
dobândit calitatea de reclamant ca urmare a transmiterii calităţii procesuale. Titularul dreptului de a recupera
cheltuielile de judecată efectuate în fața primei instanțe................................................................................1375
54. Cerere de acordare a onorariul avocatului desemnat din oficiu formulată în faţa instanţei învestite cu
cererea de strămutare. Inadmisibilitate...........................................................................................................1378
55. Acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract. Exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de
judecată. Condiții și efecte..............................................................................................................................1381
VII. Căi de atac. Apelul................................................................................................................................1384
56. Apel. Încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 472 alin. (1) din Codul de procedură civilă...........1384
57. Apel. Comunicarea hotărârii judecătoreşti fostului administrator judiciar. Consecinţe...........................1396
58. Apel. Restrângerea voluntară a limitelor apelului. Efecte asupra întinderii taxei judiciare de timbru
datorate............................................................................................................................................................1400
14
VIII. Căile extraordinare de atac................................................................................................................1405
A. Recursul....................................................................................................................................................1405
59. Accident aviatic produs pe teritoriul României. Acţiune în despăgubiri. Norme de drept european invocate
pentru prima dată în recurs. Motive de ordine publică. Principiul priorităţii dreptului european..................1405
60. Recurs. Motiv invocat omisso medio. Aplicarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) din
Codul civil. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (3) din Codul de procedură civilă........1413
61. A) Comunicarea hotărârii judecătoreşti prin poştă electronică. Lipsa menţiunilor cu privire la adresa de e-
mail la care s-a făcut comunicarea. Lipsa confirmării de primire. Nulitate. Consecințe. B) Procedura de
instituire a sechestrului asigurător. Particularități. Limitele verificărilor permise instanței. Inexistența
autorității de lucru judecat a dezlegărilor asupra fondului raportului juridic dintre părți...............................1419
62. Acţiune în constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare încheiat ulterior deschiderii procedurii
insolvenţei. Competenţa materială procesuală a judecătorului sindic. Incidenţa motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă....................................................................................1428
63. Acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2006. Inadmisibilitatea căii de
atac a recursului..............................................................................................................................................1435
64. Litigiu în materia asigurărilor. Acţiune formulată de brokerul de asigurare împotriva unei societăţi de
asigurare. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului......................................................................................1438
B. Revizuirea.................................................................................................................................................1440
65. Hotărâri pronunţate în regulator de competenţă. Pretentii derivate din acelaşi raport juridic. Autoritatea de
lucru judecat a considerentelor. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de
procedură civilă...............................................................................................................................................1440
66. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 din Codul de procedură civilă. Lipsa calităţii de parte în
litigiul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei anulare se solicită. Inadmisibilitate........................................1443
67. Revizuirea laturii civile a hotărârii penale. Neexercitarea căii de atac a apelului de către revizuent în
procesul penal. Inadmisibilitate......................................................................................................................1445
68. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. Invocarea
contrarietăţii hotărârilor pronunţate în acelaşi dosar. Inadmisibilitate...........................................................1450
69. Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. Invocarea
contrarietății cu o decizie pronunțată de Completul de 9 judecători. Inadmisibilitatea cererii......................1453
IX. Procedura necontencioasă judiciară.....................................................................................................1454
70. Cerere de restituire a cauţiunii. Citarea părţilor. Condiţii şi efecte..........................................................1454
X. Arbitrajul..................................................................................................................................................1457
71. A) Acţiune în anularea hotărârii arbitrale. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant. B) Exercitarea dreptului
de acces la arbitraj. Condiţii şi efecte.............................................................................................................1457
72. Litigiu în materia asigurărilor. Acţiune arbitrală. Admiterea acţiunii în lipsa unei convenţii arbitrale.
Soluţionarea acţiunii în temeiul dispoziţiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017. Condiţii şi efecte.........................1480
73. Convenție arbitrală încheiată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. Acțiune arbitrală
formulată după intrarea în vigoare a noului Codului de procedură civilă. Consecințe în privința naturii
arbitrabile a litigiului.......................................................................................................................................1484
74. Acţiune în anularea hotărârii parţiale de stabilire a competenţei instanţei arbitrale internaţionale.
Inadmisibilitatea acţiunii în raport cu dispoziţiile art. 579 alin. (2) şi ale art. 608 din Codul de procedură civilă
.........................................................................................................................................................................1491
15
75. Acţiune în pretenţii decurgând din executarea unui contract administrativ. Incidenţa dispoziţiilor art. 57
din Legea nr. 101/2016. Eficacitatea clauzei compromisorii prevăzută de părţi în contract. Inaplicabilitatea
prevederilor art. 1203 din Codul civil.............................................................................................................1494
XI. Proceduri speciale...................................................................................................................................1498
76. Cauțiune consemnată în vederea soluționării cererii de suspendare a unui act administrativ-fiscal. Cerere
de restituire. Condiții......................................................................................................................................1498
XII. Procesul civil internațional...................................................................................................................1501
77. Cerere de recunoaştere a hotărârii de divorţ pronunţate într-un alt stat. Părţi având cetăţenia română cu
reşedinţa pe teritoriul statului care a soluţionat litigiul. Competenţa instanţei străine...................................1501
DREPT PENAL............................................................................................................................................1508
PARTEA GENERALĂ................................................................................................................................1508
I. Infracţiunea................................................................................................................................................1508
1. Cauză justificativă. Legalitatea administrării probelor de organele de urmărire penală. Cameră preliminară.
Contestație.......................................................................................................................................................1508
2. Complicitate. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. Luare de mită.....1515
II. Pedepsele...................................................................................................................................................1520
3. Pedepse accesorii. Concurs de infracțiuni. Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1)
pct. 12 C.proc.pen...........................................................................................................................................1520
4. Amânarea aplicării pedepsei. Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12
C.proc.pen.......................................................................................................................................................1528
III. Măsurile de siguranță............................................................................................................................1533
5. Confiscare specială. Contestație la executare. Cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C.proc.pen.
.........................................................................................................................................................................1533
PARTEA SPECIALĂ...................................................................................................................................1538
I. Infracţiuni contra persoanei.....................................................................................................................1538
1. Violarea sediului profesional. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.. .1538
II. Infracțiuni de corupție și de serviciu......................................................................................................1545
2. Cumpărare de influență. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen............1545
3. Abuz în serviciu. Practician in insolvență. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7
C.proc.pen.......................................................................................................................................................1548
4. Abuz în serviciu. Tipicitate. Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție. Recurs în casație. Cazul de
casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen....................................................................................1555
III. Infracțiuni contra siguranței publice....................................................................................................1560
5. Conducerea unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive. Tipicitate. Recurs în casație. Cazul
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen...............................................................................................1560
6. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438
alin. (1) pct. 7 C.proc.pen...............................................................................................................................1567
DREPT PROCESUAL PENAL...................................................................................................................1571
PARTEA GENERALĂ................................................................................................................................1571
I. Competența organelor judiciare..............................................................................................................1571
16
1. Conflict negativ de competență. Înlocuirea măsurii obligării la tratament medical cu măsura internării
medicale..........................................................................................................................................................1571
II. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale......................................................................................1573
2. Verificarea măsurilor asiguratorii. Caracterul dispozițiilor din sentință privind ridicarea măsurilor
asiguratorii. Contestație..................................................................................................................................1573
3. Verificarea măsurilor asiguratorii. Contestație...........................................................................................1579
PARTEA SPECIALĂ...................................................................................................................................1586
I. Urmărirea penală......................................................................................................................................1586
1. Plângere împotriva ordonanței de clasare. Schimbarea temeiului în drept al soluției de clasare. Infracțiunea
prevăzută în art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000. Tipicitate.............................................................1586
II. Camera preliminară................................................................................................................................1592
2. Cameră preliminară. Contestație. Nulitate absolută. Autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei condiții
prealabile în vederea urmării penale...............................................................................................................1592
3. Cameră preliminară. Nulitate relativă. Excluderea probelor. Contestație..................................................1597
4. Cameră preliminară. Contestație. Excluderea probelor. Neregularitatea rechizitoriului. Decizia CCR nr.
22/2018...........................................................................................................................................................1604
5. Cameră preliminară. Excluderea probelor. Înregistrările efectuate de parți sau alte persoane. Contestație
.........................................................................................................................................................................1611
III. Judecata...................................................................................................................................................1614
A. Recursul în casaţie...................................................................................................................................1614
6. Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. Infracțiuni prevăzute în
legi speciale. Legea minelor nr. 85/2003........................................................................................................1614
7. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. Evaziune fiscală. Chestiuni
prealabile.........................................................................................................................................................1619
8. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. Infracțiuni silvice. Urmarea
imediată...........................................................................................................................................................1622
9. Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. Infracțiunea prevăzută în
art. 18 indice 1 din Legea nr. 78/2000............................................................................................................1629
10. Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. Efectele împlinirii termenului de
reabilitare judecătorească. Limitele autorității de lucru judecat a hotărârii de reabilitare judecătorească.
Posibilitatea legală de compensare a zilelor de executare în condiții necorespunzătoare pentru cei eliberați
condiționat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017..........................................................................1634
B. Revizuirea.................................................................................................................................................1642
11. Revizuire. Cazul prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. Chestiuni prealabile. Apel..................1642
12. Revizuire. Extrădare pasivă. Inadmisibilitate...........................................................................................1645
IV. Proceduri speciale...................................................................................................................................1649
13. Acord de recunoaște a vinovăției. Procedura remediu. Apel....................................................................1649
V. Executarea hotărârilor penale................................................................................................................1654
14. Contestație la executare. Cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. Cauză de micșorare a
pedepsei. Deducere perioadă măsură preventivă............................................................................................1654
17
15. Contestație. Retragerea cererii de contestație la executare.......................................................................1656
16. Contestație. Contestație la executare. Cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. Inadmisibilitate
.........................................................................................................................................................................1658
17. Contestație la executare. Cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. Art. 55 1 din Legea nr.
254/2013.........................................................................................................................................................1661
18. Contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Dezincriminarea infracțiunii de contrabandă prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea 86/2006. Decizia Curții
Constituționale a României nr. 176/2022.......................................................................................................1665
VI. Proceduri prevăzute în legi speciale.....................................................................................................1671
19. Extrădare pasivă. Preeminența dreptului internațional. Dubla incriminare..............................................1671
20. Mandat european de arestare. Condiții predare persoană solicitată..........................................................1675
21. Mandat european de arestare. Prescripția răspunderii penale...................................................................1681
22. Contestație. Mandat european de arestare. Recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine de
condamnare. Trimitere spre rejudecare...........................................................................................................1684
23. Apel. Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele statelor membre ale
Uniunii Europene. Motiv de nerecunoaștere și neexecutare a hotărârii străine de condamnare....................1690
24. Apel. Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii
Europene. Condiție premisă............................................................................................................................1693
18
DREPT CIVIL
I. Aplicarea legii civile
1. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de furnizare de servicii medicale

încheiate între furnizorul de servicii şi casa de asigurări de sănătate ca urmare a constatării
conflictului de interese. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 176/2010 în raport
cu data încheierii contractelor. Principiul tempus regit actum
Legea nr. 176/2010, art. 23
Prevederile art.23 din Legea nr.176/2010, ce sancţionează cu nulitatea absolută actele

juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor
legale privind conflictul de interese şi dacă au legătură cu situaţia de conflict de interese, nu sunt
aplicabile actelor încheiate anterior intrării sale în vigoare.
Chiar dacă anterior adoptării Legii nr.176/2010 aspectele relevante legate de existenţa,
constatarea şi efectele stărilor de conflict de interese şi incompatibilitate erau cuprinse în Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în conţinutul
acestui act normativ nu era reglementată corespunzător o sancţiune ca cea pe care o prevede art.23
din Legea nr.176/2010.
Prin urmare, cum stabilirea normei legale aplicabile în timp raportului juridic litigios se
realizează cu aplicarea principiului neretroactivităţii legii şi a principiului tempus regit actum, ceea
ce presupune ca nulitatea unui act juridic să fie guvernată de legea în vigoare la momentul
încheierii acestuia şi cum singurul temei juridic al acţiunii în constatarea nulităţii este reprezentat
de dispoziţiile art. 23 din Legea nr.176/2010, prevederi care însă nu erau în vigoare la momentul
încheierii contractelor atacate, în mod corect, acţiunea reclamantei a fost respinsă.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2146 din 3 noiembrie 2022
I. Circumstanțele litigiului:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7.08.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti –
Secţia a V-a civilă, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat în contradictoriu cu pârâţii
A., SC B. SRL Bacău, SC C. SRL Suceava, SC D. SRL Băile Felix, SC E. SRL Căciulata, SC F.
SRL Covasna, SC G. SRL Ocna Şugatag, SC H. SRL Eforie Nord, SC I. SRL Băile Herculane, SC J.
SRL Amara, Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, Casa de Asigurări de Sănătate Suceava, Casa de
Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate
Covasna, Casa de Asigurări de Sănătate Maramureş Casa de Asigurări de Sănătate Constanta; Casa
de Asigurări de Sănătate Caraş Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa, prin care a solicitat
ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractelor nominalizate
încheiate între furnizorii de servicii şi casele de asigurări de sănătate regionale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ, art. 20-24 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea
funcțiilor şi demnităților publice pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor acte normative, Codul de procedură civilă.
19
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentința civilă nr. 3112 din 20 decembrie 2019, Tribunalul București – Secția a V-a
civilă a respins excepţia insuficientei timbrări.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor din cauză.
A respins excepţia lipsei de interes a reclamantei.
A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de
Integritate şi a dispus anularea contractelor indicate în acţiune.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin decizia nr. 1489A din 5.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termen formulată de apelanta-pârâtă
Casa de Asigurări de Sănătate Bacău.
A fost respins, ca tardiv, apelul declarat de apelanta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate
Bacău împotriva sentinței civile nr. 3112/2019 pronunțată de Tribunalul București.
Au fost admise apelurile declarate de apelanţii-pârâţi A., Casa de Asigurări de Sănătate Bihor,
Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de Asigurări de
Sănătate Constanța, Casa de Asigurări de Sănătate Caraș Severin, Casa de Asigurări de Sănătate
Ialomița, Casa de Asigurări de Sănătate Maramureș și SC B. SRL împotriva sentinței civile nr.
3112/2019 pronunțată de Tribunalul București – Secţia a V-a civilă.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca
neîntemeiată.
A fost menţinută sentinţa sub apelul excepţiilor soluţionate.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 1489A/2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă, reclamanta Agenția Națională de Integritate a declarat recurs principal, iar pârâtul A. şi pârâta
B. SRL au formulat recurs incident.
Recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate:
În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat
greşit dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 176/2010, raţionamentul instanţei fiind în vădită discordanță
cu scopul şi intenția legiuitorului exprimată prin aceste dispoziţii legale. Interpretarea dată de
instanţă dispoziţiilor legale lipseşte de conţinut ipoteza normei - restabilirea legalităţii prin solicitarea
constatării nulităţii actelor întocmite cu încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese.
Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel cu privire la principiul tempus regit actum cu
raportare la neretroactivitatea legii, întrucât pune în discuţie însăşi natura acţiunii civile reglementate
prin dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 176/2010.
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile dreptului comun întrucât Agenţia Naţională de
Integritate nu a solicitat anularea contractelor pe temei contractual (nefiind deci o acţiune în
răspundere contractuală sau de nulitate pentru nerespectarea anumitor obligaţii), ci a solicitat
instanţei, în temeiul art. 23 din Legea nr.176/2010 ce constituie lege specială şi care derogă de la
norma generală, constatarea nulităţi absolute a actelor încheiate de pârâtul A. cu încălcarea regimului
juridic al conflictului de interese, urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare nr.
18027/G/II/23.03.2012 întocmit de Agenţia Naţională de integritate şi a cărui temeinicie şi legalitate
a fost constatată conform deciziei nr. 2424 din 19.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
pronunţată în dosarul nr. x/2/2012**.
Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 institute un caz special de nulitate a actelor juridice
încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese indiferent de natura acestora,
20
textul de lege nefăcând nicio distincţie, iar raţiunea şi natura acestei sancțiuni exclude luarea în
considerare a naturii contractului în analiza inadmisibilităţii acţiunii.
Nu se poate admite raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia un act administrativ emis
într-o situaţie de conflict de interese nu poate fi anulat ulterior rămânerii definitive a raportului de
evaluare pe considerentul că sancţiunea nu poate fi aplicată datorită caracterului retroactiv al
acesteia, care în situaţia dată nu poate să mai producă efecte juridice. Constatarea nulităţii absolute a
actelor încheiate de intimatul-pârât A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese
reprezintă acea sancţiune de drept civil constând în lipsirea de efecte a actelor încheiate cu încălcarea
normelor imperative care reglementează condiţiile sale de validitate.
În conţinutul art. 22 din Legea nr. 176/2010 este explicită cerinţa ca raportul de evaluare să fi
rămas definitiv pentru ca o acţiune de anulare acte juridice să poată fi promovată. Legiuitorul a
stabilit în mod clar faptul că în cazul unui conflict de interese toate actele juridice sau administrative
încheiate direct sau prin persoane interpuse cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de
interese, sunt lovite de nulitate dacă au legătură cu situaţia de conflict de interese.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, starea de conflict de interese a fost reţinută datorită
interesului personal de natură patrimonială care a influențat îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor
care îi reveneau potrivit Constituţiei şi altor acte normative, altfel, pe cale de consecinţa, este de
domeniul evidenței că între conflictul de interese identificat şi actele Juridice litigioase este o
legătură directă.
În condiţiile în care prevederea specială conferă exclusiv instanţei de judecată posibilitatea de
a constata nulitatea absolută şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, este exclusă orice altă discuţie
privind aplicabilitatea Legii nr. 95/2006 sau art. 1176 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
Recursul incident declarat de pârâtul A.:
Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1)pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., pârâtul a arătat că este
legală soluţia instanţei de apel de admitere a apelurilor şi de respingere a acţiunii, impunându-se a fi
menţinută, fiind corect raţionamentul acesteia, în sensul că contractelor atacate pentru nulitate
absolută nu le erau aplicabile dispoziţiile legale invocate de reclamant în susţinerea cererii sale.
Motivele de recurs formulate de parte vizează, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că nu sunt întemeiate criticile vizând efectele
pozitive ale autorităţii de lucru judecat.
Precizează că nu a contestat niciodată caracterul definitiv al deciziei nr. 3227/2017 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, corelativ, constatarea unei stări de conflict de interese. Aceste aspecte
au fost dezlegate de către instanţa supremă şi nu mai pot face obiectul vreunei contestări.
Ceea ce a susţinut a fost că puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3227/2017 nu putea şi nu
trebuia să oprească judecata în acest nou litigiu întrucât, pentru a se putea dispune anularea actelor
juridice în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, nu era suficient să existe o stare de conflict de
interese (fapt necontestat), ci şi o legătură între conflictul de interese şi actele juridice sau
administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse.
Cu toate acestea, fără să supună discuției contradictorii a părților problema puterii de lucru
judecat a deciziei nr. 3227/2017, instanţa de fond a tranşat direct problema de drept prin
considerentele deciziei, concluzionând (în mod greşit) că sunt incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2)
C.proc.civ. Instanţa de fond a apreciat că nu se mai poate relua analiza celor constatate, pentru ca s-
ar ajunge la situaţia inadmisibilă a încălcării puterii de lucru judecat şi, ca atare, fără a mai analiza
niciun alt aspect - probă sau apărare - a dedus automat, din simpla existenţă a deciziei nr. 3227/2017,
că acţiunea este întemeiată.
Ceea ce a criticat prin apelul formulat a fost împrejurarea că pricina a fost soluţionată doar pe
excepţia puterii de lucru judecat, iar acest fapt s-a cristalizat direct prin sentinţa tribunalului, fără a se
fi pus în discuţia părților pretinsul efect al hotărârii 3227/2017.
21
Pe lângă greşita soluţionare a problemei efectelor juridice produse prin rămânerea definitivă a
deciziei civile nr. 3227/2017, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nulă, prin încălcarea drepturilor
procesuale fundamentale ale părţilor. Au fost nesocotite printre altele dispoziţiile art. 14, art. 224, art.
390 C.proc.civ.
Pârâţii au fost în mod cert privaţi de posibilitatea de a-şi susţine şi de a-şi dovedi punctele de
vedere, de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le-a dispus direct prin hotărârea
pronunţată, cu nesocotirea principiul contradictorialității, a dreptului la apărare şi a dreptului la un
proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 6
C.proc.civ.
Instanţa de apel a înlăturat criticile cu o motivare străină de problema juridică pusă în
discuţie, atrăgând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6. Astfel, Curtea a
apreciat că : "soluţia de a aprecia drept dovedită starea de conflict de interese de către prima instanţă
exclusiv pe baza deciziei nr. 3227/2017 nu este nici netemeinică, nici nelegală". Or, nu aceasta era
chestiunea contestată de pârât, care nu a negat dezlegarea definitivă referitoare la starea de conflict
de interese, ci împrejurarea că această stare nu era suficientă pentru a se atrage aplicabilitatea art. 23
din Legea nr. 176/2010.
Curtea de apel a omis să analizeze susţinerile formulate în apel prin care a criticat faptul că
Tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii – nu s-a pronunţat asupra
excepţiei inadmisibilităţii.
Deşi a făcut scurte considerații cu privire la excepţiile procesuale invocate (excepţia
insuficientei timbrări, a lipsei calităţii procesuale pasive, a lipsei de interes, a prescripţiei dreptului
material la acţiune), instanţa de fond a pierdut din vedere pronunţarea asupra excepţiei
inadmisibilității acţiunii. Singura concluzie ce se poate desprinde este aceea ca instanţa nu s-a
pronunţat asupra excepţiei inadmisibilității, excepţie cu caracter peremptoriu, care în situaţia
admiterii ar fi făcut inutilă cercetarea pe fond a soluţionării cauzei. Aceasta neregularitate
procedurală dovedeşte nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, cu
consecinţa aplicării sancţiunii nulităţii hotărârii, fiind încălcate dispoziţiile art. 223 alin. 2, art. 224,
art. 237 alin. 2 C.proc.civ.
Soluţia instanţei de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului a derivat dintr-o
aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 176/2010, având în vedere că niciunul dintre
contractele sau actele adiţionale menţionate în acţiune nu a fost semnat/încheiat/ratificat/aprobat de
către pârât, ci de către entităţi în reprezentarea cărora au acţionat alte persoane, astfel încât pârâtul nu
are calitate procesuală pasivă.
Or, este evident că în această situaţie, pricina nu se poate soluţiona în acest cadru procesual,
pârâtul neavând calitatea de a sta în justiţie, iar acţiunea neputând fi îndreptată împotriva unei
persoane care nu figurează ca semnatar al actului respectiv.
Este criticabilă soluţia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte soluţia asupra prescripţiei
răspunderii decurgând din măsurile dispuse şi aspectele reţinute din Raportul de evaluare
Așa cum se menţionează în Raportul de evaluare contestat, faptele reţinute în sarcina
pârâtului şi care au determinat declanșarea procedurii de evaluare sunt anterioare datei de
25.05.2011, deoarece la acea dată pârâtul a încetat să exercite funcţia ce a atras, în opinia A.N.I,
aplicabilitatea regimului interdicţiilor şi a incompatibilităților. Aşadar, s-au depășit cu mult
termenele de prescripţie avute în vedere de Curtea Constituţională prin decizia pronunţată.
Faţă de aceste împrejurări, urmează a se constata că nu mai poate fi atrasă niciun fel de
răspundere a pârâtului pentru săvârşirea pretinselor derogări de la regimul incompatibilităților şi al
conflictului de interese, nemaifiind posibilă aplicarea niciunei sancţiuni după împlinirea termenului
de prescripţie a răspunderii şi neexistând nici sub acest aspect vreun temei pentru a se considera că
subzistă în cauză o legitimare procesuală pasiva a pârâtului A.
22
De asemenea, cât priveşte legitimarea procesuală pasivă a celorlalți pârâţi, nu s-a argumentat,
şi cu atât mai puţin nu s-a dovedit, că la încheierea contractelor de furnizare a serviciilor medicale a
existat o cauză de nulitate care să afecteze încheierea valabilă a actelor juridice respective, iar în
acţiunea formulata de ANI nici măcar nu se menţionează un astfel de aspect.
Nu există niciun fel de obligaţii legale sau contractuale care sa fi fost încălcate de către SC B.
SRL pentru a figura ca pârât într-un astfel de proces, iar reclamanta omite să indice şi să probeze
eventuala calitate de debitor al vreunei obligaţii cu privire la aceasta persoană juridică.
Cu privire la casele de asigurări de sănătate, instanţa era ţinută să observe că acestea nu aveau
atribuţii de a verifica existenta unui potenţial conflict de interese şi nici nu au fost vreodată
încunoștințate despre conţinutul raportului de evaluare.
Pârâţii au susținut că era aplicabil spetei art. 1 din Decretul nr. 167/1953, ce stabileşte un
termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, care ar fi trebuit să fie momentul când ANI a
solicitat caselor de asigurări relaţii referitoare la contractele încheiate cu B., drept ce putea fi
exercitat până în 2014. Cu atât mai mult se impunea admiterea acestei excepţii cu cât raportul de
evaluare ce a stabilit situaţia de conflict de interese nu s-a comunicat organelor disciplinare al
instituțiilor unde pârâtul își desfășura activitatea, care nu au fost niciodată informate despre masurile
dispuse şi necesitatea verificării legalităţii vreunui act juridic relevant. Mai mult, însuși raportul nu
conţine alte masuri decât comunicarea raportului şi sesizarea organelor de urmărire penale,
nestabilindu-se nicio altă dispoziţie.
Dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii nu
răspunde în mod justificat criticilor pârâtului, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 176/2010 fiind
interpretate fără o reală corelare cu datele speţei.
Acest act normativ stabileşte îndrituirea ANI ca, în anumite situaţii, să formuleze acţiunea în
constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice, nefiind condiţionată de solicitarea repunerii
pârâţilor în situaţia anterioară. Norma generală care stabileşte acest drept al Agenţiei nu absolvă
petenta de obligaţia de a-si justifica interesul de a acţiona faţă de datele concrete ale speţei.
În speţă, interesul nu este legitim, nici născut şi actual, întrucât, printre altele, nu se
menţionează folosul practic obţinut din anularea acelor acte juridice, nu a fost indicat prejudiciul la
care s-ar expune daca ar rămâne în pasivitate, în condiţiile în care contractele civile a căror nulitate
se solicită a se constata şi-au produs de mult efectele. Nu se poate considera drept întemeiată
susţinerea instanţei, în sensul ca interesul decurge din dispoziţiile de principiu ale art. 23 din Legea
nr. 176/2010, întrucât ceea ce trebuia verificat în speţă era existenţa unui interes real şi realizabil,
condiţie distinctă de dreptul subiectiv cu caracter obiectiv, a cărui existenţă trebuie apreciată concret
în fiecare caz în parte.
Recurenta nu a indicat în niciun moment folosul practic urmărit din perspectiva datelor
concrete ale speţei şi a împrejurării că A. nu a semnat niciun act. În egală măsura, aceasta nici măcar
nu a invocat, cu atât mai puţin să probeze, un prejudiciu ce s-ar produce dacă ar rămâne în pasivitate
în condiţiile în care contractele şi-au încetat de mult efectele. Mai mult decât atât, ANI chiar a
menţionat prin răspunsul la întâmpinare că Agenţia Naţională de Integritate "nu urmăreşte
valorificarea obiectului contractului".
Atâta timp cât nu se invocă niciun prejudiciu, contractele s-au executat de ani buni, au fost
supuse controlului Curții de Conturi, procedurile de achiziţie au fost legal derulate, nu s-a decelat
pana în prezent niciun fel de neregularitate cu privire la încheierea şi executarea acestora, iar
sancţiunea nulităţii nu exista la data la care contractele au fost încheiate, apreciază că acţiunea
formulată era lipsită de interes.
Recursul incident formulat de pârâta B. SRL vizează schimbarea hotărârii în ceea ce priveşte
soluţiile pronunţate asupra excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii şi asupra motivului de
23
apel referitor la faptul că existenţa stării de conflict de interese nu atrage de drept sancţiunea nulităţii
absolute, arătându-se în esenţă că:
Acţiunea este lipsită de interes – ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art.
488 pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ. – toate contractele atacate au fost cu executare succesivă şi au fost
executate integral, astfel încât se poate dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară – simpla
constatare a nulităţii contractelor este lipsită de interes.
Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 – motiv de
casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. În situaţia contractelor cu executare succesivă legea nu
permite repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel încât instanţa nu are deschisă această opţiune.
Menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă constituie o excepţie de la
principiul retroactivității nulităţii, fie ea absolută sau relativă, astfel încât efectele constatării nulităţii
se produc numai ex nunc.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 32 şi 33 C.proc.civ. – critică ce se încadrează în
dispoziţiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ. Trebuia să analizeze finalitatea acţiunii prin raportare la
obiectul şi specificul acesteia.
Instanţa de fond nu a analizat dacă reclamanta din cauză obţine un folos practic prin
promovarea acţiunii, mulţumindu-se doar să constate că formularea cererii de chemare în judecată
intră în atribuţiile sale.
Pentru a constata dacă reclamanta avea un interes determinat, instanţa trebuia să analizeze
finalitatea acţiunii cu care a fost învestită, prin raportare la obiectul şi specificul acesteia. Însă
această finalitate practică nu există, faţă de faptul că nu se poate dispune repunerea părţilor în situaţia
anterioară. Nu există niciun folos practic în a constatat nulitatea absolută a acestor contracte, atâta
vreme cât ele şi-au produs efectele, iar aceste efecte nu mai pot fi înlăturate din circuitul civil.
Motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 7 C.proc.civ. (prin prisma aplicării greşite
a autorităţii de lucru judecat) şi pct. 6 al aceluiaşi articol (instanţa nu a răspuns concret la critică) – în
cauză nu există autoritate de lucru judecat cu privire la necesitatea existenţei unei legături între starea
de conflict de interese şi încheierea contractelor atacate. Nici în prima instanţă şi nici în apel nu s-a
analizat dacă respectivele contracte au fost determinate de atribuţiile exercitate de pârâtul A. în stare
de conflict de interese. Instanţa de apel nu a analizat deloc argumentele invocate în susţinerea
faptului că nu există nicio legătură între starea de conflict de interese a lui A. şi contractele încheiate.
5. Apărările părţilor:
Intimaţii-pârâţi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Maramureş, Casa de Asigurări de
Sănătate Ialomița, Casa de Asigurări de Sănătate Constanţa, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea,
Casa de Asigurări de Sănătate Caraş-Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de
Asigurări de Sănătate Bacău, Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate
Suceava, B. SRL, A. au depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului declarat de
recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate, ca nefondat.
Intimaţii-pârâţi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Maramureş, Casa de Asigurări de
Sănătate Ialomiţa au depus întâmpinări la recursurile incidente, comunicate, solicitând respingerea
recursurilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
În recursul principal, recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat
greşit dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 176/2010 atunci când a reţinut aplicabilitatea principiului
tempus regit actum cu raportare la neretroactivitatea legii, punând astfel în discuţie însăşi natura
acţiunii civile reglementate prin dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 176/2010.
24
Or, în opinia recurentei, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile dreptului comun, întrucât nu a
solicitat anularea contractelor pe dreptul comun, ci în temeiul art. 23 din Legea nr.176/2010 ce
constituie lege specială şi care reglementează posibilitatea constatării nulităţii absolute a actelor
încheiate de pârâtul A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, urmare a rămânerii
definitive a raportului de evaluare nr. 18027/G/II/23.03.2012 întocmit de Agenţia Naţională de
integritate şi a cărui temeinicie şi legalitate a fost constatată conform deciziei nr. 2424/19.06.2017 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2/2012**.
Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile recurentei căci, în raport de data încheierii
contractelor a căror anulare se solicită, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prevederile art.23
din Legea nr.176/2010, ce sancţionează cu nulitatea absolută actele juridice sau administrative
încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de
interese şi dacă au legătură cu situaţia de conflict de interese, nu sunt aplicabile contractelor atacate
în cauză, deoarece norma care prevede acest motiv de nulitate nu era în vigoare la data la care ele au
fost încheiate.
Astfel, ultimul dintre contracte a fost încheiat la 30.04.2010 iar Legea nr.176/2010 a fost
publicată în Monitorul Oficial nr. 621, partea I, la 2 septembrie 2010, mult ulterior încheierii celui
din urmă contract.
Pe de altă parte, chiar dacă anterior adoptării Legii nr.176/2010, aspectele relevante legate de
existenţa, constatarea şi efectele stărilor de conflict de interese şi incompatibilitate, erau cuprinse în
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în conţinutul
acestui act normativ nu era reglementată corespunzător o sancţiune ca cea pe care o prevede art.23
din Legea nr.176/2010.
Prin urmare, în privinţa actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a Legii
nr.176/2010 nu se regăseşte o consacrare legală a acestei cauze de nulitate absolută şi nici a cadrului
procesual în care să poată fi aplicată respectiva sancţiune, în modalitatea în care se dispune prin
art.23 din această lege.
În acest context, stabilirea normei legale aplicabilă în timp raportului juridic litigios, prin
prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, se realizează cu aplicarea principiului
neretroactivităţii legii, ce presupune ca nulitatea unui act juridic să fie guvernată de legea în vigoare
la momentul încheierii acestuia.
Aşadar, prin prisma motivului de nulitate susţinut de reclamantă şi a temeiului legal pe care
aceasta şi-a fundamentat acţiunea în anulare, în considerarea faptului că la data încheierii
contractelor atacate, dispoziţiile art.23 din Legea nr.176/2010 nu erau în vigoare, soluţia instanţei de
apel este apărată de criticile anterior menţionate, astfel cum au fost formulate de către recurentă.
Dintr-o altă perspectivă, greşit argumentează recurenta în motivele de recurs în sensul că, în
condiţiile în care prevederea specială conferă exclusiv instanţei de judecată posibilitatea de a
constata nulitatea absolută şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, este înlăturată orice altă
discuţie privind aplicabilitatea dreptului comun, respectiv a Legii nr. 95/2006 sau art. 1176 din Legea
nr. 287/2009 privind Codul civil.
Înalta Curte constată că, în cauză, nu se pune problema raportului dintre legea specială şi cea
generală iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui posibil conflict între acestea, acordând
relevanţă celei din urmă ci, a constatat că, la momentul încheierii actelor juridice a căror anulare se
solicită, norma specială nu intrase în vigoare şi prin urmare, nu era aplicabilă litigiului pendinte.
Întrucât doar prin legea specială, respectiv Legea nr.176/2010 este reglementată cauza de
nulitate absolută a actelor încheiate cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, în mod
evident, era necesar ca actele contestate să fi fost încheiate sub imperiul acestui act normativ.
25
În consecinţă, întrucât singurul temei juridic al acţiunii în constatarea nulităţii este reprezentat
de dispoziţiile art. 23 din Legea nr.176/2010, prevederi care însă nu erau în vigoare la momentul
încheierii contractelor ce fac obiectul acţiunii, este fundamentată juridic şi corectă reţinerea de către
instanţa de apel, a aplicabilităţii principiului tempus regit actum.
În aceeaşi ordine de idei, este greşit criticat şi aspectul referitor la faptul că instanţa de apel ar
fi pus în discuţie însăşi natura juridică a acţiunii cu a cărei soluţionare a fost învestită, recalificând-o
ca fiind una contractuală.
Or, fără a aprecia asupra naturii juridice a acţiunii în anulare, decelând cu privire la cadrul
normativ în vigoare la momentul încheierii contractelor, instanţa de control a constatat că acesta era
reprezentat de Codul civil de la 1864, ceea ce nu echivalează că schimbarea naturii juridice a
demersului procesual iniţiat de recurentă.
Deopotrivă, este neîntemeiat şi acel motiv de recurs prin care recurenta susţine că legiuitorul
a înţeles să impună sancţiunea nulităţii cu privire la toate actele juridice sau administrative încheiate
cu încălcarea dispoziţiilor legale vizând conflictul de interese, indiferent de data la care acestea au
fost încheiate.
Înalta Curte constată că o asemenea modalitate de reglementare nu se regăseşte în conţinutul
normei prevăzută de art.23 din Legea nr.176/2010, legiuitorul neintroducând vreo menţiune cu
privire la data la care au fost încheiate actele juridice care pot fi sancţionate cu nulitatea absolută.
Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incident motivul de recurs invocat de
recurentă, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul principal declarat în cauză.
Cu privire la recursurile incidente formulate de pârâţi, observând că în conţinutul cererilor de
recurs, în mod expres, ambii recurenţi precizează că îşi susţin criticile doar în ipoteza în care recursul
principal va a fi admis, Înalta Curte, apreciind că nu se mai impune analiza acestora, a respins
recursurile ca nefondate, potrivit dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ.
II. Bunuri
2. Imobil preluat abuziv de stat. Hotărâre judecătorească de restituire în natură pronunţată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu C.G.M.B. Înstrăinarea
bunului către un terţ. Nesoluţionarea notificării formulate în temeiul legii speciale. Acţiune în
revendicare. Criterii de analiză a titlurilor de proprietate înfăţişate. Existenţa unui „bun
actual” în patrimoniul părţii reclamante
C.civ. 1864, art. 480

Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., art. 1
Câtă vreme reclamanta beneficia de recunoașterea judiciară a calității sale de titular al unui
„bun actual” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoaștere care se
realizase printr-o hotărâre pronunțată într-un proces anterior purtat între aceasta și o autoritate
publică descentralizată a statului, instanţa a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33/2008
pronunţată în recurs în interesul legii, procedând la analiza comparativă a titlurilor prin prisma
criteriilor determinate de situația de excepție a imobilului în litigiu (anume aceea de a fi un imobil
pe care statul l-a preluat anterior anului 1989 și în privința căruia s-a pronunțat, anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit atât nelegalitatea
preluării, cât și dreptul reclamantei de a intra în posesia bunului astfel preluat).
26
Împrejurarea că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru
restituirea imobilului nu poate conduce către un fine de neprimire al pretenției de revendicare, în
condiţiile în care, pe de o parte, notificarea nu a fost soluționată, iar, pe de altă parte, la data
intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea sau
deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art. 21, să
soluţioneze pretenţiile formulate de reclamantă. Chiar în ipoteza în care s-ar acorda în baza
respectivei notificări reparații prin echivalent (în formele prevăzute de legea specială), acestea nu ar
reprezenta un remediu efectiv pentru vătămarea pe care reclamanta a suferit-o prin lipsirea de
posesia bunului, după ce i s-a stabilit dreptul de a obține însăși restituirea bunului printr-un act
jurisdicțional intrat în circuitul civil.
Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine, în natură, imobilul, în disputa cu o
persoană juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, îl reprezintă acţiunea în
revendicare a cărei soluţionare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de
proprietate, ci este necesar să se ţină seama, pe lângă cele statuate prin Decizia în interesul legii
nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de jurisprudenţa C.E.D.O., în
interpretarea şi aplicarea art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană. Or,
dispozițiile art. 1 din Protocol nr. 1 impun verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul
părților, ca noțiune autonomă, a stabilirii ingerinței în dreptul lor de proprietate și a condițiilor în
care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a
intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (în
accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al comunității și
imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei
compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 379 din 23 februarie 2022
I. Circumstanţele cauzei.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a
civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând: să se constate prevalenţa
titlului său de proprietate faţă de titlul în baza căruia pârâta deţine părţi din imobilul său, localizate la
nr.105-107, în București, în suprafaţă de aproximativ 1440 mp şi care urmează să fie identificate prin
expertiză de specialitate; să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie
imobilului de mai sus; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 2225 din 18.12.2013 Tribunalul București - Secția a III-a civilă a
admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii acţiunii
principale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost disjunse cererea
reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă.
Prin decizia civilă nr. 320A din 15.06.2015 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat împotriva sentinței menționate,
dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond.
Prin decizia nr. 2560 din 17.11.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat,
recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 320 A/2015 şi a încheierii de şedinţă
din data de 8.06.2015.
Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 21.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a
civilă, în rejudecare s-a admis excepţia de inadmisibilitate şi s-a respins ca inadmisibilă cererea de
chemare în judecată; a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată; au fost disjunse
cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
27
Prin decizia nr. 414 A din 05.052017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantă; a anulat, în parte, sentinţa
apelată şi a respins excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Prin
aceeași decizie a fost trimisă cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare, la Tribunalul Bucureşti,
fiind menţinută soluţia privind disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie,
respectiv de respingere a excepţiei de nulitate a acţiunii.
Prin decizia nr. 1336 din 26.09.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat,
recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414 A/2017.
Prin sentinţa civilă nr. 880 din 06.05.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive și excepţia lipsei calităţii procesuale active, a
respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în
contradictoriu cu pârâta SC B. SRL şi a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata
cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 697 din 08.07.2020 pronunțată de Curtea de apel București, Secția a III-
a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B.
SRL împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019; a fost admis apelul declarat de
apelanta reclamantă împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019, dispunându-se
schimbarea acestora în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost
precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul
în suprafață de 2095 m.p. situat în București, astfel cum a fost identificat în cauză prin expertiza
întocmită de expertul tehnic X. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de
judecată în sumă de 16.667 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert.
Împotriva acestei ultime decizii și împotriva încheierii de ședință din data de 24.06.2020
pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâta B. SRL.
În motivarea recursului se aduc, în esență, următoarele critici deciziei și încheierii atacate cu
recurs:
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 C.proc.civ. şi a principiului aflării
adevărului, art. 11 din Constituţia României, coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi art. 163 C.proc.civ. - motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.
Consideră recurenta că, în mod nelegal, a fost respins motivul de apel referitor la efectuarea
unei contraexpertize şi cererea de completare a raportului de expertiză în cadrul cererii de apel, prin
încheierea de şedinţă din 24.06.2020. De esenţa acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de
proprietate a doi pretinşi proprietari cu privire la acelaşi bun imobil. Pentru a determina dacă, în
cauză, părţile exhibă câte un titlu cu privire la acelaşi imobil, era esenţial ca expertiza judiciară
efectuată să determine dacă cele două titluri de care părţile se prevalează se referă la acelaşi bun
imobil.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a perpetuat încălcarea dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ.,
a căror nerespectare a fost iniţial consacrată prin încheierea de şedinţă din data de 12.04.2019,
pronunţată de către Tribunalul Bucureşti.
Potrivit art. 315 C.proc.civ., direcţiile de casare ale instanţei supreme sunt obligatorii în
rejudecare, inclusiv sub aspectul necesităţii administrării unor probe.
Prin decizia civilă nr. 2560 din 17.11.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în
ciclurile procesuale anterioare, următoarele direcţii pentru instanţa de rejudecare: „în acelaşi timp,
trebuie determinat dacă imobilul la care se referă sentinţa civilă nr.8214 din 3.06.1997 a Judecătoriei
Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel care face obiectul acţiunii, ţinând cont şi de actul de
proprietate avut în vedere la pronunţarea acelei hotărâri, având în vedere apărările pârâtei în acest
sens."
28
Afirmă recurenta că intimata-reclamanta a ascuns instanţei cu rea credință împrejurarea că,
prevalându-se de efectele aceleiaşi sentinţe civile nr.8214/1997, a formulat o acţiune în revendicare
asemănătoare, în contradictoriu cu C., prin care a obţinut restituirea în natură a apartamentului situat
la parterul imobilului din Bd. X, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de 22,62%
din imobil şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie.
Această împrejurare a fost cunoscută instanţei şi recurentei abia după ataşarea, la termenul de
judecată din 14.12.2018, a dosarului nr. x/1997 în care a fost pronunţată sentinţa civilă n. 8214/1997
a Judecătoriei Sectorului 2 București.
Prin urmare, consideră că, în mod contrar celor arătate de instanţa de apel, expertul judiciar
nu a avut posibilitatea să verifice efectiv împrejurarea că imobilul de la nr.107 a făcut deja obiectul
unei retrocedări în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în favoarea intimatei-reclamante, la
momentul la care a determinat suprapunerea dintre imobilele cu privire la care fiecare parte exhibă
un titlu de proprietate.
Expertul judiciar a verificat suprapunerea de teren din proprietatea recurentei, din Bd. X.
nr.105, dobândită prin cumpărare în 2006, cu proprietatea intimatei-reclamante, astfel cum rezultă
din contractul de vânzare-cumpărare din 1942.
Cum intimata-reclamanta a redobândit imobilul din Bd. X, identificat în dispozitivul deciziei
civile nr. 204 A/2004, consideră recurenta că se impunea ca expertul să analizeze şi suprapunerea
dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1942 şi imobilul retrocedat ca
urmare a soluţionării dosarului nr. x/2003, în raport de contractele de vânzare-cumpărare nr.
3095/1997, nr. 3094/1997 și nr. 40009/1998.
Decizia recurată consacră o încălcare a prevederilor art.315 alin.(1) C.proc.civ., în condiţiile
în care terţe persoane au dobândit deja despăgubiri în echivalent bănesc în contul imobilului
naţionalizat, sens în care erau esenţiale dezlegările instanţei de recurs cuprinse în decizia nr.
2560/2015, care stabilesc obligaţia instanţei de fond să analizeze forţa probantă a înscrisurilor depuse
de intimata-reclamantă având în vedere apărările invocate de B. privind inexistenţa în persoana
intimatei-reclamante a calităţii de moştenitoare a lui D.
Precizează recurenta că era necesar ca instanţa să verifice inclusiv împrejurarea dacă imobilul
la care se referă sentinţa civilă nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este identic cu cel
care face obiectul acţiunii, ţinându-se cont de titlul de proprietate avut în vedere la pronunţarea
hotărârii, anume de contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.9629/1942).
În ceea ce priveşte chestiunea identităţii dintre cele două imobile, instanţa de apel s-a limitat
la citarea considerentelor deciziei civile nr.116/2005, prin care recursul formulat de C. împotriva
deciziei civile nr.116/2005 pronunţată în dosarul nr. x/2003 a fost respins.
Consideră recurenta că este inadmisibilă aplicarea mutatis mutandis, în prezenta cauză, a
raţionamentului instanței ce a judecat recursul din dosarul nr. x/2003 în condiţiile în care, conform
art.315 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilise sarcini precise instanţei în rejudecare,
de a nu mai aplica vreo prezumţie de proprietate în raport de sentinţa civilă nr. 8214/1997, ci de a
verifica efectiv dacă există identitate între bunul revendicat în cauză şi cel din contractul vânzare -
cumpărare autentificat sub nr.9629/1942, de care intimata-reclamantă s-a prevalat.
Imperativul realizării unei verificări a identităţii/suprapunerii de imobile, stabilit de instanţa
de casare din ultimul ciclu procesual din prezenta cauză, se impunea şi prin prisma faptului că
recurenta nu fusese parte în litigiul în care se dispusese deja restituirea către reclamanta din prezenta
cauză a unei părţi din imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care nici soluţia,
nici probatoriul administrat în respectiva pricină nu erau opozabile recurentei, impunându-se o
administrare nemijlocită a probatoriului în prezenta cauză.
Se mai arată că modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanţa de judecată şi
aplicarea unor prezumţii de proprietate în favoarea intimatei-reclamante în cadrul dosarului nr.
29
x/2003 nu pot fi opuse în cadrul examenului efectuat în prezenta cauză, dat fiind că, pe de o parte,
instanţa supremă a trasat deja direcţii de casare inclusiv sub aspectul probatoriului, solicitând
efectuarea unor verificări efective a identităţii imobilelor din titlurile exhibate de către părţi, care
sunt incompatibile cu aplicarea prezumţiilor, iar pe de altă parte, instanţa însăşi a apreciat că imobilul
care a făcut obiectul revendicării în contradictoriu cu C. nu ar avea „nicio legătură" cu imobilul care
face obiectul prezentei acţiuni în revendicare, motiv pentru care nu ar fi putut aplica acelaşi
raţionament şi în prezenta cauză, în materie de probaţiune.
Nelegalitatea deciziei recurate rezidă, în opinia recurentei, şi din împrejurarea că, sub
imperiul aplicării dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ., instanţa de rejudecare nu putea aprecia cu privire
la utilitatea probei impuse de instanţa de casare.
Instanţa de casare nu a impus ca, în rejudecarea apelului, să se realizeze o analiză a
oportunităţii şi utilităţii administrării probei, ci a impus obligaţia instanţei a realiza această
operaţiune, fapt ce denotă lipsa de dispoziţie a instanţei în rejudecare de a mai aprecia asupra
utilităţii probei.
Consideră recurenta că nu poate fi reţinut argumentul că ar fi irelevant faptul că reclamanta a
revendicat imobilul de la nr.107 în contradictoriu cu C., câtă vreme, în speță, instanţa a fost învestită
cu o cerere în revendicare inclusiv cu privire la nr.107, în contradictoriu cu societatea recurentă, iar
după cum chiar instanţa reţine, intimata - reclamantă a revendicat inclusiv cota-parte indiviză
aferentă construcţiei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.4009/1998, încheiat în
baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, nu poate fi reţinută nici împrejurarea că imobilele a căror
restituire s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/2003 se aflau la adresa din Bd. X. nr.107, câtă vreme,
în cadrul respectivului dosar nu s-a efectuat un raport de expertiză pentru confirmarea
amplasamentului.
De asemenea, consideră recurenta că este lipsit de relevanţă argumentul conform căruia
contractelor de vânzare-cumpărare nr.3095/1997, nr.3094/1997 şi nr. 4009/1998 li s-ar aplica
prevederile Legii nr.112/1995, câtă vreme această lege specială nu prevede posibilitatea intimatei-
reclamante de a se dezdăuna de două ori.
Atâta vreme cât intimata-reclamantă a redobândit posesia unei cote-părţi indivize aferente
construcţiei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.4009/1998, încheiat în baza
Legii nr. 112/1995, evident acest lucru trebuia cuantificat matematic de către instanţa de apel.
Modalitatea în care instanţa de apel s-a abătut de la direcţiile de casare ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie contravine – în opinia recurentei – și prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Conform jurisprudenţei CEDO, caracterul echitabil al procedurii este evaluat în
lumina întregii proceduri, în special a modului în care au fost colectate probele (Elsholz împotriva
Germaniei). În acest sens, este necesar să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate astfel
încât să garanteze un proces echitabil (Bliicher împotriva Republicii Cehe).
Instanţa naţională trebuie să efectueze o examinare efectivă a probelor propuse de părţi (Van
de Hurk împotriva Ţărilor de Jos).
Prin urmare, instanţa de apel încălcat și principiul aflării adevărului care trebuie să guverneze
procesul civil, respingând o probă care ar fi elucidat dacă există identitate/suprapunere între imobilul
la care se referă sentinţa civilă nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru care s-a
pronunţat deja o soluţie favorabilă într-un dosar de revendicare şi terenul care face obiectul acţiunii.
Consideră recurenta că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei recurente şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-
reclamante, susținând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 raportat
la art.163 C.proc.civ.
În acest sens arată că prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit cu putere de lucru
judecat că, în speţă, se pune problema dacă puterea de lucru judecat se poate opune unui dobânditor
30
cu titlu particular al bunului, care nu intră în noţiunea de parte, ca prezenţă juridică, în condiţiile în
care hotărârea se referă la un drept transmis din patrimoniul statului anterior declanşării litigiului,
reclamanta judecându-se în acel litigiu cu o persoană care, la acea dată, nu era proprietarul
imobilului. În aceste condiţii, recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a
hotărârii anterioare, nici ca prezumţie legată absolută irefragabilă şi nici ca excepţie de fond.
Mai exact, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătase, în primul ciclu procesual, că
instanţa de apel nu a analizat forţa probantă a înscrisurilor depuse de către reclamantă, şi cu cât mai
puţin îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1188 C.civ. sau sancţiunea aplicabilă în cazul
neprezentării înscrisurilor în original, conform art.139 C.proc.civ., prin decizia recurată, s-a omis
sancţionarea refuzului intimatei-reclamante de a depune înscrisurile în original, din care să reiasă
calitatea sa de moştenitoare, conform sentinţei civile nr.8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti.
Astfel, instanţa de apel a nesocotit direcţiile de rejudecare stabilite de instanţele de control
judiciar (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2560/2015) respingând excepţia lipsei calităţii
procesuale active, în absenţa prezentării înscrisurilor în condiţiile art. 139 Cod pr. civ., ceea ce neagă
dreptul recurentei la administrarea dovezii contrare.
Afirmă recurenta că ar fi putut face dovada contrară doar ca urmare a prezentării unor
înscrisuri reţinute de partea potrivnică, respectiv originalele actelor de stare civilă, pe care instanţa de
rejudecare - conform art.139 C.proc.civ. - era ţinută să le cerceteze nemijlocit, context în care a
impune recurentei să facă o dovadă a inexistenţei acestor înscrisuri - având în vedere că hotărârea
judecătorească opusă acesteia nu era pronunţată în contradictoriu cu recurenta, iar dovedirea sa în
contra recurentei ar fi presupus administrarea înscrisurilor pe care se întemeiază, cu scopul dovedirii
tocmai a faptului contrar care ar rezulta din ele, reprezintă o încălcare a principiilor procedurale în
materie probatorie.
Astfel, recurenta afirmă că nu putea face dovada unui fapt negativ (respectiv că nu există acte
de stare civilă care să certifice conţinutul hotărârii care, faţă de aceasta, are natura juridică a unui
înscris autentic), ci tocmai partea care afirma contrariul, trebuia să îl probeze prin depunerea
înscrisurilor, respectiv că, în lipsa depunerii originalului înscrisurilor, sancţionată cu neluarea în
seamă a acestora, conform art. 139 C.proc.civ., nu se putea reţine totuşi dovedită împrejurarea pe
care însuşi înscrisul nedepus dorea a o proba.
Se mai arată că instanţa de apel s-a limitat să invoce o dezlegare în privinţa excepţiei lipsei
calităţii procesuale active, pronunţată în dosarul nr. x/3/2007, având ca obiect acţiunea în revendicare
formulată de intimata-reclamantă în contradictoriu cu autoarea recurentei, în baza sentinţei civile nr.
8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 (SC E. SA, fostă SC F. SR), cu privire la care a
arătat că respectiva autoare nu ar fi apelat sentinţa civilă nr.1397/F/2007.
Aceste statuări ale instanţei de apel sunt considerate nelegale întrucât instanţa supremă s-a
pronunţat deja în prezenta cauză cu privire la faptul că dezlegările instanţelor pronunţate în alte
cauze nu pot fi opuse recurentei nici ca prezumţie absolută, nici ca excepţie de fond.
Mai mult, acţiunea formulată în contradictoriu cu autoarea de la care recurenta a dobândit
imobilul în litigiu, prin convenţie sub semnătură privată, a fost respinsă ca urmare a admiterii
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a respectivei autoare. Prin urmare, în litigiul formulat în
contradictoriu cu autoarea recurentei nu a fost pronunţată o soluţie cu privire la fondul cauzei, care să
poată fi opusă părții recurente.
Se mai susține că, în cauză, s-a făcut un istoric judiciar al acţiunilor în revendicare formulate
de intimata-reclamantă, în baza sentinţei civile nr.8214/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti, în contradictoriu cu terţi (C. şi autoarea recurentei, E. SA), în raport de care, fie au fost
opuse recurentei nişte dezlegări trunchiate ale instanţelor, fie i s-a reproşat indirect că terţii nu ar fi
31
promovat căi de atac, împrejurare faţă de care s-a dedus, că intimata-reclamantă şi-ar fi dovedit
calitatea procesuală activă.
Instanţa a prezumat și că vecinătăţile imobilului, astfel cum acestea sunt descrise în contractul
de vânzare din 1942 de care s-a prevalat intimata-reclamantă, ar corespunde realităţii faptice prezente
şi ar justifica calitatea procesuală activă a acesteia, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispusese
expres că, în rejudecare, nu se vor aplica prezumţii, iar cauza va face obiectul unui examen efectiv pe
tărâm probatoriu.
Pentru considerentele arătate anterior, opinează recurenta că nu pot fi reţinute, în justificarea
calităţii procesuale active, nici aspectele statuate de organele de cercetare penală prin ordonanţa
nr.134/P/2011, dat fiind că această ordonanţa confirmă sau infirmă săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, fără relevanţă asupra instituţiilor de drept civil puse în discuţie în prezenta cauză, acest
act al procurorului nefiind o hotărâre judecătorească în sensul art. 163 alin.(1) C.proc.civ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se arată că instanţa de apel a
apreciat în mod nefondat că, în speţă, s-ar aplica mutatis mutandis considerentele CEDO din cauza
Rozalia Avram vs. României. Deosebirea fundamentală în prezentul litigiu este dată de faptul că
instanţele de fond nu au clarificat dacă părţile exhibă un titlu de proprietate cu privire la acelaşi
imobil (premisa fundamentală a acţiunii în revendicare).
Cu privire la cauza Rozalia Avram c. României, de notat sunt şi considerentele potrivit cărora
dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 & 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina
Preambulului Convenţiei, care enunţa supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al
statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, intre altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de
instanţe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuţie.
Aşadar, consideră recurenta că însăşi jurisprudenţa CEDO trasează limitări ale principiului
autorităţii de lucru judecat, în măsura în care motive imperative de ordin substanţial impun acest
lucru.
Astfel, fără a fi îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în speţă, instanţa
de apel a confirmat susţinerile nelegale ale primei instanţe cu privire la ,,presupusa” suprapunere de
amplasament între bunurile imobile asupra cărora părţile litigante exhibă câte un titlu de proprietate.
De asemenea, susține că instanța de apel a echivalat în mod inadmisibil bunul menţionat la
poziţia nr.7020 din Decretul nr.92/1950, respectiv 3 apartamente, cu suprafaţa de teren de 3.100 mp,
apreciind că oricum „intimata-reclamantă nu a reuşit să revendice decât un apartament”.
Precizează recurenta că, prin acţiunea în revendicare care a făcut obiectul dosarului nr.
x/1997, deși intimata-reclamantă a revendicat suprafaţa de 3.100 mp, potrivit contractului de
vânzare-cumpărare din 1942, acesta a solicitat exclusiv anularea „titlului de proprietate al statului
asupra imobilului litigios, Decretul nr.92/1950 şi anexa de Bucureşti, poziţia 7020".
Potrivit mențiunilor de la poziția nr. 7020 din Decretul nr.92/1950 anexa de Bucureşti,
imobilul care a făcut obiectul naţionalizării este format din 3 apartamente, iar nu din teren în
suprafaţă de 3.100 mp.
Având în vedere discrepanţa majoră dintre ceea ce s-a solicitat în cadrul dosarului nr. x/1997,
faptul că D. avea doar 3 apartamente naţionalizate, iar nu 3.100 mp teren şi bunul proprietatea
recurentei cu privire la care s-a formulat acţiunea în revendicare, instanţa supremă a dispus că este
necesar să fie efectuate verificări cu privire la identitatea imobilului. Mai exact, recurenta nu este
titularul dreptului de proprietate cu privire la 3 apartamente, neavând calitate procesuală pasivă.
Se mai arată că, în dosarul nr. x/2002, intimata-reclamantă a formulat o acţiune în revendicare
în contradictoriu cu G., H. şi C., invocând tot sentinţa civilă nr.8214/1997, pronunţată de Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti şi a solicitat, cu privire la imobilul din Bd. X. nr.105-107, teren în suprafaţa
32
de 3.100 mp, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 3095/1997,
respectiv nr.4009/1997, invocând faptul că titlul său este mai caracterizat.
După ce acțiunea menționată a fost respinsă în primă instanță, prin decizia civilă nr. 204
A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, s-a admis apelul, intimatei-
reclamante fiindu-i lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul
imobilului din Bd. X. nr.107, corp a, în suprafaţă de 48,84 mp reprezentând o cotă indiviză de
22,62% din imobil şi cota de 55,84 mp teren situat sub construcţie.
Aşadar, intimata-reclamantă a disputat deja în cadrul acţiunii în revendicare care a făcut
obiectul dosarului nr. x/2003 deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului naţionalizat în baza
Decretului nr.92/1950, poziţia 7020, pe numele fostului proprietar D., respectiv trei apartamente. Cu
privire la acest bun, instanţa a admis acţiunea doar în raport de un apartament.
Evocă recurenta solicitările de probațiune formulate pentru a-și dovedi susținerea că nu există
identitate între imobilele cu privire la care părţile exhibă un titlu de proprietate, precizând că, în
speţă, nu a fost analizată suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-
cumpărare din 1942 şi imobilul retrocedat ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2003 (care nu are
la bază un raport propriu de expertiză, fundamental în cadrul acţiunii în revendicare), în raport de
următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr.3095/1997; contractul de vânzare-
cumpărare nr.3094/1997; contractul de vânzare - cumpărare nr.4009/1998, susținând că, în mod
evident, concluziile instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive au la bază
simple presupuneri şi prezumţii, care nu sunt conforme exigențelor art. 315 C.proc.civ.
O altă critică adusă hotărârii recurate este în sensul că aceasta este nelegală din perspectiva
nerespectării indicaţiilor instanţei de casare (Decizia nr. 1336 din 26.09.2017 pronunţată de I.C.C.J.)
de a se realiza comparaţia de titluri și a celor referitoare la obiectul acţiunii cu care instanţa a fost
învestită în prezenta cauză.
A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării şi esenţa acţiunii în
revendicare, apreciind, în mod greşit, că nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din
perspectiva comparării titlurilor de proprietate, în sensul că, instanţa de apel nu a realizat o
operaţiune de comparare a titlurilor, ci doar a redat selectiv argumente reţinute de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului în cauza Dickman şi Gion împotriva României și în cauza Ana Ionescu şi alţii
împotriva României.
În condiţiile în care însăşi instanţa de apel a reținut că recurenta deţine, la rândul său, un titlu
de proprietate şi chiar un „bun" în sensul jurisprudenţei CEDO, consideră recurenta că se ignoră,
prin decizia recurată, operaţiunea esențială a comparării de titluri, pentru a da prevalenţă celui mai
bine caracterizat.
Argumentele conform cărora în prezenta cauză nu ar mai fi necesară o comparare de titluri
pentru că s-a procedat la o comparare de „bunuri" în sensul CEDO nu pot fi de natură a răsturna
obligaţia impusă de instanţa de casare.
Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 din C.proc.civ., se susține că
hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva soluţiei privind tardivitatea cererii
completatoare formulate de reclamantă.
Prin acţiunea în revendicare, reclamanta a solicitat să se constate prevalenţa pretinsului său
titlu de proprietate faţă de titlul de proprietate în baza căruia recurenta deţine imobilul în suprafaţă de
aprox. 1.440 mp.
În al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă a solicitat modificarea obiectului cererii, prin
revendicarea unei noi suprafeţe de teren față de cea inclusă în acţiunea introductivă, cererea
formulată schimbând cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, prin aceea că pentru suprafaţa
de teren suplimentar revendicată, apelanta-reclamantă a arătat că pârâta recurentă nu ar deţine un
titlu și fără a cere compararea de titluri şi în raport de aceste suprafeţe.
33
Cererea nouă astfel formulată de intimata-reclamantă nu se regăseşte în niciuna din ipotezele
expuse de norma prevăzută de art. 132 alin. (2) C.proc.civ., fiind, în realitate, o cerere modificatoare
a obiectului şi cauzei cererii.
Pretenţiile decurgând din ocuparea unui teren de către recurentă fără niciun titlu presupun o
analiză distinctă a instanţei, întemeiată pe o altă cauză, respectiv a lipsei totale de titlu, iar nu a unui
titlu mai puţin preferabil, aspect care reprezintă o schimbare cel puţin a cauzei cererii de chemare în
judecată.
Prin urmare, pentru terenul astfel solicitat prin cererea nou depusă şi apărările recurentei erau
diferite, în cazul în care instanţa ar fi fost în mod regulat învestită cu soluţionarea acestora, respectiv
arătarea eventual a unui alt titlu în baza căruia ar fi deţinut respectiva suprafaţă.
Recurenta a criticat decizia instanţei de apel susținând că este nelegală inclusiv din
perspectiva efectelor juridice stabilite de instanţa de apel, faţă de recurentă, a unor hotărâri
judecătoreşti pronunţate în litigii în care aceasta nu a fost parte, respectiv greşita interpretare şi
aplicare a efectului opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti.
Sub acest aspect, se arată că instanţa de apel a reţinut că anumite chestiuni litigioase tranşate
în litigii în care au fost părți terţe persoane şi autorii acesteia, îi sunt opozabile fără nicio posibilitate
de a le mai putea contesta.
Afirmă recurenta că un aspect esenţial în analiza sentinţei civile nr. 8214/1997 pronunţată de
Judecătoria Sectorului 2, de care instanța de apel nu a ținut seama, este acela că în cadrul
respectivului dosar, prin decizia civilă pronunţată la data de 27.10.1998 de Tribunalul Bucureşti-
Secţia a III-a civilă, în soluţionarea apelului, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
Statului Român, respingându-se acţiunea în contradictoriu cu acesta.
Se susține că acest aspect capătă o relevanţă esenţială în raport cu recurenta întrucât la baza
dreptului de proprietate dobândit de acesta prin actul din 2006 stă un act constitutiv de drepturi emis
de Statul Român, pe seama autoarei iniţiale, societatea J. SA, respectiv certificatul de atestare a
dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994 emis de Statul Român - Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991.
Or, niciunul dintre litigiile declanșate de către reclamantă nu a fost purtat în contradictoriu cu
recurenta sau autorii acesteia, astfel că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a efectului
opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti, raportat la situaţia juridică din prezenta cauză. Aceasta
întrucât efectul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti nu poate fi invocat în raport cu cei care ar fi
trebuit să stea, în realitate, în judecata pricinii din care a rezultat hotărârea judecătorească.
Purtarea unui litigiu cu un terţ desăvârşit de situaţia juridică a unei persoane căreia i se opune
o hotărâre judecătorească pronunţată în legătură cu bunul său nu poate primi efectul juridic al
opozabilităţii. Din această perspectivă, decizia recurată este viciată din perspectiva dispoziţiilor art.
304 pct. 5 C.proc.civ.
Un alt motiv de recurs, invocat în coordonatele art. art. 304 pct.7 C.proc.civ., este acela că
hotărârea instanţei de apel este nelegală din perspectiva nemotivării sale ori cuprinderii unor motive
contradictorii ori străine de pricină.
Concret, se invocă nemotivarea hotărârii cu privire la comasarea terenurilor şi a suprafeţelor
revendicate în concret de către reclamantă.
În analiza aspectului calităţii procesuale active a reclamantei şi a aspectului referitor la
necesitatea completării probatoriului, recurenta afirmă că instanţa de apel a făcut o analiză lipsită de
orice fundament, decizia recurată fiind în realitate nemotivată.
Se precizează că viciul nemotivării există şi în situaţia în care dezlegările date de o instanţă
nu îşi regăsesc nicio argumentaţie în fapt şi în drept, fiind astfel imposibilă verificarea de către
instanţa de control judiciar a raţionamentului instanţei asupra aspectelor de fapt şi de drept tranşate
prin hotărâre.
34
Evocând considerentele potrivit cărora „... astfel că prin restituirea unei suprafeţe mai mici
decât cea indicată în contractul de vânzare - cumpărare al reclamantei autentificat sub nr.
9629/10.04.1942, cumulată chiar cu suprafaţa restituită prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004
pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, cota de 55,84 mp
teren situat sub construcţie, de asemenea, tot nu totalizează suprafaţa identificată de expert din
măsurători de 2926 mp.", respectiv „Ulterior, după anul 1950, ambele imobile au fost preluate de
întreprinderea K., devenită ulterior L. SA, fiind comasate într-un singur imobil ce a dobândit nr. 105-
107", susține recurenta că niciuna dintre cele două chestiuni litigioase asupra cărora instanţa s-a
pronunţat mai sus nu au o analiză în fapt şi în drept, pentru a se concluziona în sensul tranşat de
instanţa de apel.
Relativ la chestiunea că suprafaţa terenurilor revendicate anterior, precum şi de la recurentă
nu o depăşeşte pe cea deţinută iniţial de autorul reclamantei, se arată că este lipsită de orice
relevanţă, câtă vreme este posibil ca întreaga suprafaţă să fi fost deţinută de altcineva, împotriva
căruia reclamanta nu s-a îndreptat. Simplul fapt că de la recurentă nu s-a revendicat o suprafaţă care,
însumată cu celelalte revendicate de la alte persoane, nu depăşeşte suprafaţa deţinută iniţial de
autoarea reclamantei, nu înseamnă că trebuie admisă acţiunea, câtă vreme nu s-a analizat compararea
titlurilor de proprietate. Aspectul cantitativ are doar un caracter subsidiar, în esenţa analizei acţiunii
în revendicare contând dacă se constată prevalenţa titlului reclamantului.
Se susține că și considerentele referitoare la comasarea imobilului proprietatea autoarei
reclamantei cu un alt imobil este de natură a crea o vătămare în ceea ce o priveşte pe recurentă,
pentru că lipsește orice dovadă că terenul reclamantei ar fi ajuns să se comaseze cu un alt imobil şi
care, împreună, au ajuns la autoarea iniţială a recurentei (care este, în realitate, societatea J. SA, iar
nu L. SA. cum în mod greşit reţine instanţa de apel).
Considerentele mai sus evocate, sunt izolate, fără nicio trimitere la probatoriul administrat în
cauză şi fără a avea o substanţă din punct de vedere al analizei aspectelor de fapt şi de drept pe care
hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă în considerentele sale.
Mai critică recurenta decizia instanței de apel și în sensul că aceasta cuprinde considerente
străine de pricină, în mod special în ce privește partea împotriva căreia a fost pronunţată sentinţa
civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București.
Astfel, se arată că instanţa de apel a reţinut, în mod străin de conţinutul hotărârii anterior
menţionate, că aceasta a fost pronunţată împotriva Statului Român, deși cu privire la acesta din urmă
s-a dispus (în apel) admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu consecința respingerii
acţiunii în contradictoriu cu acesta. Considerentele contrare ale instanţei de apel, care sunt străine de
pricină sunt– în opinia recurentei – cele cu următorul conținut: „concluzie care, în opinia Curţii,
astfel cum a arătat şi apelanta-reclamantă, nu este susţinută nici de dispoziţiile legale aplicabile
cererii în revendicare întemeiate pe disp. [...] în condiţiile în care printr-o hotărâre judecătorească,
definitivă şi irevocabilă, statul a fost deja obligat la restituirea bunului imobil preluat abuziv."
Se reproșează instanței de apel și că a expus, în conţinutul deciziei recurate, următoarele
motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, hotărârea instanţei de fond nu este susţinută de
dispoziţiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C.civ., iar pe de altă
parte, a apreciat că, în cauză, nu se mai impune analiza acţiunii în revendicare din perspectiva
comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond nu este susţinută de dispoziţiile
legale aplicabile cererii în revendicare (hotărâre care chiar se raportează la aceste dispoziţii), pentru
ca ulterior să procedeze la soluţionarea cauzei, apreciind că nu se impune analiza titlurilor, deşi
aceasta ţine de esenţa acţiunii în revendicare.
35
În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., susține
recurenta că decizia recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a legii.
Sub un prim aspect, se arată că, în speță, a fost făcută o greşită interpretare şi aplicare a
normelor aplicabile fondului litigiului, că lipsește comparaţia de titluri, că s-a făcut o greşită aplicare
a jurisprudenței CEDO și a prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii,
respectiv că, instanţa s-a raportat în mod nelegal, dar şi greşit la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a da preferinţă titlului de proprietate exhibat de către intimata-reclamantă, instanţa de
apel a reţinut că analiza urmează a se face din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deși, în limitele de rejudecare instanța era obligată să
compare titlurile exhibate în concordanţă cu prevederile art. 480 C.civ., pe care reclamanta şi-a
întemeiat acţiunea.
Consideră recurenta că instanţa de apel a avut un raţionament străin de orice reglementare
pozitivă la nivel naţional şi contrar celor statuate prin jurisprudenţa CEDO, ori prin deciziile I.C.C.J.
pronunţate în recursuri în interesul legii.
În realitate, instanța de apel a soluționat acţiunea în revendicare prin comparaţia de „bunuri",
în sensul noţiunii înţelese de aceasta, conform jurisprudenţei CEDO, iar nu prin comparaţia de titluri,
operaţiune ce ţine de esenţa acţiunii în revendicare, pentru ca în final, să se invalideze, implicit, titlul
iniţial autoarei recurentei, fără nicio analiză concretă asupra motivelor acestei invalidări.
Lipsa totală a operaţiunii comparaţiei de titluri reprezintă o încălcare atât a dispoziţiilor art.
480 C.civ., cât şi o încălcare a principiului disponibilităţii, respectiv a indicaţiilor trasate în mod
obligatoriu de instanţa de recurs din ciclul procesual anterior.
Drept urmare, în opinia recurentei, soluţia instanţei este rezultatul greşitei interpretări şi
aplicări a legii, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În al doilea rând, în măsura în care se face o raportare numai la dispoziţiile convenţionale,
consideră recurenta că soluţia a fost dată cu încălcarea acestora, dar şi a dezlegărilor tranşate de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte greşita dezlegare dată de instanţă prin raportare la Decizia nr. 33/2008, se
arată că, deşi s-a invocat încălcarea acesteia de către prima instanţă de fond, instanţa de apel nu a
arătat în niciun fel în ce mod s-a realizat această încălcare.
Afirmă recurenta că, în realitate, interpretarea primei instanţe de fond a fost corectă în sensul
deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., care dispune în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel,
respectiv că nu poate fi continuată acţiunea în revendicare de drept comun, prin excluderea
dispoziţiilor legii speciale.
Câtă vreme, reclamanta a notificat, în anul 2001, Primăria Municipiului Bucureşti pentru
restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, formularea acţiunii în revendicare împotriva
recurentei în anul 2011, nu poate duce la admiterea acesteia din urmă.
Cât priveşte interpretarea dată hotărârilor CEDO la care s-a raportat şi instanţa de fond, se
susține că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a acestora. Arată recurenta, în acest sens că,
jurisprudenţa CEDO şi aplicarea principiilor statuate prin Decizia nr. 33/2008 sunt specifice
raporturilor juridice dintre stat şi particulari, iar nu celor dintre particulari.
Or, disputa din prezenta cauză, în care însăşi instanţa de apel recunoaşte că potrivit
dispoziţiilor CEDO ambele părţi beneficiază de drepturi protejate de Convenţie, nu poate fi tranşată
în sensul înlocuirii uneia dintre părţi cu statul, care este cel ţinut să adopte măsuri necesare protecţiei
acestor drepturi.
36
Astfel, consideră recurenta că instanţa de apel a substituit poziţia statului, în lumina CEDO,
cu partea recurentă, tratând drepturile şi obligaţiile acesteia ca aparţinând statului, deși recurenta nu
este o entitate publică și nici nu poate fi substituită statului.
Aceeaşi protecţie de care beneficiază reclamanta împotriva statului trebuie să profite şi
poziţiei juridice a recurentei, în disputa din prezenta cauză.
În speță, recurenta opinează că instanţa de apel nu a ținut seama că tranşarea disputei trebuie
să se facă din poziţii de egalitate, prin aceea că a stabilit faptul că „bunul" de care recurenta
beneficiază, în sensul CEDO, este mai puţin valabil decât „bunul" reclamantei, ignorând în mod
complet aplicarea regulilor dintre particulari.
Pentru a se putea analiza dacă reclamantei i-au fost încălcate drepturile şi interesele din
perspectiva CEDO, adică în contra statului, instanţa ar fi trebuit să tranşeze în prealabil disputa dintre
pârâta-recurentă şi reclamantă pe baza regulilor şi principiilor aplicabile acesteia (disputei
particulare), aplicând, în acest sens, regulile acţiunii în revendicare (compararea de titluri), aplicarea
principiului securităţii raporturilor juridice, a dobândirii cu bună - credinţă a drepturilor de către
recurentă, precum şi alte reguli de drept similare, adoptate de stat în reglementarea raporturilor dintre
particulari. Numai ulterior tranşării acestei dispute, putea să verifice dacă aceste reguli au condus sau
nu la încălcarea drepturilor protejate de Convenţie.
Sub un al doilea aspect, se arată că interpretarea dată de instanţa de apel pleacă de la premisa
greşită a inexistenţei absolute a unei posibilităţi de despăgubire a reclamantei, pentru situaţia în care
nu ar putea reintra în posesia bunului imobil.
Din raţionamentul instanţei de apel, lipseşte orice referire la demersurile pe care intimata-
reclamantă le-a întreprins pentru obţinerea unor despăgubiri prin echivalent, pe baza cărora s-a
apreciat că nu a fost posibilă această dezdăunare, precum şi la mecanismul juridic prin care recurenta
ar trebui să suporte sarcina culpei autorităţilor statului (constatată pe cale judiciară), având în vedere
faptul că întreaga jurisprudenţă CEDO citată de către curtea de apel nu impune şi nici nu consacră în
sarcina unui particular de bună-credinţă (care, de asemenea, se prevalează de un „bun") transferul
răspunderii specifice care incumbă autorităţilor statului pentru preluarea ilegală.
Or, pe site-ul Primăriei Mun. Bucureşti, apare mențiunea că reclamanta a formulat o
notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu - dosarul administrativ nr. x/2001.
Se mai arată că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor necesitatea tranşării litigiului din
perspectiva lipsei unei notificări formulate de reclamantă în temeiul dispoziţiilor legilor speciale de
reparaţie pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către stat. Întregul raţionament al instanţei pleacă
de la premisa că regulile, respectiv principiile aplicate din practica CEDO sunt incidente şi au dus la
soluţia pronunţată pentru că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deşi acest
aspect era de esenţa soluţiei pronunţate.
Sub acest aspect, consideră că este incident şi motivul de casare prev. de art. 304 pct. 5
C.proc.civ.
Relativ la aplicarea regulilor edictate de jurisprudenţa CEDO invocată de instanţa de apel,
arată recurenta că sunt aplicabile doar pentru situaţia în care reclamanţii nu ar fi făcut niciun demers
conform Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu este aplicabil pentru că reclamanta apare ca fiind titulara
unei astfel de notificări.
Pe de altă parte, se arată că eventuala despăgubire pentru imposibilitatea obţinerii
contravalorii terenului pe baza dispoziţiilor naţionale nu este imputabilă recurentei şi, oricum, ar
putea face obiectul unei cereri de reparaţie în temeiul art. 41 CEDO.
Împrejurarea că reclamanta nu are la îndemână un alt mecanism juridic pe baza căruia să
obţină realizarea dreptului său de proprietate, în natură sau în echivalent, nu reprezintă un neajuns,
ori un viciu al titlului, respectiv al dreptului de proprietate al recurentei pârâte.
37
Din această perspectivă, concluziile instanţei de apel în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi
avut la dispoziţie nicio posibilitate reală de despăgubire este – în opinia recurentei - nelegală.
Se mai susține că, îndepărtându-se de la examenul fundamental al comparării titlurilor de
proprietate, specific acţiunii în revendicare, instanţa de apel a degrevat autorităţile statului de orice
răspundere administrativă şi pecuniară, prin deposedarea recurentei, posesor proprietar de bună-
credinţă, de bunul imobil în privinţa căruia exhibă un titlu valid de proprietate.
Or, această interpretare este vădit contrară prevederilor şi jurisprudenţei CEDO.
Sub un al treilea aspect, se susține că interpretarea dată de instanţa de apel este contrară
principiului securităţii raporturilor juridice, recunoscut chiar de hotărârile CEDO citate de aceasta.
În considerentele deciziei recurate, a fost minimizată importanţa următoarelor împrejurări, la
momentul la care au fost interpretate titlurile de proprietate exhibate de către părţi:
Astfel, sentinţa civilă nr. 8214/1997 a fost pronunţată ulterior emiterii certificatului de
atestare a dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994, prin care bunul a ieşit din patrimoniul statului,
iar constituirea dreptului de proprietate în anul 1994 în patrimoniul autoarei recurentei, nu a avut loc
cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea intimatei-reclamante.
Se arată sub acelaşi aspect, că, prin neutralizarea efectelor unui contract de vânzare-
cumpărare încheiat în anul 2006, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fost înscris în cartea
funciară încă din anul 2003, se aduce atingere securităţii raporturilor juridice civile precum şi
principiului bunei-credinţe.
Prin jurisprudenţa CEDO relevantă, citată şi de instanţa de apel, se recunoaşte în mod expres
faptul că, în tranşarea disputei dintre doi particulari, în baza dispoziţiilor naţionale, printre
dezideratele judecăţii este şi acela al protejării securităţii raporturilor juridice.
Conform jurisprudenţei CEDO, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi
prejudicii disproporţionate, iar persoanele care au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să
fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului (cauza Raicu c. României).
În același sens este și Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2007.
Şi în măsura în care am fi în prezenţa unui bun din perspectiva CEDO aparţinând reclamantei,
consideră recurenta că soluţia instanţei de apel este nelegală, dat fiind că reclamanta avea alte
remedii de despăgubire, anume: notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 și cererea formulată
în baza art. 41 din CEDO în vederea obţinerii unei reparaţii echitabile după epuizarea căilor de recurs
interne.
În opinia recurentei, instanţa de apel a adus atingere securităţii raporturilor juridice civile prin
anihilarea efectelor unui contract juridic translativ de proprietate ce a fost încheiat în anul 2006, cu
respectarea principiului bunei-credinţe, bazat pe cuprinsul cărţii funciare.
Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă este acela că hotărârea instanței de apel este
nelegală din perspectiva încălcării prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996.
Astfel, toate actele translative de proprietate au fost încheiate întemeindu-se pe cuprinsul
cărţii funciare, iar recurenta a făcut toate demersurile necesare asigurării publicităţii dreptului său de
proprietate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.
Prin art. 36 din Legea nr. 7/1996, legiuitorul a dorit să sancţioneze eventualii pretinşi
proprietari a căror neglijenţă în a demara procedurile legale pentru recuperarea bunului lor pot pune
în pericol circuitul civil şi terţul dobânditor de bună-credinţă.
Prin efectul art. 36 combinat cu art. 31 din Legea nr. 7/1996, terţul devine adevăratul titular al
dreptului tabular înscris în folosul său, chiar dacă autorul său nu-1 mai avea, sau după caz, nu 1-a
avut niciodată.
Se arată și că hotărârea este nelegală din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a legii,
respectiv a invalidării dreptului de proprietate al recurentei care este reprezentat, la origine, de un act
administrativ cu caracter individual, necontestat şi valabil şi la acest moment.
38
Se mai precizează că jurisprudenţa a reţinut în mod constant imposibilitatea invalidării unui
act administrativ pe calea unei acţiunii civile, fie că această măsură urmează a fi făcută pe cale
directă sau incidentală.
Prin hotărârea recurată s-a încălcat separarea competenţelor instanţelor de a se pronunţa
asupra valabilităţii unui act administrativ.
Totodată, se susține că instanţa de apel a ignorat faptul că recurenta a dobândit dreptul de
proprietate asupra terenului în mod legal, cu bună - credinţa, având în vedere că certificatul de
atestare a dreptului de proprietate reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Or, în măsura în care dreptul de proprietate al societăţii recurente ar fi negat în prezenta
cauză, fără ca certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fie invalidat de o instanţă de
contencios administrativ, s-ar goli de conţinut dreptul dobândit de reclamantă în baza unui act cu titlu
oneros, valabil şi necontestat.
În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., susține
recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura, ori
înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 C.proc.civ.
Pentru a da preferinţă titlului de proprietate exhibat de către reclamantă, instanţa a pornit de la
interpretarea eronată a concluziilor raportului de expertiză şi, în absenţa oricăror constatări de
specialitate cu caracter tehnic, a arătat că este exclusă posibilitatea oricărei suprapuneri între imobilul
retrocedat în baza hotărârii judecătoreşti ce s-a pronunțat în dosarul nr. x/2003 şi imobilele cu privire
la care părţile exhibă câte un titlu de proprietate, pentru simpla împrejurare că suprafaţa pentru care
expertul a determinat o suprapunere în cadrul expertizei şi suprafaţa de teren aferentă cotei părţi
indivize, restituite în cadrul dosarului nr. x/2003 însumează împreună mai puţin de 2.926 mp
(suprafaţa efectivă conform contractului de vânzare din 1942).
Afirmă recurenta că raționamentul astfel adoptat de către instanţa de apel este nepermis, fiind
un raționament de tip deductiv care nu se fundamentează pe o constatare de specialitate ori pe vreo
omologare de amplasament cu privire la imobilele care au făcut obiectul acţiunii în revendicare în
cadrul dosarului nr. x/2003.
Instanţa nu a găsit relevantă nici împrejurarea că obiectul acţiunii în revendicare din cauza
x/2003 l-au reprezentat trei apartamente, ceea ce corespunde cu bunul imobil preluat de stat prin
Decretul nr. 92/1950 anexa de Bucureşti, poziţia 7020, pe când, în prezenta cauză, se revendică
suprafaţa de termen de 3.100 mp.
Se mai arată că instanţa de apel a minimizat, la momentul la care a interpretat actele deduse
judecăţii (titlurile de proprietate exhibate de către părţi) importanţa următoarelor împrejurări:
Sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București a fost pronunţată ulterior
emiterii certificatul de atestare a proprietăţii M07/0428/1994, prin care bunul a ieşit din patrimoniul
statului. Astfel, constituirea dreptului de proprietate în anul 1994 în patrimoniul autoarei recurentei
nu a avut loc cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea intimatei-reclamante.
Neutralizarea efectelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, în
condiţiile în care dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară încă din anul 2003, aduce
atingere securităţii raporturilor juridice civile, precum şi principiului bunei-credinţe.
Prin urmare, se susține că, și admiţând împrejurarea că intimata-reclamantă ar beneficia de un
bun în sensul dezvoltat în jurisprudenţa CEDO, sarcina reparării integrale a eventualului prejudiciu
suferit de intimata-reclamantă, prin nerestituirea imobilului, revine autorităţii statale.
Pentru a argumenta soluţia pronunţată în speţă, instanța de apel a făcut trimitere la
considerentele CEDO din cauzele Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Ana Ionescu
împotriva României, Dickmann şi Gion împotriva României, dar a omis împrejurarea că sentinţa
civilă nr. 8214/1997 nu este pronunţată în contradictoriu cu Statul Român şi nu constată, astfel, o
39
preluare ilegală a proprietăţii de către stat. Pentru acest motiv, considerentele jurisprudenţei CEDO
citate nu pot fi aplicate mutandis mutandis.
Intimata-reclamantă nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de cauza CEDO Maria
Atanasiu şi alţii c. României şi nu poate opune recurentei o hotărâre judecătorească pronunţată în
contradictoriu cu Statul Român, care să îi fi recunoscut calitatea de proprietar.
Relativ la aprecierea instanţei de apel în sensul că, în acord cu cele statuate de CEDO în
cauza Preda împotriva României, Legea nr. 165/2003 nu instituie o cale de atac efectivă, ori o
măsură reparatorie eficace pentru particularii care au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă,
prin care se constată nelegalitatea preluării bunului imobil, se arată că trebuia să se acorde atenție
demersurilor pe care intimata-reclamantă le-a întreprins pentru obţinerea unor despăgubiri prin
echivalent, pe baza cărora s-a apreciat că nu a fost posibilă această dezdăunare, precum şi
mecanismului juridic prin care recurenta ar trebui să suporte sarcina culpei autorităţilor statului,
având în vedere faptul că întreaga jurisprudenţa CEDO citată de către curtea de apel nu impune şi
nici nu consacră în sarcina unui particular de bună-credinţă (care de asemenea se prevalează de un
„bun") transferul răspunderii specifice care incumbă autorităţilor statului pentru preluarea ilegală.
În aceeaşi ordine de idei, recurenta arată că instanţa de apel a prezumat în mod nelegal faptul
că terenul în suprafaţă de 3.100 mp ar fi făcut obiectul Decretului nr.92/1950, arătând că „este de
notorietate că odată cu naţionalizarea abuzivă a construcţiei se prelua abuziv şi terenul aferent, fără a
fi menţionat în cuprinsul Decretului nr.92/1950, astfel că statul a preluat la naţionalizare şi terenul
aferent în suprafaţă de 3.100 mp."
Pentru a reţine faptul că recurenta ar avea posibilitatea recunoscută de dreptul intern de a
obţine o reparaţie integrală a prejudiciului suferit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare,
instanţa de apel a făcut trimitere la dezlegările CEDO din cauza Tudor şi Tudor împotriva României,
apreciind că instituţia garanţiei împotriva evicţiunii oferă remedii efective proprietarului deposedat în
urma admiterii acţiunii în revendicare.
Acest raţionament al instanţei de apel rezidă, în opinia recurentei, într-o interpretare eronată a
considerentelor cauzei citate, prin aceea că, în sus menționata speţă, CEDO s-a aplecat exclusiv
asupra analizei condiţiilor de admisibilitate din perspectiva art. 34 din CEDO, apreciind că
neformularea acţiunii în evicţiune echivalează cu neepuizarea căilor de atac recunoscute de legea
internă.
În litigiul pendinte, instanţa de apel a cuantificat împrejurarea că autoarea recurentei a
formulat rezerve cu privire la riscul generat de o posibilă cauză de evicţiune, arătând că aceasta a
acceptat posibilitatea survenirii unei atare împrejurări, decurgând din fapta unui terţ.
Afirmă recurenta că, în mod evident, acceptarea eventualităţii materializării unui astfel de risc
nu îi poate fi opus întrucât contractele produc efecte relative, iar clauza respectivă este agreată de
autoarea sa la data transferului dreptului de proprietate.
Această circumstanţă trebuie corelată cu împrejurarea că recurenta s-a întemeiat cu bună-
credinţă pe cuprinsul cărţii funciare, în care nu existau menţiuni cu privire la litigii/contestaţii
formulate de terţe persoane în privinţa dreptului de proprietate.
Astfel, consideră că revenea instanţei de apel să dea interpretarea cuvenită şi împrejurării că
terţe persoane au dobândit deja despăgubiri în echivalent bănesc în contul imobilului privatizat.
În acest sens, apreciază că sunt esenţiale dezlegările instanţei de recurs cuprinse în decizia
nr.2560/2015 care stabilesc obligaţia instanţei de fond să analizeze forţa probantă a înscrisurilor
depuse de intimata-reclamantă având în vedere apărările invocate de B. privind inexistenţa calităţii
reclamantei de moştenitoare a lui D.
Din această perspectivă, se arată că sunt nelegale concluziile instanţei de apel în sensul că
intimata-reclamantă nu ar fi avut la dispoziţie nicio posibilitate reală de despăgubire. Această
apreciere trebuie corelată cu transferul nepermis al răspunderii specifice de drept public care
40
incumbă autorităţilor publice, în eventualitatea constatării unei încălcări pe tărâm convenţional, în
patrimoniul recurentei, pe care instanţa de apel a realizat.
Se susține că, din înşiruirea cauzelor CEDO citate de către instanţa de apel, transpare
prudenţa judecătorului fondului în a constata încă o dată culpa statului, deşi prin hotărârea
judecătorească definitivă de care chiar intimata-reclamantă se prevalează se stabilise deja că
preluarea bunului s-a realizat în mod nelegal de către autorităţile statului.
O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că această hotărâre este lipsită de temei legal,
ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art.132 alin.(2) şi art. 315 C.proc.civ.) -
motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.
Dezvoltând această critică, recurenta arată că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că speţa
se află la a doua rejudecare, iar prin deciziile instanţei supreme s-a trimis cauza spre rejudecare
conform direcţiilor de casare enunţate anterior.
Formularea unei cereri completatoare echivalează cu o nesocotire a art. 132 alin.(2) şi 315
alin.1 şi 3 C.proc.civ., motiv pentru care reclamanta era decăzută din dreptul de a formula o astfel de
cerere.
Intimata - reclamanta a solicitat modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin
revendicarea unei suprafeţe suplimentare de teren, cererea formulată schimbând cauza şi obiectul
cererii de chemare în judecată, prin aceea că pentru suprafaţa de teren suplimentar revendicată,
apelanta-reclamantă a arătat că recurenta nu ar deţine un titlu, necerând compararea de titluri şi în
raport de aceste suprafeţe.
Decizia recurată este – în opinia recurentei - nelegală, faţă de împrejurarea că intimata-
reclamantă nu se regăseşte în niciuna din ipotezele expuse de norma procesual civilă, modificarea
cererii sale survenind după prima înfăţişare, la momentul administrării probelor, dar și față de faptul
că, în mod contrar prevederilor art. 315 C.proc.civ., instanţa de rejudecare a fost învestită cu o cerere
suplimentară, care excede direcţiilor fixate în rejudecare de către instanţa supremă.
În drept, au fost invocate prevederile art. 300 alin.(2) şi art. 303 raportat la art. 304 pct. 5, 7, 8
şi 9 C.proc.civ., precum şi toate temeiurile de drept invocate în memoriul de recurs.
La termenul de judecată din data de 29.09.2021, a fost încuviințată, la cererea recurentei
pârâte, proba cu înscrisuri.
La dosar au fost ataşate înscrisuri reprezentate de notificarea nr.2106 din 14.11.2001
formulată de reclamantă și copia dosarului administrativ constituit la Primăria Municipiului
București, în urma sesizării acestei autorități cu notificarea anterior evocată, respectiv adresa nr.
2000204/9271/DA/20.10.2021, emisă de Primăria Municipiului București, Direcţia Juridic, Serviciul
Evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări Legea nr. 10/2001 din care rezultă că această
notificare nu a fost soluționată.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de
29.09.2021, recurenta a dezvoltat motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
vizând aplicarea greșită, în speță, a jurisprudenței CEDO și a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv a criteriilor de preferință
utilizate în speță, susținând, în esență, că, de vreme ce reclamanta a notificat în anul 2001, Primăria
Municipiului București și a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru imobilul
dobândit de autorul său, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942, de
către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, așadar, inclusiv pentru terenul revendicat, în speță, acțiunea
în revendicare nu poate fi soluționată în sensul admiterii sale, concluzia instanței de apel relativă la
lipsa posibilității reale a reclamantei de a fi despăgubită fiind nelegală
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată de intimata reclamantă A. a invocat nulitatea recursului, întrucât,
în opinia sa, aspectele invocate în cadrul motivelor de recurs formulate în temeiul art. 304 pct. 5, 7 şi
41
8 C.proc.civ, nu pot fi încadrate în dispoziţiile ar 304 pct. 5, 7 şi 8, aceste motive de recurs vizând
starea de fapt şi analiza materialului probator administrat în cauză.
De asemenea, s-a susținut și s-a argumentat cu privire la caracterul nefondat al argumentelor
pe care recurenta și-a întemeiat recursul.
Astfel, intimata a susținut, în esență, următoarele:
Cu privire la motivul de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ., intimata a arătat
că împrejurarea ca instanţa de apel a respins cererea de completare a raportului de expertiză efectuat
în fata instanţei de fond nu este de natură să determine nulitatea încheierii din 24.06.2020, întrucât nu
se poate reţine încălcarea unei dispoziţii procedurale de natură să determine nulitatea acesteia.
Respingerea cererii de suplimentare a expertizei a fost temeinic motivată, proba nefiind
pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, întrucât prin suplimentarea expertizei se solicita a se elucida
dacă există suprapunere între imobilul la care se referă sentinţa civilă nr 8214/1997 a Judecătoriei
Sector 2 şi imobilul retrocedat (terenul în suprafaţa de 55,84 mp) prin decizia civila nr. 204/A/2004
pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, întrucât terenul în suprafaţă de 55,84 mp
restituit reclamantei prin decizia civilă nr. 204/A/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul
nr. x/2003 nu este ocupat de cate B., nu face obiectul cauzei deduse judecaţii, fiind situat la nr. 107
pe Bd. X., în timp ce terenul ocupat de către B. este situat la nr. 105.
Prin urmare, o suprapunere parţială între terenul la care se referă sentinţa civilă nr. 8214/1997
şi terenul situat sub apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu poate produce nicio
consecinţă juridică în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare promovată de către reclamantă cu
privire la terenul ocupat de către B. SRL.
A mai precizat intimata că a depus în fata instanţei de fond contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 9629/1942, în original, acesta fiind dat spre păstrare grefei tribunalului, precum şi
certificatul de naştere al reclamantei, celelalte acte de stare civilă fiind depuse în copii certificate
pentru conformitate cu originalul.
Faptul că reclamanta nu a prezentat toate actele de stare civilă, în original, nu este de natură
să înlăture efectele juridice produse de sentinţa civilă nr. 8214/1997, invocată de aceasta ca mijloc de
probă, instanţa de apel reţinând, în mod corect, în cuprinsul deciziei pronunţate că această sentinţă cu
valoare de înscris autentic se bucură de prezumţia de validitate şi autenticitate, astfel încât cel care o
foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care o contestă, în speţă,
recurentei-pârâte.
Nefondate sunt, în opinia reclamantei şi afirmaţiile potrivit cărora terţe persoane ar fi
dobândit în contul imobilului naţionalizat despăgubiri băneşti. Astfel, în urma plângerii penale
formulate de către recurenta-pârâtă împotriva reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune (motivată de împrejurarea că nu ar fi prezentat instanţei înscrisuri care să ateste calitatea
de succesor a numitului D. şi nu a făcut dovada şirului neîntrerupt de transmisiuni succesorale), s-a
reţinut, prin Ordonanţa nr 134/P/2011, calitatea de proprietar şi de moştenitor a reclamantei, precum
şi faptul că prin decizia AVAS nr. 12/26.01.2011 au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent
pentru imobilul în suprafaţă de 2694,84 mp situat în Bd. X. nr 103, numitului M., după autorul sau
N.
De asemenea, se susţine că instanţa de fond a stabilit obiectivele expertizei ținând cont de
deciziile instanţelor anterioare de recurs, iar instanţa de apel a analizat obiectivele expertizei
efectuate în cauză prin raportare la dispoziţiile date prin aceste decizii.
Considerentele deciziei civile nr. 116/2005 au fost avute în vedere de către instanţa la
soluţionarea motivului de apel ce viza excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel
reţinând considerentele acestei hotărâri în problema identităţii dintre imobilul din sentinţa civilă nr.
8214/1997 şi cel ce formează obiectul acţiunii, pentru motivarea respingerii excepţiei lipsei calităţii
procesuale active.
42
Faptul că instanţa de apel a respins motivul de apel promovat împotriva încheierii de şedinţă
din 24.06.2020 prin care a fost respinsă cererea de suplimentare a raportului de expertiză efectuat în
cauză nu înseamnă că a încălcat dispoziţiile art. 315 C.proc.civ., întrucât instanţa supremă nu a
stabilit o astfel de sarcină prin decizia de casare.
În mod evident, o suplimentare a raportului de expertiză nu ar fi putut să schimbe cu nimic
soluţia pronunţată în dosar întrucât o astfel de probă ar excede obiectului cauzei deduse judecaţii.
Reclamanta a revendicat prin acţiune terenul proprietatea sa ocupat de către pârâtă. Or, terenul ce a
fost restituit deja printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (55,84 mp) nu este ocupat de către pârâtă,
ci se află sub construcţia în care sunt trei apartamente ce erau ocupate de către chiriaşi şi apoi au fost
vândute acestora.
Cu privire la motivul de recurs ce vizează respingerea de către instanţa de apel a excepţiei
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi, respectiv, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei se arată că, faptul că reclamanta nu a prezentat în original toate actele de stare civilă
solicitate de către pârâtă nu este de natură să conducă la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale
active în condiţiile în care, sentinţa civilă nr. 8214/1997, are faţă de terţi valoarea unui înscris
autentic, iar împotriva acestui înscris nu s-a făcut dovada probei contrare de către pârâtă.
De asemenea, la soluţionarea acestei excepţii, instanţa de apel a avut în vedere, în mod corect
şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/1997, nr. x/2003 şi nr. x/3/2007 prin care
instanţele de judecată au reţinut cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamantei
A.
Total nefondate sunt şi afirmaţiile din cuprinsul acestui motiv de recurs potrivit cărora pârâta
ar fi putut face dovada contrară, a unui fapt negativ, împotriva sentinţei civile nr. 8214/1997 numai
dacă erau prezentate actele de stare civilă în original, recurenta neargumentând impedimentul ce o
pune în imposibilitate să facă dovada contrară, nu a unui fapt negativ, cum se afirmă, ci a faptului că
o altă persoană este moştenitoare fostului proprietar D., în lipsa prezentării actelor de stare civilă în
original.
De altfel, art. 139 C.proc.civ., de care se prevalează recurenta parata atunci când critica faptul
ca reclamanta nu a depus actele de stare civilă în original, prevede la alin. (2) că numai în cazul în
care partea potrivnică nu-si poate da seama de exactitatea copiei depuse partea va fi obligată să
depună originalul. Or, pârâta nu a invocat niciodată acest lucru, ci a solicitat prezentarea actelor de
stare civilă, în original, fără a motiva în vreun fel această solicitare.
Nefondate sunt apreciate şi criticile din recurs potrivit cărora instanţa ar fi prezumat că
vecinătăţile imobilului, astfel cum sunt descrise în contractul de vânzare cumpărare din anul 1942, ar
corespunde realităţii faptice prezente şi ar justifica calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât
nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au operat cu prezumţii atunci când au soluţionat
excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ci au avut în vedere toate înscrisurile depuse
la dosarul cauzei, inclusiv raportul de expertiză topo-cadastrală astfel cum acesta a fost completat în
urma obiecțiunilor formulate, prin care a fost identificat terenul, obiect al cererii de chemare în
judecata.
Referitor la motivul de recurs ce vizează respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive se arată că, părţile din dosar, au prezentat instanţei de judecată contractele de vânzare
cumpărare în baza cărora deţin în proprietate terenul în litigiu, reclamanta prezentând chiar originalul
contractului de vânzare cumpărare din 1942. Mai mult decât atât, în cauză a fost administrată proba
cu expertiza topo-cadastrală care relevă faptul că există suprapunere parţială între terenul deţinut de
către reclamanta în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1942 de către autorul sau
D. şi terenul deţinut de către recurenta parată în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul
2006.
43
Chiar dacă în decretul de naţionalizare figurează doar construcţiile, respectiv cele trei
apartamente, în fapt a fost preluat de către stat şi terenul aferent fără a exista vreun titlu, utilizarea
apartamentelor naţionalizate nefiind posibilă fără terenul aferent imobilului.
In plus, prin acţiunea promovată de către reclamantă, ce a făcut obiectul dosarului nr x/1997,
s-a solicitat pe lângă constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului situat în Bd. X.
nr 105 şi 107 şi constarea inexistentei dreptului de proprietate al statului şi a celorlalţi pârâţi de la
momentul naţionalizării, precum şi obligarea acestora la restituirea imobilului, dar şi constatarea ca
pârâţii au calitatea de deţinători precari ai imobilului. În petitul acestei acţiuni nu se vorbeşte de
imobilul de la nr 105 şi 107 alcătuit doar din cele trei apartamente ce figurează în Decretul nr.
92/1950, ci se vorbeşte despre imobilul de la nr. 105 şi 107 alcătuit din teren în suprafaţa de 3100
m.p. şi construcţii, aceste solicitări fiind avute în vedere de către instanțele anterioare așa cum rezultă
din dispozitivul sentinţei civile nr 8214/1997.
Se susține că, în mod eronat, recurenta afirmă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive, că nu este titulara dreptului de proprietate cu privire la cele trei apartamente, întrucât
reclamanta nu a revendicat de la pârâtă aceste apartamente, care sunt situate la nr. 107, ci terenul
ocupat de către aceasta la nr. 105, care formează obiectul acţiunii deduse judecaţii.
Se mai arată că, în speţă, s-a făcut în mod corect aplicarea principiului prior în tempore potior
jure şi a dispoziţiilor art. 711-712 din vechiul Cod de procedură civilă, privind opozabilitatea erga
omnes a titlului intimatei, transcris anterior (1942), astfel că, indiferent de existenţa bunei sau relei-
credinţe la dobândire, nici una din acestea nu paralizează titlul de proprietate mai vechi, deoarece, în
cazul de faţă, are prioritate titlul intimatei, fiind mai întâi transcris, conform art. 712 C.proc.civ.,
având, totodată şi data mai veche, şi fiind astfel mai bine caracterizat.
Intimata consideră că instanţa de apel a realizat în mod efectiv o comparare de titluri şi s-a
raportat în acelaşi timp şi la art 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie.
În referire la critica vizând cererea precizatoare formulată de către reclamantă se arată că
admiterea unei cereri cu privire la câtimea obiectului cererii nu reprezintă o încălcare a formelor de
procedură de natură sa atragă nulitatea actelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.
105 alin. 2 C.proc.civ., în cauză, fiind respectate prevederile art. 132 alin. 2 pct. 2 din vechiul Cod
de procedură civilă.
De altfel, prin acţiunea introductivă, reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi mări câtimea
obiectului cererii de chemare în judecată faţă de împrejurarea că, la momentul sesizării instanţei, nu
se stabilise printr-un alt raport juridic suprafaţa exactă ocupată de către pârâtă din terenul
reclamantei, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei fiind solicitată să lămurească şi
această chestiune.
Referitor la afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat faptul ca în dosarul nr
x/1997, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8214/1997, în apel, Tribunalul Bucureşti a admis
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi, pe cale de consecinţă, a respins
acţiunea față de acesta, intimata susţine că acest aspect nu este de natură să afecteze soluţia
pronunţată în dosar, neputând să se impute reclamantei acest lucru având în vedere ca acţiunea a fost
formulată şi în contradictoriu cu Statul Român.
În plus, în opinia intimatei, instanţa de apel a analizat toate aspectele invocate de către
apelanta-pârâtă şi a motivat în mod amplu dezlegările date acestor aspecte, iar faptul că a reţinut în
considerentele deciziei recurate că statul a fost obligat să restituie imobilul nu conduce la concluzia
că decizia instanţei cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât noţiunea de stat a fost folosită
în cuprinsul deciziei în sens larg, acesta fiind reprezentat în acea cauză de către Municipiul Bucureşti
prin Primar General şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
Se mai arată că instanţa de apel a analizat cauza dedusă judecăţii prin raportare la vasta
jurisprudenţă CEDO, respectiv la cauza Dickmann şi Gion contra României, cauza Străin şi alţii
44
contra României, cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României, Ana Ionescu contra României,
cauza Preda şi alţii contra României, cauze în care instanţa europeană a reţinut faptul că reclamanţii
obţinuseră o recunoaştere, în cadrul unor hotărâri definitive, a ilegalităţii confiscării bunurilor
acestora de către stat, că instanţele interne au confirmat dreptul lor la acordarea de măsuri reparatorii,
având în vedere calitatea de succesori în drepturi ai foştilor proprietari, precum şi faptul că, deşi
reclamanţilor li s-a recunoscut cu efect retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilelor şi dreptul
de a beneficia de masuri reparatorii, totuşi nu se pot bucura de acestea, întrucât statul le-a vândut şi
nu există niciun mecanism care să le permită să obţină despăgubiri adecvate pentru privarea de
bunurile lor.
În acest context, CEDO a considerat că această privare, asociată cu lipsa totală de
despăgubiri, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, încălcându-se astfel
dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr 1.
Cauza ce formează obiectul acestui dosar se circumscrie întru totul cauzelor soluţionate de
către CEDO invocate, întrucât reclamanta este în posesia unei hotărâri definitive şi irevocabile prin
care s-a constatat existenţa neîntreruptă în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra
imobilului, iar autoritățile statului au fost obligate să restituie imobilul către reclamantă (cauza se
circumscrie hotărârii pilot Maria Atanasiu contra României).
Apreciază intimata că este nefondată este şi afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel ar fi
aplicat greşit Decizia nr 33/2008 a I.C.C.J., de vreme ce reclamanta deţine un „bun” în sensul art. 1
din Protocolul adiţional nr. 1, iar sentinţa civilă 8214/1997 este anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001,
astfel încât dreptul comun constituie singura modalitate prin care aceasta ar putea să-şi
redobândească proprietatea.
Deşi instanţa de apel a reţinut în cuprinsul deciziei că, în cauză, nu se mai impune analiza
acţiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile în
conflict, totuşi în considerente s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate reţinându-se că:
„In concursul dintre apelanta-reclamanta şi apelanta-parata, Curtea observă că prima se afla în
posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat
acesteia cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilității preluării
imobilului de către stat şi admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu paraţii Consiliul
General al Municipiului Bucureşti şi O. si, implicit, se impune recunoaşterea existentei valabile şi
neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său."
La pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii şi de restituire a bunului către reclamantă,
instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că, în ipoteza în care
pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are
posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicțiune
întemeiată pe dispozițiile art. 1337 şi urm. C.civ.
Or, în speţă, recurenta-pârâtă are deschisă posibilitatea promovării acţiunii în evicțiune
împotriva S.C. F. S.A., actualmente S.C. E. S.A., având în vedere că în contractul de vânzare
cumpărare din anul 2006 încheiat de către recurenta cu S.C. F. S.A, există clauza de răspundere
pentru evicțiune.
De altfel, recurenta pârâtă a promovat deja în cadrul acestei acţiuni o cerere de chemare în
garanţie a vânzătoarei, disjunsă din acest dosar şi care formează obiectul dosarului nr. x/3/2016,
suspendat în prezent până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acțiunii în revendicare.
Admiterea acţiunii în revendicare promovată de reclamanta reprezintă singurul remediu prin
care reclamanta poate beneficia de redobândirea posesiei proprietăţii, cu consecinţa preferabilităţii
dreptului acesteia în raport de dreptul invocat de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât autoarea
recurentei, potrivit clauzelor inserate la pct. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub
nr. 2846/2006, a cumpărat imobilul pe riscul său, acceptând pericolul evicţiunii provenite din fapta
45
terţilor, asumându-şi integral şi în mod expres orice acte sau fapte de evicţiune întemeiate pe oricare
din prevederile Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000, nr. 18/1991, nr. 247/2005 sau pe prevederile legislaţiei
privind retrocedările, indiferent dacă cauza evicțiunii este sau nu cunoscută de cumpărător la data
încheierii contractului şi indiferent dacă aceasta datează dinaintea datei de semnare a contractului sau
cauza acestora preexista/coincide/este ulterioara momentului semnării contractului de vânzare
cumpărare.
Or, situaţia juridică a imobilului a fost adusă la cunoştinţa recurentei la momentul cumpărării
imobilului, astfel cum se precizează în mod expres în contractul de vânzare-cumpărare, ambele părţi
contractante făcând parte din acelaşi grup de firme, cu aceeaşi acţionari.
Referitor la afirmaţia potrivit căreia reclamanta ar fi efectuat demersuri în baza Legii nr.
10/2001 anterior introducerii acestei acţiuni în revendicare, se susţine că acestea au fost realizate în
disperare de cauză, întrucât deşi reclamanta era în posesia sentinţei civile nr. 8214/1997, prin care i
s-a reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului şi s-a dispus şi restituirea, nu a reuşit sa intre
în posesia imobilului. Aceste demersuri au fost însă pur formale şi ele nu au mai continuat, întrucât
nu există nicio șansă de reintrare în posesia imobilului, imobilul nemaifiind în patrimoniul statului,
astfel că nu mai putea face obiectul Legii nr. 10/2001.
Totodată, cu privire la precizările recurentei din cuprinsul notelor de ședință anexate la
termenul din 29.09.2021, intimata a expus propriul său punct de vedere cu privire la întinderea
măsurilor reparatorii solicitate prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, susținând, în
esență, că aceasta nu privește terenul revendicat, ci exclusiv construcțiile preluate de la autorul său,
în abuziv de stat și nerestituite acesteia, respectiv a invocat tardivitatea completării motivelor de
recurs, prin notele de ședință menționate, opinând că, în realitate au fost invocate critici noi.
La termenul de judecată din 21.09.2021 a fost soluţionată excepţia nulităţii recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și apărărilor formulate şi prin raportare la
actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul
declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat
anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să
fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu
pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., care concretizează aspecte de nelegalitate
în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).
Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri
procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici
instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu
respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv
promovate.
Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că,
în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare,
după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei
astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.
Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a
probelor, şi respectiv a situaţiei de fapt nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a
proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor
ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este
conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise
motivelor de casare reglementate prin art.304 C.proc.civ.
46
Tot cu titlu preliminar, instanța de recurs constată că, deși, în memoriul de recurs, criticile
recurentei au fost numerotate și expuse formal ca fiind circumscrise unor aspecte de nelegalitate
distincte, în cuprinsul motivelor de recurs se regăsește o repetare a argumentelor prezentate, ceea ce
impune, pentru rațiuni ce țin de rigoarea raționamentului logico-juridic o examinare a acestora în
mod sintetizat şi grupat în cadrul unor considerente unice.
O primă categorie de critici formulate de recurentă sunt subsumate motivului de recurs
reglementat prin art. 304 pct. 5 C.proc.civ., elementul comun al acestora fiind reprezentat de pretinsa
încălcare, prin decizia civilă recurată, a prevederilor art. 315 C.proc.civ.
Raportat la parcursul procesual al litigiului pendinte – astfel cum acesta a fost prezentat în
precedent - Înalta Curte notează că în precedentele cicluri procesuale nu a fost pronunțată, în recurs,
o decizie de casare, soluțiile dispuse de instanțele de recurs fiind de respingere a recursului (atât în
primul, cât și în cel de-al doilea ciclu procesual).
Prin hotărârile menționate, instanțele de recurs au păstrat soluțiile pronunțate în apel, acestea
din urmă fiind de anulare a hotărârilor ce se pronunțaseră în primă instanță și de trimitere spre
rejudecare a cauzei la instanța fondului.
Conform art. 315 alin. 1 C.proc.civ. ,,În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității de administrării unor probe sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Reiese, din economia normei juridice enunțate, că ipoteza aplicării ei este aceea în care
instanța de recurs pronunță o soluție de casare, ipoteză care nu se regăsește în speță, câtă vreme
niciuna dintre deciziile pronunțate în recurs – în cele două cicluri procesuale anterioare – nu conține
o asemenea soluție. Fiind vorba de o normă specială proprie efectelor acestei categorii de hotărâri
pronunțate de o instanță de recurs, ea nu poate fi extinsă prin analogie la alte situații decât cea
stabilită prin ipoteza normei legale.
Rejudecarea în fond a cauzei pendinte a avut loc, așa cum s-a arătat, în temeiul soluțiilor
pronunțate de instanțele de apel, astfel că efectele obligatorii pentru instanțele de rejudecare au
funcționat în coordonatele stabilite prin art. 297 alin. 2 teza finală, care prevede că ,, Dezlegarea dată
problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului”.
În acest context procesual, semnificația și efectele deciziilor prin care instanța supremă a
respins recursurile ce s-au exercitat împotriva hotărârilor pronunțate în apel sunt acelea că s-a stabilit
netemeinicia criticilor ce se aduceau – în recurs – acestor din urmă hotărâri, fiind astfel confirmată
legalitatea deciziilor de anulare a sentințelor ce se pronunțaseră de instanța fondului care, în primul
ciclu procesual soluționase litigiul reținând lipsa calității procesual active a reclamantei, iar în
rejudecarea din cel de-al doilea ciclu procesual statuase în sensul inadmisibilității acțiunii în
revendicare pendinte.
În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit faptul că, în prima decizie pronunțată în
recurs, se regăsește o nuanțare, anume că instanța de recurs a schimbat considerentele relative la
efectele ce pot fi atribuite, în speță, sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București.
Concret, a stabilit instanța de recurs că menționata hotărâre judecătorească are, în prezenta
cauză, valoarea probatorie a unui înscris autentic, justificat de faptul că pârâta SC B. SRL nu a fost
parte în procesul în care ea a fost pronunțată, iar această situație face ca puterea de lucru judecat a
hotărârii anterioare să nu i se poată opune acestei părţi, nici ca prezumție legală absolută și nici ca
excepție de fond.
Aceste considerente modificatoare ale instanței de recurs se bucură de puterea lucrului
judecat, astfel încât ele trebuiau să primească eficiență în rejudecare pe acest temei juridic, iar nu în
temeiul prevederilor art. 315 alin. 1 C.proc.civ., cum eronat invocă recurenta.
47
Un prim aspect criticat de recurentă, identificat în memoriul de recurs prin pct. 1 lit. a) este
acela că instanța de apel a apreciat ca neutilă solicitarea pârâtei de a se efectua o nouă expertiză și de
a se completa raportul de expertiză administrat în prima fază procesuală, susținând recurenta că
această probă era necesară pentru a se determina - în acord cu dezlegările date prin decizia nr.
2560/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - dacă imobilul la care se referă sentința nr.
8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 este identic cu cel care face obiectul acțiunii pendinte, ținând cont
și de actul de proprietate avut în vedere la pronunțarea acestei hotărâri.
Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel a reținut lipsa de
temeinicie a motivului de apel relativ la necesitatea efectuării unei completări la expertiza
administrată și a solicitării recurentei de administrare a probei cu expertiză în apel.
În argumentarea acestei concluzii s-a precizat că identificarea terenului obiect al litigiului a
fost realizată cu claritate, ținându-se seama de sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2,
de contractul de vânzare cumpărare nr. 9629/1942 ce reprezintă titlul de proprietate exhibat de către
reclamantă și în baza căruia a fost pronunțată respectiva sentință, precum și de faptul că imobilul ce a
format obiect al deciziei civile nr. 204 A/2004 pronunțată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului
București, Secția a V-a civilă este distinct de cel în litigiu, întrucât se referă la o locuință înstrăinată
în temeiul Legii nr. 112/1995 și la terenul ce este ocupat de construcția cu această destinație.
În plus, prin decizia civilă recurată s-a constatat că expertul X. a analizat situaţia de la faţa
locului, conform datelor culese de pe teren, a întocmit trei planuri de situaţie, cu reconstituirea
amplasamentului imobilului dobândit de autorul reclamantei în temeiul contractului de vânzare-
cumpărare nr. 9629/1942, suprafaţa rezultată din măsurători fiind de 2926 mp, faţă de 3100 mp cât
este prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare menționat. De asemenea, expertul a delimitat
terenul în suprafaţă de 4882 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 7625/2006,
exhibat de pârâtă, şi a procedat la întocmirea planului de situaţie nr. 3, care confirmă situaţia de
suprapunere parțială între terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub
nr. 9629/1942 şi terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 7625/2006,
identificate ca fiind situate la nr. 105 din Bd. X., iar prin răspunsul la obiecţiuni expertul a completat
raportul de expertiză iniţial şi a indicat şi suprafeţele ocupate de pârâta SC B. SRL, fără a deţine un
titlu de proprietate din terenul proprietatea reclamantei, indicând suprafeţele de 217 mp şi de 454 mp.
Expertul a mai menţionat că restul suprafeţei de teren de 831 mp este ocupată astfel: 264 mp
de Şcoala Generală nr. x, 494 mp de imobilul identificat prin IE 229664, 52 mp de imobilul
identificat prin IE 228831, 21 mp de domeniul public trotuar.
Deopotrivă, aşa cum rezultă din încheierea de sedinţă din data de 24.06.2020, instanţa de apel
a respins motivat cererea de efectuare a unei noi expertize, având ca obiective „analiza suprapunerii
dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1942 și imobilul
retrocedat ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2003, în raport de contractul de vânzare cumpărare
nr. 3095/1997, nr. 3094/1997 și contractul de vânzare cumpărare nr. 4009/1998”, constatând că, în
dosarul nr. x/2003 nu s-a restituit în natură decât apartamentul ce a făcut obiectul contractului de
vânzare cumpărare nr. 4009/1998, pentru celelalte două contracte cererea fiind respinsă pentru lipsa
capacității procesuale de folosință a pârâților chemați în judecată, respectiv faptul că, în dosarul
prezent, nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte o restituire și a acestor două apartamente.
În plus, s-a apreciat că suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare
cumpărare din anul 1942 și imobilul retrocedat în dosarul nr. x/2003, nu are nicio legătură cu
prezentul raport juridic civil dedus judecății, prin care reclamanta solicită lăsarea în deplină
proprietate și posesie a terenului ocupat de pârâtă fără drept, iar nu a unor apartamente.
Instanța de recurs constată, așadar, raportat la aceste considerente, că instanța de apel a expus
în detaliu argumentele pentru care a reținut atât inutilitatea administrării de noi probe ştiinţifice
pentru stabilirea identității între imobilul teren pe care reclamanta îl revendică de la societatea pârâtă
48
și imobilul la care se referă sentința nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, cât și faptul că
ansamblul probelor administrate relevă situația că acest teren este distinct de cel a cărui restituire a
fost efectiv obținută de reclamantă (în cadrul unei alte acțiuni în revendicare) prin decizia civilă nr.
204 A/2004 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de imobilele ce au fost
înstrăinate de stat prin alte două contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (anume contractele
nr. 3095/1997 și nr. 3094/1997).
Instanța de recurs reține că aprecierea astfel realizată și motivată în privința menționatului
motivul de apel, ca și dispoziția de respingere a solicitării de completare a expertizei în etapa
apelului ilustrează exercitarea, în limitele conferite de lege a atribuției instanțelor care judecă fondul,
anume aceea ce se degajă din prevederile art. 167 alin. 1 C.proc.civ. - de a încuviința numai acele
probe pe care le ,,socotește” apte să ducă la dezlegarea pricinii.
În acest context, având în vedere, totodată, limitele judecăţii stabilite de reclamantă prin
cererea introductivă, astfel cum aceasta a fost precizată, instanţa de recurs constată că nu se poate
reţine nici încălcarea obligaţiei instanţei de apel de a stabili în mod complet starea de fapt a cauzei şi
nici omisiunea acesteia de a face demersuri pentru aflarea adevărului.
Astfel, de vreme ce litigiul de faţă a vizat revendicarea unei părți din suprafaţa de teren de
3100 mp, pentru care reclamanta invocă calitatea sa de titular al dreptului de proprietate conform
contractului de vânzare-cumpărare nr. 9629/1942, respectiv cea ocupată de pârâtă, iar în cauză,
raportat la concluziile raportului de expertiză, completat în urma obiecţiunilor încuviinţate părţilor, s-
a concluzionat că imobilul revendicat se suprapune, parţial, cu cel ocupat de recurenta pârâtă şi
parţial cu alte imobile învecinate, iar în fundamentarea acestei concluzii, expertul a avut la dispoziţie
atât contractul de vânzare cumpărare exhibat drept titlu de proprietate de către pârâtă, cât şi titlul
exhibat de reclamantă şi a procedat la identificarea şi individualizarea acestor suprafeţe prin schiţele
anexe, recurenta nu aduce în dezbatere o împrejurare care ar fi de natură să justifice concluzia
pârâtei că situaţia de fapt nu ar fi complet lămurită.
Trebuie menţionat că inclusiv sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, aprecierea
asupra necesităţii şi concludenței probelor reprezintă un demers analitic specific instanţei devolutive,
constituindu-se în expresia exercitării atribuţiei jurisdicţionale conferite de lege acestei instanţe, care
include - conform art. 167 alin. 1 C.proc.civ.- analiza și evaluarea probelor.
Nici împrejurarea că între terenul revendicat şi terenul ocupat de recurentă nu există o
suprapunere totală, iar potrivit situaţiei de fapt a cauzei stabilită în apel, rezultă că parte din terenul
deținut de autorii reclamantei, conform contractului autentificat sub nr. 9629/1942, este ocupată de
construcţia în care este situat apartamentul din Bd. X. nr.107, corp A, în suprafaţă de 48,84 mp
reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil (ce include și cota de 55,84 mp teren situat sub
construcţie), restituit reclamantei prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2003 al
Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, nu relevă o atare ipoteză, câtă vreme instanţa de apel a apreciat
lămurită inclusiv această situaţie, reţinând, argumentat, în considerente că eventuala suprapunere cu
suprafața de 55,84 mp teren situat sub construcţia anterior menţionată, configurată în prezent ca un
imobil distinct, nu influenţează situaţia terenurilor ocupate de recurentă.
Or, în contextul în care instanța de apel a răspuns argumentelor recurentei care aduceau în
dezbatere inclusiv modalitatea în care suprafața de 55,84 mp teren, restituită deja reclamantei, în
litigiul anterior, este de natură a influența starea de fapt a cauzei, din perspectiva atât a calității
procesuale active a reclamantei, cât și din cea a unei duble dezdăunări, argumentând motivat că, în
realitate, reclamanta nu pretinde, în speță, un drept asupra unei suprafeţe de teren care ar depăși
dreptul deținut conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942, imputarea
în recurs a unei pretinse omisiuni a instanței de apel de a cuantifica matematic cota parte redobândită
cu cea revendicată, apare ca vădit nefondată.
49
De altfel, lipsa de relevanţă juridică a acestei critici, care aduce în discuţie lipsa administrării
probei cu expertiză în dosarul nr. x/2003, rezultă chiar din faptul că, potrivit fişei imobilului din str.
X. nr. 107, întocmită de autoritățile statului, în urma unor măsurători de specialitate, rezultă că
terenul aferent acestui imobil, care potrivit acestor ultime hotărâri reprezintă o parte din imobilul în
privința căruia reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin sentința nr. 8214/1997 a
Judecătoriei Sector 2 București, are o suprafaţă de 426 mp, confirmând astfel starea de fapt reținută.
Ca atare, raportat la toate aceste circumstanțe factuale, împrejurarea că recurenta nu a
cunoscut, anterior formulării obiecţiunilor la expertiza tehnică, existenţa litigiului soluţionat prin
decizia civilă nr. 204A/2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2003, nu este de
natură să sprijine construcţia juridică a acesteia, simpla împrejurare că expertul nu a individualizat în
schiţa plan, suprafața de sub apartamentul restituit reclamantei, prin sus menționata hotărâre, care nu
face obiect al prezentului litigiu, neavând valenţa unui viciu de legalitate a deciziei recurate din
perspectiva motivului de recurs invocat.
Tot astfel, susținerile din recurs vizând faptul că terenul posedat în fapt de recurentă, în
privința căruia aceasta nu a fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate, ar avea regim de
proprietate publică, nu au fost argumentate în niciun fel, rămânând astfel simple alegații fără
relevanță juridică în calea de atac extraordinară a recursului.
În plus, aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2560/2015, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, obligaţia dispusă în sarcina instanţei de rejudecare în privinţa
probatoriilor a vizat administrarea de probe concludente în ceea ce priveşte verificarea identităţii și
suprapunerii între imobilul revendicat în cauza de faţă şi cel deţinut de pârâtă.
Or, dincolo de faptul că o atare statuare nu impunea în sarcina instanţei de apel obligaţia de a
încuviinţa noua expertiză solicitată în speţă, trebuie observat că ea nu viza nicidecum o anumită fază
procesuală, ci rejudecarea cauzei, per ansamblu.
Aşa fiind, câtă vreme, în rejudecare, în prima fază procesuală, a fost administrată proba cu
expertiză tehnică topografică, au fost încuviinţate obiecţiuni la această expertiză, cărora li s-a răspuns
motivat de către expertul judiciar, iar instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, s-a considerat lămurită
cu privire la această chestiune litigioasă, respingând motivat cererea recurentei de administrare a
probei cu o nouă expertiză, ținând seama aceste constatări și de faptul că măsura de respingere a
cererii de suplimentare a probatoriului exprimă exercitarea unei atribuții conferite de lege, Înalta
Curte reține că nici analiza realizată de instanța de apel referitor la această chestiune ce viza
necesitatea unei expertize suplimentare și nici aprecierea privind eficiența probatorie a expertizei
administrate nu contravin vreunei norme imperative ori statuărilor/dezlegărilor obligatorii din
precedentele cicluri procesuale, spre a atrage incidența motivului de casare reglementat prin art. 304
pct. 5 C.proc.civ.
Înalta Curte nu poate analiza, în recurs, amplele argumente expuse de recurentă cu privire la
aspecte ce privesc forța probantă a lucrărilor de expertiză ce s-a efectuat în cauză și a modului în care
concluziile expertizei se coroborează cu toate celelalte mijloace de probă administrate (inclusiv
înscrisurile pe temeiul cărora s-a stabilit calitatea reclamantei de moștenitoare), pentru că un atare
demers ar semnifica o reevaluare a probatoriului, demers ce este incompatibil cu fizionomia
recursului guvernat de prevederile art. 304 C.proc.civ.- aceea de cale extraordinară de atac ce permite
numai o evaluare a legalității hotărârii instanței de apel.
Este total lipsită de fundament afirmația recurentei în sensul că ,,Înalta Curte de Casație și
Justiție stabilise sarcini precise instanței de rejudecare, de a nu mai aplica vreo prezumție de
proprietate în raport de sentința civilă nr. 8214/1997, ci de a verifica efectiv dacă există identitate
între bunul revendicat în cauză și cel din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.
9629/1942, de care intimata reclamantă s-a prelevat”.
50
Dezlegarea ce a fost dată de instanța supremă prin decizia nr. 2560/2015 a avut cu totul alt
sens, anume că, în contextul litigiului pendinte, sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2
București produce efecte probatorii utile ca act autentic, respectiv că acea sentință nu poate fi opusă
pârâtei recurente prin prisma efectului pozitiv sau a efectului negativ ce decurg din puterea lucrului
judecat.
Or, instanța de apel s-a conformat întocmai acestor statuări ale instanței de recurs, evaluând
sentința nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București cu valoare probatorie de înscris
autentic în coroborare cu celelalte mijloace de probă ce s-au administrat în timpul procesului.
Circumscris acestei analize, în apel au fost verificate apărările opuse de pârâtă cu privire la
lipsa calității reclamantei de moștenitoare a fostului proprietar de la data preluării imobilului de către
stat și cele referitoare la lipsa identității între imobilul în litigiu și cel pentru care s-a constatat
nelegalitatea preluării de către stat și îndreptățirea reclamantei la restituirea în natură, prin sentința
civilă nr. 8214/1997, concluzia reținută în urma acestei analize fiind în sensul că, rezultă din probele
administrate, atât calitatea de moștenitor, cât și identitatea dintre imobilul în litigiu și cel care a fost
nelegal preluat de către stat în perioada regimului comunist.
Prin urmare, concluziile reținute de instanța de apel nu ilustrează valorificarea, în speţă, a
vreunei prezumții absolute de proprietate decurgând din puterea de lucru judecat a sentinței nr.
8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București. Dimpotrivă, aceste concluzii sunt
fundamentate pe o prealabilă analiză a probelor, care a fost realizată în acord cu dezlegarea dată de
instanța de recurs anterioară relativ la efectul probator util al respectivei hotărâri judecătorești,
anume cel de act autentic.
În cadrul acestei analize, instanța de apel a făcut în mod judicios aplicarea principiului
opozabilității față de terți a actelor jurisdicționale, anume regula că asemenea acte produc, în absența
administrării unor probe contrare, efecte de opozabilitate față de terți pentru că reprezintă elemente
nou inserate în ordinea juridică ce nu pot fi ignorate de terțele persoane.
Referirea din considerentele deciziei recurate la alte raționamente jurisdicționale (referitoare
la aceeași problematică a forței probante a titlului de proprietate al reclamantei și a opozabilității
acestuia față de terți) din procese ce au fost anterior inițiate de reclamantă spre a obține efectiva
intrare în posesie cu privire la părți din imobilul pentru care i s-a confirmat calitatea de proprietar
prin sentința civilă nr. 8214/1997, nu relevă valorificarea respectivelor raționamente în parametrii
specifici autorității de lucru judecat.
Aceste trimiteri constituie referințe utilizate mutatis mutandis (adică schimbând ceea ce este
de schimbat, dar păstrând esența interpretării referitoare la valoarea juridică a unor acte juridice
intrate în circuitul civil) ca unele apte a releva justețea raționamentului potrivit căruia reclamanta
deține un titlu de proprietate actual (respectiv contractul autentificat sub nr. 9629/1942 corelat cu
sentința nr. 8214/1997 care confirmă actualitatea celui dintâi), care o legitimează în calitate de
proprietar neposesor ce revendică posesia terenului de la pârâtă.
A mai susținut recurenta că nu este corect argumentul instanței de apel în sensul că este
irelevant faptul că imobilul de la nr. poștal 107 a fost revendicat de la C., că este lipsit de relevanță
argumentul potrivit căruia contractelor de vânzare cumpărare nr. 3095/1997, nr. 3094/1997 și nr.
4009/1998 li se aplică Legea nr. 112/1995, respectiv că, s-a reținut greșit că imobilele revendicate în
dosarul nr. x/2003 se aflau la adresa din Bd. X. nr. 107, în lipsa unei expertize administrate în acea
cauză, cu consecința că trebuia cuantificat matematic, de către instanța de apel, faptul că reclamanta
a redobândit posesia unei cote părți indivize aferente construcției ce a format obiectul contractului de
vânzare cumpărare nr. 4009/1998.
Or, raportat la considerentele anterior expuse, se reține că aceste susțineri aduc în dezbatere,
în realitate, aspecte care privesc modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele, iar nu o
51
analiză insuficientă a probelor ori o omisiune de a colecta probe în coordonatele unui proces
echitabil sau de a examina probele administrate în condiții de contradictorialitate.
De aceea, va fi respinsă ca vădit nefondată și critica potrivit căreia menționatele aprecieri ale
instanței de apel ar reflecta o ignorare a direcțiilor de casare stabilite de instanța supremă și o abatere
de la rigorile impuse de art. 6 din Convenția EDO și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
O a doua critică (identificată în memoriul de recurs la pct. 1 lit. b) este circumscrisă de
recurentă soluției de respingere a excepțiilor lipsei calității procesual active și lipsei calității
procesual pasive, aceasta susținând încălcarea, în speță, a prevederilor art. 163 C.proc.civ.
Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs are ca premisă faptul că deciziile pronunțate
în recurs, în cele două cicluri procesuale anterior parcurse, sunt decizii de casare (premisă greșită,
însă, așa cum s-a demonstrat în considerentele care au fost expuse în cadrul analizei primului motiv
de recurs).
Din lecturarea memoriului de recurs, se reține că deși este reală susținerea recurentei în sensul
că instanța supremă ar fi stabilit, în primul ciclu procesual, necesitatea de a se analiza în rejudecare
forța probantă a înscrisurilor depuse de reclamantă, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1188
C.civ. sau sancțiunea aplicabilă în conformitate cu prevederile art. 139 C.proc.civ., argumentele
subsumate acestei critici sunt fundamentate pe o nejustificată interpretare extensivă a considerentelor
prin care, în decizia nr. 2560/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dezlegat exclusiv
chestiunea efectului util pe care îl poate avea, în speță, sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată de
Judecătoria Sectorului 2 București.
Astfel, instanța de recurs anterioară nu a statuat asupra consecințelor nedepunerii de către
partea adversă a originalelor actelor de stare civilă în dovedirea calității sale procesuale active, ci a
tranșat că o atare sarcină revine instanțelor devolutive.
În consecința acestor constatări nu există nicio rațiune juridică pentru a se extinde efectele
dezlegării relative la chestiunea litigioasă menționată și în privința modalității în care urmau a fi
evaluate – în rejudecare – efectele altor înscrisuri pe care reclamanta le-a depus sau urma să le
administreze spre a dovedi pretențiile deduse judecății.
Problema neprezentării originalului actelor de stare civilă prin care reclamanta argumenta
calitatea sa de succesor în drepturi față de defunctul D. (proprietar al imobilului revendicat la data
preluării acestuia) a fost analizată de instanța de apel corespunzător criticilor pe care partea pârâtă le
formulase relativ la această chestiune.
Expunerea din motivele de recurs relativă la solicitările formulate la termenul de judecată din
12.04.2019 - în fața primei instanțe - de a se aplica sancțiunea reglementată prin art. 139 C.proc.civ.,
reprezintă o critică la adresa judecății din etapa fondului, iar nu a judecății din apel spre a fi
susceptibilă de control în recursul pendinte (controlul judiciar având ca obiect exclusiv hotărârea din
apel, în temeiul art. 299 C.proc.civ.).
Nefondată este și critica potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dezlegarea potrivit căreia
recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a sentinței nr. 8214/1997 a Judecătoriei
Sector 2 București ,,nici ca prezumție irefragabilă, nici ca excepție de fond”.
Considerentele deciziei recurate relevă cu evidență că instanța de apel nu a dat respectivei
hotărâri judecătorești vreo eficiență în coordonatele specifice puterii lucrului judecat, ci i-a
valorificat efectul util în parametrii stabiliți de instanța de recurs, anume ca act autentic ce devine
opozabil terților odată cu intrarea sa în ordinea juridică (adică de la data la care a devenit definitivă și
irevocabilă), în sensul că aceștia nu pot nega situația juridică născută din existența unei hotărâri
judecătorești, ca fapt juridic, dar pot să demonstreze în justiție contrariul, administrând probe apte să
înlăture rezultatul dezbaterilor judiciare la care nu au participat.
În realitate, prin această construcție juridică, recurenta ignoră statuările intrate în puterea
lucrului judecat ale deciziei civile nr. 2560/2015 pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, care
52
confirmă neechivoc aptitudinea acestui act jurisdicțional de a constitui un mijloc de dovadă,
respectiv de a avea valența probatorie a unui act autentic și posibilitatea recurentei de a face dovada
contrară acestei probe în condițiile dreptului comun.
Ca atare, recurenta nu poate pretinde în prezenta cale de atac, în rejudecare, că, neavând
calitatea de parte în litigiul în care a fost pronunțată această hotărâre, partea adversă nu s-ar putea
prevala de acest act autentic, în dovedirea calității sale procesuale active și nici nu ar putea imputa
acesteia omisiunea de a completa probatoriul în sensul de a anexa la dosar înscrisuri care să probeze
legitimarea sa procesuală în cauză.
În plus, îndreptăţirea recurentei de a administra probe contrare nu viza, în speţă, stabilirea în
sarcina acesteia a obligaţiei de a proba un fapt negativ, de vreme ce, fie inexistenţa actelor de stare
civilă, depuse în copie certificată de partea adversă și valorificate în cadrul hotărârii opuse acesteia
ca mijloc de dovadă, fie lipsa conformităţii acestora cu registrele de stare civilă, fie dovada că o altă
persoană are calitatea de succesor al defunctului D., nu presupuneau o atare situaţie premisă, ci o
dovadă a faptului pozitiv contrar.
În acest context, se reține, contrar susținerilor recurentei pârâte, că aprecierile instanței de
apel în sensul că înscrisurile analizate probează calitatea reclamantei de moștenitoare a fostului
proprietar de la data preluării imobilului, că pârâta, deși era datoare să administreze proba contrară
celor statuate prin sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, nu a administrat
vreo probă din care să rezulte contrariul celor stabilite prin sentința civilă nr. 8214/1997, nu pot fi
calificate ca unele care neagă dreptul părții de a administra proba contrară, de vreme ce reflectă
tocmai analiza unui ansamblu de probe administrate de reclamantă și constatarea că pârâta nu a
înfățișat judecății probe apte a demonstra contrariul celor reținute din dovezile depuse de reclamantă.
Înalta Curte notează, de altfel, că aceste ultime susțineri ale recurentei sunt fundamentate pe
extragerea și izolarea unor considerente ale instanței de apel de contextul analitic în care ele au fost
plasate. Reperele astfel propuse nu pot constitui fundament al controlului în recurs pentru că
hotărârea instanței de apel reprezintă un întreg, iar fragmentarea ei prin izolarea unor considerente
este de natură a altera raționamentul judiciar care explicitează soluția asupra apelului.
În acest punct al analizei este util a fi amintit că instanța de apel a apreciat că, nedepunerea
originalelor actelor de stare civilă, prin care reclamanta și-a justificat calitatea de succesoare în
drepturi de pe urma fostului proprietar, nu reprezintă o situație de nedovedire a acestei calități în
condițiile în care există în dosar acte juridice emanând de la alte autorități publice, în care aceste
autorități au constatat, în limitele atribuțiilor lor legale, existența și eficacitatea respectivelor acte de
stare civilă.
Între înscrisurile astfel analizate sunt și hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr.
x/3/2007, dosar în care reclamanta a revendicat de la autoarea recurentei (SC E. SA, fostă SC F.)
același teren ce formează obiect al prezentului litigiu și în care s-a respins acțiunea tocmai pentru că
terenul fusese transmis prin contract de vânzare cumpărare pârâtei recurente SC B. SRL.
În condițiile în care înscrisurile doveditoare ce au fost astfel valorificate de instanța
devolutivă sunt ele însele acte autentice – susceptibile de a face dovada deplină, conform art. 1173
C.civ., care prevede ,,Actul autentic are deplina credința în privirea oricare persoane despre
dispozițiile si convențiile ce constata”– aspectul particular al nedepunerii originalelor actelor de stare
civilă a reprezentat o chestiune care privește modalitatea de apreciere a probelor și nicidecum o
omisiune a instanței de a obliga partea potrivnică să depună acte aflate în deținerea sa (cu
semnificația afirmată de recurentă, a negării dreptului său de a face dovada contrară).
În plus, calitatea recurentei de succesoare cu titlu particular față de persoana juridică de la
care a cumpărat terenul în litigiu, anume față de SC E. SA (fostă SC F.) o califică pe aceasta în
calitatea de persoană față de care sunt opozabile hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2/2007,
respectiv dezlegările ce s-au dat în respectivul litigiu chestiunii privind calitatea de proprietar a
53
reclamantei A. asupra terenului din str. X. nr. 105-107, decurgând din transmisiunile succesorale
succesive ce au intervenit de pe urma fostului proprietar D.
Este eronată afirmația recurentei în sensul că instanța supremă s-ar fi pronunțat în cauză în
sensul că, dezlegările instanțelor pronunțate în orice alte litigii nu pot fi opuse recurentei, nici ca
prezumție absolută, nici ca excepție de fond. Prin această afirmație, recurenta extinde nejustificat
considerentele deciziei civile nr. 2560/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anume cele care
stabilesc în mod particular că efectul probator util care poate fi reținut, în speță, în privința sentinței
civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București este acela al unui act autentic.
Împrejurarea că acțiunea formulată de reclamantă împotriva autoarei pârâtei recurente a fost
respinsă pe temeiul lipsei calității procesual pasive, nu a fost omisă în analiza realizată de către
instanța de apel, ci a fost chiar relevată alături de constatarea că lipsa legitimării procesuale a
respectivei autoare a fost determinată tocmai de faptul vânzării imobilului în litigiu către SC B.
SRL– pârâtă în prezenta cauză, precum și de constatarea că, în același proces, s-a dat dezlegarea
potrivit căreia reclamanta are calitate procesual activă spre a revendica.
Înalta Curte notează, așadar, că dezlegările jurisdicționale date de instanțe în litigiul în
revendicare ce s-a purtat între reclamanta A. și SC E. SA (autoarea pârâtei recurente), opuse de
reclamantă prin invocarea inclusiv a acestor hotărâri ca mijloc de dovadă, nu puteau fi ignorate în
prezenta cauză, astfel cum propune recurenta.
De altfel, trebuie observat că recurenta pârâtă este continuatoarea cu titlu particular (având-
cauză) față de autoarea sa în ce privește drepturile și obligațiile ce decurg din dreptul de proprietate
asupra terenului transmis prin vânzare-cumpărare.
Mai susține recurenta că instanța de apel a prezumat vecinătățile imobilului, iar acest demers
este contrar dispoziției exprese a instanței de recurs anterioare de a nu se aplica prezumții în
rejudecare.
Această susținere critică a recurentei este vădit nefondată. Instanța supremă nu a statuat, prin
vreuna dintre cele două hotărâri pronunțate în recurs, o obligație în sensul de a nu se aplica în
rejudecare vreo prezumție, ci, așa cum s-a arătat, a stabilit că pârâtei nu i se poate opune puterea de
lucru judecat a sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București ,,nici ca prezumție
legală irefragabilă și nici ca excepție de fond”.
Prin urmare, nu există temei spre a se reține că demersul analitic prin care instanța de apel a
stabilit vecinătățile imobilului ar fi unul contrar dezlegărilor obligatorii date în precedentele cicluri
procesuale parcurse în prezenta cauză.
Relativ la Ordonanța nr. 134/P/2011 emisă de organele de cercetare penală, recurenta susține
că nu poate fi utilizată în aprecierea calității procesual active a reclamantei pentru că respectiva
ordonanță poate doar să confirme sau să infirme săvârșirea unei fapte penale, respectiv că nu este o
hotărâre judecătorească în sensul art. 163 C.proc.civ.
Se constată că instanța de apel nu a valorificat menționata ordonanță după criteriile ce sunt
proprii hotărârilor judecătorești, situație față de care nu există temei spre a se reține greșita aplicare a
prevederilor art. 163 C.proc.civ. Eficiența probatorie ce i s-a acordat reprezintă o chestiune de
apreciere a probelor și nu poate forma obiect de analiză în recurs.
În condițiile în care ordonanțele emise de organele de cercetare penală constituie acte care
emană de la o autoritate publică și exprimă exercitarea unor atribuții/competențe specifice sferei de
activitate a respectivelor autorități, acestea reprezintă acte autentice ce pot servi la stabilirea ori
lămurirea unor raporturi juridice conexe celor ce au format obiect al cercetărilor penale. În plus, în
speță, Ordonanța nr. 134/P/2011 a fost analizată în coroborare cu alte probe administrate, iar analiza
astfel realizată nu poate fi apreciată ca nelegală atâta vreme cât nu s-a argumentat incidența unei
interdicții normative de a se evalua, sub aspect probatoriu, un asemenea act juridic într-un proces
civil.
54
Relativ la soluția asupra excepției lipsei calității procesual pasive, recurenta reproșează
instanței de apel că ar fi statuat cu titlu general că aceasta neagă ,,dreptul de proprietate al intimatei
reclamante recunoscut jurisdicțional, în baza unei proceduri contradictorii, în fața unei instanțe
judecătorești imparțiale și independente, ceea ce ar contraveni sferei de protecție a conferite de art. 6
par. 1 CEDO”.
Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu se identifică un
asemenea raționament al instanței de apel în cadrul analizei relative la problema calității procesual
pasive.
Ceea ce a reținut instanța de apel a fost că ,,în cadrul apărărilor formulate cu privire la greșita
respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, ... apelanta pârâtă nu a invocat niciun motiv
relevant în ceea ce privește identitatea dintre pârâta chemată în judecată și persoana obligată în
raportul juridic dedus judecății, necontestând efectiv faptul că ocupă terenul pentru care s-a formulat
prezenta cerere în revendicare, ci doar a susținut că prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004
pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2003, reclamanta a fost deja repusă în deplină
proprietate și liniștită posesie a imobilului(...)”. Consecutiv acestei constatări s-a reținut că reiese din
probatoriul administrat contrariul celor susținute de pârâtă, anume că, în dosarul nr. x/2003, s-a
restituit numai o parte din suprafața de 3100 mp la care se referă sentința civilă nr. 8214/1997 și
contractul de vânzare cumpărare nr. 9629/1942, că terenul care se revendică în prezenta cauză
reprezintă o parte distinctă a suprafeței menționate și că pârâta ocupă efectiv o parte a terenului ce
face obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 9629/1942.
Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că este incorectă premisa propusă de
recurentă în fundamentarea criticilor referitoare la chestiunea legitimării procesuale pasive. Prin
urmare, argumentele dezvoltate în acest context nu pot forma suport al controlului de nelegalitate
specific recursului pentru că nu tind la a demonstra lipsa de identitate între pârâtă și subiectul de
drept care posedă terenul revendicat în cauză și, în plus, privesc aspecte distincte de cele pe care
instanța de prim control judiciar le-a avut în vedere în evaluarea relativă la calitatea procesual pasivă
a recurentei pârâte.
Argumentele critice relative la modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea, în speță,
a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului vor fi analizate ulterior, în cadrul analizei
circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dat fiind că, în logica
raționamentului judiciar care fundamentează soluția de admitere a acțiunii în revendicare formulată
de reclamantă, această jurisprudență a constituit un reper în demersul de stabilire a preferinței unuia
dintre titlurile exhibate de părți.
În privința argumentelor circumscrise modalității în care instanța de apel a statuat cu privire
la situația de suprapunere între terenurile pentru care părțile au exhibat titlurile de proprietate,
instanța de recurs constată că statuarea criticată este rezultatul analizei unui ansamblu de probe,
respectiv a expertizei judiciare și a înscrisurilor relevate în considerentele deciziei recurate. Prin
urmare, este vădit eronată teza propusă de recurentă în sensul că instanța de apel ar fi stabilit în mod
greșit această suprapunere pe temeiul unei autorități de lucru judecat (astfel cum reiese din
formularea ,,fără a fi îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză în speță”).
Critica relativă la faptul că instanța de apel ar fi apreciat eronat că imobilul preluat de la
antecesorul reclamantei, în baza Decretului nr. 92/1950, include și terenul în suprafață de 3100 m.p.
– afirmând recurenta că preluarea a avut loc numai pentru trei apartamente – nu vizează un aspect de
nelegalitate, ci privește chiar situația de fapt. Or, această situație a fost stabilită (astfel cum reiese
fără echivoc din considerentele deciziei) pe baza analizei probelor.
Prin urmare, nu pot forma obiect de analiză în recurs argumentele care exprimă punctul de
vedere al recurentei cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se interpreteze conținutul anexei
la Decretul nr. 92/1950, care a individualizat construcțiile preluate de stat de la autorul reclamantei,
55
contractul de vânzare cumpărare nr. 9629/1942, sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată de
Judecătoria Sector 2 București și decizia civilă nr. 204 A/2004 pronunțată de Tribunalul București,
Secția a V-a și care, în concret, tind la a evidenția o aplicare greșită a de către instanța de apel a unor
prezumții judiciare.
Aşadar, dincolo de faptul că, o atare prezumție este susținută de faptul conex necontestat al
preluării construcțiilor deținute de autorul reclamantei și efectuarea ulterioară de către stat a unor
acte de administrare și de dispoziție asupra terenului revendicat, trebuie observat că o atare critică nu
se circumscrie unui aspect de nelegalitate apt să învestească legal instanța de recurs, din perspectiva
normei imperative inserate în art. 304 C.proc.civ.
Deopotrivă, deși recurenta susține că există o discrepanță majoră între ceea ce s-a solicitat în
dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 București și prezenta acțiune în revendicare,
respectiv că s-a ignorat faptul că nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra a trei
apartamente, aceasta ignoră nepermis limitele judecății stabilite prin cererea introductivă, precizată,
respectiv faptul că, reclamanta nu a înțeles să învestească instanțele, în prezentul litigiu, cu o cerere
în revendicarea întregului imobil individualizat în contractul de vânzare cumpărare nr. 9629/1942 și
în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2
București (prin care s-a constatat că reclamanta este proprietar al imobilului situat în București, str.
X. nr. 105-107, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții), ci a revendicat
terenul în suprafață de 2095 mp, situat în București, str. X. nr. 105-107, identificat prin expertiza
judiciară ca fiind situat la nr. 105, și posedat de pârâtă (parțial în temeiul unui titlu de proprietate).
Afirmația recurentei în sensul că instanța de apel a expus, cu privire la excepția lipsei calității
procesuale pasive, ,,simple presupuneri și prezumții” este nefondată pentru că este formulată cu
neobservarea faptului că judecata în apel este una devolutivă și că limitele devoluțiunii sunt date de
criticile formulate de partea apelantă.
Or, relativ la problema legitimării procesual pasive, instanța de apel a subliniat că partea
pârâtă a argumentat doar evocând o situație de fapt nespecifică criteriilor după care se verifică
legitimarea procesuală a părții chemate în judecată, anume a invocat faptul că reclamanta obținuse
deja retrocedarea efectivă a imobilului ce a fost preluat de la antecesorul D. în temeiul Decretului nr.
92/1950, anume cel cu adresa str. X. nr. 107. Consecutiv acestei constatări, a fost realizată în concret
analiza susținerilor pârâtei recurente, concluzionându-se că din probatoriul administrat reiese că de la
autorul menționat au fost naționalizate trei apartamente, dar și teren în suprafață de 3100 m.p., toate
situate la adresa str. X. nr. 105-107, iar retrocedarea efectivă de care a beneficiat anterior reclamanta
a operat cu privire la numai unul dintre apartamentele preluate în modalitatea arătată, situat în Bd. X.
nr. 107.
Argumentele critice formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304
pct. 5 C.proc.civ. și identificat în memoriul de recurs cu nr.1 lit. c) sunt apreciate nefondate pentru
următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se susține că instanța de apel nu a respectat direcțiile de casare ale
instanței de recurs ce a judecat în cel de-al doilea ciclu procesual.
Distinct de faptul că hotărârea de referință pronunțată de instanța de recurs nu este o decizie
de casare în sensul prevederilor art. 315 C.proc.civ., așa cum s-a arătat deja în analiza precedentelor
motive de recurs, se constată că fragmentul citat la paragraful 95 din memoriul de recurs relevă
constatarea instanței de recurs care a pronunțat decizia civilă nr. 1336/2017, în sensul că operațiunea
de comparare a titlurilor trebuie făcută de prima instanță în rejudecare, ca aspect ce ține de fondul
cauzei, precum și că trebuie să se țină seama de limitele stabilite prin decizia din recurs din primul
ciclu procesual.
Astfel, deciziile ce s-au pronunțat în precedentele judecăți în recurs, în prezenta cauză, nu
conțin dezlegări referitoare la cerințele proprii noțiunii juridice de „bun actual” și nici nu au stabilit
56
efectele concret produse de sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București, ci
aspectele litigioase tranșate privesc exclusiv faptul că această din urmă hotărâre poate fi opusă
pârâtei cu valoarea (efectul probatoriu util) de înscris autentic, după cum nici nu s-a statuat, în
concret, asupra criteriilor care trebuie să constituie temei al operațiunii de comparare a titlurilor.
Cât privește trăsăturile juridice evocate ca fiind cele specifice acțiunii în revendicare din
perspectiva prevederilor art. 480 C.civ., anume că o asemenea acțiune reală presupune compararea
titlurilor de proprietate exhibate de partea reclamantă și de partea pârâtă, se constată că acestea au
fost respectate prin analiza realizată în cauză.
Astfel, ceea ce este caracteristic speței deduse judecății este faptul că, atât reclamanta, cât și
pârâta (pentru suprafața de 1424 mp) invocă titluri de proprietate cu privire la același bun, titluri ce
provin de la autori diferiți. În această situație, regula care guvernează acțiunea în revendicare de
drept comun este aceea că va avea câștig de cauză partea al cărui titlu este mai bine caracterizat.
Cum în cauză, ambele părți cu interese contrare au formulat pretenții concrete cu privire la
imobilul în litigiu (restabilirea situației anterioare actului de preluare/menținerea situației juridice
născute din convenția încheiată de pârâtă) în contextul unei acțiuni ce impunea, pe de o parte,
cercetarea unor criterii de preferabilitate în raport cu titlurile aflate în conflict judiciar, iar, pe de altă
parte, constatarea existenței dreptului, dar și a posibilităților concrete și efective de apărare a acestuia
în patrimoniul fiecărei părți, instanța de apel a procedat la analiza comparativă a titlurilor exhibate de
părți și a apreciat că este preferabil titlul reclamantei pe temeiul unor criterii pe care le-a apreciat ca
unele ce sunt prioritare.
Astfel, a apreciat instanța de apel, fără a ignora aspectele apte să releve, potrivit criteriilor
jurisprudențiale interne, preferabilitatea titlurilor părților litigante, ci făcând referire inclusiv la aceste
criterii, că este necesară analiza comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor de preferabilitate care
se degajă din jurisprudența Curții EDO.
Astfel, s-a avut în vedere faptul că imobilul în litigiu are situația juridică specială, particulară,
de a fi unul ce a fost preluat nelegal de către autoritățile statale în perioada unui regim politico-
juridic relativ la care este notoriu faptul că a preluat abuziv un număr însemnat de proprietăți
imobiliare, respectiv acela că, deși statul a fost obligat să îl restituie, în natură, reclamantei printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă, care produce efecte retroactive, hotărâre pronunțată anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul revendicat a fost înstrăinat, de către stat, autorilor
recurentei, care l-au dobândit de la un non dominus, cu consecința că reclamanta s-a aflat în
imposibilitate de a-și recupera bunul.
În plus, contrar afirmațiilor recurentei, situaţia premisă de la care s-a pornit în soluţionarea
acţiunii în revendicare dedusă judecăţii a fost valabilitatea titlurilor de proprietate pe care părţile şi
le-au opus reciproc relativ la bunul revendicat (pentru suprafață de 1424 mp, în ceea ce o privește pe
pârâtă).
Prin urmare, situația particulară a imobilului în litigiu anterior expusă a fost aceea care a
fundamentat evaluarea problemei litigioase prin prisma jurisprudenței Curții EDO care privește
imobile cu o situație juridică similară.
Un atare demers nu poate fi calificat ca unul contrar prevederilor art. 480 C.civ., pentru că
această normă nu stabilește nici criterii de comparare a titlurilor și nici o ierarhie a criteriilor ce pot fi
utilizate de instanțe în aplicarea reglementării legale. În plus, menționata normă apartenentă
legislației naționale nu poate înlătura incidența blocului de convenționalitate (format din prevederile
Convenției EDO și jurisprudența Curții EDO), ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția
României care consacră imperativul interpretării legislației interne în concordanță cu pactele și
tratatele ratificate de Statul Român.
57
Prin urmare, nu există temei spre a se reține că aprecierea instanței de apel în sensul că este
prevalentă compararea titlurilor prin prisma criteriilor ce decurg din jurisprudența Curții EDO ar
releva, în sine, un viciu de legalitate al deciziei supuse controlului judiciar.
De asemenea, nu există temei spre a se reține că soluția instanței de apel este contrară
prevederilor art. 480 C.civ. prin prisma faptului că nu s-a efectuat comparația titlurilor și din
perspectiva unor criterii ce au fost consacrate în jurisprudența națională din materia revendicărilor de
drept comun. Astfel, specific soluţionării acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480
C.civ., este procedeul comparării titlurilor invocate de părţi, având câştig de cauză partea al cărei
drept este preferabil. Or, atâta vreme cât această normă de drept nu conține imperativul de a se
realiza examenul comparativ, prin prisma unui număr minim de criterii, nu există un dezacord între
norma de drept și aprecierea realizată de instanța de apel, în sensul că, având în vedere faptul că titlul
pârâtei provine de la un non dominus (Statul Român), iar cel al reclamantei a fost consolidat
retroactiv, printr-o hotărâre judecătorească, este pertinentă și necesară, în speță, analiza criteriilor
prevalente ce se degajă din jurisprudența Curții EDO.
Înalta Curte notează, în plus, sub acest aspect că, astfel cum reiese cu evidență din
considerentele deciziei recurate, aprecierea instanței de apel în sensul că ,,în cauză, nu se mai impune
analiza acțiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile
aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, argumente invocate de apelanta-reclamantă
prin cererea de apel (...)” este consecutivă expunerii contextului procesual, respectiv a evocării
criteriilor prin prisma cărora prima instanță stabilise preferabilitatea titlului pârâtei SC B. SRL.
Or, față de trimiterea astfel făcută la contextul procesual și ținând seama de faptul că judecata
în apel reprezintă un control judiciar în privința judecății deja realizate în primă instanță, menționata
apreciere a instanței de apel nu poate fi calificată – astfel cum propune recurenta - drept un refuz de a
analiza unele dintre criteriile specifice revendicării prin compararea titlurilor ori o necercetare a
fondului cauzei, ci constituie expresia stabilirii în calea de atac a unei ordini diferite de analiză a
criteriilor de comparație, specifice acțiunilor în revendicare de drept comun, prin prisma situației
particulare a imobilului în litigiu.
Urmează a se analiza ulterior, în contextul evaluării criticilor circumscrise motivului de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., aspectele referitoare la analiza comparativă concret
efectuată de instanța de apel între cele două titluri exhibate de părți.
Nici critica recurentei, identificată în memoriul de recurs la pct. 1 lit. d) privind soluția
adoptată în privința problemei tardivității depunerii cererii completatoare nu va fi validată.
Reiese din considerentele deciziei recurate că instanța de prim control judiciar a evaluat
natura juridică a cererii prin care reclamanta a solicitat să i se restituie posesia și a suprafețelor de
217 m.p. și de 454 m.p. situate la aceeași adresă – Bd. X. nr. 105 - ocupate de societatea pârâtă,
ținând seama de conținutul acesteia, dar și de împrejurarea că reclamanta precizase în cererea de
chemare în judecată că va formula precizările relative la întinderea suprafeței revendicate în raport
constatările expertizei ce urma a se efectua în cadrul procesului.
De asemenea, s-a reținut că doar momentul întocmirii raportului de expertiză a făcut posibilă
cunoaşterea deplină şi exactă întregii suprafețe pe care pârâta o ocupă din terenul revendicat de
reclamantă.
Prin prisma acestor elemente ale litigiului, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o
corectă aplicare a prevederilor art. 132 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., calificând solicitarea reclamantei ca
fiind o cerere de majorare a câtimii obiectului revendicării inițial formulate prin cererea introductivă,
iar nu o cerere completatoare ce ar conține o nouă pretenție.
Este nefondată apărarea recurentei în sensul că cererea adițională ce face obiect al prezentei
analize ar fi schimbat cauza cererii de chemare în judecată. Această cerere conține aceeași pretenție
în revendicare ca și cererea de chemare în judecată, fiind întemeiată pe același titlu de proprietate, pe
58
același mod de dobândire și pe aceeași imputație opusă pârâtei - de a poseda terenul cu încălcarea
dreptului de proprietate pe care îl conferă reclamantei titlul pe care aceasta și-a fundamentat
demersul judiciar. Împrejurarea că pârâta putea opune apărări diferite pentru părți diferite ale
terenului revendicat, așa cum se susține prin motivele de recurs, nu poate schimba cauza demersului
de revendicare întreprins de reclamantă, calificarea acestuia impunându-se a fi realizată exclusiv prin
prisma pretenției formulate de partea care l-a inițiat.
În absența oricărei distincții legale între acțiunea în revendicare ce se exercită împotriva unui
posesor ce poate justifica această posesie printr-un titlu de proprietate și acțiunea în revendicare
îndreptată împotriva unui posesor ce nu deține vreun titlu, ținând cont că scopul declanşării acţiunii
în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul
proprietarului-reclamant, nu există temei spre a se reține că mențiunea din cererea de chemare în
judecată relativă la titlul deținut de pârâta-recurentă ar determina prin ea însăși interpretarea
restrictivă propusă de recurentă, anume aceea că revendicarea pendinte a avut ca obiect exclusiv
terenul pentru care pârâta a exhibat titlul de proprietate.
Prin motivul de recurs identificat în memoriul de recurs la pct. 1 lit. e) se susține că este
nelegală decizia recurată prin prisma efectelor unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii în care
recurenta nu a fost parte.
Formulând această critică, recurenta se raportează însă la fragmente ale deciziei recurate ce
sunt scoase din contextul analitic în care ele au fost amplasate de instanța de prim control judiciar.
Primul dintre cele două fragmente citate reprezintă expunerea făcută de instanța de apel a
conținutului unei probe ce a fost analizată alături de un complex de alte dovezi spre a tranșa cu
privire la chestiunea calității procesual active a reclamantei.
Cât privește cel de-al doilea fragment citat, se constată că reiese chiar din conținutul acestuia
că ilustrează o evaluare a sentinței civile nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București în
parametrii de opozabilitate care sunt specifici oricărui act juridic autentic care face parte din ordinea
juridică internă.
Lecturând aceste considerente în contextul analitic în care se regăsesc, se poate constata, în
mod neîndoielnic, faptul că instanța de apel nu a reținut opozabilitatea sentinței civile nr. 8214/1997
și/sau a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul în care reclamanta s-a judecat cu numita C. ca
efect al autorității lucrului judecat, ci a stabilit efectul util probatoriu al acestora tocmai în
coordonatele stabilite de instanța supremă în recurs, anume acela de acte autentice care trebuie
respectate pentru că ele fac parte din ordinea juridică internă și nu pot fi ignorate de persoanele terțe
de procesele în care s-au pronunțat, dar ale căror mențiuni pot fi combătute prin administrarea unor
probe contrare.
În alte cuvinte, chiar dacă respectivele hotărâri nu au aptitudinea de a genera față de terți
drepturi ori obligații de a executa dispozițiile ce le conțin, ele – ca orice act juridic – dau naștere
îndatoririi de a respecta situația juridică ce s-a creat odată cu intrarea în circuitul civil a respectivelor
acte jurisdicționale, sub rezerva neexercitării, de către terțele persoane cărora li se opun, a dreptului
acestora de a se apăra în sensul de a administra probe contrare situației ce a făcut obiect al
dezbaterilor din cadrul acelor litigii.
Or, analiza instanței de apel a fost realizată tocmai în aceste coordonate, fiind în mod real
ascultate și verificate apărările pe care pârâta le-a opus relativ la aspectele tranșate prin hotărârile
judecătorești pronunțate în litigii în care aceasta nu a fost parte. Concluzia asupra efectului de
opozabilitate (care nu se confundă cu efectul de obligativitate) produs de hotărârile judecătorești
analizate a fost dedusă consecutiv constatării că au caracter neîntemeiat apărările pe care pârâta le-a
susținut ca unele ce ar avea aptitudinea de a face dovada contrară situațiilor relevate de respectivele
acte jurisdicționale și înlăturate de către instanța devolutivă ca nefiind sprijinite pe astfel de
probatorii.
59
Aspectul evocat de recurentă, anume acela că sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată de
Judecătoria Sectorului 2 București a fost reformată în apel în sensul admiterii lipsei calității
procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, a fost relevat de instanța de apel, astfel
că, fără temei se susține că ar reprezenta un aspect ignorat de această instanță.
Împrejurarea că recurenta atribuie respectivului aspect o semnificație esențială în proces
relevă o susținere critică relativă la aprecierea asupra actualității dreptului de proprietate pe care îl
pretinde recurenta în cauză, această chestiune urmând a fi analizată de Înalta Curte în contextul
evaluării criticilor relative la eficiența ce se poate acorda titlurilor exhibate de părți din perspectiva
ansamblului de criterii de preferabilitate de care acestea s-au prevalat.
Prevederile art. 435 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 – la care
recurenta face referire - nu își găsesc aplicare în speță pentru că această lege este incidentă numai
litigiilor declanșate ulterior datei intrării ei în vigoare (conform art. 3 din Legea nr. 76/2012), iar
litigiul pendinte este anterior respectivei date.
Nici distincția făcută de recurentă între, pe de o parte, terții desăvârșiți față de hotărârile
judecătorești și, pe de altă parte, persoane (terțe) care nu au participat în proces din cauza omisiunii
de a fi chemate în judecată nu se constituie într-un argument apt să valideze construcţia juridică a
recurentei câtă vreme fiind vorba de persoane care nu au participat în proces, ori nu sunt continuatori
în drepturi ai participanților în proces, asemenea persoane se includ deopotrivă în categoria de terți și
au aceleași drepturi și obligații de a respecta și, respectiv, de a dovedi contrariul celor dezlegate prin
actele jurisdicționale autentice opuse de partea adversă, ca mijloc de dovadă.
Prin motivul de recurs identificat în memoriul de recurs la pct. 2 lit. a) se susține că hotărârea
instanței de apel este nemotivată cu privire la comasarea terenurilor și a suprafețelor revendicate de
reclamantă.
Înalta Curte constată că, spre a argumenta această critică, susceptibilă de analiză în
coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta redă fragmente
disparate ale considerentelor deciziei recurate. Or, așa cum s-a arătat în precedent, considerentele
deciziei recurate trebuie evaluate în raport de contextul analitic în care au fost expuse de instanță și
ținându-se seama de faptul că – potrivit art. 295 alin. 1 C.proc.civ. - în apel se realizează o analiză a
criticilor aduse judecății din primă instanță, iar nu o nouă judecată a fondului pricinii.
Prin urmare, extragerea din context și reinterpretarea unor considerente – astfel cum recurenta
a procedat – constituie un demers ce nu are aptitudinea de a conferi un suport adecvat al controlului
de legalitate permis de calea de atac a recursului. Nu poate fi reținută o situație de nemotivare a
deciziei pronunțate de instanța de apel prin prisma celor două extrase citate de recurentă la paragraful
130 al memoriului de recurs pentru că aceste fragmente reprezintă numai părți ale silogismului
judiciar cu mult mai complex în care se regăsește analiza criticilor ce au fost deduse judecății
instanței de prim control judiciar, din perspectiva stabilirii situației de fapt a cauzei.
Afirmând lipsa de relevanță a faptului că suprafața de teren revendicată de reclamantă
anterior, cumulată cu cea revendicată de la pârâta recurentă nu o depășește pe cea inițial deținută de
antecesorul reclamantei pentru că ar fi posibil ca întreaga suprafață să fie deținută de altcineva,
pârâta recurentă nu numai că ignoră nepermis starea de fapt reținută de instanța devolutivă, ca efect
al evaluării probelor cu înscrisuri și expertiză judiciară, dar tinde practic la a determina reevaluarea
situației de fapt și la a se stabili în recurs – deosebit de ceea ce au reținut instanța de apel, dar și
instanța fondului – că terenul în litigiu nu este efectiv ocupat de SC B. SRL. Or, o atare reevaluare
este incompatibilă cu exigențele impuse de art. 304 C.proc.civ.
Susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi omis să analizeze revendicarea, anume să
procedeze la comparația titlurilor, este, de asemenea nefondată, fiind formulată cu neobservarea
limitelor judecății în etapa apelului, dar și a circumstanțelor în care instanța de apel a apreciat că au
caracter prevalent criteriile care decurg din jurisprudența Curții EDO.
60
Menționata apreciere a instanței reprezintă o motivare care respectă exigențele stabilite de art.
261 pct. 5 din Codul de procedură civilă și de art. 6 din Convenția EDO, atâta vreme cât oferă o
justificare pertinentă de a nu da prevalență analizei comparative propusă de recurentă ci, de a
valorifica criterii pe care instanța de apel le-a considerat, în mod argumentat, ca relevante raportat la
judecata realizată în prima fază procesuală, în rejudecare, și la circumstanțele particulare ale pricinii.
În egală măsură, argumentul că instanța de apel a reținut o comasare a imobilelor ,,fără nicio
dovadă în acest sens” tinde spre finalitatea reevaluării probatoriului și a situației de fapt, finalitate ce
este incompatibilă cu judecata în recurs.
O altă critică susținută – identificată în memoriul de recurs la pct. 2 lit. b), circumscrisă
motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., vizează faptul că decizia recurată
conține considerente străine de pricină ori contradictorii.
Sub un prim aspect, recurenta afirmă că este străin pricinii considerentul referitor la partea
împotriva căreia a fost pronunțată sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 București.
Dezvoltând această susținere, recurenta arată că ,,instanța de apel reține, în mod complet străin de
conținutul hotărârii anterior menționate, că aceasta a fost pronunțată împotriva Statului Român” și că
,,acest considerent nu are un corespondent la situația din prezenta cauză”.
Raportat la acest mod de argumentare a criticii formulate de recurentă, Înalta Curte constată
că se invocă, de fapt, o greșită apreciere/evaluare a unui mijloc de probă, anume a sentinței civile nr.
8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, iar nu expunerea vreunui considerent care nu ar
avea legătură cu acțiunea în revendicare pe care reclamanta A. a promovat-o împotriva pârâtei
recurente SC B. SRL, prevalându-se de un drept de proprietate recunoscut prin anterior menționata
sentință, drept dobândit conform contractului de vânzare cumpărare nr. 9629/1942. Prin urmare, o
atare susținere formulată de recurentă nu poate forma obiect de analiză în temeiul art. 304 C.proc.civ.
Se mai susține că hotărârea instanței de apel conține considerente contradictorii, anume că s-a
reținut, pe de o parte, că hotărârea instanței de fond nu este susținută de prevederile art. 480 C.civ ce
sunt aplicabile speței și, pe de altă parte, s-a reținut că, în cauză, nu se mai impune analiza acțiunii în
revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict.
Verificând considerentele deciziei recurate criticate ca fiind contradictorii, Înalta Curte
constată nu există vreo contradicție între acestea în măsura în care ele sunt lecturate integral și
integrat contextului în care au fost expuse de instanța de prim control judiciar. În realitate,
raționamentul judiciar expus de instanța de apel este acela că statuarea primei instanțe (în sensul că
statul este cel în măsură să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamantă
prin nerestituirea imobilului) nu este susținută de dispozițiile convenționale aplicabile cererii în
revendicare, precizând această instanță că această cerere a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 480
C.civ., cât și pe Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în
interesul legii, respectiv pe jurisprudența Curții EDO, reprezentată de hotărârea pilot pronunțată în
cauza Maria Atanasiu și alții, şi de hotărârile pronunțate în cauzele Ana Ionescu c. României,
Dickmann și Gion c. României.
Astfel, instanța de apel a precizat că raportat la ,,acest context” a concluzionat că analiza
comparativă a titlurilor de proprietate nu se mai impune a fi realizată în calea de atac (și) prin prisma
acelor criterii jurisprudențiale care fuseseră invocate de apelanta reclamantă prin cererea proprie de
apel și valorificate în sentința supusă controlului în apel. În alte cuvinte, instanța de apel a reținut,
într-o manieră suficient de detaliată și cu un raționament logic și convingător, lipsa de utilitate a
analizării criteriilor de comparație suplimentare pe care partea apelantă-reclamantă le propunea prin
apelul propriu și a constatat că prima instanță stabilise eronat preferabilitatea titlului pârâtei prin
prisma criteriilor care formaseră obiect de analiză (și care nu au fost negate, ci doar au fost schimbate
în apel sub aspectul semnificației lor juridice).
61
Cum raționamentul judiciar astfel expus are deplină coerență, nu se poate reține viciul
contrarietăţii considerentelor sancționat de motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7
C.proc.civ.
În cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., o
primă critică – identificată în memoriul de recurs la pct. 3 lit. a) și parțial la pct. 1 lit. b) – vizează
faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a ,,normelor aplicabile fondului
litigiului”, a jurisprudenței Curții EDO și a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă în
procedura recursului în interesul legii.
În argumentarea acestei critici se susține că instanța de apel ar fi fost obligată, în limitele de
rejudecare, să compare titlurile exhibate în concordanță cu prevederile art. 480 C.civ.
Argumentul astfel susținut este vădit nefondat în condițiile în care – așa cum s-a reținut în
precedent – art. 480 C.civ. nu instituie criterii imperative ori criterii prioritare ce ar trebui analizate în
cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, ci consacră caracterul absolut al dreptului
de proprietate și condițiile în care pot fi aduse limitări acestui drept.
În alți termeni, instanța de apel nu a ignorat conținutul juridic al dreptului de proprietate
privată reglementat de art. 480 din vechiul Cod civil, ci a constatat, în concordanță cu limitele
judecății stabilite prin acțiunea cu a cărei analiză a fost învestită, că reclamanta urmărește să
redobândească acest drept în plenitudinea atributelor reglementate de această normă, context în care
a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate consacrate în jurisprudență.
De altfel, acest argument este formulat cu neobservarea faptului că temeiul juridic invocat de
reclamantă în fundamentarea acțiunii în revendicare a fost unul complex, în sensul că s-a invocat
aplicarea și a jurisprudenței Curții EDO, precum și a dezlegărilor obligatorii din Decizia nr. 33/2008
a instanței supreme, raportat la situația concretă a imobilului în litigiu, cu consecința necesității unei
cercetări a fondului raportului juridic litigios în acest context procedural ce configura și impunea o
astfel de abordare a drepturilor părților din dosarul pendinte.
Cum, în speță, analiza instanței de apel a fost realizată tocmai prin raportare la temeiul juridic
complex ce a fost astfel invocat și la circumstanțele factuale ale speței, situație ce reiese fără echivoc
din amplele considerente ce explicitează soluția dată apelurilor formulate de părți, critica recurentei
nu poate fi primită.
Nefondat este și argumentul prin care recurenta afirmă, subsecvent evocării sub formă de citat
a unor fragmente din decizia recurată, că instanța de apel ar fi intenționat soluționarea acțiunii în
revendicare prin comparația de bunuri, iar nu prin comparația de titluri. Concluzia asupra
caracterului nefondat al acestui argument decurge din faptul că se fundamentează pe o situație
premisă ce a fost creată artificial de recurentă, prin fragmentarea raționamentului judiciar care a
fundamentat soluția adoptată în apel. O lecturare trunchiată, astfel cum este propusă de parte,
denaturează înțelesul respectivelor considerente astfel că fragmentele citate ca referințe nu pot
constitui un suport pertinent pentru controlul judiciar din recursul pendinte.
Este nefondată, deopotrivă, susținerea potrivit căreia hotărârea instanței de apel este contrară
prevederilor art. 480 C.civ. prin aceea că ar lipsi cu desăvârșire operațiunea comparației de titluri.
Această susținere este consecința neobservării de către recurentă a unei trăsături esențiale a judecății
din apel - anume aceea de a reprezenta un control judiciar relativ la judecata ce s-a realizat deja în
primă instanță și a faptului că, în speță, comparația de titluri a fost realizată prin sentința tribunalului,
iar instanța de prim control judiciar a reevaluat relevanța criteriilor de comparație în raport de situația
concretă a părților din proces, premisa acestei reevaluării fiind reprezentată tocmai de analiza
comparativă pe care prima instanță o efectuase.
Sub un al doilea aspect, recurenta susține încălcarea dispozițiilor convenționale și a
dezlegărilor date de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii,
respectiv că deși instanța de apel a reținut că prima instanță încălcase această din urmă decizie nu a
62
indicat în ce mod s-a realizat această încălcare.
Critica astfel susținută este nefondată pentru că are ca premisă eronată reinterpretarea într-o manieră
subiectivă a considerentelor real expuse de instanța de apel. Ceea ce a reținut instanța de apel a fost
că – în privința soluției date cererii în revendicare - analiza primei instanțe era incorectă prin aceea
că nu se ținuse seama de situația litigioasă concretă și de temeiul juridic invocat de reclamantă în
fundamentarea pretenției deduse judecății, cu consecința că prima instanță a făcut aplicarea greșită a
principiilor care se degajă din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în
interesul legii, în ceea ce privește situația în care fostului proprietar, deposedat abuziv de către stat,
titular al unui bun actual, îi poate fi recunoscută preferabilititatea titlului opus unui particular care, la
rândul său, deține un bun-ipoteză care se regăsește tranșată inclusiv în dispozitivul acestei decizii.
Astfel, deși raționamentul expus de instanța de apel sub acest aspect nu excelează prin
rigoare, raportat la ansamblul considerentelor care tratează această chestiune litigioasă, este
neechivoc că în opinia instanței de apel, instanța de fond a aplicat eronat, raportat la circumstanțele
factuale particulare ale imobilului revendicat, principiul proporționalității ingerinței în dreptul de
proprietate și principiul securității raporturilor juridice civile.
Recurenta atribuie un înțeles eronat și Deciziei nr. 33/2008, afirmând că prin aceasta s-ar fi
statuat ,,necesitatea ca acțiunea în revendicare să nu se suprapună peste demersurile
administrative/judiciare de restituire a imobilului în baza dispozițiilor legilor speciale de reparație”.
Această susținere este formulată cu neobservarea unor considerente relevante ale Deciziei
33/2008, anume cele care oferă următoarea dezlegare: ,,Dar nici nu se poate aprecia că existența
Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,
căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în
sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură
legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii
în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității
raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să
se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul
Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra
imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o
jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor
de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a
imobilului etc.”.
În condițiile în care s-a reținut, în speță, că reclamanta beneficia de recunoașterea judiciară a
calității sale de titular al unui „bun actual” în sensul jurisprudenței Curții EDO (fiind valorificată în
acest sens, hotărârea pronunțată de instanța europeană în cauza pilot M. Atanasiu și alții împotriva
României) și că această recunoaștere se realizase printr-o hotărâre pronunțată în procesul anterior
purtat între reclamantă și o autoritate publică descentralizată a statului (statul fiind cel care, printr-o
altă autoritate publică a transferat bunul revendicat către autoarea pârâtei – J. SA, prin emiterea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate M07 nr. 0428/22.12.1994), instanța de apel a făcut
o corectă aplicare a menționatei dezlegări date de instanța supremă, procedând la analiza
comparativă a titlurilor prin prisma criteriilor determinate de situația de excepție a imobilului în
litigiu (anume aceea de a fi un imobil pe care statul l-a preluat anterior anului 1989 și în privința
căruia s-a pronunțat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească prin
care s-a stabilit atât nelegalitatea preluării, cât și dreptul reclamantei de a intra în posesia bunului
astfel preluat, invocată în cauză, de către reclamantă, ca mijloc de dovadă).
63
În acest context factual, împrejurarea că reclamanta a notificat, în temeiul Legii nr. 10/2001,
Primăria Municipiului București pentru restituirea imobilului ce se revendică în speță, așa cum s-a
dovedit prin probatoriul administrat în recurs, nu poate conduce prin ea însăși către un fine de
neprimire al cererii formulate de reclamantă și nici nu poate constitui un argument de netemeinicie a
pretenției de revendicare.
În acest punct al analizei se impune a se reține că deși intimata reclamantă s-a apărat în recurs
susținând tardivitatea depunerii de către recurenta pârâtă a unor completări ale argumentelor invocate
deja prin cererea de recurs (care au învestit instanța de recurs cu analiza unei apărări relative la
modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra preferabilității titlului reclamantei, reținând
lipsa oricărei posibilități de dezdăunare a acesteia conform dreptului național), aceste argumente nu
pot fi validate, întrucât completările menționate nu aduc în dezbatere aspecte neinvocate deja în calea
de atac ci, doar individualizează și particularizează premisa deja invocată de către recurentă - aceea a
existenței unei notificări formulate de reclamantă conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul
revendicat - în urma administrării probei cu acest înscris, în prezenta cale de atac.
Răspunzând acestor argumente ale recurentei, instanța de recurs reține, însă, că independent
de întinderea drepturilor solicitate a fi recunoscute, în temeiul legii speciale de reparație (în privința
cărora părțile au opinii divergente), ceea ce este relevant, în speță, este faptul că respectiva notificare
nu a fost soluționată până în prezent (ceea ce exclude ipoteza existenței, în speță, a unei duble
dezdăunări a reclamantei) și că, formularea acesteia nu are aptitudinea de a se finaliza printr-o soluție
de restituire în natură a imobilului revendicat în speță, de vreme ce acesta este deținut de către un
particular, respectiv recurenta pârâtă.
Astfel, de vreme ce, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul revendicat nu se
mai afla în proprietatea sau deţinerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de
lege, conform art. 21, să soluţioneze pretenţiile formulate de reclamantă, vizând restituirea, în natură,
a bunului în litigiu, existenţa imobilului în proprietatea unei persoane juridice, respectiv a recurentei,
nu justifică concluzia că, în circumstanţele date, reclamantei, care a declanşat un asemenea demers, i
se poate imputa că nu a continuat procedura legii speciale.
Atâta vreme cât, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a beneficiat de o
hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit nu numai nelegalitatea preluării de către stat a
imobilului, ci și dreptul acesteia de a obține restituirea în natură a acestui bun, chiar în ipoteza în care
s-ar acorda în baza respectivei notificări reparații prin echivalent (în formele prevăzute de legea
specială), acestea nu ar reprezenta un remediu efectiv pentru vătămarea pe care reclamanta–intimată
a suferit-o prin lipsirea acesteia de posesia bunului, după ce i s-a stabilit dreptul de a obține însăși
restituirea bunului printr-un act jurisdicțional intrat în circuitul civil.
Singurul mijloc procedural posibil pentru a obţine, în natură, imobilul, în disputa cu o
persoană juridică, care nu este evidenţiată în dispoziţiile legii speciale, cum este cazul recurentei, îl
reprezintă acţiunea în revendicare, în cadrul căreia instanța trebuie să procedeze la toate verificările
impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Decizia în interesul legii nr.33/2008.
Din această perspectivă, faţă de specificul litigiului de faţă, care vizează un imobil preluat în
regimul politic trecut, soluţionarea acţiunii în revendicare nu se poate face după regulile clasice ale
comparării titlurilor de proprietate, ci este necesar să se ţină seama pe lângă cele statuate prin decizia
în interesul legii menţionată, de jurisprudenţa C.E.D.O., în interpretarea şi aplicarea art.1 din Primul
Protocol.
Or, dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impun verificarea existenței unui bun actual în
patrimoniul părților, ca noțiune autonomă, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și
a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și
previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului
64
proporționalității (în accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al
comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva
acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).
Din acest punct de vedere împrejurarea că, în speță, instanța de apel a procedat la realizarea
propriei analize în aceste coordonate, ținând cont de circumstanțele concrete, particulare ale cauzei,
nu relevă o ipoteză de încălcare a principiului disponibilităţii, ci o analiză conformă Deciziei nr.
33/2008 pronunțate în interesul legii și paradigmei CEDO, aceste circumstanţe fiind singurele în
măsură să configureze în termeni foarte clari, dincolo de complexitatea raporturilor juridice
succesive intervenite cu privire la posesiunea bunului, de interesele părților aflate în conflict judiciar,
semnificația noțiunii de bun/privare de bun/ justificarea acestei privațiuni
(ingerințe)/proporționalitatea acestei ingerințe, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a
Drepturilor Omului.
Instanța de recurs constată, așadar, că, în cauză, s-a apreciat corect că interpretarea legii
naționale trebuie să se realizeze și din perspectiva posibilității acesteia de a asigura în mod efectiv
repararea prejudiciului cauzat prin ingerința asupra unui drept protejat prin Convenția europeană a
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum acesta este definit în art. 1 din Primul
Protocol al Convenției, iar, atunci când ambele părți dețin bunuri în sensul Convenției, să se aplice
criterii de preferință a titlului de proprietate care să asigure o cât mai rapidă și efectivă reparare a
prejudiciului.
Argumentul că pârâta recurentă nu a fost parte în procesul în care s-a confirmat actualitatea
dreptului de proprietate al reclamantei și îndreptățirea acesteia de a redobândi posesia imobilului din
str. (actual Bd.) X. nr. 105-107 nu poate conduce la o concluzie contrară, pentru că așa cum s-a arătat
anterior, această hotărâre reprezintă un mijloc de dovadă de care reclamanta a înțeles să se prevaleze
în cauză, context în care revenea recurentei sarcina de a proba contrariul celor reținute în cuprinsul
actului autentic în absenţa participării sale la procedura judiciară.
Câtă vreme, efectele acestei hotărâri au fost examinate de instanţa de rejudecare, conform
deciziilor instanțelor de recurs pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, ca probă administrată de
o parte litigantă, pe care instanța era obligată să o analizeze cu ocazia deliberării, potrivit regulilor de
drept procedural aplicabile, argumentul recurentei nu are o fundamentare nici legală și nici factuală.
De altfel, chiar potrivit jurisprudenței interne, în acțiunea în revendicare în care ambele părți
invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar
a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia
de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.
Or, așa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, antecesorul mediat al pârâtei (în privința
dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu) a fost o societate comercială (SC J. SA) care a
dobândit dreptul tocmai de la autoritățile statale ce dețineau bunul în temeiul unei preluări ce a fost
jurisdicțional declarată abuzivă. În alte cuvinte, autorul pârâtei recurente a fost un non dominus, care
– potrivit principiului general de drept nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet
(nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși) – a avut un drept de
proprietate afectat de viciul nelegalității titlului statului, viciu care s-a perpetuat și transmis odată cu
acest drept și către succesivii subdobânditori ulteriori.
În ceea ce o privește pe reclamantă, se reține că s-a constatat deja jurisdicțional că bunul
revendicat a ieșit din patrimoniul autorilor săi, ca efect al unei preluări nelegale, iar dreptul său de
proprietate a fost consolidat, retroactiv, printr-o hotărâre judiciară ulterioară.
În plus, starea de fapt stabilită în cauză, confirmă faptul că titlul de proprietate al reclamantei
(reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9629/1942 de către Tribunalul
Ilfov, Secția Notariat) este anterior celui de care se prevalează recurenta ca reprezentând un bun în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
65
Contrar afirmațiilor din recurs, împrejurarea că în litigiul în care s-a soluționat acțiunea în
revendicare și s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, cu
consecința că s-a dispus restituirea posesiei imobilului către reclamantă (prin sentința nr. 8214/1997
a Judecătoriei Sectorului 2 București, reformată în apel cu privire la lipsa calității procesual pasive a
Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor) a fost admisă numai în contradictoriu cu
Municipiul București și cu Consiliul General al Municipiului București relevă faptul că s-a apreciat
jurisdicțional, că aceste din urmă entități au îndreptățirea de a reprezenta statul în calitate de
autorități statale descentralizate (deci, de structuri componente ale Statului Român), ceea nu poate
avea semnificația că statul nu avea îndatorirea de a se conforma dispozițiilor executorii ale hotărârii
prin care s-a finalizat acel litigiu sau că respectivul act jurisdicțional nu produce față de Statul
Român - care, de altfel, a confirmat, prin legislația specială adoptată ulterior (art. 6 din Legea nr.
213/1998), analiza realizată prin acest act jurisdicțional, în ceea ce privește legalitatea preluării
imobilului revendicat - efectul de obligativitate specific hotărârilor judecătorești.
Referitor la inopozabilitatea acestei hotărâri faţă de recurenta-pârâtă, invocată de aceasta prin
motivele de recurs, în mod judicios, instanța de apel analizând relevanţa hotărârii prin prisma
jurisprudenţei CEDO (în special cauza M. Atanasiu vs. România) a constatat că pentru a exista o
protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1
adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un „bun actual” al acesteia, aflat în patrimoniul
său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă
sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei
speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în conformitate cu această jurisprudență, reclamanta care se prevalează de această
hotărâre judecătorească are un „bun actual”, situaţie în care aceasta poate pretinde protecţia dreptului
de proprietate şi valorificarea sa, prin intermediul prezentei acţiuni.
Ca atare, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că reclamanta se poate prevala de
garanții în justiție pentru un drept pe care l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în
patrimoniul autorilor săi este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
Europeană.
Este, deopotrivă, eronată susținerea recurentei că dezlegările ce se regăsesc în Decizia nr.
33/2008 a instanței supreme și jurisprudența Curții EDO s-ar aplica exclusiv raporturilor juridice ce
se stabilesc între stat și particulari și că, din acest motiv, ar avea numai o relevanță subsidiară în
cadrul analizei comparative a titlurilor exhibate de părțile din procesul pendinte. Lecturarea integrală
a considerentelor Deciziei nr. 33/2008 – între care și cele citate anterior - ilustrează fără echivoc
faptul că instanța supremă a analizat inclusiv situația raporturilor juridice ce au luat naștere între, pe
de o parte, foștii proprietari deposedați de autoritățile statului anterior anului 1989 și, pe de altă parte,
subdobânditorii de la stat ai imobilelor preluate prin asemenea deposedări.
De asemenea, reperele jurisprudențiale ale Curții EDO (relative la semnificația prevederilor
art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția EDO și a art. 6 din Convenția EDO) ce au fost
indicate ca referințe de instanța de apel relevă cu evidență că instanța europeană a dat incidental și
dezlegări cu privire la raporturi juridice ce s-au creat între particulari, în legătură cu proprietăți
relativ la care autoritățile statale au dispus fără drept preluarea și, ulterior, transmiterea lor către terți
subdobânditori.
Prin urmare, este nefondată critica potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat raporturilor
juridice din prezentul litigiu, ce se poartă între particulari, dezlegări jurisdicționale care ar privi o altă
categorie de raporturi juridice (anume cele dintre stat și particularii deposedați abuziv de proprietăți).
Așa cum s-a reținut anterior, prin acțiunea în revendicare pendinte, reclamanta tinde la
efectiva realizare a unui drept recunoscut jurisdicțional, anume dreptul de a redobândi posesia unei
părți semnificative din imobilul pe care statul l-a preluat în mod nelegal de la autorul său.
66
În acest context, nu este necesar să se constate o imposibilitate absolută de reparație pentru
dreptul de proprietate pe care l-a invocat, pentru că forma reparației în natură a fost deja stabilită în
beneficiul reclamantei în contradictoriu cu statul uzurpator, înainte de a se fi edictat legea specială de
reparație nr. 10/2001. Consecința unei asemenea recunoașteri este aceea că dreptul reclamantei de a
beneficia de restituirea în natură a devenit unul concret și efectiv, căruia nu i se pot aplica limitările
reglementate de o ulterioară lege specială prin care statul a recunoscut abuzurile intervenite în
perioada 1945-1989 și s-a obligat să acorde pentru acestea reparații în diferite forme.
Altfel spus, sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București reprezintă
actul de autoritate prin care s-a stabilit forma de reparație pe care reclamanta era îndreptățită să o
primească potrivit legislației în vigoare la epoca la care a avut loc judecata, iar conținutul acestui
drept nu poate fi schimbat în temeiul unei legi ulterior intrate în vigoare, în sensul de a fi restrâns în
considerarea unei ipotetice posibilități de a obține cândva, în viitor, reparații prin echivalent.
Întrucât ambele părţi litigante (pârâta pentru terenul în suprafață de 1424 mp) se bucură, de
existenţa în patrimoniul lor a unui „bun actual", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
şi au opus un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil - în limitele menționate - verificările specifice
stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept
nu se poate realiza decât în cadrul acţiunii în revendicare care face obiectul cauzei de faţă,
operaţiunea de comparare a titlurilor exhibate impunându-se a fi realizată din perspectiva criteriilor
indicate în Decizia nr. 33/2008, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la
admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Așa cum s-a reținut anterior, prin acțiunea în revendicare pendinte reclamanta tinde la
efectiva realizare a unui drept recunoscut jurisdicțional, anume dreptul de a redobândi posesia unei
părți semnificative din imobilul pe care statul l-a preluat în mod nelegal de la autorul său.
Prin urmare, împrejurarea că reclamanta a formulat și notificare în temeiul Legii nr.10/2001 –
în privința căreia procedura de soluționare a stagnat, aflându-se încă la entitatea notificată în pofida
faptului că au trecut aproape 20 de ani de la expirarea termenului de depunere a acestui tip de cereri
de reparație –nu poate avea relevanța propusă de recurentă, anume aceea că ar ilustra un demers care
va prilejui o dublă reparație ori că ar face inaplicabile dezlegările ce se degajă din hotărârea
pronunțată de Curtea EDO în cauza Dickmann și Gion c. România.
Este vădit nefondată susținerea recurentei în sensul că raționamentul instanței de apel ignoră
consecințele unui demers de notificare întreprins în condițiile Legii nr. 10/2001 și a mecanismului
prin care pârâta recurentă ar urma să suporte consecințele culpei autorităților statului.
Este real că la momentul soluționării apelului, nu fuseseră administrate probe din care să
rezulte existența notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea,
trebuie observat că, așa cum s-a statuat cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată
de instanța supremă în recurs în interesul legii, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate
situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-
o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol
adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În plus, regula electa una via, non datur recursus ad alteram a fost recunoscută de dreptul
naţional raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru valorificarea
pretenţiilor în legătură cu acelaşi drept, raţiunea instituirii respectivului principiu având, astfel,
menirea preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri contradictorii.
Or, în speță, reclamanta a ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de
succesor al fostului proprietar al imobilului revendicat pe calea dreptului comun, iar nu potrivit
procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.
În acest punct al analizei, trebuie observat că, în cauza Răţeanu contra României (parag. 23),
Curtea Europeană a considerat că „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în
67
revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către
stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în
justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri,
se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei
despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".
Ca urmare, în optica Curții Europene, în acest caz, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.
1, dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri. În aceste
circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea
de proprietate suferită prin înstrăinarea imobilului revendicat de către stat, înstrăinare ce reprezintă o
ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.
Deopotrivă, în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a
titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă
şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele
protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea
proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în
legislaţia naţională.
Cum, raportat la limitele învestirii primei instanțe, caracterul eficient al procedurii speciale s-
a impus a fi examinat de instanţa naţională în funcţie de starea legislaţiei şi a practicilor
administrative de la momentul pronunţării hotărârii şi de situaţia particulară a reclamantei, nu s-ar
putea imputa instanței de apel că, analizând din această perspectivă situația intimatei, a apreciat în
considerentele expuse în partea finală a deciziei recurate asupra lipsei de eficacitate a unei notificări
ce ar fi formulată pentru realizarea dreptului reclamantei și la remediile pe care pârâta recurentă le
poate accesa ca urmare a evingerii sale în prezentul litigiu și nici că ar fi încălcat principiul
contradictorialității.
În acest punct al analizei, se impune a fi subliniat că argumentele din recurs circumscrise
acestui aspect factual, acela al formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au
aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme probatoriul nou
administrat în recurs nu relevă nicio o schimbare semnificativă a situației de fapt, notificarea
formulată de reclamantă neprimind o soluție, context în care a impune în sarcina acesteia, obligația
de a parcurge procedura administrativă a cărei finalitate și termen de soluționare sunt incerte ar
avea, în concret valența unei sarcini excesive impuse acestei părți.
Sub acest aspect, sunt relevante inclusiv statuările Curții EDO din cauza Dimitrie Dan
Popescu și alții c. României (39480/03), publicate în M.Of. Partea I nr.40/2021 cauze, în care
reclamanții inițiaseră proceduri în curs în baza Legii nr. 10/2001, nefinalizate și în care Curtea a
făcut o analiza tranșantă a lipsei unui remediu efectiv pentru protecția dreptului de proprietate în
baza procedurii interne prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 165/2013, reținând imposibilitatea
reclamanților de a se bucura de dreptul lor de proprietate, recunoscut de instanțele naționale (prin
hotărâri judecătorești definitive care au constatat că naționalizarea de către fostul regim comunist a
bunurilor lor este ilegală și că nu au încetat niciodată să fie proprietarii legali ai acestor proprietăți),
asupra clădirilor naționalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, aceste proprietăți fiind
vândute de stat, cu consecința statuării în sensul încălcării art. 1 din Primul Protocol adițional la
CEDO.
În același sens, în mod corect s-a reținut în speță, prin decizia civilă recurată nu doar
parcursul demersurilor pe care reclamanta le-a întreprins pentru reconfirmarea dreptului său de
proprietate și redobândirea posesiei imobilului, așadar, faptul că acesteia nu i se poate imputa o
pasivitate în a obține protecția dreptului dedus judecății, ci și împrejurarea că această parte deși a
beneficiat de recunoașterea calității de titular al unui „bun actual” (în procesul purtat cu autoritățile
descentralizate ale Statului Român de la care autoarea pârâtei recurente a dobândit terenul în litigiu),
68
nu a obținut nici repunerea sa în posesia bunului preluat abuziv și nici altă formă de reparație,
context în care nu există nicio justificare rezonabilă ca pretenția de restituire în natură să îi fie
respinsă cu motivarea (propusă de recurentă) că reclamanta ar putea eventual să obțină despăgubiri
de la stat în temeiul art. 41 din Convenția EDO.
Așa cum s-a arătat anterior, în raporturile juridice cu autoritățile statale, reclamanta și-a
realizat dreptul de proprietate prin efectul sentinței civile nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria
Sectorului 2 București.
Or, o atare premisă nu putea fi ignorată în speță, din perspectiva incidenței principiului
securității și stabilității raporturilor juridice.
Ca atare, reclamanta este îndreptățită să urmărească bunul spre a-l revendica de la alte
persoane care l-au dobândit prin transmisiuni consimțite de entitățile publice ce l-au deținut în mod
nelegal.
De altfel, chiar în sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, noţiunea de „satisfacţie
echitabilă" acordată victimei ca urmare a încălcării unui drept garantat de Convenţie presupune,
astfel cum a fost conturată şi dezvoltată această noţiune în jurisprudenţa instanţei europene (spre
exemplu, Hotărârea din 31 octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei, ce
marchează un reviriment al jurisprudenţei Curţii în aplicarea art. 41, fost art. 59, din Convenţie),
prima obligaţie pe care o au statele responsabile de producerea unei situaţii de nesocotire a
dispoziţiilor Convenţiei cu privire la o persoană determinată este luarea acelor măsuri de natură să
conducă la restabilirea situaţiei anterioare.
Înalta Curte notează că instanța de apel a avut în vedere, contrar afirmațiilor din recurs, că
destinatar al protecției conferite de Convenția EDO este oricare particular, aspect relevat de ampla
analiză expusă relativ la împrejurarea că atât reclamanta, cât și pârâta (evident în limitele suprafeței
de teren în privința căreia acesta justifică un titlu de proprietate, iar nu pentru porțiunile de teren
revendicate, în raport de care recurenta nu a invocat și nu a argumentat deținerea unui astfel de titlu)
se califică drept titulari ai unui „bun” în sensul Convenției, la consecințele care decurg din această
calitate, precum și la posibilitatea pe care pârâta o are de a obține despăgubiri pentru terenul de care
este evinsă în speță.
Prin urmare, împrejurarea că, în speță, prin decizia civilă recurată s-a stabilit că este
preferabil titlul reclamantei nu este consecința neobservării sferei destinatarilor protecției pe care
Convenția o acordă și nici consecința unei statuări în sensul că titlul pârâtei ar fi viciat din cauza
lipsei unui alt mecanism juridic prin care reclamanta să poată obține realizarea dreptului său de
proprietate, după cum nu se constituie nici într-un mecanism prin care s-a transferat pârâtei o
răspundere specifică de drept public.
Invocata bună credință a recurentei pârâte nu putea devaloriza însușirile/calitățile titlului de
proprietate al reclamantei și preferabilitatea de care aceasta beneficiază prin prisma criteriilor
analizate atâta vreme cât viciul nelegalității titlului antecesorului (non dominus) mediat al pârâtei
(Statul Român) a fost reținut ca unul cert și el a rămas atașat dreptului de proprietate pe care l-a
transmis indiferent dacă subdobânditorul este sau nu este de bună credință.
Or, este îndeobşte cunoscută (primind, de altfel, şi o reglementare expresă în noul Cod civil în
art. 17 alin. (1) regula generală care ţine de siguranţa circuitului civil - consacrată în drept prin
adagiul nemo dat quod non habet - potrivit cu care nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe
drepturi decât are el însuşi.
Drept urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea judicioasă a principiului priorităţii restituirii
în natură a bunului litigios, câtă vreme circumstanţele particulare ale cauzei s-au pretat, prin natura
lor, la acordarea pe plan intern a acestei forme de reparaţie.
Critica potrivit căreia interpretarea dată de instanța de apel ar fi contrară principiului
securității raporturilor juridice este fundamentată, parțial, pe argumente care exprimă dezacordul
69
recurentei față de modalitatea în care a fost stabilită situația de fapt, respectiv de modul în care au
fost apreciate probele. Or, calea de atac a recursului nu permite a se reaprecia probatoriul administrat
și/sau situația de fapt, astfel că nu vor fi analizate argumentele expuse de recurentă cu privire la
modalitatea în care imobilul a ieșit din patrimoniul statului și a fost ulterior transmis succesiv până a
ajuns în posesia recurentei pârâte.
Consideră recurenta, subsumat aceluiași aspect litigios, că stabilirea preferinței unui titlu de
proprietate, în urma unei analize comparative ce este specifică revendicării, s-ar confunda cu
anularea ori anihilarea titlului apreciat ca nepreferabil. Această opinie nu poate fi validată în
condițiile în care însăși premisa unei asemenea analize comparative este aceea a existenței a două
titluri deopotrivă valabile, iar soluția de preferabilitate a unuia dintre actele juridice comparate
semnifică doar faptul că unul dintre acestea este mai bine caracterizat juridic, neafectând valabilitatea
și existența celuilalt titlu constatat nepreferabil. Acesta din urmă continuă să producă efecte specifice
naturii juridice a actului în care se materializează, unul dintre aceste efecte fiind chiar subliniat de
instanța de apel, anume cel de a activa dreptul pârâtei evinse de fi despăgubită de către vânzător pe
temeiul garanției pentru evicțiune.
Tot astfel, faptul că sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București a fost
pronunțată ulterior înstrăinării bunului revendicat de către stat, nu a fost ignorat de către instanța de
apel, în analiza acestui criteriu, ci s-a avut în vedere efectul retroactiv produs de această statuare
jurisdicțională, necombătută de recurentă, în ceea ce privește consolidarea dreptului de proprietate
deținut de către reclamantă în temeiul unui titlu de proprietate preferabil, dar și jurisprudența CEDO.
Or, trebuie reamintit că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că
dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina
Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al
statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este
principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă
pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie (cauza Rozalia Avram împotriva
României, Hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31).
Cum, în speță, dreptul de proprietate al intimatei s-a consolidat, în urma pronunțării unei
hotărâri judecătorești, aceasta deţinând, în accepţiunea Convenţiei, un „bun actual" în patrimoniul
său care o îndreptăţeşte să redobândească posesia asupra imobilului revendicat, nu s-ar putea reține
un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modalității în care, în speță, s-a procedat la
compararea titlurilor de proprietate și s-a stabilit prevalenţa titlului acestora. Prin urmare, fără temei
se susține că interpretarea și soluția dată în apel situației litigioase din cauza pendinte ar fi contrară
principiului securității raporturilor juridice civile.
Un aspect distinct de nelegalitate invocat de recurenta pârâtă este acela că instanța de apel a
făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 36 din Legea nr.7/1996 – normă care se referă la acțiunea
în rectificare întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii în cartea funciară.
Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe prevederile art. 36 din
Legea nr.7/1996, astfel că fără temei i se reproșează că a făcut aplicarea respectivei reglementări într-
un mod eronat.
De altfel, potrivit unei jurisprudențe constante a instanțelor naționale, în ipoteza în care
titlurile de proprietate opuse de părţi nu provin de la acelaşi autor, cum este și cazul în speță, este
lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia recurenta a îndeplinit formalităţile de publicitate
imobiliară, de vreme ce criteriul de preferabilitate al părţii care a îndeplinit prima formalităţile de
publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi, se ridică doar în ipoteza în
care titlurile provin de la acelaşi autor.
În plus, se cuvine a fi subliniat că acțiunea pendinte este una de revendicare, având ca obiect
tranșarea litigiului relativ la posesia unui imobil și se deosebește de tipul de acțiune reglementat prin
70
art. 36 din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996 - anume cea al cărei obiect este de a
tranșa litigii care se nasc în legătură cu mențiunile existente în cartea funciară.
Afirmând că, prin prisma art. 36 din Legea nr. 7/1996, neexercitarea de către reclamantă a
acțiunii în rectificarea cărții funciare ar determina o consolidare absolută a dreptului de proprietate în
favoarea terțului înscris în cartea funciară, pârâta nu formulează o critică de nelegalitate a deciziei
recurată, ci propune instanței de recurs să dea prevalență unui alt criteriu de preferință a titlului său.
Or, instanța de apel a comparat titlurile părților dintr-o perspectivă complexă care include și
blocul de convenționalitate al Convenției EDO, reținând prevalența criteriilor ce decurg din
jurisprudența Curții EDO relativ la imobilele care au situația specială de a fi fost preluate abuziv de
către stat și în privința cărora s-au pronunțat anterior hotărâri judecătorești ce statuează dreptul
foștilor proprietari la restituirea lor. Acest context de analiză precum și concluzia privind
semnificația dezlegărilor care se degajă din jurisprudența instanței de contencios european reflectă un
demers analitic ce corespunde exigențelor art. 20 alin. 2 din Constituție care prevede ,,Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului
în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Având în vedere aceste rigori care se degajă din prevederile constituționale, reglementarea
apartenentă legii naționale pe care recurenta o invocă – anume art. 36 raportat la art. 31 din Legea nr.
7/1996 – nu poate conduce la concluzia caracterului nelegal al aprecierii potrivit căreia titlul
reclamantei are deplină eficacitate în prezentul litigiu în revendicare, litigiu a cărui finalitate este
aceea a redobândirii posesiei unei părți din imobilul ce a fost abuziv preluat de stat, de către partea
reclamantă căreia i s-a confirmat dreptul de proprietate prin acte jurisdicționale.
De altfel, plecând de la principiul relativității înscrierilor în cartea funciară (art. 51 și art. 29
din Legea nr. 7/1996) care exprimă cerința ca înscrierea în cartea funciară să se facă numai cu
consimțământul titularului înscris și de la dispozițiile art. 56 alin. 1 din Legea nr.7/1996, care
consacră implicit regula că proprietarului care are un titlu transcris nu i se poate opune lipsa
întabulării dreptului său, argumentele expuse de către recurentă ignoră faptul că Legea nr. 7/1996 a
urmărit tranșarea conflictelor între proprietarii tabulari, premisă care nu este incidentă în cauză.
În plus, susţinerea vizând intervenirea unei prezumţii absolute de proprietate, după trei ani de
la înscrierea dreptului de proprietate al autoarei lor, fără formularea, în acest interval de timp, a unei
acţiuni în rectificare de carte funciară, prin trimitere la doctrina de specialitate, bazată pe efectul
dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară, nu validează critica de
nelegalitate formulată, în condiţiile în care, la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea
funciară, această operaţiune avea rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, iar nu de a asigura
dobândirea dreptului de proprietate prin înscriere, relevante fiind în acest sens dispozițiile art. 56
alin. 1 și 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Având în vedere că nici în prezent definitivarea cadastrului general nu a fost finalizată, partea
interesată poate formula acţiune în revendicare împotriva titularului dreptului de proprietate înscris în
cartea funciară, soluţionarea acesteia făcându-se conform criteriilor valorificate prin decizia civilă
recurată, astfel că nu se justifică nici din această perspectivă incidența motivului de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
O altă susținere critică este în sensul că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva
invalidării titlului de proprietate al recurentei ,,care la origine este un act administrativ cu caracter
individual, necontestat și valabil la acest moment”.
Critica este nefondată.
Astfel, potrivit considerentelor expuse anterior și care nu se mai impun a fi reluate, ele fiind
pe deplin aplicabile, stabilirea preferinței unuia dintre titlurile ce se compară în cadrul acțiunii în
71
revendicare nu are semnificația invalidării celuilalt titlu și/sau a titlurilor deținute de antecesori ai
actualului titular.
Ca urmare, împrejurarea că titlul de proprietate al pârâtei - recurente are la bază un certificat
de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației nu este de natură
a constitui un reper apt să conducă la concluzia preferabilității titlului pârâtei pentru că respectiva
autoritate statală a transmis dreptul de proprietate și a emis certificatul tocmai în calitate de
reprezentant al statului, iar acesta din urmă nu putea transmite ori constitui mai multe drepturi decât
avea el însuși.
În condițiile în care nicio statuare a instanței de apel nu produce consecința invalidării
certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. M07/0428/1994 emis de Statul Român -
Ministerul Agriculturii și Alimentației, nu există temei spre a se reține că această instanță a nesocotit
jurisprudența la care recurenta face referire (anume aceea potrivit cu care actul administrativ nu
poate fi invalidat pe calea unei acțiuni civile) sau normele care reglementează competența
funcțională a instanțelor.
În acest context, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de
apel a făcut o corectă aplicare a legii și jurisprudenței Curții EDO incidente la situaţia de fapt
stabilită, urmând a confirma soluţia pronunţată în apel, cu consecinţa respingerii acestui motiv de
recurs ca nefondat.
Prin motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. se afirmă că
instanța a interpretat greșit actul dedus judecății schimbând natura ori înțelesul neîndoielnic al
acestuia.
Înalta Curte are în vedere că sfera de incidență a motivului prevăzut de art. 304 pct. 8
C.proc.civ. vizează ipotezele de încălcare a principiului înscris în art. 969 alin. (1) C.civ. (potrivit
căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante) prin interpretările date de
instanţa de judecată conţinutului (clauzelor) unui anume act juridic, denaturându-i astfel înţelesul ori
natura acestuia.
Or, argumentele dezvoltate de recurentă în fundamentarea acestui ultim motiv de recurs
relative la raționamentul instanței de apel care constituie o premisă analitică a concluziei că nu există
identitate între terenul care formează obiectul prezentului litigiu (având suprafața totală de 2095
m.p., iar nu de 3100 m.p. cum eronat afirmă recurenta) și imobilul în privința căruia reclamanta a
câștigat acțiunea în revendicare din dosarul nr. x/2003 (litigiu anterior în care s-a recunoscut în
contradictoriu cu numita C., dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului situat la
parterul corpului A al imobilului situat în Bd. X. nr.107, vândut de către stat în baza Legii nr.
112/1995 și a terenului în suprafață de 55.84 m.p., aferent respectivului apartament), nu evidențiază
vreo greșeală a instanței de apel legată de interpretarea naturii ori înțelesului actelor juridice pe care
părțile le-au exhibat, ci se referă la efectul probatoriu dat de recurentă unor mijloace de probă.
Aşadar, asemenea argumente critice nu pot deschide recurentei calea unor critici de
nelegalitate formulate pe acest temei legal, pentru că ele se referă la modalitatea de stabilire a unor
aspecte ce țin de situația de fapt a terenului în litigiu, pe baza aprecierii probelor, iar nu la aspecte ce
țin de interpretarea naturii unor acte juridice ori a unui înțeles lămurit şi vădit neîndoielnic al unor
asemenea acte.
Nici împrejurarea reiterată de recurentă vizând faptul că sentința civilă nr. 8214/1997 a
Judecătoriei Sectorului 2 București a fost schimbată în apel în sensul că s-a stabilit lipsa calității
procesuale pasive a pârâtului (din acel proces) Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu are
aptitudinea de a susține o atare critică și nici nu putea constitui un obstacol în a se acorda eficiență
probatorie menționatei sentințe pentru că, așa cum s-a arătat deja în cele ce preced, aceasta a fost
evaluată în cauză cu efectul probator al unui act juridic - conform statuărilor jurisdicționale
obligatorii din precedentele cicluri procesuale, reținându-se corect că, modalitatea în care a fost
72
stabilit cadrul procesual în acel litigiu este rezultatul interpretării și aplicării normelor legale care
reglementau, la acea epocă, modalitatea în care statul putea fi reprezentat în litigiile cu acest obiect.
Susținând că reclamanta nu se află într-o situație de excepție precum cea din cauza Maria
Atanasiu și alții c. România pentru că sentința civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sectorului 2
București nu ar recunoaște un titlu de proprietate cu privire la suprafața de 3100 m.p., recurenta dă
respectivului act juridic o interpretare deosebită de cea care a fost dată de instanța de apel. Or, o
asemenea reinterpretare a probelor nu este permisă judecății în recurs.
În condițiile în care instanța de apel a reținut că menționata sentință conține atât constatarea
nelegalității preluării, prin naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, a imobilului în litigiu, cât
și dispoziția expresă de restituire în natură a bunului respectiv către reclamantă, apare ca fiind
judicioasă reținerea incidenței în prezentul litigiu a dezlegărilor din hotărârea pronunțată de Curtea
EDO în cauza Maria Atanasiu.
Înalta Curte notează că au fost expuse, în cadrul analizei unor anterioare motive de recurs,
considerentele pentru care este lipsit de relevanță în cauză atât faptul că reclamanta a făcut sau nu a
făcut demersuri pentru a obține reparații prin echivalent pentru terenul în litigiu, cât și faptul că
admiterea acțiunii în revendicare a reclamantei nu are semnificația că pârâtei i s-a stabilit sarcina de a
suporta sarcina culpei autorităților statului.
Respectivele considerente constituie un răspuns și pentru susținerile critice relative la aceste
aspecte, având în vedere că recurenta doar a reiterat respectivele susțineri în coordonatele motivului
de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. fără a oferi vreun argument particular
suplimentar în sensul că ele ar releva interpretarea unui act juridic dedus judecății într-un mod
contrar naturii sale juridice ori a unui înțeles lămurit și neîndoielnic.
Susținerea recurentei în sensul că instanța de apel, prin considerentele expuse la fila 38 a
deciziei recurate, ar fi prezumat în mod nelegal că terenul în suprafață de 3100 m.p a făcut obiectul
Decretului nr. 92/1950 este, de asemenea, nefondată pentru că și aceasta este formulată prin izolarea
unui considerent de ansamblul celor care relevă analiza pe care instanța de prim control judiciar a
realizat-o asupra cererilor de apel formulate de părți.
Lecturat în acest context procedural și în corelare cu ansamblul considerentelor relative la
situația proprietății ce a aparținut numitului D. (antecesorul reclamantei) în baza contractului de
vânzare cumpărare nr. 9629/1942, considerentul criticat de recurentă reprezintă în mod neîndoielnic
o concluzie pe care instanța a dedus-o din analiza probelor dosarului. Or, o atare concluzie este
expresia exercitării de către instanța devolutivă a atribuției de a interpreta conținutul probelor potrivit
propriei convingeri și în scopul aflării adevărului, astfel cum reiese din prevederile art. 129 alin. 5
coroborat cu art. 167 alin. 1 C.proc.civ.
În mod eronat se susține că aprecierea instanței de apel în sensul că pârâta recurentă are
posibilitatea de a obține reparația integrală a prejudiciului suferit prin exercitarea unei ulterioare
acțiuni întemeiată pe evicțiune ar fi contrară dezlegărilor din hotărârea pronunțată de Curtea EDO
Tudor și Tudor împotriva României. Această critică este fundamentată pe o interpretare eronată a
considerentelor inserate la paragr. 37-42 din hotărârea pronunțată de instanța de contencios european,
considerente care, în mod neechivoc, identifică acțiunea în despăgubire pentru evicțiune ca fiind o
cale ,,suficient de sigură” pentru repararea prejudiciilor încercate de persoanele ce au calitatea de
subdobânditori (de la stat) ai unor imobile pe care autoritățile statale le obținuseră printr-o preluare
abuzivă și care s-au restituit foștilor proprietari deposedați.
Recurenta a mai susținut că riscul de evicțiune pe care autoarea sa și l-a asumat prin
convenția de vânzare cumpărare ce a constituit titlul său de proprietate - făcând referire la „ orice acte
sau fapte de evicţiune întemeiate pe oricare din prevederile Legii nr. 10/2001, nr. 1/2000, nr.
18/1991, nr. 247/2005 sau pe prevederile legislaţiei privind retrocedările, indiferent dacă cauza
evicțiunii este sau nu cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului şi indiferent dacă
73
aceasta datează dinaintea datei de semnare a contractului sau cauza acestora preexista/coincide/este
ulterioară momentului semnării contractului de vânzare cumpărare”- nu ar fi opozabil acesteia prin
prisma relativității efectelor contractului.
Acest argument nu tinde, însă, la a evidenția o ipoteză de interpretare greșită a unei convenții,
ci aduce în dezbatere un criteriu de preferabilitate reținut de către instanța de apel, a cărui analiză se
poate realiza din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ. Or, trebuie
observat, din această perspectivă, că neparticiparea recurentei la încheierea respectivului contract de
vânzare cumpărare, nu o îndreptățește să pretindă, în speță, negarea efectului de opozabilitate al
acestei convenții, prin prisma calității sale de succesor (continuator) cu titlu particular în drepturile
autoarei sale legate de terenul dobândit prin acea convenție.
Cu toate acestea, trebuie observat că, în speță, instanța de apel nu a apreciat că o atare
circumstanță particulară are consecințe asupra valabilității titlului de proprietate al recurentei, ci a
valorificat această premisă în scopul determinării titlului preferabil. Or, o atare analiză se circumscrie
limitelor în care trebuie analizată o acţiune în revendicare, ca mijloc legal de apărare a dreptului de
proprietate și obligației instanței de a stabili în mod complet situația de fapt a cauzei.
De altfel, în aplicarea art. 1898 alin. (1) C.civ. de la 1864 rezultă că cel care dobândeşte un
imobil poate fi considerat de bună-credinţă numai atunci când în mod sincer şi onest, în afara oricărei
rezerve rezultate din fapte care, în concret, i-ar fi putut schimba convingerea, a considerat că acela de
la care a dobândit avea toate calităţile cerute de lege pentru a putea fi considerat un proprietar
desăvârşit. De vreme ce, în speță, nu s-a reținut că recurenta ar fi cunoscut demersurile reclamantei
realizate în scopul redobândirii bunului revendicat, susținerea că recurenta s-a întemeiat cu bună
credință pe verificarea cuprinsului cărții funciare, care nu cuprindea elemente din care să rezulte
vreun dubiu cu privire la calitatea autoarei sale de deținător al dreptului de proprietate înstrăinat prin
vânzare, nu are valența pretinsă de recurentă, aceea a invalidării titlului pe care aceasta îl exhibă și
nici a unei încălcări a principiului bunei credinţe.
Prin critica potrivit căreia instanța de apel nu a dat interpretarea cuvenită împrejurării că alte
persoane au primit deja despăgubiri în echivalent ,,în contul imobilului privatizat” recurenta atribuie
instanței de apel o greșeală în stabilirea situației de fapt a cauzei prezentând însă o ipoteză factuală
ce este esențial diferită de cea pe care instanța a reținut-o în mod concret în raport de probatoriul
administrat, sub acest aspect.
Instanța de apel a reținut caracterul nefondat al apărării prin care pârâta afirma că, pentru
terenul în litigiu, au fost acordate despăgubiri unei terțe persoane, respectiv a constatat că respectiva
terță persoană a obținut despăgubirile pentru un alt teren decât cel care formează obiectul litigiului
pendinte, învecinat cu acesta.
Un alt aspect de nelegalitate susținut de recurentă subsumat motivului de recurs reglementat
de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este acela că instanța de apel ar fi ignorat împrejurarea că prezenta
cauză se află în rejudecare, după ce instanța supremă a pronunțat decizii de casare conținând direcții
de rejudecare.
Așa cum s-a arătat deja în debutul analizei recursului pendinte, niciuna dintre cele două
decizii anterior pronunțate în speță de instanța de recurs nu conțin soluții de casare cu trimitere spre
rejudecare, pentru a fi incidente prevederile art. 315 C.proc.civ., după cum nu se poate ignora faptul
că, aspectul privind posibilitatea reclamantei de a formula, în rejudecare, cererea precizatoare, nu a
făcut obiect al analizei în precedentele cicluri procesuale.
De asemenea, în privința calificării ce s-a dat cererii prin care reclamanta a individualizat
întinderea suprafeței pe care a revendicat-o de la pârâtă și a pretinsei decăderi a reclamantei de a
formula această cerere, prezenta instanță de recurs a expus deja considerentele pentru care a apreciat
că această calificare a fost realizată cu respectarea cerințelor art. 132 alin. 2 C.proc.civ., considerente
74
care răspund și argumentelor critice pe care recurenta le-a reluat formal în cadrul acestui nou motiv
de recurs, fiind așadar inutil a fi reiterate.
Având în vedere considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată
caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei atacate.
În consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C.proc.civ. recursul a fost
respins.
3. Acţiune în revendicare. Teren inclus în zona supusă servituţii aeronautice. Imposibilitatea
restituirii în natură. Privare de proprietate. Restituirea prin echivalent bănesc
C.civ., art. 563, art. 566
Includerea terenului, asupra căruia reclamantului i se reconstituise dreptul de proprietate în

baza Legii nr. 18/1991, în zona de protecţie aeronautică îl privează pe acesta de atributele dreptului
său de proprietate, astfel cum sunt enumerate în art. 555 alin. (1) C.civ., restituirea în natură nefiind
posibilă. Faţă de destinaţia imobilului, se poate considera că acesta este ocupat în mod ireversibil,
astfel încât pentru reclamantul care nu-şi poate exercita atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei
bunul poate fi considerat ca fiind „pierit” din punct de vedere juridic. Prin urmare, obligarea
pârâtului la plata contravalorii terenului, cu titlu de despăgubire reprezintă o reparaţie echitabilă
pentru lipsirea reclamantului de deplinătatea atributelor specifice dreptului de proprietate,
admiterea acţiunii în temeiul art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (1) C.civ. fiind făcută în condiţii de
deplină legalitate.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1417 din 16 iunie 2022
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4.11.2014 pe rolul Tribunalului Timiş,
reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA, a solicitat, în
principal, lăsarea de către pârât în deplină proprietate şi liniştită posesie a suprafeței de 9438 mp din
parcela cu nr. cad. A751/9/2 în suprafaţă totală de 15.100 mp, înscrisă în CF x97 Remetea Mare,
ocupată şi împrejmuită cu gard, şi a suprafeței de 7641 mp din parcela cu nr. cad.A742/5/2 în
suprafaţă totală de 24.200 mp. înscrisă în CF x97 Remetea Mare, ocupată şi împrejmuită cu gard de
către pârât.
În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului imobil imposibil de
restituit în natură, la valoarea de piaţă a acestuia.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş:
Prin sentinţa civilă nr. 2312/PI din 26.09.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă
excepţia insuficientei netimbrări, ca neîntemeiată.
A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA, în sensul obligării pârâtului la plata
către reclamant a sumei de 16.348,8 euro în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de
despăgubiri.
A fost respinsă în rest cererea reclamantului, ca neîntemeiată.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8277 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara:
Prin decizia civilă nr. 211 din 25.11.2020, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a
respins apelul formulat de pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA împotriva sentinţei civile nr.
75
2312/PI/2016 pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu reclamanţii C. şi D. , în calitate de
succesori ai defuncţilor A. şi E.
A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu Statul Român
prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
Împotriva deciziei civile nr. 211 din 25.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara –
Secţia I civilă, pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA a declarat recurs, invocând motivul de
nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În motivare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a extins prevederile art. 563 şi art.
566 noul Cod civil dincolo de ipotezele la care se aplică prin analogie, la situaţii ce nu cad sub
incidenţa acestor dispoziţii.
Conform art. 566 alin. (1) C.civ., pârâtul poate fi obligat la despăgubiri în cazul admiterii unei
acţiuni în revendicare doar în două situaţii limitative şi expres prevăzute de lege, respectiv bunul
supus restituirii a pierit din culpa sa sau a fost înstrăinat.
Ori, prin decizia recurată, Curtea de apel Timişoara a menţinut soluţia primei instanţe şi a
arătat că, din cauza destinaţiei legale a terenului ocupat fără drept de către pârâtă, respectiv aceea de
zonă de protecţie, terenul nu poate fi restituit în natură, considerent pentru care cererea principală nu
poate fi admisă. A reţinut, însă, că cererea subsidiară este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul
art. 563 şi art. 566 C.civ., i-a acordat reclamantului despăgubiri reprezentând contravaloarea bunului
- valoare calculată prin expertiza suprafeţei ocupate de societatea pârâtă prin edificarea gardului
împrejmuitor al aeroportului.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că s-a acordat ceea ce reclamantul a solicitat prin
cererea subsidiară, despăgubirile fiind reprezentate de suma de bani care înlocuieşte bunul imobil
revendicat cu privire la care a considerat că nu poate fi restituit în natură.
Mai mult, deşi a reţinut că reclamantul nu a cerut despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a
bunului pentru o perioadă de timp, ci redobândirea posesiei bunului imobil sau valoarea acestuia în
caz de imposibilitate de restituire, instanţa de apel a înţeles să cumuleze posesoriul cu petitoriul, iar
pe cale de consecinţă să admită în fapt o acţiune posesorie şi să oblige pârâta la plata unor
despăgubiri ce rezultă dintr-o acţiune petitorie.
Or, potrivit art. 949 şi urm. C.civ., cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita
instanţei de judecată prevenirea sau înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz,
restituirea bunului. De asemenea posesorul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate.
Prin decizia recurată, instanţa de apel şi-a însușit punctul de vedere al primei instanţe, fără a
identifica faptul că instanţa a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în
judecată – restituirea bunului ori contravaloarea bunului imobil imposibil de restituit în natură, la
valoarea de piaţă a acestuia. Or, raportat la aceste solicitări, instanţa de fond l-a păstrat pe reclamant
ca proprietar al terenurilor ce fac obiectul litigiului, însă în acelaşi timp, a dispus şi obligarea
pârâtului la plata despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamantului, reprezentând echivalentul
contravalorii imobilului.
Instanţa a făcut practic o dublă despăgubire, păstrând în proprietatea reclamantului atât
terenul, cât şi contravaloarea acestuia. În măsura în care terenul obiect al litigiului rămâne în
proprietatea reclamantului, pârâta putea fi obligată, cel mult, la plata unei despăgubiri pentru lipsa de
folosinţă, despăgubire care se raportează la preţul chiriei în zonă, aşa cum se procedează în cazul
când există şi se acordă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Potrivit soluţiilor din doctrină nu este admisibil cumulul posesoriului cu petitoriul. Instanţa
este ţinută să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 674 C.proc.civ. Singurele situaţii în
care se poate discuta despre un cumul sunt acelea în care reclamantul înţelege să-şi transforme
76
acţiunea posesorie în acţiune petitorie - când instanţa califică apărările reclamantului ca fiind acţiune
petitorie, dat fiind faptul că prin apărările formulate acesta solicită dreptul de proprietate asupra
imobilului. Însă instanţa a calificat acţiunea ca fiind posesorie, deci trebuia soluţionată ca atare.
În continuare, recurentul-pârât a arătat că trebuiau acordate despăgubiri pentru lipsa de
folosinţă, iar nu contravaloarea bunului imobil, în cazul în care reclamantul şi-ar fi modificat cererea
de chemare în judecată.
Este greşită motivarea instanţei de apel potrivit căreia "tribunalul s-a pronunţat în limitele
învestirii, cu respectarea principului disponibilității", păstrându-l ca proprietar pe reclamant, fiind
încălcat atât principiul disponibilității, cât şi principiul legalităţii prevăzute de art. 7 şi art. 9
C.proc.civ.
Ambele instanţe de fond, deşi au apreciat că este vorba despre o acţiune în revendicare, au
aplicat prevederile legale de la acţiunile posesorii şi au acordat despăgubirile de la acţiunile în
revendicare.
Recurentul-pârât a precizat că nu poate fi obligat la despăgubiri pentru contravaloarea bunului
imobil, deoarece Aeroportul International B. nu este proprietarul acestor terenuri, ci Statul Român,
imobilul aparținând domeniului public. Asupra acestei suprafeţe de teren aeroportul are doar un drept
de concesiune, dobândit în baza contractului de concesiune nr. MM/ 2718/01.06.2001, încheiat între
Ministerul Transporturilor şi SN B. SA. Or, aeroportul în calitate de concesionar nu are capacitatea şi
calitatea de a acorda contravaloarea imobilului.
În ceea ce priveşte considerentele deciziei recurate, prin care se arată faptul că sunt nefondate
argumentele din cererea de apel ce se referă la faptul că reconstituirea dreptului de proprietate al
reclamantului s-ar fi făcut pe un teren aflat în proprietatea Statului Român - domeniu public, dat fiind
faptul că prin dosarul nr. x/325/2016 s-a tranşat definitiv aspectul potrivit căruia titlul de proprietate
invocat de reclamant nu este lovit de nulitate absolută, nefiind emis pentru terenuri care s-ar fi aflat
în domeniul public al statului, recurentul-pârât precizează că instanţa de apel nu a avut în vedere
faptul că în urma raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea topometrie întocmit în cauză
de expert X., prima instanţă, a reţinut doar faptul că SN Aeroportul Internaţional B. SA a edificat un
gard de protecţie în jurul aeroportului, iar porţiuni din parcelele de teren aflate în proprietatea
reclamantului se află în incinta aeroportului.
Instanţa nu a făcut nicio referire la faptul că există o suprapunere reală pe o suprafaţa de 9448
mp între imobilul cu număr cadastral A 751/9/2 aflat în proprietatea reclamantului şi imobilul cu
număr cadastral 405801 aflat în proprietatea Statului Român - domeniul public, o suprapunere reală
pe suprafaţa de 2733 mp între imobilul cu număr cadastral A 742/5/2 aflat în proprietatea
reclamantului şi imobilul cu număr cadastral 405801 aflat în proprietatea Statului Român - domeniul
public şi o suprapunere pe suprafaţa de 395 mp între imobilele cu număr cadastral A 742/5/2 şi
imobilul cu număr cadastral 405801.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este
nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
1. Instanţele de fond nu au extins aplicarea prevederilor art. 563 şi 566 C.civ. la o ipoteză ce
nu este reglementată de aceste texte.
Astfel, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. S.A.
pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină
proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 9438 mp. din parcela cu nr. cad. A751/9/2 în suprafaţă
totală de 15.100 mp. înscrisă în CF x97 Remetea Mare ocupată şi împrejmuită cu gard, a suprafeței
77
de 7641 mp. din parcela cu nr. cad.A742/5/2 în suprafaţă totală de 24.200 mp. înscrisă în CF x97
Remetea Mare ocupată şi împrejmuită cu gard de către pârât.
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului imobil
imposibil de restituit în natură, la valoarea de piaţă a acestuia.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că reclamantul este proprietarul terenurilor
extravilane înscrise în CF x56 Remetea Mare (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x97) nr.
cad. A751/9/2, în suprafaţă de 15.100 mp., şi CF nr.x58 Remetea Mare (provenit din conversia de pe
hârtie a CF nr.x97), nr. cad.A742/5/2, în suprafaţă de 24.200 mp., dobândite prin reconstituire în
baza Legii nr. 18/1991 potrivit Titlului de proprietate nr. 1/38/2004 şi Procesului-verbal de punere în
posesie din 27.05.2003.
De partea sa, pârâtul SN Aeroportul Internaţional B. SA a edificat un gard de protecţie în
jurul aeroportului, porţiuni din parcelele de teren aflate în proprietatea reclamantului fiind incluse în
zona de protecţie a aeroportului, ca terenuri supuse servituţii de aeronautică civilă. Astfel, prin
concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară specialitate topometrie, întocmit în cauză de
către expert X., s-a arătat că din parcela nr. cad. A 751/9/2 suprafaţa de 9.448 mp. se află în incinta
aeroportului pârât, iar din parcela cu nr. cad. A742/5/2, suprafaţa de 3128 mp. se află în aceeaşi
situaţie.
Reclamantul a revendicat aceste suprafeţe de teren, solicitând în principal restituirea lor în
natură, iar în caz de imposibilitate, la plata de despăgubiri constând în contravaloarea terenurilor.
În condiţiile art. 563 alin. 1 C.civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la
posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri,
dacă este cazul. Iar potrivit art. 566 alin. 1 C.civ., sub marginala „Efectele admiterii acţiunii în
revendicare” se arată că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a
pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea
productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu
momentul restituirii.
Întrucât terenurile sunt afectate de zona de protecţie aeronautică stabilită de pârât prin
edificarea unor garduri în jurul aeroportului, terenurile fiind cuprinse în interiorul acestei zone,
reclamantul este privat de atributele dreptului său de proprietate, astfel cum sunt enumerate în art.
555 alin. 1 C.civ., iar restituirea în natură nu este posibilă. Prin urmare, făcând aplicarea textelor sus-
menţionate, instanţele au dispus obligarea la plata contravalorii terenurilor, cu titlu de despăgubire,
ca o reparaţie echitabilă pentru lipsirea reclamantului de deplinătatea atributelor specifice dreptului
de proprietate.
Trimiterea la prevederile art. 566 C.civ. nu înseamnă că instanţele au cumulat o acţiune
petitorie cu una posesorie, aşa cum susţine recurentul, pentru că instanţa de apel a explicat că
obligarea pârâtului la plata de despăgubiri trebuie citită în sensul sintagmei din art. 566 alin. 1 C.civ.,
respectiv faptul că aceste despăgubiri reprezintă contravaloarea imobilului imposibil de restituit în
natură.
Iar, în speţă, faţă de noua destinaţie a terenurilor, se poate considera că acestea sunt ocupate
în mod ireversibil, astfel încât nu este eronată interpretarea în sensul că, pentru reclamantul care nu-
şi poate exercita atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei terenurile pot fi considerate ca fiind
„pierite” din punct de vedere juridic. Prin urmare, admiterea acţiunii în temeiul art. 563 alin. 1 şi 566
alin. 1 C.civ. a fost făcută în condiţii de deplină legalitate;
2. Instanţele nu au acordat altceva decât s-a cerut, petitul cererii de chemare în judecată fiind
cât se poate de explicit: în principal, s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenurilor
ulterior enumerate; în subsidiar, dacă restituirea în natură ar fi imposibilă, pârâtul să fie obligat la
plata contravalorii bunului. Iar prin precizarea de acţiune depusă la 20.01.2015, s-a arătat că temeiul
de drept al cererii îl constituie art. 563 C.civ., acţiunea formulată fiind una în revendicare.
78
Drept urmare, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţele s-au pronunţat în limitele
în care au fost învestite de reclamantul care, printr-o manifestare consecventă de voinţă, a urmărit să-
şi redobândească dreptul de proprietate în plenitudinea atributelor sale prin recurgerea la mijlocul
specific de apărare, care este acţiunea în revendicare.
Dimpotrivă, s-ar ajunge la o nesocotire a acestui principiu fundamental al procesului civil
dacă s-ar face aplicarea prevederilor art. 949 C.civ. care reglementează acţiunea posesorie, aşa cum
consideră recurentul că trebuiau să procedeze instanţele;
3. Instanţele nu i-au acordat reclamantului „o dublă despăgubire”, esenţială în analiza
chestiunii dublei reparaţii, raportat circumstanţelor factuale ale cauzei, fiind determinarea efectelor
pe care le va produce hotărârea definitivă asupra acţiunii în revendicare.
Astfel, la momentul rămânerii definitive a soluţiei de obligare a pârâtului SN Aeroportul
International B. SA la plata contravalorii terenurilor aflate în posesia acestuia, se va tranşa definitiv
situaţia juridică a terenurilor în raport cu cele două părţi ale raportului juridic litigios: proprietarul
neposesor – reclamantul şi posesorul neproprietar – pârâtul.
Prin admiterea acţiunii în revendicare în modalitatea făcută, o nouă acţiune în revendicare a
aceloraşi terenuri între aceleaşi părţi nu ar mai fi cu putinţă, hotărârea pronunţată în prezentul litigiu
beneficiind de autoritate de lucru judecat. Cu alte cuvinte, în patrimoniul reclamantului nu va exista,
prin raportare la acelaşi pârât, decât contravaloarea acordată în cadrul prezentului proces.
Aşa cum s-a arătat anterior, soluţia de admitere a cererii formulate în subsidiar s-a bazat pe
aprecierea că destinaţia actuală a terenurilor este una ireversibilă, motiv pentru care pârâtul nu ar mai
putea fi chemat în judecată de succesorii reclamantului printr-o nouă acţiune prin care să se
urmărească valorificarea atributelor dreptului de proprietate asupra aceloraşi terenuri.
În consecinţă, şi având în vedere cele dezvoltate la pct. 1 şi 2 ale considerentelor, nu poate fi
primită susţinerea recurentului în sensul că, de vreme ce terenurile rămân în proprietatea
reclamantului, pârâtul putea fi obligat cel mult la contravaloarea lipsei de folosinţă;
4. Nu este întemeiată critica relativă la faptul că pârâtul SN Aeroportul International B. SA nu
este proprietarul terenurilor, ci Statul Român, motiv pentru care acesta ar fi trebuit obligat la
despăgubiri.
Instanţele au analizat corect acţiunea în revendicare prin determinarea calităţii de proprietar a
reclamantului – într-o acţiune separată fiind stabilit definitiv că reclamantul este proprietarul
terenurilor, iar titlul său de proprietate nu este lovit de nulitate absolută, în condiţiile în care nu a fost
emis pentru terenuri care s-ar fi aflat în domeniul public al statului -, respectiv a celei de posesor
neproprietar al pârâtului, care foloseşte terenurile în legătură cu activitatea pe care o desfăşoară.
Pe de altă parte, prin încheierea din 18.03.2015 a Tribunalului Timiş, Secţia I civilă a fost
respinsă excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului SN Aeroportul International B. SA,
cu motivarea că prin sentinţa civilă nr. 1923/2011 a Tribunalului Timiş s-a stabilit că pârâtul are
calitatea de posesor al terenurilor ce formează şi obiectul prezentului dosar. Or, această încheiere nu
a fost apelată, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că aspectele invocate prin
motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., soluţia curţii de apel, din
perspectiva celor puse în discuţie prin motivele de recurs, fiind rezultatul interpretării şi aplicării
corecte a dispoziţiilor legale incidente.
79
4. Constituirea dreptului de trecere. Condiţii
C.civ., art. 617, art. 619
Din cuprinsul art. 617 alin. (1) C.civ. rezultă că pentru constituirea dreptului de trecere,
fondul dominant trebuie să fie loc înfundat, în accepţiunea dată în practica judecătorească acestei
noţiuni, semnificaţia fiind aceea de loc înconjurat pe toate laturile de alte proprietăți sau care are
drum de trecere la calea publică care nu poate fi folosit din motive obiective: traversează o pantă
abruptă, albia unui râu, etc.
Statuând asupra posibilităţii proprietarului unui loc înfundat de a cere trecerea, legiuitorul
nu a lăsat însă la îndemâna acestuia nici alegerea fondului care urmează să fie aservit (în cazul în
care există mai multe fonduri vecine cu acces la calea publică) şi, pentru identitate de raţiune, nici
alegerea căii de acces pe care urmează să se facă ieșirea la calea publică, în cazul în care mai multe
fonduri învecinate au acces la diverse căi publice. Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 617 alin. (2)
C.civ., legiuitorul a instituit criteriile ce trebuie avute în vedere la constatarea dreptului, anume ca
trecerea să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit şi
să presupună cele mai puține prejudicii pentru proprietarul acestuia. De asemenea instanţa de
judecată are obligaţia de a verifica, pe de o parte, dacă în zonă există unul sau mai multe drumuri
de acces la o cale publică (nu la o anumită cale publică) care răspund nevoii de exploatare a
fondului dominant şi, pe de altă parte, dacă există şi alte fonduri învecinate care ar putea fi aservite
în considerarea faptului că ar permite accesul la o cale publică, instanţa având a alege, argumentat
în fapt şi în drept, calea de acces corespunzătoare.
Totodată, legiuitorul a prevăzut şi scopul în care poate fi recunoscut dreptul de trecere,
anume asigurarea accesului pentru exploatarea fondului, exploatare care are în vedere
întrebuințarea/utilitatea pe care acesta o are la momentul formulării solicitării de traversare.
Aceasta, întrucât, spre deosebire de servitute, dreptul de trecere răspunde unei nevoi actuale a
proprietarului fondului dominant, determinate de lipsa accesului la calea publică şi nu unei nevoi
viitoare, incerte, impuse de conferirea unei alte destinații, prin schimbarea regimului juridic,
economic sau tehnic al fondul dominant.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 844 din 13 aprilie 2022
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 6.07.2017, reclamantul A. a
solicitat, în contradictoriu cu Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B., obligarea pârâtei la emiterea
acordului faţă de proiectul Planului Urbanistic Zonal „Zonă cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ,
industrie nepoluantă şi depozitare” conform proiectului nr. 21/2013 întocmit de B.I.A. arh. X.
(pentru amplasamentul situat în extravilanul Municipiului Arad identificat conform Anexei la
Certificatul de Urbanism nr. 353/2012 emis de Primăria Municipiului Arad şi ulterior, Certificatul de
Urbanism nr. 1177/2015, aflate în proprietatea acestuia) - denumit în continuare „Proiectul PUZ”, cu
cheltuieli de judecată.
În drept, reclamantul a invocat normele şi principiile juridice privind obligaţia de a face şi
abuzul de drept.
Prin cererea de completare a acţiunii, reclamantul a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să
suplinească acordul favorabil al pârâtei B. cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal „Zonă cu
funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare”, indicat în acţiunea
introductivă. Reclamantul a arătat că îşi menţine petitul şi motivele acţiunii introductive, astfel încât,
80
urmare a prezentei cereri adiţionale, acţiunea împotriva pârâtei urmează să aibă două capete de
cerere: unul principal, având ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri care să suplinească
acordul favorabil al pârâtei şi unul subsidiar, având ca obiect cererea de obligare a pârâtei la emiterea
acordului favorabil cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal „Zonă, cu funcţiuni mixte,
servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare”.
Prin sentinţa civilă nr. 5893/2017, Judecătoria Arad a declinat competenţa de soluţionare în
favoarea Tribunalului Arad.
Prin sentinţa civilă nr. 29/2018, Tribunalul Arad a declinat competenţa materială de
soluţionare în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a
înaintat dosarul către Curtea de Apel Timişoara, pentru soluţionarea acestuia.
Prin sentinţa civilă nr.113 din 5.03.2018, Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de
soluţionare în primă instanţă a cererii, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să suplinească
acordul pârâtei şi obligaţia de a face, în favoarea Tribunalului Arad.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Arad la data de 12.03.2018.
Reclamantul a depus la dosar mai multe cereri de precizare a acţiunii, prin care a solicitat
obligarea pârâtei la emiterea acordului, respectiv pronunţarea unei hotărârii judecătoreşti care ține
loc de acord al pârâtei, faţă de proiectul PUZ în forma modificată conform documentaţiei anexate, cu
identificarea expresă a canalelor şi poziţiei acestora indicată în planşe.
Prin încheierea din 17.10.2018 s-a constatat că dosarul nr. x/55/2018 al Judecătoriei Arad a
fost conexat la prezentul dosar. S-a dispus citarea, în calitate de reclamantă, a soţiei reclamantului, C.
Prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/55/2018, reclamantul A., în
contradictoriu cu Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare B., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad, Judeţul Arad prin Prefect şi Consiliul Judeţean Arad, a
solicitat constatarea dreptului de trecere, cu piciorul şi cu autovehicule, prin construirea şi utilizarea
unor podeţe reversibile modulare, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x25 şi în CF x92, aflate
în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare B.; drumului
de exploatare DE 608/drumului judeţean DJ 682F, înscris în CF x48, aflat în proprietatea Judeţului
Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în
administrarea B., pentru exploatarea terenurilor proprietatea acestuia; constatarea dreptului de trecere
pentru reţelele edilitare ce deservesc terenurile proprietatea acestuia, de natura conductelor de apă
potabilă, canalizare menajeră şi pluvială, gaz sau altele asemenea, cablurilor electrice, subterane ori
aeriene şi a oricăror alte instalații sau materiale cu acelaşi scop, asupra canalelor de irigaţii înscrise în
CF x25 şi în CF x92, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare
– Dezvoltare B.; drumului DE 608, înscris în CF x48, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în
administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în proprietatea Statului Român şi în administrarea
Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare B., precum şi constituirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi
cu autovehicule, asupra canalelor de irigaţii înscrise în CF x13, CF x68, CF x51, CF x43, CF x70, CF
x07, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare B.
(fonduri aservite), pentru utilitatea terenurilor aflate în proprietatea acestuia înscrise în CF x40, CF
x36, CF x00, CF x35 (fonduri dominante), cu precizarea că toate drepturile care formează obiectul
prezentei acţiuni (dreptul de trecere, dreptul de trecere pentru rețele utilitare şi servitutea de trecere)
urmează să se constate/stabilească conform concluziilor raportului de expertiză ce se va întocmi în
cauză, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP
Arad a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvențională prin care a solicitat, în principal,
respingerea acţiunii reclamantului, ca inadmisibilă, iar pe fond, ca nedovedită şi neîntemeiată, iar în
subsidiar, în cazul admiterii acţiunii, admiterea cererii reconvenţionale formulată, în sensul obligării
acestuia la plata de juste despăgubiri.
81
Prin încheierea de şedinţă din data de 21.03.2018, s-a respins excepţia autorităţii de lucru
judecat.
Prin încheierea din 30.05.2018, s-a respins excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii
invocată de pârâta Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare B.
Prin încheierea din 12.12.2018, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei
B. Excepţia „tardivităţii” formulării acţiunii, invocată de pârâta Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare
B. a fost recalificată ca excepţia prescripţiei extinctive, pe care instanţa a respins-o, iar cu privire la
excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-a reţinut că sunt invocate apărări de fond.
Faţă de precizarea reclamantului că nu a formulat cererea introductivă în contradictoriu cu
Prefectul Judeţului Arad în nume propriu, ci cu Judeţul Arad reprezentat de Preşedintele Consiliului
Judeţean, prin încheierea de şedinţă din 20.02.2019 s-a constatat că nu se mai impune soluţionarea
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului Judeţului Arad invocată de acesta prin
întâmpinare.
Prin încheierea din 26.06.2019 s-a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată
de Statul Român, prin MFP prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 236 din 4.10.2019, Tribunalul Arad, Secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea
precizată. A dispus ca sentinţa să suplinească acordul favorabil al pârâtei Staţiunea de Cercetare -
Dezvoltare B. cu privire la proiectul Planului Urbanistic Zonal - PUZ „Zona cu funcţiuni mixte,
servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare” în configuraţia confirmată prin documentaţia
avizată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA sub nr. 92/45896/2018
coroborată cu identificarea amplasamentului podeţelor/punctelor de trecere efectuată prin expertiza
topografică întocmită în cauză de expert Y. A admis acţiunea din dosarul conexat nr. x/55/2018,
astfel cum a fost precizată, prin raportare la configuraţia proiectului PUZ confirmată prin
documentaţia avizată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA sub nr.
92/45896/2018 coroborată cu identificarea amplasamentului podeţelor/punctelor de trecere efectuată
prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert Y. A constatat dreptul de trecere, cu piciorul
şi cu autovehicule, prin construirea şi utilizarea unor podeţe reversibile modulare, precum şi pentru
reţele edilitare ce deservesc terenurile proprietatea reclamanţilor asupra: canalelor de irigaţii înscrise
în CF x25 şi în CF x92, aflate în proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de
Cercetare - Dezvoltare B.; drumului de exploatare DE 608/drumului judeţean DJ 682F, înscris în CF
x48, aflat în proprietatea Judeţului Arad şi în administrarea Consiliului Local Arad, respectiv în
proprietatea Statului Român şi în administrarea Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare B. A dispus
constituirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu autovehicule, asupra canalelor de irigaţii
înscrise în CF x13, CF x68, CF x51, CF x43, CF x70, CF x07, aflate în proprietatea Statului Român
şi în administrarea Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare B. (fonduri aservite), pentru utilitatea
terenurilor aflate în proprietatea reclamanţilor, înscrise în CF x40, CF x36, CF x00, CF x35 (fonduri
dominante). A anulat cererea reconvenţională formulată de pârâtul - reclamant reconvenţional Statul
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP Arad pentru despăgubiri.
A respins cererea de executare provizorie a hotărârii. I-a obligat pe pârâţii Staţiunea de Cercetare -
Dezvoltare B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara – AJFP
Arad, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, prin
decizia nr. 10 din 27.01.2021, prin care s-au respins apelurile pârâţilor Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare B. împotriva sentinţei
tribunalului.
82
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâţii Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare B.
Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională
a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a arătat că
hotărârile instanţelor anterioare sunt pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor
legale incidente în cauză.
A arătat că ambele hotărâri au fost pronunţate fără antamarea fondului cauzei, respectiv nu
au fost analizate condiţiile exprese prevăzute de Codul civil pentru admisibilitatea pe fond a unei
acţiuni având ca obiect constituire servituţi şi constatare drept de trecere.
În opinia recurentului, nu s-a ţinut cont de apărările sale şi de înscrisurile existente la dosar,
depuse în probaţiune, luându-se în considerare doar susţinerilor reclamanţilor.
A precizat că nu au fost analizate următoarele condiţii cerute de Codul civil pentru
admisibilitatea pe fond a acţiunii având ca obiect constituire servituţi şi constatare drept de trecere:
dacă lipsa accesului la calea publică este imputabilă sau nu reclamanţilor care pretind trecerea; dacă
vânzările de terenuri către SC D. SRL şi schimburile de terenuri cu Municipiul Arad au avut ca efect
pretinsa „imposibilitate” de acces la calea publică sau nu; dacă în cauză este vorba de o
imposibilitate absolută sau nu de ieşire la drumul public; dacă locul pretins înfundat are sau nu ieşire
la calea publică pe un drum care poate deveni practicabil, cu efectuarea unor cheltuieli de către
reclamanţi; dacă există sau nu posibilitatea trecerii rețelelor edilitare prin altă parte şi în cazul în care
există, dacă aceasta este periculoasă sau foarte costisitoare; totodată, nu s-a analizat cum s-a realizat
şi se realizează în prezent accesul la terenuri de către reclamanţi, dacă terenurile reclamanţilor nu au
nicio cale de acces.
A menţionat că în cauză, pretinsa lipsa a accesului la calea publică s-a dovedit a fi imputabilă
reclamanţilor, acţiunea trebuind aşadar a fi respinsă.
Potrivit recurentului, nu pot fi luate în considerare simplele afirmaţii ale reclamanţilor din
acţiunea formulată, cum că „terenurile în privinţa cărora am solicitat instituirea dreptului de trecere
nu se regăsesc în niciuna dintre situaţiile special prevăzute de art. 618 NCC, lipsa accesului la calea
publică nefiind rezultată din vânzare, partaj sau dintr-un alt act juridic şi nici cauzată de motive
imputabile subsemnatului (...)”, pretinsa lipsă a accesului la calea publică rezultând, în cauză, contrar
celor susţinute de reclamanţi, din vânzare (către SC D. SRL) şi din schimb (cu terenurile
Municipiului Arad).
Totodată, din sintagma „lipsit de acces la calea publică” rezultă că trebuie să fie vorba de o
imposibilitate absolută de ieşire la drumul public a celui care reclamă constituirea unui drept de
trecere pe terenul proprietatea altei persoane, textul de lege găsindu-şi aplicare în situaţia în care
pentru proprietarul fondului dominant nu există nicio ieşire la calea publică.
Or, potrivit recurentului, această imposibilitate absolută de ieşire la drumul public (care nu
există în speţa de faţă) nu a fost probată de către reclamanţi, aceştia neprobând nici faptul că nu au
acces la o altă cale publică.
Se impune, aşadar, în opinia recurentului, reanalizarea, de către instanţa de judecată, dacă
locul pretins înfundat are sau nu ieşire la calea publică pe un drum care poate deveni practicabil cu
efectuarea unor cheltuieli de către reclamanţi, în acest caz solicitarea acestora fiind inadmisibilă pe
fond.
Codul civil prevede că, dacă lipsa accesului la calea publică provine din vânzare, schimb,
partaj sau dintr-un alt act juridic (cum este şi cumpărarea), trecerea nu va putea fi cerută decât celor
care au dobândit partea din teren pe care se făcea anterior trecerea (art. 618 alin. 1 C.civ.), respectiv
83
D. SRL şi Municipiului Arad (a se vedea extrasele de CF depuse în probaţiune de Staţiunea de
Cercetare - Dezvoltare B.).
Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării
dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică, iar dacă mai multe fonduri
vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine
prejudicii.
La art. 621 C.civ. se prevede că proprietarul este obligat să permită trecerea pe fondul său a
reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apa,
gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum
şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
Această obligaţie subzistă numai dacă trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau
foarte costisitoare, aspecte care nu au fost probate de reclamanţi în cauză. Totodată, clădirile, curţile
si grădinile sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă are ca obiect conducte şi canale
subterane, în cazul în care aceste utilităţi sunt noi.
Potrivit recurentului, se constată din actele de la dosar că reclamanţii au iniţiat prezenta
acţiune datorită propriei culpe - şi-au înfundat parţial propriile terenuri. Acest aspect reiese atât din
răspunsul expertului şi actele anexate de acesta, cât şi din actele depuse în probaţiune de Staţiunea de
Cercetare –Dezvoltare B.
Mai mult, reclamanţii au şi alte posibilităţi de realizare a accesului la propriile terenuri, nu
doar cea solicitată prin prezenta acţiune.
Din raportul de expertiză efectuat în dosar şi completările ulterioare la acesta, precum şi din
celelalte înscrisuri depuse la dosar, rezultă că nu sunt întrunite condiţiile legale de admitere a
acţiunii.
În conformitate cu detaliile oferite de suplimentul la expertiză, există şi alte locuri pentru
acces, care nu au fost luate în calcul de proprietari şi proiectanţi, aşa după cum se arată în Anexa 3
din suplimentul de expertiză; mai mult, există şi drumuri de exploatare de care beneficiază
proprietățile reclamanţilor, care pot folosi ca şi căi de acces, iar PUZ-ul să ţină cont de aceste căi de
acces existente.
Actualmente, terenurile reclamanţilor sunt accesibile cu utilaje agricole, întrucât sunt folosite
ca şi terenuri arabile extravilane cultivate cu cereale, lucru care întăreşte faptul că parcelele de teren
deţinute de reclamanţi au căi de acces, contrar celor susţinute de aceştia.
Contrar hotărârii instanţei de apel, recurentul nu a considerat neavenită critica formulată cu
privire la lipsa acordului proprietarului, respectiv a administratorului imobilelor care sunt afectate
prin acest PUZ.
PUZ-ul a fost elaborat fără să fi fost obţinut în prealabil acordul favorabil al proprietarului
imobilelor - Statului Român şi administratorului de drept şi de fapt al acestora, Staţiunea de
Cercetare - Dezvoltare B.
Ministerul Finanţelor nu a putut acorda acest aviz/acord favorabil, deoarece Staţiunea de
Cercetare - Dezvoltare B., titulară a dreptului de administrare şi entitatea în măsură a analiza cererea
reclamanţilor, a susţinut că bunurile menţionate sunt indispensabile activităţii specifice staţiunii.
Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare B., în calitatea sa de entitate care exercită dreptul de
administrare asupra bunurilor înregistrate în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al
Statului la nr. MFP 151672, este în măsură, în baza actelor tehnico-operative, economice, juridice şi
administrative deţinute, să analizeze în ce măsură realizarea planului de amenajare poate să afecteze
dreptul de proprietate al statului sau exercitarea dreptului de administrare al bunurilor şi să decidă cu
privire la acordarea avizului solicitat.
Într-adevăr, aşa cum a reţinut curtea de apel, prin admiterea acţiunii ce formează obiectul
dosarului nr. x/55/2017* se obţine suplinirea acordului favorabil al Staţiunii de Cercetare -
84
Dezvoltare B. cu privire la proiectul PUZ şi, indirect, şi al proprietarului Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor, însă această soluţie este netemeinică şi nelegală.
Instanţa de apel trebuia să analizeze dacă hotărârea pronunţată de instanţa de fond este
temeinică şi legală, dacă prin admiterea acţiunii este afectat sau nu dreptul de proprietate al Statului
sau exercitarea dreptului de administrare al bunurilor, respectiv dacă PUZ-ul este compatibil cu uzul
sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate, devreme ce titularul dreptului de
administrare, care este în măsură să analizeze aceste aspecte, susţine că PUZ-ul este incompatibil cu
uzul şi interesul public.
Nu se poate susţine că o persoană a obţinut un acord/aviz favorabil de la un
proprietar/administrator pentru un PUZ, dacă acesta a fost obţinut ulterior, printr-o hotărâre
judecătorească care ţine loc de aviz, urmare unei acţiuni împotriva proprietarului/administratorului.
Recurentul a susţinut în repetate rânduri că reclamanţii nu au obţinut avizul de la persoanele
în drept să-l acorde - Ministerul Finanţelor, în calitate de proprietar şi Staţiunea de Cercetare -
Dezvoltare B., în calitate de titulară a dreptului de administrare.
De asemenea, nu se poate susţine că a fost îndeplinită o condiţie de admisibilitate a unei
acţiuni - existenţa unui acord, dacă acea condiţie este îndeplinită tocmai prin admiterea acelei acţiuni.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze dacă suplinirea acordului prin
hotărârea pronunţată de instanţa de fond este o soluţie temeinică şi legală.
În repetate rânduri recurentul a solicitat depunerea unui proiect detaliat de către reclamanţi,
prin care să fie precizate clar ce, pe unde şi cum doresc pe terenurile şi canalele proprietate publică
pentru ca recurentul să poată arăta cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv pentru a putea fi
calculat acest cuantum printr-o expertiză tehnică judiciară, cum de altfel se impunea.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acel proiect al reclamanţilor nu doar că este
necesar, este esenţial pentru a putea fi efectuate calcule corecte privind prejudiciul creat statului de
către un expert tehnic judiciar, neinteresând suma investită de reclamanţi în proiectul lor.
Totodată, interpretarea dată de instanţa de apel (şi implicit de instanţa de fond) art. 617-619
C.civ. este total greşită şi contrară voinţei legiuitorului, care se referă tocmai la o imposibilitate
absolută de ieşire la calea publică, nu la acele cazuri când calea de acces la calea publică, existentă,
este periculoasă, prezintă inconveniente grave sau este insuficientă.
Practic, prin hotărâre se confirmă că reclamanţii au în prezent acces la calea publică.
Titularul dreptului de administrare susţine că uzul şi interesul public căruia îi sunt afectate
aceste bunuri sunt afectate, ceea ce conduce chiar la ştirbirea atributelor dreptului de proprietate
publică, prea puţin protejată.
Pe de altă parte, nici până în prezent nu a fost clarificat pe deplin ce anume au solicitat
reclamanţii iniţial de la CNADNR.
Recurentul a apreciat că hotărârile instanţelor anterioare sunt netemeinice şi nelegale, fiind
pronunţate cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză, cu ignorarea
în totalitate a apărărilor formulate, precum şi a probelor (înscrisuri) existente la doar. Pentru a
pronunţa aceste soluţii, instanţa de apel şi cea de fond şi-au însuşit în totalitate susţinerile
reclamanţilor, ignorând în totalitate înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Recurentul a arătat că formulează critici cu privire la omisiunea de analizare a apărărilor şi
modalitatea de valorificare a probatoriului administrat, învederând în acest sens că au fost depuse la
dosarul cauzei o serie de extrase CF de către Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare B., care se impunea
a fi studiate pentru clarificarea stării de fapt reale şi soluţionarea temeinică şi legală a cauzei.
Recurentul a reiterat apărările formulate în etapele procesuale anterioare privind excepţia de
inadmisibilitate a acţiunii, caracterul nefondat al acesteia, modalitatea de soluţionare a cererii
reconvenţionale.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
85
Recurenta - pârâtă Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare B. a arătat că, aşa cum a precizat în
notele de şedinţă depuse la instanţa de fond în data de 17.10.2018, solicitarea reclamantului în
vederea emiterii avizului pentru Proiectul PUZ a fost înregistrată sub nr. 480/6.05.2014, iar pârâta a
comunicat reclamantului avizul negativ la solicitarea acestuia prin adresa de răspuns nr.
531/19.05.2014.
Potrivit prevederilor art. 2500 C.civ., dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie,
dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, prin sintagma „drept la acţiune” înţelegându-se
dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să
respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice sancţiune civilă, după caz.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, prin intermediul prevederilor art. 2517 C.civ.,
legiuitorul a statuat că acesta este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen, acest termen începând
să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui
(art. 2523 din Legea nr. 287/2009).
În acest context, raportat la faptul că recurenta - pârâtă a comunicat reclamantului avizul
negativ la solicitarea acestuia la data de 19.05.2014 este indeniabil că de la această dată a luat naştere
dreptul său la acţiune, ori cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea la acordarea
avizului pentru Proiectul PUZ a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 6.07.2017,
după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani.
A solicitat a se admite excepţia tardivităţii acţiunii, deoarece au trecut 3 ani de la data emiterii
răspunsului din 19.05.2014 până la data introducerii acţiunii 6.07.2017, fiind astfel împlinit termenul
de prescripţie de 3 ani.
A mai arătat că nu este proprietara bunurilor imobile la care s-a tăcut referire în cererea
reclamantului de acordare a avizului faţă de Proiectul PUZ, proprietarul bunurilor fiind Statul
Român.
În condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, nu este proprietara bunurilor imobile la
care s-a făcut referire, nu poate emite nici un act de dispoziţie cu privire la acestea, această
prerogativă revenind strict proprietarului acestora, respectiv Statului Român, prin reprezentanţii săi
legali.
A susţinut că la pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel nu a luat în considerare nici
faptul că activitatea sa este una de utilitate publică şi de interes naţional şi că, în conformitate cu
dispoziţiile exprese ale art. 31 alin. 2 din Legea nr. 45/2009, bunurile imobile la care s-a făcut
referire în cererea de aviz sunt bunuri care sunt destinate a fi de utilitate publică pe toată durata
existenţei recurentei, sub condiţia păstrării obiectului de activitate.
În ceea ce priveşte drumul de exploatare DE 608/3, instanţa de apel a considerat că nu a fost
învestită cu o acţiune având ca obiect stabilirea apartenenţei şi categoria de drum, reţinând că dacă
drumul este în proprietatea Consiliului Judeţean Arad, aceştia au menţionat că nu se opun acţiunii,
deci indiferent de poziţia primei instanţe referitoare la acest drum, nu se analizează acest aspect
deoarece Consiliul Judeţean este de acord cu acţiunea.
Dacă s-ar accepta susţinerile reclamantului conform cărora drumul este unul judeţean şi de
exploatare agricolă, ar rezulta că recurenta - pârâtă nu este administratorul acestui drum, cu
consecinţa directă a faptului că un eventual aviz trebuia solicitat de la administratorul drumului, iar
nu de la aceasta.
Referitor la dosarul nr. x/55/2018, arată că instanţa de apel nu a justificat şi motivat excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei -pârâte.
Atât canalele de irigaţii înscrise în CF x25 si în CF x92 cât şi drumul de exploatare DE 608
(asupra cărora s-a solicitat constatarea dreptului de trecere cu piciorul şi cu autovehicule, constatarea
dreptului de trecere pentru reţelele edilitare ce deservesc proprietatea reclamantului şi constituirea
86
unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu autovehicule), se află în proprietatea Statului Român şi doar
în administrarea recurentei - pârâte.
Acest aspect a fost confirmat şi prin întâmpinarea depusă la dosar de către DGFRP
Timişoara-AJFP Arad. De altfel, însuşi reclamantul a înţeles să împroceseze în calitate de pârât
Statul Român, tocmai în virtutea calităţii acestuia de proprietar al bunurilor imobile asupra cărora s-a
solicitat constatarea dreptului de trecere şi constituirea unei servituţi de trecere.
În considerarea celor menţionate, a apreciat că lipsa calităţii sale procesuale pasive este
întemeiată, întrucât nu-i incumbă nici o obligaţie de natura celor solicitate de către reclamant prin
cererea introductivă.
Pe fondul cauzei, a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică. În
opinia recurentei, în ce priveşte accesul la calea publică, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi
celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, respectiv cele depuse la data de 23.08.2019, înscrisuri
provenite de la O.C.P.I. Arad, din care a rezultat în mod cert faptul că reclamanţii au creat voluntar
această situaţie.
A mai învederat faptul că reclamanţii au avut în proprietate terenuri care aveau acces la DN 7,
dar care au fost înstrăinate de aceştia în anul 2017.
Faţă de înscrisurile menţionate, potrivit recurentei, rezultă că reclamanţii, din anul 2012, sunt
proprietarii terenurilor menţionate în acţiune, astfel că la data la care au solicitat certificatul de
urbanism emis cu nr. 353/28.03.2012, în care nu era menţionată această staţie de carburant sau au
omis a solicita cale de acces pentru întreaga suprafaţă de teren astfel cum este susţinută la această
dată, în plus dacă se studiază acest certificat de urbanism, la fila 2 Cap. 3 Regim tehnic, la alin. 5 se
poate observa că se solicita a se reglementa circulaţia în zonă, aspect care nu este în concordantă cu
schiţele depuse, iar la alin. 7 se înşiră unităţile de la care este necesară obţinerea avizelor în care atât
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cât si societatea pârâtă nu figurează menţionaţi pentru
acordarea avizului.
Pe de altă parte, din Raportul de expertiză topografică efectuat în cauză şi necontestat de către
reclamanţi rezultă că drumul de exploatare nr. 608/3 astfel cum este menţionat şi în CF, este un drum
de exploataţie necesar desfăşurării activităţii recurentei - pârâte, astfel că solicitările reclamanţilor nu
sunt admisibile. Reclamanţii aveau mai multe variante de a asigura căi de acces direct din DN 7 spre
terenurile deţinute de aceştia, aspect ignorat la momentul efectuării schimbului de terenuri cu
Municipiul Arad, cu atât mai mult cu cât la momentul efectuării schimbului – 26 iunie 2013, cererea
de eliberare a Certificatului de Urbanism era depusă la Primăria municipiului Arad care deja avea
emis acest Certificat de urbanism nr. 353/28.03.2012.
Astfel, reclamanţii aveau la îndemână şi alte opţiuni pentru asigurarea accesului la terenurile
acestora, însă aceştia insistă doar asupra constituirii unei servituţi de trecere asupra imobilelor aflate
în proprietatea Statului Român şi în administrarea recurentei - pârâte.
În condițiile în care reclamanţii au deţinut în proprietate şi terenuri care aveau acces direct la
DN 7 şi pe care le-au înstrăinat ulterior, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 618 alin. 1 C.civ.,
conform cărora dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic,
trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior
trecerea.
Or, din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat faptul că reclamanţii au solicitat acest
drept de trecere de la proprietarii actuali a terenurilor înstrăinate de reclamanţi.
Raportat la faptul că lipsa accesului reclamanţilor la terenurile deţinute de aceştia este pe
deplin imputabilă acestora, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 618 alin. 2 C.civ., conform
cărora dreptul de trecere poate fi stabilit numai cu consimţământul proprietarului fondului ce are
acces la calea publică.
87
Deşi recurenta a solicitat ambelor instanţe de judecată de a se clarifica situaţia proprietarilor
din CF x07, CF x43 şi CF x70 unde există menţiune proprietar neidentificat, nici până în prezent
acest aspect nu a fost clarificat, nefiind introduşi în cauză proprietarii sau deţinătorii acestor terenuri.
Pe parcursul derulării litigiului în fata instanţei de apel s-au efectuat, de către instanţa de apel,
numeroase solicitări către CNADNR de a se depune la dosar cererea reclamantului prin care a
solicitat accesul în staţia de carburant, dar această entitate a refuzat şi a depus cu totul alte acte decât
cele solicitate.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 7 şi 8 C.proc.civ.
5.Apărările formulate în cauză
Recurenta - pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând admiterea acestuia.
Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGFRP Timişoara - AJFP
Arad a formulat note scrise. A solicitat admiterea ambelor recursuri, mai puţin în ce priveşte aspectul
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei învederat prin recursul acesteia.
Intimaţii - pârâţi Judeţul Arad şi Consiliul Judeţean Arad au formulat întâmpinare la
recursurile declarate prin care au arătat că nu se opun demersului intimaţilor - reclamanţi de a-şi
reglementa accesul la drumul judeţean, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997
privind regimul juridic al drumurilor, respectiv art. 46, art. 47, art. 48 şi art. 52 din actul normativ
privind accesul la drumul judeţean, obligarea la plata tarifelor de acces şi realizarea construcţiilor sau
instalaţiilor în zona drumului public.
Intimaţii Judeţul Arad şi Consiliul Judeţean Arad au depus și note scrise prin care au arătat că
nu se opun reglementării accesului la drumul judeţean al intimaţilor - reclamanţi, lăsând la aprecierea
instanţei de judecată soluţionarea prezentei cauze.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu titlu prealabil se impune menţiunea că lucrările dosarului evidențiază că prin hotărârea
recurată a fost menţinută soluţia primei instanţe prin care s-au admis cererile conexate deduse
judecăţii şi s-a dispus ca sentinţa să suplinească acordul favorabil al părţii pârâte cu privire la
proiectul Planului Urbanistic Zonal - PUZ „Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie
nepoluantă şi depozitare" în configuraţia din documentaţia avizată de CNAIR SA sub nr.
92/45896/28.06.2018 coroborată cu expertiza topografică întocmită în cauză (în care se arată
amplasamentul podețelor/punctelor de trecere) şi, respectiv, s-a constatat drept de trecere cu piciorul,
cu autovehicule şi cu reţele edilitare, respectiv, s-a constituit servitute de trecere cu piciorul şi cu
autovehicule în favoarea fondurilor dominante.
Fondurile dominante sunt reprezentate de terenuri arabile proprietatea părţii reclamante
situate în extravilanul localităţii Arad, în suprafaţă de aprox. 91 ha, cu categoria de folosinţă agricolă,
grupate distinct şi identificate prin trimitere la menţiunile din cărţile funciare.
Fondul aservit este reprezentat de bunuri proprietate publică, canale de irigaţii cu categoria
de folosinţă „ape stătătoare” şi teren pe care este amenajată o cale de acces (identificat, fie ca drumul
de exploatare agricolă DE 608, proprietatea părţii pârâte, fie ca drumul judeţean DJ 682F,
proprietatea Judeţului Arad, chestiune rămasă nelămurită în considerarea poziţiei procesuale a
Judeţului Arad care şi-a exprimat acordul pentru traversarea terenului în varianta solicitată de partea
reclamantă).
Trecerea de la terenurile agricole, fonduri dominante, s-a stabilit să se facă către drumul
naţional DN7 pe deasupra fondului aservit, prin construirea de podețe reversibile modulare şi de
reţele edilitare supraterane.
Temeiurile de drept ale pretenţiilor deduse judecăţii sunt reprezentate de normele de drept
privitoare la buna-credinţă şi abuzul de drept, prevăzute la art. 14 şi art. 15 C.civ. şi de cele prin care
88
se reglementează dreptul de trecere, art. 617 şi urm. C.civ., dreptul de trecere pentru utilităţi, art. 621
şi urm. C.civ. şi servituțile, art. 755 şi urm. C.civ.
Examinând decizia recurată, prin gruparea argumentelor comune din cele două memorii de
recurs care se subsumează aceleiaşi critici de nelegalitate dintre cele prevăzute la art. 488
C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de partea pârâtă Statul Român şi Staţiunea
de Cercetare-Dezvoltare B. sunt fondate, în limitele care se vor arăta în cele ce urmează.
- este fondată critica comună prin care partea pârâtă pretinde că în cauză nu s-au analizat
condiţiile prevăzute de normele de drept comun cuprinse la art. 617 şi urm. C.civ. pentru constituirea
dreptului de trecere şi nu s-au motivat argumentele în baza cărora au fost înlăturate apărările prin
care a învederat că normele juridice menţionate nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii,
critică subsumată motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Dreptul de trecere se constituire într-o limitare a exercițiului dreptului de proprietate privată
şi, în condiţiile legii, şi a dreptului de proprietate publică şi poate fi constituit pe cale pe cale
judecătorească (art. 619 C.civ.).
Art. 617 alin. (1) C.civ. prevede următoarele: Proprietarul fondului care este lipsit de acces
la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea
fondului propriu.
Rezultă că pentru constituirea dreptului de trecere, fondul dominant trebuie să fie loc
înfundat, în accepţiunea dată în practica judecătorească acestei noţiuni, aceea de loc înconjurat pe
toate laturile de alte proprietăți sau care are drum de trecere la calea publică care nu poate fi folosit
din motive obiective: traversează o pantă abruptă, albia unui râu, etc.
Statuând asupra posibilităţii proprietarului unui loc înfundat de a cere trecerea, legiuitorul nu
a lăsat însă la îndemâna acestuia nici alegerea fondului care urmează să fie aservit (în cazul în care
există mai multe fonduri vecine cu acces la calea publică) şi, pentru identitate de raţiune, nici
alegerea căii de acces pe care urmează să se facă ieșirea la calea publică, în cazul în care mai multe
fonduri învecinate au acces la diverse căi publice.
Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 617 alin. (2) C.civ., legiuitorul a instituit criteriile ce trebuie
avute în vedere la constatarea dreptului, anume ca trecerea să aducă o minimă stânjenire exercitării
dreptului de proprietate asupra fondului aservit şi să presupună cele mai puține prejudicii pentru
proprietarul acestuia.
Legiuitorul a prevăzut şi scopul în care poate fi recunoscut dreptul de trecere, anume
asigurarea accesului pentru exploatarea fondului, exploatare care are în vedere
întrebuințarea/utilitatea pe care acesta o are la momentul formulării solicitării de traversare.
Aceasta, întrucât, spre deosebire de servitute, dreptul de trecere răspunde unei nevoi actuale a
proprietarului fondului dominant, determinate de lipsa accesului la calea publică şi nu unei nevoi
viitoare, incerte, impuse de conferirea unei alte destinații, prin schimbarea regimului juridic,
economic sau tehnic al fondul dominant.
În privinţa dreptului de proprietate publică, limitarea exercițiului prin dreptul de trecere se
supune regulilor prevăzute la art. 862 alin. (1) C.civ.
Rezultă că în această situaţie, dreptul de trecere este permis numai în măsura în care este
compatibil cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile proprietate publică aservite.
În speţă, se constată că, pornind de la premisa greşită că nu prezintă relevanţă utilitatea
actuală a terenurilor ce constituie fondul dominant, terenuri arabile exploatate agricol, ci utilitatea
viitoare exhibată în proiectul planului urbanistic zonal inițiat de partea reclamantă, aceea de zonă cu
funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare, plan a cărui aprobare de către
autoritățile administrative necesită dovada asigurării căilor de acces, a dotărilor publice şi
echipamentelor tehnice necesare funcționării coerente a zonei în care se propune edificarea de
89
construcţii (art. 311 din Legea urbanismului nr. 350/2001), instanţele de fond au restrâns, nepermis,
analiza condiţiilor impuse de normele de drept comun pentru recunoașterea dreptului de trecere.
Verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel, trimițând la dispoziţiile
art. 617-619 NCC, a reţinut, cu valoare de principiu, că este loc înfundat terenul înconjurat de
terenurile altor proprietari care nu îngăduie proprietarului său o ieșire suficientă la drumul public şi,
în considerarea faptului că terenurile agricole proprietatea părţii reclamante nu se învecinează cu
drumul naţional DN7, a apreciat că modalitatea de a asigura accesul reclamanţilor la DN 7 s-ar putea
obţine doar prin supratraversarea prin podețe modulare şi reversibile.
Or, evaluarea ca loc înfundat nu se realizează în abstract, ci în concret, prin evidențierea clară
a particularităților terenului/terenurilor arabile pentru care se cere în procesul pendinte constituirea
dreptului de trecere şi, după caz, ale drumului existent apreciat ca fiind insuficient, cu indicarea
probatoriilor care susţin concluzia că terenurile sunt lipsite de acces la o cale publică corespunzătoare
nevoilor actuale de exploatare.
Împrejurarea de fapt reţinută de instanţa de apel, anume că terenurile agricole proprietatea
părţii reclamante nu au limită cu DN 7 nu este suficientă pentru a fundamenta constatarea că fondul
dominant este loc înfundat, cât timp nu s-a argumentat de ce DN 7 este singura cale publică la care
trebuie deschis accesul şi nici nu s-au indicat motivele pentru care „ieșirea” actuală se priveşte ca
insuficientă pentru exploatarea acestuia.
Concluzia se impune în considerarea criteriilor conţinute de norma de drept prevăzută la art.
612 C.civ., care impun instanţei de judecată obligaţia de a verifica, pe de o parte, dacă în zonă există
unul sau mai multe drumuri de acces la o cale publică (nu la o anumită cale publică) care răspund
nevoii de exploatare a fondului dominant şi, pe de altă parte, dacă există şi alte fonduri învecinate
care ar putea fi aservite în considerarea faptului că ar permite accesul la o cale publică, instanţa
având a alege, argumentat în fapt şi în drept, calea de acces corespunzătoare.
Se constată, totodată, că hotărârea recurată nu cuprinde nici argumentele în baza cărora au
fost înlăturate apărările părţii pârâte întemeiate pe norma de drept menţionată.
Rezultă că partea pârâtă s-a apărat în sensul că fondul dominant nu este loc înfundat, întrucât
are acces la DE 608/DJ 682F, atât cu piciorul, cât şi cu utilajele, drum folosit în trecut, dar şi în
prezent, pentru exploatarea tuturor terenurilor agricole din zonă, drum care poate fi amenajat,
eventual, conform nevoilor suplimentare ale părţii reclamante.
Referitor la această apărare, instanţa de apel a reţinut că nu o poate examina întrucât nu a fost
învestită cu o acţiune având ca obiect stabilirea apartenenței şi categoriei acestui drum, fiind
important a se arăta că dacă drumul ar fi în proprietate Consiliului Judeţean Arad, aşa cum se tinde a
se susţine în cuprinsul unor pasaje din cererile de apel, atunci, situaţia s-ar simplifica, deoarece CJ
Arad a arătat că nu se opune acţiunii reclamanţilor.
Argumentul nu justifică omisiunea examinării apărării, întrucât, în cauza pendinte, prezintă
relevanţă, nu dacă drumul existent este drum de exploatare sau drum judeţean, ci dacă aceasta
permite părţii reclamante accesul utilajelor şi lucrătorilor pentru exploatarea terenurilor agricole ce
constituie fondul dominant, adică dacă reprezintă este o cale de acces viabilă.
Pe de altă parte, partea pârâtă a susţinut că sunt şi alte fonduri învecinate pe care se pot
amenaja căi de acces (inclusiv la DN7) care ar atrage o minimă stânjenire şi mai puţine prejudicii în
măsura în care ar fi aservite conform solicitării părţii reclamante.
Partea pârâtă a învederat că se impune verificarea şi a celorlalte căi de acces susţinând că
trecerea peste canalele de irigaţii şi drumul de exploatare agricolă o stânjenește/împiedică în
exercitarea corespunzătoare dreptului de proprietate/administrare asupra acestora, precum şi în
activităţile pe care trebuie să le desfășoare, contrar prevederilor art. 617 alin. (2) C.civ., respectiv, că
trecerea nu este compatibilă cu uzul şi interesul public căruia îi sunt destinate bunurile, cerinţă
prevăzută la art. 862 alin. (1) C.civ.
90
Apărările părţii pârâte au fost înlăturate sub motiv că instalarea de podeţe modulare şi
reversibile deasupra canalelor de irigaţii nu spoliază canalele de irigaţii de uzul sau interesul public
căruia îi sunt destinate, astfel că apare echitabil a se permite proprietarilor terenurilor traversate de
canalele de irigaţii să-şi pună în valoare bunurile, fără ca astfel să fie ştirbite atributele dreptului de
proprietate publică, atribute consacrate prin norme de rang constituţional.
Considerentele menţionate nu explică însă de ce traversarea supraterană a canalelor de irigaţii
şi a unui drum de exploatare agricolă prin edificarea de poduri reversibile este de natură să aducă o
minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate al părţii pârâte asupra fondului aservit,
comparativ cu trecerea pe drumul de exploatare agricolă în amenajarea actuală ori îmbunătăţită a
acestuia, respectiv, motivele pentru care nu se justifică verificarea posibilităţii traversării peste
celelalte fonduri învecinate.
Din cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanţa de apel a apreciat că
trecerea peste bunurile părţii pârâte nu este de natură nici să stânjenească exercițiul dreptului de
proprietate/administrare şi nici să afecteze uzul public al acestora exclusiv în considerarea faptului că
podurile vor fi amplasate pe deasupra acestora.
Concluzia ignoră, pe de o parte, scopul constituirii dreptului de trecere, anume nevoia actuală
de exploatare a terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, exploatare a cărei imposibilitate
nu s-a susţinut/constatat argumentat în raport de căile de acces folosite în prezent în acest scop.
Pe de altă parte, concluzia ignoră faptul că respectivele canale, care se susţine că aparţin
sistemului de irigaţii de colectare şi evacuare a apelor provenite din precipitații excedentare
(desecare), sunt construcţii sprijinite pe fundații, încastrate între maluri, având anumite caracteristici
tehnice ce trebuie avute în vedere atunci se dispune amplasarea deasupra lor de poduri.
În atare condiţii, în lipsa oricăror considerente care înfăţişeze care sunt nevoile de exploatare
ale fondului dominant care impun trecerea peste fondul aservit în această modalitate (pe deasupra) şi,
respectiv, care să înfăţişeze caracteristicile tehnice ale canalelor de irigaţii avute în vedere şi care
permit edificarea de „podețe” pentru traversarea cu piciorul şi autovehicule (neidentificate) şi
regimul juridic al acestor construcţii noi (inclusiv, cui îi incumbă responsabilitatea pentru construire
şi exploatare), aprecierile instanţei de apel cu privire la lipsa oricăror prejudicii ce ar putea fi cauzate
fondului aservit şi la neafectarea uzului şi interesului public căruia sunt destinate reprezintă simple
speculații lipsite de legătură cu situaţia faptică expusă.
În ceea ce priveşte drumul de exploatare, rezultă că partea pârâtă a învederat că prin aservirea
acestuia este împiedicată să-l mai folosească conform destinaţiei actuale, acesta fiind-i necesar
pentru desfăşurarea activităţii de cercetare, de interes public care presupune exploatarea propriile
terenuri agricole situate în aceeaşi în zonă exclusiv pentru această activitate, astfel cum prevede art.
31 din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi
Silvice Gheorghe Ionescu-Şişeşti şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii,
silviculturii şi industriei alimentare (apărare combătută de partea reclamantă sub motiv că utilajele
agricole deţinute de partea pârâtă pot fi înmatriculate pentru ca acestea să poată accesa drumul
naţional DN 7 înspre terenurile agricole).
Hotărârea recurată nu examinează această apărare şi nu explicitează dacă, prin modalitatea de
aservire, drumul de exploatare agricolă mai poate fi folosit sau nu de partea pârâtă pentru exploatarea
propriilor terenuri agricole, respectiv, dacă modalitatea de traversare a acestui drum, prin edificarea
de podeţe, doar stânjenește ori împiedică exerciţiului dreptului de proprietate al părţii pârâte asupra
acestui bun.
Rămânând în sfera de reglementare a dreptului de trecere, se constată că legiuitorul a
prevăzut la art. 618 C.civ. modalități diferite de constituire a dreptului de trecere în cazul în care
înfundarea locului este imputabilă proprietarului.
91
Potrivit normei de drept menţionate, dreptul de trecere se poate dispune doar pe partea de
teren pe care se făcea anterior trecerea, atunci când înfundarea locului provine din înstrăinarea unor
terenuri prin acte juridice (alin.1), respectiv, numai cu consimţământul proprietarului fondului care
are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii, când lipsa accesului îi este imputabilă
(alin. 2).
Or, nici această chestiune litigioasă dintre părţi nu-şi găsește o analiză şi motivare lămuritoare
în cuprinsul hotărârii recurate, deşi în cazul statuării asupra caracterului de loc înfundat a unui
imobil, se impunea a fi examinată cu prioritate, în considerarea efectelor pe care le produce asupra
cererii de chemare în judecată.
Rezultă că, prin motivele de apel, partea pârâtă a susţinut că lipsa accesului fondului
dominant la DN7 provine din înstrăinarea/schimbarea de către partea reclamantă a parcelelor de
teren pe care le deţinea şi le folosea anterior în acest scop cu SC D. SRL şi cu Municipiul Arad.
Considerentele hotărârii evidențiază respingerea apărării părţii pârâte întemeiate pe art. 618
C.civ., justificat de faptul că din răspunsurile CNADNR, (...), se poate observa că din sensul giratoriu
situat pe DN7 km 553+826 s-a acordat intrare doar pentru accesarea stației de carburanți, iar din
studierea planșelor realizate în cadrul expertizei administrată la prima instanţă rezultă că, oricum,
judecând după modul de poziționare al stației de carburanți, accesul prin incinta acesteia nu ar aduce
o rezolvare completă a problemei, deoarece şi pentru a ajunge la aceasta, tot ar fi necesară, pentru
accesul de pe unele terenuri, traversarea canalelor de irigaţii şi a drumului de exploatare DE
608/drumul judeţean DJ 682F.
Aceste considerente nu tranșează explicit dacă lipsa accesului fondului dominant la DN7
provine din încheierea de partea reclamantă de acte juridice cu societatea care administrează staţia de
carburanți, nici dacă a fost sau nu încheiat un act juridic având ca obiect o astfel de parcelă de teren
şi cu Municipiul Arad, respectiv, dacă înfundarea este sau nu imputabilă părţii reclamante.
În plus, reţinând că accesul fondului dominant la DN7 prin incinta stației de carburanţi nu ar
aduce o rezolvare completă a problemei, instanţa de apel nu a expus raționamentul juridic în baza
căruia a statuat că acest fapt ar fi de natură să înlăture de la aplicare, în totalitate, norma de drept
menţionată.
Or, deşi de principiu, hotărârea judecătorească nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor
părţilor, ea trebuie să furnizeze dovada că apărările formulate, întemeiate pe normele de drept
apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, au fost văzute şi examinate, o astfel de
omisiune fiind esenţială şi de natură a atrage casarea, întrucât împiedică instanţa de recurs să exercite
controlul de legalitate cu privire din perspectiva criticilor invocate prin recursurile deduse judecăţii.
- este fondată critica comună prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel nu a analizat
şi motivat condiţiile impuse de normele de drept comun prevăzute la art. 755 C.civ., pe a căror
aplicare, greşită, a pretins că a fost fundamentată soluţia primei instanţe de constituire a unei
servituţii de trecere (cu piciorul, cu autovehicule) către DN 7 în favoarea fondului dominant, critică
subsumată motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată iar, în absența
unei norme de drept speciale, derogatorii de la normele de drept prevăzute de Codul civil, este
incompatibilă cu dreptul de proprietate publică.
Potrivit dispoziţiilor art. 755 C.civ., servitutea de trecere este o sarcină care grevează un
imobil pentru uzul şi utilitatea imobilului unui alt proprietar, utilitate care rezultă din destinaţia
economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.
Rezultă că servitutea de trecere poate fi constituită atât în considerarea utilităţii actuale a
fondului dominant, cât şi în vederea unei utilităţi viitoare a acestuia (în acest sens, art. 758 C.civ.).
Dispoziţiile art. 756 C.civ. prevăd că servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic
ori prin uzucapiune, nu prin hotărâre judecătorească.
92
Rezultă că similaritatea situațiilor premisă care permit recunoașterea dreptului de trecere şi,
după caz, constituirea servituţii de trecere nu a impus şi identitate de reglementare juridică, motiv
pentru care instanţele au a distinge între cele două instituţii juridice şi a le aplica diferențiat
raporturilor juridice deduse judecăţii, în raport de limitele învestirii, astfel cum au fost configurate de
partea reclamantă prin cererea dedusă judecăţii.
În privinţa bunurilor proprietate publică, art. 136 alin. (4) din Constituția României şi art. 862
alin. (1) C.civ. prevăd că sunt inalienabile şi că pot fi date doar în administrare regiilor autonome ori
instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, respectiv, date în folosinţă gratuită
instituțiilor de utilitate publică.
Proprietatea asupra acestor bunuri, potrivit art. 862 alin. (1) C.civ., nu se stinge prin neuz şi
nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra
bunurilor mobile.
Aşa fiind, constituirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate ar conduce la
constituirea unor drepturi reale opozabile erga omnes asupra bunurilor proprietate publică inclusiv în
contra celui care le-a constituit, trăsătură inacceptabilă pentru dreptul de proprietate publică.
În speţă, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că examinarea servituţii de trecere
nu se justifică a fi făcută prin prisma normei de drept prevăzute la art. 755 C.civ., care a reprezentat
la judecata în primă instanţă temeiul de drept pe care s-a fundamentat soluţia de admitere a cererii
părţii reclamante referitoare la această sarcină.
Rezultă că prima instanţă, în aplicarea normei de drept menţionate, a statuat că pentru
sporirea confortului şi a utilităţii terenurilor fond dominant este necesară trecerea peste fondul aservit
prin construirea de podeţe reversibile modulare în locurile identificate prin expertiza topografică
întocmită în cauză şi prin raportare la planşa PUZ avizată de CNAIR.
În apel, dezvoltând consideraţii teoretice privitoare la normele de drept din vechiul Cod civil,
cu trimitere la dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/1998 (abrogate) şi reţinând că aceste norme
îngăduiau servituțile care reprezintă limite normale de exercitare a dreptului de proprietate în cadrul
raporturilor de vecinătate, instanţa de apel a concluzionat că servitutea de trecere în dezbatere în
prezentul proces nu reprezintă un veritabil dezmembrământ al dreptului de proprietate publică,
întrucât nu este de natură a conduce la dezagregarea sa.
Considerentele de drept menţionate, confuze, nu permit însă identificarea temeiul juridic avut
în vedere de instanţa de apel în analizarea criticilor îndreptate de partea pârâtă împotriva soluţiei
privitoare la servitutea de trecere care urmează a afecta fondul aservit constituită la judecata în primă
instanţă a cauzei.
Aceasta, întrucât, considerațiile teoretice expuse nu sunt de natură să susțină înlăturarea de la
aplicare a dispoziţiilor art. 755 C.civ. şi, pe de altă parte, nu justifică aplicarea, prin analogie, a
normelor de drept prevăzute la art. 617 şi urm. C.civ. pentru dreptul de trecere în scopul constituirii
de servituţi de trecere pe cale judecătorească.
În atare condiţii, cum soluţia şi motivarea hotărârii recurate nu se sprijină, greşit, pe normele
de drept avute în vedere la judecata în primă instanţă pentru constituirea servituţii, instanţa de recurs
urmează a reţine incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ. şi în ceea ce priveşte această chestiune litigioasă a cauzei.
- sunt fondate criticile prin care partea pârâtă Statul Român învederează omisiunea analizării
condiţiilor legale pentru constituirea dreptului de trecere pentru utilităţi, consecința necercetării
fondului, respectiv greșita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 621 alin. (3) C.civ. referitoare la
plata prealabilă a despăgubirii, critici subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1)
pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Dreptul de trecere pentru utilităţi este reglementat la art. 621 alin. (1) C.civ. şi constă în
obligaţia proprietarului de a permite trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare de natura
93
conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori
aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalații sau materiale cu acelaşi scop.
Fiind vorba de o limitare a dreptului de proprietate, acest drept de trecere trebuie să
corespundă, astfel cum s-a arătat, unei nevoi actuale de exploatare a fondului dominant.
Verificând cuprinsul hotărârilor instanţelor de fond se constată absența examinării condiţiilor
prevăzute de art.621 şi urm. C.civ., omisiune esențială care pune instanţa de recurs în imposibilitate
de a verifica aspectele de nelegalitate învederate prin recurs referitoare la constituirea greşită a
dreptului de trecere pentru utilităţi.
Cât priveşte norma de drept prevăzută la art. 621 alin. (3) C.civ., invocată de partea pârâtă
Statul Român în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acestei cereri, se constată că interpretarea dată
acesteia de către instanţa de apel este greşită.
Norma de drept menţionată prevede următoarele: Dacă este vorba despre utilităţi noi,
despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.
Rezultă că spre deosebire de utilităţile a căror trecere se impune în scopul deservirii
fondurilor învecinate sau din aceeaşi zonă, în cazul utilităţilor noi plata prealabilă a despăgubirii se
constituie într-o condiţie de validitate a dreptului a cărei neîndeplinire nu permite recunoașterea
acestuia.
În consecinţă, în ceea ce priveşte dreptul de trecere cu utilităţi pretins de partea reclamantă,
rezultă că instanţele de fond aveau a verifica şi statua asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.
621 C.civ. şi a scopului utilităţilor, respectiv, în cazul constatării că sunt utilităţi noi, a statua şi cu
privire la îndeplinirea cerinței prevăzute la art. 621 alin. (3) C.civ.
În raport de cele expuse, rezultă că nu prezintă relevanţă dacă o astfel de dezdăunare a fost
cerută printr-o cerere reconvențională care să respecte condiţiile formale pentru examinarea sa pe
fond, respectiv, că cerinţa nu poate fi considerată îndeplinită sub motiv că partea interesată a avut
iniţiativa dezdăunării, cum eronat a reţinut instanţa de apel, întrucât norma de drept nu permite atare
distincţii, ci impune, explicit, ca despăgubirea (al cărei cuantum poate fi evaluat pe cale
judecătorească, în caz de neînțelegere) să fie plătită prealabil constituirii dreptului de trecere.
- se dovedeşte fondată critica prin care partea pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare B.
pretinde că în mod greşit instanţele de fond au statuat că se impune suplinirea acordului său negativ
cu acord favorabil pentru planul urbanistic zonal inițiat de partea reclamantă, fără a se avea în vedere
apărările prin care învederat că este prejudiciată în exercițiul dreptului de administrare şi împiedicată
să-şi desfăşare activitatea prin soluţiile propuse prin respectiv plan urbanistic, critică subsumată
motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Hotărârea recurată evidențiază că instanţa de apel, statuând că un astfel de acord nu se emite
prealabil întocmirii proiectului de urbanism, a reţinut, greşit, că sursa diferendului judiciar este
reprezentată în procesul pendinte de lipsa avizului părţii pârâte în privinţa proiectul Planului
Urbanistic Zonal - PUZ „Zona cu funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi
depozitare".
Referitor la această chestiune litigioasă, instanţa de apel a mai reţinut că suplinirea acordului
negativ s-a realizat de către prima instanţă fără a se antama chestiuni referitoare la legalitatea unor
acte administrative şi fără ca aceasta să se fi substituit instituţiilor publice competente să decidă
regimul unor drumuri publice, ci doar prin evaluarea în ce măsură concursul titularilor unor drepturi
asupra terenurilor cu care reclamanţii intimaţi au tangenţă în contextul derulării unui proiect de PUZ
este refuzat în mod abuziv sau nu.
Considerentele menţionate, confuze, nu răspund criticii prin care partea pârâtă a susţinut că a
avut motive temeinice care au determinat-o să emită aviz negativ proiectului planului urbanistic
menţionat, bazate pe constrângerile ce ar urma să fie aduse exerciţiului dreptului său de proprietate
prin implementarea soluţiilor privind căile de acces, caz în care conduita sa a fost apreciată, greşit, de
94
prima instanţă a fi de rea-credinţă şi abuzivă şi sancționată, în temeiul art. 14-15 C.civ., prin
acordarea, în numele său, a unui acord favorabil.
Rezultă că prima instanţă a apreciat ca sursă a demersului judiciar inițiat de partea reclamantă
nu lipsa avizului părţii pârâte, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci refuzul părţii pârâte de a emite
aviz favorabil planului urbanistic zonal iniţiat de partea reclamantă.
Anume, prima instanţă a imputat părţii pârâte emiterea avizului negativ, reţinând că semnifică
exercitarea abuzivă şi cu rea-credinţă a prerogativelor conferite de dreptul de administrare, fapt care
contravine dispoziţiilor art. 14-15 C.civ.
În fundamentarea soluţiei, s-a reţinut, contradictoriu, pe de o parte, că partea pârâtă nu a
invocat vreun motiv temeinic privind existenţa unei vătămări prin soluţiile privind căile de acces
viitoare propuse prin planului urbanistic zonal şi, pe de altă parte, că nu poate examina motivele
privitoare la limitările dreptului de administrare/prejudiciile ce i-ar fi cauzate prin implementarea
acestor soluții (motive avute în vedere de parte la emiterea avizului negativ), întrucât obiectul
acţiunii nu este aprobarea PUZ, nefiind învestită cu analizarea legalităţii sau oportunității Proiectului
PUZ.
Absența unei cereri de anulare a planului urbanistic zonal (inamisibilă), argument apreciat a fi
corect şi de instanţa de apel, nu se constituie într-un obstacol care să împiedice cercetarea apărărilor
invocate de partea pârâtă în susţinerea avizului negativ, care, în parte, coincid cu apărările îndreptate
împotriva cererilor de constituire drept/servitute de trecere.
Aceste apărări, contrar aprecierilor instanţelor de fond, nu impun verificarea planului
urbanistic zonal din perspectiva oportunităţii ori a legalităţii din perspectiva normelor de drept
edictate pentru elaborarea valabilă a acestui instrument de planificare urbană, ci evaluarea
caracterului prejudiciabil al soluțiilor conținute în privinţa căilor de acces necesare utilității viitoare a
zonei şi care, prin implementare, partea pârâtă pretinde că i-ar limita exerciţiului dreptului de
administrare asupra bunurilor proprietate publică deţinute, în dezacord cu protecţia conferită de
normele legale.
Faptul că unele dintre argumentele de nelegalitate invocate în susţinerea caracterul
prejudiciabil al soluţiilor privind căile de acces viitoare exhibate de planul urbanistic zonal (care au
fundamentat emiterea avizului negativ) coincid cu cele care au fost invocate de parte pentru a
combate şi pretențiile care fac obiectul celorlalte cereri deduse judecăţii de partea reclamantă,
întemeiate pe normele dreptului comun, nu este imputabilă părţii pârâte.
Confuzia a fost generată de împrejurarea că aceleaşi căi de acces, necesare utilităţii viitoare a
zonei evidenţiate în documentaţia avizată de CNAIR SA sub nr. 92/45896/28.06.2018, care se
impuneau a fi examinate în vederea soluţionării cererii se substituire a acordului negativ cu unul
favorabil, au fost examinate exclusiv şi cu ocazia judecării cererilor prin care partea reclamantă a
solicitat constituirea dreptului de trecere cu piciorul, autovehicule şi utilităţi, respectiv, constituirea
dreptului de servitute, pe temeiul normelor dreptului comun prevăzute de Codul civil.
Or, documentaţiile de urbanism, categorie în care se încadrează şi cea întocmită de CNAIR
SA, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 350/2001, sunt rezultatul unui proces de planificare urbană
referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc
obiectivele, acțiunile, procesele şi măsurile de amenajare şi de dezvoltare durabilă a localităților.
Rezultă că aceste documentaţii pot releva, pe de o parte, căile de acces existente şi folosite şi
care ţin seama de utilitatea actuală a imobilelor şi, pe de altă parte, căile de acces necesare în
considerarea utilităţii viitoare a imobilelor care cad sub incidența planului urbanistic, care, în privinţa
constituirii lor, sunt şi rămân supuse normele de drept comun, prevăzute de Codul civil ori, după caz,
normelor de drept prevăzute de legile speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Ca atare, utilitatea probatorie a unor astfel de documentaţii în procesul civil având ca obiect
constituirea dreptului de trecere pe temeiul dreptului comun, pe cale judecătorească, este una limitată
95
la examinarea căilor de acces care corespund utilităţii actuale a imobilelor (în măsura în care
documentaţia le relevă şi se apreciază a fi de interes).
Aşa fiind, în procesul pendinte, căile de acces relevate de documentaţia de urbanism a fi
necesare utilităţii viitoare date zonei prezentau interes exclusiv în privinţa judecării cererii de
suplinire a acordului negativ cu unul favorabil în ceea ce planul urbanistic, nu a celorlalte cererii care
se impuneau a fi judecate, astfel cum s-a arătat, cu respectarea normelor dreptului comun privitoare
la constituirea dreptului de trecere şi, după caz, a servituților.
Cum instanţele de fond au reţinut, greşit, că nu pot verifica apărările invocate de partea pârâtă
în susţinerea acordului negativ dat planului urbanistic zonal în considerarea caracterului prejudiciabil
al căilor de acces propuse prin documentaţia de urbanism nr. 92/45896/28.06.2018, Înalta Curte
urmează a constata şi în privinţa acestei chestiuni litigioase incidenţa motivelor de recurs prevăzute
la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., cu consecinţa casării soluţiei şi trimiterii cauzei spre
rejudecare.
În acest context al analizei, se impune şi menţiunea că, potrivit legii, competenţa de
aprobare/modificare a planurilor urbanistice zonale ori a documentaţiilor pe baza cărora au fost
întocmite nu este dată în competenţa instanţelor judecătoreşti, nici pe cale principală, nici pe cale
incidentală.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, planul urbanistic zonal este un instrument de
planificare urbană prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone dintr-o
localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană
accentuată şi care asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul
urbanistic general (art. 47 din Legea urbanismului nr. 350/2001), aspecte care excedează
competențelor recunoscute instanţelor de judecată.
Aprobarea unor astfel de planuri, care nu au sau nu ar trebui să aibă un beneficiar
individualizat, este dată în competenţa consiliilor locale ale autorităților administraţiei publice locale
şi se dispune printr-un act administrativ cu caracter normativ (decizia în interesul legii nr. 12/2021 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) supus controlul judiciar, în limitele prevăzute de lege, instanţelor
de contencios administrativ (art. 64 din Legea nr. 350/2001).
- sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă Staţiunea de Cercetare Dezvoltare B. pretinde
soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a excepţiei lipsei calităţii sale
procesuale pasive, subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că instituțiilor publice implicate în procedurile de
aprobare a planurilor urbanistice le incumbă şi obligaţia de informare şi de consultare a publicului cu
privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism (Ordinului
MDRT nr. 2.701/2010), în considerarea efectelor pe care aceste acte de planificare urmează să le
producă şi care se răsfrâng asupra tuturor persoanelor care deţin sau care vor deţine o proprietate
înăuntrul zonei studiate prin documentaţia de urbanism.
Solicitarea unui acord din partea proprietarilor fondurilor învecinate fondului al cărui titular a
inițiat un plan urbanistic zonal se constituie într-o practică uzitată de instituțiile publice în situaţia în
care apreciază că implementarea soluțiilor propuse prin planul urbanistic ar avea ca efect limitări ale
exercițiului drepturilor de proprietate.
Rezultă din cele ce preced că solicitarea acordului nu se subsumează executării unei obligaţii
legale (căreia i-ar corespunde un drept subiectiv, de a obţine acord favorabil), ci în baza unei
obligaţii de prudență impuse de îndatorirea ce revine instituţiilor publice, aceea ca prin aprobarea
planului urbanistic să nu afecteze ori să limiteze, contrar legii, drepturile persoanelor care deţin
proprietăți în zonă.
Aşa fiind, în absenţa unui drept material la acţiune a cărui neexercitare în termen să atragă
stingerea sa, instituţia prescripţiei extinctive prevăzute la art. 2500 şi urm. C.civ. nu îşi găsește
96
aplicabilitatea în ceea ce privește acţiunea în suplinirea acordului negativ dat de partea pârâtă în
privinţa planului de urbanism zonal.
De altminteri, rezultă că instanţele de fond au analizat această cerere nu din perspectiva
existenţei unei obligaţii legale ce ar incumba părţii pârâte de a emite acord favorabil, ci din
perspectiva bunei sale credinţe în exercitarea dreptului de administrare şi a abuzului de drept,
sancţionabil conform art. 15 C.civ.
Pentru considerente arătate, nu se poate statua nici cu privire la existenţa unui anumit moment
pe parcursul derulării diverselor proceduri administrative necesar a fi urmate pentru elaborarea unui
plan urbanistic zonal, moment de la care instituțiile publice le-ar incumba obligaţia de a solicita un
acord din proprietarilor din zona care cade sub incidenţa acestuia.
Aşa fiind, nu poate fi primită nici critica prin care partea pârâtă pretinde că acordul său
trebuia obţinut în prealabil, adică anterior elaborării planului urbanistic zonal inițiat de partea
reclamantă.
Cât priveşte excepţia lipsei calității procesuale pasive, se constată că instanţele de fond au
statuat corect că nu poate fi primită.
Calitatea procesuală pasivă atât în cererea prin care se pretinde suplinirea acordului negativ,
privit ca un impediment în aprobarea planului urbanistic zonal, cât şi în cererile de constituire
drept/servitute de trecere este determinată de împrejurarea că, în exercitarea atributelor conferite de
dreptul de administrare prevăzute la art.868 alin.(2) C.civ., partea pârâtă este îndrituită, pe de o parte,
să emită avize la solicitarea instituţiilor publice competente şi, pe de altă parte, să se folosească de
toate mijloacele legale pentru apărarea acestui drept real imobiliar în scopul menţinerii uzului şi
interesului public dat de legiuitor bunurile proprietate publică încredinţate.
Necontestat, limitarea dreptului de proprietate publică a Statului Român nu poate fi
consecinţa unui aviz, fie negativ, fie favorabil, întrucât o astfel de măsură nu se poate dispune decât
în condiţiile legii, în contradictoriu cu Statul Român, cu privire la care şi-a îndeplinit obligaţia de
informare prevăzută la art.865 alin.(2) lit. a C.civ.
Pentru considerentele arătate, care fac de prisos analizarea altor critici, Înalta Curte,
constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.488 alin.(1) pct.6 şi 8 C.proc.civ., a admis recursurile
deduse judecăţii de partea pârâtă şi, în baza art.496 alin.(1) din acelaşi cod, a casat decizia recurată şi
a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel urmează a statua, motivat în fapt şi în drept, asupra criticii prin
care partea pârâtă a pretins că acordul negativ dat proiectului planului urbanistic zonal PUZ „Zona cu
funcţiuni mixte, servicii şi comerţ, industrie nepoluantă şi depozitare" nu semnifică exercitarea cu
rea-credinţă şi abuzivă a dreptului de administrare, în sensul art. 14-15 C.civ.
Aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, instanţa de trimitere va statua dacă
implementarea căilor de acces viitoare evidenţiate în planul urbanistic zonal în baza documentaţiei
de urbanism nr. 92/45896/28.06.2018 atrage limitări permise exerciţiului dreptului de
proprietate/administrare exercitat de partea pârâtă asupra bunurilor proprietate publică (limitări care
nu se confundă inconvenientelor normale ale vecinătăţii, prevăzute la art. 630 C.civ.), respectiv dacă
aceste căi de acces au fost configurate cu luarea în considerare a normelor de drept edictate pentru
constituirea lor valabilă.
Instanţa de trimitere va verifica, cu prioritate, dacă planul urbanistic zonal mai sus arătat a
făcut obiectul vreunei actualizări, în condiţiile art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 350/2001, în contextul
informaţiilor publice exhibate de partea pârâtă potrivit cărora imobilele ce constituie fondul
dominant şi fondul aservit sunt situate înăuntrul unei zone ce urmează a fi supusă unor proceduri de
expropriere iniţiate de Statul Român pentru construcţia drumului expres Arad-Oradea, proceduri care
impun modificări ale planurilor urbanistice existente.
97
În privinţa cererii de constituire a dreptului de trecere, inclusiv pentru utilităţi, asupra
fondului aservit, în scopul exploatării terenurilor agricole ce constituie fondul dominant, instanţa de
rejudecare va avea în vedere interpretarea dată dispoziţiilor art. 617 şi urm. şi art. 621 şi urm. C.civ.
aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, precum şi dezlegările date chestiunilor litigioase în
discuţie în legătură cu condiţiile de constituire a unui astfel de drept, în ordinea impusă de rezultatul
constatările de fapt, prin evaluarea probatoriilor a căror administrare se face cu respectarea
principiului nemijlocirii, prevăzut la art.16 C.proc.civ.
Totodată, se va avea în vedere că prin norma de drept prevăzută la art. 626 C.civ., îngrădirile
dreptului de proprietate se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al
anumitor bunuri, cum ar fi cele relative la terenuri agricole şi construcțiile de orice fel care le pot
afecta (spre exemplu, art. 102 din Legea nr. 18/1991 impune ca amplasarea de reţele edilitare pe
terenuri agricole să nu stânjenească execuția lucrărilor agricole).
În privinţa servituţii de trecere, se va avea în vedere că raportul juridic dedus judecăţii este
supus normelor prevăzute la art. 755 şi urm. din noul Cod civil a căror aplicare, astfel cum s-a arătat
în cuprinsul prezentei decizii, nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare.
Instanţa de trimitere urmează a analiza, de asemenea, şi celelalte critici formulate de partea
pârâtă prin recursurile deduse judecăţii, sub formă de apărări.
5. Construcţie edificată pe terenul proprietatea altei persoane. Contract de închiriere cu

privire la dreptul de folosinţă asupra terenului. Efecte. Inexistenţa unei convenţii privind
constituirea dreptului de superficie
C.civ. 1864, art. 969, art. 970, art. 977

C.civ., art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 1272
În conţinutul dreptului de superficie intră un drept de folosinţă asupra terenului proprietatea

altei persoane, care cuprinde şi o posesie specifică (ius possidendi), ca atribut al dreptului de
proprietate privată divizat între nudul proprietar şi superficiar, situaţie incompatibilă cu dreptul
personal care se naşte în favoarea unui locatar, beneficiar al contractului de locaţiune asupra
terenului.
Contractul de locaţiune reglementează raporturile juridice dintre părţi pe alte temeiuri,
instituind drepturi şi obligaţii specifice, diferite de situaţia în care, prin efectul recunoscut al
superficiei se ajunge la o dezmembrare a dreptului de proprietate aparţinând celui pe fondul căruia
se edifică lucrarea, ceea ce presupune o convenţie în acest sens, în termeni neechivoci.
Prin urmare, un contract de închiriere nu poate constitui izvor al dreptului de superficie, ca
dezmembrământ al dreptului real de proprietate, întrucât reglează raporturile juridice dintre părţi
pe temeiul locaţiunii.
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secţia I civilă, la
data de 30.09.2019, SC A. SRL, în contradictoriu cu Universitatea B., a solicitat instanței ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să se dispună înscrierea în CF nr. x90 a dreptului de superficie pe durata
existenţei construcţiilor, format din dreptul de proprietate asupra construcţiilor în suprafaţă de 281
98
mp, situate în Timişoara şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 423 mp, proprietatea
pârâtei, aferent construcţiilor, constituit în anul 1999 prin convenţia părţilor, urmând ca hotărârea
judecătorească să înlocuiască consimţământul pârâtei, în caz de opunere a acesteia la înscriere; să se
stabilească obligaţia reclamantei de a plăti pârâtei o prestaţie în schimbul folosinţei terenului de 2,60
euro/mp/lună, respectiv suma 1.100 euro/lună, plătibilă în lei la cursul BNR din data plăţii, egală cu
chiria convenită de părţi, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 1422/PI din 11.09.2020, Tribunalul Timiş, Secţia I civilă a respins acţiunea
reclamantei.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, prin
decizia nr. 114 din 30.06.2021, prin care s-a respins excepţia tardivităţii apelului şi s-a respins apelul
declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, pentru motive subsumate
dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.
Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.,
recurenta a susţinut că nelegalitatea deciziei atacate rezultă din lipsa motivării de către instanţa de
apel a neluării în discuţie a unora dintre situaţiile relevante ale speţei, cum ar fi raportul de expertiză
tehnică judiciară în specialitatea construcţii şi adeverinţa nr. UR 3x-825/21.04.2000 eliberată de
Primăria municipiului Timişoara.
A arătat că intimata a fost de acord ca recurenta să construiască pe terenul acesteia şi că
dreptul de proprietate asupra construcţiilor a fost intabulat cu acordul expres al universităţii. Intimata
a confirmat dreptul de proprietate al recurentei asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă asupra
terenului prin solicitarea eliberării unor acte administrative în favoarea recurentei.
A mai arătat că toate acestea constituie probe, atât ale existenţei unei convenţii între părţi de
constituire a dreptului de superficie, cât şi ale renunţării pârâtei la dreptul de a invoca accesiunea
imobiliară cu privire la construcţii.
A susținut că instanţa de apel nu a motivat, ci doar a afirmat aplicarea în speţă a dispoziţiilor
art. 478 alin. 3 C.proc.civ. cu privire la faptul că reclamanta nu ar fi invocat în faţa primei instanţe
renunţarea pârâtei la dreptul de a invoca accesiunea cu privire la construcţii ca temei al constituirii
superficiei.
De asemenea, s-a arătat că textul de lege invocat în motivarea deciziei nu este aplicabil în
speţă pentru că prin dezvoltarea motivelor privitoare la renunţarea pârâtei la dreptul de a invoca
accesiunea nu s-a schimbat cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
A susţinut recurenta că instanţa de apel a omis să observe incidenţa în cauză a prevederilor
art. 478 alin. 2 şi alin. 4 C.proc.civ., dispoziţii care ar fi trebuit să determine instanţa să trateze
chestiunea în cauză ca pe un motiv care poate face obiect al apelului.
A considerat că instanţa de control judiciar nu a motivat în drept aserţiunea potrivit căreia
„bunurile viitoare nu ar putea face obiect al unei renunţări la drept” şi că susţinerea este contrară
unor norme de drept material exprese.
Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta a arătat că hotărârea este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 965, art. 1228, art. 1324 şi
art. 1325 Cod civil de la 1864.
A mai arătat că, nedând efecte convenţiei din anul 1999 şi convenţiilor ulterioare ale părţilor,
curtea de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1270 şi art. 1272 din acelaşi cod,
respectiv cele ale art. 6 alin. 1 din Legea nr. 50/1991. Contrar motivării curţii de apel, pârâta nu a
99
făcut reclamantei un "favor" prin solicitările de emitere a unor autorizaţii de construire, ci şi-a
executat obligaţiile asumate prin contracte.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata – pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat
şi menţinerea deciziei atacate.
A arătat, cu privire la prima critică de recurs, că hotărârea atacată cuprinde o analiză detaliată a
situaţiilor prezentate în cauză şi că documentele din dosar nu constituie probe cu privire la existenţa
unei convenţii între părţi de constituire a dreptului de superficie şi nici cu privire la renunţarea
pârâtei la dreptul de a invoca accesiunea imobiliară cu privire la construcţie.
În cauză, reclamanta nu a probat constituirea dreptului de superficie într-unul din modurile
originare de dobândire enumerate şi consacrate de jurisprudenţa în materie, neexistând niciun înscris
care să ateste o convenţie a părţilor pentru constituirea superficiei şi nicio dovadă a vreunui alt mod
de dobândire a acestuia.
De asemenea, instanţa de apel a făcut o justă apreciere în ceea ce priveşte renunţarea pârâtei
la dreptul de a invoca accesiunea, care a fost invocată pentru prima dată în apel, în contradicţie cu
dispoziţiile art. 478 alin. 3 C.proc.civ.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând a se constata netemeinicia apărărilor
invocate de intimată prin întâmpinare.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit
considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Critica referitoare la nemotivarea deciziei (art. 488 alin. 1 pct.6 C.proc.civ.) este lipsită de
temei, ea făcând referire, în primul rând, la mijloacele de probă administrate în cauză care, în opinia
recurentei, ar fi trebuit să conducă la o altă concluzie decât cea la care s-a oprit instanţa, aceea a
inexistenţei unei convenţii a părţilor privind constituirea unui drept de superficie.
Formularea în aceşti termeni a criticii (prin enumerarea mijloacelor de probă administrate în
cauză) nu este una care să denote nemotivarea deciziei – care cuprinde considerentele justificative,
cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit.b) C.proc.civ., referitoare la exigenţele motivării – ci,
dimpotrivă, tinde, de o manieră neprocedurală, la demonstrarea unei alte situaţii de fapt, în mod
nespecific recursului, cale de atac limitată la controlul de legalitate.
Evaluarea tuturor mijloacelor de probă enumerate de către recurentă a realizat-o instanţa de
apel, în controlul devolutiv exercitat, reţinând însă existența aceleiaşi stări de fapt, ca prima instanţă
a fondului.
Statuarea asupra unei alte realităţi a raporturilor juridice dintre părţi – care n-a putut fi
circumscrisă, conform pretenţiilor reclamantei, aceleia care defineşte dreptul de superficie – nu
înseamnă că decizia este afectată de viciul nemotivării, susţinut, de altfel de recurenta-reclamantă din
perspectiva constatării de către instanţă a netemeinicie pretenţiilor acesteia, iar nu din punct de
vedere al existenţelor motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., care
presupune demonstrarea faptului că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau
cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
De asemenea, în invocarea aceluiaşi motiv de recurs, reclamanta a pretins că instanţa de apel
„nu a motivat, ci doar a afirmat aplicarea în speță a dispoziţiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ.”, în
legătură cu faptul că nu ar fi fost indicată în faţa primei instanţe, ca temei al constituirii superficiei,
renunţarea de către pârâtă, la dreptul de a invoca accesiunea cu privire la construcţii.
Şi acest argument este nefondat, nesusținând critica de nelegalitate, în contextul în care
reclamanta a invocat, potrivit motivelor cererii sale de chemare în judecată, ca temei al dobândirii
dreptului de accesiune, existenţa unei convenţii a părţilor.
100
În acest sens, reclamanta a făcut referire expresă la „convenţia încheiată de părţi în anul 1999
şi înscrisurile ulterioare, care au concretizat manifestări de voinţă”, pe baza cărora s-ar fi constituit
dreptul de superficie, o asemenea convenţie nefiind necesar „să îmbrace o anumită formă, fiind
suficient consensul părţilor”.
Faptul că în cererea de chemare în judecată s-a arătat şi că „pârâta nu a invocat vreodată un
drept de proprietate dobândit prin accesiune asupra construcţiilor” nu are semnificaţia pretinsă în
recurs, a indicării şi a unei alte cauze a acţiunii respectiv, aceea a renunţării proprietarului terenului
la dreptul de a invoca accesiunea.
Exercitarea de către proprietarul terenului a dreptului de opţiune în legătură cu dobândirea
proprietății asupra lucrărilor edificate pe terenul său nu este supusă vreunui termen, pentru a se putea
susţine că nemanifestarea în acest sens are semnificaţia renunţării la exerciţiul respectivului drept.
Asimilat unui drept potestativ (căci depinde, în exerciţiul lui, de voinţa titularului) dreptul de
accesiune este deopotrivă, imprescriptibil şi nesusceptibil de exercitare abuzivă, astfel încât nu se
stinge prin neexercitarea sa, ci prin exprimarea opţiunii care intră în conţinutul său juridic.
De aceea, afirmaţia părţii-reclamante, potrivit căreia proprietarul terenului „nu a invocat
vreodată un drept de proprietate dobândit prin accesiune asupra construcţiilor” nu echivalează cu o
altă modalitate de dobândire a dreptului de superficie (dedusă din renunţarea la dreptul de accesiune)
decât cea întemeiată pe convenţie, pentru a se constitui într-o cauză distinctă a acţiunii şi a face
astfel, obiect de analiză separată pentru instanţele fondului.
Dimpotrivă, aşa cum este inserată referirea la atitudinea pârâtei-intimate, ca titular al
dreptului de proprietate asupra terenului, ea reprezintă doar un element al stării de fapt, fără
valenţele unei cauze juridice a dreptului pretins, afirmat în mod expres ca decurgând din convenţia
părţilor.
De aceea, instanţa de apel a constatat în mod corect că în calea devolutivă de atac s-a tins,
contrar dispoziţiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ. la o schimbare a cauzei juridice, atunci când, potrivit
criticilor formulate, apelanta-reclamantă a invocat un alt mod de constituire a dreptului de superficie,
dedus din renunţarea pârâtei la dreptul de a invoca accesiunea.
În acest context, susţinerea recurentei, conform căreia instanța nu a motivat în drept
aprecierea sa, în sensul că oricum nu poate opera renunţarea la drept înainte de a se fi edificat
construcţiile, este una lipsită de consecinţe asupra legalităţii soluţiei, fiind îndreptată împotriva unui
considerent nenecesar al deciziei.
Câtă vreme s-a constatat, în mod corect, că se aducea în dezbatere o cauză juridică nouă a
acţiunii, analiza instanţei pe considerente procedurale, legate de incidenţa art. 478 alin. 3 C.proc.civ.,
de limitele devoluţiunii în apel, care nu permit modificarea cadrului procesual, era una suficientă,
nefiind necesar să se procedeze şi la verificarea fondului respectivei critici.
Deşi această verificare de fond s-a realizat, ea este una ce se circumscrie unor considerente
supraabundente, care nu susţin în mod necesar soluţia din dispozitiv şi, ca atare, nu sunt înzestrate cu
autoritate de lucru judecat şi nici nu afectează, prin înlăturarea lor, legalitatea deciziei.
Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă susţine, în primul rând, încălcarea normelor art. 1.324, 1.325 C.civ. rap. la art. 1.228
C.civ. respectiv, ale art. 965 C.civ. (1864) care dau posibilitatea renunțării la bunurile viitoare, cu
excepţia succesiunilor nedeschise, arătând că statuarea în sens contrar a instanţei de apel este
deopotrivă, nemotivată în drept şi în contra prevederilor legale menţionate
Critica formulată reia aspectele referitoare la renunţarea invocării dreptului de accesiune, ca
modalitate de dobândire a superficiei, aspecte care, aşa cum s-a arătat, nu pot face obiectul unei
analize de fond în raportat cu ceea ce a constituit obiectul învestirii primei instanţe, limitat în ce
priveşte indicarea cauzei, a fundamentului dobândirii dreptului de superficie, la verificarea existenţei
unei convenţii a părţilor în acest sens.
101
Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a
invocat faptul că nu s-au dat efecte convenţiei din 1999 şi nici celor ulterioare ale părţilor,
încălcându-se astfel, dispoziţiile art. 969, 970 C.civ. de la 1864 respectiv, ale art. 1.270 şi 1.272
N.C.civ.
S-a susţinut, de asemenea, că interpretarea clauzelor acestor convenţii s-a făcut cu încălcarea
art. 977 C.civ. (1864), ale art. 1.266 alin. 1 şi 2 C.civ., 1.267 C.civ., ignorându-se intenţia comună a
părţilor şi dându-se prevalenţă sensului literal al termenilor, întrucât scopul contractelor de închiriere,
omis de instanţa de apel, a fost acela ca pârâta să procure reclamantei dreptul de folosinţă asupra
terenului, pentru ca aceasta să edifice apoi construcţiile.
Critica are, de asemenea, caracter nefondat.
Astfel, susţinând existenţa unei convenţii a părţilor, ca temei al constituirii dreptului său de
superficie, reclamanta s-a prevalat de încheierea, în mod succesiv, începând cu anul 1999, a unor
contracte de închiriere (pe o durată de 4 ani, prorogată periodic), pe temeiul cărora pârâta i-a
recunoscut dreptul de a folosi terenul, pe care reclamanta a edificat în timp construcţii (respectiv, a
efectuat modificări sau extinderi la cele iniţiale).
Cu privire la efectele acestor contracte de închiriere, instanţele de fond au apreciat corect că
ele nu se pot constitui în izvor al dreptului de superficie întrucât reglează raporturile juridice dintre
părţi pe temeiul locaţiunii.
Aceste contracte, în care este inserată expres clauza conform căreia se poate dispune
rezilierea „la cererea proprietarului, cu un preaviz de 60 de zile, dacă acesta are nevoie de spaţii”, nu
pot da naştere, contrar susţinerii recurentei, unui drept de superficie, ca dezmembrământ al dreptului
real de proprietate.
În conţinutul dreptului de superficie intră un drept de folosinţă asupra terenului proprietatea
altei persoane, care cuprinde şi o posesie specifică (ius possidendi), ca atribut al dreptului de
proprietate privată divizat între nudul proprietar şi superficiar, situaţie incompatibilă cu dreptul
personal care se naşte în favoarea unui locatar, beneficiar al contractului de locaţiune asupra
terenului, ca în speţă.
Aşadar, în cauză nu poate fi vorba despre o denaturare a efectelor contractelor de locaţiune
încheiate de părţi, care nu ar fi putut fi interpretate altfel, din punct de vedere al drepturilor şi
obligaţiilor părţilor. Un drept de folosinţă recunoscut pe temeiul contractului de locaţiune este un
drept personal, neasimilabil folosinţei, atribut care intră în conţinutul constitutiv al dreptului de
superficie, ca drept real principal imobiliar (şi, în acelaşi timp, dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra terenului aparţinând altei persoane).
Contractul de locaţiune reglementează raporturile juridice dintre părţi pe alte temeiuri,
instituind drepturi şi obligaţii specifice, diferite de situaţia în care, prin efectul recunoscut al
superficiei se ajunge la o dezmembrare a dreptului de proprietate aparţinând celui pe fondul căruia se
edifică lucrarea, ceea ce presupune o convenţie în acest sens, în termeni neechivoci.
De aceea, este lipsită de fundament critica recurentei conform căreia contractele succesive de
locaţiune ale părţilor ar fi trebuit interpretate, în acord cu intenţia părţilor, ca fiind constitutive ale
unui drept de superficie.
Ca atare, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că suprapunerea dreptului de
proprietate asupra terenului aparţinând unei persoane cu dreptul de proprietate asupra construcției
aparţinând altei persoane, nu este suficientă şi nu dă naştere, prin ea însăşi, dreptului de superficie în
absenţa unei convenţii sau a unui fapt juridic care să-l constituie ori a unei dispoziţii legale pe care să
se întemeieze.
În situaţia în care raporturile juridice dintre părţi ar fi fost, aşa cum se afirmă, acelea
corespunzătoare relaţiei dintre proprietar – superficiar, niciun impediment nu ar fi existat pentru a fi
reglate ca atare, iar nu prin încheierea unui contract de închiriere asupra terenului care, aşa cum s-a
102
arătat, plasează raporturile dintre părţi, pe alt temei (al drepturilor contractuale personale) decât cel
pe care îl presupune constituirea unui drept real principal şi, respectiv, dezmembrământ al unui astfel
de drept.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta
pretinde şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, atunci când instanţa
de apel a apreciat că solicitarea autorizaţiei de construire de către pârâtă în beneficiul reclamantei s-
ar fi făcut doar în considerarea cerinţei legii, ca titularul unei astfel de cereri să fie proprietarul
terenului, iar nu ca aspect al renunţării la invocarea accesiunii.
Analiza unei astfel de critici, pe fondul său, rămâne fără suport faţă de statuările anterioare în
ce priveşte cauza acţiunii, care a vizat dobândirea dreptului de superficie pe temeiul unei convenţii a
părţilor, iar nu ca efect al renunţării la dreptul de a invoca accesiunea de către proprietarul terenului.
Astfel, considerentele instanţei de apel pe acest aspect au arătat de ce este indiferent, în
privinţa inexistenței manifestării de renunţare la accesiune, faptul că pârâta, ca proprietar al terenului,
a solicitat eliberarea autorizaţiilor de construire.
Or, aşa cum s-a menţionat deja, este vorba de considerente subsidiare, nenecesare ale deciziei
din apel, întrucât ceea ce se impune cu prioritate este analiza, corectă sub aspect procedural, asupra
modificării cadrului procesual în apel, prin invocarea unei alte cauze juridice a acţiunii, oprită însă
de dispoziţiile art. 478 alin. 3 C.proc.civ.
Faţă de toate aceste considerente, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul a fost
respins.
6. Acţiune în constatarea dobândirii în coproprietate, prin uzucapiunea de lungă durată, a

dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren. Partajarea folosinţei. Posesii distincte
C.civ. 1864, art. 1846

C.civ., art. 641, art. 643
În cazul unui bun imobil aflat în coproprietate există posibilitatea ca între coproprietari să
intervină un partaj de folosinţă, în baza unei înţelegeri între aceştia, care este urmat uneori şi de
partajarea dreptului de proprietate, cu respectarea loturilor deja formate şi folosite în mod exclusiv
de către fiecare proprietar. În această ipoteză, părţile nu pot uzucapa decât în mod individual,
fiecare pentru suprafaţa asupra căreia a exercitat posesia, folosinţa fiind partajată ca un pas
premergător împărţirii definitive a terenului.
Prin urmare, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuia solicitată de
fiecare reclamant în mod distinct, cu privire la suprafaţa excedentară aferentă fiecăruia din cele
două terenuri aflate în proprietate, neputând fi constatată dobândirea dreptului de proprietate în
coproprietate cu privire la întreaga suprafaţă, câtă vreme cele două suprafețe de teren sunt
delimitate prin garduri și ziduri de construcție, existând o linie de hotar, iar fiecare reclamant a
posedat şi folosit în mod exclusiv cota parte de teren pe care o deţine în acte. Cum reclamanții nu
sunt coposesori asupra întregii suprafeţe de teren, în cauză având loc un partaj de folosinţă
îndelungată, cerinţele legale pentru a putea uzucapa nu sunt întrunite.
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei
103
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-
a civilă, în data de 13.04.2017, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul
Municipiul Bucureşti, prin primar general, să se constate că au dobândit în coproprietate, prin
uzucapiunea de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 161 mp, situat în
str. X nr. 1 şi 1 A, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa deţinută în fapt (601 mp) şi suprafaţa totală
din actele de proprietate (440 mp).
În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 1846 şi urm. C.civ. şi art. 194 C.proc.civ.
Pârâtul Municipiul București, prin primar general, a invocat excepția lipsei calității sale
procesuale pasive, care prin încheierea din 4.10.2017, pronunţată în prezentul dosar, a fost unită cu
fondul cauzei.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1928 din 18.09.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul
Bucureşti, prin primar general, şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată
de reclamantele A. şi B.
Împotriva acestei sentinţe civile, au formulat apel reclamantele A. şi B., precum şi cesionara
C. SRL (conform cesiunii de drepturi litigioase și calitate procesuală, autentificată sub nr. 2557 din
28.10.2019).
3. Decizia pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr.1814 A din 22.12.2020, Curtea de Apel București - Secţia a III-a civilă
şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantele-reclamante.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1814 A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secţia a
III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantele A. și B., precum și
C. SRL, în calitate de cesionar al drepturilor litigioase de la apelanta reclamantă B.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, rejudecarea apelului
formulat, cu consecinţa admiterii acestuia, schimbarea în parte a sentinţei nr. 1928/2019, pronunţată
de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, exclusiv cu privire la respingerea cererii de chemare în
judecată, ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii şi constarea faptului că
recurentele au dobândit în coproprietate dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 161
mp situat în str. X nr. 1 şi 1 A, prin uzucapiunea de lungă durată.
În dezvoltarea cererii de recurs, recurentele au susţinut că instanța de apel a făcut o greșită
aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.), arătând că sunt
coproprietare ale terenului în cauză şi că au încercat ieşirea din indiviziune, care nu a fost posibilă
din cauza faptului că suprafaţa teren este, în fapt, mai mare decât cea deţinută în acte, aspect reţinut
şi de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti prin sentinţa nr. 9218 din 18.11.2015, pronunţată în dosarul
nr. x/2003, la care au făcut referire instanţele de fond când au respins cererea de ieşire din
indiviziune.
După o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentele au învederat că instanţa de apel a
aplicat greşit prevederile art. 641 şi art. 643 C.civ., când a reţinut că cererea de constatare a
dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată ar fi trebuit formulată de fiecare
apelantă în parte, iar nu împreună.
Recurentele au arătat că raţiunea pentru care au ales calea mai dificilă a promovării împreună
a acţiunii a fost aceea de a obţine o hotărâre legală şi temeinică, care să respecte realitatea juridică a
circumstanţelor speţei, arătând că au încercat ieşirea din indiviziune încă din anul 2003, promovând
o acţiune pe rolul Judecătoriei Sector 2, care a fost respinsă tocmai pe motiv că suprafaţa măsurată
depăşeşte cu 161 de mp suprafaţa de 440 mp din acte. În aceste condiţii, faţă de eşuarea tuturor
104
demersurilor de reglementare legală a acestei situaţii, formularea unei cereri de constatare a
intervenirii uzucapiunii cu privire la această suprafaţă de teren stăpânită, dar care nu apare
evidenţiată în actele de proprietate din istoricul proprietăţii decât până la un anumit moment dat, este,
în opinia recurentelor, singura soluţie.
Au mai arătat că au demonstrat, pe larg, situaţia de fapt, în faţa primei instanţe, prin
administrarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi a probei cu expertiză tehnică, care nu a
fost contestată nici de prima instanţă şi nici de instanţa de apel, care nu a mai administrat alte probe.
Recurentele au mai învederat că susţinerea instanţelor de fond, potrivit căreia ar stăpâni în
fapt o anumită parcelă din imobilul situat în str. X şi, pe cale de consecinţă, ar fi trebuit ca fiecare
reclamantă să promoveze separat cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii, este dată cu
aplicarea greşită a legii, lipsită de temei juridic şi de finalitate, întrucât nu se poate refuza
recunoaşterea drepturilor pe motiv că nu există două sau mai multe dosare pe rolul instanţei de
judecată, iar, în virtutea rolului activ, instanţa de fond ar fi putut pune în discuţia părților necesitatea
disjungerii cererilor, însă având în vedere că terenul este unitar și că nu există un document referitor
la ieșirea din indiviziune, această disjungere nu este necesară și nici utilă.
Mai mult, având în vedere principiul a majori ad minus, precum şi dispoziţiile art. 641 alin.
(4) C.civ., potrivit cu care „orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de
folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare
de 3 ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu
acordul tuturor coproprietarilor”, şi cele ale art. 643 din acelaşi cod, care prevăd că ,,fiecare
coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune
privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare”, rezultă că fiecare dintre
reclamante putea promova singură cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii pentru întreaga
suprafaţă de 161 mp, aşadar, cu atât mai mult o acţiune promovată de ambele coproprietare este
admisibilă, nefiind nevoie de o ratificare/ achiesare din partea altor coproprietari.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta
este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentele-
reclamante au criticat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 641 şi art. 643 C.civ. de către instanţa de
apel, care a reţinut că solicitarea reclamantelor de constatare a dobândirii dreptului de proprietate
prin uzucapiunea de lungă durată ar fi trebuit formulată de fiecare parte, iar nu printr-o cerere
comună.
În cuprinsul deciziei atacate, după expunerea pe larg a situaţiei de fapt, necontestată de către
părţi, şi a modului de dobândire a dreptului de proprietate de către fiecare reclamantă, în urma
coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de apel a confirmat, în mod corect,
soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată, pe motiv că dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune trebuia solicitată de fiecare reclamantă în mod distinct, cu
privire la suprafaţa excedentară aferentă fiecăruia din cele două terenuri aflate în proprietate (111
mp, respectiv 54 mp), neputând fi constatată dobândirea dreptului de proprietate în coproprietate cu
privire la întreaga suprafaţă de 161 mp.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel
pe baza probelor administrate în proces - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a
recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o
succintă prezentare, următoarele aspecte:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu
pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să se constate că au dobândit în coproprietate, prin
105
uzucapiunea de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 161 mp, situat în
str. X nr. 1 şi 1A, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa deţinută în fapt (601 mp) şi suprafaţa totală
din actele de proprietate (440 mp).
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantele au învederat că cele două suprafețe
de teren sunt delimitate prin garduri și ziduri de construcție, iar vecinătățile nu s-au modificat,
existând o linie de hotar, fiecare posedând și folosind în mod exclusiv cota parte de teren pe care o
deține în acte, iar limita dintre cele două proprietăți a fost stabilită în anul 1979.
Prin sentinţa civilă nr. 1928 din 18/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă, soluţie menţinută prin decizia recurată, a fost respinsă cererea reclamantelor, reţinându-se, în
esenţă, că reclamantele nu au exercitat asupra terenului în suprafaţă de 161 mp o posesie aptă pentru
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, întrucât nu s-au comportat ca
adevăraţi proprietari cu privire la întregul teren, ci fiecare a posedat şi posedă propriul teren, clar
delimitat de terenul alăturat, context în s-a apreciat că dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune trebuia solicitată de fiecare reclamantă în mod distinct, prin acțiuni în justiție separate, cu
privire la suprafaţa excedentară aferentă fiecăruia din cele două terenuri aflate în proprietate,
respectiv că reclamantele nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru a uzucapa
împreună, prin probele administrate neputând fi constatată dobândirea dreptului de proprietate în
indiviziune cu privire la diferenţa de teren în suprafaţă de 161 mp, aferentă ambelor terenuri.
Astfel, raportat la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi recunoscută de
recurentele-reclamante, terenul în suprafață totală de 440 mp a fost dobândit de soții D. de la E. și F.,
prin contractul de vânzare-cumpărare care a fost transcris de Tribunalul Ilfov-Secția Notariat sub nr.
13569/1929, fiind ulterior transmis, în mod succesiv, prin acte translative de proprietate, expuse în
detaliu de către instanţele de fond, reclamanta B. dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului
situat în str. X nr. 1, (suprafaţa de teren aferentă locuinţei fiind de 220 mp, din suprafaţa totală de
440 mp), precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului de 110 mp, din suprafaţa de 220 mp.
Reclamanta A. a dobândit, împreună cu soţul său, G., dreptul de proprietate asupra
imobilului apartament situat în str. X nr. 1A, precum și asupra terenului în suprafață de 220 mp, din
totalul terenului indiviz de 440 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 10350 din 15.11.2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 în
dosarul nr. x/2001, imobilul compus din construcţie cu 3 camere şi dependinţe, precum şi terenul în
suprafaţă de 220 mp, a fost atribuit în proprietatea exclusivă a reclamantei A., ca urmare a tranzacţiei
încheiate cu fostul său soţ, G., dreptul de proprietate asupra terenului și construcției fiind intabulat în
favoarea reclamantei A. în cartea funciară nr. x05, în partea I, unde s-a menționat că terenul are
suprafața de 220 mp, conform actelor de proprietate, și suprafața de 274 mp din măsurători, iar
pentru diferența de 54 mp nu s-au prezentat acte de proprietate.
În raport cu această situaţie de fapt, ţinând cont de susţinerile reclamantelor din cuprinsul
cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că terenurile sunt delimitate de garduri şi ziduri de
construcţie, iar fiecare reclamantă a posedat şi folosit în mod exclusiv cota parte de teren pe care o
deţine în acte, având în vedere că reclamanta A. are terenul înscris în cartea funciară nr. x05, se
constată, contrar argumentelor invocate de recurentele-reclamante, că în cauză a avut loc un partaj de
folosinţă îndelungată.
Înalta Curte reţine că în cazul unui bun imobil aflat în coproprietate există posibilitatea ca
între coproprietari să intervină un partaj de folosinţă, în baza unei înţelegeri între aceştia, care este
urmat uneori şi de partajarea dreptului de proprietate, cu respectarea loturilor deja formate şi folosite
în mod exclusiv de către fiecare proprietar.
Practic, aceasta este situaţia din speţă, recurentele-reclamante învederând că fiecare posedă şi
foloseşte în mod exclusiv cota-parte pe care o deţine în acte, iar terenurile sunt delimitate cu garduri
şi ziduri de construcţie, limita dintre cele două proprietăţi fiind stabilită încă din anul 1979.
106
Însă, se reţine că, în cazul unui partaj de folosinţă, părţile nu pot uzucapa decât în mod
individual, fiecare pentru suprafaţa asupra căreia a exerciat posesia, folosinţa fiind partajată ca un pas
premergător împărţirii definitive a terenului.
În cauză, reclamantele au solicitat ieșirea din indiviziune și grănițuirea proprietăților situate în
str. X nr. 1 și 1A, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu B. fiind respinsă prin
sentința civilă nr. 9218/2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2003,
prin care s-a argumentat, în esenţă, că părțile sunt coproprietare, în cote egale de 1/2, asupra terenului
în suprafață de 440 mp, situat în str. X nr. 1 și 1A şi au înțeles să partajeze terenul în suprafață de
600,98 mp, în condițiile în care au acte de proprietate doar asupra suprafeței de 440 mp, neputând
tranzacționa și cu privire la suprafețe de teren asupra cărora nu au făcut dovada dobândirii dreptului
de proprietate, iar conform raportului de expertiză întocmit în cauză, terenurile pe care le posedă
părțile măsoară 301 mp, respectiv 300 mp, nefiind necesară efectuarea unor propuneri de lotizare și
grănițuire, întrucât terenurile sunt delimitate prin garduri, existând linie de hotar.
În acest context, deşi recurentele-reclamante susţin că ar fi întrunite cerinţele legale pentru a
putea uzucapa, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că fiecare reclamantă a posedat suprafaţa
excedentară aflată în curtea sa, reclamanta B. a posedat diferenţa de 111 mp, inclusă în suprafaţa
terenului situat în str. X nr. 1, iar reclamanta A. a posedat diferenţa de 54 mp, inclusă în suprafaţa
terenului situat în str. X nr. 1A, ele nefiind coposesoare asupra întregii suprafeţe de 161 mp, întrucât
între imobile există o linie de hotar.
Prin urmare, în baza argumentelor expuse, raportat la situaţia de fapt, este nefondată critica
recurentelor cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 641 şi art. 643 C.civ. de către instanţa de
apel, situaţia expusă în textele legale anterior indicate, în sensul că acţiunile în justiţie trebuie
promovate de coproprietari împreună și că niciun act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun în
materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtașilor, nefiind incidentă în cauza dedusă judecăţii, în
condiţiile în care s-a stabilit, inclusiv prin raportul de expertiză întocmit în dosar, că fiecare
reclamantă posedă o suprafaţă distinctă de teren, iar între părţi a existat un partaj de folosinţă, încă de
la data la care fiecare a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 220 mp.
Referitor la critica recurentelor în sensul că instanţa de fond, în virtutea rolului activ, ar fi
putut pune în discuţia părţilor necesitatea disjungerii cererilor, disjungere care nu era nici necesară şi
nici utilă faţă de caracterul unitar al terenului şi de faptul că nu există un document referitor la ieşirea
din indiviziune, se constată că recurentele au invocat această critică şi în cuprinsul cererii de apel,
iar, prin decizia recurată, instanţa a reţinut, în mod judicios, că prima instanţă a respectat întocmai
principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C.proc.civ., pronunţându-se în limitele învestirii,
potrivit art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
Mai mult, prin concluziile scrise depuse la dosar în data de 18.12.2020, reclamantele au
susţinut, întocmai ca şi prin cererea de recurs, că „o atare disjungere nu este necesară şi nici utilă”,
iar în acest caz, nu se poate reproşa instanţei de fond că nu a respectat principiul rolului activ, în
condiţiile în care recurentele însele au considerat că nu se impune disjungerea cererilor.
De asemenea, este de menţionat că simpla reiterare a aceleiaşi critici, formulate prin apelul
îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe în cuprinsul memoriului de recurs, fără însă a indica care
sunt normele de drept ar fi fost încălcate de instanţa de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal
instanţa de recurs cu analiza acestora.
O astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în
exercitarea căilor de atac, părţile litigante având obligaţia de a-şi întemeia criticile pe considerentele
expuse în hotărârea atacată cu recurs şi nu pe considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă
ori pe considerente pe care apreciază că ar fi trebuit să le conţină hotărârea din apel, dar nu le
conţine.
107
În atare condiţii, cum aspectele critice relative la respectarea principiului rolului activ în
prima fază procesuală au fost examinate şi au primit o dezlegare prin hotărârea instanţei de apel, iar
argumentele expuse în cererea de recurs nu privesc considerentele deciziei pronunțate de instanța de
apel, ele nu pot fi analizate în cadrul căii de atac a recursului.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt
nefondate în ansamblul lor, iar decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale,
nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496
din același cod, a respins ca nefondat recursul declarat.
7. Imobil acordat în compensare prin hotărâre judecătorească. Atribuirea terenului de către

unitatea deținătoare unei alte persoane. Imposibilitatea executării obligaţiei. Contravaloarea
bunului înstrăinat. Determinarea cuantumului despăgubirii în raport cu momentul restituirii
C.civ., art. 566
Dreptul de proprietate, odată recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia

de a recurge la mijloace juridice de protecţie, pentru a obţine restituirea bunului de la posesor sau
de la o altă persoană care îl deţine fără drept, inclusiv de a obține dreptul la despăgubiri dacă este
cazul (art. 563 C.civ.). În măsura în care bunul nu se mai află în deţinerea celui care îi incumba
obligaţia restituirii – pentru că a pierit sau a fost înstrăinat – dreptul de proprietate se transformă în
dezdăunări, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 566 alin. (1) C.civ., întrucât nimeni nu poate fi
privat de proprietate fără a i se recunoaşte îndreptăţirea la despăgubiri echivalente.
Astfel, împrejurarea că, deşi pârâta, în calitate de unitate deţinătoare în temeiul Legii nr.
10/2001, a recunoscut dreptul reclamantului la măsura reparatorie a atribuirii bunului în
compensare, la momentul la care s-a încercat executarea măsurii, s-a constatat imposibilitatea
punerii în posesie întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul acesteia, ca urmare a dispunerii de
acelaşi bun, în favoarea altor persoane, nu poate avea decât semnificaţia scoaterii imobilului din
patrimoniul entităţii deținătoare, ceea ce din punct de vedere juridic este asimilabil înstrăinării la
care se referă art. 566 alin. (1) C.civ., cu consecinţa, pentru cel care a nesocotit dreptul la
proprietate al altei persoanei, şi a făcut deci, imposibilă restituirea bunului, de a fi obligat la plata
despăgubirilor corespunzătoare.
În ceea ce priveşte determinarea cuantumului despăgubirilor, art. 566 alin. (1) C.civ., care
dă expresie efectelor admiterii acţiunii în revendicare – prin restituirea în natură a bunului,
respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia –, are în vedere
momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acţiuni) întrucât, în situaţia
imposibilităţii restituirii în natură, trebuie asigurată echivalenţa valorică prin calcularea
dezdăunărilor raportat la aceeaşi dată. Faptul că nu se poate realiza reîntregirea patrimoniului
titularului recunoscut al dreptului prin restituirea imobilului reprezintă temei pentru determinarea
despăgubirilor apte să asigure, la acelaşi moment, valoarea de înlocuire a bunului.
Prin urmare, momentul care trebuie luat în considerare la stabilirea valorii despăgubirilor
datorate pentru imposibilitatea restituirii în natură a bunului este cel când a rămas irevocabilă
hotărârea care a soluţionat contestaţia împotriva dispoziției emise în temeiul legii speciale de
reparaţie (şi deci, măsura restituirii prin compensare putea fi executată), dată la care valoarea
bunurilor atribuite se stabilea conform standardelor internaţionale de evaluare prevăzute Legea nr.
10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
108
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1931 din 19 octombrie 2022
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă la data de
04.01.2017, reclamanţii A., prin mandatar convenţional B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu
pârâţii Municipiul Mangalia prin primar şi Primarul municipiului Mangalia, obligarea acestora, în
cote de 60% pentru primul reclamant şi respectiv 40% pentru reclamantă, la plata contravalorii
lotului de 9.130 mp teren din domeniul privat al Municipiului Mangalia, astfel cum a fost identificat
în dispoziţia nr. 157 din 11.06.2003 a Primarului municipiului Mangalia şi sentinţa civilă nr. 3845
din 21.06.2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/118/2010, irevocabilă prin
decizia civilă nr. 707/C din 5.12.2011 a Curţii de Apel Constanţa, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 566 alin. 1 C.civ.
2.Sentinţa Tribunalului Constanţa
Prin sentinţa nr. 780 din 21.03.2019, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a admis acţiunea; a
obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 255.600 euro, în echivalent lei, calculat la data
efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului situat în intravilanul municipiului Mangalia,
judeţul Constanţa, în suprafaţă de 9130 mp, identificat prin dispoziţia nr. 157/2003 a Primarului
municipiului Mangalia, în cote de 60% pentru A. şi de 40% pentru C.
3.Decizia Curţii de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 81/C din 06.05.2021, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a admis
apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că i-a obligat pe pârâţi
la plata sumei de 289.207 euro, în cotă de 60% către reclamantul A. şi 40% către reclamanta C., în
echivalent lei la data plăţii; a menţinut celelalte dispoziţii; a respins apelul declarat de pârâţii
Municipiul Mangalia şi Primarul municipiului Mangalia împotriva sentinţei şi a încheierii din
21.04.2017, ca nefondat.
4.Calea de atac a recursului exercitată
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantele, cât şi pârâţii.
1) Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei, rejudecarea
apelului şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 390.307 euro, echivalent în lei la data plăţii, în cotele
menţionate în decizie.
Recurentele s-au prevalat de motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. pentru a susţine
aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 566 alin. 1 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantele au arătat că, potrivit textului de lege
menţionat, în cazul în care restituirea lucrului în natură nu mai este posibilă, inclusiv din cauza
faptului că lucrul a fost înstrăinat de către proprietar, obligaţia de restituire va fi înlocuită cu o
obligaţie de dezdăunare, deci instanţa îi va obliga pe pârâţi la plata unei sume de bani cu titlu de
despăgubire, evaluată în raport cu momentul restituirii. Instanţa de apel a reţinut faptul că momentul
restituirii la care se referă textul de lege îl reprezintă momentul pronunţării, de către instanţa de fond,
a sentinţei nr. 3845 din 21.06.2011, irevocabilă prin decizia nr. 707 din 5.12.2011, dată când aceasta
putea fi executată, deci data restituirii a fost stabilită ca fiind 05.12.2011. Instanţa de apel nu a avut
însă în vedere natura obligaţiei, care este una de dezdăunare şi trebuie să cuprindă o reparare
completă şi echitabilă a prejudiciului. În opinia recurentelor, momentul restituirii, în accepţiunea art.
566 alin. 1 C.civ., este cel al restituirii despăgubirilor şi nu cel al restituirii lucrului.
Recurentele au susţinut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind
stabilirea despăgubirilor, respectiv standardele internaţionale de evaluare (art. 10 din Legea nr.
10/2001, art. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005) sau grila notarilor publici, mod de evaluare
introdus prin Legea nr. 165/2013, având în vedere temeiul de drept al cererii de chemare în judecată
109
care este dreptul comun, respectiv Codul civil. Având în vedere că evaluarea imobilului ce nu mai
poate fi predat în natură se realizează conform art. 566 alin. 1 C.civ., valoarea care trebuie reţinută
este valoarea de circulaţie la data efectuării expertizei (30.03.2021) – 390.307 euro fără TVA.
2) Recurenţii-pârâţi Primarul municipiului Mangalia şi Municipiul Mangalia, prin primar au
solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei, cu consecinţa respingerii acţiunii, pentru motivele
prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Prevalându-se de pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., recurenţii au susţinut lipsa motivării respingerii
apelului propriu. Au arătat, astfel, că din lecturarea comparativă a hotărârilor de la fond şi apel se poate
observa o argumentare aproape literală a respingerii tuturor apărărilor pârâţilor, ceea ce echivalează cu o
lipsă totală a motivării. Au precizat că instanţa de apel nu a realizat o analiză proprie a speţei şi a
motivelor lor de apel ci a copiat argumentele primei instanţe, întocmai cum au fost expuse în sentinţă,
apreciind, ca atare, că lipseşte analiza cererii lor de apel.
Decizia a mai fost criticată şi pentru faptul că instanţele au făcut o interpretare greşită a
dispoziţiilor art. 566 C.civ., respectiv interpretarea „în sens larg” a obligaţiei de dezdăunare, precum şi a
celor ale art. 16 din acelaşi cod. Potrivit recurenţilor, instanţele au interpretat în mod extins aceste
dispoziţii legale, prin faptul că pierderea dreptului de proprietate echivalează cu o înstrăinare, în sensul
legii. Or, în tot cuprinsul articolului se vorbeşte de existenţa unei culpe sau a relei-credinţe, în toate
situaţiile fiind vorba de o manifestare de voinţă personală care să ducă la pierderea dreptului de
proprietate.
Ca atare, pârâtul nu poate fi obligat la dezdăunare fără existenţa unei culpe, care să fi stat la baza
pierderii dreptului de proprietate. În speţă însă, dreptul de proprietate a fost pierdut prin hotărâre
judecătorească dată în favoarea unor persoane, altele decât reclamanţii, care au obţinut şi executat un
titlu anterior celui al reclamanţilor din prezenta cauză.
Au arătat recurenții-pârâți că, în aceste condiţii, nu rezultă care este manifestarea de voinţă şi
contribuţia proprie a unităţii administrativ teritoriale la pierderea dreptului de proprietate şi nici acţiunea
culpabilă din care ar reieşi obligaţia de despăgubire în echivalent.
Recurenţii s-au prevalat, în susţinere, de definiţia culpei prin raportare la art. 16 C.civ., precizând
că executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive de către Primarul municipiului Mangalia, executare
ce a presupus suprapunerea cu un teren de 9.130 mp aparţinând reclamanţilor a fost încadrată de instanţă
drept culpă fără legătură cu definiţia dată de legiuitor.
Au opinat că se află într-o situaţie fortuită care nu ar trebui să genereze o obligaţie de
dezdăunare, neexistând nicio manifestare unilaterală de voinţă în sensul de a înstrăina bunul atribuit.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, recurentele-reclamante au solicitat respingerea
recursului pârâţilor, ca nefondat. Au susţinut caracterul nefondat al motivului de recurs prevăzut de pct.
6 al art. 488 C.proc.civ., arătând că, deşi argumentele instanţei de apel coincid în parte cu cele ale
tribunalului, reprezintă o analiză efectivă, reală şi consistentă a tuturor elementelor de probă ale părţilor
precum şi a tuturor problemelor de drept ridicate de acestea, analiză care a condus logic la soluţia din
dispozitiv.
De asemenea, recurentele-reclamante au relevat caracterul nefondat şi al motivului de recurs
prevăzut de pct. 8 al art. 488 C.proc.civ. Culpa recurenţilor-pârâţi în producerea prejudiciului constă în
refuzul acestora de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească. În mod culpabil, pârâţii, la data
pronunţării şi rămânerii definitive a respectivei hotărâri, nu au făcut dovada faptului că suprafaţa a fost
atribuită în compensare altor persoane şi, deci, nu mai poate fi dată în compensare reclamanţilor. Culpa
pârâţilor este constatată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 707/C/2011 a Curţii de Apel
Constanţa.
Recurentele-reclamante au mai susţinut că instanţa a constatat corect că în cauză îşi găsesc
aplicabilitate prevederile art. 566 alin. 1 C.civ., deoarece atribuirea în compensare, în temeiul unei legi
110
speciale, echivalează cu un transfer al dreptului de proprietate de la unitatea deţinătoare către persoanele
îndreptăţite, în conformitate cu dispoziţiile legilor proprietăţii.
În mod firesc, termenul de „înstrăinare” la care se referă articolul de lege trebuie interpretat în
sens larg, și anume, că bunul nu se mai află în proprietatea celui de la care s-a dispus restituirea, adică a
pârâtului, această interpretare rezultând şi din cealaltă ipoteză reglementată de text, respectiv pierirea din
culpa pârâtului.
Recurenţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare la recursul reclamantelor, nedepunând nici răspuns
la întâmpinarea acestora.
II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte
constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
1) Recursul reclamanţilor este lipsit de fundament în susţinerea acestora referitoare la greşita
aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 566 alin. 1 C.civ., atunci când a apreciat că
momentul, care trebuie luat în considerare la stabilirea valorii despăgubirilor datorate pentru
imposibilitatea restituirii în natură a bunului, este cel când a rămas irevocabilă hotărârea care a
soluţionat contestaţia împotriva dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (şi deci, măsura
restituirii prin compensare putea fi executată).
Astfel, propunând un alt moment raportat la care ar fi trebuit determinat cuantumul
despăgubirilor – respectiv, cel al efectuării expertizei din apel, cu o valoare a dezdăunării mult mai
mare – recurenţii-reclamanţi contestă, în realitate, chiar sensul şi conţinutul normei (art. 566 alin. 1
C.civ.) pe care şi-au întemeiat pretenţiile.
Potrivit dispoziţiei legale menţionate, care dă expresie efectelor admiterii acţiunii în
revendicare – prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii
sau înstrăinării acestuia – „despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii”.
Or, textul are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel
de acţiuni) întrucât, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, trebuie asigurată echivalenţa
valorică prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeaşi dată. Faptul că nu se poate realiza
reîntregirea patrimoniului titularului recunoscut al dreptului prin restituirea imobilului reprezintă
temei pentru determinarea despăgubirilor apte să asigure, la acelaşi moment, valoarea de înlocuire a
bunului.
De aceea, instanța de apel s-a raportat în mod corect la data rămânerii irevocabile a sentinţei
prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva dispoziţiei emise conform Legii nr. 10/2001
(potrivit deciziei nr. 707 din 5.12.2011 a Curţii de Apel Constanţa), dată la care măsura atribuirii în
compensare a rămas definitivă şi ca atare, susceptibilă de executare (de restituire efectivă).
Susţinând că momentul de luat în considerare este cel „al restituirii despăgubirilor”, iar nu al
restituirii bunului, recurenţii ignoră faptul că despăgubirile nu corespund unui alt drept de creanţă, de
sine stătător, distinct de cel care trebuie să dea expresie valorii de înlocuire a bunului, imposibil de
restituit în antură.
Ca atare, constatându-se, la momentul rămânerii definitive (irevocabile) a măsurii atribuirii
bunului în compensare, că acesta nu mai poate fi acordat în natură, acesta este şi momentul la care
trebuie stabilită valoarea de înlocuire a imobilului sub forma despăgubirilor (iar nu data la care, în
cursul procesului se efectuează expertiza de evaluare, cum eronat s-a pretins).
Disocierea între cele două repere temporale – al restituirii lucrului şi respectiv, al restituirii
despăgubirilor – pe care o realizează recurenţii, nu-şi are temei legal, de vreme ce, aşa cum s-a arătat
anterior, despăgubirile vin să ia locul bunului la data care acesta trebuia restituit efectiv
(constatându-se însă imposibilitatea executării acestei măsuri), astfel încât dezdăunarea nu poate fi
evaluată și realizată la altă dată.
111
De asemenea, este lipsită de fundament susţinerea recurenţilor conform căreia stabilirea
despăgubirilor nu trebuia realizată cu luarea în considerare a standardelor internaţionale de evaluare
prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în vedere că temeiul de
drept al cererii de chemare în jucată a fost reprezentat de dispoziţiile Codului civil.
Folosirea acestui criteriu de evaluare s-a făcut în mod corect, ţinând seama, pe de o parte, de
regimul juridic al bunului – care făcuse obiect al măsurii reparatorii prin compensare prevăzute de
legea specială – şi, pe de altă parte, de data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, care a
definitivat procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001 (respectiv, 5.12.2011), când valoarea
bunurilor atribuite potrivit acestui act normativ se stabilea conform standardelor internaţionale de
evaluare.
Pentru toate aceste considerente, criticile reclamanţilor formulate în baza art. 488 pct. 8
C.proc.civ. au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.
2) Recursul pârâţilor deduce, de asemenea, judecăţii, critici nefondate. Astfel:
Este nefondată susținerea pârâţilor conform căreia decizia atacată ar fi afectată de viciul
nemotivării – ceea ce ar atrage incidenţa art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.- întrucât „ar avea o
argumentare aproape literală, cu cea a primei instanţe, a respingerii tuturor apărărilor acestora”, ceea
ce ar echivala cu o lipsă totală a motivării.
În realitate, decizia din apel respectă exigențele art. 425 alin. 1 lit.b) C.proc.civ., prezentând
în considerente susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt cu trimitere la mijloacele de probă
administrate în ambele faze procesuale, motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat
caracterul nefondat al criticilor ce învestiseră instanța prin apelurile formulate de ambele părţi.
Cu referire punctuală la criticile părţilor, instanţa de apel a analizat prioritar aspectele de
ordin formal invocate, privitoare la cadrul procesual pasiv, la admisibilitatea acţiunii, precum şi
criticile de fond în legătură cu întrunirea cerinţelor art. 566 alin. 1 C.civ., de care s-au prevalat
reclamanţii în demersul lor judiciar.
Împrejurarea că instanța de apel are acelaşi raţionament juridic cu al primei instanţe nu este
rezultatul nemotivării, cum se susţine, ci al constatării caracterului nefondat al criticilor părţilor, care
au reiterat aceleaşi apărări ca la fond şi care n-au fost validate nici cu ocazia controlului judiciar din
apel. Aceasta, în contextul în care, identificând elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor
administrate, instanţa demonstrează de ce consideră ca fiind incidente dispoziţiile art. 566 alin. 1
C.civ. şi de ce comportamentul pârâţilor, de a atribui în compensare un bun care făcuse deja obiectul
unei asemenea măsuri reparatorii, este asimilabil culpei, cu consecinţe pe planul dezdăunării.
Are caracter nefondat şi critica potrivit căreia instanţele ar fi făcut o interpretare greşită a
dispoziţiilor art. 566 alin. 1 C.civ., prin accepţiunea „în sens larg” a obligaţiei de dezdăunare, precum
şi a dispoziţiilor art. 16 C.civ.
Astfel, pârâţii au pretins că interpretarea eronată a vizat asimilarea sintagmei „înstrăinarea
bunului” la care se referă art. 566 alin. 1 C.civ. – pentru a da drept la despăgubiri reparatorii – cu cea
a pierderii, din alte cauze, a dreptului de proprietate şi totodată, neluarea în considerare a exigenţei
textului, de a exista o culpă, respectiv o manifestare de voinţă personală, care să ducă la pierderea
dreptului de proprietate de către partea adversă.
În realitate, recurenţii sunt cei care nesocotesc atributele dreptului de proprietate care, odată
recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia de a recurge la mijloace juridice de
protecţie, pentru a obţine restituirea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără
drept, inclusiv de a obține dreptul la despăgubiri dacă este cazul (art. 563 C.civ.).
Or, în măsura în care bunul nu se mai află în deţinerea celui care îi incumba obligaţia
restituirii – pentru că a pierit sau a fost înstrăinat – dreptul de proprietate se transformă în dezdăunări,
aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 566 alin. 1 C.civ., întrucât nimeni nu poate fi privat de proprietate
fără a i se recunoaşte îndreptăţirea la despăgubiri echivalente.
112
În speţă, pârâţii, în calitate de unitate deţinătoare în temeiul Legii nr. 10/2001, au recunoscut
dreptul reclamanţilor la măsura reparatorie a atribuirii bunului în compensare, măsură pe care au
nesocotit-o ulterior prin atribuirea aceluiaşi bun altor persoane.
Împrejurarea că la momentul la care s-a încercat executarea măsurii, s-a constatat
imposibilitatea punerii în posesie întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul entităţii deţinătoare,
nu a fost decât rezultatul dispunerii de acelaşi bun, în favoarea altor persoane şi în contra
prevederilor legale.
Aceasta nu poate avea decât semnificaţia scoaterii bunului din patrimoniul unității
deținătoare, ceea ce din punct de vedere juridic este asimilabil înstrăinării la care se referă art. 566
alin. 1 C.civ., cu consecinţa, pentru cel care a nesocotit dreptul la proprietate al altei persoanei, şi a
făcut deci, imposibilă restituirea bunului, de a fi obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare.
Contrar susținerii recurenţilor-pârâţi, ieșirea imobilului din patrimoniul entităţii deţinătoare
nu a fost una independentă de culpă, sub motiv că, în realitate, atribuirea către alte persoane s-ar fi
făcut în temeiul şi în executarea altor hotărâri judecătorești.
În realitate, aşa cum a rezultat din datele speţei, conform elementelor de fapt stabilite de
instanțele fondului, ulterior emiterii dispoziţiei nr. 157 din 11.06.2003 de către Primarul municipiului
Mangalia, de atribuire, în compensare, către reclamanţi, a terenului de 9130 mp (şi pe parcursul
judecării contestaţiei persoanelor îndreptăţite desfășurată în intervalul 2003 – 2011) pârâţii au
procedat la atribuirea aceluiaşi teren, în compensare, altor persoane.
Măsura astfel dispusă a nesocotit faptul că terenul nu mai putea figura pe lista bunurilor
disponibile, conform art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât făcuse deja obiect al atribuirii,
contestaţia şi nemulţumirea persoanelor îndreptăţite vizând alte aspecte decât conținutul acestei
măsuri compensatorii (respectiv, situația altui teren, de 8000 mp, decât cel care constituie obiect al
prezentului litigiu).
Susținerea recurenților conform căreia ar fi procedat la adoptarea unei astfel de măsuri în
executarea altor hotărâri judecătoreşti, ceea ce înseamnă că ar trebui exonerat de orice culpă, inclusiv
de obligaţia plăţii despăgubirilor, a fost una pur declarativă, fără suport probator, în contextul în care
înscrisurile depuse la dosar au demonstrat că atribuirea terenului, în temeiul altor dispoziţii ale
primarului, s-a realizat pe baza unor hotărâri ale Consiliului local, chiar dacă se făcea trimitere, în
conţinutul respectivelor dispoziţii, şi la existenţa unor hotărâri judecătoreşti.
Având în vedere că respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost depuse la dosar – pentru a se
verifica dacă identificau, ca atare, terenul sau doar recunoșteau dreptul la măsuri reparatorii –
concluzia corectă la care a ajuns instanţa de apel a fost aceea că identificarea bunurilor de atribuit în
compensare s-a realizat de către pârâţi prin acte ale administrației locale, iar nu pe baza unor hotărâri
judecătorești.
În acest sens au fost avute în vedere menţiunile din hotărârile de consiliu local sau din
dispoziţiile primarului, conform cărora „identificarea terenurilor acordate în compensare a fost
realizată de către Comisia de Urbanism – Juridică, Direcţia urbanism şi planul de situaţie anexat
acestora”.
Deşi în recurs pârâţii au reluat, sub formă de critică, aceeaşi apărare, legată de lipsa oricărei
culpe în dispunerea măsurilor reparatorii care s-au suprapus, sub aspectul conţinutului lor, cu dreptul
asupra unui bun recunoscut deja reclamanţilor, aceştia n-au administrat niciun înscris suplimentar
care să demonstreze caracterul eronat al considerentelor deciziei din apel.
Mai mult, se constată că aceeaşi conduită procesuală au adoptat-o pârâţii şi cu ocazia
soluţionării litigiului anterior al părţilor – contestaţia împotriva dispoziţiei primarului – când, de
asemenea, au afirmat că suprafaţa de 9.130 mp restituită reclamanţilor ar fi fost atribuită în
compensare altor persoane, reţinându-se însă în considerentele deciziei civile nr. 707/C din
113
5.12.2011 a Curţii de Apel Constanţa că a fost doar o „afirmaţie nedovedită, astfel cum prevăd
dispoziţiile art. 1169 C.civ.”.
Ca atare, prevalându-se de dispoziţiile art. 16 alin. 3 C.civ., pentru a susţine că a fost lipsită
de culpă conduita pârâţilor, neavând nicio contribuție proprie la pierderea dreptului de proprietate al
reclamanţilor, recurenţii ignoră, odată în plus, obligaţiile ce le reveneau în procedura Legii nr.
10/2001, de a alcătui şi a păstra o strictă evidenţă a listei bunurilor disponibile (art. 1 alin. 5), supusă
actualizării lunare.
Numai o încălcare flagrantă de către aceștia, a normei legale, atitudine care se circumscrie
faptei săvârşite cu vinovăţie întrucât trebuia să prevadă rezultatul (din poziţia de entitate cu
prerogative şi competenţe bine definite în rezolvarea notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001) a făcut
posibilă dispunerea de măsuri compensatorii succesive, în favoarea unor persoane diferite, purtând
asupra aceluiaşi bun imobil.
În consecinţă, se constată că în mod corect decizia din apel a reţinut în sarcina pârâţilor
obligaţia de plată a despăgubirilor, ca valoare de înlocuire a bunului imobil, a cărui restituire în
natură nu a mai fost posibilă întrucât, nesocotindu-şi obligaţiile legale, aceștia au făcut posibilă
ieşirea din patrimoniul entităţii deţinătoare a bunului şi, în continuare, imposibilă executarea măsurii
reparatorii stabilite definitiv în favoarea reclamanţilor, sub forma predării în natură a bunului.
Ca atare, criticile de nelegalitate formulate având caracter nefondat, recursul pârâţilor a fost
respins în consecinţă.
8. Acţiune în uzucapiune de lungă durată. Hotărâre a consiliului local de aprobare a

inventarului bunurilor aparținând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale
adoptată ulterior împlinirii termenului prescripției achizitive. Excepție de nelegalitate a
prevederilor Hotărârii de Guvern privind atestarea domeniului public al unității administrativ
teritoriale
C.civ. 1864, art. 1847, art. 1854

Legea nr. 213/1998, art. 7
Legea nr. 554/2004, art. 7
Existenţa hotărârii de guvern privind atestarea domeniului public al unităţii administrativ

teritoriale nu este de natură să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin
uzucapiune cât timp, pe de o parte, la momentul emiterii hotărârii consiliului local care a aprobat
inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al comunei şi în care figura suprafaţa de teren cu
destinaţia de cimitir, care a stat la baza adoptării Hotărârii de Guvern, erau îndeplinite, în ceea ce o
priveşte pe reclamantă, condiţiile uzucapiunii pentru imobilul în litigiu, iar, pe de altă parte,
trecerea acestuia din proprietatea privată a parohiei reclamante în proprietatea publică a unităţii
administrativ teritoriale s-ar fi putut realiza exclusiv în unul dintre modurile expres şi limitativ
reglementate de art.7 din Legea nr. 213/1998 în vigoare la acea dată.
În consecinţă, cum trecerea în domeniul public al comunei a terenului s-a realizat în
condiţiile în care acesta se afla deja în proprietatea privată a parohiei reclamante şi fără ca
adoptarea Hotărârii de Guvern să fi fost consecinţa operării vreunuia dintre modurile prevăzute
expres de art. 7 din Legea nr. 213/1998, excepţia de nelegalitate a prevederilor referitoare la
suprafaţa de teren în litigiu din hotărârea de guvern analizată, este întemeiată.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1818 din 6 octombrie 2022

114
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 21.02.2018 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta Parohia A. a
chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Tansa, solicitând instanţei
să constate dreptul de proprietate asupra bisericii, casei de prăznuire şi a terenului pe care acestea se
află, reprezentând curtea bisericii în suprafaţă de 1.000 mp, asupra casei parohiale şi terenului pe
care aceasta se află în suprafaţă de 300 mp, reprezentând curtea casei parohiale, precum şi asupra
cimitirului în suprafaţă totală de 3.000 mp.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1890 şi urm. C.civ. şi art. 35 C.proc.civ.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 814 din 3.06.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă, a fost
respinsă cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la
suprafaţa de teren având întinderea de 4167 mp şi la construcţiile edificate pe această suprafaţă,
cerere formulată de reclamanta Parohia A.
3. Decizia pronunţată în apel:
Prin decizia civilă nr. 410 din 17.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, a
fost admis apelul declarat de reclamanta Parohia A. împotriva sentinţei civile nr. 814/2019
pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă, sentinţă care a fost schimbată, în parte, în sensul că:
A fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Parohia
A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Tansa.
S-a constatat că reclamanta Parohia A. a dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de
ani, dreptul de proprietate asupra imobilelor construcţii Biserică şi casa parohială şi asupra terenului
în suprafața de 4167 mp identificat conform raportului de expertiză şi planului de situaţie din planşa
2-obiectiuni, anexă la raportul de expertiză efectuat de expert tehnic X., compus din parcelele Arabil
(A) 1468, CC 1469, Vh 1470, CC 1471, Curți Construcții Cimitir (CCi) 1472, situate in intravilan,
sector cadastral 47 (tarla 47).
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de constatare a dobândirii dreptului de
proprietate prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani în privinţa casei de prăznuire.
A fost respinsă cererea apelantei Parohia A. de obligare a intimatei Unitatea Administrativ-
Teritorială Comuna Tansa la plata cheltuielilor de judecata.
Împotriva deciziei nr. 410/2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, pârâţii
Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Tansa şi Consiliul Local al Comunei Tansa au declarat
recurs.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-pârâţi au arătat că suprafaţa de teren revendicată de
reclamanta Parohia A. face parte din domeniul public al Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna
Tansa, în condiţiile legii - Hotărârea nr. 22 din 22.08.1999 a Consiliului Local al Comunei Tansa,
fiind atestată şi prevăzută în mod expres la pct. 9 din Anexa nr. 75 a HG nr. 1354/27.12.2001,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 bis din 16.05.2002.
Reclamanta Parohia A. a formulat acţiunea în constatare cu privire la dreptul de proprietate
asupra imobilelor revendicate la 20.02.2018, iar Hotărârea Guvernului nr. 1354 din 27.12.2001
(inclusiv Anexa nr. 75 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Tansa,
judeţul Iaşi) a fost publicată la 16.05.2002 în Monitorul Oficial Partea I nr. 326 bis.
Aşa cum s-a reţinut în mod constant în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea
de atestare a apartenenței unor bunuri la domeniul public al unei unități administrative este un act
administrativ cu caracter individual, astfel încât contestarea acestuia urmează regulile prevăzute de
115
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, contestatorul având obligaţia de a formula plângere prealabilă
în termen de 30 de zile de la comunicare.
Fiind vorba de un act administrativ supus exigenţei de publicare în Monitorul Oficial al
României, data comunicării este cea a publicării, în speţă 16.05.2002, aşa încât termenul de 30 de
zile pentru introducerea plângerii prealabile a expirat la data de 16.06.2002.
Cum reclamanta a introdus acţiunea la data de 20.02.2018, solicită a se constata că aceasta
este tardiv formulată şi, reţinând că tardivitatea formulării acţiunii echivalează cu neîndeplinirea
procedurii prealabile, apreciază că se impune ca în urma rejudecării cauzei pe fond acţiunea să fie
respinsă ca inadmisibilă, indicând da practică decizia civilă nr. 3971/2017 a instanţei supreme.
În continuare, recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi
temeinicia Hotărârii Consiliului Local Tansa nr. 22/22.08.1999, act care a stat la baza emiterii H.G.
nr. 1354 din 27.12.2001, apreciind că admiterea apelului în prezenta cauză nu este posibilă fără
anularea în tot sau în parte a Anexei nr. 75 a H.G. nr. 1354/27.12.2001 şi fără a aduce atingere
Hotărârii nr. 22/22.08.1999 a Consiliului Local al Comunei Tansa.
Potrivit legii, anularea/modificarea/completarea H.G. nr. 1354/2001 se poate face doar cu
respectarea întocmai a procedurii iniţiale şi nu aşa cum s-a dispus prin hotărârea atacată.
Instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 21/12.01.2017
privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului care prevăd:
"(1) Secretariatul General al Guvernului îndeplineşte următoarele atribuţii principale: 12. asigură
reprezentarea Guvernului şi a prim-ministrului în faţa instanţelor judecătoreşti, împreună cu
ministerele iniţiatoare sau continuatoare/succesoare în urma reorganizării şi/sau instituţiile publice
care au obligaţia de a pune în executare actele adoptate de Guvern şi deciziile prim-ministrului
împotriva cărora s-au formulat acţiuni in justiţie sau care au obligaţia de a iniţia actele
administrative sau de a efectua operaţiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-
ministrului".
O altă critică vizează faptul că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu nesocotirea
principiului disponibilității, în contradictoriu cu Consiliul Local al Comunei Tansa, cu Secretariatul
General al Guvernului, cu ministerul iniţiator sau continuator/succesor în urma reorganizării, cu alte
instituții publice (Consiliul Judeţean Iaşi, Consiliul Local al Comunei Tansa) care au obligaţia de a
pune în executare actele adoptate de Guvern (art. 3 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 21/12.01.2017) şi cu
încălcarea fără drept atât a prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/07.11.1990, cât şi a dispoziţiilor art. 7
alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/02.12.2004, solicitând introducerea în cauză
în calitate de intimat a Guvernului României prin Secretariatul General al Guvernului.
Reclamanta-apelantă Parohia A. nu a făcut dovada legală a posesiei de peste 30 de ani a
imobilelor revendicate şi nici că ar îndeplini condiţiile impuse de art. 1847 C.civ. (1864), iar
materialul probator depus la dosarul cauzei de către aceasta provine de la instituțiile sale ierarhic
superioare, motiv pentru care cerinţa prevăzută de lege în acest sens nu este îndeplinită.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă foarte clar că aceştia nu au cunoştinţă
despre situaţia terenurilor şi despre posesia exercitată asupra lor de către reclamanta-apelantă în
perioada 1934-1964, iar potrivit legii cimitirele orăşeneşti şi comunale fac parte din domeniul public
local şi nu pot fi date în proprietatea vreunei persoane fizice ori juridice.
Solicită să constate că hotărârea atacată nu conţine nici măcar un singur aspect concret care să
ateste legal dreptul de proprietate al reclamantei. Toate susţinerile instanţei de apel conţin doar texte
copiate după întâmpinări ori diverse adrese, neputându-se proba cele afirmate cu vreun act din cele
aflate la dosar. Mai mult, instanţa a reţinut faptul că acţiunea ar fi fost formulată conform art. unic
alin. (2) din Legea nr. 455/2006.
Or, nici o lege nu prevede ca cimitirele comunale să fie scoase din domeniul public local şi să
fie date în proprietatea vreunei persoane fizice ori juridice.
116
În finalul cererii de recurs, recurenţii-pârâţi au arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de
apel este discriminatorie, nu este motivată şi nu este fondată, în sensul că instanţa nu a analizat şi nu
s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi temeinicia actelor prezentate de reclamant, la excepţiile
invocate şi la aspectele menţionate cu privire la nechemarea în judecată a tuturor persoanelor
prevăzute lege.
Apreciază că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori
înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, a pronunţat o hotărâre discriminatorie, lipsită de
temei legal.
În drept, au fost indicate generic dispoziţiile art. 483 - 502 C.proc.civ.
Intimata-reclamantă Parohia A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând anularea
recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ., pentru neîncadrarea criticilor în
motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. A
solicitat, de asemenea, acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.800 lei, în a căror
dovedire a depus chitanţă în copie conformă cu originalul.
Recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei-
reclamante şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin hotărârea recurată, admiţând apelul promovat de reclamantă, instanţa de control judiciar
a admis în parte cererea acesteia, astfel cum a fost modificată, şi a constatat că Parohia A. a dobândit,
prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilelor construcţii
Biserică şi Casa parohială şi a terenului cu destinaţie cimitir şi curte a bisericii, în suprafaţă de 4167
mp.
Criticile recurenţilor se circumscriu în cea mai mare măsură faptului că terenul în litigiu
constituie domeniu public al UAT comuna Tansa, conform HCL nr. 22 din 22.08.1999 ce a fost
aprobată prin H.G. nr.1354/27.12.2001 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 326 bis din
16.05.2002, fiind intabulat în CF prin încheierea nr.70617 din 25.05.2020 a Oficiului de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Iaşi.
Trebuie însă reţinut că actul administrativ invocat de recurenţi vizează suprafaţa de 1884 mp
cu destinaţia de cimitir, aşa încât eventualele efecte juridice ale acestuia se referă doar la o parte
dintre imobilele în litigiu – terenuri şi construcţii.
În acest context, recurenţii susţin că, întrucât H.G. nr.1354/27.12.2001 a fost publicată la data
de 16.05.2002, acţiunea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor
revendicate, introdusă de reclamantă la 20.02.2018 este tardiv formulată, fiind depăşit termenul de
30 de zile de la publicare pentru declanşarea procedurii prealabile, în condiţiile art.7 din Legea
nr.554/2004.
Critica este neîntemeiată.
Dispoziţiile legale care reglementează atât termenul în care se formulează plângerea
prealabilă cât şi pe acela în care se introduce acţiunea în instanţă, sunt cuprinse în Legea
contenciosului administrativ nr.554/2004 şi vizează soluţionarea unei acţiuni în anularea unui act
administrativ, iar nu o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune,
întemeiată pe dispoziţiile codului civil, precum cea care formează obiectul cauzei pendinte.
Recurenţii - pârâţi au afirmat şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat în privinţa legalităţii şi
temeiniciei HCL nr. 22/22.08.1999, act administrativ care a stat la baza emiterii H.G. nr.
1354/27.12.2001, susţinând că potrivit legii, anularea, modificarea, completarea unei hotărâri de
117
guvern se putea realiza doar cu respectarea întocmai a procedurii iniţiale privind adoptarea acesteia şi
nu astfel cum s-a dispus prin hotărârea atacată.
Şi acest motiv de recurs este nefondat căci instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra anulării
H.G. nr.1354/2001, ci a reţinut în mod legal că existenţa acesteia nu este de natură să împiedice
constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cât timp, pe de o parte, la momentul
emiterii HCL nr.22/1999 care a stat la baza adoptării hotărârii de guvern, erau îndeplinite, în ceea ce
o priveşte pe reclamantă, condiţiile uzucapiunii pentru terenul reprezentând cimitir iar pe de altă
parte, trecerea în domeniul public se putea realiza doar în unul dintre modurile expres şi limitativ
prevăzute de art.7 din Legea nr.213/1998, ipoteză care însă nu se regăseşte în cauză.
Astfel, în mod judicios a reţinut instanţa de apel faptul că, din Fişa de inventariere întocmită
în anul 1965, rezultă că reclamanta Parohia A. avea în posesie la acea dată suprafaţa totală de 4300
mp teren cu destinaţia cimitir şi curte a bisericii, teren dobândit prin donaţia enoriaşilor.
Acest aspect, coroborat cu depoziţiilor martorilor audiaţi, demonstrează că posesia
reclamantei în privinţa cimitirului a început cel mai târziu din anul 1965, moment de la care curge şi
termenul prescripţiei achizitive de 30 de ani.
Cum termenul uzucapiunii s-a împlinit în anul 1995, anterior emiterii HCL nr.22/1999 care a
aprobat Inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al comunei Tansa şi în care figura la
poziţia 8, suprafaţa de 1884 mp cu destinaţia de cimitir, rezultă că la data înscrierii în inventar,
Parohia A. uzucapase deja respectivul teren.
Prin urmare, trecerea acestuia din proprietatea privată a Parohiei A. în proprietatea publică a
unităţii administrativ teritoriale s-ar fi putut realiza exclusiv în unul dintre modurile expres şi
limitativ reglementate de art.7 din Legea nr. 213/1998 în vigoare la acea dată, mod pe care însă
recurenţii pârâţi nu îl susţin.
În acest cadru factual şi juridic va fi analizată şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii de
Guvern nr. 1354/2001, Anexa 75, pct.8 cu privire la suprafaţa de 1884 mp reprezentând cimitir
comuna Tansa, excepţie invocată de intimata reclamantă Parohia A. ca mijloc procesual de apărare,
cu scopul înlăturării efectelor acesteia în prezenta cauză.
Soluţionarea excepţiei de nelegalitate presupune verificarea cauzelor de nelegalitate în raport
cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ contestat.
Astfel cum s-a arătat anterior, trecerea în domeniul public al comuna Tansa a terenului în
litigiu, s-a realizat în condiţiile în care acesta se afla deja în proprietatea privată a Parohiei A. şi fără
ca adoptarea HG nr.1354/2001 să fi fost consecinţa operării vreunuia dintre modurile prevăzute
expres de art.7 din Legea nr.213/1998.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată excepţia de nelegalitate invocată şi o
va admite, conform prevederilor art. 4 din Legea nr.554/2004, urmând a constata nelegalitatea pct. 8,
Anexa 75 a H.G. nr. 1354/2001 în ceea ce priveşte suprafaţa de 1884 mp reprezentând cimitir.
O altă critică a recurenţilor vizează faptul că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu
nesocotirea principiului disponibilității, în sensul că nu s-a dispus introducerea în cauză în calitate de
intimat a Guvernului României, prin Secretariatul General al Guvernului.
Susţinerea este neîntemeiată, în condiţiile în care, aşa cum s-a evocat anterior, instanţa de
apel nu s-a pronunţat asupra anulării H.G. nr. 1354/2001 pentru a fi necesară aprecierea asupra
necesităţii sau oportunităţii introducerii în cauză a emitentului actului administrativ contestat.
Se mai arată de către recurenţi că reclamanta Parohia A. nu a făcut dovada legală a posesiei
de peste 30 de ani a imobilelor revendicate şi că nu ar fi fost îndeplinite condiţiile impuse de art.
1847 C.civ., materialul probator depus la dosarul cauzei provenind de la instituțiile ierarhic
superioare reclamantei.
Şi aceste critici sunt nefondate, intimata reclamantă neinvocând intervenirea uzucapiunii
scurte pentru care ar fi fost necesară şi dovada unui just titlu, respectiv a unui act translativ de
118
proprietate care să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar. Pe de altă parte, singura
condiţie ce trebuia probată pentru constatarea uzucapiunii de 30 de ani era, conform art.1847 C.civ.,
o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, care să fi fost
exercitată pe toată această perioadă.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de apel, că din inventarul întocmit în anul 1949,
rezultă că biserica a fost construită în anul 1800, Casa parohială cel mai târziu în anul 1947 şi că
Parohia deţinea terenul în suprafaţă de 4300 mp reprezentând curtea bisericii şi cimitirul, aspecte
confirmate de altfel şi prin depoziţiile martorilor audiaţi.
Totodată, faptul că legislația în vigoare la momentul constituirii cimitirului reglementa
dreptul parohiilor de a înființa și deține cimitire proprii, coroborat cu probatoriul administrat care
atestă că parohia avea în posesie teren cu destinaţia cimitir, demonstrează că cimitirul a fost realizat
de către Parohia A. şi nu de către Consiliul Local.
În acest context, fiind dovedit elementul material al posesiei, corect a reţinut curtea de apel că
reclamanta a exercitat timp de peste 30 de ani, o posesie utilă asupra bisericii, casei parohiale şi
terenului în suprafaţă de 4167 mp cu destinaţia cimitir, urmare și a aplicării prezumției instituite de
art. 1854 C.civ., care nu a fost răsturnată în cauză printr-o dovadă contrară.
Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate, nu sunt
incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a fost respins recursul
declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ.
III. Moşteniri şi liberalităţi
9. Acțiune în constatarea vacanței succesorale. Admisibilitate
Legea nr. 36/1995, art. 110, art. 118

C.civ., art. 680
C.proc.civ., art. 193
Constituție, art. 21
C.E.D.O., art. 6
Procedura specială notarială reglementată de art. 118 din Legea nr. 36/1995, pentru cazul
vacanţei succesorale, nu este obligatorie ori exclusivă, în sensul excluderii posibilităţii ca aceasta să
poată fi cerută instanţelor de judecată, în raport chiar de dispoziţiile art. 110 alin. (1) din Legea nr.
36/1995, potrivit cu care succesibilul sau altă persoană interesată poate sesiza direct instanţa
judecătorească în vederea dezbaterii unei succesiunii.
Existenţa unei succesiuni vacante şi a componenţei masei succesorale se poate constata, în
urma verificărilor necesare, şi de către instanţă, în lipsa certificatului de vacanţă succesorală
eliberat ca urmare a parcurgerii procedurii notariale. Aceasta întrucât interesul general impune a
se recunoaşte statului calitatea de a sta în justiţie în legătură cu acea succesiune, chiar înainte de
eliberarea certificatului de vacanţă succesorală, atât certificatul eliberat de notar, cât şi hotărârea
judecătorească neavând, sub acest aspect, decât un efect declarativ, iar nu constitutiv, întrucât statul
dobândește moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale şi neavând un
drept de opţiune succesorală.
În atare condiţii, nu se poate susţine că legiuitorul ar fi instituit o competenţă absolută şi
exclusivă în favoarea notarilor publici, cu privire la constatarea vacanţei succesorale, aspect ce
rezultă și din prevederile art. 193 alin. (3) din Codul de procedură civilă, întrucât dacă s-ar aprecia
119
în acest sens şi în lipsa interesului reprezentantului statului de a solicita constatarea vacanţei
succesorale, pot fi vătămate drepturile sau interesele legitime ale unor persoane cu privire la
anumite bunuri pentru simplul motiv că statul, prin reprezentanţii săi, nu depune diligenţele
necesare pentru constatarea vacanţei succesorale.
Din perspectiva admisibilităţii cererii de constatare a vacanţei succesorale, o asemenea
acțiune poate fi primită în condiţiile existenţei unui interes legitim al reclamanților, care, fără a
pretinde că ar avea vreo vocaţie succesorală, tind la realizarea în justiţie a drepturilor pe care le
afirmă, încercând să le opună statului, o soluţie contrară contravenind dreptului de acces liber la
justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a
drepturilor omului.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2022
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la data de 11.04.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti,
Secţia a II-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin
Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate deschisă
succesiunea de pe urma defunctului C., decedat în anul 1989, cu ultimul domiciliu cunoscut în
Bucureşti, (conform adresei nr. C 1713/11.03.2015, eliberată de Camera Notarilor Publici Bucureşti
având în vedere că din verificările efectuate în evidenţele succesorale informative aferente perioadei
1989 - la zi, rezultă că procedura succesorală privind pe defunctul C. nu a fost înregistrată pe rolul
fostului Notariat de Stat sau al vreunui Birou Notarial Public; să se constate că masa succesorală de
pe urma defunctului C. se compune din imobil - teren în suprafaţă de 244 mp din acte (iar din
măsurători 234 mp), situat în Bucureşti şi a construcţiilor edificate pe acest teren; să se constate
vacantă moştenirea de pe urma defunctului C., decedat în anul 1989, şi că are calitatea de unic
moştenitor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care culege moştenirea vacantă, respectiv că
nu există moştenitori de pe urma defunctului C. (iar în lipsă de moştenitori legali sau testamentari,
bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea unităţilor administrate teritoriale -Municipiul
Bucureşti, prin Primarul General, respectiv în a cărui circumscripţie se află imobilul - Decizia nr.
2/2011 a Î.C.C.J. - RIL); să se constate că reclamanţii au dobândit prin efectul prescripţiei achizitive,
dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 244 mp, iar din măsurători
234 mp, şi asupra construcţiilor edificate pe acest teren, compuse din: 3 camere, o bucătărie, 1 hol, o
baie, un garaj şi o magazie, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, imobil identificat în baza
Planului de amplasament şi delimitare a imobilului Scara 1:200, avizat de O.C.P.I. Sector 5
Bucureşti - aviz tehnic nr. 621/07.08.2014, aşa cum rezultă din adresa nr.
1261712/10384/18.09.2014, eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu -
Serviciul Cadastru - spre ştiinţă - Primăriei Sectorului 5 - D.G.LT.L. sector 5.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1846, art. 1847,
art. 1890, art. 488 - art. 492 C.civ., art. 21 din Decretul nr. 167/1958, art. 109 şi art. 111 C.proc.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 404/2019, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Sectia a II-a civilă, a
admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare
a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 2814 din 13.12.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a
admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul
General; a respins cererea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General,
ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă; a admis în parte
120
cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia
Generală a Finanţelor Publice Bucureşti; a constatat deschisă succesiunea de pe urma defunctului C.,
cu ultimul domiciliu în Bucureşti; a constatat că din masa succesorală a defunctului C. a făcut parte
imobilul teren din str. X în suprafaţă de 232 mp; a constatat vacanţa succesorală de pe urma
defunctului C. şi calitatea pârâtului Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice
Bucureşti, de moştenitor; a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani,
dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 232 mp situat în Bucureşti, str. X, imobil
identificat prin raportul de expertiză topo (cu completare) efectuat de expert D. care face parte din
prezenta sentinţă, urmând ca după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, un exemplar să fie
comunicat OCPI -BCPI sector 5 şi organului administrativ fiscal aferent; ajutorul public judiciar
acordat prin încheierea din 26.07.2018 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti urmând să
rămână în sarcina statului.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civila nr. 212 A din 9.02.2021, Curtea de Apel Bucuresti, Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi
A. şi B., şi de către apelantul-pârât Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice
Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2814/2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a
civilă; a luat act ca apelanţii-reclamanţi nu solicită cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a
apelului.
II. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 212 A/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-
a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
II.1. Motivele de recurs
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința
respingerii acțiunii formulate de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.
Printr-o primă critică, sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate, reiterând excepția
inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea succesiuni vacante, prin raportare la
dispozițiile art. 680 C.civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de
prevederile art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, care instituie
o procedură specială privind constatarea vacanței succesorale, la inițiativa reprezentantului statului,
după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, procedură ce se
finalizează cu eliberarea certificatului de vacanță succesorală de către notarul public.
Or, simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează, din punct de
vedere juridic, cu faptul că succesiunea respectivă este vacantă, atât timp cât, în virtutea legii, această
stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanță succesorală ce are efect declarativ, consecința
fiind că statul ar dobândi moștenirea chiar de la data deschiderii succesiunii defunctului.
Cu alte cuvinte, pentru a se produce dobândirea moștenirii de către stat, ope legis, de la
deschiderea succesiunii defunctului C., este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanță
succesorală de către notarul public, în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa
oricăror moștenitori legali sau testamentari [art. 116 alin. (1) din Legea nr. 36/1995].
O altă critică, în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, a avut în vedere soluția de admitere
a capătului de cerere referitor la dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra
imobilului în litigiu, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, sens în care recurentul-pârât a învederat
neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1890 C.civ., având în vedere că bunurile, care
au aparținut statului și unităților administrativ-teritoriale, nu puteau fi dobândite prin uzucapiune,
întrucât făceau parte din domeniul public, fiind astfel insesizabile, inalienabile și imprescriptibile
până în anul 1989, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul public
121
și cel privat al statului, proprietatea privată a statului fiind consacrată legislativ abia prin art. 6 din
Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea
recursului, ca nefondat.
În combaterea căii de atac, au arătat că cererea formulată de reclamanţi îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru a opera uzucapiunea de lungă durată, iar pârâtul Municipiul Bucureşti, prin
primarul general, nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Totodată, au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de constatare a vacanţei
succesorale, având în vedere considerentele hotărârii primei instanţe, iar în ceea ce priveşte criticile
cu referire la utilitatea posesiei, au susţinut că instanţa de apel s-a raportat la decizia nr. 4 din 16
ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în sensul în care dispoziţiile art. 30
din Legea nr. 58/1974 şi cele ale art. 44 din Legea nr. 59/1974 nu au determinat nicio modificare
esenţială în ceea ce priveşte cursul prescripţiei achizitive începute anterior asupra terenurilor ce au
făcut obiectul acestor legi, câtă vreme nu au fost scoase din circuitul civil, ca urmare a transformării
naturii ori destinaţiei, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere şi dobândire a acestora,
păstrându-şi apartenenţa la domeniul proprietăţii private.
Drept urmare, constatarea prescripţiei achizitive implică intervalul înainte şi după intrarea în
vigoare a celor două legi anterior menţionate, încheiată după abrogarea acestor legi prin Decretele-
lege nr. 1/1989 şi nr. 9/1989, soluţie ce este în concordanţă cu dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea
nr. 18/1991 privind fondul funciar.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât şi prin
raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Printr-un prim motiv de recurs ce pune în discuţie incidenţa motivului de casare prevăzut de
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a reiterat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere
având ca obiect constatarea vacanţei succesorale, apreciind, în esenţă, că acest demers judiciar nu
putea fi primit atâta timp cât Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 instituie o
procedură specială pentru constatarea vacanţei succesorale, soldată cu emiterea unui certificate de
vacanță succesorală.
Înalta Curte reţine că inadmisibilitatea, ca sancţiune de ordin material, intervine în cazul
introducerii unei acţiuni greşit îndreptate la instanță în condițiile în care legea reglementează o altă
cale obligatorie și prealabilă sesizării instanței sau sau în cazul exercitării unui drept la acţiune
inexistent, stins ori deja epuizat într-o altă modalitate prevăzută de lege.
Aspectul pus în discuţie de către recurentul-pârât pe calea recursului vizează o atare situaţie
prin prisma dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 36/1995 referitoare la constatarea vacanţei succesorale,
la iniţiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală.
Sub acest aspect, se constată că în mod legal instanţa de apel a avut în vedere, pe de o parte,
dispoziţiile art. 118 din Legea nr. 36/1995, text de lege în vigoare la data promovării cererii de
chemare în judecată - 11 aprilie 2018, conform cărora în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari,
când în masa succesorală există bunuri, notarul public, sesizat în condiţiile art. 103, constată că
succesiunea este vacantă şi eliberează certificat de vacanţă succesorală, în condiţiile legii.
Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat, în acord cu dispozițiile legale, că procedura
specială notarială reglementată de art. 118 din Legea nr. 36/1995 pentru cazul vacanţei succesorale
nu este obligatorie ori exclusivă, în sensul excluderii posibilităţii ca aceasta să poată fi cerută
122
instanţelor de judecată, în raport chiar de dispoziţiile art. 110 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, potrivit
cu care succesibilul sau altă persoană interesată poate sesiza direct instanţa judecătorească în
vederea dezbaterii unei succesiunii.
Astfel, Înalta Curte reţine că existenţa unei succesiuni vacante şi a componenţei masei
succesorale se poate constata, în urma verificărilor necesare, şi de către instanţă, în lipsa
certificatului de vacanţă succesorală eliberat ca urmare a parcurgerii procedurii notariale, întrucât
interesul general impune a se recunoaşte statului calitatea de a sta în justiţie în legătură cu acea
succesiune, chiar înainte de eliberarea certificatului de vacanţă succesorală, atât certificatul eliberat
de notar, cât şi hotărârea judecătorească neavând, sub acest aspect, decât un efect declarativ, iar nu
constitutiv, întrucât statul dobândește moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor
generale şi neavând un drept de opţiune succesorală.
În atare condiţii, nu se poate susţine că legiuitorul ar fi instituit o competenţă absolută şi
exclusivă în favoarea notarilor publici, cu privire la constatarea vacanţei succesorale, aspect ce
rezultă și din prevederile art. 193 alin. (3) C.proc.civ., întrucât dacă s-ar aprecia în acest sens şi în
lipsa interesului reprezentantului statului de a solicita constatarea vacanţei succesorale, pot fi
vătămate drepturile sau interesele legitime ale unor persoane cu privire la anumite bunuri pentru
simplul motiv că statul, prin reprezentanţii săi, nu depune diligenţele necesare pentru constatarea
vacanţei succesorale.
Or, din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut în mod corect, că procedura
reglementată de Legea nr. 36/1995 pentru eliberarea certificatului de succesiune vacantă nu este una
prealabilă și obligatorie sesizării instanţei de judecată, ci reprezintă o procedură alternativă,
neexistând, aşadar, niciun impediment pentru ca părţile interesate să solicite direct instanţei de
judecată constatarea vacanţei succesorale, dar cu respectarea art. 193 alin. (3) C.proc.civ., anterior
evocat.
Din perspectiva admisibilităţii cererii de constatare a vacanţei succesorale, reţinând că
sesizarea instanţei s-a făcut de către persoane care, fără a pretinde că ar avea vreo vocaţie
succesorală, tind la realizarea în justiţie a drepturilor pe care le afirmă, încercând să le opună statului,
în temeiul dispoziţiilor art. 680 C.civ., potrivit cărora: „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari,
bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a statuat că o asemenea cerere de constatare a
vacanţei succesorale poate fi primită în condiţiile existenţei unui interes legitim al solicitanţilor, o
soluţie contrară contravenind dreptului de acces liber la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia
României şi art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Înalta Curte apreciază a fi nefondate şi criticile referitoare la nerespectarea prevederilor art.
1890 C.civ., recurentul-pârât, în dezvoltarea acestui motiv întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., invocând nerespectarea cerinţei legale ca bunul imobil să se afle în circuitul civil,
întrucât, în opinia sa, în perioada anterioară consacrării proprietăţii private a statului, prin art. 6 din
Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, ar fi avut loc o
întrerupere a termenului prescripţiei achizitive invocate.
În conformitate cu prevederile art. 645 C.civ., proprietatea se poate dobândi şi prin prescripţia
achizitivă, iar, conform art. 1845 din acelaşi act normativ, domeniul privat al statului este supus
prescripţiei achizitive ca şi domeniul privat al particularilor.
Împrejurarea că proprietatea publică este inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă este
lipsită de relevanţă în speţă atât timp cât s-a reţinut că, în perioada de referinţă, imobilul-teren în
litigiu nu a făcut obiectul dreptului de proprietate publică, ci s-a aflat în proprietatea unei persoane
fizice de drept privat, adică în proprietatea defunctului C., până la decesul acestuia în anul 1989, iar
în tot acest răstimp, până la constatarea vacanţei succesiunii fostului proprietar, autorităţile statale nu
123
au manifestat preocupare în a declara, potrivit cerinţei evocate a legii, imobilul vizat ca devenind
parte efectivă a proprietăţii publice (proprietăţii socialiste, în termenii epocii).
Înalta Curte constată, totodată, că, potrivit art. 1864 pct. 2 din Codul civil de la 1864,
întreruperea naturală a prescripţiei achizitive operează „când lucrul este declarat neprescriptibil în
urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale‟, adică atunci când este scos din circuitul
civil, iar potrivit art. 1844 din acelaşi act normativ sunt scoase afară din comerţ bunurile care, prin
natura lor sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată.
Dându-se o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor art. 1864 pct. 2 C.civ. în cauza
dedusă judecăţii, corespunzător situaţiei de fapt deplin stabilite pe baza probatoriului administrat,
susţinerile recurentului-pârât vizând întreruperea cursului prescripţiei achizitive înainte de anul 1989
nu au, deci, nicio legătură sub aspectul analizat cu împrejurarea că nu exista în legislaţie distincţia
dintre proprietatea publică şi cea privată a statului, relevant fiind doar faptul că imobilul-teren nu
servea unui interes public şi nici nu se încadra între bunurile din domeniul public, astfel cum sunt
arătate de dispoziţiile art. 475 - 478 C.civ. ori de cele ale art. 1844 C.civ., anterior evocate.
De altfel, Înalta Curte reține că, prin decizia în interesul legii nr. IV din 16 ianuarie 2006,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 288 din 30 martie 2006, s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor
nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în
vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr.
9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit
dreptul de proprietate privind terenurile respective.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut, între altele, că, în raport cu dispoziţiile art. 1844
C.civ., terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat
apartenenţa la domeniul proprietăţii private, atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de
proprietate şi, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise şi dobândite pe calea
restrânsă a moştenirii legale, iar, din moment ce în perioada 1974-1989, terenurile nu au fost scoase
din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere şi dobândire a lor, fără a se înlătura
caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală
a cursului prescripţiei acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 C.civ., care să poată fi invocată
drept impediment în dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive.
Pentru argumentele expuse, nefiind incident în speţă motivul de nelegalitate invocat, încadrat
în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din
acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român,
prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr.
212A/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi
de familie.
IV. Obligaţii
10. Contract de vânzare-cumpărare autentificat. Acțiune în anulare. Invocarea vicierii

consimțământului prin dol
C.civ., art. 1214
Potrivit art. 1214 C.civ., consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-
o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis,
124
în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie. Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar
dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
Cum „dolul nu se presupune”, potrivit art. 1214 alin.(1), (2) şi (4) C.civ., în condițiile în
care acesta vizează o stare de fapt, existenţa acestui viciu de consimțământ trebuie probat în raport
de cele două elemente ce intră în structura lui respectiv: unul obiectiv sau material, care se poate
concretiza în acţiuni – dolul comisiv sau inacţiuni aşa numitul dol prin reticenţă, constând în
neinformarea celor interesaţi cu privire la anumite împrejurări – cu caracter viclean şi chiar
fraudulos, având ca finalitate ascunderea ori neaflarea adevărului; cel de-al doilea element este
unul subiectiv, intenţional, şi are ca obiect inducerea în eroare a unei persoane cu ocazia încheierii
unui anumit act juridic.
Prin urmare, cum din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat rezultă
transmiterea dreptului de proprietate asupra a două imobile construcţie – dig piscicol, aflate în
proprietatea pârâtei, instanța de apel, în mod legal, a reținut că, fiind în discuţie un act autentic,
acesta este supus regimului juridic prevăzut atât de Codul de procedură civilă, cât şi de dispozițiile
Legii nr. 36/1996, menţiunile din cuprinsul lui fiind clare şi neechivoce în ceea ce privește obiectul
vânzării-cumpărării, nefiind întrunite condiţiile dolului ca viciu de consimțământ.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 721 din 31 martie 2022
I. Circumstanțele litigiului:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată la 15.05.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanții A. și B., în
contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanței:
1. să se constate ca fiind legală și temeinică suspendarea plăților prețului, așa cum a fost
convenit prin contractul de vânzare autentificat sub nr.1640 din 5.04.2018, în temeiul dispozițiilor
art.1522 alin. (4) C.proc.civ;
2. să se dispună anularea contractului de vânzare cu plata prețului în rate, autentificat sub nr.
1640 din 5 aprilie 2018;
3. să se dispună, ca efect al anulării contractului, obligarea pârâtei la restituirea sumei
încasate, în cuantum de 50.000 euro, actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală penalizatoare,
până la data restituirii sumei.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal:
Prin sentinţa civilă nr. 1974 din 20.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-
a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B.
S-a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat prin încheierea de
autentificare nr.1640 din 5.04.2018 la Birou Individual Notarial X.
S-a dispus, ca efect al anulării contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
contractului anulat, prin restituirea de către pârâtă, către reclamanţi, a sumei de 50.000 euro, în
echivalent în lei la data plăţii, achitată de reclamanţi cu titlu de preţ.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor, cu titlu de daune moratorii, suma rezultată
din actualizarea, cu indicele de inflaţie, a sumei de 50.000 euro şi dobânda penalizatoare, calculată
pentru suma de 30.000 euro, începând cu 5.04.2018, iar pentru suma de 20.000 euro, începând cu
13.04.2018.
A fost admisă în parte cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată şi s-a respins ca neîntemeiat capătul 1 de cerere.
A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 14.156,56 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată din care suma de 9.165,56 lei reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru şi suma de
125
5000 lei, reprezentând onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C.proc.civ.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata de
3. Decizia pronunţată de Curtea de apel:
Prin decizia civilă nr. 1135 A din 5.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia
a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C.
şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A fost respinsă integral cererea de chemare în judecată (inclusiv capetele 2 şi 3 ale cererii) ca
neîntemeiată.
A fost respinsă solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
în primă instanţă.
Au fost obligați reclamanţii la plata sumei de 4.000 lei, cheltuieli de judecată în primă
instanţă, către pârâtă şi menţinută soluţia primei instanţe în privinţa respingerii capătului 1 al cererii.
Au fost obligați intimaţii la plata către apelantă a sumei de 4.582,78 lei, cheltuieli de judecată
în apel reprezentând taxă de timbru.
Împotriva deciziei nr. 1135 A/2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanţii A. și B. au declarat recurs.
În cuprinsul motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ.,
recurenţii-reclamanţi au susținut în esență că prin hotărârea recurată se impută faptul că
raţionamentul juridic al instanţei de fond a fost întemeiat exclusiv pe prezumţii juridice deși au
dovedit dolul, în condiţiile art. 1214 alin. (4) C.civ., care stabileşte că dolul nu se presupune, iar cel
care invocă dolul şi solicită anularea actului, are obligaţia de a proba existenţa acestuia.
S-a mai susținut că instanța de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 329 C.proc.civ., raportat la
materialul probator al cauzei, dându-i o interpretare eronată, în condiţiile în care prima instanţă a
analizat cu atenţie întregul material probator administrat în cauză, concluzionând că sunt întrunite
condiţiile legale pentru a se reţine că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
consimțământul reclamanţilor a fost afectat de dol.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii A. şi B. au arătat că instanţa de apel a
concluzionat că nu este incident dolul ca eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte
părţi, deşi aceasta a omis, în mod fraudulos, să-i informeze pe reclamanţi asupra unor împrejurări ce
trebuiau a fi comunicate la încheierea actului juridic.
S-a susţinut că instanţa de apel a apreciat ca întemeiate criticile apelantei cu privire la
conţinutul actului de vânzare cumpărare prin prisma Legii nr. 36/1995. De asemenea, a considerat că
menţiunile din actul de vânzare-cumpărare sunt clare şi neechivoce atât asupra obiectului construcție
de tip dig piscicol, cât şi asupra împrejurărilor care presupun exercitarea calităţii de proprietar,
terenul pe care se află construcţia este în proprietatea statului, iar construcţiei îi revine o suprafaţă de
luciu de apă, așa cum rezultă din contractul de concesiune nr.67 din 8.06.2007.
Se învederează că prin decizia recurată s-a reţinut că raţionamentul juridic al primei instanţe
a fost întemeiat exclusiv pe prezumţii juridice, rezultate din încetarea contractului de concesiune la
11.03.2013, achiziţionarea de către apelantă a celor două diguri în data de 4.06.2014 la un preţ
inferior celui negociat prin contractul a cărui anulare se solicită, faptul că apelanta nu a negat că a
avut cunoştinţă despre încetarea contractului de concesiune de către SC D.
Or, susţin recurenţii în condiţiile dispoziţiilor art. 1214 alin. (4) C.civ., dolul nu se presupune,
ceea ce înseamnă că viciul de consimţământ trebuie probat, motiv pentru care recurenţii-reclamanţi
au susţinut că au dovedit dolul prin fapte şi acțiuni juridice ce au fost enumerate chiar de instanţa de
apel ca fiind prezumţii juridice ale raţionamentului juridic al primei instanţe.
126
În acest sens se mai susține că instanța de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 329
C.proc.civ., raportat la materialul probator administrat în cauză, dând o interpretare eronată acesteia,
iar motivarea instanţei cu privire la lipsa obligaţiei de informare de către vânzătoare este tot o
prezumţie în favoarea soluţiei pe care a pronunțat-o instanţa.
Tribunalul Bucureşti, în motivarea dată, nu face trimitere la convingeri proprii, ci doar la acte
şi fapte juridice, că instanţa de fond a avut în vedere atât înscrisurile depuse, cât şi răspunsurile
pârâtei la interogatoriu.
În atare împrejurări, recurenții reclamanți apreciază că decizia civilă nr. 1135 din 5.10.2020 a
fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ.
Intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând în principal,
admiterea excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile
art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cum recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea hotărârii instanței de apel prisma
dispozițiilor art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a normelor de
drept material, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care
instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei
norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită
textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă, nu se verifică în cauză.
Astfel, din cererea de chemare în judecată rezultă că reclamanții au solicitat anularea
contractului de vânzare autentificat sub nr. 1640 din 5.04.2018, iar ca efect al anulării contractului, să
se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate, actualizată cu rata inflației și cu dobânda
legală penalizatoare susținându-se vicierea consimțământului prin dol prin prezentarea ca adevărate a
unor informații false, cât și prin redactarea defectuoasă a contractului de vânzare, în condițiile în cate
au oferit prețul de 120.000 euro în schimbul unor diguri care nu pot fi exploatate și, care nu au
valoare economică.
În ceea ce privește dolul, Înalta Curte reţine că acesta este enunțat în art. 1206 C.civ, alături
de celelalte vicii de consimțământ fiind reglementat în art. 1214 C.civ. în ce privește condițiile,
formele de sancționare şi probele, în condițiile în care acesta presupune două elemente: elementul
obiectiv al utilizării de manopere frauduloase pentru a induce în eroare cocontractantul şi respectiv
elementul subiectiv, al intenției de a duce în eroare, în vederea încheierii actului juridic.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 1214 C.civ., ”consimțământul este viciat prin dol atunci
când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când
aceasta din urmă a omis în mod fraudulos să îl informeze pe cocontractant asupra unor împrejurări
pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Prin urmare, consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare
provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea
în care s-a aflat nu a fost esenţială.
Cum „dolul nu se presupune”, potrivit art. 1214 alin.1, 2 şi 4 C.civ., în condițiile în care
acesta vizează o stare de fapt, Înalta Curte reţine că existenţa acestui viciu de consimțământ trebuie
probat în raport de cele două elemente ce intră în structura lui respectiv: unul obiectiv sau material,
care se poate concretiza în acţiuni – dolul comisiv sau inacţiuni aşa numitul dol prin reticenţă,
127
constând în neinformarea celor interesaţi cu privire la anumite împrejurări – cu caracter viclean şi
chiar fraudulos, având ca finalitate ascunderea ori neaflarea adevărului; cel de-al doilea element este
unul subiectiv, intenţional, şi are ca obiect inducerea în eroare a unei persoane cu ocazia încheierii
unui anumit act juridic.
Din perspectiva celor expuse, faţă de obiectul dedus judecăţii şi temeiul de drept invocat de
reclamanţi, art. 1214 C.civ., Înalta Curte reţine că instanța de apel a analizat raporturile juridice
dintre părți în cadrul controlului devolutiv prevăzut de art. 476 C.proc.civ., şi din perspectiva
probatoriului administrat în calea de atac a apelului, respectiv în raport de înscrisurile care au stat la
baza autentificării contractului de vânzare cumpărare sub nr. 1640 din 5.04.2018, precum şi din
perspectiva regimului juridic prevăzut de dispozițiile Legii nr. 36/1995 în ce priveşte actul juridic a
cărui anulare se solicită.
Astfel, Înalta Curte reţine că, instanța de apel a procedat în mod corect la verificarea
conţinutului actului juridic autentificat ce a avut ca obiect vânzarea unui ,,imobil-dig piscicol,,
Rovine II, cu suprafața construită la sol de 2.338 mp situat în extravilanul comunei Reviga, nr.
cadastral x09-C1 înscris în cartea funciară a loc. Reviga la același număr; precum şi a ,,imobilului-
dig piscicol”, cu suprafața construită la sol de 1917 mp situat în extravilanul com. Reviga, nr.
cadastral x14-C1, înscris în cartea funciară a loc. Reviga la numărul x60-C1.
Cum, din conţinutul actului juridic rezultă transmiterea dreptului de proprietate asupra a
două imobile construcţie – dig piscicol, aflate în proprietatea pârâtei C., pe care, aceasta le-a
dobândit de la Societatea Comercială D. SA, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat
sub nr. 1961/04.07.2014, Înalta Curte reţine că instanța de apel în mod legal şi corect a reținut că
fiind un act autentic este supus regimului juridic prevăzut atât de Codul de procedură civilă, cât şi de
dispozițiile Legii nr. 36/1996, menţiunile din cuprinsul lui fiind clare şi neechivoce în ce privește
obiectul vânzării-cumpărării, cu atât mai mult cu cât modalitatea de exploatare a luciului de apă nu
constituia obiectul vânzării.
Cum „dolul nu se presupune”, potrivit art. 1214 alin.1, 2 şi 4 C.civ., în condițiile în care
acesta vizează o stare de fapt şi, cum în cauză nu sunt întrunite condiţiile dolului ca viciu de
consimțământ, iar dolul prin reticenţă nu poate fi prezumat în raport de susținerile reclamanților că
vicierea prin dol a consimţământului vizează modul de redactare a conţinutului contractului de
vânzare cumpărare autentificat întrucât li s-a creat falsa reprezentare a posibilității exploatării
luciului de apă, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8
C.proc.civ.
Nefondate sunt şi criticile legate de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 329 C.proc.civ., din
perspectiva susţinută de reclamanţi, a interpretării eronate a întregului material probator, în
condițiile în care dispozițiile art. 488 alin.1 C.proc.civ., vizează doar controlul judiciar în recurs în ce
priveşte motivele de nelegalitate din perspectiva ipotezelor prevăzute de textul de lege enunțat, dat
fiind faptul că interpretarea probelor nu se circumscrie în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 488
alin. 1 C.proc.civ.
Faţă de cele expuse, cum niciuna din susținerile recurenților reclamanți nu se circumscriu
dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de
reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1135 A/2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori.
128
11. Contract de vânzare cumpărare încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr
18/1991. Nulitate absolută. Valorificarea actului juridic nul ca antecontract de vânzare-
cumpărare prin aplicarea principiului conversiunii actului juridic
C.civ. 1864, art. 948

Legea nr. 18/1991, art. 31
Spre deosebire de vânzare, promisiunea bilaterală nu reprezintă un act translativ de

proprietate, întrucât proprietarul nu îşi asumă obligaţia de a transmite proprietatea bunului, iar
cocontractantul, pe cea de plată a preţului şi de primire a bunului, ambele părţi – promitentul şi
beneficiarul – asumându-şi doar o obligaţie de a face, aceea de încheiere în viitor a contractului de
vânzare-cumpărare, obligaţie care, în caz de neexecutare, poate fi executată silit, prin pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract.
Astfel fiind, cum componentele ce intră în structura antecontractului de vânzare-cumpărare
sunt diferite de conținutul convenției de vânzare-cumpărare, condițiile esențiale cerute pentru
valabilitatea celor două acte nefiind aceleași, cauza ilicită care afectează validitatea actului
translativ de proprietate încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 18/1991 nu
împiedică întrunirea condițiilor de valabilitate ale antecontractului.
Aceasta întrucât interdicţia referitoare la terenurile atribuite în proprietate, prevăzută de art.
31 din Legea nr. 18/1991, a vizat în mod explicit înstrăinările prin acte între vii pentru o perioadă de
10 ani - socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii -,
respectiv actele juridice translative de proprietate. Ca atare, antecontractul de vânzare-cumpărare,
nefiind un act translativ, nu a intrat în domeniul de aplicare al normei menționate, astfel încât nu se
poate reţine o cauză ilicită a acestui act juridic care ar fi de natură a împiedica conversiunea
convenției de vânzare în promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 966 din 10 mai 2022
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 25.10.2013, reclamantul A.,
în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat următoarele:
- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
26695 din 09.10.1995 de către Notariatul de Stat Local al Sectorului II Bucureşti, constatarea
existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului - teren ce a constituit obiectul contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26695 din 09.10.1995 în patrimoniul pârâtului B., în calitate
de unic moştenitor al defunctului C.;
- constatarea valabilităţii actului mai sus menţionat ca antecontract de vânzare-cumpărare,
având în vedere principiul conversiunii actului juridic;
- pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic cu efect translativ al
dreptului de proprietate asupra imobilului teren ce a făcut obiectul contractului din patrimoniul
pârâtului în patrimoniul său;
- rectificarea menţiunilor existente şi intabularea dreptului său de proprietate în cartea
funciară nr. x58 (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x33) a oraşului Voluntari şi care este
aferentă imobilului teren ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.
26695/1995.
La data de 27.04.2015, pârâtul a depus cerere reconvenţională prin care a solicitat: să se
constate nulitatea absolută a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare; să se constate că, în calitate de
129
unic moştenitor al defunctului C., este unic proprietar al terenului în suprafaţă de 1.000 mp situat în
comuna Voluntari, şi să fie obligat reclamantul - pârât să îi lase în deplină proprietate şi posesie
imobilul.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 6932/2015, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei
materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
Prin sentinţa nr. 567/2017, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, atât
cererea de chemare în judecată, cât şi cererea reconvenţională.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 11 din 11.01.2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins,
ca nefondat, apelul principal formulat de pârâtul B., precum şi apelul incident formulat de
reclamantul A. şi, respectiv, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.
Hotărârea pronunţată în recurs în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 1591 din 02.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă a admis
recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei menţionate, pe care a
casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Decizia pronunţată în rejudecarea apelurilor
Prin decizia nr. 1414 din 27.10.2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis
apelul principal declarat de pârâtul-reclamant B. şi apelul incident declarat de reclamantul-pârât A.
împotriva sentinţei civile nr. 567/2017 pronunţate de Tribunalul Ilfov - Secţia civilă, pe care a
schimbat-o în parte, astfel:
A admis în parte cererea principală şi a admis în parte cererea reconvenţională.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
26695/1995.
A constatat valabilitatea acestui act juridic din data de 09.10.1995 ca antecontract de vânzare
cumpărare, prin care promitentul vânzător C. s-a obligat să vândă reclamantului-pârât A. terenul în
suprafaţă de 1.000 mp. situat în comuna Voluntari, dobândit de promitentul vânzător prin Titlul de
proprietate nr. 1434/1992 eliberat de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de proprietate
asupra terenurilor SAI, pentru preţul de 2.500.000 lei (ROL).
A dispus transferul dreptului de proprietate de la pârâtul-reclamant B., în calitate de vânzător,
către reclamantul-pârât A., în calitate de cumpărător cu privire la terenul în suprafaţă de 774 mp.
situat în oraşul Voluntari, înscris în cartea funciară nr. x58 pentru preţul de 2.500.000 ROL, achitat la
data antecontractului, hotărârea ţinând loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.
A dispus efectuarea înscrierilor corespunzătoare în cartea funciară nr. x58 a oraşului
Voluntari.
A respins cererea pârâtului-reclamant de obligare a reclamantului-pârât să îi lase în deplină
proprietate şi liniştită posesie terenul, ca neîntemeiată.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1414 A din 27.10.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1
pct. 7 şi 8 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Prin decizia nr. 1591/2019 pronunţată în ciclul procesual anterior, ICCJ a casat decizia Curţii
de Apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciind că, în mod greşit, instanţa de
apel a respins cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului pentru motivul că pârâtul nu se
poate prevala de culpa autorului său pentru a obţine constatarea nulităţii, în aplicarea regulii nemo
auditur propriam turpitudinem allegans.
Înalta Curte s-a pronunţat în sensul că această regulă nu îşi justifica analiza şi aplicarea în
cauză, deoarece acţiunea prin care se cere constatarea nulităţii absolute, întemeiată pe dispoziţiile art.
130
31 din Legea nr. 18/1991, pune în discuţie lipsa caracterului licit al cauzei contractului de vânzare
cumpărare, şi nu a caracterului moral.
Cu alte cuvinte, în ceea ce îl priveşte pe pârât, instanţa de apel nu putea să pună în discuţie
regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans - cu care nu fusese de altfel investită. Din
considerentele deciziei de casare, este evident, însă, că instanţa de rejudecare trebuia şi putea să
analizeze aplicarea acestui principiu cu privire la reclamantul din cauză, semnatar direct al actului
prohibit de lege autentificat în anul 1995.
Mai mult de atât, instanţa de rejudecare era ţinută de considerentele deciziei de casare în ceea
ce priveşte lipsa caracterului licit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare.
Or, din moment ce Înalta Curte a stabilit că nu există o cauză licită a actului încheiat în anul
1995 de autorul pârâtului cu reclamantul din prezenta cauză, este de neînţeles cum prin decizia
recurată s-a dat prevalenţă conversiunii actului juridic civil şi s-a transformat contractul de vânzare-
cumpărare în antecontract de vânzare-cumpărare.
După cum arată se arată chiar în hotărârea atacată, prin conversiune se înţelege manifestarea
de voinţă calificată ca echivalentă unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act
juridic.
Deci, actul juridic nul trebuie să aibă aceleaşi elemente din care este constituit pentru a fi
considerat un alt act juridic, respectiv aceleaşi componente, în sensul art. 948 C.civ., aşadar inclusiv
o cauză licită.
Or, după cum s-a arătat, prin decizia nr. 1591/2019, instanţa de control judiciar a statuat că
actul autentificat sub nr. 6695/1995 de către Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 Bucureşti are o
cauză ilicită.
Ca atare, întrucât conversiunea actului juridic nu poate schimba „componentele” acestuia,
este de neînţeles cum, în rejudecarea cauzei, s-a ajuns în situaţia în care curtea de apel a convertit
contractul evident ilicit într-un act licit.
Astfel, având în vedere considerentele expuse, prin hotărârea recurată s-a abdicat de la
principiul respectării legii, lipsindu-se practic de efecte o dispoziţie imperativă a acesteia, în vigoare
la data semnării actului. Astfel, deşi dispoziţia legală de interzicere a vânzării terenurilor în cauză
pentru o perioadă de 10 ani a fost încălcată în mod evident de către reclamant în anul 1995, prin
decizia recurată s-a decis că dispoziţia din lege putea fi ignorată indiferent de caracterul său
imperativ.
Practic, deşi ambele părţi invocă nulitatea actului - este adevărat, pentru motive diferite -
instanţele insistă a păstra acest contract ce nu trebuia să existe fiind prohibit expres de lege.
Or, instanţa nu poate ratifica şi nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu poate da
eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, întrucât regimul juridic al nulităţii
absolute împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.
Astfel cum s-a arătat şi în cuprinsul cererii reconvenţionale, nu se poate admite solicitarea
reclamantului - pârât privitoare la aplicarea principiului conversiunii actului juridic, deoarece s-ar
ajunge în situaţia în care, după ce a încheiat un contract ignorând, cu bună-ştiinţă, o dispoziţie legală
imperativă, cel care cu bună-ştiinţă a ignorat legea şi a acţionat în contra ei, obţine transformarea
actului într-unul valabil.
III. Apărările formulate în cauză
Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare la recursul formulat de B. prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte
constată următoarele:
131
Prin motivele de recurs, s-a reproşat instanţei de apel, în esenţă, nerespectarea deciziei de
casare nr. 1591 din 02.10.2019, pronunţată în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Secţia I civilă, încălcarea prevederilor art. 948 din Codul civil de la 1864 şi a regimului juridic al
nulităţii absolute al unui act juridic.
Cât priveşte prima critică, recurentul evocă efectele deciziei de casare asupra rejudecării
fondului în privinţa unei chestiuni dezlegate cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că se
susţine încălcarea prevederilor art. 501 alin. 1 C.proc.civ., ce reglementează caracterul obligatoriu al
hotărârii instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, la judecata în fond după casare.
Prin urmare, din dezvoltarea motivului de recurs reiese că acesta corespunde motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., şi nu celui indicat în mod explicit de către
recurent, prevăzut la pct. 7 al aceleiaşi norme, referitor la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri
judecătoreşti.
Critica astfel formulată nu este fondată.
Prin decizia de casare nr. 1591/2019 pronunţată în ciclul procesual anterior parcurs în cauză,
Înalta Curte a invalidat considerentul decisiv în raţionamentul juridic pe care s-a fundamentat soluţia
instanţei de apel de menţinere a dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererilor ambelor părţi
având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub
nr. 26695/1995.
Astfel, instanţa supremă a statuat în sensul că principiul nemo auditur propriam turpitudinem
allegans - care, potrivit instanţei de apel, ar fi împiedicat pe pârât, în calitate de moştenitor al
vânzătorului, să se prevaleze de culpa autorului său pentru a obţine protecţia dreptului - nu-şi găseşte
aplicarea în prezenta cauză, iar acţiunea prin care se cere nulitatea absolută a contractului, întemeiată
pe dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 18/1991, pune în discuţie lipsa caracterului licit al cauzei
contractului de vânzare – cumpărare, şi nu a caracterului moral.
Din considerentele deciziei de casare, rezultă că problema de drept dezlegată şi obligatorie
pentru instanţa de rejudecare constă în clarificarea motivului de nulitate absolută a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 18/1991, anume cauza
ilicită, fără ca Înalta Curte să fi statuat asupra raportului juridic dedus judecăţii, respectiv asupra
valabilităţii ori a nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant şi autorul
pârâtului.
De altfel, o asemenea analiză de fond era exclusă de art. 497 C.proc.civ., în forma anterioară
Legii nr. 310/2018, întrucât singura soluţie pe care Înalta Curte o poate pronunţa pe acest temei în
cazul admiterii recursului, inclusiv în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., este
aceea a casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţie reflectată şi de dispozitivul deciziei nr.
1591/2019.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de recurs ce a casat decizia dată în apel nu
s-a pronunţat asupra temeiniciei cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului şi, cu atât mai
puţin, nu a tranşat cauza sub aspectul conversiunii actului juridic, invocate de către reclamant, pentru
a decide în sensul netemeiniciei capetelor de cerere din cererea de chemare în judecată întemeiate pe
un antecontract de vânzare – cumpărare.
Faţă de cele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs vizând încălcarea
dispoziţiilor art. 501 alin. 1 C.proc.civ. şi va fi respins ca atare, ţinându-se cont şi de faptul că
instanţa de rejudecare, prin decizia recurată în speţă, s-a conformat deciziei de casare, evocând
fondul cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare, în apelul
principal declarat de către pârâtul B., din perspectiva cauzei ilicite la încheierea contractului.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată aprecierea din decizia
recurată referitoare la aplicarea în cauză a principiului conversiunii actului juridic, regulă ce permite
132
ca un contract nul să producă efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi
de formă prevăzute de lege.
În acest sens, fără a contesta însuşi principiul conversiunii în contextul reglementării
vechiului Cod civil, recurentul a susţinut că un contract de vânzare – cumpărare nul pentru cauză
ilicită – sancțiune constatată în mod corect de către instanţa de apel, pentru încălcarea interdicţiei de
înstrăinare pentru o perioadă de 10 ani prevăzute de art. 31 din Legea nr. 18/1991 -, nu produce
efecte ca antecontract de vânzare – cumpărare a aceluiaşi bun.
Înalta Curte constată că această critică a recurentului se bazează pe premisa conform căreia
condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărui contract, prevăzute de art. 948 din Codul civil de la
1864 (aplicabil în speţă în mod necontestat) ar fi aceleaşi atât în cazul unui contract de vânzare –
cumpărare, cât şi în cazul unei promisiuni bilaterale de vânzare – cumpărare, astfel încât cauza ilicită
ce afectează validitatea actului translativ de proprietate ar împiedica, în egală măsură, întrunirea
condiţiilor de validitate ale antecontractului.
Or, această premisă este greşită, întrucât componentele ce intră în structura antecontractului
de vânzare – cumpărare corespund acestui act juridic, diferit de operaţiunea juridică a vânzării şi cu
care nu poate fi asimilat sub aspectul condiţiilor de validitate.
Astfel, spre deosebire de vânzare, promisiunea bilaterală nu reprezintă un act translativ de
proprietate, întrucât proprietarul nu îşi asumă obligaţia de a transmite proprietatea bunului, iar
cocontractantul, pe cea de plată a preţului şi de primire a bunului, ambele părţi – promitentul şi
beneficiarul – asumându-şi doar o obligaţie de a face, aceea de încheiere în viitor a contractului de
vânzare-cumpărare, obligaţie care, în caz de neexecutare, poate fi executată silit, prin pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract.
Interdicţia referitoare la terenuri atribuite în proprietate, prevăzută de art. 31 din Legea nr.
18/1991, a vizat în mod explicit înstrăinările prin acte între vii, pentru o perioadă de 10 ani - socotiţi
de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii -, aşadar actele juridice
translative de proprietate.
Pe acest temei, instanţa de apel a constatat în mod corect că antecontractul de vânzare –
cumpărare, nefiind un act translativ, nu a intrat în domeniul de aplicare al art. 31 din Legea nr.
18/1991, astfel încât nu se poate reţine, din acest punct de vedere, o cauză ilicită a acestui act juridic,
care ar fi împiedicat conversiunea actului juridic încheiat în anul 1995 în promisiune bilaterală de
vânzare-cumpărare.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului referitoare la nerespectarea, prin decizia
recurată, a regimului juridic al nulităţii absolute a unui act juridic, deoarece instanţa de apel nu a
valorificat o manifestare de voinţă a reclamantului în sensul confirmării sau ratificării contractului de
vânzare-cumpărare nul pentru cauză ilicită.
Dacă s-ar fi procedat astfel, nu s-ar fi constatat nulitatea absolută a contractului, urmând a se
considera că actul confirmativ este de natură să acopere nulitatea şi să consolideze contractul de
vânzare – cumpărare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Instanţa de apel nu a menţinut contractul de
vânzare-cumpărare încheiat în anul 1995, ci a pronunţat o hotărâre care ţine loc de contract de
vânzare – cumpărare, în baza antecontractului de vânzare – cumpărare, căruia i-a recunoscut efecte
juridice ca urmare a conversiunii actului nul.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că toate criticile formulate sunt
nefondate, a respins recursul, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ.
133
12. Acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ fictiv. Calitatea
procesuală activă a succesorului cu titlu universal
C.civ., art. 1248, art. 1251, art. 1280, art. 1282, art. 1660, art. 1665
Sancțiunea anulării contractului de vânzare pentru preț fictiv este consacrată în mod expres
prin dispozițiile art. 1665 alin. (1) C.civ., textul fiind o aplicare particulară, în materia vânzării, a
prevederilor generale din materia obligațiilor, de la art. 1251 din același cod.
Fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă, reglementată ca atare printr-o normă
specială, regimul de invocare al acesteia se supune regulii instituite la art. 1248 C.civ., text care, la
alin. (2), stabilește astfel: ”Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este
ocrotit prin dispoziția legală încălcată”, regulă ce reprezintă o consecință a relativității efectelor
contractului, principiu reflectat în conținutul dispoziţiilor art. 1280 C.civ.
Cu toate acestea, succesorul universal al vânzătorului nu poate fi considerat terț (penitus
extranei) în raport cu contractul de vânzare încheiat de autorul său, întrucât, în această calitate,
preia în totalitate drepturile și obligațiile sale contractuale, în condițiile acceptării exprese a
succesiunii rămase de pe urma acestuia. Concluzia enunțată rezultă fără echivoc din prevederile art.
1282 alin. (1) C.civ., conform cărora: ”(1) La moartea unei părți, drepturile și obligațiile
contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin
lege, prin stipulația părților ori prin natura contractului nu rezultă contrariul.”
Prin urmare, în condițiile în care nu se identifică incidența vreuneia dintre excepțiile
menționate de norma citată, calitatea procesuală activă a reclamantului, succesor cu titlu universal,
de a solicita anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv nu poate fi negată, date fiind
dispozițiile art. 1665 alin. (1) coroborate cu art. 1282 alin. (1) C.civ., regula fiind aceea a preluării
totalității drepturilor și obligațiilor contractuale ale părții decedate de către succesorii săi
universali sau cu titlu universal, în calitatea acestora de avânzi-cauză (habentes causam) - categorie
intermediară de persoane care, deși nu au participat la încheierea contractului, suportă efectele
acestuia datorită raporturilor în care se află cu părțile contractante.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 646 din 29 martie 2022
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, Secţia I
civilă la data de 25.11.2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând anularea
contractului de vânzare-cumpărare din data de 15.05.2014, autentificat sub nr. 5920 de BNP X,
pentru preţ fictiv şi necompetenţă teritorială a notarului public instrumentator.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1003 din data de 13.05.2015, Tribunalul Caraş - Severin, Secţia I
civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. cu privire la petitul având
ca obiect anularea contractului pentru preţ fictiv şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active
a reclamantului cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru necompetenţa
teritorială a notarului.
A respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 245 din data de 15.12.2020, Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a
respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., împotriva
sentinţei civile nr. 1003/2015, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin.
134
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenientul BNP X prin
reprezentant C. în favoarea pârâtei intimate B.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a declarat recurs
reclamantul A.
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ., recurentul-reclamant a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei
recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara, iar, în subsidiar,
admiterea recursului şi schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel
cum a fost formulată şi precizată; cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel nu a observat mai
multe aspecte:
În ceea ce priveşte nulitatea absolută determinată de încălcarea competenţei teritoriale a
notarului public:
- având în vedere prevederile art. 269 şi 271 alin. (1) C.proc.civ., legea dispune imperativ
că sancţiunea aplicabilă unui înscris autentic întocmit de o persoană necompetentă sau cu depăşirea
competenţei este nulitatea absolută;
- instanţa de apel a reţinut cu încălcarea dispoziţiilor în vigoare că nerespectarea
competenţei teritoriale este de natură a atrage dosar răspunderea disciplinară a notarului, neavând
efecte în ceea ce priveşte nulitatea actului;
- raţionamentul instanţei de apel, în sensul că prin norma de la art. 11 din Legea nr.
36/1995 a notarilor publici se ocroteşte un interes particular nu poate fi primit, în condiţiile în care
sancţiunea prevăzută de Codul de procedură civilă este una imperativă;
- în Legea nr. 36/1995, obligaţia notarului de a-şi verifica propria competenţă este
subliniată în repetate texte [ex.: art. 83 alin. (2) și art. 9 alin. (2)];
- instanţa nu a analizat faptul că, pentru modul de întocmire a actului autentic, notarul
public a fost sancţionat de Camera Notarilor Publici Timişoara, sancţiunea fiind menţinută de către
Uniunea Naţională a Notarilor; cu privire la această sancţiune, notarul public (intervenient în
prezenta cauză) s-a adresat instanţelor de judecată, solicitând inclusiv sesizarea Curţii Constituţionale
pentru a se pronunţa asupra dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 36/1995;
- prin Decizia nr. 678 din data de 17 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a respins
excepţia invocată de notarul C., reţinând că norma criticată reglementează un serviciu de interes
public, profesia de notar putând fi exercitată cu respectarea unor reguli stricte, atât de organizare, cât
şi de competenţă, prin care să se asigure ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice şi juridice, dispoziţia legală criticată prevăzând tocmai o astfel de condiţie de exercitare a
profesiei de notar – paragraful 18 din decizie; a mai reţinut Curtea Constituţională că: „Dispoziţiile
legale referitoare la limitarea teritorială se aplică, în mod egal, tuturor celor care şi-au exprimat
opţiunea de ocupare a locurilor de notar public, în ordinea mediilor obţinute pe locurile din cadrul
Camerei Notarilor Publici în care s-au înscris, iar obiectivul urmărit de legiuitor este unul de interes
general, şi anume asigurarea accesului la serviciile notariale, prin furnizarea acestor servicii în toate
zonele teritoriului naţional” – paragraful 23 din decizie;
- interesul ocrotit de lege prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 36/1995 nu este unul
particular, al său, ci, prin această normă, este reglementată modalitatea de organizare a activităţilor
notarilor, interesul fiind unul general, ce vizează accesul întregii societăţi la serviciile notariale;
- raţionamentul instanţei de apel încalcă atât dispoziţiile imperative ale Codului de
procedură civilă, cât şi aspectele cu privire la care s-a statuat printr-o decizie obligatorie a Curţii
135
Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 145 din data de 27
februarie 2017.
Cu privire la calitatea procesuală activă în a solicita anularea contractului de vânzare-
cumpărare pentru preț fictiv:
- în mod greşit instanţa de apel a stabilită că, prin acceptarea succesiunii, nu a dobândit
dreptul de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care defunctul său
tată ar fi participat la ascunderea naturii reale a contractului prin simulaţie;
- în realitate, la momentul semnării actului autentic, tatăl său era imobilizat la pat, din
cauza unei boli incurabile, şi, chiar dacă s-ar admite că, la acea dată, ar fi avut discernământ, acesta
în realitate nu a participat în mod voit la semnarea actului, ci, cel mult, ca urmare a stării de nevoie în
care se afla;
- starea de sănătate a tatălui său i-a fost ascunsă şi, doar după ce acesta a decedat,
recurentul a aflat care era în realitate starea autorului său;
- tatăl său s-a aflat în permanenţă înconjurat doar de intimata-pârâta B. şi de rudele
acesteia, astfel că, nu a încercat să simuleze natura actului juridic;
- prezenţa unui notar din Caransebeş pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare
s-a datorat faptului că niciun notar din Reşiţa nu a acceptat să autentifice un asemenea contract, în
condiţiile în care oraşul este unul relativ mic şi toţi notarii din localitate îl cunoscuseră pe autorul
său, personal sau din auzite;
Prima instanță şi instanța de apel au neglijat dispoziţiile art. 1282 C.civ.;
- nimeni nu contestă faptul că defunctul său tată ar fi avut posibilitatea de a se adresa
instanţei de judecată, în raport de împrejurarea că nu i s-a achitat efectiv preţul contractului, însă,
deşi toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din acelaşi contract i-au fost transmise, conform art. 1282
C.proc.civ., în privinţa sa, instanţele au stabilit faptul că nu are calitate procesuală şi, drept urmare,
nu poate promova o acţiune izvorâtă din contract, întrucât nu ar fi dobândit şi dreptul de a solicita
anularea acestuia – acest raţionament încalcă textul de lege menţionat, întrucât Codul civil nu
limitează care anume drepturi se transmit succesorilor universali, ci, dimpotrivă, stabileşte că se
transmit toate drepturile şi obligaţiile contractuale.
II.2.1 Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat, şi menţinerea în tot a deciziei recurate, fără cheltuieli de judecată.
Intimatul-intervenient BNP X nu a formulat întâmpinare.
II.2.2 Răspunsul la întâmpinare:
Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor
formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază
că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Obiectul cererii de chemare în judecată privește solicitarea recurentului-reclamant A., în
calitate de succesor universal al defunctului D., de anulare a contractului de vânzare autentificat sub
nr. 540/15.05.2014 de BNP X, contract perfectat între autorul său, în calitate de vânzător, și intimata-
pârâtă, B., în calitate de cumpărător.
Două au fost motivele de nulitate invocate de către recurentul-reclamant: încălcarea
competenței teritoriale de către notarul public instrumentator (sau nesocotirea dispozițiilor art. 11 din
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, potrivit completării de acțiune depuse
de reclamant la prima instanță), precum și anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv, pe
temeiul prevederilor art. 1665 C.civ. (contractul fiind încheiat sub imperiul Legii nr. 287/2010
privind Codul civil).
136
Prima instanță a reținut că reclamantul nu are calitate procesuală activă în formularea cererii
având ca obiect anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv, iar pentru cel de-al doilea motiv
de nulitate, reținând legitimarea procesuală activă a reclamantului de a invoca un pretins motiv de
nulitate absolută (încălcarea unei norme de competență teritorială exclusivă a notarului public
instrumentator), cererea a fost respinsă pe fond, ca neîntemeiată, considerându-se că, în privința
notarilor publici, competența exclusivă este reglementată prin dispozițiile art. 15 lit. a) – g) din Legea
nr. 36/1995, iar nu prin cele de la art. 11 din același act normativ, în cauză, neverificându-se niciuna
dintre ipotezele de la art. 15.
Această soluție a tribunalului a fost confirmată de instanța de apel, prin decizia supusă
prezentului recurs.
Recurentul-reclamant, prin memoriul de recurs, a formulat critici susceptibile de încadrare în
cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
Referitor la primul aspect – încălcarea de către notarul instrumentator a normelor de
competență specifice activității notariale – Înalta Curte constată că, deși s-a respins excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantului pe baza faptului că acesta a invocat un pretins motiv de
nulitate absolută, instanțele de fond au reținut că în cazul încălcării normei de la art. 11 alin. (1) din
Legea nr. 36/1995 sancțiunea ce poate interveni vizează exclusiv atragerea răspunderii disciplinare a
notarului care a încheiat actul cu nesocotirea normelor de competență, și nicidecum anularea sau
nulitatea actului juridic astfel încheiat.
În același context, după citarea prevederilor art. 74 lit. a) din Legea nr. 36/1995 (referitoare la
răspunderea disciplinară a notarului public care a încălcat competența generală, materială și
teritorială stabilită prin lege), curtea de apel a reținut că, și în această situație, interesul ocrotit este
unul particular, astfel încât, reclamantul era ținut să dovedească vătămarea produsă prin încheierea
actului de către notarul public necompetent teritorial și imposibilitatea remedierii acestei vătămări
altfel decât prin anularea actului.
Înalta Curte apreciază că aceste argumente, astfel cum susține și recurentul prin motivele de
recurs, nu sunt de natură a contura silogismul judiciar pe baza căruia instanța de apel a confirmat
soluția de respingere pe fond a cererii formulate de reclamant privind anularea sau constatarea
nulității contractului de vânzare, urmare a încălcării de către notarul public a normelor de competență
teritorială prevăzute de art. 11 din Legea nr. 36/1995 pentru îndeplinirea obligațiilor sale
profesionale.
Potrivit acestei norme: ”(1) Notarul public își desfășoară activitatea la sediul biroului notarial
în care funcționează. Pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale, notarul public se poate deplasa și
în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripției teritoriale a judecătoriei în care își
desfășoară activitatea.
(2) În cazul în care în circumscripția unei judecătorii funcționează mai multe birouri de notari
publici, competența teritorială a fiecărui notar public se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripții.
Competența teritorială a notarilor publici numiți în municipiul București se întinde pe tot cuprinsul
circumscripției Tribunalului București.”
Totodată, art. 15 din același act normativ prevede: ”În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin,
notarul public are competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare:
a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial
situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;
b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii
publici care îşi desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a
decedat cel din urmă;
137
c) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor se fac de notarul public din
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata;
d) eliberarea duplicatelor de pe actele notariale, îndreptarea erorilor materiale sau
completarea omisiunilor vădite se face de notarul public în a cărui arhivă se află originalul actelor
notariale;
e) procedura divorţului este de competenţa notarului public cu sediul biroului în
circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima
locuinţă comună a soţilor;
f) procedura eliberării încheierii cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de
evidenţă a procedurilor succesorale al Camerelor şi în registrele naţionale notariale ale Uniunii se
îndeplineşte de notarul public competent, în condiţiile legii, să efectueze procedura succesorală;
g) orice alte situaţii prevăzute de lege.”
Curtea de apel a reţinut, raportat normele citate, că notarii publici au competenţa generală în
îndeplinirea oricăror atribuţiilor profesionale, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 15 alin. (1) lit.
a) - g) din Legea nr. 36/1995, în care competenţa teritorială este exclusivă.
În acest context, s-a apreciat că ”încheierea contractului de vânzare cumpărare nu reprezintă o
astfel de competenţă teritorială exclusivă, atunci când se încheie la sediul biroului notarial.”
Sub aspect factual, instanțele anterioare au reținut că actul de vânzare atacat din cauză a fost
încheiat la domiciliul vânzătorului (autorul recurentului), domiciliu plasat în circumscripția
Judecătoriei Reșita, prin deplasarea notarului în afara circumscripției judecătoriei în a cărei rază
avea dreptul, potrivit legii, să își îndeplinească atribuțiile profesionale (circumscripția Judecătoriei
Caransebeș), așadar, cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995.
Pentru nesocotirea normelor de organizare a propriei profesii, notarul instrumentator a fost
sancționat disciplinar, în baza prevederilor art. 74 lit. a) din același act normativ, astfel cum a rezultat
din actele și lucrările cauzei.
Bazându-se pe aceste circumstanțe, instanța de apel, fără a indica la care dintre norme se
raportează (art. 11 sau art. 74 lit. a din Legea nr. 36/1995) a concluzionat că nesocotirea prevederilor
art. 11 alin. (2) este de natură a atrage exclusiv sancționarea disciplinară a notarului, precum și faptul
că acestea ocrotesc un interes privat, apreciind că reclamantul era ținut de dovedirea unei vătămări
care i-ar fi fost cauzată prin încheierea actului în aceste condiții.
Înalta Curte apreciază că în baza prevederilor art. 22 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel era
datoare, în cadrul exercitării controlului judiciar, să verifice identificarea corectă de către tribunal a
regulilor de drept aplicabile cauzei (cu referire la acest motiv de nulitate a contractului).
Astfel, în condițiile în care reclamantul a solicitat să se constate nulitatea sau să se dispună
anularea contractului de vânzare aut. sub nr. 540/15.05.2014 de BNP X pentru motivul încheierii
acestui contract cu nesocotirea art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995, era necesar, mai
întâi, a se califica motivul de nulitate invocat de către reclamant ca fiind un motiv de nulitate
absolută sau un motiv de nulitate relativă.
Spre o atare finalitate, era necesar a se observa, în mod prioritar, că Legea nr. 36/1995, lege
specială dedicată reglementării atribuțiilor profesionale a notarilor publici și a activității notariale,
din perspectiva terților sau a părților actului notarial astfel încheiat, nu prevede în mod expres nicio
sancțiune pentru actul juridic încheiat în aceste condiții.
O atare constatare atrăgea pentru instanța de apel necesitatea identificării și calificării
motivului de nulitate în baza prevederilor dreptului comun (Codul civil sau Codul de procedură
civilă) și, în consecință, analizarea acestuia pe fond, dacă se verifica în mod real premisa unui motiv
de nulitate absolută.
Este necesară întrunirea acestei premise, pentru că în considerarea acesteia, prima instanță a
respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în legătură cu motivul de nulitate
138
derivând din încălcarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995, respingerea excepției fiind intrată
sub autoritate de lucru judecat, prin neatacarea soluției de către intimata-pârâtă.
Înalta Curte apreciază că, în acest sens, pentru o corectă îndeplinire a competenței legale
funcționale a curții de apel prevăzute de art. 479 alin. (1) C.proc.civ., era util a se recurge la aplicarea
dispozițiile art. 1250 – 1253 C.civ., norme ce reprezintă un filtru legal esențial pentru decelarea
cauzelor de nulitate absolută de cele de nulitate relativă, dar și la analizarea eventualei incidențe a
art. 269, 271 C.proc.civ. referitoare la înscrisurile autentice, precum sunt ex lege înscrisurile
notariale.
Nu în ultimul rând, astfel cum recurentul susține, în rejudecare, ar putea prezenta relevanță și
cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 678 din 17.11.2016, pronunțate
în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 36/1995,
excepție invocată în etapa judiciară a procedurii disciplinare de către notarul instrumentator al
contractului de vânzare atacat în cauza de faţă.
Față de cele arătate, Înalta Curte reține a fi întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în legătură cu motivul de nulitate constând în încălcarea
prevederilor art. 11 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 36/1995, întrucât instanța de apel nu a calificat
motivul de nulitate valorificat de reclamant (urmând etapele anterior expuse) și nici nu a explicitat
raționamentul logico-juridic care a condus-o la confirmarea soluţiei de respingere pe fond a acestei
cereri.
În aceste circumstanțe, Înalta Curte nu dispune de elementele necesare exercitării controlului
de legalitate în această etapă procesuală, din perspectiva acestui motiv de nulitate invocat de
reclamant.
Referitor la cererea de anulare a aceluiași contract de vânzare aut. sub nr. 540/15.05.2014 de
BNP X pentru preț fictiv, Înalta Curte apreciază că printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale
incidente, curtea de apel a confirmat lipsa legitimării procesuale active a reclamantului pentru
formularea acestei cereri, astfel încât, se constată a fi întrunit și cazul de casare reglementat de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Sancțiunea anulării contractului de vânzare pentru preț fictiv este consacrată în mod expres
prin dispozițiile art. 1665 alin. (1) C.civ.: ”(1) Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit
fără intenția de a fi plătit”, norma astfel edictată, fiind o aplicare particulară, în materia vânzării, a
prevederilor generale din materia obligațiilor, de la art. 1251 din același cod: ”Contractul este
anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când
consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.”
Fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă, reglementată ca atare printr-o normă specială,
cum corect a observat și instanța de apel, regimul de invocare al acesteia se supune regulii instituite
la art. 1248 C.civ., text care, la alin. (2), stabilește astfel: ”(2) Nulitatea relativă poate fi invocată
numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată.”
În configurația raportului juridic obligational generat prin încheierea contractului de vânzare
aut. sub nr. 540/2014 de BNP X, stabilirea unui preț fictiv era de natură a leza interesul vânzătorului
(autorul reclamantului), întrucât norma de la art. 1660 C.civ. prin care se stabilesc însușirile legale
ale prețului unei vânzări, este edictată în favoarea vânzătorului, acesta fiind creditorul dreptului de a
încasa prețul, drept corelativ și interdependent cu obligația cumpărătorului de a-l achita.
Regula înscrisă la art. 1248 alin. (2) C.civ. reprezintă o consecință a relativității efectelor
contractului, principiu reflectat în conținutul normei de la art. 1280 C.civ.: ”Contractul produce
efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.”
Cum în speța de faţă, autorul reclamantului (vânzătorul D.) a decedat, iar recurentul
reclamant, A., în calitate de unic moștenitor legal acceptant al succesiunii tatălui său, este cel care a
promovat cererea de anulare a contractului pentru motivul prețului fictiv, curtea de apel a negat
139
calitatea procesuală activă a reclamantului pentru a formula această pretenție, confirmând soluția
primei instanțe (și) sub acest aspect.
Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că prin instituirea unui preţ fictiv în
cuprinsul contractului de vânzare cumpărare, atât autorul reclamantului (D.), cât şi pârâta-intimată
B., au participat la simularea naturii actului juridic încheiat și, ca atare, interesul particular al
autorului D. nu poate fi considerat lezat, astfel încât să fie necesar a fi apărat prin anularea actului.
Aceeași instanță de apel a apreciat că în mod legal şi temeinic a stabilit tribunalul că prin
acceptarea succesiunii defunctului său tată, reclamantul nu a dobândit dreptul de a solicita anularea
contractului de vânzare, în condiţiile în care autorul său a participat la ascunderea naturii reale a
contractului prin simulaţie.
Înalta Curte constată, astfel cum corect susține și recurentul prin motivele de recurs, că
instanța de apel nu a stabilit calitatea reclamantului în raport cu actul juridic denunțat pentru preț
fictiv, a ignorat normele juridice incidente și care erau de natură a conduce la dezlegarea acestei
chestiuni litigioase, după cum, în plus, a recurs la invocarea unor instituții juridice neoperante în
cauză (simularea naturii juridice a actului încheiat, ca act public).
Recurentul-reclamant nu poate avea calitatea de terț (penitus extranei) în raport cu contractul
de vânzare analizat, având în vedere că are calitatea de succesor universal al vânzătorului, iar în
această calitate preia în totalitate drepturile și obligațiile contractuale ale autorului său, în condițiile
acceptării exprese a succesiunii rămase de pe urma acestuia, astfel cum reiese din duplicatul
declarației recurentului-reclamant de acceptare a moștenirii.
Concluzia enunțată rezultă fără echivoc din prevederile art. 1282 alin. (1) C.civ., conform
cărora: ”(1) La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulația părților ori prin
natura contractului nu rezultă contrariul.”
Prin urmare, în condițiile în care instanța de apel, în rejudecare, nu va identifica incidența
vreuneia dintre excepțiile menționate de norma citată, calitatea procesuală activă a recurentului-
reclamant de a solicita anularea contractului de vânzare pentru preț fictiv nu poate fi negată, date
fiind dispozițiile art. 1665 alin. (1) coroborate cu art. 1282 alin. (1) C.civ., regula fiind aceea a
preluării totalității drepturilor și obligațiilor contractuale ale părții decedate de către succesorii săi
universali sau cu titlu universal, în calitatea acestora (între alții) de avânzi-cauză (habentes causam) -
categorie intermediară de persoane care, deși nu au participat la încheierea contractului, suportă
efectele acestuia datorită raporturilor în care se află cu părțile contractante.
Potrivit mecanismului anterior descris, aplicat la circumstanțele speței, aceasta înseamnă că
recurentul-reclamant, în temeiul art. 1282 alin. (1) C.civ. a preluat dreptul autorului său de a se
prevala de dispozițiile art. 1665 alin. (1) din același cod, anume de a solicita anularea vânzării pentru
preț fictiv, întrucât acesta, în calitate de având-cauză, este continuatorul personalității autorului său.
Consecința acestei dezlegări are și efectul înlăturării referirilor instanței de apel la operațiunea
juridică a simulației cu privire la natura juridică a contractului de vânzare aut. sub nr. 540/2014 la
BNP X, în termenii deja expuși, întrucât, prin considerentele redate mai sus, curtea de apel a reținut,
în realitate, că ori de câte s-ar verifica ipoteza unui preț fictiv într-un contract de vânzare, dispozițiile
art. 1665 alin. (1) C.civ. sunt inaplicabile, pentru că ar fi paralizate în mod automat de dispozițiile
art. 1289 și urm. C.civ., norme ce reglementează simulația, felurile ei și efectele acesteia.
Or, o astfel de dezlegare nu poate fi validată, întrucât normele juridice sunt edictate de
legiuitor pentru a fi general aplicabile, ori de câte ori premisa acestora se verifică, prin raportare la o
situație de fapt sau alta care se încadrează în ipoteza normei.
Totodată, este de precizat că cele două texte evocate coexistă în fondul activ al Codului civil,
astfel încât, aplicarea art. 1665 alin. (1) ar putea fi înlăturată numai dacă cealaltă parte decât cea
lezată prin stabilirea fictivă a prețului (deci, cumpărătorul), invocă și dovedește operațiunea juridică
140
a simulației, simulația fiind o operațiune complexă ce presupune, pe lângă actul public (nereal),
existența cel puțin a acordului simulatoriu (care este de esența simulației) și, uneori, existența unui
act secret, în sens de instrumentum (prin care sunt stabilite de către părți raporturile juridice reale
dintre ele).
Concluzionând, Înalta Curte reține, pe de o parte, că intimata-pârâtă nu a invocat în cauză o
astfel de apărare, prin niciun act de procedură provenind de la aceasta, iar, pe de altă parte, aplicarea
art. 1289 și urm. C.civ. referitoare la simulaţie nu putea fi invocată de instanță din oficiu, în absența
unei norme legale în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6
și 8 rap. la art. 497 și art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a admis recursul declarat de către reclamant și a
casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.
Cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs va fi
avută în vedere de instanța de apel în rejudecare, întrucât soluția de casare cu trimitere spre
rejudecare pronunţate prin prezenta decizie nu permite cunoașterea, la acest moment, a părții care a
câștigat și, respectiv a celei care a pierdut procesul, pentru a fi operant criteriul legal al culpei
procesuale ce decurge din conținutul prevederilor art. 453 C.proc.civ.
13. Contract de concesiune. Dispoziţie de respingere a notificării. Neepuizarea termenului de

contestaţie. Cazul de nulitate prevăzut de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001
Legea nr. 10/2001, art. 21 alin. (5), art. 26 alin. (3)
Pentru ca cerinţa prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - respectiv finalizarea
procedurilor administrative/judiciare - să fie îndeplinită la momentul încheierii contractului de
concesiune, se impunea ca împotriva dispoziţiei de respingere a notificării să nu se formuleze
contestaţie în termenul legal sau ca o eventuală contestaţie să fi fost deja soluţionată definitiv de
instanţa de judecată. Însă, cum la data încheierii contractului de concesiune termenul de contestaţie
de 30 de zile de la comunicare prevăzut de art.26 alin.(3) din lege nu era împlinit, nu se poate
considera că procedura administrativă fusese epuizată.
Astfel fiind, câtă vreme cauza de nulitate, reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr.
10/2001 – şi anume, existenţa unei notificări nesoluţionate care privea terenul concesionat –, exista
în mod obiectiv la data încheierii contractului de concesiune, instanţa de apel a procedat în mod
greşit la înlăturarea aplicării acestui text de lege.
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 12.03.2018, reclamanţii
A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Brăila, Consiliul Local Municipal Brăila,
C. şi D., constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune autentificat sub nr. 1582 din
19.03.2015, privind suprafaţa de teren de 209 mp, situată în Brăila, str. X nr.37A, lot 2, repunerea
părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3657/2019, Judecătoria Brăila a respins excepţia lipsei de interes, a
admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune autentificat sub nr.
141
1582/2015 de SPN E., având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 209 mp situat în Brăila, str. X.
nr. 37A lot 2 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Împotriva acestei hotărâri s-a exercitat apel de către pârâţii C., D. şi Municipiul Brăila, iar
prin decizia civilă nr. 19/2020 a Tribunalului Brăila, a fost anulată sentinţa atacată şi s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Brăila, Secţia I civilă.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, competenţa materială
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului şi nu judecătoriei.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 337 din 29.07.2020, pronunţată de Tribunalul Brăila, a fost respinsă
excepţia lipsei de interes invocată de pârâţi şi a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de
reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului
Brăila prin Primar, Consiliul Local Municipal Brăila, C. şi D.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 40 din 11.03.2021 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia I civilă şi pentru cauze cu
minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva
sentinţei civile nr. 337 din 29.07.2020.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi au declarat recurs reclamanţii A. şi
B., criticând soluţia pentru nelegalitate.
În cuprinsul cererii de recurs reclamanţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:
Instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. Deşi
reţine că acestea nu trebuie interpretate în sens restrictiv, chiar instanţa face o astfel de interpretare,
ceea ce a condus la denaturarea voinţei legiuitorului. Contrar reţinerilor instanţei de apel,
indisponibilizarea avută în vedere de către legiuitor nu este pe o durată nedeterminată, ci până la
finalizarea procedurii administrative şi/sau judiciare, generate de legea specială;
Prin notificarea nr. 1622 din 08.11.2001 s-a arătat imobilul ce se revendică; motivul
respingerii notificării aşa cum rezultă din actele de la dosar, l-a constituit neîndeplinirea condiţiilor
prevăzute de art.2, 3 şi 4 din legea specială (nr. 10/2001) şi nicidecum faptul ca nu au arătat suprafaţa
terenului şi a construcţiilor, descrierea imobilului, vecinătăţile sau alte coordonate sau că nu ar fi
efectuat în procedura administrativă o expertiză;
Contrar reţinerilor instanţei de apel, împrejurarea că abia în luna decembrie 2017, în cadrul
procesului ce a avut ca obiect contestaţia formulată împotriva dispoziţiei prin care a fost respinsă
notificarea nr.1622, s-a stabilit în baza expertizei tehnice de specialitate efectuate în cauză că
imobilul notificat se suprapune parţial cu cel din str. X. nr. 37A lot 2, nu este lipsită de relevanţă,
întrucât face dovada faptului că la momentul semnării contractului de concesiune motivul de nulitate
exista;
Notificarea nu a fost respinsă pe motivul neidentificării imobilului ci pentru lipsa unor acte de
stare civilă;
În mod eronat instanţa de apel a reţinut că la data încheierii contractului de concesiune
procedura administrativă de soluţionare a notificării era terminată, iar pe rolul instanţelor
judecătoreşti nu era înregistrat niciun litigiu având ca obiect imobilul revendicat, procedura
administrativă fiind încheiată prin emiterea dispoziţiei nr. 735 din 13.02.2015; Contractul de
concesiune având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 209 mp, situat în Brăila, str. X. nr.37A
lot.2 a fost încheiat în data de 19.03.2015, dată la care nu expirase termenul de contestaţie de 30 de
zile.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.
UAT Municipiul Brăila şi Consiliul Local Municipal Brăila au depus întâmpinări, în termen
142
legal, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, iar recurenţii nu au înţeles să formuleze răspuns
la întâmpinare.
fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Circumstanţele relevante ale cauzei, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor instanţelor
de fond, sunt, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au formulat o notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în interiorul termenului
legal edictat, prin care au cerut Primăriei Municipiului Brăila acordarea de măsuri reparatorii pentru
imobilul situat la adresa din Brăila, str. Y. nr.39, ce a fost naţionalizat de la autorul lor în temeiul
Decretului nr.92/1950.
Notificarea reclamanţilor a fost soluţionată prin emiterea unei dispoziţii la data de
13.02.2015, prin care a fost respinsă notificarea. Această dispoziţie a fost atacată de reclamanţi, iar
judecata acestui litigiu (dosarul nr. x/113/2016) este în prezent suspendată până la soluţionarea
definitivă a cauzei de faţă.
La data de 19.03.2015, între pârâţii persoane fizice şi pârâtul persoană juridică s-a încheiat în
formă autentificată un contract de concesiune cu privire la un imobil teren situat în Brăila, str. X.
nr.37A, teren aferent unei construcţii care, la rândul său, a fost dobândită de pârâţii C. şi D. în anul
2011 prin cumpărare de la municipalitate.
Cu ocazia administrării probatoriului în dosarul având ca obiect contestaţia reclamanţilor
împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, expertiza judiciară acolo administrată a relevat că
imobilul ce face obiectul notificării include şi terenul din str. X. nr.37A, ce a făcut obiectul
contractului de concesiune, a cărui nulitate se invocă în cauza de faţă în baza art.21 alin.5 din Legea
nr.10/2001.
Tribunalul şi Curtea de apel au respins acţiunea reclamanţilor prin care cereau constatarea
nulităţii absolute a contractului de concesiune încheiat cu privire la terenul notificat; argumentele
reţinute valorifică, în esenţă, împrejurări legate de imposibilitatea de identificare a terenului ce a fost
indicat în notificare la momentul soluţionării notificării, de absenţa din partea reclamanţilor a unui
act juridic cu efect translativ de proprietate care să justifice dreptul autorului reclamanţilor, de
necunoaşterea de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării a suprapunerii celor două
terenuri, situate formal la adrese diferite, înainte de expertiza de specialitate administrată în dosarul
de contestaţie şi de absenţa oricăror mijloace de dovadă din partea reclamanţilor care să permită la
data emiterii dispoziţiei determinarea identităţii între terenul notificat şi cel concesionat.
Totodată, a fost considerată relevantă împrejurarea că la data încheierii contractului de
concesiune – 19.03.2015 – notificarea era soluţionată – de la data de 13.02.2015.
Potrivit art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data încheierii contractului
de concesiune atacat – 19.03.2015 – „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea
procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise
înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea,
precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei,
grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit
prevederilor prezentei legi.”
Instanţa de recurs observă în primul rând, în acord cu reclamanţii recurenţi, că în speţă la data
încheierii contractului de concesiune a cărui nulitate se invocă procedurile administrative şi judiciare
generate de Legea nr.10/2001 cu privire la notificarea reclamanţilor nu erau soluţionate.
Astfel, dispoziţia prin care notificarea reclamanţilor a fost respinsă a fost emisă la data de
13.02.2015, dar pentru ca cerinţa din norma evocată să fie îndeplinită se impunea ca împotriva
143
acesteia să nu se formuleze contestaţie în termenul legal sau ca o eventuală contestaţie să fie deja
soluţionată definitiv de instanţa de judecată.
Or, faţă de data comunicării acestei dispoziţii către reclamanţi, astfel cum a rezultat din
situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond (26.02.2015), la data de 19.03.2015 termenul de
contestaţie de 30 de zile de la comunicare prevăzut de art.26 alin.3 din lege nu era împlinit.
Cu privire la apărarea intimaţilor persoane juridice în sensul că reclamanţii au contestat
dispoziţia de respingere a notificării cu depăşirea termenului legal, Înalta Curte consideră că o atare
susţinere nu poate schimba concluzia de mai sus, pe de-o parte pentru că la data încheierii
contractului de concesiune nu era împlinit termenul legal de contestaţie (calculat chiar potrivit
susţinerilor intimatelor), ceea ce este suficient pentru a constata neepuizarea procedurii
administrative şi pe de altă parte pentru că determinarea formulării sau nu în termen a contestaţiei ce
a urmat excede cadrului procesual de faţă şi nu poate face obiectul analizei acestei instanţe.
În plus, împrejurările considerate relevante de instanţele de fond pentru a justifica înlăturarea
sancţiunii nulităţii absolute prevăzute de lege nu sunt apte a avea un astfel de efect, în aprecierea
instanţei de recurs.
Astfel, intimaţii nu au contestat în prezentul litigiu împrejurările de fapt reţinute de instanţa
de apel, în sensul că expertiza judiciară din dosarul de contestaţie a statuat în sensul suprapunerii
celor două imobile, respectiv a terenului situat în str. Y. nr.39, naţionalizat de la autorul reclamanţilor
şi a terenului situat în str. X. nr.37A, concesionat de municipalitatea pârâtă către pârâţii C. şi D.
Or, cauza de nulitate – existenţa unei notificări nesoluţionate care privea terenul concesionat
– exista în mod obiectiv şi la data încheierii contractului de concesiune, fiind doar dovedită ulterior,
astfel încât instanţa de apel a procedat în mod greşit la înlăturarea aplicării art.21 alin.5 din Legea
nr.10/2001 cu argumentul că municipalitatea nu putea cunoaşte existenţa suprapunerii pentru că
reclamanţii nu au ataşat notificării planuri cadastrale sau alte înscrisuri care să permită poziţionarea
terenului notificat.
Dimpotrivă, cum în mod corect susţin recurenţii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării
avea obligaţia legală de a proceda la o identificare corectă a imobilului notificat, fiind, de altfel,
deţinătoarea tuturor informaţiilor necesare în acest scop.
În plus, norma cuprinsă în art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 reglementează un caz de nulitate
absolută, ce operează în prezenţa condiţiilor cu caracter obiectiv enunţate de text – care în speţă erau
îndeplinite la data încheierii actului atacat – şi care nu distinge în funcţie de buna sau reaua-credinţă
a părţilor actelor juridice vizate şi nici în funcţie de gradul de diligenţă al acestora din perspectiva
cunoaşterii motivelor de nulitate.
De aceea, împrejurările mai sus enumerate, care decurg din faptul identificării cu acurateţe a
terenului notificat abia în etapa judiciară a soluţionării notificării, nu înlătură sancţiunea nulităţii
invocată de recurenţii reclamanţi.
Această concluzie atrage şi consecinţa constatării incidenţei cazului de casare prevăzut de
art.488 pct. 8 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material ce
guvernează raportul juridic litigios – art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 – şi se impune admiterea
recursului şi casarea deciziei atacate.
Faţă de dispoziţiile art.497 C.proc.civ., care prevăd exclusiv posibilitatea Înaltei Curţi de a
dispune casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei la rejudecare, se va proceda în
consecinţă, urmând ca instanţa de rejudecare să observe dispoziţiile art.501 alin.1 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanţii B. şi A.
împotriva deciziei nr.40/A din 11.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia I civilă, a
casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
144
14. Cesiune de creanţă cu titlu gratuit. Act afectat de o condiţie suspensivă. Interpretarea
clauzelor contractului după voinţa concordantă a părţilor. Neîndeplinirea condiţiei formei
autentice
C.civ., art. 1011, art. 1172, art. 1266 – 1267, art. 1400, art. 1567
Caracteristic actelor cu titlu oneros este, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1172 C.civ., ca
în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, să se urmărească obținerea altui
folos patrimonial.
Împrejurarea că în contractul de cesiune de creanţă, stabilit de părţi ca având caracter
gratuit, s-a menţionat că transferul dreptului de creanţă are loc la îndeplinirea unor condiţii nu are
drept consecinţă, transformarea actului cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros, câtă vreme nu s-a
menţionat ca, în schimbul cedării creanţei, cedentul să obţină un avantaj patrimonial, o
contraprestație. Menţionarea în conţinutul actului a unor condiţii de a căror îndeplinire cumulativă
depindea transferul dreptului de creanţă se constituie într-o modalitate a actului juridic (afectat
astfel de o condiţie suspensivă, în sensul art. 1.400 C.civ.) de care urma să depindă eficacitatea,
adică naşterea sau perfectarea dreptului subiectiv, iar nu în premisele transformării actului
dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros.
Prin urmare, câtă vreme în conţinutul convenţiei se menţionează expres că „cedentul
cesionează cu titlu gratuit creanţa”, iar cesionarul „primeşte cu titlu gratuit creanţa” pe care
cedentul o deţine împotriva debitorului cedat, într-o corectă interpretare a cauzelor contractului, s-a
reţinut că voinţa concordantă a părţilor, inserată ca atare în clauzele convenite, a fost aceea a
perfectării unui act cu titlu gratuit.
Faţă de aceste clauze exprese, solicitarea de a le da o altă interpretare, pentru că ea nu ar
corespunde voinţei concordante, se circumscrie, în realitate, unei alte instituţii juridice, aceea a
simulaţiei, când actul public denaturează realitatea raporturilor juridice dintre părţi, consemnată
însă ca atare într-un act juridic secret. Or, prin voinţa concordantă a părţilor, în sensul avut în
vedere de dispoziţiile art. 1.266 C.civ., se înţelege voinţa lor comună, iar nu cea proprie, unilaterală
a uneia dintre părţi şi nici cea internă (ascunsă ori nemanifestă) a acestora.
În realitate, tinzând să demonstreze că actul cu titlu gratuit convenit de părţi ar avea
caracter oneros, pârâtul a urmărit să scoată de sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 1.567 alin.
(2), coroborat cu art. 1.011 C.civ., contractul de cesiune, care nu a îndeplinit forma autentică,
stabilită ad validitatem, pentru astfel de ipoteze, în care cesiunea cu titlu gratuit trebuie să respecte
regulile contractului de donaţie (ceea ce presupune forma autentică ad validitatem, ca element
constitutiv al actului).
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la 25.05.2018, reclamanţii A. şi B. au
solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului
de cesiune de creanţă cu titlu gratuit nr. 81/19.09.2017 încheiat cu pârâtul, pentru lipsa formei
autentice, iar, în subsidiar, anularea respectivului contract pentru lipsa consimţământului/mandatului
reclamantei B. la încheierea acestuia, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194, art. 223 alin. 3, art. 451
C.proc.civ., art. 314, art. 327, art. 339, art. 341, art. 346 alin. 1, art. 1011, art. 1242 alin. 2, art. 1567
alin. 2, art. 2013 alin. 2 C.civ.
145
Pârâtul C. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională la data de 19.07.2018, prin care a
invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a solicitat, în principal, constatarea
caracterului oneros al cesiunii creanţelor deţinute de reclamant împotriva societăţii D. SRL şi, pe cale
de consecinţă, să se respingă acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.
În subsidiar, în situaţia admiterii acţiunii reclamanţilor, a solicitat să se constate că actul
contestat produce efectul unei promisiuni de completare a contractului de schimb autentificat prin
încheierea nr. 3600 din 13.09.2017 a BNP X., în sensul includerii unei clauze privind cedarea către
pârât şi a creanţelor deţinute de reclamant împotriva societăţii D. SRL în contul bunurilor transferate
prin contractul de schimb în patrimoniul reclamanţilor.
Prin sentinţa nr. 241 din 1.04.2020, Tribunalul Mureş, Secţia civilă a admis acţiunea civilă
formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul C. şi, în consecinţă, a constatat nulitatea
absolută a contractului de cesiune de creanţă cu titlu gratuit nr. 81/2017 încheiat între părţi. A respins
cererea reconvenţională formulată de pârât. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 25.205,5 lei cu titlu
de judecată către reclamanţi.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă, prin
decizia nr. 541/A din 15.10.2020, prin care s-a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei,
precum şi a încheierilor din datele de 9.10.2018, 13.11.2018, 14.03.2019 şi 11.04.2019 pronunţate de
Tribunalul Mureş, Secţia civilă. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 3.070 lei, cu
titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei şi a încheierii de dezbateri din 6.10.2020 a declarat recurs pârâtul C.,
solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în primă instanţă,
Tribunalului Comercial Mureş, în baza art. 497 teza a doua C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat
casarea deciziei curţii de apel şi a încheierii din 6 octombrie 2020 şi trimiterea cauzei spre o nouă
judecată aceleiaşi instanţe de apel în vederea rejudecării apelului, cu cheltuieli de judecată.
Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8
C.proc.civ.
Primul motiv de casare a fost subsumat art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., pârâtul criticând
faptul că decizia a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material - necompetenţă de ordine
publică.
A apreciat că instanţa competentă material să soluţioneze cauza era Tribunalul Comercial
Mureş - în primă instanţă, respectiv Curtea de Apel Mureş, Secţia a II-a civilă - în apel. A arătat că a
invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş în faţa primei instanţe, prin
întâmpinarea la cererea reconvenţională și că, prin apel, a criticat sentinţa şi cu privire la
necompetenţa materială (de ordine publică) a primei instanţe, critică pe care o dezvoltă şi prin
prezentul recurs.
A învederat că elementul comun, care leagă categoriile de litigii enumerate exemplificativ de
art. 226 alin. 1 din Legea nr. 7/2011 şi prezentul litigiu este acela al litigiilor survenite din
exploatarea unei/unor întreprinderi cu scop lucrativ. Ca atare, dacă litigiile au ca obiect şi natură
divergenţe survenite între subiecţi implicaţi în realizarea unei operaţiuni juridice/activităţi privitoare
la o întreprindere cu scop lucrativ, a apreciat că acestea se circumscriu listei exemplificative de textul
de lege şi, prin urmare, soluţionarea acestor divergenţe trebuia deferită tribunalului specializat.
Recurentul a precizat că, astfel cum s-a reţinut în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
nr. 18/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, nu calitatea părţii este determinantă în stabilirea
competenţei (cum eronat au considerat instanţele de fond) ci natura şi obiectul litigiului.
146
A arătat că la baza demersului litigios stă raportul de creditare dintre asociat şi societate şi
transferul acestui raport în baza actului de cesiune atacat, chestiuni pentru a căror desluşire a apreciat
că trebuia învestită instanţa specializată. De asemenea, a susţinut că raportul de creditare asociat -
societate este un fapt de comerţ în legătură cu activitatea societăţii, care prin obiectul şi natura sa
generează efecte patrimoniale şi pentru societatea creditată.
Ca atare, contrar instanţei de apel, a apreciat că şi analiza transferului prin cesiune a acestei
creditări stă tot sub imperiul faptelor de comerţ, nefiind decisive calitatea participanţilor la acest
transfer (persoane fizice), ci obiectul şi natura drepturilor cedate, adică drepturi patrimoniale deţinute
faţă de o societate, în legătură cu activitatea acesteia.
În stabilirea competenţei, în mod greşit, instanţele de fond au pus accentul pe noţiunea
de ,,cesiune”, deşi determinant este obiectul acestei cesiuni, respectiv raporturile de creditare a
societăţii, care stau sub imperiul faptelor de comerț.
În susţinerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 C.proc.civ.,
recurentul a pretins neanalizarea unor critici de apel şi nemotivarea respingerii acestora.
S-a arătat că instanţa de apel a apreciat caracterul gratuit al actului doar din perspectiva
clauzei contractuale potrivit căreia, în schimbul creditărilor, cesionarul nu ar datora un preţ plătibil în
bani, fără a analiza însă condiţionările din actul atacat şi natura acestora pentru a putea califica actul
în cauză în conformitate cu voinţa reală a părţilor. Astfel, potrivit recurentului, s-a reţinut lapidar în
motivarea din apel că ,,sunt stipulate anumite condiţionări care însă nu pot fi interpretate ca
transformând cesiunea în una oneroasă”.
Raportat la motivele cu care a învestit instanţa de apel, a considerat că nu s-a realizat o
analiză efectivă a criticii din apel, conform căreia condiţionările din actul atacat sunt incompatibile
cu caracterul de pretinsă liberalitate a actului de cesiune şi, cu atât mai puţin, nu s-a explicat de ce
condiţionările din act nu ar impune obligaţii corelative părţilor.
A arătat că la pct. 41-51 din apel a explicitat faptul că respectivele condiţionări nu se
limitează la termenul suspensiv din 1 martie 2018, ci acestea implică obligaţii şi condiţii ce profită
ambelor părţi.
De asemenea, a criticat faptul că din considerentele deciziei recurate nu reiese argumentaţia
care a stat la baza înlăturării criticii din apel privind caracterul unitar al tranzacţiei părţilor, conturate
prin contractul de schimb şi actul de cesiune. A susținut că a dezvoltat legătura evidentă între cele
două contracte în cauză prin: condiţiile comune ale acestora, distanţa de doar câteva zile între
încheierea lor, împrejurarea că eficacitatea cesiunii depinde de eficacitatea contractului de schimb,
recuperarea garanţiei de 480.000 lei de către intimat. Astfel, a considerat că instanţa de apel nu a
argumentat, prin raportare la motivele apelului, de ce a considerat că actele juridice respective
trebuie privite fracţionat şi independent unul de altul, iar nu parte a unui singur acord de voinţă.
Un alt argument invocat a vizat omisiunea instanţei de apel de a analiza motivul subsidiar de
critică invocat la pag. 28-29, pct. 113-115, deşi soluţionarea acestei critici nu decurgea din
soluţionarea celorlalte motive de apel. A arătat că desfiinţarea actului de cesiune pentru lipsa formei
autentice nu poate afecta în niciun fel promisiunea de cedare la valoare nominală a părţii sociale care
ar fi revenit intimatului după soluţionarea dosarului nr. x/112/2016.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul s-a raportat la prevederile art. 425
alin. 1 lit. b în coroborare cu cele ale art. 477 şi art. 479 C.proc.civ., susţinând că din decizia recurată
nu rezultă că instanţa şi-a îndeplinit obligaţia de a analiza motivele de apel deduse controlului,
respectiv de a motiva argumentat eventuala înlăturare a acestora.
În raport cu art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., au fost încălcate dispoziţiile procedurale sus-
amintite, aducându-se o vătămare drepturilor sale (respingerea apelului fără a fi efectiv analizate
aceste critici), iar, în raport cu art. 488 alin. 1 pct. 6 din cod, a arătat că din motivarea deciziei lipsesc
considerentele privitoare la analiza efectivă a criticilor de apel arătate.
147
Următoarele critici subsumate acestor motive de casare privesc caracterul contradictoriu al
deciziei recurate şi nemotivarea reţinerii că actul de cesiune ar fi fost încheiat în scop de garanţie
reciprocă.
În ceea ce priveşte caracterul contradictoriu, recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut
aspecte contradictorii, de natură a afecta legalitatea deciziei atacate, în privinţa analizei actului de
cesiune dedus judecăţii.
În acest context, a arătat cum contrarietatea reiese din faptul că instanţa a statuat, prin aceeaşi
hotărâre, că prin actul dedus judecăţii s-a intenţionat, în acelaşi timp, gratificarea recurentului și,
respectiv, încheierea în scop de garanţie pentru ambele părţi, deşi doar una dintre cele două susţineri
poate fi consacrată în mod obiectiv.
În aprecierea recurentului, această motivare contradictorie este în măsură să atragă casarea
deciziei, întrucât dacă actul ar fi fost încheiat în scop de garanţie pentru părţi (asigurându-i astfel
fiecăreia un avantaj), atunci acest act nu mai reprezintă o gratuitate, iar dispoziţiile legale în privinţa
formei cesiunii de creanţă cu titlu gratuit nu mai sunt aplicabile. Ca atare, contrarietatea motivării se
răsfrânge asupra legalităţii dezlegării acţiunii principale şi primului capăt al cererii reconvenţionale,
în condiţiile în care singurul motiv de nulitate dedus judecăţii de reclamant a fost cel al lipsei formei
autentice a actului de cesiune.
Referitor la lipsa motivării hotărârii, recurentul a susținut că este necesară casarea deciziei
întrucât instanţa de apel nu a precizat care sunt considerentele de fapt şi de drept care au stat la baza
acestei dezlegări, nici cu privire la probele avute în vedere.
De asemenea, a considerat recurentul că instanţa de apel nu a răspuns în concret criticilor de
apel invocate cu privire la conversiune, susţinând că nu se poate realiza o legătură între criticile
formulat şi motivarea deciziei din care ar fi trebuit să rezulte argumentele şi raţionamentul pentru
care au fost înlăturate criticile, situaţie echivalentă nemotivării şi încadrabilă la art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ.
Astfel, în opinia recurentului, nu este indicat în concret care dintre cerinţele de validitate a
actului rezultat din conversiune nu se regăseşte în cazul de faţă.
Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. a fost susţinută de
către recurent şi prin faptul că motivul pe care se bazează decizia atacată are în vedere un aspect
străin cauzei.
S-a făcut trimitere, în acest sens, la formularea reţinută de instanţă, şi anume: ,,prezentul
contract reprezintă voinţa părţilor şi înlătură orice altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară
sau ulterioară”, solicitându-se să se constate că actul de cesiune dedus judecăţii nu conţine
formularea avută în vedere de instanţă şi, ca atare, acest aspect este străin cauzei deduse judecăţii,
întrucât nu a fost invocat de nicio parte şi nu se regăseşte în actul în discuţie.
Circumscris, de asemenea, motivului de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., s-a
arătat că în ce privește incidenţa conversiunii actului, instanţa de apel nu a precizat care dintre
cerinţele de validitate prevăzute de art. 1179 C.civ. (capacitate, consimţământ, obiect, formă, cauză)
nu se regăsesc în structura actului nul, din această perspectivă soluţia dată acestei critici de apel
apărând şi ca nemotivată.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a
arătat că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1266 -1267 C.civ. raportate la cele
ale art. 1567 şi art. 1270 C.civ.
A susținut că întreaga motivare din apel are la bază ideea că actul de cesiune dedus judecăţii
are caracterul unei liberalităţi, în sensul că doar o parte ar fi obţinut un folos material de pe urma
încheierii acestuia, concret, instanţa de apel apreciind că nu este necesară aplicarea regulilor de
interpretare a contractului în raport de conţinutul actului de cesiune.
148
Pornind de la ideea că niciuna dintre părţi nu şi-a reprezentat actul ca fiind o liberalitate, a
considerat că instanţa de apel avea obligaţia să aplice normele de interpretare de la art. 1266-1267
C.civ. pentru a stabili, dincolo de sensul literal al actului, care a fost voinţa concordantă a părţilor.
Astfel, se impunea, în opinia recurentului, a fi avute în vedere atât criteriile indicate de
legiuitor la art. 1266 alin. 2 (scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile acestora şi
comportamentul lor ulterior încheierii contractului - momentul ales pentru introducerea acţiunii), cât
şi interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, conform art. 1267 C.civ.
A arătat că aceste criterii şi reguli de interpretare se regăsesc în apelul său, însă instanţa de
control a omis să le aplice tocmai în considerarea împrejurării că s-a raportat la contractul de cesiune
ca la o gratificaţie, conform sensului literal al acestuia.
A subliniat că atât timp cât actul încheiat nu a reprezentat o gratuitate, ambele părţi urmărind
propriul interes material, rezultă că instanţa, în mod greşit, a aplicat art. 1567 alin. 2 C.civ. (cesiunea
de creanţă cu titlu gratuit), precum şi art. 1011 C.civ. (forma contractului de donaţie), art. 1179 alin.
2 şi art. 1242 alin.1 C.civ. (respectarea formei drept condiţie de validitate şi sancţiunea nerespectării
acesteia).
În concluzie, a apreciat că primirea acestui motiv de recurs conduce la casarea deciziei
atacate, urmând ca în rejudecare instanţa de apel să facă aplicarea regulilor de interpretare a
contractului de la art. 1266-1267 C.civ., prin prisma criticilor din apel.
Distinct de aceste aspecte, a criticat decizia cu privire la reţinerea potrivit căreia ,,pentru
interpretarea unui act juridic se pune mai întâi problema valabilităţii acestuia, pentru că interpretarea
priveşte efectele contractului, iar ca acesta să producă efecte trebuie mai întâi să fie valabil încheiat”.
A arătat recurentul că această apreciere este contrară art. 1266 şi urm. C.civ., privitoare la
interpretarea contractelor, precum şi art. 1260 (conversiunea), dar şi art. 1169 (definirea
contractului), respectiv dispoziţiilor art. 1169 C.civ. (libertatea de a contract).
Prin raportare la aceste norme şi contrar instanţei de apel, interpretarea contractului nu se
rezumă la efectele acestuia, ci şi la natura, caracterul şi obiectul acestuia. Or, aceste elemente,
conform art. 1266 C.civ., se subsumează voinţei concordante a părţilor şi nu sensului literal al
termenilor utilizaţi.
Astfel, din prevederile legale menționate rezultă că interpretarea contractului include
preliminar justa calificare a acestuia şi abia ulterior stabilirea efectelor sale (sau dimpotrivă,
stabilirea lipsei efectelor).
S-a arătat că din definiţia conversiunii reiese că legiuitorul a recunoscut posibilitatea ca un
contract nevalabil să producă totuşi efecte juridice prin aplicarea regulilor conversiunii.
În ce privește soluţia dată capătului de cerere referitor la conversiune, recurentul a susținut că
s-au încălcat dispoziţiile art. 1.260 C.civ. vizând condiţiile conversiunii actului juridic nul.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a apreciat că din art. 1.260 C.civ. rezultă că
elementul de conţinut al noului act trebuie să fie diferit, nu acelaşi cu cel al actului nul, astfel încât
această condiţie este îndeplinită.
De asemenea, justa aplicare în speţă a art. 1260 C.civ. nu impunea necesitatea ca actul nul să
precizeze instituirea unui schimb, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel. Recurentul a menţionat
că a solicitat conversiunea actului nul în promisiune de completare a contractului de schimb deja
încheiat între părţi, nu în contract de schimb, urmând a se observa că actul nul conţine elementele de
validitate a actului rezultat din conversiune.
O altă critică în ceea ce priveşte greşita aplicare a acestei dispoziţii legale a vizat reţinerea
instanţei de apel potrivit căreia ,,cesiunea de creanţă aminteşte de contractul de schimb, dar nu se
referă la elementele acestuia, ci doar la perfectarea contractului de schimb, până la o anume dată”.
Or, raportat la formularea petitului subsidiar al cererii reconvenţionale, a susţinut că se observă că nu
149
s-a pus nicicând problema perfectării contractului de schimb, care era deja încheiat la data actului
subsecvent de cesiune.
Totodată, existenţa condiţionării realizării cesiunii de efectivitatea contractului de schimb nu
înseamnă altceva decât că respectiva cesiune este supusă unei condiţii suspensive (alături de condiţia
eliberării garanţiei de 480.000 lei şi a îndeplinirii obligaţiilor de abţinere ale părţilor). Acest lucru,
potrivit recurentului, nu afectează elementele constitutive ale actului rezultat din conversiune, ci,
dimpotrivă, fiind un act aflat în strânsă legătură cu contractul de schimb şi fiind încheiat la 6 zile
distanţă de acesta, părţile au înţeles să îi recunoască efectele doar pentru situaţia în care şi contractul
de schimb - deja încheiat - va produce efecte. Această condiţionare este justificată din caracterul
unitar al înţelegerii intervenite între părţi, astfel cum s-a susţinut în cadrul procesului, condiţia, ca
modalitate a actului juridic, nepunând în discuţie validitatea sa (adică elementele sale), ci doar
efectele sale.
Mai mult, atât timp cât părţile au arătat că rezilierea de drept a actului este consecinţa
neîndeplinirii condiţiilor, rezultă că acestea au avut în vedere un caracter oneros, nu gratuit al
acestuia, instituţia rezilierii nefiind specifică liberalităţilor, ci actelor oneroase.
Or, actul de schimb a impus forma autentică nu prin prisma prestaţiilor reclamantului-intimat,
ci prin prisma prestaţiei recurentului, anume transferul dreptului de proprietate cu privire la bunuri
imobile (terenuri). Ca atare, pentru completarea prestaţiilor reclamantului-intimat forma autentică nu
apare a fi obligatorie.
De asemenea, a arătat recurentul că manifestarea de voinţă exprimată la semnarea
contractului de cesiune valorează promisiune de completare/adiţionare a contractului de schimb, în
sensul indicat în petitul subsidiar al cererii reconvenţionale.
A precizat că a solicitat operarea conversiunii în considerarea voinţei concordante a părţilor şi
în virtutea salvgardării actului, considerând că nu trebuie făcută confuzie între înscris (admiţând că
acesta este nul ca donaţie) şi voinţa care a animat părţile la încheierea acestui act. Nevalorând
donaţie ori altă liberalitate, actul în cauză nu poate fi unul unilateral, esenţială fiind raportarea
comună a părţilor la condiţiile din contractul de schimb şi obligaţiile reciproce de abţinere.
Recurentul a formulat şi motive de casare, în parte, a încheierii din 6.10.2020, criticând
hotărârea instanţei de a respinge proba testimonială pe motiv că este inadmisibilă raportat la obiectul
cauzei şi a indicat încălcarea dispoziţiilor art. 233 alin. 1 pct. j) C.proc.civ., care impun motivarea în
fapt şi în drept a măsurii, precum și a dispozițiilor art. 309 alin. 4 pct. 2 şi alin. 5 din cod, întrucât în
cauză există un început de dovadă scrisă reprezentat de schiţa actului de cesiune de creanţă transmis
electronic de intimat către recurent la 19.09.2017.
A apreciat că justificarea prezentată de instanţă cu privire la respingerea probei ca
inadmisibilă nu îndeplineşte exigenţele art. 233 alin. 1 pct. j) C.proc.civ. cu privire la motivarea în
fapt şi în drept a măsurii luate.
În subsidiar, dacă s-ar aprecia că încheierea este suficient motivată, a susținut că aceasta
încalcă dispoziţiile art. 309 alin. 4 pct. 2 raportate la cele ale art. 310 C.proc.civ., proba fiind
admisibilă prin prisma existenţei unui început de dovadă scrisă reprezentat de schiţa actului de
cesiune de creanţă transmisă electronic de intimat către recurent la 19.09.2017.
Intimaţii – reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea
recursului şi menţinerea deciziei atacate, ca legală şi temeinică.
Cu privire la necompetenţa instanţei care a pronunţat hotărârea, au solicitat a se observa că
litigiul priveşte un raport juridic civil între două persoane fizice, contrar celor afirmate de recurent,
nepunându-se problema calităţii de asociat, câtă vreme actul pe care instanţa trebuie să-l analizeze este o
cesiune de creanţă între persoane fizice.
150
Referitor la motivul de recurs vizând neanalizarea unor critici din apel, intimaţii au susţinut că
instanţa a analizat pe larg susţinerile, atât prin raportare la clauzele contractuale, cât şi la
condiţionalităţile din contract.
Intimaţii au susţinut, de asemenea, că este nefondată şi critica referitoare la pretinse aspecte
contradictorii sau nemotivarea reţinerii că actul de cesiune a fost încheiat în scop de garanţie reciprocă,
considerând că hotărârile fondului au fost date cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cu privire la existența unui aşa-zis motiv străin cauzei care ar sta la baza deciziei atacate, au
învederat că nicio prevedere din contractul de schimb şi/sau din cesiunea de creanţă cu titlu gratuit nu
susţine interpretarea propusă de recurent, ci din contră.
Nici criticile subsumate de recurent pct. 8 al art. 488 C.proc.civ. nu au fost considerate
întemeiate de intimaţi, care au susţinut că instanţa a aplicat corect regulile de interpretare prevăzute de
art. 1266 C.civ., constatând că există identitate între voinţa internă şi cea manifestată a părţilor.
În ceea ce priveşte motivele de recurs privind incidenţa conversiunii, intimaţii au arătat vă
instanţa de apel a argumentat clar că nu sunt îndeplinite toate condiţiile şi a indicat care din aceste nu se
regăsesc, respectiv obiectul promisiunii bunul (terenurile) nu sunt indicate ca o contraprestaţie în actul
juridic a cărui conversiune o cere.
Cu privire la respingerea probei testimoniale prin încheierea din 6.10.2020, pe lângă faptul că nu
se poate proba cu martori peste un înscris autentic, au solicitat a se observa că nu există început de
dovadă scrisă care să justifice aplicabilitatea art. 309 alin. 4 pct. 2 C.proc.civ.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a apreciat ca fiind neîntemeiate apărările
intimaţilor şi a solicitat respingerea acestora.
Analizând criticile formulate de pârâtul-reclamant, prin intermediul recursului exercitat,
Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce se vor arăta:
Este lipsită de temei critica referitoare la încălcarea competenţei materiale şi astfel, incidenţa
cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., sub motiv că litigiul ar fi unul
asemănător celui care ar decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (vizând „raportul
de creditare dintre asociat şi societate şi transferul acestui raport în baza actului de cesiune atacat”),
ceea ce ar fi atras competenţa unei instanţe specializate, iar nu a celei civile de drept comun.
Astfel, aşa cum corect au stabilit instanţele fondului, obiectul învestirii conform cererii de
chemare în judecată, l-a reprezentat solicitarea de constatare a nulităţii unui contract de cesiune
creanţă intervenit între două persoane fizice, contract încheiat potrivit art. 1.566 şi urm. C.civ., având
ca atare natură civilă.
Pe această cerere principală s-a grefat cererea reconvenţională a pârâtului reclamant C.
referitoare la constatarea caracterului oneros al cesiunii de creanţă şi, în subsidiar, constatarea
faptului că actul contestat ar produce efectele unei promisiuni de completare a unui contract de
schimb încheiat anterior între aceleaşi părţi (și în privinţa căreia normele de competență operează
prin prorogarea prevăzută de art. 123 C.proc.civ.).
Susținând că raportul juridic dedus judecăţii ar fi în realitate „un fapt de comerţ în legătură cu
activitatea societăţii” şi că această împrejurare era de natură să atragă o anume competență,
specializată, nesocotită de instanţe, recurentul-pârât denaturează pe de o parte, obiectul judecății,
astfel cum a fost arătat anterior şi pe de altă parte, introduce în analiză un element care nu se poate
constitui în criteriu legal de determinare a unei anumite competenţe odată cu intrarea în vigoare a
noului C.civ. şi abrogarea Codului de comerţ de la 1877.
În acest sens, prin Decizia RIL nr. 18/2016, instanța supremă a statuat că nu mai este
posibilă o calificare a litigiilor în comerciale/civile raportat la normele de drept substanţial abrogate
(referitoare la acte/fapte de comerț), aptă să atragă competența în favoarea unor instanţe specializate
(par.156, 157) şi că singurele criterii de determinare a competenţei sunt instituite după natura,
151
obiectul sau valoarea pretenţiei (par. 165), fiind indiferentă calitatea de profesionist a părţilor
litigiului.
Raportându-se aşadar, la natura şi obiectul cauzei, constatând că disputa judiciară vizează
valabilitatea unui contract de cesiune creanţă – chiar dacă dreptul de creanţă era constituit împotriva
unei societăţi – instanţele au apreciat corect asupra competenţei materiale procesuale.
Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la incidenţa motivelor prevăzute de art. 488
pct. 5 şi 6 C.proc.civ. întrucât nu ar fi fost analizate toate aspectele referitoare la lipsa gratuităţii
actului de cesiune, reţinându-se lapidar că „sunt stipulate anumite condiționări care însă nu pot fi
interpretate ca transformând cesiunea într-una oneroasă”.
Pe de o parte, indicarea motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. este una
formală întrucât trimiterea făcută de recurent, în susținerea acestuia, la dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit.
b C.proc.civ., coroborat cu dispoziţiile art. 477 şi art. 479 C.proc.civ. (respectiv, nemotivarea deciziei
în limitele criticilor formulate), vizează, în realitate, aceleași aspecte de nelegalitate cenzurabile în
recurs din perspectiva celuilalt motiv invocat, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., iar nu
încălcarea altor reguli de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii (conform
exigenţelor de la pct. 5 al art. 488).
Pe de altă parte, în ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. 1, pct. 6 criticile, astfel cum
sunt formulate, vizează mai degrabă un aspect de cantitate a motivării, arătându-se că instanța
răspunde „lapidar” argumentelor apelantului dezvoltate pe multe pagini în memoriul de recurs.
Aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa instanței supreme, dezvoltată sub acest
aspect în reperele desprinse din jurisprudenţa instanţei de contencios european (referitoare la
aplicarea art. 6 CEDO şi dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să
corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, nefiind necesar să fie supuse analizei toate
argumentele părţii, mai ales când învestirea instanţei se face prin memorii exhaustive,
nesistematizate (în speţă, recurentul pretinzând, de exemplu, o analiză necorespunzătoare cu privire
la argumente aflate la pct.44-51, 44-66; 73-77 sau la pct. 113-115 din memoriul de apel).
Or, pe chestiunile de drept punctuale există analiza şi considerentele justificative ale soluţiei
adoptate potrivit deciziei din apel.
Astfel, în ce priveşte caracterul gratuit al cesiunii de creanţă şi referirea la aşa-numitele
„condiţionalităţi” inserate, instanţa de apel arată motivele pentru care acestea nu sunt apte să
transforme natura actului, dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros, câtă vreme ele nu indică
vreo obligaţie corelativă a pârâtului cesionar ori stabilirea în sarcina acestuia a unui preţ al cesiunii.
Într-adevăr, ceea ce s-a stipulat în contractul de cesiune de creanţă al părţilor a fost cesionarea
cu titlu gratuit a creanţelor deţinute de către intimatul A. împotriva societăţii D. SRL, transferul
dreptului de creanţă urmând să opereze nu mai târziu de 1.03.2018, la îndeplinirea cumulativă a trei
condiţii: stingerea ipotecii mobiliare constituite până la concurenţa sumei de 480.000 lei, de către A.,
în favoarea Y. Bank; obţinerea calităţii de asociat în cadrul societăţii D SRL, de către C.; obţinerea
calităţii de proprietar a lui A. asupra terenurilor ce au constituit obiectul unui contract de schimb
încheiat anterior între aceleaşi părţi.
Or, indicarea în conţinutul actului a acestor condiţii de a căror îndeplinire cumulativă (dar nu
mai târziu de data de 1.03.2018) depindea transferul dreptului de creanţă se constituie într-o
modalitate a actului juridic (afectat astfel de o condiţie suspensivă, în sensul art. 1.400 C.civ.) de care
urma să depindă eficacitatea, adică naşterea sau perfectarea dreptului subiectiv, iar nu în premisele
transformării actului dintr-unul cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros.
Caracteristic actelor cu titlu oneros este, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1172 C.civ., ca în
schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, să se urmărească obținerea altui folos
patrimonial.
152
În speţă însă, potrivit convenţiei părţilor, nu s-a stabilit ca în schimbul cedării creanţei de
către cedent, acesta din urmă să obţină un avantaj patrimonial, o contraprestație, ci doar s-au
prevăzut condiţii suspensive, a căror îndeplinire cumulativă să facă posibil transferul creanţei
(respectiv, eficacitatea dreptului subiectiv civil în patrimoniul cesionarului).
În ce priveşte susținerea caracterului unitar al tranzacţiei părţilor care, potrivit opiniei
recurentului, a fost conturată prin contractul de schimb şi în continuare, încheierea actului de
cesiune, instanța de apel a arătat de ce nu poate fi primită această apărare, identificând, în mod
corect, existenţa a două operaţiuni juridice de sine-stătătoare. Într-adevăr, contractul de schimb –
între părţile sociale deţinute de reclamant la SC D. SRL şi respectiv, cele două terenuri proprietatea
pârâtului, din Predeal – s-a încheiat la 13.09.2017 iar contractul de cesiune de creanţă intervenit
ulterior, între aceleaşi părţi, la 19.09.2017 a privit un alt obiect (cedarea, cu titlu gratuit, a creanţelor
reclamantului împotriva societăţii D.), astfel încât pretinderea existenţei unei singure tranzacţii sau a
„caracterului unitar al acesteia” este lipsită de orice temei.
Cele două convenţii au obiect juridic şi material diferit, fundamentând raporturi juridice
distincte între părţi, simpla referire făcută în contractul de cesiune la contractul de schimb încheiat
anterior de părţi nefiind aptă să ducă la concluzia susţinută de recurent, a existenţei unei singure
tranzacţii, câtă vreme menţiunea respectivă a fost făcută doar pentru a circumstanţia îndeplinirea
uneia dintre condiţiile enumerate în actul de cesiune (obținerea calităţii de proprietar a cedentului
asupra terenurilor ce fac obiectul contractului de schimb).
Este neîntemeiată, de asemenea, critica recurentului referitoare la caracterul contradictoriu al
considerentelor întrucât pe de o parte, reţine că actul de cesiune reprezintă o liberalitate, iar, pe de
altă parte, apreciază că acelaşi act „garantează perfectarea unor contracte anterioare încheiate de
părţi, care au însă un conţinut de sine-stătător”.
Împrejurarea că în contractul de cesiune de creanţă, stabilit de părţi ca având caracter gratuit,
s-a menţionat că transferul dreptului de creanţă are loc la îndeplinirea unor condiţii – dobândirea
calităţii de asociat, respectiv de proprietar, stingerea unei ipoteci mobiliare – nu are drept consecinţă,
aşa cum s-a arătat anterior, transformarea actului cu titlu gratuit într-unul cu titlu oneros. Nu are
această semnificaţie nici faptul că respectivele condiții, indicate ca atare în actul cesiunii, puteau
avea scopul garantării executării obligaţiilor asumate anterior, câtă vreme ele reprezintă, în realitate,
modalităţi ale actului juridic cu titlu gratuit.
În legătură cu existenţa unui motiv străin cauzei – cu referire la considerentul instanţei
conform căruia în convenţia de cesiune s-a inserat că „prezentul contract reprezintă voinţa părţilor şi
înlătură orice altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară” – deşi reală susţinerea
recurentului, ea nu este în măsură să conducă, în sine, la caracterul nelegal al deciziei atacate.
Potrivit motivului reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pentru ca o hotărârea să
fie casată, conform ipotezei textului avansate de către recurentul-pârât, este necesar ca ea să se
sprijine „numai pe motive străine de natura cauzei”.
Or, considerentul instanţei în legătură cu existenţa unei clauze, neidentificată ca atare în
convenţia părţilor, deşi eronat, în acelaşi timp n-a reprezentat decât unul dintre argumentele folosite
de instanţă în analiza şi determinarea voinţei reale a părţilor la momentul încheierii contractului de
cesiune de creanţă.
Ca atare, nu este dată ipoteza normei art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., pentru a se considera
că decizia atacată este afectată de viciul nemotivării pentru că ar conține doar motive străine, în aşa
fel încât să se constate nelegalitatea soluţiei, cu consecinţa casării acesteia.
Critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material privind regulile de
interpretare a contractului, forţa obligatorie a acestuia (art. 1.266-1.267, 1.270 C.civ.), precum şi
felurile cesiunii de creanţă (art. 1567 C.civ.) are, de asemenea, caracter nefondat.
153
Sub acest aspect, recurentul a pretins că în mod eronat instanţa de apel a reţinut voinţa
părţilor ca fiind aceea de a perfecta o liberalitate, în condiţiile în care, aplicând regulile de
interpretare, ar fi trebuit să treacă dincolo de sensul literal al actului şi să constate că voinţa
concordantă a părţilor nu a fost în sensul unei gratificări a cesionarului, ci, dimpotrivă, fiecare parte a
urmărit propriul interes material.
Din acest punct de vedere, se constată că instanţele fondului au făcut o corectă interpretare a
cauzelor contractului de cesiune atunci când au reţinut că voinţa concordantă a părţilor, inserată ca
atare în clauzele convenite, a fost aceea a perfectării unui act cu titlu gratuit, câtă vreme în conţinutul
convenţiei se menţionează expres că „cedentul cesionează cu titlu gratuit creanţa”, iar cesionarul
„primeşte cu titlu gratuit creanţa” pe care cedentul o deţine împotriva debitorului cedat societatea D.
SRL.
Faţă de aceste clauze exprese, solicitarea de a le da o altă interpretare, pentru că ea nu ar
corespunde voinţei concordante, se circumscrie, în realitate, unei alte instituţii juridice – neinvocată
însă în proces - aceea a simulaţiei, când actul public denaturează realitatea raporturilor juridice dintre
părţi, consemnată însă ca atare într-un act juridic secret.
Altminteri, a tinde la demonstrarea unei alte voinţe concordante decât cea care rezultă din
clauze clare, neîndoielnice şi ca atare, nesusceptibile de mai multe interpretări, care să pună sub
semnul întrebării sensul în care a fost exprimat consimţământul părţilor, ar echivala cu a considera că
actul juridic disputat este unul simulat şi deci, voinţa internă (concordantă) ar corespunde altui act
juridic, având, cum pretinde recurentul, o altă natură.
Or, prin voinţa concordantă a părţilor, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 1.266
C.civ., se înţelege voinţa lor comună, iar nu cea proprie, unilaterală a uneia dintre părţi şi nici cea
internă (ascunsă ori nemanifestă) a acestora.
Interpretarea sistematică a clauzelor convenției, potrivit art. 1.267 C.civ. nu conduce la o altă
concluzie, de vreme ce, atât cedentul cât şi cesionarul menţionează expres că cedarea creanţelor are
loc cu titlu gratuit, iar indicarea acelor „condiţionalităţi” a căror îndeplinire cumulativă determină
momentul transferului dreptului de creanţă, are, aşa cum s-a arătat anterior, semnificaţiei unei
modalităţi a actului juridic (condiţie suspensivă) care afectează eficacitatea obligației, iar nu
semnificaţia transformării actului cu titlu gratuit într-un act cu titlu oneros.
În realitate, tinzând să demonstreze că actul cu titlu gratuit convenit de părţi ar avea caracter
oneros, recurentul a urmărit să scoată de sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 1.567 alin. 2,
coroborat cu art. 1.011 C.civ., contractul de cesiune, care nu a îndeplinit forma autentică, stabilită ad
validitatem, pentru astfel de ipoteze, în care cesiunea cu titlu gratuit trebuie să respecte regulile
contractului de donaţie (ceea ce presupune forma autentică ad validitatem, ca element constitutiv al
actului).
Critica de nelegalitate cu privire la soluţia nefavorabilă dată pretenției pârâtului – reclamant
din cererea reconvenţională, în legătură cu incidenţa conversiunii are, de asemenea, caracter
nefondat.
Pe acest aspect, pârâtul-reclamant a solicitat să se constate că actul de cesiune de creanţă deşi
nul, ar valora „promisiune de a completa contractul de schimb, prin includerea unei clauze de cedare
către acesta şi a creanţelor deţinute de către reclamant împotriva societăţii D. SRL, în contul
bunurilor transferate prin contractul de schimb în patrimoniul reclamantului”, iar soluţia de
respingere a cererii ar fi nesocotit dispozițiile art. 1.260 C.civ. cu privire la condiţiile conversiunii
actului juridic.
Susținerea este lipsită de temei, având în vedere că, pentru a opera conversiunea este necesar,
potrivit dispozițiilor legale de care se prevalează partea, să fie îndeplinite mai multe condiții,
neregăsite în speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanța de apel.
154
Astfel, fundamentată pe regula de drept actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat (clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar
putea produce niciunul) conversiunea presupune, pe lângă nulitatea actului juridic şi elementul de
diferență necesar între actul nul şi cel valabil, ca actul considerat valabil să îndeplinească toate
condiţiile de fond şi de formă în chiar conţinutul actului desfiinţat.
Or, niciun element al unui asemenea raport juridic, pe care să se poată grefa o „promisiune de
a completa contractul de schimb”, în sensul cedării către pârât şi a creanţelor deţinute de reclamant,
în schimbul terenurilor primite, nu se regăseşte în conţinutul contractului de cesiune pentru a face
posibilă conversiunea.
Aşa cum corect reţine instanţa de apel, singura referire la operaţiunea de schimb din
conţinutul actului de cesiune este cea vizând „contractul de schimb încheiat anterior”, în termenii în
care perfectarea acestuia s-a realizat, fără să rezulte aşadar, că s-ar fi avut în vedere vreun element în
plus, respectiv ca în schimbul terenurilor, reclamantul să cedeze pârâtului, alături de părţile sociale
convenite iniţial, şi creanţele pe care acesta le avea împotriva societăţii D. SRL.
Dimpotrivă, în contractul de cesiune, făcându-se referire la contractul de schimb încheiat
anterior, se face şi menţiunea „intabulării definitive a terenurilor în cartea funciară, în condiţiile
contractului de schimb autentificat sub nr. 3600/13.09.2019 la SPN X, ceea ce înseamnă, o dată în
plus, că nu s-a intenţionat în niciun fel modificarea elementelor acestuia cu o completare a clauzelor
(în sensul augmentării obligaţiei asumate de unul dintre coschimbaşi pentru a asigura o echivalență a
contraprestaţiilor cum s-a pretins).
De asemenea, faptul că părțile au făcut referire, în conţinutul contractului de cesiune, la
sancţiunea „rezoluţiunii” de plin drept care ar interveni în cazul neîndeplinirii celor trei condiţii
inserate în act, nu este un argument nici în sensul conversiunii (fiind, de altfel, lipsit de pertinenţă
raportat la cerinţele pe care le presupune această operaţiune), şi nici în acela al aprecierii caracterului
oneros al cesiunii.
Văzând conţinutul clauzelor în care este inserată această sancţiune, rezultă că termenul este
folosit impropriu din punct de vedere juridic întrucât nu este pus în legătură cu neîndeplinirea unor
obligaţii asumate prin contract, ci, aşa cum recurentul însuşi arată, în legătură cu neîndeplinirea unor
condiţii ca modalitate a actului juridic.
Ca atare, este avută în vedere ineficacitatea obligaţiei (potrivit art. 1400 C.civ.), iar nu
rezoluţiunea, ca sancțiune specifică actelor juridice sinalagmatice.
De asemenea, folosirea unei terminologii juridice inadecvate, care nu face distincția necesară
între ineficacitatea obligaţiei şi respectiv, desfiinţarea actului pentru neexecutarea obligaţiilor, nu
este un argument pentru a proceda la calificarea într-o anumită modalitate a actului juridic dedus
judecății, astfel cum arată recurentul. În realitate, nu sancțiunea este cea care premerge calificării
actului juridic ci, dimpotrivă, felul în care se produc efectele acestuia, sancţiunile care intervin în
cazul nerespectării obligaţiilor asumate sunt în funcţie de calificarea prealabilă a naturii actului
încheiat.
Critica referitoare la respingerea probei testimoniale de către instanța de apel este nefondată
din perspectiv ambelor motive invocate, vizând nemotivarea încheierii din 6.10.2020 şi, respectiv, a
modalităţii în care instanţa a făcut aplicarea art. 309 alin. 4 pct. 2 şi alin. 5 C.proc.civ., art. 310
C.proc.civ.
Astfel, în ce priveşte încheierea de şedinţă prin care s-a pronunțat asupra probatoriului
solicitat (încheierea de dezbateri din 6.10.2020), instanţa a motivat soluţia de respingere a probei
testimoniale, ca inadmisibilă, cu referire la dispoziţiile art. 309 alin. 3 şi 4 C.proc.civ. şi la obiectul
cauzei.
Această cenzurare, sub aspectul admisibilităţii, a probei cu martori solicitate, s-a realizat în
mod corect raportat la obiectul judecății şi la ceea ce constituia motiv de analiză în apel, ţinând
155
seama totodată de teza probatorie propusă, aşa cum a rezultat din dezbaterile consemnate în
încheierea de ședință menţionată.
Astfel, pârâtul-apelant a propus să dovedească cu martori faptul că cesiunea de creanţă şi
contractul de schimb reprezintă o tranzacţie unitară – în condiţiile în care acestea existau în
materialitatea lor, cu elemente specifice fiecărei operaţiuni, fără ca instanța să fi fost învestită cu
verificarea caracterului deghizat ori fictiv al acestora – precum şi caracterul oneros, iar nu gratuit al
cesiunii (de asemenea, fără să fi fost invocată vreo simulaţie în privinţa actului juridic).
În acest context, faptul invocat, al existenţei şi a unei schiţe a contractului de cesiune, care ar
fi cuprins încă o clauză, referitoare la creanţele împotriva societăţii – ceea ce ar fi valorat, în
aprecierea pârâtului, început de dovadă scrisă, cu aplicabilitatea art. 310 C.proc.civ. – era lipsit de
pertinenţă şi nu făcea admisibilă proba testimonială, având în vedere limitele judecăţii şi obiectul
probaţiunii.
De asemenea, s-a solicitat audierea martorilor pe aspectul petitului din cererea
reconvențională referitor la conversiunea actului juridic în condițiile în care, astfel cum s-a arătat
anterior, în analiza criticilor de fond, pentru dovedirea conversiunii este necesară îndeplinirea unor
condiţii legale regăsite, de principiu, în chiar conţinutul actului contestat nul.
Ca atare, evaluarea asupra admisibilităţii probatoriului s-a realizat în mod corect de către
instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor procedurale în materie, criticile formulate având caracter
nefondat şi sub acest aspect.
Pentru toate considerentele arătate, recursul pârâtului-reclamant împotriva deciziei din apel
(și a încheierii de dezbateri, parte integrantă a deciziei atacate) a fost constatat nefondat, fiind respins
în consecinţă.
15. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Protecția datelor cu caracter personal. Excepții.
Prelucrare în scop jurnalistic
Legea nr. 190/2018, art. 7
Potrivit Regulamentului (UE) nr. 679/2016, nicio dată cu caracter personal (în care se includ
numele şi imaginea persoanei, conform art. 4 pct. 1 şi 2) nu poate fi prelucrată, adică adusă la
cunoştinţa publicului, fără acceptul titularului lor, dar cu toate acestea, legiuitorul european a
stabilit prin Regulament faptul că statele membre pot adopta la nivel naţional legislaţii care să
prevadă astfel de excepţii pentru domeniul jurnalistic.
La nivel naţional, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 190/2018, prin care a reglementat
materia protecţiei datelor cu caracter personal, aplecându-se asupra problematicii prelucrării
datelor cu caracter personal de către jurnalişti în art. 7, potrivit căruia în vederea asigurării unui
echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare şi dreptul la
informaţie, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau
literare poate fi efectuată, dacă aceasta priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice
în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică
a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.
Astfel, cum reclamantul are calitatea de persoană publică, ceea ce prezintă importanţă din
perspectiva art. 7 din Legea nr. 190/2018 pentru a se analiza dacă este ilicită sau nu fapta de folosire
a numelui şi imaginii acestuia fără acordul său, din perspectiva Regulamentului și cum faptele
prezentate în cuprinsul articolului incriminat se circumscriu unui subiect public, de interes general,
fiind strâns legate de calitatea de persoană publică a reclamantului, în mod corect s-a constat că nu
156
sunt aplicabile sancţiunile Regulamentului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte
prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi ale legii de
aplicare a acestuia.
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 3.09.2020,
reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B. şi SC C. SA, în temeiul art. 1349,
art. 1357 şi urm., art. 1373 şi urm., art. 1381 şi urm., art. 58, art. 71, art. 72, art. 73, art. 74, art. 77 şi
art. 252 şi urm. C.civ., art. 82 din Regulamentul UE nr. 2016/679 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea
datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei
95/46/CE (Regulamentul GDPR), angajarea răspunderii civile delictuale şi obligarea pârâtei de rând
1, în solidar cu pârâta de rând 2, la plata daunelor morale, în cuantum de 50.000 euro pentru
repararea prejudiciului nepatrimonial adus persoanei A. prin folosirea de către jurnalista B. a
numelui şi a imaginii sale (fotografie) în cuprinsul unui articol ce aparţine publicaţiei C. SA, fără
obţinerea consimţământului său în prealabil.
2. Sentinţa Tribunalului Bihor, Secţia I civilă
Prin sentința nr.161/C din 4.12.2020, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a respins acțiunea
formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC C. SA și B.; a obligat pe reclamant să
achite pârâților suma de 1190 lei, cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă
Prin decizia nr.698 din 26.05.2021, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a respins, ca
nefondat, apelul declarat de A., în contradictoriu cu intimaţii SC C. SA şi B. împotriva sentinţei
civile nr.161/C/2020, pronunţată de Tribunalul Bihor şi a obligat pe apelantul A. la plata către
intimata SC C. SA a sumei de 1785 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr.698/2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a
declarat recurs reclamantul A.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.483 şi următoarele C.proc.civ.,
recurentul a susţinut că instanța de apel nu s-a pronunţat asupra criticii vizând neanalizarea uneia
dintre faptele ilicite reclamate prin cererea de chemare în judecată, fiind incident motivul de casare
prevăzut de art. 488 pct.5 C.proc.civ., prin raportare la art.477 din acelaşi act normativ, prin încălcarea
principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel nepronunţându-se asupra tuturor
criticilor cu care a fost învestită.
Învederează că acţiunea a vizat două fapte ilicite în legătură cu folosirea numelui şi imaginii
reclamantului în articolul realizat/găzduit de cele două pârâte, respectiv defăimarea, prin referirile la
persoana/asocierea persoanei reclamantului cu pretinse fapte ilicite şi folosirea numelui şi imaginii
fără acordul reclamantului.
Arată că, în privinţa faptei ilicite de a folosi numele şi imaginea reclamantului în scopul
defăimării acestuia, prin afectarea demnităţii persoanei, atât din punct de vedere profesional, cât şi
personal, al vieţii de familie, prin folosirea unei imagini cu persoana sa de la un eveniment funerar,
intim, de familie, prima instanţă nu s-a pronunţat deloc, lipsind orice analiză a încălcării obligaţiei
pârâţilor de a respecta drepturile nepatrimoniale ale recurentului. Menţionează că informaţiile
defăimătoare reclamate prin cererea introductivă de instanţă se refereau la asocierea recurentului cu
157
fapte de pretinsă nerespectare a unor acte administrative în materie de construcţie ori de pretinse
presiuni asupra unei autorităţi pentru a-şi modifica actele administrative emise.
Susţine că prima instanţă a analizat doar fapta utilizării numelui şi imaginii recurentului fără
acceptul acestuia, iar critica formulată prin motivele de apel vizând acest aspect nu a fost analizată
prin decizia recurată, considerentele hotărârii vizând exclusiv aplicarea Regulamentului UE
nr.679/2016, fără o analiză a faptei de publicare a unor informaţii cu tentă defăimătoare cu privire la
persoana recurentului.
Arată că lipsa oricărei dezlegări a instanţei de apel asupra acestor aspecte conduce la
prejudicierea drepturilor recurentului, atât procesuale, cât şi de drept material, dat fiind că nu primesc
nicio dezlegare.
Recurentul arată că lipseşte o motivare concretă asupra criticilor privind lipsa acceptului său
la folosirea numelui şi imaginii.
Susţine că hotărârea este nemotivată sub aspectul nepronunţării asupra unor critici referitoare
la greşita calificare ca fiind o persoană publică, raportat la incidenţa dispoziţiilor Regulamentului UE
nr.679/2016. Învederează că prin apel a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a concluzionat faptul
că persoana sa are caracteristicile unei persoane publice, cu consecinţa că protecţia oferită
recurentului cu privire la viaţa privată şi, în mod special, a dreptului la imagine, este una restrânsă
având în vedere că până la data publicării articolului, anul 2020, recurentul a fost o persoană care nu
a mai avut nicio apariţie publică de peste 10 ani; nu se poate considera că este transmisă automat
recurentului notorietatea de care beneficia tatăl acestuia, iar calitatea de antreprenor nu echivalează
cu noţiunea de persoană publică. Afirmă că aceste argumente nu au fost avute în vedere de instanţa
de apel, iar calificarea dată de instanţă calităţii de persoană publică, în raport de aceste criterii, ţine
de esenţa stabilirii unei comunicări publice licite sau ilicite a intimatelor-pârâte, prin articolul vizat
prin acţiune, întrucât inclusiv instanţa acceptă că o persoană privată este îndreptăţită a-i fi protejat
dreptul la imagine, în sensul solicitat prin acţiunea introductivă, respectiv prin necesitatea de a-i fi
solicitat consimţământul.
Precizează că, sub aspectul folosirii de către intimate a unei fotografii dintr-un moment intim
al familiei, fără acceptul recurentului, instanţa se rezumă la a afirma că aceasta a mai fost folosită şi
în alte articole, fără a menţiona în care a fost identificată, fără a face trimitere la piesele dosarului şi
fără a oferi vreo argumentaţie care să susţină dezlegarea dată.
Se reţine în hotărârea recurată faptul că menţionarea numelui şi fotografiei recurentului într-un
articol, referitor la activitatea unei societăţi în care deţine o participaţie la capitalul social, nu aduce
atingere vieţii private a recurentului, însă nu se analizează deloc faptul că s-a criticat inclusiv
modalitatea în care s-a făcut referire la persoana acestuia, de o manieră care să inducă ideea unei
activităţi obscure a recurentului, personal, nu prin intermediul societăţilor unde au calitatea de asociat
şi autorităţile locale.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., critică greşita
încadrare în normele de drept a aspectelor de fapt cu care instanţa a fost învestită, susţinând
îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale. Arată că interpretarea dată de instanţa
de apel prevederilor art.71 C.civ., art.8 şi 10 din CEDO şi ale Regulamentului UE nr.679/2016
(GDPR) este una greşită, contrară spiritului şi scopului normei.
Învederează că sunt incidente şi dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ. dat fiind că
interpretarea greşită a legii are la bază şi o lipsă a analizei condiţiilor normei pe care instanţa o aplică.
Arată că premisa de la care instanţa de apel a pornit în soluţionarea căii de atac, aceea că
recurentul este o persoană publică, este contrară înţelesului şi interpretării prevederilor art.71 C.civ.,
precum şi ale art.8 şi 10 din CEDO. În acest sens menţionează că prin hotărârea recurată s-a reţinut,
cu rol determinant, că această calitate a recurentului atrage lipsa răspunderii intimatelor pârâte.
Constatarea instanţei de apel cu privire la calitatea recurentului de persoană publică nu are la bază o
158
analiză concretă, trimiterea la înscrisurile depuse în faţa primei instanţe, fără o referire concretă la
acestea, respectiv eventualele apariţii publice ale recurentului, caracterul lor de actualitate, ritmicitatea
acestora, expunerea intenţionată a recurentului în mod public în alt fel, reprezentând o lipsă a analizei
cu privire la calitatea de persoană publică.
Învederează că nu este o persoană publică, neavând apariţii publice în media şi în presă, în
general, intimata C. SA cunoscând faptul că recurentul îşi doreşte a fi o persoană discretă, departe de
lumina reflectoarelor, în legătură cu orice subiect al vieţii private sau profesionale. Afirmă că
articolele depuse de intimate la dosar, în încercarea acreditării ideii că recurentul este o persoană
publică, provin, în mare parte, tot de la intimata C. SA, iar din toate articolele de presă citate de
intimate, cele mai multe fac referire la activitatea şi apariţiile publice ale defunctului său tată. Mai
arată că nu există niciun element care să conducă la ideea că ar fi persoană publică, aspect ce rezultă
din faptul că nu este niciun eveniment public pe care recurentul să îl frecventeze în mod intenţionat şi
care să fi ajuns la cunoştinţa publică, nu deţine conturi pe paginile de socializare, nu este om politic,
nu deţine nicio funcţie de execuţie în entităţile publice sau private, nu deţine calitatea de
administrator/persoană împuternicită în societăţile în care deţine participaţii, astfel încât să îi fie
arogată calitatea de persoană publică.
Susţine că hotărârea este viciată şi datorită greşitei interpretări şi aplicări a limitelor legale
privind utilizarea numelui recurentului, din perspectiva art.71 C.civ., precum şi art.8 şi 10 din CEDO,
dispoziţii potrivit cărora persoanele beneficiază de protecţie cu privire la viaţa personală şi atributele
personale private, printre acestea regăsindu-se şi atributele de identificare a persoanei, precum numele
şi imaginea, demnitatea/reputaţia şi intimitatea. Afirmă că, în speţă, utilizarea numelui şi imaginii
recurentului, în sine ilicită, a fost făcută şi cu încălcarea prevederilor şi limitelor dreptului de
exprimare al persoanelor care activează în domeniul presei/media, prin asocierea numelui şi imaginii
recurentului cu pretinse fapte care excedează limitelor legale, în condiţiile în care pe parcursul
procesului nici articolul în cauză, nici intimatele, nu au reuşit să identifice implicarea personală a
recurentului în acestea. Arată că necesitatea identificării unei legături directe dintre fapta care face
obiectul unui subiect de presă cu o anumită persoană reprezintă una dintre exigenţele impuse
exercitării în mod corespunzător a dreptului la exprimare, prevăzut de art.10 din CEDO, însă instanţa
de apel nu a identificat niciun astfel de element de legătură dintre viaţa personală a recurentului şi
faptele redate în articolul jurnalistic de la care a pornit litigiul şi nici criteriul exercitării de către
jurnalişti, cu bună credinţă, a dreptului conferit de art.10 din CEDO.
Recurentul arată că activitatea jurnalistică desfăşurată de către intimate nu s-a încadrat în
limitele art.7 din Legea nr.190/2018 privind măsurile de punere în aplicare a Regulamentului UE
nr.679/2016 (care a fost adoptat în scopul reglementării principiului justului echilibru dintre dreptul la
viaţă privată şi libertatea de exprimare, în mod deosebit în domeniul presei), instanţa de apel dând o
interpretare greşită acestei dispoziţii legale.
Menţionează că prin decizia recurată s-a reţinut că inserarea numelui şi fotografiei
recurentului în articolul reclamat este conformă cu exigenţele legale întrucât vizează activitatea
comercială a unei societăţi pe care acesta o conduce. Susţine că, din actele dosarului, nu rezultă că
recurentul conduce activitatea societăţii D. SA, nefiind administratorul acestei societăţi, context în
care, prin raportare la dispoziţiile art.7 din Legea nr.190/2018, publicarea numelui şi imaginii
recurentului de către intimate nu vizează informaţii pe care acesta să le fi făcut public în mod
intenţionat, nu îl vizează în calitate de persoană publică, nefiind fapte personale ale recurentului, ci ale
unei entităţi cu personalitate juridică. Arată că instanţa de apel a reţinut greşit inexistenţa unei fapte
ilicite, aceasta existând sub aspectul Regulamentului UE nr.679/2016, prejudiciul rezultând din însăşi
încălcarea normei de către intimate.
159
Intimatele SC C. SA şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca
nefondat, susţinând, în esenţă, că motivarea instanţei de apel este una riguroasă şi se află în consonanţă cu
jurisprudenţa Înaltei Curţi, cu referire la decizia nr.1954/2014, precum şi că nu poate fi vorba despre o
faptă ilicită având în vedere că recurentului nu i-a fost încălcat, în concret, un drept subiectiv, iar celelate
condiţii esenţiale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu au fost dezvoltate sau probate.
Mai arată că, dacă s-ar presupune că i-ar fi fost încălcat dreptul la viaţă privată, această vătămare
trebuie pusă în balanţă cu dreptul la liberă exprimare a jurnalistului, garantat de art.10 din CEDO, care,
exercitat cu bună credinţă, justifică întregul demers publicistic şi, în conformitate cu art.1353 C.civ.,
înlătură potenţialul caracter antijuridic al conduitei intimatelor.
II. Soluția şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la
actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanța de apel nu s-a pronunţat asupra criticii
vizând neanalizarea uneia dintre faptele ilicite reclamate prin cererea de chemare în judecată,
recurentul apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct.5 C.proc.civ., prin
raportare la art.477 din acelaşi act normativ, prin încălcarea principiului tantum devolutum quantum
apellatum, instanţa de apel nepronunţându-se asupra tuturor criticilor cu care a fost învestită. Se
susţine că acţiunea a vizat două fapte ilicite în legătură cu folosirea numelui şi imaginii reclamantului
în articolul realizat/găzduit de cele două pârâte, respectiv defăimarea, prin referirile la
persoana/asocierea persoanei reclamantului cu pretinse fapte ilicite şi folosirea numelui şi imaginii
fără acordul reclamantului.
Curtea de Apel a analizat cu prioritate criticile apelantului referitoare la nemotivarea
hotărârii, constatând că sentinţa primei instanţe este suficient motivată, aceasta reţinând în
considerente în mod corect situaţia de fapt, pe baza aprecierii probaţiunii administrate, precum şi
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, cu aplicarea dispoziţiilor legale
corespunzătoare, motivul de apel formulat cu privire la acest aspect fiind apreciat ca nefondat.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aşa cum rezultă din cuprinsul
cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii cu care instanţa de fond a fost învestită, obiect care a
rămas neschimbat pe întreg parcursul judecăţii în faţa primei instanţe, este reprezentat de solicitarea
reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale pentru folosirea de către jurnalista B. a
numelui şi a imaginii sale (fotografie) în scop defăimător, în cuprinsul unui articol ce aparţine
publicaţiei C. SA, fără obţinerea consimţământului său în prealabil.
Deşi în cererea de recurs se susţine că, în realitate, reclamantul a sesizat instanţa cu două
fapte ilicite, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a indicat în mod
expres ca faptă ilicită folosirea fără drept a numelui şi a imaginii sale. Faptul că a adăugat la un
moment dat sintagma şi cu scop defăimător, articolul fiind în mod evident scris cu intenţia de a pune
într-o lumină proastă societatea la care reclamantul deţine participaţii, reprezintă un alt element al
faptei ilicite, din modul de formulare a acţiunii nerezultând că reclamantul a sesizat instanţa cu
analiza unei fapte ilicite distincte, asupra căreia aceasta nu s-ar fi pronunţat.
Din această perspectivă, în mod corect a constatat Curtea de apel că prima instanţă a răspuns
argumentelor principale formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, considerentele
sentinţei explicând inteligibil hotărârea luată, neimpunându-se un răspuns exhaustiv la toate
argumentele aduse de parte, ci o prezentare a argumentelor fundamentale, a acelora care sunt
susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze hotărârea, fiind respectate exigenţele art. 6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. 3 din Constituţia României privind dreptul
la un proces echitabil.
160
Recurentul mai arată că lipseşte orice dezlegare a instanţei de apel asupra pretinsei fapte
ilicite de a folosi numele şi imaginea reclamantului în scopul defăimării acestuia, prin afectarea
demnităţii persoanei, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, al vieţii de familie, prin
folosirea unei imagini cu persoana sa de la un eveniment funerar, intim, de familie şi prin asocierea
recurentului cu fapte de pretinsă nerespectare a unor acte administrative în materie de construcţie ori
de pretinse presiuni asupra unei autorităţi pentru a-şi modifica actele administrative emise. Susţine că
prima instanţă a analizat doar fapta utilizării numelui şi imaginii recurentului fără acceptul acestuia,
iar critica formulată prin motivele de apel vizând acest aspect nu a fost analizată prin decizia
recurată, considerentele hotărârii vizând exclusiv aplicarea Regulamentului UE nr.679/2016, fără o
analiză a faptei de publicare a unor informaţii cu tentă defăimătoare cu privire la persoana
recurentului.
Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate,
instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamantul a înţeles să învestească prima instanţă şi care
au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum
(adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum
judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispoziţiile art.477 - 479
C.proc.civ., potrivit cărora instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei
de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din
oficiu, nefiind deci incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Cu titlu prealabil, situaţia de fapt reţinută de către instanţa anterioară, ce nu poate face
obiectul controlului judiciar de legalitate în calea de atac a recursului, a fost enunţată în preambulul
considerentelor atacate, fiind aceea că în ziarul Y din 29 iunie - 5 iulie a fost publicat articolul „Noul
restaurant construit de firma D. în zona zero a X, pe malul (...), nu respectă proiectul care a câştigat
concursul primăriei! D. face legea!", iar în data de 30.06.2020, același articol a apărut și pe site-ul
publicației sub titlul „D. face legea! Noul restaurant din centru, construit pe malul (...), nu respectă
proiectul pe care Primăria l-a promis (...)". În cuprinsul articolului apar fotografia reclamantului, a
arhitectului, a primarului și a viceprimarului.
Deşi reclamantul susţine că a fost analizată cererea sa doar prin prisma faptei de folosire de
către pârâte a numelui și fotografiei sale, fără consimțământul său prealabil şi că în hotărârea recurată
nu se analizează deloc folosirea numelui şi imaginii reclamantului în scopul defăimării şi afectării
demnităţii acestuia prin modalitatea în care s-a făcut referire la persoana lui, de o manieră care să
inducă ideea unei activităţi obscure, personale, se observă că, în concret, la paginile 13, 14, 15 ale
deciziei recurate au fost analizate elementele faptei imputate pârâţilor în cererea de chemare în
judecată, prin raportare atât la prevederile Regulamentului, în special ale art. 85 privind prelucrarea
şi libertatea de exprimare şi de informare, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 190/2018 de punere în
aplicare a Regulamentului, cât şi prin prisma temeiurilor de drept ale răspunderii civile delictuale,
precum și ale art. 8 şi 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Analizând circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de apel a apreciat că nu au fost încălcate
drepturile la viaţă privată, la demnitate, la reputație sau onoare ori la propria imagine ale apelantului
(pagina 14 paragraful 4). De asemenea, după analiza teoretică a temeiurilor de drept cu care a fost
sesizată şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, instanţa a arătat că în speţă, subiectul
articolului analizat este, fără îndoială, unul de interes public, vizând modalitatea controversată în care
firma deţinută de apelantul-reclamant, D., a construit un amplu restaurant, pe un teren din centrul
municipiului X, în urma unui parteneriat încheiat cu autoritatea publică locală, fiind menţionat numele
reclamantului şi fiind publicată o fotografie a acestuia. Articolul incriminat nu a relatat niciun detaliu
privind viaţa personală a apelantului-reclamant, ci exclusiv calitatea acestuia de patron al companiei
D. S.A, aspect, de altfel, necontestat, astfel încât în mod corect s-a constatat că în speţă sunt incidente
161
situaţiile de excepţie în sensul art. 10 din Convenţie şi art. 30 din Constituţia României, ce ocrotesc
libertatea de exprimare în cazurile în care ziaristul acţionează cu bună-credinţă în scopul informării
corecte şi judicioase, cu privire la subiecte de interes general.
Ca atare, nu se confirmă solicitarea recurentului de aplicare a motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., în sensul că instanţa de apel nu ar fi examinat motivele de apel din
perspectiva elementelor care caracterizează fapta reclamată, de defăimare şi lezare a demnităţii sale,
ci, aşa cum s-a arătat anterior, aceasta a analizat, în esenţă, aspectele cu care a fost învestită, dar a
apreciat că exprimarea jurnalistului a vizat un subiect de interes general şi reţinând buna-credinţă a
acestuia, în condiţiile în care nu a fost făcută în cauză dovada contrară, a apreciat că exercitarea
dreptului la liberă exprimare de către jurnalist în limitele permise de lege nu poate constitui un delict
civil, iar obligarea sa la plata de despăgubiri, în circumstanţele concrete ale cauzei, ar reprezenta o
ingerinţă nejustificată în exercitarea dreptului la liberă exprimare, disproporţionată faţă de scopul
legitim urmărit şi care nu poate fi considerată “necesară într-o societate democratică”.
Recurentul mai susţine că lipseşte o motivare concretă asupra criticilor privind lipsa
acceptului recurentului la folosirea numelui şi imaginii sale.
Curtea a reţinut la pagina 15 paragrafele 6-7, că în ceea ce priveşte fotografia publicată,
aceasta este una neutră, care nu conţine elemente de natură să aducă vreo atingere vieţii private, de
mici dimensiuni, care a fost folosită anterior şi în alte articole ale aceleiaşi publicaţii, precum şi în
presa internaţională, iar menţionarea numelui apelantului-reclamant şi inserarea unei fotografii a
acestuia, deja publice, în cuprinsul unui articol de presă vizând societatea comercială pe care o
conduce, cu referire la aspecte de interes public legate de proiecte ale municipalităţii, nu pot fi
considerate ca aducând atingere dreptului său la viaţă privată, demnitate sau la propria imagine,
încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare, în sensul art. 10 par.1 din Convenţie.
Ca atare, nu se confirmă susţinerile potrivit cărora nu există o motivare în ceea ce priveşte
aceste aspecte şi că instanţa de apel nu a examinat şi nu a dat un răspuns argumentat tuturor
problemelor de fapt şi de drept în speţa dedusă judecăţii, decizia recurată prezentând, în esenţă,
motivele avute în vedere la pronunţarea soluţiei adoptate.
Întrucât dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății este pe
deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv,
Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. nici în privinţa
acestor motive de recurs.
Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată sub aspectul nepronunţării
asupra unor critici referitoare la greşita calificare a reclamantului ca fiind o persoană publică,
raportat la incidenţa dispoziţiilor Regulamentului UE nr.679/2016, cum ar fi faptul că până la data
publicării articolului, anul 2020, recurentul a fost o persoană care nu a mai avut nicio apariţie publică
de peste 10 ani şi că nu se poate considera că este transmisă automat recurentului notorietatea de care
beneficia tatăl acestuia, iar calitatea de antreprenor nu echivalează cu noţiunea de persoană publică.
Se arată că, sub aspectul folosirii de către intimate a unei fotografii dintr-un moment intim al
familiei, fără acceptul recurentului, instanţa se rezumă la a afirma că aceasta a mai fost folosită şi în
alte articole, fără a menţiona unde a fost identificată, fără a face trimitere la piesele dosarului şi fără a
oferi vreo argumentaţie care să susţină dezlegarea dată.
Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a arătat la pagina 15, paragrafele 4-5 că s-a dovedit
în cauză, cu înscrisurile depuse la dosarul de primă instanţă, calitatea apelantului-reclamant de
persoană publică, acesta fiind un important om de afaceri, care deţine şi administrează, printre altele,
cel mai mare şi mai vechi mall din X., firma pe care o patronează fiind implicată în diverse proiecte
publice, astfel încât limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce
determină, corelativ, o protecţie mai redusă a acestuia. Notorietatea apelantului-reclamant a fost
162
confirmată şi de multiplele sale apariţii în mass-media naţională şi internaţională, fapt dovedit cu
înscrisurile depuse la dosarul de primă instanţă.
Se observă că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că
reclamantul poate fi încadrat în categoria persoanelor publice, nu neapărat din perspectiva apariţiilor
sale publice, a notorietăţii defunctului său tată sau strict a calităţii de antreprenor, ci a activităţii sale
profesionale, care a însemnat inclusiv implicarea în diverse proiecte publice.
Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil
hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un
răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui
argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară,
inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în
economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi
grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.
Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat
judicios soluţia pronunţată înlăturând susținerile apelantului reclamant, neputându-se reproșa acesteia
că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând
incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Pe de altă parte, recurentul încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă
situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu
pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele
de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul critică
greşita încadrare în normele de drept a aspectelor de fapt cu care instanţa a fost învestită, susţinând
îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale. Arată că interpretarea dată de instanţa
de apel prevederilor art.71 C.civ., art.8 şi 10 din CEDO şi ale Regulamentului UE nr.679/2016
(GDPR) este una greşită şi are la bază şi o lipsă a analizei condiţiilor normei pe care instanţa o aplică.
Curtea de apel, interpretând prevederile Regulamentului, în special pe cele ale art. 85 privind
prelucrarea şi libertatea de exprimare şi de informare, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 190/2018 de
punere în aplicare a Regulamentului, a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în speţă,
se pune în discuţie conflictul dintre dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, drept consacrat
de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi libertatea
de exprimare a jurnalistului garantată de art. 10 din Convenţie, dar analizând circumstanțele concrete
ale cauzei, a apreciat că nu au fost încălcate drepturile la viaţă privată, la demnitate, la reputație sau
onoare ori la propria imagine ale reclamantului, întrucât articolele supuse analizei urmăresc unul
dintre scopurile legitime arătate de textul Convenţiei, iar subiectul lor este unul de interes public.
Criticile recurentului în sensul că s-a făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 7
din Legea nr. 190/2018 şi că acţiunea reclamantelor de a publica, respectiv de a asocia numele şi
imaginea lui cu împrejurări ce nu au legătură directă cu persoana sa, reprezintă o încălcare a
prevederilor Regulamentului UE nr. 679/2016, în mod deosebit a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din
acesta, sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte reţine că, este adevărat că potrivit Regulamentului UE nr. 679/2016, nicio dată cu
caracter personal (în care se includ numele şi imaginea persoanei, conform art. 4 pct. 1 şi 2) nu poate
fi prelucrată, adică adusă la cunoştinţa publicului, fără acceptul titularului lor, dar cu toate acestea,
legiuitorul european a stabilit prin Regulament faptul că statele membre pot adopta la nivel naţional
legislaţii care să prevadă astfel de excepţii pentru domeniul jurnalistic.
Acest lucru s-a şi întâmplat la nivel naţional, legiuitorul român adoptând Legea nr. 190/2018
privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al
163
Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea
datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei
95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) prin care a reglementat materia protecţiei
datelor cu caracter personal, aplecându-se asupra problematicii prelucrării datelor cu caracter personal
de către jurnalişti în art. 7 din actul normativ menţionat anterior.
Potrivit art.7 din Legea nr. 190/2018, în vederea asigurării unui echilibru între dreptul la
protecţia datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, prelucrarea în
scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă
aceasta priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către
persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de
caracterul public al faptelor în care este implicată.
În concordanţă cu situaţia de fapt reţinută de instanţa anterioară în sensul că aceasta a stabilit
calitatea apelantului-reclamant de persoană publică, acesta fiind un important om de afaceri, care
deţine şi administrează, printre altele, cel mai mare şi mai vechi mall din X, firma pe care o
patronează fiind implicată în diverse proiecte publice şi că articolul în discuţie vizează modalitatea
controversată în care firma deţinută de apelantul-reclamant, D., a construit un amplu restaurant, pe un
teren din centrul municipiului X, în urma unui parteneriat încheiat cu autoritatea publică locală, Înalta
Curte reţine că pârâtele s-au aflat în situaţia derogatorie prevăzută de dispoziţiile citate mai sus, care
au fost interpretate astfel în mod corect de către instanţele anterioare, întrucât faptele prezentate aveau
un caracter public, de interes general, fiind strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei
vizate.
Instanţa de apel a concluzionat în mod distinct că subiectul articolului este unul de interes
public, dar şi că reclamantul are calitatea de persoană publică, ceea ce are importanţă din perspectiva
art. 7 din Legea nr. 190/2018 pentru a se analiza dacă este ilicită sau nu fapta de folosire a numelui şi
imaginii reclamantului fără acordul său, din perspectiva Regulamentului GDPR dar şi pentru analiza
păstrării sau nu a justului echilibru între dreptul la viaţa privată consacrat de art. 8 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi libertatea de exprimare a
jurnalistului garantată de art. 10 din Convenţie.
Recurentul, deşi citează dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 190/2018, omite să observe că
derogarea de la regulile de protecţie a datelor cu caracter personal este prevăzută nu numai în situaţia
în care acestea au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată ci şi când faptele
descrise au caracter public şi sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate,
aspecte deja reţinute de către instanţa de apel ca urmare a interpretării probatoriului administrat în
cauză.
Ca atare, în mod corect au constatat instanţele anterioare că nu sunt aplicabile sancţiunile
Regulamentului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter
personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi ale legii de aplicare a acestuia.
Consideră recurentul că este greşită motivarea instanţei de apel în sensul că inserarea numelui
şi fotografiei lui în articol este conformă cu exigenţele legale întrucât vizează activitatea comercială a
unei societăţi pe care "o conduce", deoarece în realitate, din actele dosarului nu rezultă în niciun fel
faptul că reclamantul "conduce", în genere, activitatea societăţii D. S.A., nici că, în raport de afacerea
analizată de intimate în articolul cu pricina, ar fi fost implicat în mod direct, nefiind administrator al
acestei societăţi, iar premisa de la care instanţa de apel a pornit în soluţionarea căii de atac, aceea că
recurentul este o persoană publică (fără o analiză concretă, a înscrisurilor depuse în faţa primei
instanţe, a eventualelor apariţii publice ale recurentului, caracterul lor de actualitate, ritmicitatea
acestora, expunerea intenţionată a recurentului în mod public în alt fel), este contrară înţelesului şi
interpretării prevederilor art.71 C.civ., precum şi ale art.8 şi 10 din CEDO.
164
Or, cu aceste susţineri se tinde în realitate la reţinerea unei alte situaţii de fapt (aceea că
deţinerea de participaţii nu echivalează cu activitatea de conducere a unei societăţi) decât cea deja
stabilită, în sensul implicării reclamantului în activitatea de conducere a societăţii în discuţie şi asupra
căreia nu se mai poate interveni cu ocazia controlului judiciar. Instanța de recurs nu are competența
de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci
doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată,
deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza
acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C.proc.civ.
O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a
recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate
reanaliza înscrisurile depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare
la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.
Un alt motiv de recurs a vizat greşita interpretare şi aplicare a art.71 C.civ., precum şi art.8 şi
10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând dispoziţiile invocate referitoare la libertatea de exprimare se constată că potrivit
art. 10 alin. 1 teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau
comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere”.
Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi
una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o
libertate absolută, ci exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări.
În acest sens, art.30 alin.(6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu
poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine,
iar art.57 din Constituţie, statuează că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Jurisprudenţa CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul
absolut, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit
cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică,
constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau
a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii
sale private şi de familie. Aşadar, cele două drepturi prevăzute de convenţie nu sunt absolute, ci se
limitează reciproc, în sensul că dreptul la viaţa privată încetează unde începe dreptul la liberă
exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viaţa privată, astfel încât
fiecare din cele două drepturi garantate de convenţie trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.
Totodată, trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, art. 70 C.civ.
prevede că orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi
restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75, iar dreptul la viaţă privată este reglementat
de art. 71 C.civ., potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private; nimeni
nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul,
reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la
art. 75.
Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat de ce
consideră că afirmaţiile pârâtelor nu se încadrează în sfera ilicitului şi nu depăşesc limitele criticii
acceptabile.
165
Astfel, Curtea de Apel a apreciat că obligarea pârâtelor la plata de daune morale pentru
publicarea articolelor în discuţie reprezintă o ingerinţă în dreptul acestora la liberă exprimare
garantat de art. 10 din Convenţie, în acest sens pronunţându-se CEDO în cauza Cumpănă şi Mazăre
c. României, cauza Cârstea şi Grecu c. României, cauza Morar c. României, cauza Barb c. României,
iar o asemenea limitare adusă dreptului la liberă exprimare este contrară Convenţiei dacă nu
îndeplineşte cumulativ trei condiţii, şi anume: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul
din scopurile legitime prevăzute de alineatul 2 din art. 10 din Convenţie şi să fie necesară într-o
societate democratică pentru atingerea acelui scop.
În speţă, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa anterioară a apreciat că informarea
publicului cu privire la proiectul imobiliar al societăţii în cadrul căreia este implicat reclamantul
reprezintă un subiect de interes general pentru comunitatea din X, iar cu privire la acest aspect
CEDO s-a exprimat încă din anul 1992, argumentând în cauza Thorgeirson c. Islandei că „art. 10
apără nu numai afirmaţiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu zise, ci şi discutarea
oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia”.
Chiar dacă reclamantul nu ar fi fost o persoană publică, trebuie observat că, prin articolele
publicate, pârâta nu a furnizat aspecte ale vieţii private ale reclamantului, ci a supus dezbaterii modul
în care cetăţenii şi bugetul public sunt afectaţi de acest proiect imobiliar, iar faţă de aceste
considerente, Curtea a reţinut în mod corect că aspectele aduse la cunoştinţa opiniei publice de către
pârâtă sunt de interes general şi se circumscriu rolului pe care îl are presa într-o societate
democratică.
Detaliind motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
recurentul susţine că, în speţă, utilizarea numelui şi imaginii acestuia a fost făcută şi cu încălcarea
prevederilor şi limitelor dreptului de exprimare al persoanelor care activează în domeniul
presei/media, prin asocierea numelui şi imaginii recurentului cu pretinse fapte care excedează
limitelor legale, în condiţiile în care pe parcursul procesului nici articolul în cauză, nici intimatele, nu
au reuşit să identifice implicarea personală a recurentului în acestea şi nici legătura dintre viaţa
personală a recurentului şi faptele redate în articolul jurnalistic de la care a pornit litigiul.
Ca atare, se constată că se invocă faptul că împrejurările relatate au fost lipsite de bază factuală
suficientă, din perspectiva implicării reclamantului ca persoană fizică, ceea ce, de principiu, ar
conduce la o încălcarea a dispoziţiilor art.10 §2 CEDO.
Sub acest aspect, este important de menţionat că, CEDO a stabilit o importantă distincţie între
afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curții, existenţa faptelor poate fi
demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
Or, tocmai făcând această distincţie dintre categoria judecăţilor de valoare în care se
încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale
altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, Curtea
Europeană a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare,
acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind
imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii. (cauzele Jerusalem c. Austriei;
Brasilier c. Frantei).
În ceea ce priveşte situaţia factuală reţinută de instanţa anterioară cu referire la persoana
reclamantului s-a arătat de către instanţa de apel că în articol se menționează: ”Două luni mai târziu,
Primăria a atribuit contractul firmei D., patronate de AA. jr. (foto), la preţul de 230 lei/mp/an, adică
59.800 lei anual. La licitaţie au mai fost două oferte, dar numai sub aspect formal, căci proveneau de
la firme controlate tot de A.: F. şi G. Arhitectul susţine că D. a cerut de la bun început ca restaurantul
să fie pe două niveluri, lucru care se putea face doar renunţând la promenada de la suprafaţă. "Am
tras cât am putut ca să se păstreze conceptul iniţial. Dar dacă spuneam în continuare că nu fac
166
compromisuri, investiţia nu se mai făcea deloc. Eu singur nu puteam să determin un investitor", zice
el, confirmând că Primăria nu s-a opus dorinţei lui A.”
Analizând textul supus cenzurii, Curtea de apel a apreciat că articolul incriminat nu a relatat
niciun detaliu privind viaţa personală a apelantului-reclamant, ci exclusiv calitatea acestuia de patron
al companiei D. S.A, aspect, de altfel, necontestat.
Recurentul încearcă în calea de atac a recursului să aducă argumente suplimentare care nu au
fost formulate anterior, pentru a extinde cadrul procesual cu care a învestit instanţele de fond, ceea ce
nu este admisibil din perspectiva caracterului de cale extraordinară de atac, numai pentru motive de
nelegalitate, a recursului.
De altfel, o reinterpretare a probelor administrate, pentru a se trage concluzia existenţei unor
afirmaţii în cadrul articolelor reclamate referitoare la implicarea personală a recurentului în faptele
redate în articolul jurnalistic, nu este posibilă în prezenta cale de atac, astfel încât vor fi înlăturate
criticile recurentului sub acest aspect.
În plus, cu privire la afirmaţiile ce vizau activitatea profesională a acestuia, cu implicare în
activitatea SC D. S.A, se poate observa că pârâtele au acţionat cu bună-credinţă în demersul
jurnalistic şi că faptele relatate de acestea nu au fost lipsite de bază factuală suficientă, făcându-se
trimitere la date privind desfăşurarea licitaţiei în discuţie, dar şi la declaraţiile arhitectului şef al
Primăriei, astfel că atitudinea acestora, analizată global, demonstrează că au acţionat cu bună-
credinţă şi că afirmaţiile lor au avut o bază factuală suficientă şi se înscriu în doza de exagerare şi de
provocare acceptabilă, aşa cum a fost definită de CEDO în cauza Barb împotriva României.
Susţinerile enumerate în articolele în discuţie reprezintă aspecte de informare publică în
privinţa cărora trebuia să fie deţinută şi prezentată publicului sursa reală a informaţiei, aşa numita
probă a verităţii, care nu înseamnă în mod automat dovedirea faptelor imputate stricto sensu, (care
aparţine organelor abilitate - instanţe de judecată, organe de cercetare penală, etc. şi nu presei) ci,
existenţa aparenţei unei baze factuale care a creat în mod justificat presei nevoia de a aduce în atenţia
opiniei publice aspectele de interes general în discuţie.
Or, a fost identificată chiar în cadrul articolelor în discuţie sursa reală a informaţiilor,
respectiv documente privind datele referitoare la licitaţie şi declaraţiile arhitectului şef al Primăriei
X.
Instanţa de recurs reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - hotărârea
pronunţată în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind
de la instituţiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care „presa ar trebui în mod normal, atunci
când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce priveşte
conţinutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente”.
Faţă de considerentele mai sus arătate, urmează a se constata că în speţă demersul pârâtelor în
mod corect a fost considerat legitim de către instanţele anterioare şi se bucură de protecţia art. 10 din
Convenţie, fiind respectat echilibrul între dreptul reclamantului la viaţă privată, protejat de art. 8 din
Convenţie, şi dreptul pârâtelor la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţie, astfel încât vor
fi respinse criticile recurentului încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Pentru toate aceste motive instanţa de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs
formulate de recurent nu este fondat, în baza dispoziţiilor art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins
recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 698/2021, pronunţată de Curtea de Apel
Oradea - Secţia I civilă.
167
16. Imobil. Vânzări succesive. Pierderea bunului în urma admiterii acţiunii în revendicare.
Răspunderea pentru evicţiune. Condiţia anteriorității cauzei evicţiunii
C.civ. 1864, art. 1325, art. 1336, art. 1337, art. 1341
A. Caracterul accesoriu al garanției pentru evicțiune față de dreptul de proprietate transmis

obligă vânzătorul să garanteze pentru evicțiune orice subdobânditor ulterior. Astfel, într-un lanț
contractual (în ipoteza vânzărilor succesive ale bunului), aceasta se traduce în posibilitatea oricărui
subdobânditor de a introduce acțiunea în garanție pentru evicțiune împotriva oricărui autor
anterior.
Această posibilitate, a îndreptării împotriva primului vânzător sau împotriva tuturor
vânzătorilor, profită oricărui cumpărător, care are dreptul de a alege împotriva cui se va îndrepta
cu acțiunea în răspundere pentru evicțiune și nu obligația de a alege primul vânzător din șirul de
înstrăinări succesive.
B. Deşi hotărârea prin care s-a dispus obligarea cumpărătorului la a lăsa unui terţ în
deplină proprietate și posesie imobilul a fost pronunțată după încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, având în vedere chestiunea litigioasă tranşată în acţiunea în revendicare, în sensul că
fostul proprietar de la care a fost preluat, în mod abuziv, imobilul nu a pierdut niciodată dreptul de
proprietate asupra acestuia, reiese că este îndeplinită condiţia anteriorităţii cauzei evicţiunii, pentru
activarea obligaţiei de garanție a vânzătorului. Prin urmare, nu are relevanță data la care a fost
pronunțată hotărârea judecătorească prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al terțului,
întrucât acest drept de proprietate al fostului proprietar nu a ieșit niciodată din patrimoniul
acestuia, existând deci înaintea vânzării.
1. Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în data de
28.03.2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., au solicitat ca, prin hotărârea ce
se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 60.000 de euro în echivalent la
cursul BNR în ziua plăţii, sumă reprezentând preţul achitat de către reclamanţi pentru achiziţionarea
imobilului apartament nr. 4, situat în Bucureşti, imobil cu privire la care a intervenit evicţiunea totală
în temeiul art. 1341 alin. (1) Cod civil din 1864, obligarea pârâţilor la plata sumei de 3160,35 lei
reprezentând spezele contractului de vânzare – cumpărare nr. aut. 4817/19.11.2008 – BNP X. (346
lei taxa publicitate imobiliară şi 2814, 35 lei onorariu notar) conform art.1341 alin. (4) Cod civil din
1864, cu cheltuieli de judecată.
Pârâţii C. şi D. au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva SC E. SA şi Municipiului
Bucureşti, prin primar general, solicitând obligarea în solidar a acestora la plata sumelor pretinse de
reclamanţii A. şi B., obligarea chemaţilor în garanţie la plata cheltuielilor contractului de vânzare –
cumpărare nr. aut. 4817/19.11.2008 şi la plata cheltuielilor de judecată.
În data de 17.01.2018, pârâta D. a formulat cerere precizatoare la cererea de chemare în
garanţie solicitând lărgirea cadrului procesual, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârât a
Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În data de 01.03.2018 pârâta SC E. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a
Ministerului Finanţelor Publice.
Prin încheierea din data de 17.07.2018, instanţa a admis în principiu cererea de chemare în
garanţie formulată de pârâţii C. şi D. împotriva chemaţilor în garanţie SC E. SA şi Municipiul
168
Bucureşti prin Primar General, a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de
chematul în garanţie SC E. SA împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, a
dispus introducerea în cauză a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi citarea acestuia
pentru termenul de judecată din data de 18.09.2018, a respins cererea de chemare în garanţie
formulată de pârâta D. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca
tardivă.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 2703 din 21.12.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta D., ca neîntemeiată, a admis
cererea privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.; a obligat pârâţii la plata
către reclamanţi a sumei de 60.000 euro echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii reprezentând
preţul achitat, precum şi a sumei de 3160.35 lei reprezentând cheltuielile de încheiere a contractului.
În baza art. 50 ind. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, a dispus obligarea reclamanţilor la restituirea
către stat a sumei de 6344.24 lei pentru care au beneficiat de ajutor public sub forma scutirii de la
plata taxei judiciare de timbru. A obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 11.344.24 lei cu
titlul de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat.
A admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva chematei în
garanţie SC E. SA; a dispus obligarea acesteia la plata către pârâţi a sumei reprezentând comisionul
de 1% din preţul de vânzare al imobilului. A respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu
aceasta, ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva chematului în garanţie
Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiată.
A respins cererea pârâţilor de obligare a chemaţilor în garanţie la plata cheltuielilor de
judecată, ca neîntemeiată.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie Ministerul
Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
A admis cererea de chemare în garanţie formulată de chemata în garanţie SC E. SA împotriva
chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat la plata către SC E. SA a
sumei reprezentând comisionul de 1% din preţul de vânzare al imobilului.
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia civilă nr. 303A din 01.03.2021, Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă a
respins apelul declarat de apelanta pârâtă D., împotriva sentinţei civile nr. 2703/2018, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
A respins apelul declarat de apelantul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca
nefondat.
A admis apelul declarat de S.C. E. S.A și a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a
respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi în contradictoriu cu S.C. E. S.A, ca
neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. E. S.A. în contradictoriu cu
Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect și a menținut restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva deciziei civile a Curții de Apel București, Secţia a IV-a civilă nr. 303A/2021 a
formulat recurs pârâta D.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâta D.
a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei atacate și respingerea, ca neîntemeiată, a
acțiunii.
În argumentarea căii de atac, recurenta a reclamat o greșită interpretare și aplicare a normelor
ce reglementează garanția pentru evicțiune, respectiv a art. 998 și art. 1336 C.civ.
169
În acest sens, a arătat că răspunderea pentru evicțiune aparține fiecărui vânzător în parte, iar
în cazul în care bunul a fost supus unor vânzări succesive, răspunderea pentru evicțiune trebuie
stabilită în raport de primul vânzător, chiar dacă între acesta și cumpărător nu s-a stabilit un raport
juridic direct, astfel că a fost o greșeală a instanței de apel de a nu dispune obligarea SC E. SA și
Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de chemate în garanție, la plata sumei solicitate de
reclamanți.
Astfel, consideră că în ipoteza în care bunul a făcut obiectul unor înstrăinări succesive,
ultimul cumpărător evins are dreptul și posibilitatea de a promova acțiunea în garanția pentru
evicțiune direct împotriva primului vânzător sau împotriva tuturor vânzătorilor succesivi.
Recurenta a susținut, de asemenea, că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a normelor
ce reglementează garanția pentru evicțiune, întrucât în prezenta speță dreptul terțului asupra
imobilului s-a născut ulterior vânzării .
Totodată a susținut că reclamanții cunoșteau forte bine situația imobilului cumpărat și,
implicit, cauza evicțiunii, motiv pentru care cererea de obligare a recurentei la plata prețului
apartamentului nu este întemeiată.
Concluzionând, recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile pentru
atragerea răspunderii pentru evicțiune, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.
Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția
netimbrării recursului sau insuficientei timbrări, precum și excepția nulității recursului pentru
nemotivare, întrucât recurenta a prezentat aspecte referitoare la situația de fapt și la modul de
interpretare al probelor, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâta D.
a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și respingerea, ca nelegală, a cererii de chemare în
judecată.
Obiectul cauzei este reprezentat de acțiunea în dezdăunare formulată de cumpărătorul evins,
bazată pe garanția contra evicțiunii, de care este ținut vânzătorul, potrivit contractului de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 4817/19.11.2008, încheiat între reclamanţii A. şi B., în calitate de
cumpărători, şi pârâţii C. şi D., în calitate de vânzători.
Potrivit art. 9 alin. 2 C.proc.civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care
stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor
părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. 6 din acelaşi cod.
Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa
de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea
răspunderii pentru evicțiune a pârâţilor, în baza dispoziţiilor pe care reclamanții au înţeles să îşi
fundamenteze acţiunea.
Printr-o primă critică adusă deciziei curții de apel, recurenta a arătat că răspunderea pentru
evicțiune aparține fiecărui vânzător în parte, iar în cazul în care bunul a fost supus unor vânzări
succesive, răspunderea pentru evicțiune trebuie stabilită în raport de primul vânzător, chiar dacă între
acesta și cumpărător nu s-a stabilit un raport juridic direct, astfel că a fost o greșeală a instanței de
apel de a nu dispune obligarea SC E. SA și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemate în
garanție, la plata sumei solicitate de reclamanți.
170
Astfel, consideră că, în ipoteza în care bunul a făcut obiectul unor înstrăinări succesive,
ultimul cumpărător evins are dreptul și posibilitatea de a promova acțiunea în garanția pentru
evicțiune direct împotriva primului vânzător sau împotriva tuturor vânzătorilor succesivi.
Critica este nefondată pentru argumentele ce succed:
Potrivit dispozițiilor art. 1336 și art. 1337 Cod civil din 1864, vânzătorul trebuie să asigure
cumpărătorului liniștita folosință și posesia utilă a bunului predat. Totodată, el este obligat să îl apere
pe cumpărător împotriva terțului care îl tulbură în existența sau exercitarea prerogativelor dreptului.
Caracterul accesoriu al garanției pentru evicțiune față de dreptul de proprietate transmis
obligă vânzătorul să garanteze pentru evicțiune orice subdobânditor ulterior.
Astfel, într-un lanț contractual (în ipoteza vânzărilor succesive ale bunului), aceasta se
traduce în posibilitatea oricărui subdobânditor de a introduce acțiunea în garanție pentru evicțiune
împotriva oricărui autor anterior.
Codul civil, în reglementarea sa anterioară, nu prevedea expres posibilitatea unei acțiuni
directe în garanție în cazul unor vânzări succesive, însă doctrina și jurisprudența au admis și această
posibilitate, a garanției pe cale ascendentă, pentru a împiedica un șir de procese succesive, în care cel
care a răspuns pentru evicțiune se va îndrepta în regres, pe cale ascendentă, din autor în autor, până
la atragerea răspunderii vânzătorului inițial.
Această posibilitate, a îndreptării împotriva primului vânzător sau împotriva tuturor
vânzătorilor, profită oricărui cumpărător, însă, așa cum a susținut chiar recurenta, prin motivele de
recurs, cumpărătorul are un drept, o posibilitate de a alege împotriva cui se va îndrepta cu acțiunea în
răspundere pentru evicțiune, și nu obligația de a alege primul vânzător din șirul de înstrăinări
succesive.
Astfel, Înalta Curte amintește că aplicarea în proces a principiului rolului activ al
judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 alin. (2) C.proc.civ., este limitată de principiul
disponibilităţii, prevăzut la art. 9 C.proc.civ. care, la alin. (2), prevede că obiectul şi limitele
procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Aplicând aceste consideraţii cu valoare generală la cazul concret dedus judecății, Înalta Curte
constată că, în prezenta cauză, reclamanții au înțeles să se îndrepte împotriva ultimului vânzător al
apartamentului, așa încât instanțele de fond, în mod corect, au soluționat cauza în modalitatea în care
au fost investite.
În condițiile în care cumpărătorul evins a ales să se îndrepte cu acțiune împotriva ultimului
vânzător, rămâne la latitudinea acestuia din urmă să se îndrepte împotriva primului vânzător sau
împotriva oricărei alte persoane pe care o consideră responsabilă pentru prejudiciul suferit.
Astfel cum rezultă din parcursul procesului, în fața primei instanțe, recurenta a chemat în
garanție SC E. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin încheierea din data de 17.07.2018, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie
formulată de pârâta D. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca
tardiv formulată, iar prin sentinţa civilă nr. 2703/2018, aceeași instanţă a admis în parte cererea de
chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva chematei în garanţie SC E. SA şi a dispus
obligarea acesteia la plata către pârâţi a sumei reprezentând comisionul de 1% din preţul de vânzare
al imobilului.
Soluția pronunțată cu privire la aceste două cereri de chemare în garanție nu a fost criticată în
calea de atac a apelului de către recurentă, astfel că susținerea acesteia în sensul că SC E. SA și
Ministerul Finanțelor Publice sunt direct răspunzători pentru evicțiunea produsă și trebuiau să fie
obligați la plata sumei de 60.000 către reclamanți nu poate face obiectul controlului judiciar.
Printr-o a doua critică adusă deciziei curții de apel, recurenta susține o interpretare și aplicare
greșită a normelor ce reglementează răspunderea pentru evicțiune, arătând că nu sunt îndeplinite
cumulativ condițiile răspunderii, prin raportare la prevederile art. 1695 alin. (2) din noul Cod civil.
171
În prealabil, Înalta Curte reține că, astfel cum au reținut și instanțele de fond, în cauză sunt
incidente dispozițiile privind încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractului
prevăzute de Codul civil din 1864, reglementare în vigoare la momentul încheierii contractului,
respectiv la data de 19.11.2008, conform dispozițiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011. Potrivit
dispozițiilor art. 102 din aceeași lege, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când
a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.
Prin urmare, normele legale incidente în speță sunt reprezentate de art. 1325,1336, 1337,
1341 și urm. C.civ. 1864, iar criticile vor fi analizate în raport de aceste prevederi.
Potrivit dispozițiilor legale mai sus amintite, obligația de garanție contra evicțiunii rezultând
din fapta unui terț există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de o
tulburare de drept; cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării; cauza evicțiunii să nu fie cunoscută de
cumpărător.
În opinia recurentei, nu sunt îndeplinite ultimele două condiții, aceasta susținând că, pe de o
parte, cauza evicțiunii în cazul concret dedus judecății este ulterioară momentului la care s-a încheiat
contractul de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, cauza evicțiunii a fost cunoscută de
cumpărători la momentul încheierii actului.
În primul rând, trebuie observată contradicţia din construcţia argumentativă propusă de
recurentă în susținerea acestui motiv de recurs, aceasta afirmând că, deși cauza evicțiunii nu este
anterioară încheierii contractului, totuşi cumpărătorii ar fi cunoscut existența acesteia, la acel
moment.
În al doilea rând, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și
interpretare a prevederilor art. 1325, art. 1336, art. 1337, art. 1341 și urm. C.civ. 1864.
Aceasta întrucât, conform situaţiei de fapt reținute de către instanţele de fond pe baza
probelor administrate în cauză-sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt
revenind în exclusivitate instanțelor de fond- instanța de recurs efectuând strict un examen de
legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel, rezultă că între reclamanţii A. şi B. şi pârâţii
C. şi D. s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare asupra unui imobil care fusese dobândit de
pârâți de la vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC E. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 4729 din 15.04.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti,
definitivă şi irevocabilă, s-a dispus obligarea reclamanților din prezenta cauză la a lăsa fostului
proprietar F., în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, ap. 4.
Este corectă afirmația recurentei în sensul că obligarea reclamanților la lăsarea în deplină
proprietate și posesie a imobilului este pronunțată după încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, însă, având în vedere chestiunea litigioasă tranşată prin sentință, în sensul că F., în
calitatea sa de fost proprietar de la care a fost preluat în mod abuziv imobilul în cauză, nu a pierdut
niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia, rezultă că, așa cum în mod corect a reținut și instanța
de apel, cauza evicțiunii este anterioară încheierii ultimului act de vânzare-cumpărare.
Cu alte cuvinte, nu are relevanță data la care a fost pronunțată hotărârea judecătorească prin
care a fost recunoscut dreptul de proprietate al terțului, întrucât acest drept de proprietate al fostului
proprietar nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia, existând deci înaintea vânzării.
În ceea ce privește îndeplinirea ultimei condiții pentru existența obligației de garanție pentru
evicțiune, astfel cum a reținut instanța de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanța de recurs nu
poate face o reevaluare în raport de dispozițiile art. 488 C.proc.civ., nu există nicio dovadă în sensul
că reclamanții din prezenta pricină ar fi cunoscut cauza evicțiunii.
Mai mult, curtea de apel a reținut că reclamanții nu puteau avea nici măcar o simplă îndoială
cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, raportat la perioada mare de timp scursă între
momentul cumpărării imobilului de către recurentă de la Municipiul București și momentul vânzării
acestuia către intimații-reclamanți.
172
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare
a normelor de drept material în materie, critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ. fiind nefondată.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că susţinerile recurentei sunt
nefondate în ansamblul lor, în raport cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta D.
17. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei
şanse. Condiţii
C.civ., art. 1385, art. 1532
Dispoziţiile art.1385 alin. (4) C.civ. acordă persoanei prejudiciate prin producerea unei fapte
ilicite dreptul la o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a
evitării pagubei, ţinându-se cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Similar art.1532 alin. (2) C.civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin
pierderea şansei de a obţine un avantaj, un asemenea prejudiciu putând fi reparat proporţional cu
probabilitatea obţinerii avantajului, stabilirea despăgubirilor trebuind că pornească de la calculul
probabilităţilor şi de la procentul în care şansa se putea realiza.
Pentru a putea obține repararea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze că a pierdut o
șansă reală și serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi
intervenit evenimentul care a suprimat-o, iar la momentul săvârşirii faptei ilicite, persoana
prejudiciată începuse să îşi valorifice şansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment.
1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secţia a IV-a civilă la 19.01.2019,
reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. SRL la plata sumei de 1.000.000 lei, compusă din
600.000 lei, daune materiale și 400.000 lei, daune morale, reprezentând prejudiciul produs prin
accidentul suferit în magazinul X Băneasa.
În drept, a invocat dispoziţiile art.1376 şi art.1385 C.civ.
2. Hotărârea Tribunalului București
Prin sentinţa nr.2929 din 20.12.2019, Tribunalul București - Secţia a IV-a civilă a admis în
parte cererea, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentând daune
morale. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a
sumei de 2.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat. A obligat-o pe
pârâtă la plata, în favoarea statului, a sumei de 2.105 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru
aferentă pretenţiilor admise. A stabilit că cheltuielile judiciare avansate de stat, în cuantum de 11.500
lei, rămân în sarcina acestuia.
3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr.834 A din 21.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva sentinţei
nr.2929 din 20.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, ca nefondat. A
admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte,
în sensul că a obligat-o pe pârâtă să-i plătească acestuia şi suma de 38 lei, reprezentând despăgubiri
173
materiale. A menţinut, în rest, sentinţa apelată. În baza art.18 din O.U.G. nr.51/2008, a obligat-o pe
apelanta-pârâtă la plata, în favoarea statului, a sumei de 20 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru
aferentă pretenţiilor admise. În baza art.19 din O.U.G. nr.51/2008, a stabilit că cheltuielile judiciare
avansate de stat, în cuantum de 6.532,20 lei, rămân în sarcina acestuia.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr.834 A/2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul a susţinut, referitor la
prejudiciul material, că instanţa de apel a reţinut greşit că nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de planul agentului de asigurare, sugerând că acesta a fost reziliat din culpa sa, iar nu din
cauza urmărilor produse de accident.
Pentru a combate aceste aspecte reţinute de instanţa de fond, a menţionat că a depus la dosar
un extras al contului său bancar, din care reies plăţile care i s-au făcut de C. şi care corespund
planului realizat integral. A precizat că nu a considerat că este necesar să depună documente din care
să reiasă îndeplinirea tuturor activităţilor prevăzute în contract, întrucât acest aspect excedează
obiectului litigiului.
A arătat că C. a reziliat contractul de mandat pentru agentul de asigurare prin prisma
imposibilităţii recurentului de a realiza obligaţiile contractuale, din cauza problemelor de sănătate pe
care acesta le-a avut ca urmare a producerii accidentului.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art.1385 C.civ., care
reglementează repararea integrală a prejudiciului.
A afirmat că instanţa de apel a ignorat norma evocată, deşi recurentul a arătat că, cel puţin
pentru o perioadă de două luni de la producerea accidentului, i-a fost imposibil să îşi desfăşoare
activitatea, pe de o parte din cauza problemelor de sănătate, iar pe de altă parte, din cauza
investigaţiilor şi a tratamentelor pe care trebuia să le efectueze. Or, această situaţie se încadrează în
noţiunea prejudiciului viitor cert şi încă nereparat, existenţa prejudiciului fiind sigură, neîndoielnică
şi putând fi evaluată în prezent.
Recurentul a menţionat că prejudiciul material suferit este neîndoielnic, cel puţin până la
redobândirea capacităţii de muncă sau până la data la care a reuşit să se reîncadreze în muncă,
întrucât, în perioada octombrie 2018-septembrie 2019 nu a încasat suficient. Acest aspect nu a fost
avut în vedere de instanţa de fond, deşi recurentul a suferit un prejudiciu material, constând în
pierderea subsidiei încasate lunar, în valoare de 5.000 lei.
A menţionat că a pretins această sumă deoarece încetarea colaborării a fost o consecinţă a
producerii accidentului.
A considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.1388 C.civ., referitoare la
cuantificarea prejudiciului material suferit din cauza nerealizării câştigului din muncă, valoarea totală
a acestuia fiind de 55.000 lei, respectiv câte 5.000 lei pentru cele 11 luni în care a fost lipsit de
posibilitatea de a munci.
Referitor la prejudiciul moral, cuantificat de instanţele de fond şi apel la suma de 50.000 lei,
recurentul a susţinut că, la stabilirea acestuia nu s-a ţinut cont de urmările reale ale accidentului, de
cicatricea cu caracter permanent din zona capului şi de imposibilitatea sa de a se deplasa fără ajutor.
Cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale, recurentul a făcut referire la
jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că valoarea acestora se impune a
fi stabilită în raport de caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, de situaţia personală a
victimei, de mediul social şi de educaţia sa.
Fiind vorba despre lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi
care intră, ca element al vieţii private, în sfera art.8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Constituţiei şi legilor naţionale, recurentul a susţinut că
174
existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă,
corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
5. Întâmpinarea
Prin întâmpinarea depusă la 29.12.2021, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului pentru
neîncadrarea criticilor formulate de recurent în dispoziţiile art.488 C.proc.civ. Pe fondul căii
extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate şi obligarea recurentului la plata
cheltuielilor de judecată. Intimata nu a depus dovada efectuării cheltuielilor de judecată.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de
intimată.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
6.1 Examinând cu prioritate, conform dispoziţiilor art.248 alin.1 C.proc.civ., excepţia nulităţii
recursului declarat de recurent, invocată de intimata B. prin întâmpinare, Înalta Curte constată
următoarele:
Potrivit art.486 alin.1 lit.d C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate
pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse
printr-un memoriu separat.
Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art.488 alin.1 pct.1-8 C.proc.civ.,
care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe
care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înţelege să critice
hotărârea atacată.
Dispoziţiile art.487 din acelaşi act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăşi
cererea de recurs, iar art.486 alin.3 din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea
de recurs a motivelor de nelegalitate.
Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre
motivele prevăzute limitativ de art.488 C.proc.civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul
formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea
recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În cauză, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.,
recurentul a susţinut prin motivele de recurs, încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor
prevăzute de art.1385 C.civ. (repararea integrală a prejudiciului), şi ale art.1388 din acelaşi act
normativ (stabilirea despăgubirii pentru pierderea şi nerealizarea câştigului din muncă în cazul
răspunderii delictuale).
Înalta Curte constată că, prin invocarea acestor motive formulate, recurentul a respectat
specificul căii extraordinare de atac a recursului, criticile sale referindu-se la greşita aplicare şi
interpretare a normelor de drept material prevăzute de art.1385 şi art.1388 C.civ. de către instanţa de
apel, acest aspect, precum şi argumentele expuse în susţinerea criticilor circumscriindu-se cazului de
casare indicat, anume art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii
recursului, invocată de intimata B. SRL.
6.2 Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente,
Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele motive:
Criticile aduse de recurent deciziei atacate privesc modalitatea de stabilire a despăgubirilor
morale şi materiale de către instanţa de apel, care, în opinia sa, nu a ţinut cont, la cuantificarea
acestora, de gravitatea şi de consecinţele suferite în urma producerii accidentului, mecanismul de
determinare fiind rezultatul încălcării dispoziţiilor art.1385 C.civ. şi a evaluării defectuoase a
probatoriului şi a circumstanţelor cauzei.
Înalta Curte constată însă că, deşi art.1385 C.civ. instituie principiul reparării integrale a
prejudiciului, această reparaţie este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru
175
atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului
de cauzalitate dintre fapta ilicită şi a prejudiciului cauzat, precum şi a vinovăţiei persoanei chemate
să răspundă de crearea prejudiciului.
În ipoteza îndeplinirii tuturor acestor condiţii ale răspunderii civile delictuale, efectul
principal constă în naşterea unui raport juridic de obligaţii între autorul prejudiciului sau persoana
instituită de lege să răspundă şi victimă.
Repararea integrală a prejudiciului, astfel cum aceasta este reglementată în art.1385 alin.1
C.civ., presupune, în primul rând, stabilirea întinderii prejudiciului cert. În literatură juridică s-a
statuat că prejudiciul este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi aptă de a fi
evaluată în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în totalitate până
la momentul la care se solicită repararea lor, fiind certe şi prejudiciile viitoare care, deşi încă nu s-au
produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe baza unor elemente îndestulătoare.
Examinând considerentele hotărârii recurate în raport de criticile formulate în recurs, Înalta
Curte constată că, sub aspect factual şi al probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut
că accidentul suferit de recurent s-a produs în incinta unui magazin al intimatei, de obiectele aflate
sub paza sa, fiind incidentă ipoteza reglementată de art.1376 alin.1 C.civ. („Oricine este obligat să
repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”).
Fiind stabilită existenţa faptei ilicite şi crearea unui prejudiciu recurentului, curtea, în
procesul de evaluare şi de determinare a despăgubirilor materiale solicitate de acesta, a avut în
vedere trei categorii ale prejudiciului, anume cel constând în cheltuielile efectuate de recurent cu
tratamentele şi investigaţiile medicale, veniturile pe care le-ar fi putut obţine pe toată perioada
contractuală cu C. (subsidii şi bonusuri aferente comisioanelor) şi veniturile pe care le-ar fi putut
realiza în calitate de Agency Leader.
Cât priveşte prima categorie a despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile aferente
tratamentelor şi investigaţiilor medicale, curtea, exercitând controlul judiciar asupra sentinţei, a
constatat că, în mod judicios a reţinut prima instanţă că plata acestora nu a fost dovedită.
Astfel, din examinarea înscrisurilor depuse de recurent la dosar, instanţa de apel nu a
identificat vreo probă utilă care să confirme susţinerile acestuia şi care să conducă la acordarea
despăgubirilor în cuantumul solicitat.
Deşi a constatat că instanţa de fond a omis să reţină, la stabilirea daunelor materiale, o
chitanţă care a atestat plata de către recurent a sumei de 38 de lei pentru examinarea sa medico-legală
şi pentru care, în mod just, a obligat-o pe intimată la despăgubire, a reţinut că acesta nu s-a preocupat
să dovedească, prin mijloace de probă utile, caracterul cert al prejudiciului şi legătura de cauzalitate
între prejudiciu şi fapta ilicită, susţinerile sale referitoare la cheltuielile efectuate cu investigaţiile de
computer tomograf, RMN, consultaţii neurologice, de medicină internă, oftalmologie,
balneofizioterapie şi recuperare medicală neavând suport probatoriu.
În lipsa unui probatoriu adecvat, Înalta Curte constată că este corectă soluţia instanţei de apel
asupra criticilor recurentului ce au vizat neacordarea despăgubirilor materiale pentru tratamentele și
consultațiile medicale efectuate, o reanalizare a probatoriului administrat, în vederea schimbării
situaţiei de fapt reţinute de instanţa anterioară fiind incompatibilă cu cenzura care se poate realiza
doar pentru motive de nelegalitate (şi nu de netemeinicie) în calea extraordinară de atac a recursului.
Cât priveşte daunele materiale aferente veniturilor pretins nerealizate de recurent ca urmare a
rezilierii unilaterale de către C. a contractului pentru agentul de asigurări - consecinţă a producerii
faptei ilicite - Înalta Curte reţine că dispoziţiile Codului civil reglementează expres posibilitatea
acordării despăgubirii pentru prejudiciul viitor, numai „dacă producerea lui este neîndoielnică”
(art.1385 alin.2 C.civ.).
În vederea evaluării prejudiciului viitor şi aplicării principiului reparării integrale, se constată
că art.1385 alin.3 C.civ. prevede că „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel
176
prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit,
precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Astfel, la stabilirea întinderii prejudiciului ce se solicită a fi reparat, trebuie să se aibă în
vedere pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul sau beneficiul nerealizat (lucrum
cessans), pe care victima le-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite, dar nu le-a obţinut din cauza
producerii faptei ilicite.
Raportând dispoziţiile legale evocate la criticile formulate în recurs şi la considerentele
deciziei supuse controlului judiciar, Înalta Curte reţine că, în mod corect curtea de apel a reţinut că
recurentului nu i se pot acorda despăgubiri pentru veniturile viitoare.
Deşi în susţinerea acestor motive de recurs, recurentul a reclamat faptul că a fost lipsit de
posibilitatea de a încasa subsidia lunară în valoare de 5.000 lei şi bonusurile aferente comisioanelor,
în realitate, potrivit planurilor de indemnizare, beneficiar al acestor venituri era managerul de unitate,
iar nu agentul de asigurare.
Or, la data la care a intervenit rezilierea contractului de mandat pentru agentul de asigurare,
26 octombrie 2018, urmare examinării probatoriului de la dosar, curtea a constatat că recurentul nu
deţinea calitatea de manager de unitate pentru a putea beneficia de subsidie. Pe de altă parte, a reţinut
că, în perioada în care contractul a fost în vigoare (13 iulie 2018-26 octombrie 2018), recurentul nu a
îndeplinit cerinţele de activitate pentru a obţine promovarea în funcţia de Agency Leader, iar pentru
faptul că obiectivele stabilite în sarcina sa nu au fost atinse (un număr determinat de întâlniri, poliţe
şi prime noi anualizate), C. a procedat la rezilierea unilaterală a contractului.
Pentru aceste motiv, sunt lipsite de suport juridic aserţiunile recurentului cu privire la faptul
că rezilierea contractului de mandat a fost efectul inerent al accidentului suferit.
Acest aspect a fost confirmat şi de evaluarea făcută de instanţa de apel asupra probatoriului
administrat în cauză, din care a reieşit, în raport de diagnosticul stabilit (fără modificări
posttraumatice cranio-cerebrale), de numărul de zile de îngrijiri medicale (8-9 zile) şi de durata
concediului medical (34 de zile în perioadele 08.10-17.10.2018, respectiv 18.10-09.11.2018), că
recurentul trebuia să facă, anterior rezilierii contractului de mandat pentru agentul de asigurare,
dovada îndeplinirii cerinţelor de activitate în lunile care au precedat faptei ilicite, august-septembrie
2018.
Or, recurentul nu a făcut aceste dovezi şi nici nu a indicat activităţile pe care le-a întreprins în
cele două luni anterior menţionate. De altfel, însuşi recurentul a susţinut, prin motivele de recurs, că
nu a considerat necesar să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea tuturor
activităţilor prevăzute în contractul de mandat pentru agentul de asigurare, „întrucât nu acesta era
obiectul litigiului”.
În raport de această susţinere, nu poate fi primită critica sa ce vizează lipsa de rol activ a
instanţei de apel, căreia recurentul i-a reproşat că nu a solicitat lămuriri suplimentare cu privire la
activitatea desfăşurată anterior rezilierii contractului de mandat pentru agent, întrucât sarcina probei
aparţine, conform dispoziţiilor art.249 C.proc.civ., „celui care face o susţinere în cursul procesului”.
De altfel, un astfel de demers judiciar al instanţei de apel era de prisos de vreme ce, la
solicitarea intimatei, prima instanţă a dispus emiterea unei adrese către C., prin care să se indice
numărul poliţelor încheiate de recurent până la data rezilierii contractului de agent, valoarea acestora
şi sumele încasate în baza contractului.
Deşi prin răspunsul formulat C. a comunicat instanţei de fond că a avut relaţii contractuale cu
recurentul în perioadele 09.01.2017-11.12.2017 şi 26.07.2018-01.02.2019, în care au fost încheiate
15 poliţe de asigurări de viaţă, acesta nu a formulat precizări ajutătoare prin care să exemplifice
activitatea prestată până la data producerii accidentului şi să menţioneze câte dintre poliţele
menţionate se circumscriu perioadei în care ar fi putut să obţină calitatea de manager de unitate în
perioadă de probă şi care i-ar fi permis să beneficieze de planul de plată aferent.
177
Pe de altă parte, deşi acesta a depus la dosar dovezi din care a rezultat că în anul 2018 a
realizat, din asigurări, un venit de 12.733,31 lei, nu s-a putut stabili cu certitudine care parte din sumă
a fost obţinută de recurent în perioada în care a avut relaţii contractuale cu C.
În lipsa unor elemente care confere caracter cert prejudiciului, recurentului nu i se pot acorda
despăgubiri materiale corespunzătoare sumelor pe care pretinde că le-ar fi obţinut dacă nu s-ar fi
produs fapta ilicită, iar contractul de mandat nu ar fi fost reziliat.
Referitor la despăgubirile materiale reprezentând veniturile pe care recurentul pretinde că le-
ar fi putut obţine în calitate de viitor Agency Leader şi care constituie obiect de critică în recurs,
Înalta Curte reţine că, în acest caz, relevante sunt dispoziţiile art.1385 alin.4 C.civ., care acordă
persoanei prejudiciate prin producerea unei fapte ilicite posibilitatea reparării prejudiciului din
„pierderea unei şanse”.
Textul legal menţionat acordă dreptul persoanei prejudiciate la o reparaţie proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinându-se cont de împrejurări şi
de situaţia concretă a victimei.
Similar art.1532 alin.2 C.civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin
pierderea şansei de a obţine un avantaj, un asemenea prejudiciu putând fi reparat proporţional cu
probabilitatea obţinerii avantajului, stabilirea despăgubirilor trebuind că pornească de la calculul
probabilităţilor şi de la procentul în care şansa se putea realiza.
Pentru a putea obține repararea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze că a pierdut o
șansă reală și serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi
intervenit evenimentul care a suprimat-o, iar la momentul săvârşirii faptei ilicite, persoana
prejudiciată începuse să îşi valorifice şansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment.
Obiectivitatea de îndeplinire a şansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea
obţinerii sale.
Raportând aceste considerente la circumstanţele factuale ale cauzei - astfel cum acestea au
fost reţinute de instanţa de apel - reiese că recurentul nu se poate prevala de dispoziţiile legale
anterior enunţate, întrucât, la momentul producerii faptei ilicite şi, implicit, a prejudiciului, acesta nu
era în curs de a obţine funcţia de Agency Leader.
Promovarea recurentului într-o astfel de funcţie presupunea, conform cerinţelor de activitate
stabilite de părţile contractante, îndeplinirea unor criterii de performanţă profesională, iar veniturile
acestuia erau stabilite în raport cu valoarea medie a poliţelor de asigurare încheiate şi a numărului
mediu de agenţi dintr-o agenţie.
Condiţia de promovare într-o astfel de funcţie era aceea de a obţine şi a transmite societăţii de
asigurare un număr de cereri de asigurări de viaţă pentru care să fie emise prime noi anualizate,
aferente poliţelor de asigurare, însumate în lunile 9-14 de la data începerii activităţii la o valoare de
143.500 lei, (adică de la 15.750 lei la 54.250 lei), aspect ce nu a fost dovedit ca fiind îndeplinit de
recurent nici în perioada anterioară producerii accidentului.
Astfel, pe de o parte, nu se poate stabili cu certitudine câştigul pe care recurentul l-ar fi putut
realiza în calitatea sa de Agency Leader, iar pe de altă parte, contractul său de mandat de agent de
asigurare a fost reziliat de C., pe motiv că, până la producerea faptei ilicite, acesta nu încheiase un
număr corespunzător de poliţe de asigurări de viaţă.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că recurentul a beneficiat de o şansă reală şi serioasă
pentru promovarea în funcţia de Agency Leader la data producerii faptei ilicite, pentru a se putea da
eficienţă art.1385 alin.4 C.civ.
Cât priveşte criticile recurentului referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut o incorectă
evaluare a cuantumului daunelor morale, în raport de pierderile efectiv suferite prin producerea
accidentului şi de consecinţele negative care s-au răsfrânt asupra stării sale de sănătate, Înalta Curte
constată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, care presupun reevaluarea
178
probelor administrate în cauză şi situaţia de fapt dedusă judecăţii, aspecte care sunt incompatibile cu
calea extraordinară de atac a recursului, conform dispoziţiilor art.488 alin.1 C.proc.civ., potrivit
cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Raportat exclusiv la modalitatea de stabilire a acestora, conform art.1385 C.civ., nu se poate
reţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât aceasta a judecat în echitate, stabilind, în raport de valorile
lezate şi de proporţia în care acestea au fost atinse, despăgubirile cuvenite recurentului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr.834 A/2021 a Curţii de Apel
Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
18. Accident rutier. Despăgubiri morale solicitate de descendenții victimei decedate. Prezumția
existenței prejudiciului nepatrimonial
C.civ., art. 1391 alin. (2)

C.proc.civ., art. 328, art. 329
Dispozițiile art. 1391 alin. (2) C.civ. instituie, în materia reparării prejudiciului
nepatrimonial cauzat de durerea încercată prin moartea victimei, prezumţia existenţei unui
asemenea prejudiciu în situaţia ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului
defunctului.
Aceasta este o prezumţie legală, având regimul juridic reglementat de art. 328 alin. (1)
C.proc.civ., conform căruia „prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este
stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite”.
Ca atare, dată fiind calitatea reclamanților de nepoţi (adică descendenţi, indicaţi printre
destinatarii normei menţionate), aceștia nu aveau sarcina probei în ce priveşte prejudiciul
nepatrimonial pretins şi încercat prin moartea victimei. Dimpotrivă, partea pârâtă, căreia îi
opuneau pretenţiile în despăgubire, avea obligaţia, pentru a le înlătura, să facă dovada contrară,
câtă vreme, în sensul art. 328 alin. (2) C.proc.civ. „prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba
contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
În aceste condiţii, confundând natura prezumției legale, instituită prin art. 1.391 alin. (2)
C.civ., cu cea a prezumţiei judiciare (care dă posibilitatea instanţei, potrivit art. 329 C.civ., să se
întemeieze pe ea numai dacă are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins),
instanța de apel a stabilit în mod greşit necesitatea dovedirii prejudiciului pretins, decurgând din
moartea victimei, reţinând eronat că, în absenţa unor astfel de dovezi, pretenţiile sunt neîntemeiate.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1339 din 15 iunie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj - Secţia civilă la data de 13.12.2018,
reclamanţii A., B., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al numitului C. şi D. au solicitat,
în contradictoriu cu pârâta E. SA şi intervenientul forţat F., obligarea pârâtei la plata, cu titlu de
despăgubiri cuvenite reclamanţilor, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei şi
respectiv, bunicii acestora, după cum urmează: câte 300.000 lei cu titlu de daune morale pentru B. şi
A., în calitate de fiică şi fiu; câte 80.000 lei cu titlu de daune morale către D. şi C., în calitate de nepoţi
179
ai defunctei, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de
întârziere, începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a despăgubirilor, conform
art. 37 şi art. 38 din Norma nr. 23/2014, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1996, 1381-1395
C.civ., Ordinul CSA nr. 14/2011.
Prin sentinţa nr. 117/2019, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei
materiale. A declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea
Tribunalului Specializat Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 1093/2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei
materiale procesuale, invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea
Tribunalului Cluj, Secţia civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă. A dispus sesizarea
Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului şi suspendarea cauzei până la soluţionare.
Prin decizia nr. 95 din 09.09.2019, Curtea de Apel Cluj-Secţia a II-a civilă a stabilit
competenţa de soluţionare a acţiunii în răspundere delictuală în favoarea Tribunalului Cluj-Secţia I
civilă.
2.Sentinţa Tribunalului Cluj
Prin sentinţa nr. 272 din 02.07.2020, Tribunalul Cluj - Secţia I civilă a respins excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat-o pe
pârâta E. să plătească, în favoarea reclamanţilor A. şi B., suma de 300.000 lei către fiecare, iar în
favoarea reclamanţilor C. şi D. suma de 80.000 lei către fiecare, cu titlu de despăgubiri pentru
prejudiciul moral suferit. A obligat-o pe pârâtă să plătească în favoarea reclamanţilor penalităţi de
întârziere de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, raportat la sumele menţionate, începând
cu data de 12.12.2018 şi până la achitarea sumelor. A respins cererea reclamanţilor privind
cheltuielile de judecată.
3.Decizia Curţii de Apel Cluj
Prin decizia nr. 38/A din 17.02.2021, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a admis apelul
declarat de pârâta E. SA împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a
respins, în întregime, cererea formulată de reclamanţi. A menţinut dispoziţiile din sentinţa apelată
referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi, respectiv, la respingerea cererii
reclamanţilor privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8
C.proc.civ., reclamanţii.
Prin prisma pct. 5 al art. 488 C.proc.civ., au criticat soluţia instanţei de apel în raport de art.
397 din cod, motivat de faptul că judecarea apelului se face după regulile de la judecată în prima
instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor incidente în calea de atac.
Au susţinut că, întrucât pârâta nu a motivat apelul declarat, instanţa, în mod legal, a admis
excepţia decăderii apelantei din dreptul de a-şi motiva apelul și pe cale de consecinţă, s-a pronunţat
doar pe baza celor invocate în faţa primei instanţe, potrivit art. 476 alin. 2 C.proc.civ.
Or, în faţa tribunalului, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acţiunii, ca prescrisă, şi, în
subsidiar, diminuarea daunelor morale şi respingerea capătului de cerere privitor la plata penalităţilor
de întârziere, iar în apel a solicitat doar diminuarea daunelor morale, nu şi respingerea cererii de
chemare în judecată.
Au susţinut astfel că intimata - pârâtă nu a contestat, prin întâmpinare sau prin cererea de
apel, dreptul recurenţilor de a fi despăgubiţi, contestând numai cuantumul despăgubirilor.
Au arătat recurenții că intimata - pârâtă a invocat convenţia încheiată între recurenţi şi
intervenientul forţat doar ca argument pentru micşorarea sumelor şi nu pentru exonerarea de la plata
despăgubirilor.
180
Prin prisma cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenţii au susţinut
că soluţia instanţei de apel este motivată eronat pe considerentul încheierii convenţiei cu
intervenientul forţat.
S-a arătat că respectiva convenţie a fost încheiată la scurt timp de la data producerii
accidentului, reclamanții aflându-se într-o stare de şoc, dar dorind să-1 ajute pe intervenientul forţat,
înţelegând că acesta a produs accidentul din culpă, această convenţie având rolul de declaraţie de
circumstanţiere în dosarul penal.
Au precizat că au fost în eroare cu privire la consecinţele semnării unei atare convenţii,
nepreconizând că ar putea fi interpretată ca o renunţare la dreptul de despăgubire la care ar fi obligată
societatea de asigurare.
Potrivit recurenţilor, chiar dacă s-ar reţine existenţa vreunei renunţări la drept, ceea ce ar fi
nejustificat, această pretinsă renunţare nu este opozabilă societăţii de asigurare, deoarece, aşa cum se
statuează în unanimitate în doctrina de specialitate, renunţarea la drept produce efecte numai faţă de
părţile în privinţa cărora a fost făcută, iar conform art. 13 C.civ., renunţarea la drept nu se prezumă.
Având în vedere că au formulat o cerere de chemare în judecară împotriva societăţii de
asigurare rezultă, în mod clar, că prin pretinderea sumelor respective de la intervenientul forţat nu au
urmărit, acceptat sau prevăzut faptul că respectiva convenţie poate avea asemenea consecinţe.
Dacă s-ar considera altfel, convenţia respectivă ar fi lovită de nulitate relativă, bazată pe
falsitatea cauzei, dată fiind eroarea cu privire la scopul pentru care s-a încheiat şi la producerea
efectelor juridice reţinute de curtea de apel.
Au arătat recurenții că acţiunea directă a victimelor împotriva societăţii de asigurare este
reglementată expres în art. 2223-2226 C.civ., ca normă generală şi art. 49 din Legea nr. 136/1995,
texte care se completează cu Norma ASF nr. 23/2014.
Au considerat, de asemenea, nelegală soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată
formulată de nepoţii victimei, având în vedere prevederile art. 1391 alin. 2 C.civ., precum şi proba
testimonială administrată în cauză care a reliefat relaţiile existente între aceştia.
Mai mult, contrar celor reţinute de instanţa de apel, au arătat că relaţiile de afecţiune se
prezumă în acest caz, având în vedere că dispoziţiile art. 1391 alin. 2 C.civ. nu disting între gradele
de rudenie.
În mod corect a reţinut prima instanţă faptul că pârâta nu a contestat existenţa relaţiilor
apropiate între recurenţi şi victima accidentului rutier, că traumele psihice suferite de aceştia au fost şi
sunt accentuate, suferinţa determinând şi o veritabilă modificare a coordonatelor vieţii cotidiene.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă E. SA a invocat nulitatea
recursului, întrucât motivele nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
A susţinut că primul motiv, subsumat pct. 5 al art. 488 C.proc.civ., este atât neaplicabil speţei,
cât şi neîntemeiat.
Prin prisma art. 476 C.proc.civ., a precizat că prin cererea de apel formulată în termen legal, a
exercitat calea de atac împotriva hotărârii tribunalului în integralitate, fără a limita în vreun fel efectul
devolutiv al apelului.
Prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, a solicitat a se constata că prejudiciul a fost
cuantificat, recunoscut şi acoperit integral în baza înţelegerii încheiate între inculpat şi reclamanţii din
prezenta cauză, iar instanţa penală a luat act de respectiva înţelegere.
În aceste condiţii, a opinat că instanţa de apel a fost învestită în mod legal cu rejudecarea în tot
a fondului cauzei, conform susţinerilor şi apărărilor invocate în faţa tribunalului, inclusiv cu referire la
acoperirea integrală a prejudiciului în baza tranzacţiei menţionate.
Şi al doilea motiv de recurs, subsumat pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., a fost considerat
neîntemeiat de recurentă, în condiţiile în care motivarea instanţei de apel nu are în vedere vreo
181
renunţare la dreptul de despăgubire din partea reclamanţilor şi nici imposibilitatea ca aceştia să poată
solicita despăgubiri şi de la asigurător.
Motivarea deciziei apelului este clară în sensul că respingerea cererii a avut în vedere exclusiv
faptul că prejudiciul a fost deja evaluat şi reparat integral în baza tranzacţiei, fiind astfel neîntemeiată
solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru acelaşi prejudiciu, nefiind vorba de un prejudiciu
apărut după încheierea tranzacţiei.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în
sensul şi în limitele considerentelor ce vor fi arătate:
Critica referitoare la încălcarea regulilor de procedură în desfăşurarea judecăţii din apel (şi
astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.) sub motiv că ar fi fost nesocotită
norma din art. 476 alin. 2 C.proc.civ., nu poate fi primită.
Astfel, prevalându-se de dispoziţiile procedurale menționate anterior, recurenţii-reclamanţi au
susţinut că decizia din apel a realizat – în absenţa motivării apelului declarat de către pârâtă – o
judecată ce a depăşit aspectele invocate de aceasta, în apărare, în faţa primei instanţe.
În acest sens, s-a arătat că societatea pârâtă nu s-ar fi apărat decât invocând excepţia de
prescripţie extinctivă, respectiv, solicitând diminuarea cuantumului daunelor morale stabilite de
prima instanță, iar nu prevalându-se de convenția încheiată între reclamanţii A., B. şi intervenientul
forţat, ca fiind de natură să ducă la exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor. Oricum, s-a
susţinut, referirea la această convenţie s-a realizat doar cu scopul diminuării daunelor puse în sarcina
intimatei-pârâte, iar nu în ideea constatării plăţii deja efectuate a despăgubirilor, cu consecinţa
respingerii pretenţiilor formulate, ca neîntemeiate.
Susţinerea recurenţilor nu îşi are suport în actele procedurale ale dosarului întrucât, potrivit
întâmpinării depuse în dosarul instanței de fond, pârâta a invocat în apărare, în afară de excepţia
prescripţiei extinctive şi caracterul excesiv al daunelor morale pretinse, aspectul referitor la
intervenirea unei tranzacţii între cei doi reclamanţi (fiii victimei decedate) şi persoana responsabilă
de producerea accidentului (intervenientul forţat), cu pretinsa consecinţă a acoperirii integrale a
prejudiciului şi deci, a caracterului neîntemeiat al acțiunii.
În acest context procedural, judecata în apel nu s-a realizat, contrar susţinerii recurenţilor, cu
încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. 2 C.proc.civ., care permit, în cazul nemotivării apelului, ca
devoluțiunea să se realizeze doar pe baza celor invocate la prima instanță ci, dimpotrivă, cu luarea în
considerare a susţinerilor părţilor.
Aşadar, nefiind depăşite limitele judecăţii de primă instanță, efectul devolutiv s-a produs cu
respectarea dispoziţiilor care fixează cadrul procesual în astfel de situaţii (vizând nemotivarea cererii
de apel), ipoteză în care critica formulată pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. are caracter
nefondat.
Se constată însă, caracterul fondat al criticilor recurenților vizând nelegalitatea deciziei din
perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., referitor la modalitatea în care s-
a făcut aplicarea normelor de drept material, deopotrivă pentru că raporturile juridice nu au fost
suficient lămurite faţă de doi dintre reclamanţi (fiii victimei) şi respectiv, pentru că a avut loc o
aplicare eronată a legii, cu ignorarea conţinutului normei, faţă de ceilalţi reclamanţi (nepoţii
victimei).
Astfel, în ce îi priveşte pe reclamanţii A. şi B., instanţa de apel constată că aceştia nu sunt
îndreptăţiţi să pretindă despăgubiri morale, în calitate de victime colaterale ale faptei ilicite a
intervenientului forţat, care a avut drept consecință decesul autoarei lor (mama), întrucât între aceşti
reclamanţi şi intervenient s-a încheiat o tranzacţie la scurt timp (5 zile) după producerea accidentului
din 10.07.2018, tranzacţie conform căreia părţile înţelegeau „să se împace cu privire la pretenţiile
182
civile pentru suma de 45.000 lei, sumă din care se plăteşte un avans de 10.000 lei, azi, 15.074.2015,
iar restul se va plăti până la data de 30.11.2015”.
Dând eficienţă acestei tranzacţii, instanţa de apel a reţinut că nu mai poate fi activată
răspunderea asigurătorului întrucât, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, acesta „acordă
despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de
terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule”.
S-a apreciat că, în speţă, reclamanţii şi-au cuantificat despăgubirile pe care le pretind pentru
acoperirea prejudiciului nepatrimonial cauzat de decesul mamei, urmare a accidentului provocat de
intervenient, conform tranzacţiei încheiate cu acesta în calitate de asigurat al pârâtei, tranzacţie de
care instanţa penală a luat act, în baza dispoziţiilor art. 19 şi art. 397 C.proc.pen. S-a reţinut, de
asemenea, că în lipsa oricăror precizări, tranzacţia trebuie considerată ca acoperind toate prejudiciile
cauzate reclamanților.
Aceste statuări ale instanţei nu ţin seama de specificul raporturilor juridice cărora le dă
naştere un contract de asigurare de răspundere civilă delictuală, în care răspunderea asigurătorului, în
limitele prevăzute de contract, se activează în favoarea unui terţ faţă de convenţie, cel care este
prejudiciat prin fapta ilicită (riscul asigurat) săvârşită de către asigurat.
Această relaţie tripartită (dintre asigurător, asigurat şi terţ prejudiciat) presupune ca stabilirea
despăgubirii – pentru a duce la acoperirea prejudiciului şi în mod corespunzător, la stingerea
pretenţiei victimei – să se realizeze prin convenţie încheiată între toate aceste trei părţi (atunci când
nu se realizează prin hotărâre judecătorească), iar odată cu încasarea despăgubirii, victima să
precizeze expres că nu mai are nicio pretenție de la asigurător și de la asigurat.
În acest sens, dispozițiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 (incident cauzei în raport cu
data încheierii contractului de asigurare şi producerii riscului asigurat), ca şi cele ale art. 2225 C.civ.
(norma generală în materie) stabilesc expres că „despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre
asigurat, persoana păgubită şi asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre
judecătorească”. De asemenea, potrivit art. 55 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 „odată cu încasarea
despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite
şi că nu mai au nicio pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat (persoana vinovată)
în legătură cu paguba respectivă”.
În speţă, aşa-numita tranzacţie s-a încheiat doar între asigurat (autorul faptei ilicite) şi
victimele colaterale, consemnând o sumă de bani (45.000 lei) cu titlu de pretenţii civile, din care s-a
achitat un avans (de 10.000 lei), urmând ca diferenţa de 35.000 lei să fie achitată la un moment
ulterior (30.11.2015), fără ca această obligație asumată să mai fie însă executată.
Pentru a da eficienţă acestei convenţii, în sensul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995,
şi a constata că asigurătorul nu datorează despăgubiri întrucât asiguratul său nu (mai) răspunde
pentru prejudiciul cauzat, instanţa de apel trebuia să verifice dacă respectiva convenţie era într-
adevăr una care să fi dus la acoperirea integrală a prejudiciului şi la stingerea pretenţiilor
reclamanţilor.
Sub acest aspect, instanţa trebuia să verifice susţinerile reclamanţilor, conform cărora
respectiva convenţie nu a fost decât una încheiată în legătură cu desfăşurarea procesului penal,
pentru a constitui un act în circumstanţiere personală, valorificabil ca atare în favoarea inculpatului,
iar nu un act pur abdicativ, adică de renunţare la însuși dreptul subiectiv de a pretinde despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat, ca victime colaterale, prin decesul autoarei lor.
De altfel, instanţa penală nu a procedat la o verificare jurisdicţională a pretenţiilor pe latură
civilă, ci doar a constatat că a intervenit respectiva convenţie şi, în plus, a respins, ca tardiv
formulată, constituirea de parte civilă, a celor patru moştenitori (fiii şi nepoţii defunctei) pentru suma
de 90.000 lei daune morale.
183
În acest context, aprecierea instanței de apel conform căreia prejudiciul ar fi fost acoperit prin
tranzacţia încheiată în procesul penal, situaţie în care nu pot fi pretinse sume suplimentare de la
asigurător, nu are la bază o cercetare şi lămurire a raporturilor juridice dintre părţi, în condiţiile în
care, pe de o parte, în procesul penal pretenţiile suplimentare ale părţilor vătămate au fost respinse pe
considerente pur formale (legate de termenul de constituire parte civilă), fără a primi o dezlegare pe
fond.
Pe de altă parte, statuarea instanței potrivit căreia împrejurarea că tranzacţia părţilor nu a fost
respectată de către inculpat ar fi lipsită de relevanţă întrucât „reclamanţii au la dispoziţie un titlu
executoriu împotriva acestuia” ignoră reglementările specifice materiei, care obligă pe asigurător să
plătească despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost
despăgubită de către asigurat (art. 55 alin. 1 și 3 din Legea nr. 136/1995, art. 2226 alin. 1 C.civ.).
Aşadar, concluzia instanţei de apel în sensul că pârâta, asigurător de răspundere civilă
delictuală, nu ar datora despăgubiri pentru producerea riscului asigurat întrucât asiguratul său a
încheiat o tranzacţie cu descendenţii victimei este una bazată pe neelucidarea scopului şi efectelor
convenţiei părţilor – respectiv, în ce măsură ea are valoarea unui act abdicativ, de renunţare la
dreptul subiectiv de a obţine reparaţii pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin fapta ilicită sau
este vorba doar despre o înţelegere făcută cu scopul de a produce efecte în circumstanțiere în cadrul
procesului penal, în care a și fost valorificată, ca atare.
De asemenea, nici împrejurarea că suma înscrisă în tranzacţie, cu titlu de pretenţii civile, nu a
fost achitată decât parţial, nu a fost luată în considerare şi evaluată de către instanţa de apel în cadrul
normativ specific raporturilor dintre asigurător şi terţa persoană prejudiciată, în contextul în care, așa
cum s-a arătat, asigurătorul plăteşte despăgubirea direct terţului dacă nu a fost despăgubit de către
asigurat (art. 55 din Legea nr. 136/1995), iar despăgubirea se plăteşte asiguratului în cazul în care
acesta dovedeşte că a despăgubit pe cel păgubit (art. 55 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 2226 alin.
3 C.civ.) şi evident, dacă nu există drept de regres al asigurătorului împotriva asiguratului (conform
art. 58 din Legea nr. 136/1995).
Toate aceste aspecte denotă o insuficientă lămurire a raporturilor juridice dintre părţi, în
privinţa tranzacţiei încheiate de reclamanţii A. şi B. cu autorul faptei ilicite şi a efectelor acesteia,
inclusiv din perspectiva invocării opozabilităţii lor de către asigurător, cu pretinsa consecinţă, a
stingerii dreptului de creanţă al victimelor sau, dimpotrivă, a întocmirii, potrivit reclamanţilor, a unui
act în circumstanţiere, utilizat în procesul penal.
În același timp, soluţionarea cauzei în apel denotă ignorarea dispoziţiilor de drept substanţial
specifice materiei asigurării de răspundere civilă, potrivit celor arătate anterior, în ce priveşte
stabilirea despăgubirilor şi felul în care se realizează plata lor, atunci când persoane păgubite sunt
terţi faţă de contractul de asigurare, iar asiguratul realizează o plată parțială.
Este fondată, de asemenea, critica de nelegalitate formulată de recurenţii-reclamanţi în
legătură cu modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ.,
referitor la pretenţiile formulate de ceilalți doi reclamanţi, C. şi D. (nepoţii defunctei).
Astfel, decizia recurată constată că acţiunea acestora nu poate fi admisă întrucât în faţa primei
instanțe nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că moartea victimei le-a cauzat vreo
suferinţă şi, ca atare, n-au dovedit existenţa vreunui prejudiciu.
S-a arătat că acordarea despăgubirilor este condiţionată de dovedirea prejudiciului pretins,
nefiind suficientă apelarea la prezumţii judiciare, cu atât mai mult cu cât „nepoţii defunctei locuiau
într-un alt județ, aflat la o distanţă considerabilă de locuinţa acesteia”.
Aprecierea instanţei este eronată, bazată pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.
1391 alin. 2 C.civ., care instituie, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de durerea
încercată prin moartea victimei, prezumţia existenţei unui asemenea prejudiciu în situaţia
ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului defunctului.
184
Aceasta este o prezumţie legală (iar nu judiciară, cum eronat reţine instanţa de apel), având
regimul juridic reglementat de art. 328 alin. 1 C.proc.civ., conform căruia „prezumţia legală scuteşte
de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca
fiind dovedite”.
Ca atare, dată fiind calitatea de nepoţi (adică descendenţi, indicaţi printre destinatarii normei
menţionate), reclamanţii nu aveau sarcina probei în ce priveşte prejudiciul nepatrimonial pretins şi
încercat prin moartea victimei.
Dimpotrivă, partea pârâtă, căreia îi opuneau pretenţiile în despăgubire, avea obligaţia, pentru
a le înlătura, să facă dovada contrară, câtă vreme, în sensul art. 328 alin. 2 C.proc.civ. „prezumţia
legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
În aceste condiţii, confundând natura prezumției legale, instituită prin art. 1.391 alin. 2 C.civ.,
cu cea a prezumţiei judiciare (care dă posibilitatea instanţei, potrivit art. 329 C.civ., să se întemeieze
pe ea numai dacă are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins), decizia din apel
stabileşte în mod greşit necesitatea dovedirii prejudiciului pretins, decurgând din moartea victimei şi
reţine eronat că, în absenţa unor astfel de dovezi, pretenţiile sunt neîntemeiate.
În consecinţă, se va constata că, în privinţa reclamanţilor C. şi D., instanţa de apel a făcut o
greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ., nesocotind regimul juridic al prezumţiei
legale, pentru a trage concluzia că, nefiind administrate probe, nu s-a făcut dovada suferinţei
încercate şi deci, solicitarea de despăgubiri morale este neîntemeiată.
Pentru toate considerentele arătate, recursul a fost admis, pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., fiind casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii vor fi lămurite raporturile juridice decurgând din tranzacţia încheiată cu
autorul faptei ilicite, în ce măsură aceasta este un act pur abdicativ, de renunţare la însuşi dreptul
subiectiv la despăgubiri sau o convenţie întocmită pentru a produce consecinţe în circumstanţiere, în
procesul penal, în favoarea inculpatului.
Se va ţine seama de faptul că tranzacţia a fost executată doar parţial, precum şi de
împrejurarea că în procesul penal n-a avut loc o tranşare jurisdicţională asupra laturii civile a cauzei,
ci doar s-a luat act de intervenirea unei tranzacţii (prin redarea termenilor acesteia, în legătură cu
plata unui avans şi existenţa unei diferenţe de sumă care urma să fie executată la o dată ulterioară),
precum şi de respingerea, ca tardivă, a cererii de constituire parte civilă pentru despăgubirile morale.
Vor fi identificate şi aplicate în mod corespunzător situaţiei de fapt rezultate, normele în
materia asigurării de răspundere delictuală, referitoare la condiţiile antrenării răspunderii
asigurătorului pentru prejudiciul creat prin fapta ilicită săvârşită de asigurat unui terţ faţă de
contractul de asigurare, precum şi la condiţiile stabilirii şi plăţii despăgubirilor, astfel încât să se
asigure reparaţia efectivă a daunelor.
19. Accident rutier. Decesul victimei. Acţiune în despăgubiri. Relaţie de concubinaj. Sfera
persoanelor îndreptăţite la reparaţia pecuniară a prejudiciului prin ricoşeu
Din analiza dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C.civ. rezultă că sfera victimelor prin ricoşeu
care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă,
fiind alcătuită din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă
persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu.
185
În condiţiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei
alte persoane" care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de
drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Această regulă
sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a
acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede, în condiţiile în care legea civilă
trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării.
Astfel, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 12/2016, în interpretarea
dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C.civ., precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului conceptului de „viaţă de familie” cât şi înțelesul noţiunii de „membru de
familie” astfel cum se desprinde din considerentele Deciziei nr. 215/2020 a Curţii Constituţionale, în
mod eronat s-a apreciat că reclamanta nu este îndrituită la acordarea daunelor morale, câtă vreme
circumstanţele factuale au demonstrat că aceasta și victima au convieţuit şi că şi-au acordat sprijin
reciproc, relaţia dintre aceştia putând fi caracterizată drept „viaţa de familie” în sensul
jurisprudenţei evocate, fiind incontestabil prejudiciul afectiv înregistrat în sensul art.1391 alin.(2)
C.civ.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu
pârâta I. S.A., au solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi materiale în
cuantumul indicat mai jos: pentru reclamanta A., partenera de viaţă a lui J., decedat în accident:
500.000 lei cu titlu de daune morale şi 700 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli cu
înmormântarea şi 1925,59 de lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli cu deplasările
apărătorului ales în cursul urmăririi penale la organele de poliţie şi parchet, cu trimiterile poştale,
contravaloarea a două rapoarte medico-legale de necropsie şi a raportului medico-legal privind
alcoolemia şoferului autoturismului; pentru reclamanta B., soţia lui K., decedat ca urmare a
accidentului: 500.000 lei cu titlu de daune morale şi 841,86 lei cu titlu de daune materiale
reprezentând cheltuieli cu deplasările de la domiciliul reclamantei la Spitalul Judeţean de Urgenţă
Târgu Mureş, cheltuieli cu medicamente, cheltuieli de înmormântare; pentru reclamanta F., fiica
numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul C., fiul numitului K., 500.000
lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul D., fiul numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune
morale; pentru reclamantul E., fiul numitului K.,500,000 lei cu titlu de daune morale; pentru
reclamantul G., rănit în accident 200.000 lei cu titlu de daune morale şi 375 lei cu titlu de daune
materiale reprezentând câştigul nerealizat pe perioadă de 2 luni de la producerea accidentului; pentru
reclamantul H., rănit în accident 200.000 lei cu titlu de daune morale, suma de 6250 lei cu titlu de
daune materiale reprezentând câştig nerealizat din venituri salariale pe perioada august - decembrie
2016 şi o rentă lunară până la pensionarea sa pentru limită de vârstă pentru diferenţa dintre salariul
minim pe economie şi pensia pentru invaliditate în cuantum de 400 lei.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj-Secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 286 din 09.07.2020 pronunţată de Tribunalul Cluj-Secţia civilă, s-a
admis în parte acţiunea civilă şi, în consecinţă:
A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000 lei cu titlu de
daune morale şi a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale – cheltuieli de înmormântare şi
necropsie.
186
A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta B. a sumei de 300.000 lei cu titlu de
daune morale.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei B. de obligare a pârâtei la plata de daune
materiale în cuantum de 841,86 lei.
A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanţii C., D., E. şi F. a sumei de 300.000 lei
cu titlu de daune morale.
A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamantul G. a sumei de 68.800 lei cu titlu de
daune morale.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului G. de obligare a pârâtei la plata de daune
materiale în cuantum de 375 lei.
S-a luat act că reclamanţii vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin încheierea din 15.10.2020, Tribunalul Cluj a admis cererea de lămurire a dispozitivului
sentinţei nr. 286 din 09.07.2020 pronunţată de Tribunalul Cluj formulată de reclamanţii C., D., E. şi
F. şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către aceşti reclamanţi a sumei de 300.000 lei pentru
fiecare, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei decizii au declarat apel, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi pârâta S.C. I.
S.A.
3.Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj– Secţia I civilă.
Prin decizia civilă nr. 45/A/2021 din 18.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I
civilă s-a luat act de renunţarea reclamanţilor C., D., E. şi F. la judecarea apelului declarat împotriva
sentinţei civile nr. 286/2020, pronunţată de Tribunalul Cluj.
S-a admis în parte apelul declarat de pârâta S.C. I. S.A împotriva sentinţei civile nr. 286/2020,
pronunţată de Tribunalul Cluj, schimbată în parte, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantei A.
împotriva pârâtei.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul G. împotriva aceleiaşi sentinţe
4.Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 45/A/2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă au
formulat recurs pârâta SC I. S.A., precum și reclamanta A.
Recursul declarat de pârâta SC I. S.A.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate si
trimiterea spre rejudecare a deciziei recurate, desființarea actelor de executare efectuate în baza
deciziei casate cu consecința întoarcerii executării silite susţinând următoarele:
Conform dispozițiilor art. 488 pct. 5 C.proc.civ. prin hotărârea dată, instanţa a încălcat
regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul aplicării greșite a art.
466 C.proc.civ. odată cu respingerea apelului formulat împotriva sentinței nr. 286/2020 vizând
diminuarea daunelor morale acordate reclamanților C., D., E., F.; încălcarea art. 14 C.proc.civ.,
întrucât instanța a întemeiat soluția de respingere a apelului pârâtei împotriva sentinței nr. 286/2020
pe aspecte care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.
În explicitarea acestui motiv de recurs, arată că instanța de apel nu a pus în discuția părților
împrejurarea că decizia de lămurire a dispozitivului nu ar fi fost atacată separat cu apel, reclamanții
nu au invocat inadmisibilitatea apelului și respingerea pe acest motiv, raportat la apelul declarat,
pârâta arată că a înțeles dispozitivul sentinței nr. 286/2020 înainte ca acesta să fie lămurit, iar faptul
că acesta a fost înțeles în mod corect a fost confirmat prin încheierea nr. 217/CC/2020 a fost apelată
soluția finală de stabilire a despăgubirii pentru fiecare reclamant în parte în cuantum de 300.000 lei,
soluție pronunțată prin sentință, încheierea neavând facultatea de a modifica dispozitivul hotărârii, ci
a-l clarifica.
187
A invocat recurenta în al doilea motiv de recurs întemeiat pe punctul 6 al art. 488 C.proc.civ.
că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive străine de natura cauzei,
în ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale și incidența art. 50 pct. 1 lit. f și
pct. 2 lit. d NASF 23/2014, cu privire la aplicarea art. 1371 C.civ. în sensul stabilirii procentului de
culpă al victimei și imputare a acestuia în despăgubirea stabilită.
Detaliind acest motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea nu este motivată în conformitate
cu exigențele impuse de art. 425 lit. b) C.proc.civ., în sensul că instanța nu arată motivele pentru care
a înlăturat apărările pârâtei întemeiate pe art. 50 din NASF 23/2014 cu referire la modalitatea de
stabilire a despăgubirilor prin raportare la practica judiciară. Arată că instanța nu a analizat deloc
practica judiciară depusă în apărare și citează cauza Ruiz Torija c. Spaniei care statuează că motivele
decisive necesită un răspuns specific și explicit. Cu privire la procentul de culpă reținut în sarcina
victimelor J. și K. arată că instanța analizează lapidar, într-o frază de patru rânduri că nu se impune o
reevaluare a gradului de culpă, în condițiile în care nu s-a individualizat procentul de culpă în raport
de art. 1371 C.proc.civ., aceasta neputând echivala cu o motivare a hotărârii și nu permite un control
judiciar.
Al treilea motiv de recurs privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 488 pct. 8
C.proc.civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept
material, și anume art. 50 din NASF pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) odată cu stabilirea despăgubirilor
morale, precum și art. 1371 alin. 1 C.civ. odată cu stabilirea despăgubirilor morale.
Arată recurenta că, deși instanța de apel reține că potrivit normelor legale în vigoare
despăgubirea morală se face în conformitate cu jurisprudența, raportat la art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2
lit. d) din NASF 23/2014, în realitate instanța nu s-a raportat la practica judiciară depusă în apărare și
nici nu a înlăturat-o.
Recursul formulat de reclamanta A.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate si
trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, în sensul respingerii apelului SC I. față de
reclamanta-intimată A. cu finalitatea obligării intimatei-pârâte la plata către reclamantă a
despăgubirilor în temeiul art. 1391 alin. (2) C.civ. și art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014 și a
indicat drept critici următoarele:
Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. critică decizia civilă pentru aplicarea
greșită a normelor de drept material, și anume prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a C.civ., dar și
cele ale art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014.
În explicitarea acestui motiv de recurs, arată că încălcarea legii de drept substanțial se
identifică prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică (aplicarea unei norme
speciale la situații care nu cad sub incidența ei) dar și prin interpretarea și aplicare greșită greșită a
textului de lege aplicabil stării de fapt - – art. 309 și art. 382 C.civ. A arătat că în declarația lui L.,
soția din acte, s-a reținut că soții erau despărțiți în fapt din 1986 și nu a participat la înmormântarea
soțului. În schimb, instanța de apel impută reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de
conviețuire a foștilor soți J., în condițiile în care probele din dosar sunt în sensul că aceștia nu mai
conviețuiau efectiv de 17 ani în momentul în care a debutat relația de concubinaj dintre reclamantă și
victimă. Critică faptul că instanța de apel a extins o obligație legală care nu există în persoana
reclamantei la starea de fapt din dosar, aducând acesteia o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât
prin desființarea parțială a deciziei recurate.
Cu privire la interpretarea greșită a prevederilor incidente, alin. (2) teza a II-a art. 1391 (2)
C.civ., arată că în fața instanței de apel nu s-au administrat probe noi, care să vină să combată cele
reținute în privința situației personale a reclamantei A., cu toate acestea, prin decizia pronunțată în
apel acțiunea acesteia este respinsă.
188
Mai critică decizia și sub aspectul nelegalității acesteia prin raportare la prevederile art. 50
pct. 2 lit. d din Norma ASF NR. 23/2014, despăgubirile care urmează a fi acordate cu titlu de daune
morale trebuind să fie stabilite în principal în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.
Recurenta-pârâtă SC I. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-
reclamantă A., prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în
motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat
respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta-reclamantă A. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă
SC I. SA, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-pârâtă SC I. SA a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
apărărilor formulate de recurenta-reclamantă și admiterea recursului, cu consecința casării deciziei
atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Analizând recursurile în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile și apărările formulate
şi de prevederile art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Aşa cum rezultă din datele dosarului, reclamanții au dedus judecăţii o acţiune în răspundere
civilă delictuală, solicitând acordarea daunelor materiale și morale pentru suferințele cauzate de
pierderea persoanelor dragi în accidentul rutier ce a avut loc la data de 26 mai 2016.
În ceea ce o privește pe reclamanta A., prima instanță a constatat dreptul acesteia la
despăgubire și a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de 250.000 cu titlu de daune morale și a
sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale.
Instanța de apel, analizând apelul pârâtei referitor la despăgubirile acordate recurentei-
reclamante, a reținut că aceasta din urmă nu se încadrează în prevederile art. 1391 C.civ., aflându-se,
la data producerii accidentului, într-o relație de concubinaj cu defunctul J., și apreciind că această
relație, chiar dacă, ipotetic, ar fi de natură să nască o relație de afecțiune, contravine obligației de
fidelitate, iar acordarea de compensații morale reclamantei ar echivala cu legalizarea unei relații
dintre o persoană căsătorită și una necăsătorită și o încălcare a art. 309 și art. 382 C.civ.
Drept urmare, a admis apelul formulat de pârâtă, pe acest aspect, și a înlăturat obligația de
plată a pârâtei cu privire la această reclamantă.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta
a susţinut că soluția instanței de apel este greșită, instanța încălcând normele de drept material
incidente în speță, anume prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a C.civ., prin extinderea normei
juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, dar și prin interpretarea și aplicare greșită a art. 309 și
art. 382 C.civ., imputând reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a foștilor
soți, dar și cele ale art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014.
Critica astfel formulată este fondată, pentru argumentele ce succed:
Cu privire la situația de fapt, astfel cum a reieșit din probele administrate în fața primei
instanțe, și cum a fost reținută de instanța de fond, recurenta-reclamantă, chiar dacă nu a fost soția
victimei J., aceasta a fost, în fapt, partenera de viață a acestuia timp de 13 ani (până la data
decesului), convieţuind împreună cu defunctul J. Drept urmare, relația îndelungată pe care au avut-o,
a fost de natură să nască sentimente de afecțiune între reclamantă şi defunct.
În fața instanței de apel nu s-au administrat probe noi, care să combată cele reținute în
privința situației personale a reclamantei.
Potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ.: "Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde
despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea
încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi
existenţa unui asemenea prejudiciu".
189
Din analiza acestui text de lege rezultă că sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la
reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă, fiind alcătuită din
ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă persoană care, la
rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu. Având în vedere că din textul
legal enunţat rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care legiuitorul nu distinge ce
persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existenţa unui
asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul şi nici
instanţa nu trebuie să distingă.
Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o
aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede, în condiţiile în
care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării ("actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat").
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că recurenta, în susţinerea cererii de
acordare a daunelor morale, a arătat că a suferit un prejudiciu moral întrucât între victimă şi
reclamantă a existat o relaţie de afectivitate, aceștia conviețuind împreună timp de 13 ani, până la
decesul victimei, astfel că nu se poate aprecia că reclamanta nu are legitimare procesuală activă.
După cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 12/2016, în interpretarea dispoziţiilor art. 1391
alin. (2) din C.proc.civ., situaţia "prejudiciului prin ricoşeu sau reflectare" are în vedere acel
prejudiciu care este suferit de terţe persoane, victime indirecte (rudele şi cei apropiaţi), cauzat
acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment
victimei imediate, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relație de interes patrimonial
sau nepatrimonial cu victima imediată şi care suferă o pierdere economică sau este lezată în
sentimentele ei de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată.
Reţinând aplicabilitatea în speţă a deciziei menţionate, prin raportare la art. 1391 alin. (2)
C.civ., Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu se încadrează
în categoria persoanelor îndreptăţite la despăgubire nefăcând dovada unei legături de rudenie cu
victima, iar acordarea unei compensaţii morale către aceasta ar echivala cu o legalizare a unei relaţii
dintre o persoană căsătorită şi una necăsătorită, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 309 şi 382
alin. 1 C.civ.
Se cuvine remarcat că definind noţiunea de "familie", Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a arătat că aceasta nu se limitează exclusiv la relaţiile bazate pe căsătorie şi poate include şi "legături
de familie" de facto, precum, spre exemplu, în cazul în care părţile coabitează în afara căsătoriei
(Johnston şi alţii împotriva Irlandei, pct. 56; Van der Heijden împotriva Ţărilor de Jos, pct. 50).
Relativ la conceptul de "viaţă de familie", instanţa europeană a arătat că nu trebuie făcută
distincţie între familia legitimă, care are la bază o căsătorie valabilă, şi familia naturală, care este o
relaţie de fapt, dreptul la viaţă de familie fiind recunoscut fără nicio distincţie. În cazul în care este
vorba despre o familie de facto, pentru a determina dacă legătura dintre persoane poate fi calificată
drept viaţă de familie, s-a arătat că trebuie să se ţină seama de împrejurarea că membrii familiei
trăiesc împreună şi că au copii (cauza Kroon şi alţii c. Tările de Jos, hotărârea din 27.10.1994, cauza
Keegan c. Marii Britanii, hotărâre din 26.05.1994), aceştia bucurându-se de aceleaşi drepturi şi
acelaşi tratament ca o familie tradiţională.
Aceeași este și interpretarea dată de Curtea Constituțională a României noțiunii de familie,
care, prin decizia nr. 215/2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 06 iulie 2020, a constatat că
art. 177 C.pen., definind noțiunea de „membru de familie“, stabilește în alin. (1) că „Prin membru de
familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și
190
persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit
relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. În
completare, precizările Curții sunt clare: ,,sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să
absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și
persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii , cu
condiția conviețuirii, iar soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care
trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală
similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite”
Curtea Constituțională a României a constatat că prin termenul de ,,membru de familie” se va
înțelege nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații care se aseamănă celor dintre soți, în
cazul în care aceste persoane conviețuiesc.
Astfel, pentru o interpretare corectă a art. 1391 C.civ., în cazul particular dedus judecăţii, este
necesar ca persoana care solicită acordarea despăgubirilor să dovedească existenţa prejudiciului
indiferent de natura relaţiei dintre persoana care solicită despăgubirile şi victimă, aceasta putând fi o
relaţie legitimă sau una de fapt.
Astfel, câtă vreme circumstanţele factuale au demonstrat că reclamanta și vicima J. au
convieţuit şi că şi-au acordat sprijin reciproc, relaţia dintre aceştia putând fi caracterizată drept „viaţa
de familie” în sensul jurisprudenţei anterior evocate, în mod eronat a apreciat instanţa de apel că
reclamanta nu este îndrituită la acordarea daunelor morale generate de decesul lui J., fiind
incontestabil prejudiciul afectiv înregistrat în sensul art.1391 alin.(2) C.civ.
Pe de altă parte, cu referire la reținerea incidenței prevederilor art. 309 și art. 382 C.civ.,
Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 309 C.civ.: „(1) Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi
sprijin moral. (2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să
locuiască separat”, iar art. 382 din același act normativ prevede: „ (1) Căsătoria este desfăcută din
ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă. (2) Prin excepţie, dacă
acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se
socoteşte desfăcută la data decesului. (3) În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe
data eliberării certificatului de divorţ.”
Prin reținerea incidenței în speța pendinte a normelor legale mai sus evocate, și apreciind că
acestea au fost încălcate, astfel încât reclamanta nu ar putea solicita daune morale pentru suferința
pricinuită, instanța de apel a extins o obligație legală, în mod nepermis, imputându-i reclamantei
nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a soților J., deși, așa cum a fost reținută situația
personală a reclamantei, aceasta nu a fost soția victimei J., ci partenera de viață, în afara căsătoriei.
Or, obligațiile legale astfel reglementate cad în sarcina soților, iar respectarea acestora excede
analizei în prezentul litigiu, cele două articolele din Codul civil fiind străine de natura cauzei.
Singurul aspect care trebuie analizat, având în vedere natura cauzei de față, este dacă
persoanele care solicită despăgubiri de pe urma decesului victimelor accidentului rutier justifică și
dovedesc existența prejudiciului afectiv.
Drept urmare, constatând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 309
şi art. 382 C.civ., acestea fiind străine de natura litigiului, precum şi o greşită interpretare a
dispoziţiilor art. 1391 C.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei şi a trimis spre rejudecare
cauza aceleiaşi instanţe de apel, devenind inutilă în raport de soluția dată (prin prisma argumentelor
ilustrate în prezenta decizie) acestui motiv de recurs, analiza celuilalt motiv de recurs formulat (care
astfel, va fi avut în vedere de instanța de trimitere).
Dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa acestei reclamante, s-a
impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de
rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare cu
191
privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, asupra îndreptățirii
reclamantei A. la daune morale şi materiale.
În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta SC I. SA, Înalta Curte constată următoare:
Prin primul motiv de recurs, pârâta a criticat hotărârea instanţei de apel reclamând încălcarea
regulilor de procedură, prin aplicarea greşită a art. 443 şi art. 14 C.proc.civ., în pronunţarea soluţiei
de respingere a apelului formulat împotriva sentinţei nr. 286/2020 vizând diminuarea daunelor
morale acordate reclamanţilor C., D., E. şi F.
Critica, astfel cum va fi analizată din perspectiva ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488
alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., este fondată, după cum urmează:
Prin sentinţa civilă nr. 286 din 09.07.2020 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea
civilă şi, în consecinţă: a fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000
lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale – cheltuieli de
înmormântare şi necropsie; la plata către reclamanta B. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune
morale; s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei B. de obligare a pârâtei la plata de daune
materiale în cuantum de 841,86 lei; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţii C., D., E. şi F. a
sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale; la plata către reclamantul G. a sumei de 68.800 lei cu
titlu de daune morale şi s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului G. de obligare a pârâtei la
plata de daune materiale în cuantum de 375 lei.
Prin încheierea nr. 217/CC din 15.10.2020, Tribunalul Cluj a admis cererea de lămurire a
dispozitivului sentinţei nr. 286/2020, formulată de reclamanţii C., D., E. şi F. şi, în consecinţă, a
obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 300.000 lei pentru fiecare, cu titlu de daune
morale.
Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că acordarea daunelor morale în favoarea
reclamanţilor C., D., E. şi F. s-a făcut prin încheierea nr. 217/CC din 15.10.2020, împotriva căreia
pârâta nu a exercitat calea de atac a apelului, şi nu prin sentinţa civilă nr. 286/2020, astfel că nu a
analizat critica vizând diminuarea daunelor morale acordate acestor reclamanţi, reținând că soluția
primei instanțe cu privire la daunele acordate a rămas definitivă, prin neapelare.
Este de menţionat că obiectul lămuririi sau al interpretării vizat de dispoziţiile art. 443
C.proc.civ. are în vedere clarificarea „obscurităţii” hotărârii judecătoreşti, dând astfel posibilitatea
executării ei în limitele avute în vedere prin modalitatea de soluţionare a litigiului.
Încheierea prin care este soluţionată cererea vizând lămurirea dispozitivului sau înlăturarea
dispoziţiilor potrivnice ale acestuia nu realizează o nouă judecată, ea face corp comun cu prima,
căreia vine să-i lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea.
Drept urmare, în procedura lămuririi hotărârii nu se reiau dezbaterile asupra fondului cauzei,
în vederea pronunţării unei noi hotărâri, discuţiile fiind purtate numai cu privire la chestiunile de
formă neclare, întrucât judecătorul nu poate, sub motiv de interpretare să adauge hotărârii iniţiale sau
să-i modifice sensul.
Aplicând aceste aspecte teoretice la cazul concret dedus judecăţii, se constată că hotărârea
prin care a fost analizat fondul litigiului şi prin care au fost stabilite despăgubirile a căror valoare a
fost contestată prin cererea de apel de către pârâtă este sentinţa nr. 286/2020 şi nu, cum în mod
eronat a reţinut curtea de apel, încheierea dată în procedura lămuririi înţelesului, astfel că
neexercitarea căii de atac împotriva acestei încheieri nu poate avea relevanţă în analizarea apelului pe
aspectele ce vizează diminuarea daunelor acordate reclamanţilor C., D., E. şi F.
Astfel, Înalta Curte constată că, prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel a făcut o
greşită aplicare şi interpretare a art. 443 C.proc.civ.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care pârâta invocă încălcarea art. 14 C.proc.civ. se
constată și această critică este fondată, reieșind din actele dosarului faptul că instanța de apel nu a
192
pus în discuția părților, în condiții de contradictorialitate, chestiunea referitoare la neapelarea
încheierii de lămurire a dispozitivului și presupusele consecințe.
Procedând astfel, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității părților în procesul
civil și dreptul la apărare al pârâtei, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Astfel, potrivit art. 14 C.proc.civ., „(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice
chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces,
inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei
părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.”
Drept urmare, instanța este obligată să respecte și să aplice principiul contradictorialității, cât
și a dreptului la apărare, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
prin care s-a stabilit că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include
printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza
lor (Hotărârea Artico împotriva Italiei).
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că este incidentă ipoteza de nelegalitate
prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a admis recursul pe acest aspect, a casat decizia
atacată și a trimis cauza la instanța de apel pentru analizarea motivele de apel care vizează
diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor C., D., E. şi F.
Criticile aduse de pârâtă întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. cu
privire la stabilirea procentului de culpă sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate, după cum
urmează:
Cu referire la motivul de casare întemeiat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., Înalta
Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt
urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor
generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de
instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora,
instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce
priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor,
cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art.
21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Or,
dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt
examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi
mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Cu toate acestea, înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea
pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele
părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nefiind
o chestiune de volum, ci una de conţinut, de substanţă.
Astfel, instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate pe
baza probelor examinate de prima instanță și poate da o nouă apreciere a probelor aflate în dosar sau
poate confirma evaluarea acestora de către prima instanță.
În acelaşi sens, Înalta Curte reține că este posibil ca instanţa de apel să preia argumentele
primei instanțe, sub condiţia să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziţionare a
instanţei de control să se aducă atingere garanţiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei
hotărâri judecătoreşti.
Pe de altă parte, faptul că instanța de apel, urmare a evaluării proprii a probelor administrate,
ajunge la concluzia primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.
193
Aplicând aceste considerente teoretice în speţă, Înalta Curte constată că susţinerile
recurenţilor-reclamanţi relative la nemotivarea deciziei recurate în ceea ce priveşte stabilirea
procentului de culpă a victimei la producerea riscului asigurat, nu sunt fondate, hotărârea recurată
fiind corect argumentată.
În motivarea acestui motiv de recurs, recurenta-apelantă a susținut că o frază de patru rânduri
care nu permite identificarea procentului de culpă reținut în sarcina victimelor și afirmația instanței
precum că nu se impune o reevaluare a gradului de culpă în condițiile în care nu s-a individualizat
procentul de culpă nu poate echivala cu o motivare a hotărârii.
Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurentei-apelante, se reţine că instanţa de apel s-a
aplecat asupra criticii privitoare la reținerea procentului de culpă, considerând că nu se impune o
reevaluare a acestuia, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirilor acordate de prima
instanță, având în vedere împrejurarea că, din probele administrate în cauză, respectiv expertiza
medico-legală, a rezultat că purtarea centurii de siguranță ar fi avut același rezultat în cazul
victimelor, și anume - același număr de zile de îngrijiri medicale, în privința reclamantului G., iar, în
privința victimei J., vătămările ar fi fost aceleași sau cel puțin comparabile ca intensitate.
În acest context, împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de
apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste
dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.
De asemenea, în prezenţa acestor considerente ale hotărârii din apel nu se dovedeşte
justificată nici critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. privitoare
la încălcarea sau greşita aplicare a art. 1371 alin. 1 C.civ. Se înţelege că formulând această critică,
recurenta reclamă neindicarea procentului de culpă al victimelor şi modalitatea în care a fost imputat
acest procent.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, fiind contrazis chiar de norma a cărei greşită
aplicare recurenta a criticat-o şi care prevede că „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau
din culpă la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o
facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.
Or, astfel cum a reţinut instanţa de apel, cu titlu de situaţie de fapt culpa victimelor a constat
în necuplarea centurii de siguranţă, însă, chiar cu îndeplinirea acestei obligaţii legale, consecinţele
accidentului rutier ar fi fost aceleaşi - numărul de zile de îngrijiri medicale, în privința reclamantului
G. şi, în privința victimei J., vătămările ar fi fost aceleași sau cel puțin comparabile ca intensitate.
Drept urmare, fapta victimelor nici nu a cauzat prejudiciul şi nici nu a contribuit la mărirea
acestuia, astfel că nu se impunea o reevaluare a gradului de culpă, cu consecinţa diminuării daunelor
acordate, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, găsind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8
C.proc.civ., Înalta Curte a înlăturat aceste susţineri.
Criticile aduse de pârâtă deciziei atacate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8
C.proc.civ., cu privire stabilirea despăgubirilor morale prin raportare la legislaţia şi jurisprudenţa din
România sunt fondate, după cum urmează:
Cu titlu preliminar, se impune a fi observat că în conformitate cu prevederile art. 50 alin.
(1) lit. f) şi alin. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, a cărei greşită aplicare o reclamă recurenta-
pârâtă, stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală, precum şi în caz de deces, se
realizează în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că jurisprudenţa reprezintă un criteriu de
stabilire a daunelor morale, potrivit articolului de lege mai sus evocat, astfel că trebuie avută în
vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale, însă se constată că această motivare este pur
194
formală, din considerentele deciziei atacate nerezultând dacă, la propria evaluare a daunelor
acordate, a avut în vedere practica judiciară.
Astfel, Înalta Curte reţine că deşi pârâta a făcut trimitere, prin cererea de apel, la diferite
hotărâri ce au fost pronunţate în cauze similare, din considerentele deciziei nu reiese dacă instanţa
de apel s-a raportat la această practică sau la oricare altă hotărâre pronunţată în cauze similare, ceea
ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii pe acest aspect, precum şi o neaplicare a dispoziţiilor art.
50 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 lit. d) din norma ASF nr. 23-2014.
Pentru aceste considerente, se constată că se impune casarea hotărârii și sub acest aspect.
Dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa stabilirii daunelor
morale, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina
instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de
casare cu privire la stabilirea acestora, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date
prin prezenta decizie.
În rejudecare, instanța va avea în vedere că raportarea la jurisprudența din România, la care
face trimitere art.50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 are doar un caracter de orientare, cât
timp situația fiecărei persoane este una particulară, ca și situația fiecărei spețe și că, în realitate,
sensul acestei norme nu presupune o limitare a analizei instanței la realizarea unor simple operațiuni
de comparare și preluare necenzurată a cuantumului daunelor stabilite în alte cauze, ci utilizarea, în
funcție de situația de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama de principiile şi criteriile
cristalizate în jurisprudenţă pentru a putea fi cuantificate daunele morale, a unor repere orientative
din punct de vedere valoric, asupra cărora apreciază judecătorul de la caz la caz.
20. Accident rutier produs pe teritoriul altui stat. Decesul victimei. Acțiune în despăgubiri.
Aplicarea legii statului unde s-a produs prejudiciul. Evaluarea conduitei autorului faptei în
raport cu prevederile Codului civil străin. Neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile
delictuale
Regulamentul (CE) nr. 864/2007, art. 4

C.civ. maghiar, art. 339
Potrivit dispoziţiilor art.4 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 („Roma II”), legea
aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a
produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau
țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
Astfel, din moment ce accidentul de tramvai a avut loc pe teritoriul statului ungar, normele
de conduită rutieră sau normele circulaţiei publice la care trebuiau să se supună atât conducătorul
de tramvai, cât şi pietonul accidentat sunt cele prevăzute de legislaţia ungară, iar pentru a se putea
angaja răspunderea civilă delictuală a autorului faptei cauzatoare de prejudicii, eventuala vinovăţie
a acestuia trebuie să rezulte din încălcarea unor prevederi din legislaţia naţională în materia
circulaţiei tramvaielor sau a circulaţiei pe drumurile publice.
Ca atare, având în vedere țara în care s-a produs prejudiciul, este aplicabil Codul civil
maghiar care, la art.339, prevede că orice persoană care provoacă daune altei persoane în mod
ilegal, este obligată să o despăgubească, fiind eliberat de răspundere cel care dovedeşte că a
acţionat într-un mod care în mod normal ar fi de aşteptat într-o asemenea situaţie, fiind înlăturate
dispoziţiile O.U.G. nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
195
În raport cu aceste dispoziţii legale, faţă de împrejurarea din care a rezultat că reclamanta
nu a adus probe care să evidenţieze vinovăţia pârâtului, care să infirme cele consemnate de
organele de poliţie ungară în ordonanaţa de încetare a urmăririi penale, în sensul că acesta ar fi
avut o conduită nelegală sau că ar fi acţionat într-un mod care nu era de aşteptat în acele
circumstanţe excepţionale, când un minor în vârstă de 13 ani, lăsat nesupravegheat, a coborât
intempestiv de pe peron pe linia de tramvai la pătrunderea în staţie a acestui vehicul, este corectă
concluzia instanţei de apel că nu poate fi angajată răspunderea sa delictuală pentru o faptă ilicită şi,
ca atare, nu poate subzista nici obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubiri sub forma daunelor
morale.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Deva la
2.04.2018, şi, ulterior, la Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă la 28.01.2019, (judecata cauzei fiind
declinată în favoarea acestei din urmă instanţe prin sentinţa civilă nr.2449/2018 a Judecătoriei Deva),
reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Societatea C., Societatea de Asigurare D. şi
Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de
100.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul ce
i-a fost cauzat prin accidentarea mortală a fiului său, minorul E.
În susţinerea cererii, a invocat doctrina şi jurisprudenţa în baza cărora instanţele de judecată
pot stabili un echivalent bănesc pentru prejudiciile morale produse în asemenea situaţii,
Regulamentul UE 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului Europei şi art.1358 C.civ.
Pârâtele Societatea de Asigurare D. şi Societatea C. au fost introduse în cauză prin încheierea
din 21.05.2019, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, în urma precizării acţiunii de
către reclamantă.
Pârâţii B. şi C. au invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenței generale a instanţelor din
România, în raport de prevederile art.1066 C.proc.civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă
de faptul că pentru vehiculul implicat în accident există o poliţă de asigurare RCA valabilă, încheiată
la Societatea de Asigurare F. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât de la data
producerii accidentului şi până la data înregistrării acţiunii au trecut aproximativ 5 ani.
Pârâta D., prin corespondentul său de asigurări din România, F. SA, a invocat prin
întâmpinare, aceleaşi excepţii.
Pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare, prin care a
invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocând decizia nr.2003/564/CE şi
prevederile art.21 alin.3 coroborate cu cele ale art.28 şi art.31 alin.1 şi 2 lit.a din O.U.G. nr.54/2016,
conform cărora BAAR, în calitatea sa de Birou Naţional Auto, este mandatarul legal al asigurătorilor
din străinătate, numai în situaţia în care accidentele cauzatoare de prejudicii se produc pe teritoriul
României.
2. Hotărârea Tribunalului Hunedoara
Prin sentinţa nr.668 din 7.07.2020, Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a respins
excepţiile invocate de pârâţii B., C. şi D. prin întâmpinare.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Biroul Asiguratorilor de
Autovehicule din Romania, invocată prin întâmpinare.
A admis, în parte, acțiunea civilă precizată, formulată de către reclamanta A., în
contradictoriu cu pârâţii Societatea de Asigurare D., prin corespondent F. SA, Societatea C. şi B. A
obligat-o pe pârâta Societatea de Asigurare D., prin corespondentul său F. SA, să plătească
reclamantei suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale.
196
3. Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia
Prin decizia nr.903 din 2.06.2021, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I civilă a admis
apelurile declarate de pârâții B., Societatea C. și D., prin corespondent F. SA, împotriva sentinţei
nr.668/2020, pronunţate de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot acţiunea civilă precizată,
formulată de reclamanta A., împotriva pârâţilor D., prin corespondent F. SA, B. şi Societatea C. A
respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B. şi Societatea C. împotriva încheierii din
21.05.2019, pronunţate de Tribunalul Hunedoara. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
A obligat-o pe apelanta-reclamantă A. să plătească apelanţilor-pârâţi B. şi Societatea C. suma
de 1.922,84 lei, iar apelantei-pârâte D., prin corespondent F. SA, suma de 2.463 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată în apel. A stabilit că spezele procesuale avansate de stat, în sumă de 940 lei,
odată cu ajutorul public judiciar acordat apelantei-reclamante A., în modalitatea asistenţei juridice
prin avocat, rămân în sarcina acestuia.
4. Recursurile
Împotriva deciziei nr.903/2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a formulat recurs
principal reclamanta A. şi recurs incident, pârâţii B. şi Societatea C.
4.1 Recursul principal al recurentei-reclamante A.
Invocând cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a
susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material aplicabile în cauză, în raport
de probatoriul administrat.
A arătat că eronat a stabilit curtea că sunt incidente dispoziţiile art.339 din Codul civil
maghiar, potrivit cărora este exonerat de răspundere cel care dovedeşte că a acţionat într-un mod care
ar fi de aşteptat într-o anumită situaţie.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pârâtul B. nu a redus viteza, acesta fiind
singurul demers pe care, în calitatea sa de vatman de tramvai, trebuia să îl facă la intrarea în staţie.
Acesta nu trebuia doar să respecte limita legală de viteză, ci să reducă viteza astfel încât să evite
producerea accidentelor.
A considerat că este temeinică hotărârea instanţei de fond care a reţinut cel puţin o minimă
culpă în sarcina pârâtului B.
Referitor la aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la faptul că reclamanta trebuia să
solicite efectuarea unei expertize tehnice în vederea stabilirii vitezei de deplasare a tramvaiului, a
arătat că, pe de o parte, nu dispunea de mijloace financiare pentru administrarea acestei probe, iar, pe
de altă parte, trecuse mult timp de la producerea accidentului.
4.2 Recursul incident formulat de pârâţii B. şi Societatea C.
Invocând în drept dispoziţiile art.488 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au arătat că, în mod greşit,
instanţa de apel a respins excepţiile pe care le-au invocat.
În ceea ce priveşte competenţa generală a instanţelor române, respectiv a excepţiei tardivităţii
modificării cererii de chemare în judecată, au susţinut că ambele hotărâri pronunţate anterior în cauză
au fost date cu încălcarea Regulamentului UE nr.1215/2012, întrucât ipoteza cauzei nu se
subsumează art.11 alin.1 lit.b din acest act normativ, acţiunea fiind formulată împotriva altor
persoane decât asigurătorul. Acesta a fost introdus ulterior în cauză, cu încălcarea art.204 C.proc.civ.
Recurenţii-pârâţi au menţionat că, în mod greşit instanţele de fond şi apel au respins excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, considerând că termenul de prescripţie a
început să curgă de la data de 19.02.2018, când aceasta s-a prezentat la Inspectoratul de Poliţie din
Ungaria şi a ridicat încheierea din 1.09.2014 prin care s-a dispus respingerea contestaţiei pe care a
formulat-o împotriva ordonanţei de încetare a cercetărilor în cauză. A apreciat că ambele hotărâri au
fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art.2523 şi art.2528 C.civ.
197
Au susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă, cel puţin, de la data la care
reclamanta a cunoscut rezultatul verificărilor efectuate de organele de poliţie, respectiv 30.06.2014.
5. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare
Intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare la
recursul formulat de recurenta-reclamantă, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi
solicitând menţinerea sentinţei instanţei de fond pe acest aspect.
Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de reclamantă, recurenţii-pârâţi B.
şi Societatea C. au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil (susţinând că prin intermediul
acestuia se tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, în sensul stabilirii culpei
pârâtului B. în producerea accidentului) şi în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca
nefondat.
Intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare la
recursul formulat de recurenţii-pârâţi, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi solicitând
menţinerea sentinţei instanţei de fond pe acest aspect.
Părţile nu au depus răspuns la întâmpinare.
legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele
ce urmează să fie expuse.
6.1 Recursul principal al recurentei-reclamante A.
Situaţia de fapt referitoare la împrejurările în care a avut loc accidentul de tramvai urmat de
moartea minorului E. reţinută de instanţa anterioară, ce nu poate face obiectul cenzurii recursului
date fiind dispoziţiile art. 488 C.proc.civ. referitoare la cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege în
care se poate dispune casarea unei hotărâri, în această cale extraordinară de atac, este următoarea:
Curtea de Apel a reţinut că, potrivit procesului-verbal încheiat la verificarea, inspectarea
accidentului de circulaţie la faţa locului întocmit de Poliţia Budapesta-Departamentul Poliţiei
Rutiere, Secţia accidente de circulaţie, minorul a fost surprins şi accidentat în data de 19.11.2013, la
ora 11:16, de tramvaiul numărul 6 pe linia numărul 2040 în Budapesta, sectorul VIII, bulevardul
Jozsef, la staţia de tramvai din zona 32, tramvaiul fiind condus de pârâtul B.. A mai rezultat că în
momentul în care tramvaiul a pătruns în staţie, viteza sa maximă permisă fiind de 35 km/h, minorul a
apărut în mod neaşteptat în faţa tramvaiului, de la locul de impact şi până la locul în care a fost găsit
pietonul după accident fiind o distanţă de 10,5 m. Nu s-au constatat situaţii care să se refere la
defecţiuni tehnice ale tramvaiului, iar la testarea alcoolemiei pârâtului B. rezultatul a fost negativ.
Poliţia ungară, în ordonanţa de încetare a urmării penale a reţinut că prin comportamentul său
minorul E. a încălcat prevederile art.21 aliniatele 6 şi 8 din Ordinul comun nr.1/1975 din 05 februarie
emis de Ministerul Transporturilor şi Poştelor - Ministerul de Interne privind circulaţia pe drumurile
publice, fără a se putea stabili încălcarea de către pârâtul B. a unor prevederi regulamentare,
procedura de cercetare fiind încheiată deoarece nu există indicii privind săvârşirea vreunei
infracţiuni.
Curtea de apel a concluzionat că în procesul-verbal de cercetare la faţa locului poliţia ungară
a notat că viteza maximă a tramvaiului este de 35 km/h, iar în ordonanţa de încetare a urmăririi
penale se reţine poziţia pârâtului B. care a declarat că s-a apropiat de intrarea în staţie conducând
tramvaiul cu viteza de aproximativ 30 km/h şi că reclamanta nu a dovedit contrariul, respectiv că la
intrarea în acea staţie tramvaiul avea o viteză foarte mare.
Astfel, s-a reţinut că deşi a beneficiat şi la fond ca şi în apel de ajutor public judiciar în
modalitatea unui avocat din oficiu, reclamanta nu a solicitat administrarea unor probe pentru a
dovedi o stare de fapt contrară celor consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi în
198
ordonanţa de încetare a urmării penale emise de autorităţile de poliţie ungare, nefiind propusă nici
administrarea unei expertize tehnice pentru stabilirea vitezei cu care a circulat tramvaiul.
Recurenta reclamantă, susţine, referitor la aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la
faptul că trebuia să solicite efectuarea unei expertize tehnice în vederea stabilirii vitezei de deplasare
a tramvaiului, că nu dispunea de mijloace financiare pentru administrarea acestei probe şi trecuse
mult timp de la producerea accidentului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, pe de o parte, acestea nu reprezintă critici de
nelegalitate a hotărârii atacate, încadrabile în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., iar pe de altă parte,
potrivit art. 6 alin. 1 lit. b din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,
ajutorul public judiciar se poate acorda şi sub forma plăţii expertului, astfel încât reclamanta putea
solicita acordarea acestei forme de ajutor public judiciar, aşa cum a solicitat şi a obţinut ajutor
judiciar sub forma asigurării asistenţei prin avocat. De asemenea, factorul timp nu poate constitui de
plano un criteriu de lipsă a utilităţii acestei probe, câtă vreme, aşa cum a reţinut instanţa de apel, la
dosarul autorităţilor ungare care au cercetat acest eveniment existau suficiente probe ce puteau fi
analizate, inclusiv CD-ul aflat la dosarul de apel, mijloc material de probă în sensul art.341 alin.2
C.proc.civ., care conţine imaginile video premergătoare accidentului şi din momentul impactului
dintre tramvai şi pieton.
De altfel, analizând această probă, instanţa de apel a constatat că din imagini se poate observa
că minorul E. aflat pe peronul staţiei de tramvai păşeşte cu spatele coborând pe culoarul liniei de
tramvai cu câteva secunde înainte de pătrunderea tramvaiului în staţie, ca atare cele consemnate în
raportul din data de 25.11.2013 al poliţiei ungare sunt reale, în sensul că minorul nu a privit în
direcţia tramvaiului, nu s-a asigurat la trecerea liniei de tramvai, ivindu-se în mod intempestiv în faţa
acestuia, prin urmare câtă vreme nu există vreo dovadă că vatmanul a intrat în staţia de tramvai cu
viteza mai mare de 35 km/h, nu se poate afirma că acesta ar fi avut o conduită nelegală sau că ar fi
acţionat într-un mod care nu era de aşteptat în acele circumstanţe excepţionale când un minor în
vărstă de 13 ani lăsat nesupravegheat a coborât de pe peron pe linia de tramvai la pătrunderea în
staţie a acestui vehicul.
Această concluzie este consecinţa interpretării probatoriului administrat în cauză şi reprezintă
modul în care instanţele anterioare au stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nicidecum modul în
care au interpretat dispoziţiile legale incidente.
Recurenta susţine că din contră, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că pârâtul B.
nu a redus viteza astfel încât să evite producerea accidentului, acesta fiind singurul demers pe care, în
calitatea sa de vatman de tramvai, trebuia să îl facă la intrarea în staţie, şi nu doar să respecte limita
legală de viteză.
Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă nu pot forma obiect
al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece
art. 488 C.proc.civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate,
nu și de netemeinicie.
Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea
atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare
la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat
probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de
recurs în reglementarea art. 488 C.proc.civ.
Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse
analizei instanței de recurs care, în această cale de atac extraordinară, nu poate proceda la o
devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea
hotărârii pronunțate în apel.
199
Ca atare, pornind de la situaţia de fapt astfel constatată, este corectă concluzia instanţei de
apel în sensul că nu poate fi reţinută vinovăţia pârâtului B., nici măcar sub forma unei culpe minime.
Recursul declarat de reclamantă vizează soluţia de respingere, pe fond, a cererii de chemare
în judecată fiind invocat cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., potrivit căruia,
casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când „hotărârea a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei
asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.
Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în
vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea
cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă
fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că sunt
incidente dispoziţiile art.339 din Codul civil maghiar, potrivit cărora este exonerat de răspundere cel
care dovedeşte că a acţionat într-un mod care ar fi de aşteptat într-o anumită situaţie.
Având în vedere dispoziţiile art.4 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale
(„Roma II”), legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea
țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii şi
indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
Or, din moment ce accidentul de tramvai a avut loc la Budapesta, normele de conduită rutieră
sau normele circulaţiei publice la care trebuiau să se supună atât conducătorul de tramvai, cât şi
pietonul accidentat sunt normele prevăzute de legislaţia ungară, iar pentru a se putea angaja
răspunderea civilă delictuală a pârâtului B. eventuala vinovăţie a acestuia trebuie să rezulte din
încălcarea unor prevederi din legislaţia ungară în materia circulaţiei tramvaielor sau a circulaţiei pe
drumurile publice.
Ca atare, având în vedere țara în care s-a produs prejudiciul, în mod corect s-a constatat că
este aplicabil Codul civil maghiar care, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond, la
art.339 prevede că orice persoană care provoacă daune altei persoane în mod ilegal, este obligată
să o despăgubească, fiind eliberat de răspundere cel care dovedeşte că a acţionat/procedat într-un
mod care în mod normal ar fi de aşteptat într-o asemenea situaţie, fiind înlăturate dispoziţiile OUG
nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice care ar fi atras obligaţia conducătorului de
tramvai de a lua toate măsurile necesare pentru evitarea oricărui pericol.
Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută prin hotărârea asupra căreia se
exercită controlul judiciar, din care a rezultat că reclamanta nu a adus probe care să evidenţieze
vinovăţia pârâtului B., în sensul că acesta ar fi avut o conduită nelegală sau că ar fi acţionat într-un
mod care nu era de aşteptat în acele circumstanţe excepţionale, când un minor în vârstă de 13 ani,
lăsat nesupravegheat, a coborât intempestiv de pe peron pe linia de tramvai la pătrunderea în staţie a
acestui vehicul, se constată că este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că nu poate fi
angajată răspunderea sa delictuală pentru o faptă ilicită şi, ca atare, nu poate subzista nici obligaţia
pârâţilor de a plăti despăgubiri sub forma daunelor morale pentru moartea minorului E.
Faţă de considerentele mai sus arătate, fiind stabilită în mod corect legea incidentă în cauză şi
aplicate în mod corespunzător dispoziţiile acesteia, au fost respinse criticile recurentei privind
nelegalitatea hotărârii din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
recursul reclamantei fiind respins ca nefondat.
6.2 Recursul incident formulat de pârâţii B. şi Societatea C.
Invocând în drept dispoziţiile art.488 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au arătat că, în mod greşit,
instanţa de apel a respins excepţiile pe care le-au invocat referitoare la competenţa generală a
200
instanţelor române, respectiv a excepţiei tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată şi a
excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.
Sub un prim aspect se observă că din sintagma - văzând recursul reclamantei A., subsemnaţii
promovăm prezentul recurs incident- de la pagina 2, paragraful 2 al cererii de recurs a pârâţilor,
rezultă că atitudinea procesuală a recurenţilor pârâţi este generată şi determinată doar de promovarea
recursului de către reclamantă.
Aceste menţiuni, coroborate şi cu susţinerile orale ale acestora, prin apărător, expuse la
solicitarea Înaltei Curţi de a preciza contextul în care solicită analiza recursului incident, conform
cărora s-a arătat în mod expres că recursul recurenţilor-pârâţi B. şi Societatea C. se impune a fi
examinat doar în situaţia în care recursul principal urmează a fi admis, conduc la concluzia că
recurenţii au înţeles a supune analizei instanţei de control judiciar aspectele invocate doar în ipoteza
admiterii recursului părţii adverse, ceea ce nu s-a întâmplat, conform celor arătate la punctul 6.1 al
acestei hotărâri.
În aceste condiţii, văzând şi dispoziţiile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., instanţa a respins atât
recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.903/2021, pronunţate de Curtea de
Apel Alba Iulia - Secţia I civilă, cât şi recursul incident declarat de pârâţii B. şi Societatea C.
împotriva aceleiaşi decizii.
21. Executarea integrală a pedepsei cu închisoarea pe teritoriul unui alt stat. Arestarea
ulterioară a reclamantului pe teritoriul României. Mandat de arestare anulat prin hotărâre
definitivă a instanţei penale în cadrul contestaţiei la executare. Privare nelegală de libertate.
Acţiune în despăgubiri
C.proc.pen., art. 539
Posibilitatea constatării caracterului nelegal al privării de libertate ulterior rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare este deschisă şi instanţei care soluţionează contestaţia la
executare întemeiată pe art.598 alin. (1) lit.c) C.proc.pen., după cum s-a statuat expres în cuprinsul
considerentelor Deciziei nr.15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 539 alin. (2) C.proc.pen. atunci când a apreciat că
hotărârea definitivă dată de instanţa penală în cadrul contestaţiei la executare nu a tranşat
chestiunea caracterului nelegal al privării de libertate, aspect care rezultă atât din dispoziţia de
punere în libertate justificată de executarea integrală, pe teritoriul altui stat, a pedepsei cu
închisoarea, cât şi din anularea mandatului de executare, în baza căruia autorităţile române
procedaseră la încarcerarea reclamantului, mandat a cărui subzistenţă nu se mai justifica după ce
pedeapsa fusese executată.
Prin cererea înregistrată în data de 30.12.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a
civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata
de despăgubiri pentru privarea sa nelegală de liberate în baza mandatului de arestare nr.
2130NCPP/2014, sumele pretinse cu acest titlu fiind de 1.000.000 euro daune morale şi 20.178,24
201
euro daune materiale, reprezentând contravaloarea contractului de muncă pe care l-a pierdut din
cauza arestării.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.539 C.proc.pen.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr.531 din 18.03.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis
în parte cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice la plata sumei de 7.000 euro, plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, cu titlu
de despăgubiri globale, precum şi la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli
de judecată.
3.Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 1813A data de 22.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva
sentinţei civile nr.531/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în
contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.
S-au admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul de Finanţe şi
de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile
nr.531/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în
sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamantul.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat, în esenţă, următoarele critici:
- hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. 1 pct. 6
C.proc.civ., fiind nemotivată, întrucât instanţa de apel doar citează din decizia RIL nr. 15/2017 şi
Decizia nr. 11/2020 ale ICCJ, fără o analiză concretă a situaţiei de fapt;
- în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile
delictuale potrivit art. 539 şi urm. C.proc.pen., fiind astfel incident art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Consideră că se poate constata o eroare judiciară şi printr-o hotărâre a unei instanţe penale prin care
s-a admis contestaţia la executare şi s-a anulat un mandat de executare a pedepsei cu închisoarea,
fără a fi necesar ca textul de la art. 539 C.proc.pen. să facă referire expres la o astfel de modalitate
prin care un organ judiciar a constatat o eroare judiciară împotriva unei persoane privată nelegal de
libertate;
- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată
instanţei de apel, întrucât hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a
normelor de drept material şi cu interpretarea eronată a probelor administrate în cursul judecăţii la
instanţa de fond.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În cauză nu s-a depus întâmpinare.
fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursului sunt, pe scurt, următoarele, aşa
cum rezultă din hotărârile instanţelor de fond:
Reclamantul a fost condamnat de Judecătoria Iaşi în anul 2012 la pedeapsa de 1 an şi 3 luni
închisoare, iar la data de 03.07.2014, printr-o altă hotărâre aceeaşi instanţă a dispus revocarea
suspendării sub supraveghere a acestei pedepse şi executarea sa în regim de detenţie, fiind apoi emis
mandatul de executare nr.2130NCPP/2014/22.07.2014 şi respectiv mandatul european de arestare
nr.2130/NCPP/2014/16.
202
Întreaga pedeapsă a fost executată de reclamant pe teritoriul Republicii Elene, unde el se
găsea la momentul revocării suspendării executării pedepsei, în baza unei hotărâri definitive a
autorității judiciare competente a acestui stat.
La revenirea pe teritoriul României, reclamantul a fost arestat la data de 11.07.2016 în
temeiul mandatului de arestare emis de Judecătoria Iași la data de 22.07.2014 și a rămas încarcerat
până la data de 24.08.2016, cu totul 45 zile.
Printr-o hotărâre penală pronunțată de Judecătoria Arad la data de 19.08.2016 a fost admisă
contestaţia la executare formulată de reclamant, cu consecinţa constatării ca executată pe teritoriul
statului elen a pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr.1961/2014 a Judecătoriei Iaşi, a anulării
mandatului de executare a pedepsei nr.2130/2014 şi a punerii sale în libertate.
Prin decizia recurată cererea reclamantului de despăgubire pentru prejudiciile materiale şi
morale suferite ca urmare a faptelor expuse, întemeiată pe dispoziţiile art.539-541 C.proc.pen., a fost
considerată ca nefondată, cu argumentul inexistenţei unei privări nelegale de libertate în sensul avut
în vedere de norma invocată.
A argumentat Curtea de Apel în sensul că niciun moment nu s-a pus în discuţie legalitatea
măsurii arestării reclamantului, deoarece în hotărârea care a soluţionat contestaţia la executare nu s-a
reţinut nelegalitatea privării de libertate sau eroarea judiciară, ceea ce lipseşte pretenţia reclamantului
de temeiul factual al atragerii răspunderii statului pentru prejudiciul reclamat.
În susţinerea acestui punct de vedere, au fost evocate şi dezlegările cuprinse în decizia
nr.15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii, dar şi paragrafele 102-110 din Decizia nr.11/2020, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Aceste statuări ale instanţei de apel sunt nelegale, realizate cu greşita interpretare şi aplicare a
dispoziţiilor art.539 C.proc.pen.
Conform normei evocate, ce constituie temeiul de drept substanţial al acţiunii reclamantului,
„Art.539 (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de
cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de
judecată învestită cu judecarea cauzei.”
Prima facie, ipoteza invocată de reclamant este încadrabilă în prevederile art.539 C.proc.pen.,
deoarece privarea nelegală de libertate de care se plânge acesta a avut loc ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, autorităţile statului român procedând la încarcerarea
reclamantului în scopul executării pedepsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea definitivă de
condamnare; or, cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi (e.g. decizia RIL
15/2017, par.42, evocată în cele ce succed), etapa executării pedepsei face parte din procesul penal,
ceea ce atrage incidenţa alin.1 al art.539 C.proc.pen.
Constatarea instanţei de apel în sensul că nu sunt îndeplinite însă condiţiile din alin.2 al
textului, deoarece caracterul nelegal al privării de libertate nu este constatat în modalităţile prevăzute
de lege s-a fundamentat pe dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia nr.15/18.09.2017,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în
interesul legii („Decizia RIL nr.15/2017”) prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat
de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi, în consecinţă, s-a stabilit că „În
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul
nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele
jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi,
nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.”
203
Pentru a înlătura argumentul reclamantului în sensul că decizia RIL nr. 15/2017 se referă
exclusiv la măsurile preventive privative de libertate, Curtea de apel a făcut referire la considerentele
cuprinse în decizia nr.11/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept („decizia HP nr.11/2020”), prin care a fost respinsă ca
inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă art.539 din Codul de
procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau şi la caracterul
nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.539 alin.(2) din
Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a
instanţei de judecată învestite cu judecata cauzei penale şi dacă sintagma "hotărârea definitivă a
instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea
unui recurs în casaţie.”
În esenţă, din considerentele 102-110 ale acestei din urmă decizii, s-a reţinut de instanţa de
apel că art.539 alin.1 C.proc.pen. se referă fără distincţie la privarea nelegală de libertate în cursul
procesului penal, indiferent dacă este vorba despre măsurile preventive sau despre executarea unei
pedepse cu închisoarea stabilită prin hotărâre definitivă.
Menţionata statuare a instanţei de apel, per se, este corectă, dar rezultatul construcţiei juridice
cuprinse în decizia recurată este greşit.
Astfel, plecând de la premisa că dispoziţiile art.539 C.proc.pen. sunt aplicabile, de principiu,
şi pentru situaţia faptică reţinută în cauză (încarcerarea pretins nelegală a reclamantului în vederea
executării unei pedepse privative de libertate stabilită prin hotărâre penală definitivă), este relevant a
observa că instanţa care a dispus punerea în libertate a reclamantului la data de 19.09.2016 a tranşat
două chestiuni.
Prima este aceea că pedeapsa privativă de libertate în vederea executării căreia se procedase
la încarcerarea reclamantului fusese în fapt deja executată integral în mod legal pe teritoriul unuia alt
stat membru UE, iar a doua este că, odată cu punerea în libertate a reclamantului s-a procedat şi la
anularea mandatului de executare a pedepsei care justificase autorităţilor române încarcerarea
persoanei în discuţie.
În aceste coordonate, este greşit a considera că hotărârea definitivă pronunţată în cadrul
contestaţiei la executare formulată de reclamant nu a tranşat caracterul nelegal al privării de libertate
a acestuia; concluzia contrară este susţinută nu doar de dispoziţia de punere în libertate justificată de
executarea integrală anterioară a pedepsei cu închisoarea, ci şi de anularea mandatului de executare a
pedepsei, a cărui subzistenţă nu se mai justifica după ce pedeapsa fusese executată.
În plus, astfel cum a reţinut corect prima instanţă, posibilitatea constatării caracterului nelegal
al privării de libertate ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare este deschisă şi
instanţei care soluţionează contestaţia la executare întemeiată pe art.598 alin.1 lit.c C.proc.pen., după
cum s-a statuat expres în par. 41 al considerentelor deciziei RIL nr.15/2017:
”41. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se
poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe calea contestaţiei la executare, reglementată în
dispoziţiile art. 597- 599 din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din Codul
de procedură penală, contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele
cazuri: "a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este
îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte
vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se
invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei."
204
Legat de cazurile în care se poate formula contestaţie la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut
la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv "când se iveşte (...)
vreo împiedicare la executare", este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului
caracter nelegal al detenţiei.”
Această concluzie nu este contrazisă nici de dezlegările cu caracter obligatoriu cuprinse în
decizia nr.11/2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi a
stabilit că: „În aplicarea art.539 alin. (2) din Codul de procedură penală caracterul legal sau nelegal al
privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se
poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art.598 alin. (1) lit. d) sau
art.598 alin. (1) lit.c) teza I din Codul de procedură penală.”
Această statuare a instanţei supreme a privit ipoteza în care se cere pe calea contestaţiei la
executare constatarea nelegalităţii măsurii privative de libertate pentru inculpatul achitat, rezultând
cu claritate că dezlegarea priveşte o altă ipoteză decât cea a speţei, unde reclamantul a fost
condamnat la pedeapsa închisorii, pe care a şi executat-o.
Instanţa de recurs mai subliniază şi împrejurarea că, pentru a se constata îndeplinită condiţia
cuprinsă în art.539 alin.2 C.proc.pen. – a statuării instanţei penale asupra caracterului nelegal al
privării de libertate – nu este necesară inserarea în dispozitivul menţionatei hotărâri a unei expresii
literale în acest sens.
Dimpotrivă, aşa cum se arată în decizia HP nr.11/2020, caracterul nelegal al privării de
libertate trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul hotărârii instanţei penale care statuează asupra
legalităţii măsurii de arestare/încarcerare:
„110. În ceea ce priveşte caracterul explicit al constatării caracterului nelegal al privării de
libertate decurgând din punerea în executare a pedepsei privative de libertate - al doilea aspect
sesizat de instanţa de trimitere - dezlegarea acestei chestiuni a fost stabilită fără echivoc în cuprinsul
dispozitivului Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul
competent să judece recursul în interesul legii, aplicabilă mutatis mutandis şi în cazul în care premisa
este aceea a privării nelegale de libertate prin punerea în executare a unui mandat de executare a
pedepsei închisorii. În cuprinsul deciziilor de unificare a practicii judiciare nu se menţionează că
noţiunea de "caracter explicit" ar trebui să vizeze inserarea ad litteram, exclusiv în dispozitivul
actelor procedurale enumerate de text, a constatării caracterului nelegal al privării de libertate,
subliniindu-se, în schimb, necesitatea constatării neechivoce a acestui caracter în cuprinsul actelor
procedurale prevăzute limitativ de art.539 alin.(2) din Codul de procedură penală. În considerarea
principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o atare dezlegare este obligatorie în
toate situaţiile în care se invocă o privare nelegală de libertate intervenită în cursul procesului penal,
fiind irelevant dacă ea este consecinţa dispunerii unei măsuri preventive sau a aplicării unei sancţiuni
penale privative de libertate.”
Or, acesta este cazul speţei, unde s-a dispus punerea în libertate a reclamantului – nu pentru
motivul expirării perioadei legale de deţinere, ori pentru intervenirea unei alte cauze care să afecteze
executarea pedepsei – ci pentru motivul stingerii acesteia la un moment anterior încarcerării, astfel că
măsura de privare de libertate nu trebuia să fie dispusă ab initio.
Concluzia argumentării anterioare este că instanţa de apel a procedat la interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art.539 alin.2 C.proc.pen. în mod eronat şi totodată cu neobservarea corectă şi
completă a tuturor dezlegărilor cuprinse în deciziile de unificare a practicii anterior evocate, ceea ce
atrage incidenţa cazului de casare cuprins în art.488 pct. 8 C.proc.civ.
Recursul a fost, deci, admis, conform art.497 C.proc.civ., cu consecinţa casării deciziei
recurate şi a trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare, cu observarea chestiunilor anterior
dezlegate, în sensul că pentru situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond aplicarea corectă a art.539
205
C.proc.pen. relevă existenţa unei privări nelegale de libertate, urmând deci, ca instanţa de apel, în
limitele căilor de atac declarate de părţi şi de Ministerul Public şi a motivelor acestora, să cerceteze
celelalte aspecte relevante pentru soluţionarea cauzei.
22. Restituirea cheltuielilor judiciare efectuate într-un proces penal finalizat cu soluţie de
achitare. Obligaţia de garanţie a Statului Român

C.proc.pen., art. 276 alin. (6)
Pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C.proc.pen. -
potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească
inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în
măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă – nu se poate deduce că
atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate,
inculpatul cercetat penal şi achitat în final trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest
proces.
În absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se înţelege că
aceeaşi soluţie legală consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C.proc.pen., trebuie să
funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia săvârşirii
unei infracţiunii, este în final achitat.
În acest caz, deşi nu are calitatea de parte în procesul penal, ca gestionar şi organizator al
activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la
răspundere a celor ce săvârşesc infracțiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecinţele
pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă
de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel
asigurându-se conţinut şi sens reglementării cuprinse în art. 276 alin. (6) C.proc.pen., în acord cu
care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanţa stabileşte obligaţia de
restituire potrivit legii civile. Aceasta întrucât fundamentul obligaţiei de plată a cheltuielilor
judiciare este dat de obligaţia de garanţie care revine Statului Român, în calitatea sa de titular al
acţiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la
răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni.
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 5.06.2018, A. a solicitat, în
contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei
de 904.359,50 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariile de avocat suportate de
reclamant pentru a-şi asigura apărarea în dosarul penal nr. x/2/2014 privind B. ASIG, cauză în care a
fost achitat.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 14, art. 15, art. 16 şi art. 276 alin. 6 C.proc.pen. şi
art. 451 şi urm. C.proc.civ.
206
La 10.07.2018, dând curs solicitării instanţei, reclamantul a arătat că temeiul juridic al cererii
de chemare în judecată este reprezentat de art. 276 alin. 6 C.proc.pen. coroborat cu art. 453 alin. 1
C.proc.civ.
Prin sentinţa nr. 2101 din 22.11.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins
acţiunea, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin
decizia nr. 526 A din 23.06.2020, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei
tribunalului, pe care a anulat-o şi, rejudecând, a admis, în parte, acţiunea. L-a obligat pe pârât să
plătească reclamantului suma de 70.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare, sub forma onorariilor
de avocaţi, efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2/2014, din care 20.000 lei în faza de urmărire
penală şi 50.000 lei în faza de judecată. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de
2.505 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi suma de 1.252,50 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanţelor şi recurs incident reclamantul A.
1) Recursul declarat de pârât a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile pct. 8 al art. 488
C.proc.civ., iar pe calea acestuia s-a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi a sentinţei
tribunalului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar în subsidiar, casarea
deciziei curţii de apel şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii instanţei de fond.
Întrucât pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost înregistrat dosarul nr.
x/3/2017 care are ca obiect reparare prejudicii erori judiciare, prin care acelaşi reclamant, A., a
chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului la
plata sumei de 904.359,50 lei cu titlu de daune materiale (cheltuieli de judecată – onorarii de avocat
– ocazionate de desfăşurarea procesului penal), precum şi la plata unor alte sume cu titlu de daune
materiale şi morale (cerere respinsă prin sentinţa civilă nr. 2506 din 28.12.2018 a Tribunalului
Bucureşti, Secţia a V-a civilă împotriva căreia reclamantul a declarat apel înregistrat pe rolul Curţii
de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, cu termen de judecată la 9.11.2020), recurentul-pârât a
susţinut că, în interesul unei bune administrări a justiţiei şi necesităţii evitării pronunţării unor
hotărâri contradictorii, se impune casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre
rejudecare, în scopul conexării celor două dosare.
În subsidiar, recurentul-pârât a criticat decizia pronunţată în apel, considerând că în mod
greşit, instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 276 C.proc.pen. coroborate
cu cele ale art. 453 alin. 1 C.proc.civ.
Potrivit recurentului, cererea este neîntemeiată având în vedere că Statul Român nu a avut
calitatea de parte în procesul penal în discuţie, părţi în respectivul proces fiind inculpatul, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente, astfel încât nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor
efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la
rambursarea cheltuielilor de judecată.
Recurentul a susţinut că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din
perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât pentru antrenarea acesteia se cer
a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii, iar în speţă, nu este întrunită prima condiţie, respectiv aceea
a existenţei unei fapte proprii a Statului Român cu caracter ilicit, având ca efect încălcarea sau
atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.
Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului nu poate fi reţinută, deoarece pentru ca
aceasta să-şi găsească aplicarea ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor
207
procurori, iar între pârât şi procurori nu există un mandat de prepuşenie, acesta nefiind ţinut să
răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procuror în baza răspunderii
civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.
Din interpretarea per a contrario a art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată (text
preluat şi de art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004), precum şi din cea sistematică a tezelor defipte de
art. 52, în integralitatea sa, pentru recurent a reieşit că în cazul unor pretinse vătămări cauzate de
autorităţile menţionate în Titlul III Capitolul VI din Constituţie, statul nu poate fi tras la răspundere
decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare.
Or, vătămarea invocată de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se
subsumează noţiunii de eroare judiciară, noţiune al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborată
a art. 96 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 303/2004 şi art. 538 şi art. 539 C.proc.pen.
Recurentul a susţinut, pe de altă parte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că art. 453
alin. 1 C.proc.civ. nu poate constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât
aceste dispoziţii reglementează doar cheltuielile de judecată din cadrul procesului civil. Art. 453 alin.
1 C.proc.civ. are în vedere părţile participante la proces şi nu pe ceilalţi participanţi, iar potrivit art.
29-34 C.proc.pen., organele judiciare sunt organe specializate ale statului care realizează activitatea
juridică, neavând calitatea de părţi, în sensul art. 32 şi nici pe cea de subiecţi procesuali, aşa cum sunt
definiţi de art. 33-34 din cod.
Recurentul a făcut trimitere, în sprijinul susţinerilor sale, la decizii de speţă ale instanţei
supreme, prin prisma cărora a desprins concluzia că nu poate fi obligat la plata despăgubirilor pentru
prejudiciile materiale suferite constând în onorariile achitate avocaţilor pe parcursul procesului penal
în temeiul răspunderii civile delictuale sau a unor temeiuri reglementate de Codul de procedură
civilă.
2) Prin recursul incident, reclamantul a criticat decizia curţii de apel pentru încălcarea normelor
de drept material cuprinse la art. 4 alin. 1 C.proc.pen. (echivalentul art. 6 alin. 2 CEDO) şi art. 451 alin.
2 C.proc.civ.
Astfel, a susţinut că deşi instanţa de apel a recunoscut că este normal ca Statul să-şi asume
răspunderea atunci când exercită acţiunea penală fără temei (se dispune achitarea), acordarea veritabilă a
acestei reparaţii nu a existat.
Potrivit recurentului, curtea de apel nu s-a raportat la prevederile legale care stabilesc criteriile
pentru o eventuală reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat, ci a apelat la
criterii arbitrare pentru a opera această reducere.
Din moment ce art. 451 alin. 2 C.proc.civ. este o normă de drept material care oferă criterii clare
pentru eventuala reducere a onorariului avocaţilor, verificarea respectării şi aplicării acestora este de
competenţa Înaltei Curţi, nefiind, în opinia recurentului o problemă de apreciere a situaţiei de fapt şi a
probelor.
A susţinut astfel că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 451 alin. 2 C.proc.civ. care
limitează aprecierea proporţionalităţii de raportul dintre onorariu şi valoarea, complexitatea cauzei şi
activitatea desfăşurată de avocat.
Mai mult, a considerat că întemeierea instanţei pe acest motiv pentru reducerea onorariului de
avocat echivalează cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a protecţiei acordate de art. 6 alin. 2
CEDO (cauzele Ashendon & Jones c. Marii Britanii, Lutz c. Germaniei) şi art. 4 C.proc.pen.
În opinia recurentului, achitarea sa în dosarul penal împiedică punerea la îndoială a nevinovăţiei
sale pentru faptele respective într-o cauză ulterioară.
A concluzionat că au fost ignorate de către curtea de apel criteriile stabilite de art. 451 alin. 2
C.proc.civ. în favoarea unor aprecieri subiective privitoare la pretinsa legătură între notorietatea unei
persoane şi existenţa unei disproporţii vădite a onorariului faţă de complexitatea cauzei, de munca
avocatului şi de circumstanţele cauzei.
208
În drept, motivele de recurs au fost subsumate pct. 8 al art. 488 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea formulată de recurentul – reclamant A. s-a solicitat respingerea recursului
pârâtului, în principal, ca inadmisibil, în temeiul art. 488 alin. 2 C.proc.civ. şi, în subsidiar, ca nefondat.
A susţinut inadmisibilitatea recursului pârâtului prin prisma faptului că motivele nu au fost
invocate în primă instanţă şi nici în apel, fiind deci formulate omisso medio. A mai arătat că Ministerul
Finanţelor nu a formulat întâmpinare în primă instanţă, pentru a invoca apărările de care se prevalează în
recurs.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A arătat, în primul rând, că nu există o cerere cu acelaşi obiect ca cea soluţionată prin decizia
recurată în dosarul nr. x/3/2017, dosar în care a renunţat la cererea care viza recuperarea cheltuielilor de
judecată suportate în procesul penal, această situaţie fiind reţinută prin sentinţa civilă nr. 2506/2018,
astfel încât nu există niciun risc pentru pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
În al doilea rând a susţinut că prin decizia atacată instanţa a aplicat corect art. 276 alin. 6
C.proc.pen. şi art. 453 alin. 1 C.proc.civ. pentru a obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată
suportate în procesul penal în care a fost achitat.
A precizat astfel că deşi statul per se nu este parte în procesul penal nu înseamnă că nu poate
răspunde, prin Ministerul Finanţelor, pentru cheltuielile de judecată suportate de persoanele care au avut
calitatea de inculpat şi au fost achitate, astfel încât recursul pârâtului trebuie respins.
Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare şi răspuns la
întâmpinare.
A solicitat respingerea recursului incident ca inadmisibil, în raport de Decizia nr. 181 din 5
martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a
stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 C.proc.civ., motivul de
recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa s-a pronunţat faţă de prevederile art. 451 alin. 2
din cod asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate
de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin.
1.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la inadmisibilitatea recursului Ministerului
Finanţelor a precizat că a înţeles a critica soluţia curţii de apel dată asupra fondului cauzei şi a
reiterat motivele de recurs.
Recurentul – reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului – pârât prin care a
solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii.
A susţinut că recursul nu intră sub incidenţa Deciziei nr. 3/2020 pentru că nu a criticat
temeinicia deciziei curţii de apel ci încălcarea normelor de drept material de către instanţă, respectiv
art. 4 alin. 1 C.proc.pen. (echivalentul art. 6 alin. 2 CEDO) şi art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
În opinia recurentului - reclamant, calea de atac promovată nu vizează critica modului de
apreciere a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel ci a folosirii de către
aceasta a altor criterii decât cele stabilite de lege pentru aprecierea proporţionalităţii onorariului de
avocat.
Potrivit recurentului, Decizia nr. 3/2020 nu a vizat excluderea totală a controlului de
legalitate a hotărârilor care vizează cheltuielile de judecată, instanţa supremă păstrând posibilitatea
de a verifica dacă criteriile legale de reducere a onorariului avocaţial au fost respectate, o interpretare
contrară presupunând ignorarea completă a art. 451 alin. 2 C.proc.civ. şi recurgerea la motive
arbitrare pentru reducerea onorariului.
Prealabil examinării celor două memorii de recurs, Înalta Curte reţine că la termenul de
dezbatere a acestora, 16.03.2022, recurentul-reclamant a depus la dosar o copie a sentinţei civile nr.
209
2506 din 28.12.2018 a Tribunalului Bucureşti prin care a făcut dovada renunţării în dosarul nr.
x/3/2017 la pretenţiile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal,
lipsind astfel de fundament cererea recurentului-pârât de pronunţare a unei soluţii de casare a deciziei
atacate, în scopul conexării cauzei de faţă la aceea mai sus menţionată, aflată în curs de judecată.
Analizând recursurile în raport de conţinutul criticilor formulate şi a normelor legale
incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, după cum urmează:
a) Recursul principal declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a
fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi a susţinut, în esenţă, că obligarea sa
la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocaţiale plătite de cel cercetat în calitate
de inculpat în procesul penal, finalizat prin achitarea sa, nu îşi poate găsi un temei legal nici în
dispoziţiile art. 276 C.proc.pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. 1 C.proc.civ., nici în răspunderea
civilă delictuală de drept comun (art. 1357 C.civ.), dar nici în răspunderea obiectivă ce revine statului
pe tărâmul dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 52 alin. 3 din Constituţia României.
Examinând aceste critici, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, prin conţinutul lor,
acestea nefiind de natură să conducă la o soluţie de admitere a recursului şi de infirmare a soluţiei
adoptate în instanţa de apel.
Rezolvând pe fond acţiunea dedusă judecăţii, curtea de apel a stabilit că dispoziţiile art. 276
alin. 5 şi 6 C.proc.pen. şi cele ale art. 451 – 455 C.proc.civ. dau cadrul general de soluţionare pe cale
separată, în faţa instanţei civile, a pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul
procesului penal de către cel cercetat sub acuzaţie penală şi achitat prin hotărâre definitivă, în timp ce
fundamentul obligării Statului la suportarea acestor cheltuieli a fost identificat în obligaţia de
garanţie care revine acestuia, ca titular al acţiunii penale – al cărei obiect e reprezentat de tragerea la
răspundere penală a celor ce au săvârșit infracţiuni – care, finalizată fiind printr-o soluţie de achitare,
are semnificaţia pierderii procesului de către cel ce l-a iniţiat (Statul Român).
Soluţia instanţei de apel, în limitele acestei justificări, este corectă întrucât, pornind de la
soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. 5 C.proc.pen.- potrivit cu care, în caz de
achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz,
părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost
provocate de persoana vătămată sau de partea civilă – nu se poate deduce că atunci când acţiunea
penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi
achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest proces.
Prin urmare, în absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se
înţelege că aceeaşi soluţie legală consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. 5 C.proc.pen.,
trebuie să funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia
săvârşirii unei infracţiunii, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina
căruia trebuie să fie stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, faţă de particularitatea că,
potrivit art. 32 C.proc.pen., părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente.
Sunt îndreptăţite susţinerile recurentului-pârât că, neavând calitatea de parte în procesul
penal, Statul Român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de
reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penale în instanță (faza de judecată), prin
aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată,
respectiv a dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ. Obligarea Statului Român la suportarea cheltuielilor de
judecată nu ar putea fi justificată nici pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar
presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de
câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare.
Nu se poate reţine caracter ilicit faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activităţi
impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C.civ.), ca în ipoteza cercetării
210
şi investigării faptelor penale, după cum trimiterea în judecată prin rechizitoriu, urmată de achitare
nu poate reprezenta în sine o faptă ilicită, în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu
încălcarea legii de organele de urmărire penală, pe parcursul procesului penal. O altă interpretare
ignoră specificul cercetării judecătoreşti, care permite administrarea de probe în apărare,
valorificarea nulităţilor în cazul actelor procedurale şi impune, în mod nerezonabil şi nerealist, ca la
data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale, procurorul să aibă certitudinea
unei condamnări penale.
Dar, deşi reţine că soluţionarea acţiunii deduse judecăţii are loc în cadrul procesual oferit de
dispoziţiile art. 276 alin. 5 şi 6 C.proc.civ. şi de art. 451 – 455 C.proc.civ., curtea de apel are în
vedere, ca fundament al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de
către reclamant, obligaţia de garanţie care revine Statului Român, în calitatea sa de titular al acţiunii
penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere
penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni.
Justificarea soluţiei instanţei de apel este corectă deoarece Statul organizează şi conduce
activitatea judiciară. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al
societăţii ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop
cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele
judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul
cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.
Ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de
urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracțiuni, Statul este cel care
trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de
judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost
achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276
alin.6 C.proc.pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate,
instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
În considerarea acestor motive, neputând fi primite criticile formulate de pârât, recursul
acestuia va fi respins ca nefondat, apreciind ca fiind legală şi corect fundamentată soluţia instanței de
apel, de obligare a Statului Român la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal
finalizat prin achitarea reclamantului.
2) Recursul incident formulat de reclamant a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.
8 C.proc.civ. şi a susținut că soluţia instanţei de apel, prin care a fost pusă în sarcina Statului român
doar o mică parte din cheltuielile de judecată pe care le-a necesitat procesul penal în care a fost
implicat, vădeşte o încălcare a normelor de drept material prevăzute de art. 4 alin. 1 C.proc.pen.
(echivalentul art. 6 alin. 2 din CEDO) şi a celor cuprinse în art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu s-a raportat la
criteriile prevăzute de normele de lege incidente pentru a dispune o reducere a cheltuielilor de
judecată constând în onorarii de avocat, ci a apelat la criterii arbitrare.
Criticile recurentului sunt nefondate.
Aşa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, criteriile pretins arbitrare utilizate de instanţa
de apel, în determinarea cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul
Statul Român, au fost cele date de normele de drept intern (art. 451 – 453 C.proc.civ.) şi de
jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deopotrivă obligatorie pentru
instanţele naţionale ca şi Convenţia însăşi.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii europene, un reclamant nu poate obţine
rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil în ceea ce priveşte cuantumul lor.
211
La rândul lor, dispoziţiile art. 452 C.proc.civ. - care vorbesc despre condiţia demonstrării
existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată - şi cele ale art. 451 alin. 2 C.proc.civ.- care dau
criteriile în raport de care este permisă verificarea rezonabilităţii cuantumului onorariilor avocaţilor,
ca parte a cheltuielilor de judecată – nu sunt decât o preluare la nivelul legislaţiei interne a
principiilor utilizate în jurisdicţia europeană în legătură cu acordarea cheltuielilor generate de
susţinerea unei proceduri judiciare.
Cât priveşte cauza dedusă judecății sale, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, cu referire
la cheltuielile aferente fazei de urmărire penală a procesului care l-a vizat pe reclamant, că nu a fost
demonstrat caracterul necesar al cheltuielilor în cuantum de 726.104 lei, pentru care partea a depus la
dosar doar facturi/extrase de cont şi contracte de asistență juridică, acestea din urmă neînsoţite de
înscrisuri care să releve îndeplinirea activităților de „studiu documente juridice”, „redactare analiză
juridică” ori care să permită instanței verificări dacă s-a întocmit o analiză/opinie juridică, dacă
aceasta era în legătură cu dosarul penal, dacă a fost utilă reclamantului pentru construirea apărării în
cursul urmăririi penale.
Aceste argumente, pentru care instanța de apel nu a recunoscut dreptul reclamantului la
restituirea cheltuielilor de judecată în cuantum de 726.104 lei aferente fazei de urmărire penală a
procesului penal, nu au fost contestate pe calea recursului incident.
Afirmaţia critică, în sensul că în judecata sa, prin cenzurarea cheltuielilor necesitate de faza
de urmărire, instanța de apel ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie a reclamantului (art. 4
C.proc.pen. şi art. 6 alin. 2 din C.E.D.O.) - aspect demonstrat de evocarea măsurii arestului preventiv
dispus în această etapă a procesului penal - este total nejustificată şi fără corespondent în
argumentele deciziei atacate.
În realitate, instanţa de apel se referă la acest aspect, ca parte a activităţilor şi actelor de
urmărire privitoare la reclamant, în aplicarea evaluării permisă prin dispozițiile art. 451 alin. 2
C.proc.civ., care trebuie raportată la „(...) valoarea sau complexitatea cauzei ori la activitatea
desfășurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”. Evocarea măsurii arestului
preventiv luată faţă de reclamant nu a fost realizată nicidecum ca argument pentru diminuarea
sumelor apreciate ca necesar şi rezonabil cheltuite, supuse deci restituirii, ci doar ca elemente ce ţin
de circumstanţele cauzei la care era obligatoriu ca instanța să se raporteze.
Mai trebuie precizat că, în contextul în care instanţa de apel reţinuse nedemonstrarea
caracterului necesar al cheltuielilor efectuate de reclamant în faza de urmărire penală pentru întreaga
sumă de 726.104 lei a cărei restituire o solicitase, recunoaşterea dreptului la restituirea unei sume de
20.000 lei s-a realizat pe baza unei aprecieri în echitate, prin determinarea unui nivel adecvat şi
rezonabil al costurilor apărării care nu putea fi altfel dedus decât cu referire la durata urmăririi penale
şi la activităţile şi actele realizate în această etapă a procesului penal, din care măsura arestului
preventiv nu putea fi omisă.
Prin urmare, trimiterea la măsura arestului preventiv dispusă faţă de reclamant este una care
aduce un plus evaluării realizată de instanță, iar nu un argument de diminuare a costurilor, cum
eronat şi lipsit de temei interpretează reclamantul prin critica sa, atunci când acuză o punere la
îndoială a vinovăţiei sale de către curtea de apel.
În ceea ce priveşte costurile aferente fazei de judecată a procesului penal, a căror restituire
instanţa a dispus-o în limita sumei de 50.000, criticile recurentului au susţinut, în esenţă, utilizarea
altor criterii de reducere a onorariilor cu avocaţii decât cele permise de lege care, astfel fiind, sunt
unele arbitrare.
Înalta Curte nu va putea reţine nici această critică, observând că, în aprecierea caracterului
rezonabil al costurilor cu apărarea reclamantului în faza de judecată a procesului penal, instanța de
apel nu a utilizat alte criterii decât cele indicate în cuprinsul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., relative la
activitatea desfășurată de avocaţi ţinând seama de circumstanţele cauzei, sub toate aspectele (durată,
212
măsuri ale instanței, numărul inculpaţilor, soluţia primită în primă instanță, favorabilă, care nu a
necesitat formularea unei căi de atac de către reclamant), inclusiv de circumstanţele personale ale
părţii care, din nou, au fost valorificate în plus, pentru a se ajunge la un cuantum apreciat ca fiind
rezonabil al costurilor apărării.
Nefiind nicidecum vorba despre o evaluare şi apreciere arbitrară ci, dimpotrivă, despre una
corect argumentată şi justificată în criteriile oferite de lege, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi
în privinţa acestui recurs.
În considerarea celor mai sus reţinute, apreciind ca fiind legală hotărârea instanţei de apel
atacată, Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri declarate.
Notă: Practica recentă a Secţiei I civile reflectă aceeaşi orientare jurisprudenţială, în acest sens fiind deciziile
nr. 2367/2021, nr. 2533/2021 şi nr. 77/2022.
Astfel, prin decizia nr. 2367/2021, instanţa de recurs a reţinut că ”în ceea ce priveşte sintagma
„celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, în contextul în care această
normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o
soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu
există parte vătămată sau parte civilă.”
De asemenea, prin decizia nr. 2533/2021 s-a reţinut legitimarea procesuală pasivă a Statului Român
prin Ministerul Finanţelor Publice „căruia îi revine obligația de garanție care are ca suport riscul de
activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției”.
S-a mai reţinut, totodată, că „a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe
care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea
unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar
însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi
juridice.
Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C.pr.pen., nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul
obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării
în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de
răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.
O astfel de interpretare a prevederilor art. 276 alin. final C.pr.pen. ar fi contrară şi principiului
echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest
caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente
pregătirii şi susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli
în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală”.
23. Privare nelegală de libertate. Împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei

aplicate, constatată prin hotărârea dată în contestaţie la executare. Incidenţa Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 136/2021. Acţiune în despăgubiri. Admisibilitate
C.proc.pen., art. 539, art. 598 alin. (1) lit. d)

C.pen., art. 161
C.civ., art. 1349, art. 1357
Curtea Constituţională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art.539 din Codul de
procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în
cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art.16 alin.(1) lit.a)-d) din Codul de
procedură penală, sau achitare este neconstituțională.
213
Problema de drept, în contextul căruia a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat existenţa
unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în Codul de
procedură penală și art.5 par.1 lit.c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care
devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală
formulate.
În acest context, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că,
dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează
despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său
sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul
acuzației, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la
despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului
neîntemeiat/ neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/
nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului
penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a
persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în
acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi
injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și
nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost
nedreptățită
Astfel, privarea de libertate a reclamantului, în considerarea unei pedepse a cărei executare
s-a prescris, conferă acestei măsuri un caracter nelegal, stabilit odată cu verificarea condiţiilor
prescripției, prin hotărârea de admitere a contestaţiei la executare, chiar în absenţa unei statuări
explicite în acest sens. De altfel, o asemenea statuare excedează limitelor învestirii instanţei de
executare, nefiind necesară, câtă vreme aceasta constată expres împlinirea termenului de prescripţie
a executării pedepsei, iar în temeiul acestei constatări, cel arestat este pus în libertate, de îndată.
Prin urmare, în această situaţie, prin admiterea contestaţiei la executare, arestarea
reclamantului în baza mandatului de executare a pedepsei devine lipsită de temei legal, fără a fi
necesară constatarea nelegalității detenţiei în mod expres, iar hotărârea prin care s-a constatat
prescripția executării pedepsei reprezintă temeiul în baza căruia acesta are dreptul la despăgubiri,
ca instrument de reparare a încălcării, în mod nelegal, a libertăţii sale individuale, un astfel de
demers fiind, în consecinţă, admisibil.
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamantul A. a solicitat
obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 300.000 de
euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale, pentru perioada detenţiei nelegale
cuprinsă între data de 07.03.2019 - 03.09.2019 şi a sumei de 6.000 de euro, echivalent în lei la data
plăţii, reprezentând daune materiale.
În drept, reclamantul a invocat art.539 C.proc.pen., art.11, art.20, art.23 din Constituţia
României; art.5 par.5 din Convenţia europeană, Legea nr.302/2004, art.1349, art.1357 C.civ., art. 194
C.proc.civ.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1244 din 03.12.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a respins
excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare.
214
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu
pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, pârâtul a fost obligat să
plătească reclamantului suma de 4.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune
morale.
S-au respins toate celelelate pretenţii formulate de către reclamant.
Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.000 lei cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată
către reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș.
3.Decizia pronunţată în apel
Prin decizia nr. 134/A din 25.05.2021, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a admis apelul
declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cel declarat de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 1244 din 03.12.2020 a Tribunalului
Maramureş, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de reclamantul A. în
contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleaşi sentinţe.
4.Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului,
casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei de apel.
Curtea de Apel a respins ca inadmisibila acţiunea reclamantului, cu motivarea că nu sunt
întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.539 C.proc.civ., întrucât nu s-a
stabilit caracterul nelegal al privării de libertate prin niciunul dintre actele expres şi limitativ
enumerate de art.539 alin.2 C.proc.civ.
Prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca temei de drept al acţiunii art. 539
C.proc.pen., referitor la dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, indicându-
se, totodată, şi dispoziţiile art. 11, 20, 23 din Constituţia României, art.5 par.5 din CEDO, precum şi
prevederile art. 1349 C.civ. referitoare la răspunderea civila delictuala, respectiv art. 1357 C.civ.,
referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.
Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în pretenţii a reclamantului cu motivarea ca nu sunt
întrunite condiţiile de admisibilitate ale dispoziţiile art.539 C.proc.pen., în condiţiile în care
reclamantul si-a întemeiat acţiunea prin raportare şi la prevederile art.11, 20 şi 23 din Constituție,
coroborate cu prevederile art. 5 par.5 din CEDO şi cu prevederile răspunderii civile delictuale ar
echivala cu privarea reclamanţilor de accesul Ia justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia
europeană a drepturilor omului.
Prin urmare, chiar daca s-ar retine inadmisibilitatea acţiunii reclamantului întemeiata pe
norma speciala, cauza urmează a fi soluţionată prin raportare la norma generală-răspunderea civilă
delictuală şi la celelalte temeiuri de drept invocate.
Instanţa a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii,
respectiv hotărârea nu este motivată. Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu există vreo menţiune cu
privire la analiza temeiurilor de drept subsidiare invocate de către reclamant, neexistând nicio
apreciere a instanţei de apel cu privire la faptul dacă acestea sunt sau nu incidente în cauză.
Hotărârea instanţei de apel cu privire la respingerea ca inadmisibila a acţiunii în despăgubiri,
motivata de neîndeplinirea cumulativă a prevederilor art. 539 alin. 2 C.proc.pen. este pronunţată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
In speţă trebuie stabilit dacă prevederile art.539 alin. 2 C.proc.civ. sunt prin ele însele
dispoziţii limitativ prevăzute de lege, condiţii sine-qua-non, care sa atragă dreptul la despăgubiri
pentru lipsire legala de libertate sau există posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsire de
libertate nelegala şi în alte situaţii, în care nu s-a constatat sau nu se impunea constatarea expresă a
215
nelegalității lipsirii de libertate de către organele judiciare şi prin actele de jurisdicţie prevăzute de
art.539 alin.2 C.proc.pen.
În argumentarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în despăgubiri a
reclamantului, întemeiata pe prev.art.539 C.proc.pen., Curtea de Apel Cluj a făcut trimitere la
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor dec.pen. 15/18.09.2017 a ICCJ-complet RIL. Instanţa de apel
face trimitere la "caracterul obligatoriu al dezlegărilor de drept date prin decizia în soluţionarea RIL,
prevăzute de art.517 alin.4 C.proc.civ., preluând în motivarea ei la dezlegarea de drept dată de către
ICCJ, în cadrul RIL - dec.pen. 15/18.09.2017, făcând trimitere de la pct. 41 din considerentele
deciziei: „analiza eventualului caracter nelegal al arestării al arestării unei persoane, ulterior
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare în faza de executare a pedepsei), se
poate realiza, de asemenea, de către instanţa penala, pe calea contestaţiei la executare, reglementata
în dispoziţiile art. 539 alin.2 din Codul de procedura penală....Legat de cazurile în care se poate
formula contestaţie la executare, trebuie subliniat ca acela prevăzut de art.598 alin.1, teza a doua din
Codul de procedura penala, respectiv " când se ivește (...) vreo împiedicare la executare" este foarte
cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei.".
Or, în momentul soluţionării pe fond a apelului, 18.05.2021, era publicată în Monitorul
Oficial nr. 494/12.05.2021, decizia CCR nr. 136/2021, cu referire la excepţia de neconstituţionalitate
a prevederilor art.539 din Codul de procedura penala, care: "constată că soluţia legislativă din
cuprinsul art. 539 din Codul de procedura penala care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul
privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin.1
lit.a)-d)din Codul de procedura penala, sau achitare este neconstituțional.".
În cuprinsul considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 494/2021 la punctul 54,
aliniatul ultim s-a statuat expres: "Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul
procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin.1 lit. a)-d) din Codul de procedură
penală sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca
temei respectiva ordonanţa de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare."
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992: "(l) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este
definitivă şi obligatorie". Obligativitatea aplicării deciziei CCR, în situaţia în care vizează o
dispoziţie dintr-o lege, se răsfrânge şi asupra modului în care acea dispoziţie legală a fost interpretată
anterior de către ICCJ, printr-un RIL sau printr-o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept, în condiţiile în care interpretarea data prin aceste decizii este contrară conţinutului deciziei
CCR.
Prin urmare, rezulta că atâta timp cât interpretarea data prevederilor art.539 C.proc.pen, prin
dec.pen.15/18.09.2017 de către ICCJ - complet RIL sunt contrare dec. CCR nr. 136/2021 şi
considerentelor acesteia, prevederile dec.pen. 15/2017 a ICCJ-complet de RIL își încetează efectele
în întregul ei, atât cu privire la problema de drept care a făcut obiectul sesizării cat şi cu privire la
dezlegările de drept date în cuprinsul deciziei RIL.
Raportat la cele mai sus arătate pentru a analiza admisibilitatea acţiunii în despăgubiri a
reclamantului întemeiată pe prevederile art.539 C.proc.pen. trebuie stabilit daca pentru lipsirea
nelegală de libertate a acestuia este necesară stabilirea caracterului nelegal în mod expres, printr-
un act de jurisdicție enumerat în art.539 alin.2 C.proc.pen şi de către organele judiciare menţionate în
acest articol.
In primul rând contestaţia la executare întemeiată pe prev.art. 598 alin.1 lit.d C.proc.pen.
vizează situaţiile în care intervine o cauză de înlăturare a executării pedepsei, ceea ce semnifica ca
hotărârea penală prin care a fost condamnata definitiv o persoană își pierde caracterul executoriu,
nemaiputând fi pus în executare mandatul de arestare emis în vederea executării pedepsei.
216
Prin urmare, în cazul în care instanţa de executare admite contestaţia la executare întemeiată
pe prev. art. 598 alin.1 lit.d C.proc.pen., arestarea persoanei în baza mandatului de executare a
pedepsei este lipsita de temei legal, încă de la momentul iniţial al încarcerării, fără a fi necesară
constatarea nelegalității detenţiei condamnatului în mod expres, fapt ce-l îndreptățește pe reclamant
la obţinerea de despăgubiri potrivit art.539-541 C.proc.pen. hotărârea prin care s-a constatat
prescripția executării pedepsei urmând a fi temeiul în baza căruia reclamantul are dreptul la repararea
pagubei în faţa instanţei civile.
Acesta argumentaţie a stat şi la baza pronunţării dec. CCR nr. 136/2021, în analiza
neconstituționalității prevederilor art. 539 C.proc.pen., unde la pct. 54, alin. ultim se menţionează
expres: "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare,
conform art. 16 alin.1 lit. a)-d) din Codul de procedura penala sau achitare valorificarea dreptului la
repararea pagubei în fata instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţa de clasare sau
hotărâre judecătorească de achitare", fiind astfel posibila acordarea de despăgubiri pentru lipsire
nelegală de libertate în baza prevederilor art.539 C.proc.pen., fără a fi necesară constatarea expresă a
nelegalității lipsirii de libertate potrivit art. 539 alin.2 C.proc.pen.
În sensul celor de mai sus, invocă practică judiciară, respectiv s.pen. nr.653/2015 a
Tribunalului Alba.
Pentru toate argumentele pe larg expuse, consideră recurentul că decizia atacată este nelegală,
trebuind să fie casată în tot, să se constate admisibilă acţiunea reclamantului în despăgubiri
întemeiată pe prevederile art. 539 C.proc.pen., urmând a trimite cauza spre rejudecare instanţei de
apel, pentru a soluţiona pe fond pretenţiile formulate de către recurentul-reclamant astfel cum a fost
indicate prin cererea de chemare în judecată, reiterate prin apelul formulat de către aceasta.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.
Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de casare invocate de
recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în considerarea celor ce
succed:
Motivele de fapt ale declaraţiei de recurs pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate
de art.488 pct.6 şi pct.8 C.proc.civ., din perspectiva cărora are a fi apreciată legalitatea hotărârii
instanţei de apel.
Sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite
prin hotărârile celor două instanţe de fond, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr.466 din 3.12.2007, pronunţată de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei în
dosarul penal nr. x/307/2007, A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare,
pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin
neapelare, în data de 4.01.2008.
Faptele pentru care reclamantul a fost condamnat au fost săvârşite în perioada februarie 2003-
mai 2004. Reclamantul era recidivist, s-a sustras atât urmăririi penale, cât şi executării pedepsei
aplicate, stabilindu-se în Spania, începând cu anul 2004.
Mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost emis de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei cu
nr.612, în data de 4.01.2008. Ulterior, în data de 12.05.2008, a fost emis mandatul european de
arestare şi a fost transmis prin difuzare în data de 13.08.2010.
Reclamantul a fost arestat de autorităţile spaniole în data de 7.03.2019 şi a fost predat
autorităţilor române în data de 3.05.2019, executând în total 181 zile de închisoare, în intervalul
cuprins între 7.03.2019 şi 3.09.2019, în temeiul mandatului de executare a pedepsei de 3 ani
închisoare nr.612/2018 emis de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei.
217
În data de 9.07.2019, reclamantul a formulat contestaţie la executare, admisă prin sentinţa
penală nr.125 din 28.08.2019 a Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă. Prin această hotărâre
judecătorească, pronunţată de o instanţă penală, s-a constatat, în temeiul art.598 lit.d că, la momentul
arestării, executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.466 din 3.12.2007
era prescrisă, în raport cu cele statuate prin decizia obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
nr.2/2012, conform căreia transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare nu produce
efect întreruptiv de prescripţie. Se reține că termenul de prescripție a executării pedepsei cu
închisoarea este de 8 ani şi se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă
prin neapelare, respectiv 4.01.2008, fiind, astfel, împlinit la 4.01.2016.
Prin actualul demers judiciar, A. a solicitat obligarea Statului Român, chemat în judecată prin
Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor daune-morale în valoare de 300 mii euro, pentru perioada
detenţiei nelegale, cuprinsă între 7.03.2019 şi 3.09.2019, precum şi la plata unor daune-materiale în
valoare de 6.000 euro.
În drept, reclamantul a invocat art.539 C.proc.pen., art.11, art.20, art.23 din Constituţia
României; art.5 par.5 din Convenţia europeană, Legea nr.302/2004, art.1349, art.1357 C.civ., art. 194
C.proc.civ.
În apărare, Statul Român a invocat excepţia inadmisibilității acţiunii reclamantului, susţinând,
în esenţă, că admiterea contestaţiei la executare, pentru motivul că a intervenit prescripţia executării
pedepsei, nu echivalează cu nelegalitatea detenţiei, atâta timp cât nu s-a constatat, în mod explicit,
prin hotărâre a instanței penale, caracterul nelegal al executării pedepsei.
În primă instanţă, a fost respinsă excepţia inadmisibilități acţiunii, iar pe fond, acţiunea
reclamantului a fost parţial admisă, fiind obligat pârâtul la despăgubiri reprezentând daune-morale în
valoare de 4.000 euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Cu prilejul judecăţii în apel, consecutiv admiterii apelului exercitat de partea pârâtă în proces
şi respingerii apelului declarat de reclamant, acţiunea în pretenții s-a respins ca inadmisibilă.
Considerentele care fundamentează cele două hotărâri ale instanţelor de fond au fost expuse,
în sinteză, în partea introductivă a prezentei decizii.
Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează
admisibilitatea acţiunii civile în pretenţii, prin care reclamantul solicită despăgubiri, în principal, pe
temeiul art.539 C.proc.pen., pentru încălcarea libertăţii individuale a persoanei, timp de 181 zile, prin
punerea în executare a unei pedepse privative de libertate după împlinirea termenului de prescripţie a
executării acestei pedepse, în condiţiile în care, prin hotărârea penală care a soluţionat contestația la
executare, nu s-a constatat, explicit, caracterul nelegal al arestării celui condamnat.
În raport cu art.539 C.proc.pen. (în redactarea activă la data cererii de chemare în judecată),
„(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
judecată învestită cu judecarea cauzei."
Acest text normativ, cuprins în noul Cod de procedură penală, reglementează dreptul
persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului
penal, condiţionarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul
procesului penal, independent de soluția pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală şi de
temeiul acesteia.
Cu referire la această reglementare, Curtea Constituţională a constatat că dreptul la repararea
pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art.539 C.proc.pen., constituie o preluare,
prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art.5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui
218
standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia
internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în
alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art.5 paragraful 5 din Convenţie [Decizia
nr.48 din 16 februarie 2016, paragraful 17].
Chemată să ofere o interpretare de principiu a dispoziţiilor art.539 alin.(2) C.proc.pen., prin
Decizia nr.15 din 18 septembrie 2017 (publicată în M.Of. nr.946 din 27 noiembrie 2017), Înalta
Curte de Casaţie şi Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în
sensul că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii
caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate, acesta trebuind să fie constatat
explicit, prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul normei vizate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii
reţine că sintagma „instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei” din cuprinsul art.539 alin.2
C.proc.pen., se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel
ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac (paragraful 34). Organele judiciare penale au obligaţia
de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii
şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă. Pe de altă
parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea
de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597- 599 din
Codul de procedură penală (paragraful 41). Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de
libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către
instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele penale competente
prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie (paragraful 54). Aceasta întrucât hotărârea
penală definitivă de achitare nu poate conferi implicit caracter nelegal măsurii privative de libertate
(paragraful 43).
Ulterior pronunţării acestei hotărâri a Înaltei Curţi, prin Decizia nr.136 din 3 martie 2021
(publicată în M.Of. nr. 494 din 12 mai 2021), obligatorie, Curtea Constituţională a constatat că
soluția legislativă din cuprinsul art.539 C.proc.pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul
privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art.16 alin.(1)
lit.a)-d) C.proc.pen., sau achitare este neconstituțională.
Problema de drept, în contextul căruia a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat existenţa
unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în Codul de
procedură penală și art.5 par.1 lit.c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care
devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală
formulate.
În acest context, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că,
dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează
despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său
sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul
acuzației, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la
despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului
neîntemeiat/ neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/ nedrept
al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal.
Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei
precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz,
dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă și
nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la
219
momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită
(paragraful38).
De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a
unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al
răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice
diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei
vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului
judiciar (paragraful 42).
Condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de
libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art.52 alin.(3) teza întâi coroborat
cu art.23 alin.(1) și art.1 alin.(3) din Constituţie în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții
constituționale, și soluția de achitare/ clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează
răspunderea statului pentru privarea de libertate (paragraful 44).
În consecință, Curtea Constituţională constată că, prin prisma art.1 alin.(3) şi art.23 alin.(1)
din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea
art.16 alin.(1) lit.a)-d) C.proc.pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce
atrage aplicabilitatea art.52 alin.(3) teza întâi din Constituție. Prin urmare, Curtea reține că nu există
o relație de congruență între textele constituționale antereferite și viziunea restrictivă a Codului de
procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea
unei norme legale în luarea/ prelungirea/ menţinerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu
poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalenţă în
raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/ clasare date într-un proces penal
pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea
dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale - inviolabilitatea libertăţii individuale a
persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/ prelungirea/ menţinerea
măsurii preventive privative de libertate (paragraful 45).
Instanţa de contencios constituţional reține că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul
privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art.5 par.5 din Convenție, ci al art.1 alin.(3),
art.23 alin.(1) și art.52 alin.(3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un
standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie (paragraful 47).
Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la
repararea pagubei, Curtea, în jurisprudența sa, a reţinut că art.539 alin.(2) C.proc.pen. condiționează
repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a
judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare instituie, în sarcina organelor
judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului
criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe
parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă
şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform
prevederilor art.204-206 C.proc.pen. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată
care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor
preventive privative de libertate [Decizia nr.48 din 16 februarie 2016, paragraful 12]. Curtea a
constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art.539 alin.(2) C.proc.pen., de a se pronunţa,
prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative
de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la
art.5 din Convenţie [paragraful 17]. Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul
220
dispoziţiilor art.539 alin.(2) C.proc.pen. îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de
constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii.
Înalta Curte observă că Decizia nr.15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cea care a fundamentat,
în mod decisiv, soluţia instanţei de apel, în prezentul proces, a vizat existenţa unei măsuri preventive
privative de libertate.
Noul Cod de procedură penală menţioneză cinci măsuri preventive - reglementate expres și
limitativ în art.202 alin.(4), trei fiind privative de libertate, iar alte două fiind restrictive de drepturi
(controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce
vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în
privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu, fie
alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar.
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă
suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul
asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a
inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni
[art.202 alin.(1) C.proc.pen.].
Ipoteza avută în vedere a fost aceea în care măsura preventivă privativă de libertate
îndeplinea cerinţele de legalitate, la momentul adoptării ei, soluţionarea conflictului de drept penal
prin pronunțarea unei soluții definitive de achitare, nefiind de natură să confere, prin ea înseşi, un
caracter nelegal măsurii preventive, care devine însă nedreaptă. În acest context, s-a statuat, cu putere
obligatorie, că apare necesară o menţiune expresă cu privire la caracterul nelegal al măsurilor
preventive de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, iar competenţa unei astfel de statuări
aparţine instanţei penale, iar nu instanţei civile. Organele judiciare penale au obligaţia de a examina
legalitatea, necesitatea şi proporţionalitatea măsurii preventive de libertate, în tot cursul procesului
penal, cât timp această măsură este în fiinţă. Dacă ea se menţine până la soluţionarea pe fond a
cauzei, instanța legal învestită este obligată să facă o nouă evaluare, în condiţiile art.399 alin.1
C.proc.pen.
În prezentul proces, situaţia este una categoric diferită de aceea avută în vedere la
pronunţarea deciziei în interesul legii, anterior evocate. Astfel, împotriva reclamantului nu a fost
luată o măsură preventivă privativă de libertate, iar procesul penal nu a fost soluţionat în fond prin
pronunţarea unei soluţii de achitare ori de clasare. Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat la
pedeapsa de 3 ani închisoare, cu executare. Privarea de libertate a celui condamnat definitiv a fost
luată în faza finală a procesului penal, aceea a executării pedepsei şi, mai mult decât atât, la trei ani
după ce se împlinise termenul de prescripţie a executării pedepsei aplicate.
Or, în raport cu art.161 alin.1 C.pen., prescripția înlătură executarea pedepsei principale, ea
face să se stingă atât obligaţia condamnatului de a executa pedeapsa, cât şi dreptul statului de a
pretinde ca pedeapsa aplicată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare să fie
executată.
În aceste circumstanţe, urmărind efectele prescripției extinctive, ca instituţie de drept penal
substanţial, hotărârea judecătorească penală definitivă prin care s-a admis contestaţia la executare şi
s-a constatat că era împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei cu închisoarea, la
momentul arestării celui condamnat, poate constitui ea însăşi temei al stabilirii caracterului nelegal al
privării de libertate.
Privarea de libertate a reclamantului, în considerarea unei pedepse a cărei executare s-a
prescris, conferă acestei măsuri un caracter nelegal, stabilit odată cu verificarea condiţiilor
prescripției, prin hotărârea de admitere a contestaţiei la executare, chiar în absenţa unei statuări
explicite în acest sens. O asemenea statuare excede limitelor învestirii instanţei de executare şi ea
221
nici nu este necesară, câtă vreme aceasta constată expres împlinirea termenului de prescripţie a
executării pedepsei, iar în temeiul acestei constatări, cel arestat este pus în libertate, de îndată.
În sensul unei astfel de interpretări sunt şi considerentele decizorii ale Curţii Constituţionale,
cuprinse în Decizia nr.136 din 3 martie 2021, în vigoare la data pronunţării deciziei instanţei de apel,
care pleacă de la premisa exprimată cu suficientă claritate că, în cazul unei arestări nelegale,
neconformă cu normele procedurale, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat, statul încălcându-şi
propriul său sistem normativ. Tot astfel, subliniază Curtea Constituţională, un asemenea drept trebuie
recunoscut şi în cazul unei privări „nedrepte” de libertate dispuse în cursul procesului penal
soluţionat prin clasare sau achitare, independent de temeiul achitării. Cu privire la această privare de
libertate, luată ca măsură preventivă în procesul penal finalizat prin pronunţarea unei soluţii de
achitare sau de clasare, este necesar să statueze expres instanţa penală, în sensul celor stabilite prin
Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, la care se face trimitere (paragrafele 28-33).
Tocmai pentru că privarea de libertate a fost dispusă ca măsură preventivă, până la
soluţionarea definitivă a procesului penal, odată cu pronunţarea unei soluţii de clasare sau de
achitare, apare necesară o statuare expresă cu privire la caracterul nelegal al privării de libertate, un
astfel de atribut fiind în măsură să justifice dreptul la despăgubiri, în sensul celor statuate atât prin
decizia instanţei de contencios constituţional, cât şi prin decizia pronunţată în soluţionarea recursului
în interesul legii.
Rezultă că, ori de câte ori caracterul nelegal al unei privări de libertate rezultă cu puterea
evidenţei dintr-o statuare expresă referitoare la faptul că ea s-a realizat prin încălcarea unui norme
procesual penale, iar nu ca măsură preventivă, prealabilă unei achitări, primesc incidenţă dispoziţiile
art.539 alin 1 C.proc.pen., conform cărora: „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în
cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
În cauza pendinte, prin admiterea contestaţiei la executare, printr-o hotărâre judecătorească
definitivă pronunţată de o instanţă penală, s-a constatat că privarea de libertate a reclamantului,
condamnat la pedeapsa închisorii, a avut loc în etapa finală a procesului penal, aceea a executării,
însă după împlinirea termenului de prescripţie a executării acestei pedepse, fiind luată cu încălcarea
normelor procesual penale. În considerarea acestui caracter nelegal al privării de libertate s-a dispus
punerea de îndată în libertate a condamnatului.
Contestaţia la executare a fost întemeiată pe art. 598 alin.1 lit.d C.proc.pen. hotărârea penală
de condamnare pierzând caracterul său executoriu, astfel încât mandatul de executare a pedepsei nu
mai putea fi pus în executare.
Prin urmare, prin admiterea contestaţiei la executare, arestarea reclamantului în baza
mandatului de executare a pedepsei devine lipsită de temei legal, fără a fi necesară constatarea
nelegalității detenţiei în mod expres; hotărârea prin care s-a constatat prescripția executării pedepsei
reprezintă temeiul în baza căruia reclamantul are dreptul la despăgubiri, ca instrument de reparare a
încălcării libertăţii individuale, în mod nelegal.
În acest sens Curtea Constituţională a statuat explicit că, în ipoteza privării de libertate
dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin.1 lit. a)-d) din
C.proc.pen. sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fata instanţei civile va avea
ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare (paragraful 54).
Cum dreptul la repararea pagubei este condiţionat exclusiv de o nelegală privare de libertate
în tot cursul procesului penal, inclusiv în etapa executării, iar în circumstanţele date ale cauzei, o
statuare expresă cu privire la caracterul nelegal nu era necesară, rezultând în mod indiscutabil din
soluţia dată contestaţiei la executare şi a efectelor imediate ale acesteia, acţiunea reclamantului este
admisibilă şi permite o statuare cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
În raport cu motivul de casare prevăzut de art.488 pct.6 C.proc.civ., recurentul susţine
nelegalitatea deciziei instanţei de apel care a omis să analizeze pretenţiile deduse judecăţii din
222
perspectiva tuturor temeiurilor de drept invocate, inclusiv a normelor care susţin o acţiune în
răspundere civilă delictuală de drept comun.
Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu se verifică.
Reclamantul a pretins obligarea Statului Român la despăgubiri pentru încălcarea dreptului la
libertatea individuală, printr-o privare nelegală de libertate, realizată după ce termenul de prescripţie
a executării pedepsei se împlinise.
Or, în jurisprudenţa sa privind art.539 C.proc.pen., Curtea Constituţională a reţinut, în mod
repetat, că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de
libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor
norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic
specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere
juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art.1.349 şi
art.1.357-1.380 din noul Cod civil. Aşadar, procedura reglementată de art.539 C.proc.pen. este o
procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus
derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art.539 C.proc.pen., vizează exclusiv
cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror
lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art.252 şi 253 C.civ. sau
ale art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care
reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la
imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (Decizia nr.179 din 29 martie 2016, paragraful
22, Decizia nr.133 din 9 martie 2017, paragraful 20) .
Respectând această jurisprudenţă obligatorie, în mod corect instanţa de apel a calificat juridic
acţiunea reclamantului şi apreciat cu privire la admisibilitatea acesteia exclusiv prin raportare la
norma specială, motivele care susţin soluţia pronunţată fiind exprimate cu suficientă claritate şi
coerenţă, într-o manieră care exclude orice arbitrariu, respectă exigenţele unui proces echitabil şi
face posibilă exercitarea controlului judiciar.
Pentru toate cele ce preced, aplicând dipoziţiile art.497 C.proc.civ, Înalta Curte a admis
recursul declarat de reclamant şi a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi
curţi de apel, pentru o statuare pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
24. Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, ocazionate de judecata cererii de

strămutare. Incident procedural. Litigiu de fond pendinte. Lipsa culpei procesuale
C.proc.civ., art. 453, art. 455
Cererea de strămutare reprezintă un incident procedural pus de legiuitor la îndemâna părţii

ce are îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei de judecată, care nu vizează pretenţiile
participanţilor la proces pentru a putea exista o parte căzută în pretenţii în sensul dispoziţiilor art.
453 alin. (1) C.proc.civ., ci posibilitatea de transferare a dosarului pentru a fi judecat de către o altă
instanţă egală în grad, presupusă a fi obiectivă în dezlegarea pricinii.
Soluţia dată într-o cerere de strămutare (de admitere sau de respingere) nu pune părţile în
situaţia de a pierde sau de a câştiga drepturi sau pretenţii deduse judecăţii, astfel încât nu justifică
incidenţa dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ. întemeiate pe culpa procesuală, culpă ce derivă din
pretenţii contrare opuse reciproc de către părţi.
223
Ca atare, până la soluţionarea dosarului care a făcut obiect cererii de strămutare, nu se
poate stabili o culpă procesuală în sarcina vreunei părţi în funcţie de care să se desocotească şi
cheltuielile efectuate cu soluţionarea incidentului strămutării.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1933 din 19 octombrie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la data de
25.09.2017, reclamanta Societatea A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., obligarea
acestora la plata sumei de 212.814,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată suportate de reclamantă
în dosarul nr. x/2/2016, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, precum şi la plata dobânzii legale
pentru perioada scursă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până la data restituirii
efective a sumei, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 194 şi urm. coroborate cu cele ale art.
451 şi urm. C.proc.civ.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care solicitat respingerea
cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata sumei de 14.000 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, diminuarea cheltuielilor de judecată cerute şi compensarea
reciprocă a acestora.
Prin încheierea din 19.06.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins, ca
inadmisibilă, cererea reconvenţională.
2.Sentinţa Tribunalului Bucureşti
Prin sentinţa nr. 2425 din 18.12.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V a civilă a admis, în
parte, cererea; a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 20.000 lei cheltuieli de judecată aferente
dosarului nr. x/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti şi la plata dobânzii legale aferente calculată pe
perioada de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective; a obligat pârâţii, în
solidar, la plata sumei de 1105 lei cheltuieli de judecată în cauză constând în taxă judiciară de
timbru; a respins cererea de acordare a cheltuielilor constând în onorariu avocat, ca neîntemeiată.
3.Decizia Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1805/A din 18.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva
sentinţei; a admis apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii din 19.06.2018 şi a sentinţei; a
schimbat încheierea atacată sub aspectul soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii
reconvenţionale şi a schimbat, în tot, sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins, ca neîntemeiate,
cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională; a respins cererea apelantei-reclamante de
acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art.
488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ. şi recurs incident pârâtul C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1
pct. 7 şi 8 C.proc.civ.
Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare
curţii de apel în vederea admiterii, în totalitate, a apelului reclamantei şi modificării, în parte, a sentinţei
tribunalului, în sensul admiterii, în tot, a cererii de chemare în judecată.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susţinut
nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea, de către instanţa de apel, a principiilor
contradictorialităţii şi disponibilităţii, respectiv prin nesocotirea art. 14 alin. 5 şi 6 din cod. Recurenta a
arătat că prin decizia atacată, curtea de apel, în mod nelegal, şi-a întemeiat hotărârea pe considerentele
224
jurisprudenţei Înaltei Curţi privind admisibilitatea solicitării cheltuielilor de judecată în dosare de
strămutare fără ca aceasta să fie supusă în prealabil dezbaterii contradictorii. Or, potrivit recurentei, rolul
activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. 2 C.proc.civ. comportă o serie de limitări printre care cea
mai importantă este dată de principiul disponibilităţii.
Prin motivul de recurs circumscris pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenta a susţinut că decizia
atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 453 din Cod. A arătat că prin decizie instanţa a
concluzionat, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., faptul că respingerea cererii de strămutare
nu ar demonstra culpa procesuală şi nu ar reprezenta o „cădere în pretenţii”, în condiţiile în care textul
de lege nu face nicio distincţie în privinţa tipului de proces care este vizat de aceste dispoziţii. A solicitat
a se constata că cererea de strămutare reprezintă o cerere incidentală pe care partea, deşi are dreptul, nu
este obligată să o exercite, iar odată promovată este supusă dispoziţiilor legale care reglementează
instituţia juridică a cheltuielilor de judecată raportat la soluţia pe care instanţa o va pronunţa şi la
împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens. A opinat că acest raţionament este cu atât mai
aplicabil în speţă prin raportare la culpa intimaţilor în formularea cererilor de strămutare şi ridicarea
numeroaselor excepţii şi incidente pe tot parcursul judecării dosarului în scop vădit şicanatoriu.
Decizia a fost criticată şi pentru aplicarea greşită a art. 455 C.proc.civ. Recurenta a arătat că
cheltuielile de judecată solicitate au fost cauzate recurentei de către ambii intimaţi B. și C., într-un
singur dosar, ca urmare a culpei procesuale a acestora, confirmată prin respingerea cererilor de
strămutare, fiind fără relevanţă că respectivele cheltuieli, constând în onorariu de avocat, au la bază două
contracte de asistenţă juridică distincte. În opinia recurentei, pentru o aplicare legală a art. 455
C.proc.civ., instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată trebuie să stabilească dacă
plata cheltuielilor de judecată urmează a se face în mod egal, proporţional sau solidar, să ţină seama de
poziţia în proces a fiecărui coparticipant sau de natura raportului juridic soluţionat, astfel încât fiecare să
fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a provocat prin apărarea sa.
Recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului incident şi admiterea cererii reconvenţionale,
invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 7 şi 8 C.proc.civ. A precizat că există autoritate de lucru
judecat – dosar nr. x/299/2018, în care a fost admisă cererea sa de cheltuieli de judecată, recurenta-
reclamantă achitând de bună voie respectivul debit. În susţinere, recurentul a înţeles a se prevala de
dispoziţiile art. 1143 şi art. 1144 C.civ., referitoare la compensaţie. A mai arătat că a fost chemat în
judecată în dosarul nr. x/299/2015 având ca obiect notare litigiu în cartea funciară (dosar nr.
x/299/2014), cerere care a fost respinsă, iar în vederea reprezentării şi apărării intereselor a angajat
avocat, cheltuielile cu onorariul avocaţial fiind în sumă de 14.000 lei.
Prin întâmpinarea la recursul incident, formulată în afara termenului legal, recurenta-reclamantă
a invocat excepţia nulităţii recursului incident pentru neîncadrarea motivelor în cele prevăzute de art.
488 C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului incident, ca neîntemeiat, susţinând că în
mod corect instanţa de apel a considerat că intimatul nu a făcut dovada achitării sumei solicite cu titlu de
Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.
Prin întâmpinarea la recursul principal, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului
reclamantei arătând că în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că nu s-a stabilit vreo culpă
procesuală în sarcina unei părţi.
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul incident este nul, iar recursul
principal este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Referitor la recursul incident formulat de către pârâtul C., Înalta Curte reţine că potrivit art.
197 C.proc.civ., „În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se
225
ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în
judecată, în condiţiile legii.”
Cu un conţinut similar, dispoziţiile art. 486 alin. 2 C.proc.civ. statuează că „La cererea de
recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi, dacă este cazul,
procura specială, împutrenicirea avocaţială sau delegaţia consilierului juridic”. Alin. 3 al acestui
articol stipulează că lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru este sancţionată cu nulitatea.
În speţă, prin adresa comunicată la data de 29.12.2021, s-a pus în vedere recurentului-pârât să
achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 502,5 lei, în termen de 10 zile de la primirea
comunicării, sub sancţiunea anulării cererii de recurs, ca netimbrată.
Prin raportul de admisibilitate a recursului s-a menţionat faptul că până la data întocmirii
acestuia (10.03.2022) recurentul-pârât nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru şi că
aspectele de nelegalitate invocate vor putea forma obiect de analiză doar după îndeplinirea obligaţiei
procesuale.
Raportul de admisibilitate a fost comunicat recurentului-pârât la data de 21.03.2022, apoi la
data de 22.03.2022, însă până la momentul analizării admisibilităţii în principiu a recursurilor
(11.05.2022), acesta nu a depus dovada achitării taxei de timbru, motiv pentru care, prin încheierea
de şedinţă din 11.05.2022, recursul a fost anulat ca netimbrat.
Faţă de cele arătate, în cauză nu se mai impune analiza motivelor de nelegalitate deduse
judecăţii pe calea recursului incident, aspectul procedural al timbrajului fiind prioritar.
Referitor la recursul principal formulat de către reclamanta A. SA, Înalta Curte reţine că
recurenta pretinde, în esenţă, că respingând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente
unui dosar având ca obiect o cerere de strămutare, prin motivarea expusă, instanţa de apel nu a pus în
discuţia părţilor admisibilitatea respectivei solicitări, încălcând astfel principiul disponibilităţii şi
contradictorialităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.) şi că, totodată, au fost încălcate dispoziţiile art.
453 şi art. 455 C.proc.civ., care nu fac distincţie în privinţa tipului de proces care este vizat de aceste
dispoziţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., conform încadrării juridice date prin raportul de
admisibilitate).
În ce priveşte aşa-zisa încălcare a principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, Înalta
Curte constată că, în realitate, recurenta subsumează acestui aspect de nelegalitate împrejurarea că
instanţa de apel nu ar fi pus în discuţia părţilor considerentele pe care şi-a fundamentat soluţia, de
respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, situaţie faţă de care o astfel de critică nu poate fi primită.
Contradictorialitatea este un principiu fundamental al dreptului la apărare şi presupune
dreptul părţilor cu interese contrare de a propune şi administra probe, de a pune concluzii în legătură
cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii. Astfel, contradictorialitatea
poartă asupra apărărilor, excepţiilor, solicitărilor de administrare de probe, diverselor cereri pe care
părţile le formulează cu prilejul analizării cauzei sau recalificărilor juridice date acestor cereri de
către instanţa de judecată. Totodată, disponibilitatea presupune faptul că obiectul şi limitele
procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Recurenta afirmă că prin nepunerea în discuţia părţilor a unor aspecte ţinând de motivarea
hotărârii s-a încălcat principiul contradictorialităţii şi, pe cale de consecinţă, principiul
disponibilităţii, respectiv s-au dedus judecăţii lucruri care nu s-au cerut, constând într-o pretinsă
excepţie de inadmisibilitate.
Contrar susţinerilor recurentei, aceste principii au fost asigurate şi respectate în cauză,
respectiv instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv asupra motivelor de apel care au vizat soluţia cererii
deduse judecăţii în primă instanţă, iar din încheierea de dezbateri din 27.11.2020 rezultă că
reclamanta a fost prezentă la judecată şi a pus concluzii, prin reprezentant, atât asupra apelului
propriu, cât şi asupra apelului pârâtului.
226
Soluţia instanţei de apel a fost aceea a admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa respingerii
cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, această soluţie nefiind una adoptată urmare a
constatării incidenţei în cauză a vreunei excepţii procesuale care să nu fi fost supusă dezbaterii
părţilor, astfel cum eronat pretinde recurenta, ci rezultatul analizei fondului pretenţiilor.
Împrejurarea că în decizia recurată se face referire inclusiv la jurisprudenţa instanţei supreme,
ca un argument suplimentar, pentru a se reţine că respingerea unei cereri de strămutare nu
demonstrează culpa procesuală şi nu reprezintă o cădere în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 453
C.proc.civ., nu constituie, cum eronat se susţine, o încălcare a principiului contradictorialităţii.
Pe de o parte, întrucât referirea menţionată vizează o jurisprudenţă constantă a instanţei
supreme, în legătură cu situaţia cheltuielilor de judecată, accesorii cererii de strămutare,
jurisprudenţă accesibilă oricărei persoane interesate (cu atât mai mult celor care iniţiază demersuri
judiciare în materie) şi pe de altă parte, întrucât considerentele instanţei, care vin, ulterior pronunţării
hotărârii, să justifice soluţia adoptată, nu sunt supuse dezbaterii părţilor, pentru a se putea susţine că
a fost încălcat principiul contradictorialităţii.
În ceea ce priveşte statuările instanţei de apel cu privire la temeiul juridic al cheltuielilor de
judecată solicitate de către recurentă pe calea acţiunii introductive, la modalitatea în care acestea pot
fi acordate, la noţiunea de parte căzută în pretenţii şi la modalitatea în care a fost interpretat
caracterul solidar al obligaţiei de plată a respectivelor cheltuieli (chestiuni care fac obiectul
demersului judiciar pe fond al recurentei şi au fost subsumate, conform raportului de admisibilitate,
dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.), Înalta Curte constată că nici sub acest aspect
hotărârea recurată nu este contrară legii.
Astfel, potrivit art. 453 alin. 1 C.proc.civ. „Partea care pierde procesul va fi obligată, la
cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.
Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă solicitarea recurentei-reclamante de a i se
acorda cheltuielile de judecată efectuate în două dosare de strămutare conexate (dosar nr. x/2/2016 şi
dosar nr. x/2/2016 înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti), cereri de strămutare formulate cu
privire la dosarul de fond nr. x/299/2014, având ca obiect partaj.
Contrar susţinerilor recurentei, care afirmă că textul legal nu distinge în care tip de proces se
acordă cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine că sintagma „partea care pierde procesul” este
fundamentată pe ideea de culpă şi vizează modalitatea de soluţionare a litigiului în care se deduc
judecăţii pretenţiile părţilor, iar nu un incident procedural în legătură cu judecata acestuia.
În speţă, fondul litigiului formează obiectul dosarului nr. x/299/2014 (partaj), iar nu obiectul
cererilor de strămutare formulate în legătură cu acest dosar. Aceasta întrucât cererea de strămutare
reprezintă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, un incident procedural pus de legiuitor la
îndemâna părţii ce are îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei de judecată, care nu vizează
pretenţiile participanţilor la proces pentru a putea exista o parte căzută în pretenţii în sensul textului
legal menţionat, ci posibilitatea de transferare a dosarului pentru a fi judecat de către o altă instanţă
egală în grad, presupusă a fi obiectivă în dezlegarea pricinii.
Caracterul de incident procedural al strămutării, cu implicaţii asupra cheltuielilor de judecată
rezultă din modalitatea de reglementare a acestei instituţii juridice, care se regăseşte în Capitolul IV -
Incidente procedurale privitoare la competenţă, Secţiunea 2 - Determinarea competenţei după
valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, din Titlul III al Codului de procedură civilă -
Competenţa instanţelor judecătoreşti.
Soluţia posibilă dată într-o cerere de strămutare (de admitere sau de respingere) nu pune
părţile în situaţia de a pierde sau de a câştiga drepturi sau pretenţii deduse judecăţii, întrucât
problema supusă analizei într-o asemenea procedură este aceea a îndeplinirii condiţiilor de
obiectivitate şi de imparţialitate ale instanţei de judecată în soluţionarea pricinii, aspect care nu poate
decât să profite tuturor părţilor din proces, astfel încât nu justifică incidenţa dispoziţiilor art. 453
227
C.proc.civ. întemeiate pe culpa procesuală, culpă ce derivă din pretenţii contrare opuse reciproc de
către părţi.
Or, în cauză, dosarul nr. x/299/2014 care a făcut obiect al celor două cereri de strămutare nu a
fost soluţionat nici până în prezent (fiind pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, sub nr. actual de
dosar x/299/2014*, cu termen la 01.11.2022), astfel încât nu s-a putut stabili o culpă procesuală în
sarcina vreunei părţi în funcţie de care să se desocotească şi cheltuielile efectuate cu coluţionarea
incidentului strămutării.
Faţă de cele arătate şi având în vedere concluzia instanţei în sensul că în cazul cererii de
strămutare cheltuilelile de judecată astfel cum sunt reglementate de art. 453 C.proc.civ. nu îşi găsesc
justificarea, criticile privind solidaritatea de plată a petenţilor din cererile de strămutare conexate din
perspectiva dispoziţiilor art. 455 C.proc.civ., devin lipsite de obiect şi nu se mai impun a fi analizate,
fiind evident că lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ. atrage şi lipsa de incidenţă a
dispoziţiilor art. 455 din acelaşi cod, pentru argumentele deja expuse.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a anulat, ca netimbrat, recursul incident declarat de
pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1805/A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie şi a respins, ca nefondat, recursul principal declarat de
reclamanta A. SA împotriva aceleiaşi decizii.
25. Impunerea condiţiei cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea, prin concurs, a unui
post în cadrul unei instituţii publice care îşi desfăşoară activitatea într-o unitate administrativ-
teritorială în care există o populaţie de naţionalitate maghiară într-o pondere semnificativă.
Atribuţii de servici ce implică activitatea directă cu publicul. Dreptul cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în relaţiile cu instituţiile publice. Obiectiv
legitim. Inexistenţa faptei de discriminare
O.G. nr. 137/2000, art. 2, art. 5

Legea nr. 35/1997, art. 17, art. 32
Cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea postului de expert în cadrul unui birou
teritorial al Instituţiei Avocatului Poporului, ce are în competență mai multe localități cu populație
de etnie maghiară în proporție mai mare de 20% din numărul locuitorilor, nu are caracter
discriminatoriu, fiind incidentă norma de excepţie prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 137/2000, în
condiţiile în care atribuţiile concrete, stabilite în fişa postului, presupun, printre altele, asigurarea
traducerii documentelor din și în limba maghiară, desfășurarea activității de interpretariat,
participarea la audiențe, interacționarea cu petiționarii vorbitori de limba maghiară, efectuarea
diverselor anchete în teritoriu cu persoane vorbitoare de limba maghiară, soluționarea unor petiții,
formularea răspunsurilor şi activitate de informare telefonică.
Astfel, prin prisma specificului activităților ce impun atribuţii de interacţionare cu publicul
vorbitor de limbă maghiară, o atare cerinţă profesională apare ca justificată, asigurându-se astfel
exercitarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în procent de peste 20% de a
folosi limba maternă, atât în scris, cât şi oral, în relaţiile cu Instituţia Avocatului Poporului, conform
art.17 alin.(3) și art. 32 alin. (2) din Legea nr.35/1997, obiectivul vizat de angajator fiind unul
legitim.
228
I. Circumstanțele cauzei
Prin acţiunea înregistrată la 17.10.2018, pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă de
contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Instituția Avocatul
Poporului, solicitând, în principal, să se constate, în principal, că a fost discriminat în înțelesul art. 2
alin. 1 din O.G. nr.137/2000 şi să fie obligată aceasta la plata despăgubirilor în cuantum de 500.000
euro. În subsidiar, a solicitat restabilirea situației anterioare discriminării, anularea situației create
prin discriminare şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.
2. Sentinţa pronunţată în declinarea de competenţă
Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa
civilă nr.108/CA din 13.02.2019 a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, şi a
declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile a tribunalului.
3. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal
În cauză s-a dispus citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în
conformitate cu prevederile art.27 alin. 3 din Ordonanţa nr.137/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 12S din 30.01.2020, Tribunalul Braşov, Secţia I civilă a admis, în
parte, cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamantul a fost discriminat în sensul
prevederilor art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000, a dispus restabilirea situației anterioare
discriminării și anularea situației create prin discriminare, respectiv anularea concursului din
24.09.2018, organizat de pârâtă pentru postul de expert Brașov. A respins celelalte pretenții ale
reclamantului și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta Instituţia Avocatul
Poporului.
Prin cererea de apel, apelantul reclamant a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în
sensul acordării sumei de 1.056.000 lei, echivalentul a 200.000 euro.
4. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel
Prin decizia civilă nr. 889Ap din 9.10.2020, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a respins
apelul reclamantului. A admis apelul promovat de pârât, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în
sensul respingerii cererii de chemare în judecată. A păstrat din sentinţa apelată dispoziţia de
respingere a pretenţiilor băneşti ale reclamantului şi cererea acestuia privind cheltuielile de judecată.
5. Recursul exercitat în cauză
Hotărârea de apel a făcut obiect al recursului exercitat de către reclamantul A.
În dezvoltarea susţinerilor circumscrise motivului de nelegalitate înscris în art.488 alin. 1
pct.8 C.proc.civ., a reproşat instanţei de apel interpretarea greşită a normelor de drept european prin
raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Directiva Consiliului 2000/78/CE care
menţionează despre îngrădirea dreptului la muncă pe criteriu lingvistic prin introducerea unor situaţii
arbitrare.
A criticat că hotărârea atacată se fundamentează pe o serie de decizii ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului, fără legătură cu situaţia discriminatorie pe criterii de limbă sau determinată de
îngrădirea dreptului la muncă.
De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut seama de practica judiciară internă, respectiv Decizia
nr. 6324/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect discriminarea pe
criteriu lingvistic şi îngrădirea dreptului la muncă. Totodată a luat în considerare o serie de hotărâri
ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, neatacate în instanţe şi care nu pot
constitui izvor de drept şi practică judiciară.
Legislaţia din România nu impune obligativitatea de a cunoaşte o anumită limbă pentru
participarea la un concurs, aspecte învederate prin apărările formulate. Recurentul învederează că
este angajat pe postul de consilier juridic la o instituţie publică şi că nu i s-a pretins să cunoască
229
limba maghiară. Pentru a se obţine un atestat lingvistic se realizează cursuri, finalizate cu un examen.
Dispoziţiile art. 13 din Constituţie prevăd că limba oficială în România este limba română. Art.120
alin.2 din Constituţie stipulează că se va asigura limba minorităţii naţionale respective în relaţia cu
autorităţile publice şi cu serviciile publice deconcentrate, instanţa de fond arătând şi cum se vor
reglementa aceste aspecte.
A considerat recurentul că era îndreptăţit să fie înscris la concurs doar pe baza celor
consemnate în curriculum vitae, respectiv a cunoaşterii unor limbi străine în afara celei materne. În
opinia sa, instanţa de recurs este ţinută să se pronunţe asupra despăgubirilor din cererea de chemare
în judecată şi apelul formulat.
A solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii instanţei de apel.
6. Apărările formulate în recurs
Prin întâmpinare, intimata Instituţia Avocatul Poporului a solicitat respingerea recursului, ca
neîntemeiat, fără a pretinde cheltuieli de judecată.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul
promovat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cu titlu preliminar, instanţa constată că în şedinţa publică de la acest termen, intimata
Instituţia Avocatul Poporului, prin consilier juridic, a invocat excepţia nulităţii recursului din
perspectiva lipsei semnăturii olografe în original şi a neindicării sediului intimatului în cuprinsul
cererii de recurs.
În cauză, dosarul a parcurs procedura de filtrare a recursurilor prevăzută de art.493
C.proc.civ., iar în cadrul întâmpinării formulate, intimata nu a înţeles să ridice această excepţie, deşi
avea posibilitatea să o facă. Prin încheierea din 9.12.2021, pronunţată în complet de filtru, recursul a
fost admis în principiu, considerându-se că îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, inclusiv
sub aspectul cerinţelor de formă a căror lipsă a fost semnalată prin intermediul excepţiei. Or, atât
timp cât a fost depăşită etapa filtrului, este evident că excepţia nu mai poate fi invocată la acest
moment procesual, când s-a acordat termen în şedinţă publică pentru ca părţile să pună concluzii pe
fondul recursului, conform prevederilor art.493 alin. 7 C.proc.civ.
În subsidiar, Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii este neîntemeiată.
Este adevărat că cererea de recurs nu poartă semnătura recurentului în original, fiind
transmisă Curţii de Apel prin e-mail la 18.01.2021, însă dispoziţiile art.148 C.proc.civ. (aplicabile şi
în recurs, potrivit art.494 C.proc.civ.) permit transmiterea cererilor, inclusiv a celor de recurs, prin
înscris în formă electronică, care are ataşată şi semnătura părţii. Rezultă astfel că nu poate fi aplicată
sancţiunea nulităţii pentru lipsa semnăturii în temeiul dispoziţiilor art.486 alin. 3 C.proc.civ. în
condiţiile existenţei la dosar a copiei imprimate a cererii de recurs.
Referitor la exigenţa indicării sediului intimatei în recurs, prevăzută de art.486 alin. 1 lit. b
C.proc.civ., trebuie remarcat că nulitatea nu operează ca urmare a lipsei acestei menţiuni, ci numai în
ipoteza recurentului, după cum se reglementează în art.496 alin. 3 C.proc.civ. (care nu înglobează şi
litera b) ,,Menţiunile prevăzute la alin. 1 lit. a şi c-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. 2 sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii.’’ Chiar în cazul lipsei menţiunii, nulitatea poate interveni, însă
este una virtuală, iar partea trebuie să dovedească vătămarea produsă, obligaţie neîndeplinită în speţă
la momentul invocării absenţei cerinţei.
Asupra fondului recursului, instanţa reţine că litigiul dedus judecăţii are ca obiect o acţiune în
constatare a unei fapte de discriminare în înţelesul art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi obligarea la plata unor despăgubiri,
respectiv restabilirea situației anterioare discriminării.
Situaţia de fapt din speţă, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond pe baza probatoriului
administrat, relevă că reclamantul A. s-a înscris la concursul organizat de pârâta Instituţia Avocatul
230
Poporului în data de 24.09.2018, în conformitate cu prevederile H.G. nr.286/2011 pentru aprobarea
Regulamentului cadru privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau
temporar vacant corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în grade sau trepte
profesionale imediat superioare personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri
publice, concurs care viza postul de expert specialitate juridică în cadrul Biroului Teritorial Braşov.
Pârâta a impus drept condiţie specifică de ocupare a postului cunoaşterea limbii maghiare,
dovedită prin orice document, dar reclamantul nu a satisfăcut această cerinţă şi, din acest motiv,
dosarul i-a fost respins.
Instanţa de apel, prin decizia atacată, în soluţionarea apelului promovat de pârâtă contra
sentinţei de fond, a respins acţiunea și a statuat, în esenţă, că pârâta nu a săvârşit o faptă de
discriminare în sensul art.2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000, ca urmare a instituirii cerinței
profesionale de cunoaştere a limbii maghiare, aceasta fiind justificată prin prisma atribuţiilor
conţinute de fişa postului, pentru a se asigura funcţionalitatea instituţiei şi respectarea legislaţiei în
vigoare.
Critica recurentului desprinsă din conținutul recursului se axează pe aprecierea greșită a
normelor care instituie discriminarea pe criteriu lingvistic și urmează a fi examinată prin prisma
motivului de recurs prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ.
Art.2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000 reglementează toate criteriile de discriminare, printre
care se plasează și cel lingvistic, alin. 3 al aceleiași norme dispunând că sunt discriminatorii
prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza
criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii
sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt
adecvate și necesare.
Art.5 din acelaşi act normativ instituie o situaţie de excepţie, definită astfel: ,,Diferența de
tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute de art.2 alin.1 nu constituie
discriminare atunci când, în temeiul naturii activităților ocupaționale sau al contextului în care
acestea se desfășoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerință reală și determinantă, cu condiția
ca obiectivul să fie legitim și cerința proporțională.”
Astfel, cu referire la situaţia particulară din speţă, Înalta Curte are a analiza, în demersul de
verificare a legalităţii deciziei contestate în calea de atac pendinte, dacă dispoziţiile art.5 din
ordonanţă au fost corect aplicate, în sensul că impunerea condiţiei de cunoaştere a limbii maghiare
reprezintă o cerinţă profesională reală, justificată obiectiv şi rezonabil de natura activităţii prestate şi
contextul în care aceasta se desfăşoară, circumscrisă normei în discuţie, sau un act de discriminare în
spiritul dispozițiilor art.2 alin. 1 din ordonanţă.
Competenţele stabilite de fişa postului de expert în cadrul Biroului Teritorial Brașov al
Avocatului Poporului presupun exercitarea mai multor atribuţii, printre altele asigurarea traducerii
documentelor din și în limba maghiară, desfășurarea activității de interpretariat, participarea la
audiențe și interacționarea cu petiționarii vorbitori de limba maghiară, efectuarea diverselor anchete
în teritoriu cu persoane vorbitoare de limba maghiară, soluționarea unor petiții și formularea
răspunsurilor în limba maghiară, activitate de informare telefonică, atribuții ce nu fac parte din fișa
postului de expert din cadrul altor birouri din țară conduse de pârâtă, pe considerentul că nu
deservesc o populație de naționalitate maghiară în proporție de minim 20%.
Este necesar a se menţiona că Biroul Teritorial Brașov are în competență mai multe localități
cu populație de naționalitate maghiară în proporție mai mare de 20% - județul Covasna deține un
procent de 71,6% potrivit informațiilor furnizate de intimata pârâtă - și care, în virtutea prevederilor
art.17 alin.3 și 32 alin. 2 din Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea Instituției
Avocatul Poporului, poate folosi în scris și oral limba maternă în relațiile cu Avocatul Poporului.
231
Astfel, prin prisma specificului activităților conturate în fișa postului, ce implică contact
direct cu publicul vorbitor de limba maghiară și asigură traducerea de documente, în consens cu
raţionamentul instanţei de apel, cerinţa cunoaşterii limbii maghiare apare ca obiectiv justificat în
ocuparea funcției, în aplicarea dreptului cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi
limba maternă în relația cu Avocatul Poporului.
Se mai reţine că acest post nu poate fi dublat de utilizarea unor servicii de traducători
autorizaţi, remediu avut în vedere de tribunal, câtă vreme parte din atribuţii nu pot fi realizate prin
intermediul acestora, respectiv activitatea de informare telefonică, semnalarea cazurilor publicate în
presă în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile, instituţiile publice şi
regiile din raza de activitate a Biroului Teritorial Braşov, situaţii care presupun interacţionarea
directă cu cetăţenii vorbitori de limba maghiară.
Sub un alt aspect, Înalta Curte notează că prin impunerea cerinţei de cunoaştere a limbii
maghiare se asigură exercitarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în procent
de peste 20% de a folosi limba minorităţii naţionale respective, atât în scris, cât şi oral, în relaţiile cu
Instituţia Avocatul Poporului, conform art.17 alin.3 și 32 alin. 2 din Legea nr.35/1997 privind
organizarea și funcționarea Instituției Avocatul Poporului. O atare constatare este aptă să ducă la
concluzia că obiectivul vizat de angajator este unul legitim, de natură a asigura accesul la această
instituţie a populaţiei locale vorbitoare de limbă maghiară, cu o pondere de peste 20% în judeţul
Covasna.
Nu în ultimul rând, se apreciază că cerinţa cunoaşterii limbii maghiare trece şi testul
proporţionalităţii, deoarece, aşa cum se confirmă şi de instanţa de apel, atribuţiile postului nu pot fi
aduse la îndeplinire de un traducător autorizat, ci implică angajarea unei persoane cu pregătire în
domeniul juridic, ale cărei atribuţii sunt de relaţionare directă cu publicul în limba maghiară. Pe de
altă parte, reclamantul are libertatea de a candida pentru un alt post în cadrul instituţiei pârâtei, care
nu vizează o astfel de condiţie.
Prin urmare, cum s-a constatat, în cele ce preced, că atribuţiile concrete specifice postului
implică cerinţa cunoaşterii limbii maghiare în vederea ocupării postului de expert în cadrul Biroului
Teritorial Brașov, cu o populaţie vorbitoare de limba maghiară în procent de peste 20%, în mod
corect s-a dat eficienţă normei de excepţie prevăzute de art.5 din Ordonanţa nr.137/2000, astfel încât
va fi înlăturată critica formulată de recurent pe acest aspect.
A mai susţinut partea că instanţa de apel şi-a motivat decizia bazându-se pe o serie de hotărâri
ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, străine de situaţia discriminatorie pe criteriu lingvistic,
cum se relevă în cauza de faţă. Înalta Curte constată că aserţiunea nu se verifică, întrucât, din
lecturarea considerentelor hotărârii, nu reiese că s-ar fi făcut vreo referire cu privire la deciziile
pretinse.
Nici decizia nr.6324/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de
contencios administrativ şi fiscal, indicată cu titlu de practică judiciară pentru a justifica acoperirea
legală a diferenţei de tratament în cauză – cerinţa cunoaşterii limbii maghiare constituie un act de
discriminare în lumina prevederilor art.2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000 - nu prezintă relevanţă.
Această hotărâre se fundamentează pe o altă situaţie de fapt, anume introducerea condiţiei referitoare
la cunoaşterea limbii maghiare ca un criteriu de selecţie la un concurs pentru ocuparea postului de
secretar într-o unitate adminstrativ-teritorială în care există o pondere ridicată de populaţie vorbitoare
de limbă maghiară, funcţie care nu presupune, în esenţa sa, contact direct cu cetăţenii pentru a fi
inclusă în categoria funcţiilor publice din sfera relaţiilor cu publicul. Pe cale de consecinţă, s-a
apreciat în hotărârea citată că exercitarea atribuţiilor din cadrul funcţiei nu justifică în mod obiectiv
cunoaşterea limbii maghiare, ceea ce constituie un act de discriminare în sensul art.2 alin. 1 din
Ordonanţa nr.137/2000. Or, pricina dedusă judecăţii are în vedere ocuparea unui post de expert, cu
232
atribuţii de interacţionare cu publicul vorbitor de limbă maghiară, şi, cum s-a demonstrat anterior,
cerinţa profesională apare justificată.
I se reproşează Curţii de Apel şi faptul că s-ar fi întemeiat pe hotărâri ale Consiliului Naţional
pentru Combaterea Discriminării, care nu au făcut obiectul controlului judiciar în instanţe, neputând
constitui izvor de drept şi practică judiciară.
Verificând conţinutul deciziei de apel, Înalta Curte observă că jurisprudenţa furnizată de
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost utilizată doar ca un argument subsidiar, în
susţinerea aprecierii că nu există faptă de discriminare pe criteriu lingvistic în ipoteza când
angajatorul pretinde cunoaşterea unei limbi în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu.
În raport de toate considerentele expuse, se constată că s-a reţinut corect aplicabilitatea în
cauză a normelor interne care exclud discriminarea pe criteriu lingvistic, fiind asigurată în acelaşi
timp şi respectarea dispoziţiilor art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pretins a fi
încălcate, prevederi ce statuează că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în Convenţie
este garantată, fără nicio deosebire, bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naştere sau orice altă situaţie.
Întrucât nu a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8
C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul exercitat de reclamant, ca nefondat, în baza art.496 alin. 1
C.proc.civ.
26. Exploatare minieră necorespunzătoare. Alunecare de teren. Contract de transfer de

afacere. Acţiune în despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor imobile distruse.
Calitate procesuală pasivă
C.civ., art. 1357

Legea nr. 85/2003, art. 37
Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 85/2003, titularul licenței rămâne obligat,
dincolo de momentul la care a predat afacerea sa, la repararea prejudiciilor cauzate altor persoane
fizice sau juridice din culpa sa prin activităţile miniere, sub condiția ca prejudiciul să fi fost anterior
momentului predării afacerii.
Astfel, chiar dacă la momentul producerii prejudiciului, pârâtul nu mai era titularul licenţei
de exploatare minieră, contractul de transfer de afacere nu are relevanţă sub aspectul stabilirii
calității procesuale pasive a persoanei chemate să acopere prejudiciul cauzat reclamanţilor prin
distrugerea bunurilor acestora ca urmare a alunecării de teren determinate de lipsa totală a
amenajărilor constructive a haldei de steril, precum şi de omisiunea de a executa amenajările
necesare pentru stabilizarea acesteia.
Prin urmare, cu toate că alunecarea de teren s-a petrecut după momentul transferului
proprietăţii asupra afacerii, având în vedere că lipsa lucrărilor de întreţinere şi consolidare, pe
toată perioada exploatării haldei de către pârât, au favorizat deplasarea terenului, se justifică
calitatea sa procesuală pasivă în acţiunea în despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire a
imobilelor, proprietatea reclamanţilor, acestuia revenindu-i responsabilitatea pentru producerea
prejudiciului pentru perioada exploatării, respectiv pentru perioada în care a fost titularul licenţei.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 932 din 4 mai 2022

233
1. Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 7.05.2018 pe rolul Judecătoriei Horezu, reclamanţii A. şi
B. au chemat în judecată pe pârâţii S.C. C. S.A. - Divizia Minieră Unitatea Minieră de Cariere C., D.
S.A, Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, Consiliul Judeţean
Vâlcea, Instituţia Prefectului Judeţului Vâlcea, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi
Ministerul Economiei, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de
înlocuire a imobilului construcţie, situat în comuna Alunu, proprietatea reclamanţilor, compus din: 1)
o casă de locuit în suprafaţă de 37 mp., compus din 2 camere şi o sală, cu beci de 13 mp., temelie din
zid de piatră, zid de cărămidă şi beton, planşee şi asterială din lemn, învelitoare din ţiglă, tocăria
ferestrelor din lemn, uşi din lemn, încălzire cu sobe, instalaţie electrică racordată la reţea, pardoseli
din scândură pe bârne din lemn; 2) o casă de locuit de 60 mp., compusă din 2 camere, 2 holuri,
temelie din beton armat, zidărie din cărămidă, planşee din lemn, astereală din lemn, acoperită cu
ţiglă, tocărie ferestre şi uşi din lemn, încălzire cu sobe de teracotă, instalaţie electrică racordată la
reţea, pardoseli din beton placate cu parchet laminat 2 camere, iar holurile placate cu gresie, pereţi
tencuiţi şi finisaţi cu glet şi vopsiţi cu vopsea lavabilă, scară de acces în locuinţă cu două sensuri
realizată din beton; 3) grajd cu fânar în suprafaţă de 32 mp., construit pe fundaţie de beton armat,
pardoseală din beton, zid de cărămidă, uşă din lemn, pod şi contur fânar din lemn, planşee din lemn,
astereală din lemn. O polată pe furci din lemn de 24 mp., astereală din lemn şi învelitoare din plăci
azbociment (adăpost pentru animale); 4) fânar în suprafaţă de 19 mp., construit pe furci din fier, pod
şi contur din lemn, astereală din lemn şi învelitoare din carton asfaltat; 5) pătul - magazie porumb în
suprafaţă de 3 mp., construit pe furci din fier, pod şi contur din lemn şi învelitoare din plăci de
azbociment; 7) copertină în suprafaţă de 6 mp., construită pe furci din lemn, astereală din lemn şi
învelitoare din plăci de azbociment; 8) copertină în suprafaţă de 6 mp., pe furci din lemn, astereală
din lemn, învelitoare din plăci de azbociment; 9) fântână din tuburi din ciment cu diametrul de 80
cm, adâncime 12 mp; 10) poartă cu stâlpi din fier şi laturi cu cadru din fier, acoperit cu tablă şi
ornamente din fier striat, fundaţie din beton în lungime de 4 metri şi înălţime de 1,6 metri; 11) gard
pe stâlpi din lemn şi scândură, împrejmuire teren agricol 80 ml, cu înălţime de 1,5 m., cu valoarea de
259.010 lei, conform Raportului de evaluare gospodărie A. nr.289/20.07.2017, executat de X. S.R.L.
la cererea Primăriei Alunu.
Referitor la terenul în suprafaţă de 2291 mp., pe care se afla această gospodărie, la terenul în
suprafaţă de 7486 mp. deţinut în baza titlului de proprietate nr.25394/2017 şi terenul în suprafaţă de
3036 mp. deţinut în baza chitanţei de mână încheiată la data de 20.12.1992, reclamanţii au solicitat
diferenţa dintre contravaloarea unui teren similar cu cel deţinut în proprietate anterior afectării
acestuia de către halda de steril, pe care se aflau construcţiile şi plantaţiile de pomi şi viţă-de-vie, şi
valoarea actuală a terenului.
Reclamanţii au mai solicitat contravaloarea plantaţiilor existente pe teren, respectiv: 4 meri,
10 piersici, 20 butuci de viţă de vie, 4 nuci şi 20 de pruni, precum şi grădina de zarzavaturi (ceapă,
usturoi, salată, spanac, roşii, fasole, varză), identificate conform Notei de constatare nr.
5981/16.05.2017, întocmită de CLSU Alunu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.998-999, art.1382, art. 1349 C.civ., O.U.G.
nr.195/2005, Legea minelor nr.85/2003 şi H.G. nr.1208/2003 privind aprobarea Normelor de aplicare
a Legii minelor, Ordinul nr.202/2881/2348/2013, Directiva 35/2004/CE modificată prin Directiva
2006/21/CE, O.U.G. nr.195/2005, H.G. nr.856/2008, Hotărârea nr.42/2015 şi Hotărârea nr.980/2015.
Prin cererea depusă la data de 5.06.2018, reclamanţii au precizat valoarea obiectului la suma
de 260.010 lei. În ceea ce priveşte valoarea plantaţiilor, recoltelor şi terenurilor identificate prin Nota
de constatare nr.5981/16.05.2017, reclamanţii au precizat o valoare provizorie de 1.000 lei, urmând
ca valoarea reală să fie stabilită prin raport de expertiză.
234
Prin sentinţa civilă nr.378 din 25.03.2019, Judecătoria Horezu a admis excepţia de
necompetenţă materială, invocată de pârâţii S.C. C. S.A. şi Consiliul Judeţean Vâlcea şi a declinat
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, în raport de dispoziţiile art. 94
pct. 1 lit. k) C.proc.civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 4.04.2019.
Întrucât, în cursul procesului reclamanta A. a decedat, la termenul de judecata din data de
17.05.2019, la solicitarea reclamantului B., tribunalul a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor
reclamantei decedate, respectiv E., F., G. şi H.
La termenul de judecată din data de 06.03.2020, întrucât moştenitorii reclamantei, deşi au
fost citaţi pentru mai multe termene de judecată cu menţiunea de a preciza dacă îşi însuşesc acţiunea
promovată de autoarea acestora, A., nu au răspuns solicitării instanţei, tribunalul a constatat că
aceştia nu şi-au însuşit acţiunea promovată de reclamanta defunctă şi a dispus scoaterea lor din
proces.
La termenul de judecată din data de 27.09.2020, după punerea în discuţia contradictorie a
părţilor, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Energiei,
Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, Consiliul Judeţean Vâlcea, Instituţia
Prefectului Judeţul Vâlcea, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi Ministerul Economiei şi
Finanţelor; totodată a dispus scoaterea din cauză a acestor pârâţi şi a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâţilor D. S.A. şi C. S.A.
La termenul de judecată din data de 09.10.2020, reclamanţii au învederat că înţeleg să-şi
majoreze pretenţiile la valorile reţinute prin rapoartele de expertiză specialităţile evaluări imobiliare
şi agricultură.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr.1010 din 16.10.2020, Tribunalul Vâlcea a disjuns cererea de chemare
în judecată formulată de reclamanţii B. şi A. (decedată în cursul procesului), continuată de
moştenitorii E. şi F., în contradictoriu cu pârâta C. SA; a respins, ca neîntemeiată, excepţia
inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta C. SA, invocată de
pârâtul D. S.A.; a admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta
Societatea D. S.A. şi a obligat-o pe aceasta la plata către reclamanţi a unor despăgubiri în cuantum
total de 218.695 lei, din care suma de 148.300 lei reprezentând contravaloarea imobilelor construcţii,
suma de 49.187lei, reprezentând contravaloarea imobilelor terenuri, suma de 17.314 lei reprezentând
contravaloarea plantaţiei de pomi fructiferi, iar suma de 3.894 lei reprezentând contravaloarea
plantaţiei de viţă de vie. Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a admis, în parte, cererea expertului X din
specialitatea evaluări imobiliare de majorare a onorariului aferent expertizei şi a fost stabilit
onorariul definitiv aferent acestei expertize la suma de 2.000 lei, dispunându-se achitarea către expert
de către stat, din fondurile Ministerului Justiţiei, a diferenţei de onorariu de 1.000 Ron; a admis
cererea expertului Y. din specialitatea agricultură de majorare a onorariului aferent expertizei şi a
stabilit onorariul definitiv aferent acestei expertize la suma de 2.000 lei, dispunându-se achitarea
către expert de către stat, din fondurile Ministerului Justiţiei, a diferenţei de onorariu de 1.000 lei.
Totodată, a dispus obligarea reclamanţilor, în solidar, la restituirea către stat a ajutorului public
judiciar în cuantum total de 4.000 lei, din care suma de 2.000 lei reprezentând ajutorul public judiciar
sub forma scutirii de la plata onorariului aferent expertizei specialitatea evaluări imobiliare, iar suma
de 2.000 lei reprezentând ajutorul public judiciar sub forma scutirii de la plata onorariului aferent
expertizei specialitatea agricultură.
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia civilă nr. 1519 din 07.04.2021, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca
nefondat, apelul declarat de pârâta Societatea D. S.A. împotriva sentinţei civile nr.1010/2020,
pronunţate de Tribunalul Vâlcea.
235
Împotriva deciziei civile Curții de Apel Piteşti – Secţia a I civilă nr. 1519/2021 a formulat
recurs pârâta Societatea D. S.A.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea cu reţinerea spre rejudecare a cauzei, în
sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerii acţiunii formulată de
reclamanţi, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În argumentarea căii de atac exercitate în condiţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
recurentul a afirmat că în mod greşit instanța a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive din
perspectiva în care, în raport de prevederile art. 22 C.proc.civ., avea obligaţia de a verifica cauza sub
toate aspectele referitoare la art. 10 pct. 10.1.1.11 din contractul de transfer de afacere nr. 163 din
02.03.2015, încheiat între D. S.A. şi C., potrivit căruia C., în calitate de cumpărător, nu va suporta
alte datorii rezultând din fapte sau evenimente anterioare datei semnării contractului, 26.03.2015, cu
excepţia obligaţiilor de mediu.
Or, raportat la data producerii faptei ilicite reprezentată de alunecarea haldei de steril,
respectiv luna mai 2017, reiese că în speţa dedusă judecăţii calitatea procesuală pasivă aparţine S.C.
C. S.A.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 37 alin. 5 din
Legea minelor nr. 85/2013, potrivit căruia titularul licenţei este răspunzător de repararea prejudiciilor
cauzate altor persoane fizice sau juridice, din culpa sa, prin activităţi miniere, în contextul în care
prin adresa nr. 1074 din 22.04.2016 şi procesul verbal nr. 2609 din 24.03.2016 a fost schimbat
titularul de licenţă în favoarea C. S.A.
Prin urmare, cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 37 alin. 5 din Legea nr.
85/2003, s-a apreciat că recurentul-pârât este răspunzător de prejudiciul produs, în condiţiile în care
nu mai era titulara licenţei de exploatare. În susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive,
recurentul-pârât a mai susţinut că obligaţia refacerii mediului în urma desfăşurării activităţii miniere,
anterioare şi viitoare a fost preluată de SC C. S.A. şi D. S.A., prin contractul de transfer nr. 163 din
02.03.2015, anexa 12.
Un alt argument, subsumat motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., vizează aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor
art. 75 din Legea nr. 85/2014, prin menţinerea măsurii de disjungere a cererii de chemare în judecată
în contradictoriu cu S.C. C. S.A.
În opinia recurentului, prevederile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 sunt incidente doar în
situaţia în care, la data deschiderii procedurii de insolvenţă, pe rolul instanţelor de judecată erau în
curs de soluţionare litigii între societatea împotriva căreia a fost pronunţată insolvenţa şi terţe
persoane. Or, raportat la data deschiderii procedurii de insolvenţă, respectiv mai 2016, şi data
producerii faptei ilicite, în cauza dedusă judecăţii nu sunt incidente prevederile art. 75 alin.1 din
Legea nr. 85/2014, ci ale alin. 3 al aceluiaşi articol.
Circumscris tot motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a
dispoziţiilor art. 1357, art. 1358 şi art. 1382 C.civ., având în vedere că, din întregul material probator,
reiese că răspunderea delictuală nu poate fi antrenată decât faţă de S.C. C. S.A.
În acest sens, a susţinut că, în cauză, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, având
în vedere că nu aparţine recurentului-pârât culpa pentru degradarea bunurilor proprietatea
reclamanţilor, din probatoriul administrat reieşind că vinovăţia aparţine în mod exclusiv S.C. C. S.A.,
care îşi desfăşura activitatea, prin subunitatea Cariera Berbeşti, conform contractului de transfer nr.
163 din 02.03.2015, respectiv 26.03.2015, în zona unde erau amplasate imobilele reclamanţilor.
Începând cu luna februarie 2017, momentul incipient al alunecării, S.C. C. S.A. a fost convocată şi
236
notificată cu privire la posibilitatea producerii unei alunecări care ar putea produce prejudicii, fără ca
aceasta să ia vreo măsură în acest sens. La data transferului de la recurentul-pârât către S.C. C. S.A. a
dreptului de proprietate asupra haldei de steril, aceasta era stabilă, efectuată în trepte, conform
proiectului tehnic, depunerile de steril efectuate ulterior producând destabilizarea şi degradarea
proprietăţii reclamanţilor.
Prin urmare, fapta ilicită este reprezentată de alunecarea haldei de steril prin acţiunea de
haldare întreprinsă de S.C. C. S.A., care este răspunzătoare de prejudiciul provocat reclamanţilor.
În susţinerea criticii privind aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a
prevederilor art. 1382 şi art. 1383 C.civ., recurentul-pârât a arătat că se impunea ca instanţa de
judecată să ţină cont de concluziile raportului de expertiză, în specialitate geologie, din care rezultă
că la alunecarea haldei de steril au concurat mai multe cauze, printre care şi factorul natural, prin
căderea de ploi în cantităţi mari, ceea ce conduce la concluzia existenţei unei culpe comune în
producerea prejudiciului. Potrivit concluziilor aceluiaşi raport, a reieşit, cu certitudine, că nu
activitatea anterioară anului 2015, desfăşurată de subunităţile recurentului, a dus la destabilizarea
haldei de steril şi la degradarea imobilelor reclamanţilor.
Conchizând, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit S.C. C. S.A a fost exonerată de
răspunderea civilă delictuală şi a fost stabilită fapta ilicită în sarcina sa exclusivă.
Intimata C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului
ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.
De asemenea, intimaţii E. şi F. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii
recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1)
C.proc.civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.,
pârâta Societatea D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea cu reţinerea spre rejudecare în
sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerii acţiunii reclamanţilor,
ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prealabil, se impune precizarea că, deși recurenta-pârâtă se prevalează de motivele de casare
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., criticile formulate se circumscriu motivelor de
recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., anume cele prin care se critică
modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă şi de
interpretare şi aplicare a normelor de drept material.
Având în vedere că, potrivit art. 36 C.proc.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea
dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, Înalta Curte
constată că această critică se impune a fi analizată nu numai pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ., ci și în baza art. 488 alin. (1) pct. (8), întrucât este necesară verificarea premisei, și
anume, stabilirea raportului juridic litigios și identificarea corectă a subiectelor acestuia.
Sub un prim aspect, trebuie reținut că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamanţii B. şi
A., au solicitat instanţei obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire
a imobilelor construcţii şi terenuri proprietatea reclamanţilor, precum şi contravaloarea plantaţiilor
existente pe aceste terenuri, ca urmare a afectării acestora de către halda de steril care s-a deplasat,
acoperind şi distrugând complet gospodăria reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1010/2020, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a respins, ca
neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta
237
C. SA, invocată de pârâtul D. S.A. A admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu
cu pârâta Societatea D. S.A. şi a obligat-o pe aceasta la plata către reclamanţi a unor despăgubiri în
cuantum total de 218.695 lei, din care suma de 148.300 lei reprezentând contravaloarea imobilelor
construcţii, suma de 49.187 lei, reprezentând contravaloarea imobilelor terenuri, suma de 17.314 lei
reprezentând contravaloarea plantaţiei de pomi fructiferi, iar suma de 3.894 lei reprezentând
contravaloarea plantaţiei de viţă de vie.
Soluția primei instanțe a fost validată de instanța de apel care a respins apelul formulat în
cauză.
A reținut instanța de apel că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe răspunderea
civilă delictuală a recurentei-pârâte care a exploatat până în anul 2015 halda de steril cauzatoare de
alunecarea de teren, fapta ilicită a acesteia constând în amenajarea și utilizarea necorespunzătoare a
haldei de steril încă de la începutul funcţionării acesteia.
Totodată, a reţinut că, în analizarea calităţii procesuale pasive, instanţa nu are de interpretat
clauzele contractului de transfer de afaceri şi de preluare a licenţei de exploatare încheiat între
recurentul-pârât şi C., trebuind doar să se raporteze la situaţia de fapt şi la fapta imputată de
reclamanţi.
Înalta Curte, efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunțate de
instanța de apel, întrucât sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt revine în
exclusivitate instanțelor de fond, reţine că alunecarea de teren şi distrugerea bunurilor reclamanţilor
au fost cauzate exclusiv de factori antropogeni, alunecările din corpul haldei fiind determinate în
special de lipsa totală a amenajărilor, de folosirea încă de la început, respectiv din anul 1980, a haldei
fără niciuna dintre amenajările constructive prevăzute de proiectant şi de omisiunea de a executa
amenajările necesare pentru stabilizarea acesteia.
În argumentarea căii de atac, recurentul-pârât a afirmat că în mod greşit instanţa a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive din perspectiva în care, în raport de prevederile art. 22
C.proc.civ., avea obligaţia de a verifica cauza sub toate aspectele referitoare la art. 10 pct. 10.1.1.11
din contractul de transfer de afacere nr. 163 din 02.03.2015 încheiat între D. S.A. şi C., potrivit
căruia C., în calitate de cumpărător, nu va suporta alte datorii rezultând din fapte sau evenimente
anterioare datei semnării contractului, 26.03.2015, cu excepţia obligaţiilor de mediu.
Or, raportat la data producerii faptei ilicite reprezentate de alunecarea haldei de steril,
respectiv luna mai 2017, apreciază recurenta că în speţa dedusă judecăţii calitatea procesuală pasivă
aparţine în exclusivitate S.C. C. S.A.
Înalta Curte reţine că pentru soluţionarea prezentei cauze, instanţele de fond aveau de analizat
şi de stabilit, din perspectiva normelor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru
fapta proprie, dacă persoanele chemate în judecată au săvârşit fapta ce le este imputată de reclamanţi
şi să dispună obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 C.proc.civ. „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre
părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.”
Calitatea procesuală se determină, aşadar, în raport cu litigiul dedus judecăţii, presupunând
existenţa identităţii între persoana reclamantului, titulară a dreptului în raportul juridic (calitate
procesuală activă) şi între cea a pârâtului, care este persoana obligată în acelaşi raport juridic (calitate
procesuală pasivă).
În astfel de cauze, calitate procesuală pasivă o are persoana care, potrivit dispoziţiilor art.
1357 C.civ., cauzează altuia un prejudiciu, prin săvârşirea unei fapte ilicite.
Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum aceasta a fost reţinută de instanţele de fond, prejudiciul a
fost cauzat de deplasarea haldei de steril, această deplasare fiind determinată de o exploatare a haldei
fără a se efectua lucrări de stabilizare şi de întreţinere a acesteia, nici de către recurentul-pârât, până
238
în anul 2015, când a fost transferată afacerea către intimata C., şi nici de către intimata C. SA, după
anul 2015.
Având în vedere că recurentul-pârât a fost cel care a exploatat halda până la data de
02.03.2015, când a încheiat contractul de transfer de afaceri către C., rezultă că inacţiunea acestuia
de consolidare şi întreţinere a cauzat deteriorarea haldei şi a favorizat deplasarea acesteia, inacțiunea
acestuia fiind continuată de intimata C., astfel că acesta justifică calitatea procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte contractul de transfer de afacere, în mod corect a reţinut instanţa de apel
că nu are relevanţă în cauză, sub aspectul stabilirii calității procesuale pasive, chiar dacă alunecarea
de teren s-a petrecut după momentul transferului proprietăţii asupra afacerii, având în vedere că lipsa
lucrărilor de întreţinere şi stabilizare pe toată perioada exploatării haldei de către D. SA au favorizat
deplasarea terenului.
Tot în susţinerea excepţiei lipsei calităţii pasive a recurentului, acesta a criticat decizia
instanţei de apel invocând o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 37 alin. 5 din Legea nr.
85/2003, având în vedere împrejurarea că, la momentul producerii prejudiciului, acesta nu mai era
titularul licenţei de exploatare.
Conform dispoziţiilor art. 37 alin. 5 din Legea nr. 85/2003: „Titularul licenţei rămâne ţinut,
potrivit regulilor răspunderii civile extracontractuale, la repararea prejudiciilor cauzate altor
persoane fizice sau juridice din culpa sa prin activităţile miniere efectuate până la data expirării ori
renunţării, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau a
administrării. ”
Potrivit articolului de lege mai sus evocat, titularul licenței rămâne obligat dincolo de
momentul la care a predat afacerea sa, cu condiția ca prejudiciul să fi fost anterior momentului
predării afacerii.
În cazul concret dedus judecății, prejudiciul nu s-a produs doar la momentul mai 2017, acesta
fiind unul continuu, producându-se treptat (prin degradarea treptată a gospodăriei reclamanților) încă
din anul 1980 și până la rezultatul final - alunecarea terenului peste bunurile acestora – fiind provocat
prin fapta ilicită continuă a recurentului, de utilizare necorespunzătoare şi fără lucrări de întreţinere a
haldei de steril până la momentul când acesta a transferat afacerea către intimata C.
Fapta ilicită a recurentului a fost continuată de fapta ilicită a intimatei C., ajungându-se astfel
la rezultatul final - alunecarea de teren peste bunurile reclamanților.
Având în vedere dispoziţiile legale mai sus evocate, precum şi situaţia de fapt reţinută, Înalta
Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că şi această critică este nefondată, responsabilitatea
pentru producerea prejudiciului revenindu-i recurentului pentru perioada exploatării, respectiv pentru
perioada în care a fost titularul licenţei.
Faţă de aspectele expuse, se constată că recurentul-pârât justifică legitimare procesuală pasivă
în cauză, astfel că sub acest aspect nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare reglementat de
dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a reclamat o aplicare şi interpretare
greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, apreciind că, raportat la
data deschiderii procedurii de insolvență cu trimitere la data producerii evenimentului, respectiv
alunecarea de teren, nu sunt incidente prevederile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, cauza cu
privire la pârâta C. nefiind supusă suspendării, astfel că, în mod greșit s-a dispus măsura disjungerii.
Critica astfel formulată este inadmisibilă și va fi înlăturată în consecință, având în vedere
următoarele:
Este de necontestat, astfel cum au invocat și intimații-reclamanți, precum și intimata-pârâtă,
prin întâmpinările formulate, că măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi
de atac, potrivit art. 465 C.proc.civ.
239
Domeniul de aplicare al normei este circumscris măsurilor de ordin organizatoric menite să
asigure părților cadrul unei bune desfășurări a actului de justiție, astfel încât acestea să poată
beneficia, conform legii, de activitatea de judecată ca serviciu public și de accesul la instanță atât din
punct de vedere procedural, cât și substanțial.
Așadar, intră în sfera de aplicabilitate a art. 465 C.proc.civ. măsura disjungerii administrative
a cererii de chemare în judecată cu privire la pârâta C. și formării unui nou dosar, prin înregistrarea
separată a cererilor și repartizarea manuală aceluiași complet de judecată.
În realitate, însă, prin criticile formulate, recurentul-pârât nu contestă numai măsura
administrativă de disjungere a cauzei, ci contestă măsura de suspendare a cauzei cu privire la pârâta
C.și aplicarea greșită a prevederilor art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.
Or, în cauza pendinte, instanța a dispus disjungerea cererii cu privire la această pârâtă și
formarea unui nou dosar, urmând ca, în dosarul nou format, să se analizeze dacă și în ce condiții se
aplică prevederile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.
Astfel, în dosarul ce face obiectul prezentului recurs, nu a fost luată nicio măsură cu privire la
pârâta C., ci s-a dispus doar disjungerea cauzei cu privire la aceasta, având în vedere situația
particulară a acesteia.
Drept urmare, criticile formulate în prezenta cale de atac privitoare la aplicarea şi
interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, raportat la
data deschiderii procedurii de insolvență cu trimitere la data producerii evenimentului, respectiv
alunecarea de teren, sunt străine de prezenta cauză și, în consecință, vor fi înlăturate.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care
se reclamă o aplicare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1357, art.
1358, art. 1382 și art. 1383 C.civ. nu poate fi reținut, pentru argumentele ce succed:
Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., se reţine că instanţele au obligaţia
de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art.
488 din acelaşi cod.
Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar
ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind
o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate,
deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a
fondului în apel.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. vizează încălcarea legii de
drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de
fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării
acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii
generale de drept.
Înalta Curte constată că, deşi recurentul, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1357, art. 1358, art.
1382 și art. 1383 C.civ., în expunerea argumentelor face trimitere la situaţia de fapt, la probele
administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de
apel.
Astfel, în analizarea cauzei, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a stabilit că
sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale – existența faptei ilicite, a prejudiciului, a
legăturii de cauzalitate și a vinovăției.
Prin ultima critică adusă hotărârii curții de apel, recurentul susține o încălcare a dispoziţiilor
art. 1357, art. 1358, art. 1382 și art. 1383 C.civ., fără însă a arăta, în concret, cum anume a încălcat
instanța de apel aceste dispoziții.
240
Argumentele la care acesta face trimitere, respectiv concluziile raportului de expertiză
efectuat în cauză, care, în opinia sa, demonstrează că nu activitatea anterioară anului 2015
desfășurată de D. a dus la destabilizarea haldei de steril și la degradarea imobilelor reclamanților,
vinovăția pentru prejudicierea reclamanților fiind doar a pârâtei C., reprezintă critici de netemeinicie,
şi nu de nelegalitate.
Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţele de fond mijloacelor de probă şi
la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în
cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de
fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de
fapt ale cauzei.
Reiese, aşadar că invocarea încălcării dispoziţiilor art. 1357, art. 1358, art. 1382 și art. 1383
C.civ., de către instanţa de apel, este pur formală.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că susţinerile recurentei-pârâte sunt
nefondate în ansamblul lor, în raport cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea D. S.A.
27. Acţiune în îmbogăţire fără justă cauză. Condiţii
C.civ., art. 1348
Una dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză este aceea ca
însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere legal, la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru
realizarea dreptului său de creanţă împotriva îmbogăţitului.
Trebuie precizat că acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu devine admisibilă
prin simplul fapt al respingerii acţiunii principale, dacă aceasta din urmă, deşi considerată
admisibilă, a fost totuşi apreciată ca nefondată şi, din acest motiv, respinsă. Altfel spus, doar atunci
când acţiunea exercitată în principal ar fi respinsă ca inadmisibilă, zicându-se că nu ea este mijlocul
pus la dispoziţie de lege pentru realizarea creanței însărăcitului, „actio de in rem verso” poate fi
admisă, considerându-se că, în circumstanţele specifice situaţiei juridice a părţilor această din urmă
acţiune rămâne unicul remediu aflat la dispoziţia însărăcitului.
Astfel, câtă vreme acţiunea întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale exercitată de
reclamanţi în precedentul proces, privitoare la aceleaşi pretenţii, a constituit un demers procedural
util şi admisibil, însă neîntemeiat pe fondul lui, deci sub aspectul justeţii pretenţiilor formulate,
exercitarea ulterioară a unei noi acţiuni în justiţie în legătură cu aceleaşi sume de bani, sub forma
unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză, apare ca inadmisibilă.
1.Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad - Secţia I civilă la
26.02.2016, reclamanţii A. şi B., prin mandatar A., au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor S.C.
C. S.R.L., D. şi E., la plata sumelor în cuantum de 210.000 euro şi 77.800 dolari americani, în
echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii, precum şi a cheltuielilor de judecată.
2.Hotărârea pronunţate de instanţe în primul ciclu procesual
241
Prin sentinţa civilă nr. 604 din 27.09.2016, Tribunalul Arad, Secţia I civilă a respins acţiunea
şi i-a obligat pe reclamanţi să achite, în solidar, pârâtei S.C. C. S.R.L. suma de 3.600 lei cheltuieli de
judecată.
Împotriva hotărârii de primă instanţă au exercitat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 94 din 25.05.2017, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a respins
apelul, iar apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată parţiale, în favoarea intimaţilor pârâţi.
Această ultimă decizie a fost recurată de reclamanţi, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia a II - a civilă, prin decizia civilă nr. 272 din 4.02.2020, a admis recursul, a casat decizia
atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în rejudecare
Prin decizia civilă nr. 219 din 26.11.2020 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia I civilă a fost
respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii F., G. şi H., ultimele în calitate de succesori ai
apelantului A., împotriva sentinţei civile nr. 604 din 27.09.2016 a Tribunalului Arad. Au fost obligaţi
apelanţii la plata, către intimata S.C. C. SRL, a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.570 lei,
reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs reclamanţii,
întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat, în esenţă, următoarele aspecte:
Recurenţii au considerat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a
normelor de drept material prevăzute de art. 1348 C.civ. în materia îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât
instanţa de apel a menţinut, în mod nelegal, raţionamentul instanţei de fond în ceea ce priveşte încălcarea
caracterului subsidiar al acţiunii privind îmbogăţirea tară justă cauză, reţinând că reclamanţii au exercitat o
acţiune în răspundere civilă delictuală, respinsă irevocabil în dosarul nr. x/108/2013 al Tribunalului Arad.
Or, în verificarea caracterului subsidiar al acţiunii având ca obiect îmbogăţirea tară justă cauză,
instanţa de apel trebuia să analizeze dacă reclamanţii au avut dreptul la o altă acţiune prin care puteau obţine
în mod cert ceea ce era datorat. În speţă, dosarul nr. x/108/2013 nu reprezintă o astfel de acţiune, deoarece
constatarea acelui drept le-a fost respinsă de instanţe; nulitatea contractelor de închiriere ca şi capăt
principal de cerere a fost respinsă pe excepţie, apreciindu-se că reclamanţii nu au interes legitim în a solicita
nulitatea unor contracte, de asemenea, acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă pe
considerentul că pârâţii nu au săvârşit un fapt ilicit.
Raportat la considerentele sentinţei civile nr. 976 din 16.10.2014, „închirierea în condiţiile
menţionate nu constituie o faptă ilicită”, a deciziei civile nr. 91 A/2015, „închirierea spaţiilor deţinute este
expresia drepturilor lor legitime şi nu a unui delict civil” şi a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
„reclamanţii nu pot solicita contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil, nefiind întrunite condiţiile
răspunderii civile delictuale” se desprinde concluzia că acţiunea formulată anterior nu reprezintă o acţiune
prin care reclamanţii puteau obţine ceea ce le este datorat, prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile
prescrise de art. 1348 C.civ.
Au mai arătat că promovarea oricărei alte acţiuni, dacă nu are ca finalitate posibilitatea reală de a
obţine ceea ce este datorat, nu este de natură să conducă la respingerea cererii având ca obiect îmbogăţirea
fără justă cauză şi încălcarea caracterului subsidiar.
Or, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/108/2013 s-a reţinut că reclamanţii nu pot recupera
ceea ce le este datorat printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală şi că nu au dreptul la o astfel de
acţiune, fiindu-le respins capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractelor de închiriere, deoarece nu
ar justifica un interes legitim.
Prin urmare, respingerea acţiunii având ca obiect nulitatea contractelor de închiriere în baza cărora
pârâţii au încasat sumele solicitate în prezenta acţiune, cât şi a solicitării ca aceştia să fie obligaţi, în temeiul
242
răspunderii civile delictuale, la restituirea sumelor încasate, reprezintă dovada certă că hotărârea este
nelegală, pentru considerentele ce se regăsesc în cuprinsul acesteia.
În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului.
5. Apărările formulate de părţi
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:
Astfel cum bine au statuat prima instanță şi cea de apel, una dintre condiţiile de admisibilitate
a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză este aceea ca însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere
legal, la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva
îmbogăţitului.
Această obligatorie exigenţă trebuie înțeleasă în sensul că atunci când, în scopul realizării
creanţei sale, legea îi pune la dispoziţie celui care se pretinde însărăcit o altă acţiune în justiţie prin
intermediul căreia şi-ar putea realiza creanţe (sub condiţia, desigur, de a fi îndeplinite cerinţele legale
în raport de care o asemenea acţiune, deşi admisibilă, poate fi considerată întemeiată), această
acţiune trebuie exercitată nu doar prioritar, ci şi exclusiv. Într-o asemenea situaţie, acţiunea în
îmbogăţire fără justă cauză devine inadmisibilă, caracteristica ei esenţială şi definitorie fiind aceea a
subsidiarităţii, ceea ce înseamnă că această acţiune cu statut special poată fi primită doar atunci
când, din punct de vedere legal, creditorul este lipsit de orice al mijloc procesual prin intermediul
căruia să obţină recunoașterea şi realizarea creanţei sale.
Trebuie precizat, în context, şi că acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu
devine admisibilă prin simplul fapt al respingerii acţiunii principale, dacă aceasta din urmă, deşi
considerată admisibilă, a fost totuşi apreciată ca nefondată şi, din acest motiv, respinsă. Altfel spus,
doar atunci când acţiunea exercitată în principal ar fi respinsă ca inadmisibilă, zicându-se că nu ea
este mijlocul pus la dispoziţie de lege pentru realizarea creanței însărăcitului, „actio de in rem verso”
poate fi admisă, considerându-se că, în circumstanţele specifice situaţiei juridice a părţilor această
din urmă acţiune rămâne unicul remediu aflat la dispoziţia însărăcitului.
Prin raportare la aceste dezlegări cu valoare teoretică şi generală, observă Înalta Curte că în
prezentul proces corect au reţinut că pretenţiile deduse judecăţii au făcut şi obiectul unui alt proces
(în dosarul nr. x/108/2013) în care reclamanţii nu şi-au întemeiat pretenţiile pe instituţia îmbogăţirii
fără justă cauză, ci pe cea a răspunderii civile delictuale, în relaţie cu prevederile art. 21 alin.(5) din
Legea nr.10/2001.
În respectivul proces acţiunea în despăgubire exercitată de reclamanţi nu a fost apreciată ca
inadmisibilă şi lăsată necercetată pe fondul ei; dimpotrivă, instanţele au analizat, sub aspectul
temeiniciei lor, pretenţiile deduse judecăţii, trăgând concluzia că, în concret, nu se justifică admiterea
acţiunii.
Într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 976 din 16.10.2014 a Tribunalului Arad, pronunţată în
procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/108/2013, acţiunea în pretenţii a reclamanţilor a fost
respinsă cu argumentul esenţial că „Închirierea în condiţiile menţionate nu constituie o faptă ilicită,
pârâţii fiind proprietarii apartamentelor la data contractării, aveau dispoziţie juridică asupra
acestora...”.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr.
21/A din 26.5.2015 a Curţii de Apel Timişoara, în considerentele acestei decizii arătându-se, între
altele, că „... nu se poate dispune în sarcina acestora din urmă (a pârâţilor, n.n.) plata despăgubirilor
reprezentând beneficiile financiare rezultate din exploatarea imobilului”, că „... pretenţiile în acest
sens ale reclamanţilor sunt neîntemeiate şi în raport cu dispoziţiile legale circumscrise instituţiei
răspunderii civile delictuale având în vedere faptul că beneficiile menţionate obţinute de pârâţii D. şi
E. s-au realizat într-o perioadă în care ei, în virtutea unor contracte permise de lege şi în fiinţă în acel
243
moment aveau păstrate integral prerogativele lor de proprietate (...) astfel încât închirierea spaţiilor
deţinute este exprese drepturilor lor legitime iar nu a unui delict civil”, precum şi că „...nu poate fi
angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor faţă de reclamanți, în absenţa unui delict civil....”.
În fine, prin decizia civilă nr. 1364 din 14.06.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins
ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 91/A/2015 a Curţii de Apel
Timişoara, fiind confirmat raționamentul juridic al instanței de apel cu motivarea, între altele, că „...
sumele încasate de pârâţii D., E. şi SC C. SRL în baza contractelor de închiriere şi subînchiriere
încheiate cu pârâta J. Bank SA au fost obţinute pentru o perioadă în care titlul lor de proprietate nu
era desfiinţat şi le conferea toate prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv a
celor decurgând din dreptul de folosinţă, în cazul subînchirierii”, precum şi „Ca urmare, reclamanţi
nu pot solicita contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil, aferentă perioadei în care aceştia nu
au avut calitatea de proprietari, în cauză nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale”.
Rezultă din toate aceste statuări înzestrate cu autoritate de lucru judecat că în procesul
anterior prima instanţă şi cele de control judiciar nu au apreciat că pretenţiile reclamanţilor,
întemeiate fiind pe regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală, ar fi inadmisibile în
considerarea acestui fundament juridic al lor, după cum nu au apreciat nici că respectiva acţiune nu
putea fi considerată un remediu judiciar oportun şi adecvat, astfel încât să se înţeleagă că acţiunea
civilă ce ar fi trebuit promovată să fie aceea în îmbogăţire fără justă cauză.
Dimpotrivă, instanţele nu au dezavuat tipul de acţiune civilă exercitat de reclamante, însă au
apreciat, în urma analizei pe fondul lor a pretenţiilor deduse judecăţii, că acestea sunt neîntemeiate
întrucât, în esenţă, însuşirea beneficiilor financiare de către pârâţi a avut un caracter licit, ea
decurgând din calitatea lor de proprietari, pentru respectivele perioade, asupra apartamentelor.
Din toate cele de mai sus rezultă cu suficientă claritate că acţiunea exercitată de reclamanţi în
precedentul proces, privitoare la aceleaşi pretenţii, a constituit un demers procedural util şi admisibil,
însă neîntemeiat pe fondul lui, deci sub aspectul justeţii pretenţiilor formulate, ceea ce face ca
exercitarea ulterioară a unei noi acţiuni în justiţie în legătură cu aceleaşi sume de bani, sub forma
unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză, să apară ca inadmisibilă.
Cele hotărâte în precedentul proces trebuie înţelese prin raportare la întregul conţinut
argumentativ al hotărârilor pronunţate, iar nu prin luarea în considerare a unor aserţiuni izolate,
precum o fac recurenţii în cuprinsul cererii de recurs.
Astfel fiind, conchide Înalta Curte că pe deplin legal au hotărât instanţele în prezentul proces
că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă şi trebuie respinsă, nefiind deci încălcată nicio dispoziţie
de drept material, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.
Recursul a fost respins, ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin.(1) C.proc.civ.
28. Promisiune de vânzare-cumpărare. Acţiune în rezoluţiune. Neîndeplinirea obligaţiilor

asumate de către promitentul-cumpărător. Înstrăinarea bunului către un terţ ulterior
termenului stipulat pentru perfectarea contractului. Reţinerea culpei concurente a
promitentului-vânzător pentru neîncheierea actului. Nelegalitate
C.civ., art. 1549
Înstrăinarea către un terţ a bunului promis spre vânzare, deşi la modul general, poate
constitui o cauză a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de promitenta-vânzătoare, nu are o
atare semnificaţie cât timp vânzarea a intervenit cu mult ulterior depăşirii termenelor convenite cu
244
promitenta-cumpărătoare pentru perfectarea vânzării şi ca o consecinţă a nerespectării obligațiilor
asumate de către aceasta din urmă.
Chiar dacă, în privinţa promisiunii bilaterale nu intervenise rezoluţiunea nici unilaterală,
nici cea judiciară şi nici cea de drept, aceasta nu semnifică faptul că, la data înstrăinării bunului,
părţile mai erau ţinute de obligaţiile asumate prin convenţie sau că bunul se afla în continuare
indisponibilizat în favoarea promitentei-cumpărătoare pentru a se reţine o culpă a promitentei-
vânzătoare decurgând din această vânzare. Aceasta întrucât, conform promisiunii bilaterale de
vânzare-cumpărare, promitenta-vânzătoare (partea pârâtă) se obligase să indisponibilizeze bunul în
favoarea promitentei-cumpărătoare (partea reclamantă) până la data stabilită pentru vânzare, astfel
că la momentul înstrăinării către terţ [situat după împlinirea termenului special de prescripţie
prevăzut de art. 1669 alin. (2) C.civ.], pârâta era liberă să-şi vândă bunul, nemaifiind ţinută de
obligaţiile din antecontract, iar imobilul nemaifiind indisponibilizat în favoarea reclamantei.
Reţinând eronat o culpă a pârâtei rezultată din vânzarea bunului către un terț, ulterior
depăşirii termenelor convenite şi acordate pentru încheierea actului prefigurat prin antecontract,
instanța a atribuit valoare sine die obligaţiilor asumate prin convenţia părţilor, în pofida
conţinutului acesteia, considerând că bunul a rămas definitiv şi perpetuu la dispoziţia reclamantei,
deşi pârâta se obligase să i-l vândă până la un anumit termen, făcând, astfel, o greşită aplicare a
dispoziţiilor art. 1549 C.civ.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 139 din 26 ianuarie 2022
1.Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Zărnești, reclamanta A. a
solicitat în contradictoriu cu pârâta B., rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare,
autentificate sub nr. 2663/28.11.2013, la B.I.N. X, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin
convenție; restabilirea situației anterioare încheierii acestei convenții și obligarea pârâtei la restituirea
către reclamantă a sumei de 20.000 de euro, reprezentând avansul din prețul achitat de reclamantă la
data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. De asemenea, a solicitat obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 234/2020, pronunțată de Judecătoria Zărnești, s-a admis excepția de
necompetență materială, invocată de pârâtă, prin întâmpinare și, pe cale de consecință, s-a declinat
competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Brașov, Secția I civilă
Prin sentința civilă nr. 36/S din data de 16.02.2021, Tribunalul Brașov, Secția I civilă, a
admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și, pe cale de consecință,
a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect
„rezoluțiune promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare”, ca fiind prescrisă; a luat act că pârâta și-a
rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
3.Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă
Prin decizia civilă nr. 771/Ap din 17.06.2021, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă a admis
apelul formulat de către apelanta A., a anulat sentinţa civilă nr. 36/S/2021 pronunţată de Tribunalul
Braşov şi rejudecând: a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă,
a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., a dispus rezoluţiunea
promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 2663/28 noiembrie 2013 de Biroul
Individual Notarial X, a obligat pârâta B. să restituie reclamantei suma de 20.000 Euro, respectiv
echivalentul în lei al acestei sume la cursul BNR din ziua plăţii şi a obligat pârâta să plătească
reclamantei A. suma de 4 993 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
4.Calea de atac exercitată în cauză:
245
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta.
În motivarea recursului declarat, aceasta a susţinut următoarele critici de nelegalitate a
hotărârii atacate:
Prin primul motiv de recurs, subsumat de către pârâtă motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., se susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de
care se bucură sentința civilă nr. 483 din 4.06.2018, pronunțată de Judecătoria Zărnești, atât în ce
privește chestiunea intervenirii rezoluțiunii unilaterale a antecontractului de vânzare-cumpărare, cât
și în ceea ce privește culpa reținută în rezoluțiunea contractului. Astfel, a susținut că, prin sentința
mai sus menționată, instanța a constatat intervenită rezoluțiunea antecontractului, reținând că,
notificarea emisă de executorul judecătoresc cuprindea mențiunea conform căreia în cazul în care
promitenta-cumpărătoare nu se va prezenta la sediul notarului public, promitenta-vânzătoare va
efectua toate demersurile legale pentru rezilierea unilaterală a promisiunii de vânzare. Drept urmare,
cum considerentele sentinței pronunțate de Judecătoria Zărnești nu au fost desființate, instanța de
apel trebuia să constate că a intervenit rezoluțiunea contractului și nu să pronunțe o soluție contrară.
În ceea ce privește culpa reținută, pârâta a susținut că instanța de apel a reținut culpa acesteia
pentru înstrăinarea imobilului, deși antecontractul era în ființă, contrar celor reținute, cu autoritate de
lucru judecat, de către Judecătoria Zărnești, prin sentința invocată mai sus, respectiv omisiunea
culpabilă a promitentei-cumpărătoare de a se prezenta la biroul notarului public pentru autentificarea
actului, reținându-se că boala soțului, invocată de reclamantă nu este de natură de a o exonera pe
aceasta de îndeplinirea obligațiilor asumate la semnarea antecontractului.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, subsumat de către pârâtă motivului de casare prevăzut
de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală,
prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2500, art. 2501, art. 2517, art. 2524 și art.
2539 C.civ. care reglementează prescripția dreptului material la acțiune. Astfel, a susținut că dreptul
material la acțiune s-a născut la data 28.05.2015, dată de la care a început să curgă termenul de
prescripție, și s-a împlinit la data de 28.05.2018, înainte de data introducerii prezentei acțiuni.
Reținerea instanței de apel potrivit căreia promovarea acțiunii, ce a făcut obiectul dosarului
nr. x/338/2016, a constituit o cauză de întrerupere a termenului de prescripție este nelegală, dat fiind
faptul că acea acțiune a fost respinsă, iar potrivit art. 2539 C.civ. prescripția nu este întreruptă dacă
cererea a fost respinsă, iar noua cerere nu poate fi admisă.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, pârâta a susţinut şi că instanța de apel a încălcat
prevederile art. 1549 alin. (1) C.civ. potrivit cărora desființarea contractului pentru neîndeplinirea
culpabilă a obligațiilor asumate, operează în favoarea celui care și-a îndeplinit obligațiile. Or, astfel
cum a fost reținut de către Judecătoria Zărnești, cu autoritate de lucru judecat, neexecutarea
contractului este imputabilă exclusiv reclamantei (lipsa banilor și imposibilitatea de a înstrăina
imobilul din care dorea să se mute), aspect recunoscut chiar de către aceasta, prin cererea de apel,
pârâta neavând nicio vină pentru neîncheierea acestui contract.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului parţial
întemeiat al acestora, de natură să justifice admiterea recursului declarat, potrivit celor ce urmează:
Nu există o putere de lucru judecat de invocat sau de apărat, a sentinţei civile nr. 483 din
4.06.2018 pronunţată de Judecătoria Zărneşti în dosarul nr. x/33/2016 (prin care a fost soluţionată, în
primă instanță, acțiunea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 20.000 euro pe
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză), nici a dispozitivului şi nici a considerentelor, pentru simplul
fapt că această hotărâre de primă instanță a fost schimbată în tot pe calea controlului judiciar realizat
în apel şi înfăptuit prin decizia civilă nr. 1844 din 10.12.2018 a Tribunalului Braşov, menţinută prin
decizia civilă nr. 276R din 10.04.2019 a Curţii de Apel Braşov.
246
Astfel, soluţia iniţială, de admitere a cererii de chemare în judecată şi de obligare a pârâtei la
restituirea avansului primit de 20.000 euro, justificată pe dispoziţiile art. 1635 C.civ. care instituire
obligaţia restituirii bunurilor primite în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv –
ipoteză în care s-a considerat că se regăsesc şi părţile cauzei – a fost infirmată în apel, prin reţinerea
caracterului inadmisibil al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, cât timp partea are la
dispoziţie o acţiune ex contractu (identificată ca fiind acţiunea în rezoluţiunea promisiunii de
vânzare-cumpărare şi în restituirea prestaţiilor executate).
Nu se poate afirma, aşa cum o face recurenta-pârâtă că, deşi soluţia acestei sentinţe a fost
infirmată în calea de atac a apelului, considerentele care o explică - respectiv, cele relative la faptul
că declaraţia unilaterală de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare s-ar fi materializat
prin întâmpinarea pe care a formulat-o, în calitate de pârâtă, în acest dosar şi la faptul că omisiunea
îndeplinirii obligaţiilor din antecontract este imputabilă reclamantei – mai beneficiază de autoritate
de lucru judecat.
Această posibilitate nu există, odată ce hotărârea primei instanțe a fost infirmată în apel ea
este lipsită de orice efect atât în privinţa soluţiei, cât şi a considerentelor care o susţineau.
Încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 2500, 2501,
2517, 2524 şi 2539 C.civ. constituite critici de nelegalitate a căror examinare este subordonată
verificării legalităţii dezlegării date prin decizia atacată asupra caracterului întemeiat al cererii de
chemare în judecată, examinare subordonată indusă tocmai de invocarea şi reţinerea incidenţei în
speţă a dispoziţiilor art. 2539 alin. 2 C.civ., privitoare la efectul întreruptiv de prescripţie al unei
cereri de chemare în judecată ce a fost respinsă – efect pretins în speţă cu referire la cererea de
chemare în judecată ce a făcut obiectul litigiului anterior purtat între părţi, înregistrat sub nr. de dosar
x/338/2016 -, sub condiţia promovării într-un termen de 6 luni de când hotărârea de respingere a
rămas definitivă, a unei cereri care să poată fi admisă.
De aceea, vor fi supuse examinării cu prioritate criticile recurentei-pârâte, întemeiate tot pe
dispoziţiile art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., prin care a invocat o încălcare sau greşită aplicare de
către instanţa de apel a normei cuprinse în art. 1549 alin. 1 C.civ., critici care se dovedesc a fi
întemeiate în contextul în care se înţelege că instanța de apel a aplicat sancţiunea rezoluţiunii altfel
decât permite legea, respectiv ca mijloc de desfiinţare a contractului pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor asumate, dar care operează în favoarea celui ce şi-a îndeplinit obligaţiile şi împotriva
părţii care, în mod culpabil, nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale.
Examinând probele administrate în faţa sa, prima instanţă a concluzionat că vina (culpa)
pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică aparţine reclamantei, care
nu s-a prezentat la notar la data stipulată în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, aceasta
recunoscând la interogatoriu că la data de 28.05.2015 nu deţinea diferenţa de preţ în cuantum de
48.000 euro. Reclamanta nu a dovedit că ar fi solicitat pârâtei (cum a susţinut) încheierea unui act
adiţional prin care să prelungească termenul pentru încheierea în formă autentică a contractului, iar
teza că pârâta a urmărit să înstrăineze imobilul fiului său vitreg e infirmată chiar de conduita acesteia
din urmă care, altfel, nu ar fi notificat-o pe reclamantă, după data prevăzută în promisiunea bilaterală
de vânzare-cumpărare, să se prezinte la notar în ziua de 14.07.2015 pentru încheierea contractului în
formă autentică ori ar fi vândut bunul martorului audiat în instanţă.
Tot iniţiativele avute (doar) de pârâtă pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare, dar
nereuşite, au înlăturat, în opinia tribunalului, şi teza reclamantei cum că pârâta nu ar fi avut la
1.06.2015 actele necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
Pe baza acestor elemente, tribunalul a apreciat caracterul neîntemeiat al acţiunii introdusă de
reclamantă, în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare cu repunerea părţilor în situaţia
anterioară, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 1549 alin. 1 C.civ., nu poate fi cerută şi obţinută
de partea în culpă pentru neîncheierea actului prefigurat. Iar, în continuarea acestui raţionament, şi în
247
aplicarea dispoziţiilor art.2539 alin. 2 C.civ., a dat efecte instituţiei prescripţiei extinctive a dreptului
la acţiune al cărei curs a apreciat că nu a fost întrerupt prin precedenta cerere de chemare în judecată,
dat fiind caracterul neîntemeiat al cererii pendinte.
Fără a nega sau infirma nimic din situaţia de fapt stabilită de prima instanţă ori din concluzia
acesteia în privinţa culpei reclamantei pentru neperfectarea actului juridic preconizat, instanţa de apel
a înlăturat doar caracterul exclusiv al acestei culpe, într-o analiză ce a vizat conduita pârâtei de după
momentul împlinirii termenului prevăzut în antecontract pentru încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, reţinând prin adăugare că pârâta, în calitate de promitent-vânzător, se face, la rândul său
culpabilă, de înstrăinarea imobilului „unor terţe persoane, cu toate că antecontractul de vânzare-
cumpărare era în fiinţă, iar, de la apelanta reclamantă a încasat aproape o treime din preţul vânzării”.
În considerarea acestui aspect, s-a apreciat de curtea de apel că „creditor al obligaţiei
neexecutate culpabil este şi apelanta-reclamantă (...)”
Această dezlegare a instanţei de apel este rezultatul unei raţionament contradictoriu şi unei
aplicări greşite a dispoziţiilor art. 1549 C.civ., observându-se, în primul rând, că rezoluţia în privinţa
culpei (concurente) pârâtei, deşi este stabilită în legătură cu neîncheierea contractului promis între
părţi prin antecontract, este dedusă din fapte şi împrejurări ulterioare momentului de referinţă, care
este marcat de data agreată de părţi pentru realizarea acestuia, respectiv 28.05.2015.
În al doilea rând, se observă că, fără nicio legătură cu obligaţiile contractuale asumate prin
promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2663 la 28.11.2013, pârâtei i se
impută neexercitarea unor posibilităţi legale, a unor drepturi puse la dispoziţia celui ce-şi
îndeplineşte propriile obligaţii, de a obţine fie rezoluţiunea (unilaterală sau judiciară) convenţiei
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor cocontractantului, fie executarea în natură a acestora,
prin pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de contract. Pe de altă parte,
imputând pârâtei neurmarea căilor legale pentru a obţine desfiinţarea prin rezoluţiune a
antecontractului de vânzare-cumpărare, se înţelege că şi în viziunea instanţei de apel, tot reclamanta
este partea aflată în culpă pentru neexecutarea promisiunii, de vreme ce consideră că pârâta era cea
care trebuia să valorifice sancţiunea rezoluţiunii. În pofida acestui raţionament inclus, în mod
contradictoriu se afirmă că şi pârâta este partea în culpă pentru neperfectarea contractului de vânzare-
cumpărare, întrucât nu ar fi uzat de calea desfiinţării antecontractului neexecutat culpabil de
reclamantă.
Or, în mod evident, o parte nu poate fi în culpă pentru neexercitarea unor drepturi.
Spre deosebire de situaţia reclamantei, a cărei culpă în neîncheierea contractului de vânzare-
cumpărare a bunului imobil a fost dedusă, cum era firesc, prin examinarea conduitei acesteia
anterioară şi contemporană datei convenite în acest scop (28.05.2015), cu prelungirile succesive
propuse de pârâtă pentru datele de 1.06.2015 şi apoi 14.07.2015, cu trimitere la obligaţiile asumate
prin antecontract - conform analizei tribunalului asupra căreia curtea de apel nu a adus nici un fel de
modificări – în cazul pârâtei, culpa a fost dedusă din fapte ori circumstanţe ulterioare momentelor
respective şi care ies de sub reglementarea convenţională a antecontractului.
În acest sens, se reţine că exced clauzelor promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare
autentificată sub nr. 2663/2013 şi obligaţiilor asumate de părţi în vederea încheierii actului juridic
prefigurat de acestea, ambele fapte imputate pârâtei prin analiza instanţei de apel, respectiv
nedeclararea rezoluţiunii unilaterale/nesolicitarea rezoluţiunii în instanţă/nesolicitarea obligării
reclamantei la încheierea contractului în formă autentică, ca şi înstrăinarea bunului imobil unui terţ,
după epuizarea tuturor termenelor acordate reclamantei pentru îndeplinirea propriilor obligaţii (şi ca
urmare a nerespectării acestora până la termenele arătate), indiferent că faptele sunt privite separat
sau combinate.
În alte cuvinte, în analiza instanţei de apel, se reţine pârâtei o culpă în neexecutarea
promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2663/2013, pentru fapte care nu au legătură
248
cu obligaţiile asumate de părţi în vederea realizării acesteia ori care sunt ulterioare executării unor
astfel de obligaţii, în cazul pârâtei.
Din această ultimă categorie face parte şi înstrăinarea către terţ a bunului promis reclamantei,
în calitate de promitentă-cumpărătoare, acţiune care, deşi la modul general, poate constitui o cauză a
neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de promitentul-vânzător, în speţă, nu are această
semnificaţie cât timp vânzarea bunului de către pârâtă a intervenit cu mult ulterior depăşirii
termenelor convenite cu reclamanta (28.05.2015) sau acordate acesteia (1.06.2015, 14.07.2015)
pentru perfectarea vânzării, respectiv la 12.02.2016, şi ca o consecinţă a nerespectării propriilor
obligații de către promitenta-cumpărătoare (reclamanta).
Este adevărat că, în privinţa promisiunii bilaterale semnată cu reclamanta la 28.11.2013 nu
intervenise rezoluţiunea nici unilaterală, nici cea judiciară şi nici cea de drept, aşa cum arată instanţa
de apel, însă aceasta nici nu semnifică faptul că, la data înstrăinării bunului, părţile convenţiei mai
erau ţinute de obligaţiile asumate prin aceasta sau că bunul se afla în continuare indisponibilizat în
favoarea reclamantei, pentru a se reţine o culpă pârâtei decurgând din această vânzare.
Conform promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, promitenta – vânzătoare (pârâta) se
obligase să indisponibilizeze bunul în favoarea promitentei - cumpărătoare (reclamanta) până la data
de 28.05.2015, când avea să i-l vândă pentru preţul de 68.000 euro. S-a reţinut necontestat de către
prima instanță că apoi, în mod succesiv, pârâta şi-a menținut obligaţiile până la 1.06.2015 şi
14.07.2015, fără să obţină perfectarea actului de vânzare-cumpărare prin concursul reclamantei,
astfel că la data înstrăinării către terţ (12.02.2016, situată după împlinirea termenului special de
prescripţie prevăzut de art. 1669 alin. 2 C.civ.), ea era liberă să-şi vândă bunul, nemaifiind ţinută de
obligaţiile din antecontract, iar imobilul nemaifiind indisponibilizat în favoarea reclamantei.
Reţinând eronat o culpă pârâtei din vânzare bunului către terț, ulterior depăşirii termenelor
convenite şi acordate pentru încheierea actului prefigurat prin antecontract şi cât timp acesta nu
fusese rezoluţionat, se înţelege că instanța de apel a atribuit valoare sine die obligaţiilor asumate prin
convenţia părţilor, în pofida conţinutului acesteia, considerând că bunul a rămas definitiv şi perpetuu
la dispoziţia reclamantei, deşi pârâta se obligase să i-l vândă până la 28.05.2015, termen pe care a
înţeles să-l prelungească în favoarea acesteia până la 14.07.2015.
În plus, atribuind o astfel de culpă pârâtei în legătură cu neexecutarea promisiunii bilaterale
de vânzare-cumpărare, instanța de apel scapă din vedere că o atare situaţie este contrafactuală sub
două aspecte: în primul rând, întrucât nici prima instanță, nici ea însăşi nu a reţinut că neperfectarea
vânzării-cumpărării ar fi fost cauzată de înstrăinarea de către pârâtă a bunului promis, către terţ, (o
astfel de împrejurare fiind exclusă prin datele de fapt ale cauzei, aşa cum au fost ele stabilite), iar în
al doilea rând întrucât niciun moment, prin niciunul din demersurile sale (nici anterioare, nici cel
actual) reclamanta nu a urmărit şi dorit obținerea bunului imobil în proprietate, prin perfectarea
contractului de vânzare-cumpărare pe cale convenţională sau prin mijlocirea instanţei, dovedindu-se
dincolo de orice îndoială că, deşi se obligase să îl cumpere până cel mai târziu la 28.05.2015, s-a
desistat de această intenţie, sub diverse pretexte fără efect exonerator.
Pentru aceste motive, concluzia instanței de apel asupra temeiniciei acțiunii în rezoluţiunea
convenţiei autentificată şi semnată de părţi sub nr. 2663/28.11.2013, formulată de reclamantă, este
rezultat al unei greşite interpretări şi aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 1549 C.civ. şi al unui
raţionament contradictoriu, astfel că, în baza art. 488 (1) pct. 8 şi art. 497 C.proc.civ, Înalta Curte a
admis recursul declarat şi a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin luarea în
considerare şi aplicarea celor statuate anterior, în dezlegarea celorlalte aspecte pe care le implică
rezolvarea litigiului, urmând ca la soluţionarea cauzei în apel să fie făcută aplicarea art. 501 alin.3
C.proc.civ. în referire la celelalte critici invocate în faţa instanţei de recurs (relative la incidenţa
prescripţiei extinctive).
249
29. Acţiune pauliană. Efectele admiterii acţiunii revocatorii. Lipsa utilităţii menţionării în
dispozitivul hotărârii a sumei până la concurenţa căreia operează inopozabilitatea actului
fraudulos. Act de partaj voluntar. Lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor. Interzicerea
urmării silite a bunurilor proprietate devălmaşă de către creditorii personali ai unui debitor
codevălmaş
C.civ., art. 1417, art. 1562, art. 1563, art. 1565
Întinderea creanței creditorului are relevanță în procedura executării silite. Potrivit legii ori
mențiunilor ce vor fi cuprinse în titlul executoriu, creanța poate avea o anumită întindere pe
parcursul soluționării acțiunii pauliene (anterior promovării acţiunii insolvabilitatea debitorului
putând fi numai parțială, atunci când totalitatea bunurilor sale este de o valoare inferioară creanței
creditorului) și o altă întindere la momentul executării silite (de exemplu, pentru că au fost se
adaugă dobânda moratorie sau că valoarea creanței a fost actualizată la momentul executării ori ca
efect al unor plăți parțiale etc.).
În aceste condiții, efectul de inopozabilitate față de creditor a actului fraudulos nu este în
necesară legătură cu întinderea creanței, ci doar cu existența certă a acesteia.
Având în vedere că acțiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează,
admiterea ei va produce efecte relative, în sensul că va fi reparat numai prejudiciul suferit de
creditorul reclamant și, dacă este cazul, de creditorii intervenienți, potrivit art. 1565 alin. (1) C.civ.
Întinderea exactă a creanței ar putea prezenta relevanță în situația în care terțul dobânditor
al bunurilor prin actul fraudulos dorește să păstreze bunurile, astfel încât este necesar să achite
creditorului, căruia îi profită admiterea acțiunii, o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de
creditor prin încheierea actului, astfel cum prevede art. 1565 alin. (2) teza I C.civ.; teza a II-a din
art. 1562 alin. (2) C.civ. reglementează însă și cazul contrar, în care terțul abandonează bunul în
mâinile creditorului, având la dispoziție un drept de opțiune între cele două conduite prevăzute de
lege. Într-o astfel de ipoteză pare a se verifica cerința unei utilități a menționării în dispozitivul
hotărârii a sumei până la concurența căreia este operantă ficțiunea actului revocat între creditor și
terțul dobânditor.
Cu toate acestea, în mod real o astfel de utilitate nu se confirmă, întrucât, pe de o parte,
acest aspect privește procedura de executare silită (ulterioară rămânerii definitive a soluției de
admitere a acțiunii pauliene), iar pe de altă parte, ar mai trebui precizat că întinderea creanței
menționate de instanță, pentru a stabili limitele inopozabilității actului revocat între creditor și terțul
dobânditor, nu va putea avea efectul reducerii sumei în care se concretizează creanța certă, lichidă
și exigibilă, potrivit titlului executoriu pe care acesta îl va deține împotriva debitorului pentru
declanșarea executării silite împotriva acestuia (dacă aceasta va fi superioară sumei menționate în
dispozitivul de admitere a acțiunii revocatorii), după cum nici nu va da dreptul creditorului să
execute o creanță de o valoare mai mare decât cea care rezultă din însuși titlul executoriu (pentru
cazul în care aceasta ar inferioară celei menționate în dispozitivul hotărârii de admitere a acțiunii
revocatorii).
În raporturile dintre creditor și terțul dobânditor, actul de partaj voluntar este inopozabil
(sau revocat ori desființat), creditorul putând să ignore încheierea actului și să adopte, în vederea
realizării creanțelor sale, aceeași conduită permisă de lege, precum în situația în care actele
frauduloase nu ar fi fost încheiate, dar cu luarea în considerare a efectelor specifice redate la art.
1565 C.civ.
Or, câtă vreme situația anterioară încheierii actului fraudulos era aceea a proprietății
devălmașe a pârâţilor asupra bunurilor cu privire la care au încheiat actul de partaj voluntar, astfel
250
încât, ca urmare a admiterii acțiunii revocatorii, pentru reclamantul creditor ele au redevenit bunuri
comune ale soților și cum creanțele pe care s-a întemeiat în formularea acțiunii revocatorii, sunt
datorii personale ale unuia dintre pârâţi, nefiind datorii comune, pentru a se da eficiență
dispozițiilor art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ., astfel încât reclamantul să poată trece la
executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul partajului voluntar, este necesar a se observa
dispozițiile art. 818 C.proc.civ. care interzic urmărirea silită a bunurilor proprietate devălmașă de
către creditorii personali ai unui debitor codevălmaș. Ca atare, instanţa de apel, respingând cererea
reclamantului de a dispune o nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor
comune ale soţilor, a nesocotit această normă şi caracterul imperativ al acesteia, lipsind demersul
creditorului de orice finalitate, dată fiind imposibilitatea legală de a executa silit bunuri comune
pentru datoriile personale ale unuia dintre soţi.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Sălaj în data de
21.02.2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna A., reprezentată legal prin primar
B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E., a solicitat instanţei să declarare inopozabilitatea actului de
partaj încheiat de către pârâţi, autentificat prin încheierea nr. 296 din 22.02.2018 emisă de către
Biroul Individual Notarial X. şi, în consecinţă, să dispună anularea încheierilor CF nr. x99/2018, nr.
x29/2018, nr. x32/2018 şi nr. x36/2018, prin care s-a înscris actul de partaj nr. 296 din 22.02.2018 în
CF nr. x74 - CI- U30 nr. cad. 571/b/l/3 - 572/1/2 - 651/5- 650/a/2 - 650/b/2/XII, CF nr. x05 nr. cad.
130 şi nr. cad. 130 - CI, CF nr. x53 nr. cad. 50553 şi, respectiv, în CF nr. x54 nr. cad. 50554.
A solicitat, totodată, sistarea stării de indiviziune şi respectiv, partajarea în natură a bunurilor
dobândite de către pârâţii de rândul 1 şi 2 în codevălmăşie în timpul căsătoriei, aşa cum sunt acestea
sunt indicate în actul de partaj nr. 296/2018, prin atribuirea lor în întregime pârâtului C., cu plata
unei sulte către pârâta D., corespunzătoare cotei sale de 3/4 din masa partajabilă şi obligarea
aceluiași pârât C. la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea completatoare formulată de reclamantă la data de 8.05.2019 aceasta a solicitat
ca, prin aceeași hotărâre, să se constate inopozabilitatea față de UAT Comuna A. și a contractului de
împrumut cu fideiusiune (garanție), încheiat între pârâtul C. (debitor), pârâta D. (garant fideiusor) și
F. (creditor); de asemenea, s-a solicitat să se dispună anularea încheierilor de carte funciară nr.
x98/2019, nr. x95/2019, nr. x03/2019, nr. x06/2019 prin care s-a înscris în CF interdicția de
înstrăinare, grevare și dezmembrare și respectiv un drept de ipotecă pentru suma de 150.000 euro în
favoarea pârâtului F..; s-a solicitat obligarea tuturor pârâților, în solidar, la achitarea cheltuielilor de
judecată
Prin sentinţa civilă nr. 720 din 1.10.2020, pronunţată de Tribunalul Sălaj, s-a respins ca
neîntemeiată, astfel cum a fost completată.
Au fost obligaţi pârâţii C. şi D. să achite reclamantei suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată parţiale, constând în onorariu avocaţial.
Prin decizia civilă nr. 60/A din 4.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă:
S-a admis în parte apelul declarat de reclamanta Comuna A. prin Primar împotriva sentinţei
civile nr. 720/2020 a Tribunalului Sălaj, sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii
în parte a acţiunii civile formulate de reclamantă împotriva pârâţilor C., D., E. şi F. şi, în consecinţă:
251
S-a constatat inopozabilitatea, faţă de reclamantă, a actului de partaj încheiat între pârâţii C.
şi D., autentificat sub nr. 296 din 22.02.2018 BNP X., precum şi a contractului de împrumut cu
fidejusiune, încheiat între pârâtul F., în calitate de creditor, pârâtul C. şi pârâta D., în calitate de
debitor, respectiv garant fidejusor, autentificat sub nr. 433 din 04.03.2019 de BNP X., până la
concurenţa sumei de 66.696 lei.
S-a dispus rectificarea înscrierilor în CF nr. x74-C1--U30, nr. cad. 571/b/1/3 - 572/1/2 - 651/5
- 650/a/2-650/b/2/XII; CF nr. x05, nr. cad. 130 şi nr.cad.130-C1; CF nr. x53, nr. cad. 50553; CF nr.
x54, nr. cad. 50554, în limitele inopozabilităţii mai sus constatate.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
S-a respins ca nefondat apelul incident.
Au fost obligați pârâţii să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi, în
apel, parţiale, în sumă de 10.000 lei, după cum urmează: C. şi D. câte 3.000 lei fiecare, E. 100 lei şi
F. 3.000 lei.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a declarat recurs
reclamanta.
Recurenta-reclamantă, prin memoriul de recurs s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Prealabil, recurenta a precizat că intimatul-pârât C. a deținut funcția de primar al comunei A.,
în perioada 2008-2015, astfel cum reiese din sentința civilă nr. 510/C/2008 și încheierea nr.
1287/C/2012 de validare a intimatului în funcția de primar.
Urmare a condamnării intimatului prin decizia penală nr. 954/A/2014 a Curţii de Apel Cluj,
la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra
intereselor publice și, respectiv, 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual,
Prefectul Judeţului Sălaj a emis Ordinul nr. 36/2015 privind constatarea încetării de drept, înainte de
termen, a mandatului intimatului de primar al comunei A.
Ulterior încetării de drept a mandatului intimatului, cu ocazia controalelor exercitate de către
Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi a Judeţului Sălaj, au fost sesizate o serie de
abateri imputabile intimatului (săvârşite de acesta în perioada în care a deţinut funcţia de primar)
care au prejudiciat bugetul local al Comunei A., motiv pentru care s-a pus în vedere conducătorului
instituţiei să facă demersurile necesare recuperării prejudiciului. Drept urmare, au fost iniţiate o serie
de acţiuni privind antrenarea răspunderii patrimoniale a intimatului C., unele dintre ele soluţionate
definitiv de către instanţele de judecată, iar altele, aflate încă pe rolul instanţelor de judecată.
De asemenea, în cuprinsul cererii de recurs recurenta reclamantă face un scurt istoric al
cauzei de față.
În susținerea motivului de casare ce constituie fundamentul cererii de recurs (art. 488 alin. 1
pct. 8), recurenta arată că hotărârea atacată este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material.
Astfel, se arată că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că ex lege titlul executoriu al
creditorului nu este o condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii pauliene.
Pe de altă parte, s-a arătat că dacă se are în vedere faptul că prejudiciul creditorului nu
decurge întotdeauna din provocarea sau agravarea unei stări de insolvabilitate, acestea fiind
menţionate cu titlul exemplificativ în cuprinsul art. 1562 alin. (l) C.civ., apare justificată omisiunea
legiuitorului de a stipula o astfel de condiţie în raport cu dispoziţiile art. 1417 alin. (2) C.civ., proba
insolvabilităţii poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv prin prezumţii simple, iar nu doar prin
declanşarea procedurii de executare silită.
252
Prin urmare, dacă stabilirea insolvabilităţii debitorului nu depinde de o prealabilă declanşare
a executării silite, rezultă că nici titlul executoriu (de care depinde iniţierea executării silite) nu
reprezintă o cerinţă de admisibilitate a acţiunii pauliene.
Cu toate acestea, arată recurenta, la constatarea inopozabilităţii celor două acte încheiate de
către intimaţi în frauda sa, instanţa de apel s-a raportat doar la creanţele cu privire la care există în
prezent hotărâri judecătoreşti, fiind ignorate complet creanţele solicitate în dosarele nr. x/33/2021
(provenind din dosarul x/84/2018 al Tribunalului Sălaj) şi nr. x/84/2018*/al*, cauze aflate în etapa
apelului la data pronunțării deciziei recurate și neluate în considerare de curtea de apel.
Pe de altă parte, în condiţiile în care art. 1565 C.civ. nu prevede că inopozabilitatea actului
fraudulos operează doar în limita creanţei creditorului, recurenta susține că hotărârea instanţei de
apel care stabilește suma până la concurența căreia operează inopozabilitatea actelor atacate cu
acțiunea pauliană reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material, ceea ce, din nou, face
incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În opinia recurentei, chestiunea întinderii creanţei creditorului prezintă importanţă doar în
cele două situaţii reglementate de: a) art. 1565 alin. (1) teza a II-a, respectiv momentul valorificării
bunului urmărit când, din preţul obţinut, creditorul va avea dreptul de a fi plătit cu prioritate; b) art.
1565 alin. (2) teza I, respectiv momentul când terţul dobânditor, pentru a păstra bunul, plăteşte
creditorului ”o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului.”
Recurenta subliniază faptul că dacă s-ar constata inopozabilitatea celor două acte frauduloase
fără a se indica o limită a creanţei, iar apelurile pe care le-a declarat în cele două dosare anterior
menţionate (aflate încă pe rolul Curţii de Apel Cluj) ar fi respinse, intimaţii nu ar fi prejudiciaţi,
deoarece este evident faptul că executarea silită a bunurilor s-ar putea cere doar pentru creanţele
rezultate în urma soluţionării definitive a cauzelor.
Pe de altă parte, dacă s-ar respinge recursul declarat în cauza de față, iar apelurile declarate în
cele două dosare anterior menționate ar fi admise, recurenta învederează că ar avea calitatea de
creditor pentru o creanță substanţială de 689.326,70 lei (la care se adaugă dobânda legală, calculată
până la data recuperării integrale a prejudiciului), care astfel ar deveni imposibil de recuperat de la
intimatul C.
Având în vedere creanţa restantă la acest moment şi, respectiv, creanţele solicitate în
dosarele de apel nr. x/84/2018*/al* şi nr. x/33/2021, recurenta susține că subzistă în continuare
interesul său pentru admiterea acţiunii, aşa cum a fost completată prin modificată, întrucât
insolvabilitatea debitorului intimat C. face imposibilă stingerea şi a acestor creanţe prin executare
silită.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar reţine faptul că, în ceea ce priveşte creanţele solicitate în
dosarele de apel nr. x/84/2018*/al* şi nr. x/33/2021 (născute din fapte ilicite săvârşite de către
intimatul C. în perioada în care a avut calitatea de primar al comunei A.) nu era pronunţată o hotărâre
judecătorească (titlu executoriu) la momentul demarării prezentului litigiu sau a soluţionării apelului,
în condiţiile în care actele frauduloase au fost încheiate de către intimaţi pentru a împiedica
recuperarea acestor creanţe, recurenta consideră că în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi
declarată inopozabilitatea faţă de recurentă cu luarea în considerare și a acestor creanțe.
Printr-o a treia critică, susceptibilă de analizare pe temeiul aceluiaşi motiv de casare prevăzut
de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a
prevederilor Codului civil în soluționarea capătului de cerere în anularea încheierilor de carte
funciară, dispunând rectificarea acestor încheieri „în limitele inopozabilităţii constatate”.
Potrivit art. 907 C.civ.: ”Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia
juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.”
Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte
efectuate în cartea funciară.
253
În acest sens, instanța de apel a reținut că situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o
recunoaştere făcută de către titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în
formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva
acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond.
Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice
altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.
În opinia recurentei, după cum se poate observa din lecturarea art. 907 C.civ., legiuitorul nu a
prevăzut soluţia rectificării unor înscrieri efectuate în cartea funciară ”în limitele inopozabilităţii, faţă
de creditor, a actului juridic ce a stat la baza înscrierii”, situaţie în care curtea de apel a pronunțat
soluția asupra acestui capăt de cerere cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din cuprinsul art. 1565 C.civ. reiese concluzia că, odată declarat inopozabil actul de
dobândire al terţului, creditorul poate urmări acest bun (ce a format obiectul material al actului) fără
ca terţul să poată opune dreptul său dobândit în puterea actului fraudulos.
Or, în situaţia declarării inopozabilităţii celor două acte frauduloase faţă de recurentă, aceasta
apreciază că se impune restabilirea situaţiei anterioare, respectiv anularea încheierilor de carte
funciară prin care s-au înscris actul de partaj şi contractul de împrumut cu fideiusiune în evidenţele
de carte funciară, astfel încât să poată fi demarată executarea silită împotriva debitorului intimat C.
pentru stingerea creanţelor restante.
Recurenta învederează că a depus extrase CF cu privire la imobilele dobândite de către
intimata D. în urma încheierii actului de partaj şi, respectiv: încheierile CF nr. x98/2019, nr.
x95/2019, nr. x03/2019 şi nr. x06/2019 prin care s-au înscris în CF nr. x74 - CI- U30 nr. cad.
571/b/l/3 - 572/1/2 -651/5- 650/a/2 - 650/b/2/XII, în CF nr. x05 nr. cad. 130 şi nr. cad. 130 -CI, în CF
nr. x53 nr. cad. 50553 şi, respectiv, în CF nr. x54 nr. cad. 50554, în baza contractului de împrumut cu
fidejusiune aut. sub nr. 433/2019, o ”interdicţie de înstrăinare, grevare şi dezmembrare" şi, respectiv,
un drept de ipotecă pentru suma de 150.000 euro în favoarea intimatului F.
Or, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că admiterea cererii principale, conduce la
admiterea cererii accesorii, aceea care are ca obiect rectificarea intabulării, în condiţiile art. 908 alin.
(1) pct. 3 C.civ., cu privire la acele înscrieri care vizează actul de partaj voluntar, fiind astfel necesară
restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Recurenta subliniază că fără anularea încheierilor de carte funciară, astfel cum a solicitat, nu
va fi posibilă scoaterea la licitaţie a imobilelor ce au făcut obiectul partajului și al garanției
constituite pentru garantarea împrumutului, în vederea executării creanțelor sale, astfel că soluţia
instanţei de apel nu va putea fi pusă în aplicare.
Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut o
greșită aplicare a normelor de drept material, prin soluția dată capătului de cerere prin care a solicitat
să se dispună o nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor comune ale
soților C. şi D., evidenţiate în actul de partaj voluntar, bunuri dobândite de aceștia în timpul
căsătoriei.
Asupra acestei cereri, curtea de apel a apreciat că prima instanță în mod legal a dispus
respingerea acesteia, în raport de prevederile art. 1565 alin. (1) C.civ., întrucât prin admiterea acţiunii
pauliene, actul este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut iniţiativa declanşării demersului
judiciar.
S-a apreciat că actul de partaj (actul atacat) nu este anulat, ci este doar lipsit de efectele
juridice specifice acestuia în raporturile dintre creditorul reclamant, pe de o parte, şi terţul pârât, pe
de altă parte.
Curtea de apel a considerat că bunul aflat în mâinile terţului va putea fi urmărit silit (pe
temeiul titlului executoriu şi a hotărârii de admitere a acţiunii pauliene), ca şi cum el nu ar fi ieşit
niciodată din patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiind opozabilă creditorului. S-a mai reținut că
254
hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii pauliene indisponibilizează bunul până la încetarea
executării silite a creanţei care a justificat pronunţarea ei, cu precizarea că terţul poate păstra bunul,
dacă va plăti creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit prin actul atacat, astfel cum este
el constatat prin hotărârea de admitere a acţiunii pauliene, sens în care prevede art. 1565 alin. (2)
C.civ.
Prin actul de partaj încheiat în formă autentică notarială, a cărui inopozabilitate se pretinde,
soţii C. şi D. au procedat la împărţirea bunurilor comune, în timpul regimului comunităţii de bunuri,
iar admiterea acţiunii pauliene formulate de creditorul prejudiciat prin încheierea acestui act nu are
ca efect desfiinţarea actului cu efect retroactiv. Numai un astfel de efect ar fi permis realizarea unui
nou partaj al bunurilor comune ale soţilor, de această dată, un partaj judiciar, în sensul celor solicitate
de reclamantă.
Pornind de la aceste argumente pertinente ale instanței de apel, recurenta învederează că,
totuși, instanța de apel a omis din analiza sa, incidența art. 818 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căruia:
”(1) Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să
urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi
partajul acestora. La cererea creditorului, acţiunea în împărţeală poate fi notată în cartea funciară.”
Prin urmare, pentru a putea fi executate silit bunurile comune indicate ca atare în Actul de
partaj nr. 296/2018 declarat inopozabil, recurenta susține că este necesară sistarea stării de
indiviziune şi, respectiv, partajarea în natură a bunurilor dobândite de către intimaţii C. şi D. în
codevălmăşie, în timpul căsătoriei, prin atribuirea bunurilor în întregime în lotul intimatului C., cu
excepţia apartamentului nr. 12, situat în mun. Zalău, înscris în CF nr. x74 - CI- U30 nr. cad. 571/b/l/3
- S72/1/2 -651/5- 650/a/2 - 650/b/2/XII şi a garajului nr. 749, situat în mun. Zalău, cu privire la care
apreciază că ar putea reveni intimatei D. (în măsura în care aceasta ar opta pentru o atare modalitate
de partajare), cu plata sultei de 65.249,25 lei către intimatul C.
Astfel, având în vedere faptul că intimata D. a dobândit prin moştenire cota de 1/2 din acest
apartament şi garaj, iar diferenţa de 1/2 a fost cumpărată cu contribuţie egală de 50% de cei doi soţi,
acesteia i-ar reveni o cotă de 3/4 din aceste imobile, iar intimatului C. (debitorul recurentei), o cotă
de 1/4.
Prin urmare, recurenta învederează că este de acord ca intimata să păstreze apartamentul şi
garajul în urma partajului, cu plata unei sulte către intimatul C. corespunzătoare cotei de 1/4 din
valoarea impozabilă a bunurilor, respectiv 1/4 din 251.799 lei (valoarea apartamentului) şi 1/4 din
9.198 lei (valoarea garajului), rezultând o sultă totală de 65.249,25 lei (62.949,75 lei + 2.299,50 lei).
Având în vedere aceste critici de nelegalitate, probaţiunea administrată în cauză ce a dovedit,
dincolo de orice îndoială, intenţia intimaţilor de fraudare a recurentei creditoarei şi, respectiv,
prejudiciul cauzat acesteia prin actele frauduloase încheiate de către intimaţi, recurenta consideră că
sunt întrunite cerințele necesare pentru admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, admiterea
acţiunii, aşa cum a fost modificată.
II.2. Pârâtul C. a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei și recurs
incident împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel.
Referitor la recursul declarat de UAT Comuna A., pârâtul solicită respingerea acestuia ca
nefondat, arătând în principal că acesta este nemotivat, întrucât simpla reluare a unei stări de fapt,
precum şi simpla reproducere a unor texte de lege (art. 907, art. 1562, art. 1563 și art. 1565 C.civ.)
fără a argumenta în ce anume constă netemeinica interpretare şi aplicare a acestora de către instanța
de apel la cauza supusă judecăţii, nu presupun şi motivarea recursului.
Adevărata critică susținută prin motivele de recurs ale reclamantei vizează doar interpretarea
dată de Curtea de Apel Cluj textului de lege cuprins în art. 1562 C.civ., motiv al respingerii
pretenţiilor reclamantei de a considera şi sumele în cuantum de 16.704,70 lei (diferenţă neadmisă la
fond în dosarul nr. x/84/2018*) şi suma în cuantum de 672.622 lei, plus dobânda legală, în dosarul
255
nr. x/84/2018, ca parte a creanței sale, în condițiile în care cererea în cel din urmă dosar a fost
respinsă la fond ca prescrisă.
În opinia recurentului-pârât, în mod legal instanța de apel a considerat că sumele pretinse în
aceste două dosare nu întrunesc cerința caracterului cert al creanței.
Referitor la nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la „rectificarea înscrisurilor (...) în
limitele inopozabilității mai sus menţionate”, recurentul pârât susține că rectificarea cărții funciare
are un caracter accesoriu și, drept urmare, este limitată la ceea ce a afectat principalul, astfel că, și
din acest punct de vedere ,soluția curții de apel este legală.
Nici ultima critică a recurentei nu poate fi primită, susține recurentul-pârât, întrucât admiterea
acțiunii pauliene nu afectează existenţa actului de partaj și a contractului de împrumut şi a garanţiei
constituite, ambele acte juridice rămânând valabile, însă doar față de creditoare devin inopozabile şi
nu își vor produce efectele.
În consecință, pârâtul solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
Pe calea recursului incident, pârâtul solicită modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul
respingerii cererii de declarare ca inopozabil faţă de UAT Comuna A. a contractului de împrumut cu
fideiusiune (garanţie) încheiat între pârâtul F. - în calitate de creditor, pârâtul C. - în calitate de
beneficiar debitor şi pârâta D., în calitate de garant fidejusor, autentificat sub nr. 433/04.03.2019 de
BNP X.
Recurentul-pârât susține că principala cauză a prejudiciului pretins de reclamantă o reprezintă
faptele ilicite, iar nu actele juridice (negotium juris).
Pe calea recursului incident, recurentul-pârât susține că instanța de apel a făcut o greșită
aplicare a prevederilor art. 1563 C.civ. și a art. 662 C.proc.civ.
Curtea de Apel Cluj reţine că deşi prevederile art. 1563 C.civ. stabilesc cerința caracterului
cert al creanței, a apreciat că acest lucru nu exclude atributele exigibilităţii şi lichidităţii, care trebuie
îndeplinite, la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, prin care se declară inopozabilitatea
actului atacat.
Recurentul-pârât susține, în primul rând, că acest caracterul cert al creanţei semnifică o
existenţă sigură, neîndoielnică, instanţa de judecată fiind cea care, în concret, va verifica această
cerinţă a acţiunii pauliene.
Problema apare în momentul în care aşa-zisa creanţă rezultă din fapte ilicite a căror existenţă,
caracter prejudiciabil şi legătură de cauzalitate sunt date în competenţa exclusivă a unei alte instanţe
sau a altui complet de judecată (competent să soluționeze de litigii de muncă).
În aceste condiții, instanța învestită cu soluționarea acțiunii pauliene nu se putea pronunța
asupra unui raport juridic cu care nu a fost învestită şi cu privire la care nu are competență.
Pe de altă parte, nu este posibil a se constata caracterul cert al creanței câtă vreme titlul
executoriu invocat a fost desființat ori atât timp cât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, precum şi
raportul de cauzalitate între acestea nu sunt constatate de către o instanță competentă.
Recurentul-pârât mai impută instanței de apel aplicarea greșită a art. 1562 alin. (2) C.civ.,
reținând că acea condiție a participării terţului la fraudarea creditorului nu este decât un aspect pur
teoretic şi că „starea de fapt stabilită în prezentul litigiu, în urma analizei şi sintezei tuturor probelor
care au fost administrate, pune în evidenţă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii
pauliene.”
Pe de altă parte, recurentul-pârât susține că instanța de apel deși a recunoscut împrumutul de
consumație, a înlăturat efectele acestuia, întrucât a constatat că ”împrumutul de consumaţie
evidenţiat are o valoare semnificativă şi cu toate acestea el apare ca fiind unul gratuit.”
Or, art. 2158 C.civ. definește contractul de împrumut ca fiind contractul prin care
”împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani ....”,
astfel că, în opinia recurentului, chiar dacă împrumutul este un contract unilateral, acesta nu este unul
256
gratuit, de esența lui fiind obligația de restituire a sumei de bani sau a bunurilor primite de la
împrumutător.
Or, faptul că nu se menţionează în cuprinsul înscrisului modalitatea de restituire a sumelor de
bani sau termenul de restituire a acestora, nu lipseşte de efecte juridice împrumutul și nu afectează în
niciun fel acordul de voinţă al părților actului; mai mult decât atât, cu referire la termenul de
restituire sunt operante prevederile art. 2161 și art. 2162 C.civ.
Curtea de apel a reținut și „lipsa garanţiilor personale” drept argument pentru calificarea
contractului de împrumut ca fiind unul cu titlu gratuit, ceea ce, în opinia recurentului, reprezintă, de
asemenea, o interpretare greşită a textelor de lege şi o aplicare greşită a acestora.
Prima instanță calificase contractul de împrumut încheiat în anii 2014 -2015 şi consemnat
într-un înscris în anul 2019, drept un contract fictiv fără să fi fost învestită în acest sens și fără nicio
probă administrată în acest scop, considerente neconfirmate în apel.
Așadar, analizarea caracterului real sau fictiv al contractului de împrumut nu este necesară în
această cauză, deoarece, aşa cum a reținut și instanța de apel, împrumutul s-a consumat în anii 2014-
2015, iar nu în 2019, după înregistrarea cererii de chemare în judecată din acest dosar.
De asemenea, recurentul-pârât susține că instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 2158 și
art. 2280 C.civ. care erau aplicabile în cauză.
Având în vedere cele arătate, recurentul-pârât concluzionează că instanța de apel în mod
nelegal a reținut îndeplinirea cerințelor de admisibilitate a acțiunii pauliene promovate de reclamantă
și în privința contractului de împrumut aut. sub nr. 433/4.03.2019 de BNP X., solicitând admiterea
recursului incident.
Recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare faţă de recursul incident declarat de către
intimatul C. împotriva deciziei civile nr. 60/A/2021, pronunţată în apel de către Curtea de Apel Cluj
prin care solicită instanţei de recurs să dispună în principal, anularea recursului incident pentru
neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C.proc.civ.; anularea recursului incident
ca nemotivat sau, dacă se va trece peste aceste excepții, respingerea recursului ca nefondat, cu
obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs, constând în onorariu
avocaţial în cuantum de 4.000 lei, dovedite cu înscrisurile depuse la grefa Curţii de Apel Cluj la data
de 19.10.2021.
Analizând excepția nulității recursului incident, invocată de către recurenta-reclamantă pe
temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) – neindicarea motivelor de casare și e) – lipsa semnăturii recurentei-
reclamante sau a reprezentantului său legal ori convențional, Înalta Curte de Casație apreciază că
niciunul dintre motivele de nulitate a cererii de recurs nu poate fi reținut.
Astfel, nulitatea recursului pentru neindicarea motivelor de casare, față de prevederile art.
489 alin. (2) C.proc.civ., nu poate interveni în situația în care criticile dezvoltate de către recurent pot
fi analizate pe temeiul unuia dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488
alin. (1) C.proc.civ., potrivit unei calificări pe care urmează a o realiza instanța de recurs, în situaţia
unei greşite încadrări efectuate de titularul căii de atac sau în absenţa acestei încadrări.
Or, din cuprinsul cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că pot fi identificate critici
susceptibile de analizare din perspectiva art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Sancțiunea anulării cererii de recurs pentru nesemnare intervine în condițiile în care cererea
nu poartă semnătura titularului căii de atac sau a reprezentantului său legal ori convențional, situație
ce presupune absența manifestării de voință a părţii în discuţie de a uza de calea de atac.
Înalta Curte constată că nici această sancțiune nu este incidentă, având în vedere că din
cuprinsul înscrisului de la fila 79 dosar recurs, reiese că întâmpinarea și recursul incident (redactate
prin aceluiași act de procedură), formulate de către recurentul-intimat-pârât C., poartă semnătura
257
reprezentantului său convențional, avocat Z., cu împuternicire avocațială nr. 79/2.12.2021, aflată la
dosar.
că recursul incident este nefondat, iar recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ
Teritorială Comuna A., prin primar este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce urmează.
În ceea ce privește recursul-declarat de către reclamanta UAT Comuna A., Înalta Curte
constată că deși aceasta se prevalează doar de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., criticile dezvoltate de aceasta cuprind, în concret, și susțineri apte a fi analizate pe
temeiul motivului de casare consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. – anume, cele referitoare
la confirmarea de către instanța de apel a respingerii cererii de partaj al bunurilor comune ale soților
C. și D., la cererea reclamantei, având în vedere că acestea privesc aplicarea unor norme de
procedură, iar nu a unor norme de drept material, anume art. 818 C.proc.civ.
Sub un prim aspect, se constată că recurenta-reclamantă susține că într-o greșită interpretare
și aplicarea a prevederilor art. 1562 și art. 1563 C.civ., instanța de apel nu a luat în considerare și
existența unor alte două creanțe care îndeplineau aceleași condiții cu cele pentru care s-a stabilit
suma corespunzătoare totalității creanțelor reclamantei împotriva pârâtului C., pentru a constata
inopozabilitatea celor două acte juridice atacate cu acțiunea pauliană sau revocatorie, creanțe care
constituie obiectul dosarelor nr. x/33/2021 (provenind din dosarul nr. x/84/2018* al Tribunalului
Maramureș) și, respectiv dosarul nr. x/84/2018*/a1*, ambele cauze aflate în apel pe rolul Curții de
Apel Cluj, la data declarării prezentului recurs.
De asemenea, în cadrul unei critici ulterioare, recurenta a invocat greșita interpretare și
aplicare a prevederilor art. 1565 C.civ., instanţa de apel stabilind în mod greșit limita sumei până la
concurența căreia operează inopozabilitatea celor două acte juridice (66.696 lei), cerință neprevăzută
de această normă; s-a arătat că suma totală reținută de instanța de apel a fost stabilită cu ignorarea
celor două creanțe ce fac obiectul dosarelor anterior menționate, invocate încă de la prima instanţă,
precum şi prin motivele de apel.
Înalta Curte apreciază că pentru o evaluare comprehensibilă a motivelor de recurs este
necesară redarea contextului analizei juridice efectuate de instanța de apel.
Astfel, potrivit celor reținute de instanțele de fond, se constată că cererea de chemare în
judecată formulată pe rolul instanței la 21.02.2019 și completată ulterior, a avut ca obiect constatarea
inopozabilității față de reclamantă a două acte juridice încheiate de debitorul său, fostul primar al
comunei A. cu terțe persoane, chemate în judecată în calitate de pârâți, anume a actului de partaj
voluntar aut. sub nr. 296/22.02.2018 de BNP X., ce a avut ca efect lichidarea, în timpul căsătoriei, a
comunității de bunuri cu soția sa D., precum și a unui contract de împrumut de consumație cu
fideiusiune aut. sub nr. 433/04.03.2019 de BNP X., încheiat între pârâtul F., în calitate de creditor,
pârâtul C., în calitate de debitor, şi pârâta D., în calitate de garant fideiusor.
În acest din urmă act juridic, cu caracter recongnitiv, s-a consemnat că F., în calitate de
creditor a dat cu titlul de împrumut debitorului C., în cursul anilor 2014-2015, suma de 150.000
euro, cu termen de restituire a întregii sume până la data de 21.10.2019. Restituirea împrumutului a
fost garantată de pârâta D. cu imobilele înscrise în cartea funciară proprietatea exclusivă a acesteia,
dobândite prin actul de partaj încheiat în timpul căsătoriei, anterior evocat.
Recurenta-reclamantă, în calitate de creditor al pârâtului C., s-a prevalat de acțiunea
revocatorie pauliană, reglementată de dispozițiile art. 1562-1565 C.civ., pentru a declara
inopozabilitatea actelor juridice atacate, având în vedere că prin încheierea acestora, pârâtul și-a creat
o stare de insolvabilitate care o pune pe reclamantă în imposibilitate de realizare a creanțelor sale,
decurgând din recuperarea unor prejudicii cauzate de pârât în timpul exercitării mandatului de
258
primar; mandatul de primar al pârâtului C. a încetat înainte de termen, prin Ordin al Prefectului jud.
Sălaj, urmare a condamnării acestuia pentru săvârșirea unor infracțiuni (abuz în serviciu contra
intereselor publice și fals intelectual) prin hotărâre penală definitivă, pronunțată în anul 2014.
Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere configurația juridică autonomă a
acțiunii revocatorii, aceasta fiind reglementată și în dispozițiile noului Cod civil cu valoarea unui
mijloc de protecție a drepturilor creditorului prin care acesta tinde la obținerea revocării (desființării)
pe cale judiciară a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii sale; spre deosebire
însă de acțiunea oblică, dreptul la acțiunea revocatorie aparține creditorului chirografar, pe când
acțiunea oblică este exercitată de către creditorul chirografar în numele debitorului său.
Conform art. 1562 C.civ.: ”(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie
declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum
sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.
(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate
fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea
faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.”
În acest context, se constată că în mod corect curtea de apela analizat condițiile acțiunii
revocatorii, respectiv: a) prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către
debitor; b) frauda debitorului; c) complicitatea terțului la fraudă, cea din urmă condiție fiind
prevăzută de lege doar în legătură cu contractele cu titlu oneros sau a plății făcute în executarea unui
contract, potrivit art. 1562 alin. (2) C.civ.; d) cerința caracterului cert al creanței creditorului la data
introducerii acțiunii revocatorii, stabilită prin prevederile art. 1563 C.civ.
Cerința prejudiciului privește un prejudiciu personal și actual al creditorului constând în
faptul că debitorul și-a creat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate prin încheierea actului juridic
fraudulos.
Îndeplinirea acestei condiții a fost constatată în speță de instanța de apel prin raportare la
prevederile art. 1417 alin. (2) C.civ.: ”(2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate
rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite faţă de
valoarea totală a creanțelor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de
instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă
a debitorului, neplata unor datorii scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare
silită și altele asemenea.”
Din conținutul art. 1417 alin. (2) teza a doua, rezultă că această stare de insolvabilitate a
debitorului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, iar curtea de apel constatat îndeplinirea acestei
cerințe prin raportare la împrejurarea că în data de 05.02.2019, executorul judecătoresc W. a emis, în
dosarul de executare silită, dovada insolvabilităţii debitorului C., înregistrată la Primăria A. sub nr.
843/07.02.2019; așadar, anterior promovării cererii în această cauză, executorul judecătoresc a
dispus încetarea executării silite initiate la solicitarea creditoarei Comuna A., ca urmare a constatării
lipsei oricăror bunuri ale debitorului C. care să poată fi executate silit pentru creanța stabilită în dosar
nr. x/84/2017 al Tribunalului Sălaj.
În privința cerinței fraudei debitorului s-a reținut de curtea de apel că aceasta decurge în mod
direct din conținutul prevederilor art. 1562 alin. (1) C.civ., are un caracter larg și vizează nu numai
intenția calificată a debitorului de a-l prejudicia pe creditorul (reclamant în acțiunea pauliană), dar
condiţia se consider îndeplinită şi atunci debitorul cunoaşte faptul că prin încheierea actului atacat își
creează sau își mărește starea de insolvabilitate; instanța de apel a constatat îndeplinirea acestei
cerințe în privința ambelor acte juridice atacate cu acțiunea revocatorie.
Complicitatea terțului la fraudă este o condiție legală ce trebuie verificată numai în privința
contractelor cu titlu oneros sau a plăților făcute de debitor în temeiul unui asemenea contract, pe
când în privința actelor cu titlu gratuit, legea consideră că este suficientă frauda debitorului, întrucât
259
terțul ar avea de apărat doar un avantaj patrimonial gratuit, spre deosebire de creditor care are de
evitat sau de diminuat un prejudiciu.
În considerarea acestei cerințe, se observă că instanța de apel în mod just a procedat la o atare
verificare doar în privința actului de partaj voluntar prin care soții C. şi D. au procedat la lichidarea,
în timpul căsătoriei, a comunității de bunuri, constatând complicitatea la fraudă a terțului (intimata
D.). Sub acest aspect, s-a reținut că intimata D., cunoscând situaţia juridică soţului său şi anticipând
promovarea unor acţiuni în scopul recuperării prejudiciului creat unității administrativ-teritoriale al
cărei primar a fost, a acceptat încheierea actului de partaj prin care i-a revenit totalitatea bunurilor
imobile dobândite de ei în timpul căsătoriei (părțile evaluând masa partajabilă la nivelul sumei de
294.600 lei), iar intimata i-a achitat acestuia o sultă de doar 5.000 lei, în schimbul atribuirii întregii
mase partajabile, desi părţile şi-au recunoscut reciproc o cotă de contribuţie de ½ la dobândirea
bunurilor comune.
În aceste condiții, date fiind și raporturile dintre părți, curtea de apel a reținut complicitatea
intimatei la fraudarea drepturilor creditoarei
În ceea ce privește însă contractul de împrumut de consumație cu fideiusiune aut. sub nr.
433/04.03.2019 de BNP X., curtea de apel nu a analizat condiția participării terțului (intimatul F.) la
fraudarea drepturilor recurentei creditoare, dat fiind caracterul de act juridic cu titlu gratuit al acestui
contract.
Asupra celei din urmă dezlegări date de instanța de apel sunt formulate critici prin recursul
incident, astfel încât acestea vor fi ulterior analizate.
În sfârșit, ultima cerință a acțiunii revocatorii este cea stipulată prin prevederile art. 1563 din
C.civ., potrivit cărora: ”Creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.”
În legătură cu această condiție a caracterului cert al creanței recurenta-reclamantă a conceput
criticile circumscrise primului motiv de recurs, considerând că acest caracter cert se verifică și în
privința unor pretenții deduse judecății în două dosare pe care instanța de apel nu le-a analizat –
dosarul nr. x/84/2018*/al* şi nr. x/33/2021 (provenind din dosarul nr. x/84/2018* al Tribunalului
Maramureș), ambele cauze aflate la data declarării recursului de față în etapa apelului, pe rolul Curții
de Apel Cluj.
Cu referire la această cerință, curtea de apel a reținut în mod corect că o atare condiție nu se
verifică prin raportare la definiția legală a creanței certe din Codul de procedură civilă – art. 663 alin.
(2) – când existența ei neîndoielnică rezultă din titlul executoriu, având în vedere că accepțiunea
noțiunii de creanță certă, în contextul acțiunii revocatorii, este una autonomă.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, sigura condiție prevăzută de norma citată se referă la
caracterul cert al creanței creditorului care recurge la acțiunea revocatorie, ceea ce permite a se reține
o primă semnificație că aceasta la data formulării acțiunii revocatorii are o existență sigură și că încă
nu este stinsă.
De asemenea, se constată că norma nu trimite la necesitatea existenței, la data promovării
acțiunii pauliene, a unui titlu executoriu al creditorului fraudat împotriva debitorului, având în vedere
că aceasta nu este o măsură de executare, ci doar un mijloc de protecție pus de lege la dispoziția
creditorului chirografar care nu dispune de o garanție reală sau personală în vederea realizării creanțe
sale, ci are la dispoziție doar garanția comună a creditorilor (gajul general), conform celor prevăzute
de art. 2324 alin. (1) C.civ.
Prin acest mijloc legal creditorul tinde la readucerea în patrimoniul debitorului său a unor
bunuri urmăribile și asupra cărora să poată declanșa executarea silită la momentul la care va fi în
posesia titlului executoriu, în condițiile în care prin actul juridic a cărui inopozabilitate o solicită,
debitorul și-a creat sau mărit starea de insolvabilitate, cu consecința imposibilității sau diminuării
posibilității de realizare, totală sau parțială, a creanței creditorului fraudat.
260
Astfel cum corect a reținut curtea de apel, creanța creditorului-reclamant trebuie să fie, în
principiu, anterioară actului sau actelor juridice prin care drepturile creditorului sunt fraudate.
Cu toate acestea, s-a reținut că deși art. 1563 C.civ. stabilește caracterul cert al creanței,
totuși, a considerat că la data pronunțării asupra acțiunii, creanța va trebui să îndeplinească și
condiția lichidității și exigibilității, verificare pe care instanța de apel a realizat-o la momentul
soluționării apelului.
O astfel de concluzie este permisă de caracterul devolutiv al apelului, în condițiile în care
instanța de apel este nu numai instanță de control judiciar, ci realizează și o nouă judecată asupra
fondului, în limitele stabilite prin dispozițiile art. 477 și 478 C.proc.civ.
Pe de ală parte însă, s-a reținut că, la nivel teoretic, funcționează regula anteriorității creanței
creditorului, însă, curtea de apel a admis că atare regulă permite și excepția unui creditor ulterior care
va putea introduce acțiunea pauliană și atunci când creanța sa există în principiu la data încheierii
actului fraudulos, moment la care exista perspectiva certă a intrării creditorului într-un raport juridic
cu debitorul.
Aceasta este situația în care debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un
creditor viitor, caz în care acesta poate ataca actul respectiv chiar dacă este vorba despre un act
anterior nașterii dreptului său de creanță.
De regulă, în doctrină, pentru ilustrarea acestei ipoteze, se face trimitere la exemplul
înstrăinării unui bun în scopul sustragerii lui de la confiscare sau de la urmărire silită, astfel că, într-o
astfel de situație, actul de înstrăinare este revocabil, chiar dacă a fost încheiat înainte de începerea
urmăririi penale, dar după săvârșirea faptei care a dus la condamnarea făptuitorului, cu confiscarea
averii și/ sau obligarea lui la plata de despăgubiri civile.
Or, în speța de față, actele a căror inopozabilitate s-a solicitat au fost perfectate nu numai
după începerea urmăririi penale, ci chiar după condamnarea pârâtului pentru săvârșirea unor
infracțiuni care au avut ca rezultat cauzarea unor prejudicii în dauna bugetului local – abuz în
serviciu contra intereselor publice și fals intelectual şi la a căror reparare tinde recurenta.
În privința celor patru dosare civile finalizate cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin
care s-a constituit în favoarea recurentei-creditoare mai multe titluri executorii (deci, pentru care, la
data soluționării apelului, aceasta deținea nu numai o creanță certă, ci și lichidă și exigibilă, deci,
chiar titluri executorii în sensul dispozițiilor art. 663 C.proc.civ.), excepția anterior enunțată este
irelevantă.
Însă, această primă critică recurentei aduce în discuție o situație în care pretinde că două
dintre creanțele sale, deși certe la momentul promovării acțiunii revocatorii, ele nu au devenit lichide
și exigibile până la data pronunțării instanței de apel, având în vedere că dosarele nr. x/84/2018*/al*
şi nr. x/33/2021 (provenind din dosarul nr. x/84/2018* al Tribunalului Maramureș) nu s-au finalizat
cu pronunțarea unor hotărâri definitive.
Înalta Curte constată, astfel cum corect susține recurenta, că asupra acestor pretinse creanțe
invocate prin motivele de apel, instanța de apel nu s-a pronunțat.
Cum evaluarea acestora din perspectiva prevederilor art. 1563 C.civ. nu poate fi realizată
direct în această etapă procesuală, întrucât se opun prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., o atare
verificare va reveni instanței de apel în rejudecare.
În acest sens, va fi util ca în rejudecare să se stabilească dacă, având în vedere premisele
promovării acțiunii - condamnarea pârâtului C. printr-o hotărâre penală definitivă încă din anul 2014
pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual, urmată de
controalele ulterioare ale Curții de Conturi a României prin Camera de Conturi a Județului Sălaj prin
care au fost sesizate o serie de abateri imputabile intimatului (săvârşite de acesta în perioada în care a
deţinut funcţia de primar al Comunei A.), care au prejudiciat bugetul local al Comunei A., punându-
se în sarcina conducătorului instituţiei să facă demersurile necesare recuperării prejudiciului –
261
caracterul cert al creanței (totalitatea prejudiciului de recuperat de la pârâtul C., deci inclusiv partea
de creanțe deduse judecății în cale două cauze) nu rezultă din aceste împrejurări.
Astfel, se va analiza dacă această condamnare a recurentului-pârât, urmată de constatarea de
către o autoritate publică (Curtea de Conturi a României) a prejudiciilor cauzate bugetului local prin
faptele pentru care s-a dispus condamnarea, dar și reținând obligația stabilită în sarcina recurentei-
reclamante (conducătorului unității) de a proceda la recuperarea prejudiciilor de la pârât, nu
constituie împrejurări care au aptitudinea prin ele însele de a confirma caracterul cert al creanței.
Către o atare finalitate, se va aprecia și dacă săvârșirea faptelor juridice ilicite de către pârât
(ilicitul penal fiind deja stabilit cu autoritate de lucru judecat) nu poate avea semnificația, în
contextul pricinii de față, de a fi izvorul creanței certe cu care recurenta reclamantă se legitimează în
formularea acțiunii pauliene, având în vedere prevederile art. 1357 C.civ. sau, altfel spus, caracterul
faptului juridic ilicit de a fi izvor de obligații, deci, al unei creanţe.
Deși în primul motiv de recurs recurenta reclamantă se raportează doar la pretențiile afirmate
în cele două dosare menționate, prin cel de-al doilea motiv de recurs – întemeiat, de asemenea, pe
motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 - prin care se susține că indicarea sumei până la
concurența căreia s-a constatat inopozabilitatea celor două acte juridice civile (întinderea creanței) ca
fiind contrară prevederilor art. 1565 C.civ. – recurenta se raportează la sumele adiționate de către
instanța de apel și care au fost considerate că provin din creanțe certe (la data promovării acțiunii),
lichide și exigibile (până la pronunțarea deciziei recurate), creanțe care nu au fost stinse prin plată
până la dezînvestirea instanței de apel (ca efect al plăților făcute de pârât pe parcursul soluționării
cauzei).
Înalta Curte apreciază a fi fondat şi acest motiv de recurs al recurentei, întrucât dispozițiile
art. 1565 C.civ. care reglementează efectele admiterii acțiunii revocatorii nu impun în mod explicit o
astfel de condiție, aspect însă insuficient cercetat de curtea de apel.
Astfel, textul evocat prevede:
”(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât
şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor
avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente
între ei.
(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii
o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar,
hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea
executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi
efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.”
Astfel cum s-a arătat deja, acțiunea revocatorie nu reprezintă un act de executare, ci constituie
un mijloc legal pus la îndemâna creditorilor pentru a readuce în patrimoniul debitorului insolvabil
bunuri urmăribile, în vederea realizării creanței pe care o are împotriva debitorului fraudulos.
Întinderea creanței creditorului are relevanță în procedura executării silite. Potrivit legii ori
mențiunilor ce vor fi cuprinse în titlul executoriu, creanța poate avea o anumită întindere pe parcursul
soluționării acțiunii pauliene (anterior promovării acţiunii insolvabilitatea debitorului putând fi
numai parțială, atunci când totalitatea bunurilor sale este de o valoare inferioară creanței creditorului)
și o altă întindere la momentul executării silite (de exemplu, pentru că au fost se adaugă dobânda
moratorie sau că valoarea creanței a fost actualizată la momentul executării ori ca efect al unor plăți
parțiale etc.).
În aceste condiții, se apreciază că efectul de inopozabilitate față de creditor a actului
fraudulos nu este în necesară legătură cu întinderea creanței, ci doar cu existența certă a acesteia.
Ca urmare a admiterii acțiunii revocatorii, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi
inopozabil între creditor și terțul dobânditor, astfel încât creditorul va putea urmări bunul sau
262
bunurile care formau obiectul actului, ca și cum acestea nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul
debitorului.
Având în vedere că acțiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează, admiterea
ei va produce efecte relative, în sensul că va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul
reclamant și, dacă este cazul, de creditorii intervenienți, potrivit art. 1565 alin. (1) C.civ. (ipoteză ce
nu se verifică în speța pendinte).
Față de ceilalți creditori ai debitorului, ca și între debitor și terțul dobânditor, admiterea
acțiunii pauliene nu produce niciun efect, ceea ce înseamnă că în raport cu aceștia actul se consideră
că nu a fost revocat (desființat); drept urmare, eventualul excedent care ar rămâne după satisfacerea
creanței creditorului care a promovat acțiunea pauliană va aparține terțului dobânditor.
Înalta Curte constată că ar putea fi luată în considerare împrejurarea că întinderea exactă a
creanței ar putea prezenta relevanță și în situația în care terțul dobânditor al bunurilor prin actul
fraudulos dorește să păstreze bunurile, astfel încât este necesar să achite creditorului, căruia îi profită
admiterea acțiunii, o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de creditor prin încheierea actului,
astfel cum prevede art. 1565 alin. (2) teza I C.civ.; teza a II-a din art. 1562 alin. (2) C.civ.
reglementează însă și cazul contrar, în care terțul abandonează bunul în mâinile creditorului, terțul
având la dispoziție un drept de opțiune între cele două conduite prevăzute de lege.
Într-o astfel de ipoteză pare a se verifica cerința unei utilități a menționării în dispozitivul
hotărârii de soluționare a acțiunii revocatorii a sumei până la concurența căreia este operantă
ficțiunea actului revocat între creditor și terțul dobânditor.
Cu toate acestea, în mod real o astfel de utilitate nu se confirmă, întrucât, pe de o parte, acest
aspect privește procedura de executare silită (ulterioară rămânerii definitive a soluției de admitere a
acțiunii pauliene), iar pe de altă parte, ar mai trebui precizat că întinderea creanței menționate de
instanța de apel, pentru a stabili limitele inopozabilității actului revocat între creditor și terțul
dobânditor, nu va putea avea efectul reducerii sumei în care se concretizează creanța certă, lichidă și
exigibilă, potrivit titlului executoriu pe care acesta îl va deține împotriva debitorului pentru
declanșarea executării silite împotriva acestuia (dacă aceasta va fi superioară sumei menționate în
dispozitivul de admitere a acțiunii revocatorii), după cum nici nu va da dreptul creditorului să
execute o creanță de o valoare mai mare decât cea care rezultă din însuși titlul executoriu (pentru
cazul în care aceasta ar inferioară celei menționate în dispozitivul hotărârii de admitere a acțiunii
revocatorii).
Înalta Curte apreciază că și al treilea motiv de recurs fundamentat tot pe cazul de nelegalitate
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., este fondat, recurenta invocând greșita aplicare de
instanța de apel a prevederilor art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ., pe temeiul cărora a dispus rectificarea
încheierilor de carte funciară.
Cu referire la acest capăt de cerere accesoriu, se reține că instanța de apel a dispus, în temeiul
art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ. ”rectificarea înscrierilor în cartea funciară în limitele inopozabilității
mai sus constatate”.
Astfel cum corect susține recurenta, potrivit prevederilor art. 907 C.civ.: ”(1) Când o înscriere
făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.
(2) Prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte
efectuate în cartea funciară.”
Iar art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ. stabilește: ”(1) Orice persoană interesată poate cere
rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
3. nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele
actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.”
Înalta Curte constată că potrivit art. 881 C.civ. înscrierile în cartea funciară sunt de 3 feluri:
intabularea, înscrierea provizorie și notarea (alin. 1); intabularea și înscrierea provizorie au ca obiect
263
drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice
în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară (alin. 2); înscrierea provizorie și notarea se fac
numai în cazurile prevăzute de lege (alin. 3).
Astfel cum instanța de apel a reținut, litigiul de față a fost notat în cartea funciară, având în
vedere că această înscriere are caracter obligatoriu, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 19 C.civ. care
enumeră în mod explicit și acțiunea revocatorie ca fiind supusă notării.
Se apreciază astfel că admiterea acțiunii revocatorii nu poate conduce la rectificarea înscrierii
de carte funciară care reflectă drepturile tabulare ale pârâtei D., precum și ipoteca ce a fost constituită
în favoarea intimatului F. asupra bunurilor dobândite în proprietate exclusivă de către această
intimată, în urma partajului efectuat în timpul căsătoriei, întrucât nu este întrunită nici condiția
normei generale de la de la art. 907 alin. (2) – nefiind vorba despre o înscriere eronată sau inexactă în
cartea funciară, dar nici a celei de la art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ., întrucât actele juridice
inopozabile în raporturile dintre creditor și terțul dobânditor, continuă să aibă existență juridică
valabilă între debitor și terțul dobânditor, precum și față de oricare alt terț care nu a intervenit în
acțiunea pauliană potrivit art. 1565 alin. (1) C.civ.
Așa cum s-a arătat, prin admiterea acțiunii revocatorii, actele frauduloase devin inopozabile
față de recurenta-reclamantă, astfel încât, aceasta va putea urmări bunurile ca și cum niciodată nu ar
fi ieșit din patrimoniul debitorului său; altfel spus, acțiunea revocatorie produce, din acest punct de
vedere, efecte identice anulării actului, ducând la desființarea acestuia între creditor și terțul
dobânditor; cu toate acestea, se deosebește de acțiunea în anulare care produce efecte față de orice
persoană, întrucât acțiunea revocatorie produce numai efecte relative, respectiv doar între creditor și
terțul dobânditor.
Actele atacate în speță (actul de partaj în timpul căsătoriei și contractul de împrumut cu
fideiusiune) rămân valabile între părțile care le-au încheiat și deplin opozabile față de toate celelalte
persoane.
În aceste condiții, înscrierile de carte funciară prin care se asigură opozabilitatea față de terți a
celor două acte juridice nu pot fi supuse rectificării pe temeiul art. 908 alin. (1) pct. 3 C.civ., întrucât
ele sunt în continuare corespunzătoare realității juridice față de orice alți terți, având în vedere că
între părți nu au încetat efectele actelor juridice în baza cărora s-au înscris.
Așa fiind, operațiunea de carte funciară determinată de admiterea acțiunii pauliene nu viza
rectificarea înscrierii în cartea funciară a drepturilor intimaților D. și F. (și cu atât mai puțin anularea
pretinsă de recurentă), astfel încât, instanța de apel era ținută ca prin mențiunile de carte funciară pe
care le dispunea, să dea efect celor prevăzute de art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ., anume să se
asigure ”indisponibilizarea bunului până la încetarea executării silite a creanțelor pe care s-a
întemeiat acțiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate
aplicându-se în mod corespunzător.”
Drept urmare, în rejudecare, instanţa de apel, în soluţionarea cererii reclamantei de anulare a
menţiunilor de carte funciară, va identifica operaţiunea de carte funciară ce va corespunde scopului
prevăzut de norma citată, sens în care va interpreta această solicitare a reclamantei în aplicarea
dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C.proc.civ.
Ultima critică formulată de recurenta-reclamantă - recalificată de Înalta Curte în teza de
nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. - se consideră, de asemenea, a fi fondată.
Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a
normelor de drept material prin soluția dată capătului de cerere prin care a solicitat să se dispună o
nouă sistare a stării de indiviziune cu privire la totalitatea bunurilor comune ale soților C. şi D.,
evidenţiate în actul de partaj voluntar, bunuri dobândite de aceștia în timpul căsătoriei.
Curtea de apel a reținut că deși actul de partaj încheiat între soții C. şi D. în timpul căsătoriei
este inopozabil între creditor (recurenta-reclamantă) și intimata-pârâtă D. (terţ), nu se poate proceda
264
la o nouă sistare a proprietății devălmașe a soților pe calea unui partaj judiciar, întrucât admiterea
acţiunii pauliene nu are ca efect desființarea cu efect retroactiv a actului de partaj voluntar.
În acest sens, s-a făcut trimitere la prevederile art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ. și la
drepturile creditorului de a executa silit imobilul (pe temeiul titlului executoriu şi a hotărârii de
admitere a acţiunii pauliene), ca şi cum el nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului,
înstrăinarea nefiind opozabilă creditorului.
Înalta Curte apreciază că soluția dată acestei cereri încalcă efectele admiterii acțiunii
pauliene, întrucât în raporturile dintre creditor și terțul dobânditor, actul de partaj voluntar este
inopozabil (sau revocat ori desființat), creditorul putând să ignore încheierea actului și să adopte, în
vederea realizării creanțelor sale, aceeași conduită permisă de lege, precum în situația în care actele
frauduloase nu ar fi fost încheiate, dar cu luarea în considerare a efectelor specifice redate la art.
1565 C.civ.
Or, situația anterioară încheierii actelor frauduloase (actul de partaj și actul de împrumut cu
fideiusiune), inopozabile recurentei-reclamante, era aceea a proprietății devălmașe a soților C. şi D.
asupra imobilelor și a celorlalte bunuri cu privire la care au încheiat actul de partaj voluntar aut. sub
nr. 296/22.02.2018 a BNP X., astfel încât, pentru reclamantă, ele au redevenit bunuri comune ale
soților, în timp ce creanțele pe care s-a întemeiat în formularea acțiunii de față, sunt datorii personale
ale recurentului-pârât C., nefiind datorii comune (deci, și ale intimatei D.).
Ca atare, pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 1565 alin. (2) teza a II-a C.civ., astfel încât
recurenta-reclamantă să poată trece la executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul partajului
voluntar, pentru realizarea creanțelor împotriva debitorului său C., era necesar a se observa
dispozițiile art. 818 C.proc.civ. care interzic urmărirea silită a bunurilor proprietate devălmașă de
către creditorii personali ai unui debitor codevălmaș:
”(1) Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaș nu vor putea să
urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi
partajul acestora. La cererea creditorului acțiunea în împărțeală poate fi notată în cartea funciară.
(...)”
Or, instanţa de apel, respingând această cerere a reclamantei, a nesocotit această normă şi
caracterul imperativ al acesteia, lipsind demersul recurentei-reclamante de orice finalitate, dată fiind
imposibilitatea legală a acesteia de a executa silit bunuri comune pentru datoriile personale ale unuia
dintre soţi.
Înalta Curte nu va analiza şi criticile reclamantei privind modalitatea de partajare pe care o
propune în soluţionarea acestui capăt de cerere, având în vedere soluţiile procedurale ce se află la
îndemâna Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, conform art. 497 C.proc.civ.
În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează
critici cu privire la condițiile acțiunii pauliene (cerința creanței certe la data formulării acțiunii, dar
lichidă și exigibilă la data pronunțării asupra acțiunii), precum și referitoare la semnificația dată de
curtea de apel noțiunii de prejudiciu al creditorului, în contextul acțiunii pauliene.
Însă, aceste critici și-au găsit deja dezlegarea în analizarea recursului declarat de reclamantă,
astfel încât sunt valabile aceleași argumente și dezlegări ale acestei instanțe, ce nu vor fi reluate.
Referitor însă la chestiunea încălcării competenței materiale procesuale a unei instanțe
specializate în soluționarea cauzelor ce constituie litigii sau conflicte de muncă (dosarele în care se
tinde angajarea răspunderii sale materiale pentru acte săvârșite în exercitarea mandatului de primar,
cărora le sunt aplicabile dispoziţiile din Codul muncii, potrivit deciziei pronunțate de Înalta Curte de
Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 16/2016), Înalta Curte constată că recurentul-pârât
invocă pentru prima dată în această etapă procesuală o atare critică, astfel încât ea nu ar putea fi
analizată direct în recurs, așa cum rezultă din prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.
265
Subsidiar, se constată că analizându-se caracterul cert al creanței la data promovării acțiunii
pauliene, instanța învestită cu soluționarea acesteia nu dă o rezolvare pe fondul raportului juridic
litigios la care recurentul-pârât face referire; în plus, astfel cum s-a arătat, curtea de apel a reținut
caracterul cert al creanțelor recurentei împotriva sa, care deja erau lichide și exigibile la data
pronunțării deciziei recurate, fiind vorba despre creanțe recunoscute prin hotărâri judecătorești
definitive, pronunțate de instanțele competente.
Referitor la contractul de împrumut cu fideiusiune aut. sub nr. 433/4.03.2019 de BNP X.,
recurentul-pârât contestă calificarea dată de instanța de apel acestui act juridic ca fiind un act cu titlu
gratuit, ceea ce, în analiza curții de apel a atras neincidența cerinței complicității terțului (intimatul-
pârât împrumutător F.) la fraudarea drepturilor creditoarei (recurenta-reclamantă).
Definiția legală a contractului de împrumut de consumație se regăsește la art. 2158 C.civ.:
”(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o
sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se
obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de
aceeași natură și calitate.”
Or, în condițiile în care din cuprinsul clauzelor contractuale curtea de apel a constatat că
împrumutul a fost acordat fără dobândă (în oricare dintre modalitățile permise de art. 2168 C.civ.), în
mod corect a fost calificat acesta contract de împrumut ca fiind un contract cu titlu gratuit.
Este cu titlu oneros acel act juridic în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o
parte celeilalte părți, se urmărește obținerea altui folos patrimonial.
În schimb, este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos patrimonial fără a
se urmări în schimb obținerea altui folos patrimonial.
Or, contractul de împrumut de consumație fără dobândă se suprapune celei din urmă definiții,
instanța de apel reținând în mod corect că intimatul-pârât F., deși a furnizat un folos patrimonial
recurentului-pârât C. (suma de bani împrumutată) nu a primit în schimb un alt folos patrimonial
(dobândă), ca preț al folosinței sumei împrumutate.
Obligația de restituire a sumei împrumutate vizează efectele contractului sau obiectul
obligației împrumutatului, nu acesta fiind criteriul legal pentru calificarea contractului ca fiind cu
titlu cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ci absența folosului patrimonial pentru împrumutător.
În realitate, recurentul-pârât face confuzie între actele juridice cu titlu gratuit (precum
contractul de împrumut fără dobândă) și liberalități (precum donația sau legatul).
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că ”absența garanțiilor personale” ale recurentului-
creditor pentru garantarea restituirii împrumutului către F. nu a constituit un argument pentru
calificarea contractului de împrumut ca fiind cu titlu gratuit, ci a reprezentat o circumstanță reținută
de instanța de apel pentru a se constata inopozabilitatea față de reclamantă și a contractului de
fideiusiune încheiat de către soția debitorului, după promovarea prezentei acțiuni revocatorii, care a
și renunțat la beneficiul de discuțiune și la cel de diviziune, circumstanțe care au condus la concluzia
că și prin această operațiune juridică recurentul-pârât și-a ”conservat”, în raport cu reclamanta cauzei
de față, starea de insolvabilitate generată de partajul bunurilor comune, punând-o pe aceasta în
imposibilitatea executării silite a bunurilor care fac obiectul actului de partaj voluntar, chiar şi pentru
ipoteza admiterii acţiunii revocatorii şi declarării inopozabilităţii partajului.
În contextul criticilor formulate de recurentul-pârât prin recursul incident, Înalta Curte
constată că sunt lipsite de obiect susținerile privind caracterul simulat al contractului de împrumut,
având în vedere că în apel au fost înlăturate considerentele din cuprinsul sentinței referitoare la
caracterul fictiv al acestui act juridic.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496
C.proc.civ., a admis recursul principal declarat de reclamantă, a casat decizia recurată, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, având în vedere caracterul fondat al criticilor
266
întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., astfel cum au
fost analizate în decizia de față, recursul incident fiind respins ca nefondat.
30. Contract de ipotecă. Executare silită. Fideiusiune. Acţiune în regres a garantului ipotecar
C.civ. 1864, art. 1108, art. 1109
Dispoziţiile art. 1669 din Codul civil din 1864, aflate în cuprinsul Sectiunii a II-a intitulate
Despre efectele fidejusiunii între debitor şi cauţionator (fidejusor) a Capitolului 2 din cadrul Titlului
XIV din cod, referitor la fidejusiune, nu sunt aplicabile în cazul formulării acțiunii în regres de către
garantul ipotecar împotriva debitorului principal și a fidejusorului.
În lipsa unor dispoziții exprese în cadrul Titlului XVIII al Codului civil, intitulat ”Despre
privilegii și ipoteci”, este incident dreptul comun, respectiv normele privind subrogația legală în
drepturile creditorului prin plata creanței.
Astfel, Codul civil din 1864 a prevăzut la art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă
și prin subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care
plătește (solvens), care era terț față de raportul inițial dintre creditor și debitor, subrogaţia fiind
prin definiţie un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate
garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit creanța creditorului inițial, în locul
debitorului.
De asemenea, potrivit art. 1108 pct. 3 C.civ., subrogaţia se face de drept, în folosul aceluia
care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface, iar conform
art. 1109 teza I C.civ. ea operează atât în contra fidejusorului, cât şi în contra debitorului.
Prin urmare, câtă vreme garantul ipotecar a plătit o sumă de bani pentru altul, potrivit art.
1108 pct. 3 C.civ., subrogarea acestuia presupune înlocuirea creditorului iniţial strict pentru
sumele care au fost încasate de către acesta şi nu şi pentru alte daune interese, a căror solicitare
presupunea temeiuri de drept diferite - cum ar fi răspunderea civilă delictuală.
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 11.07.2018, reclamantul A. a
chemat în judecată, în calitate de pârâţi, SC B. SRL, C. şi D., solicitând obligarea acestora, în solidar,
la plata sumei de 207.000 lei (echivalentul în lei a sumei de 45.000 euro), reprezentând preţul de
piaţă a imobilului apartament - situat în Deva, proprietatea sa, valorificat pe calea executării silite în
vederea achitării unui credit bancar angajat şi garantat de pârâţi, precum şi a dobânzilor legale
aferente sumei respective, începând cu data valorificării bunului imobil şi până la restituirea efectivă
a sumei.
1. Hotărârile Tribunalului Hunedoara, Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr.914 din 28.07.2020, Tribunalul Hunedoara, Secţia I civilă, a admis în
parte, acţiunea civilă formulată de către reclamantul A., împotriva pârâţilor SC B. SRL, C. şi D. şi, în
consecinţă: a obligat pârâţii să plătească reclamantului, în solidar, suma de 90.000 lei, reprezentând
valoarea imobilului apartament, situat în Deva, ipotecat şi executat silit în dosarul nr. x/2006 al SCP
a Executorilor Judecătoreşti X., plus dobânda legală aferentă acestei sume, pe perioada 21.06.2017 şi
267
până la data plăţii efective, precum şi suma de 7.245 lei, cheltuieli de judecată; a respins, în rest,
acţiunea civilă.
2. Decizia Curții de Apel Alba Iulia, Secția I civilă
Prin decizia civilă nr.822 din 20.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I
civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 914/2020, pronunţată
de Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă; a schimbat, în parte, sentința atacată, sub aspectul
cuantumului sumei acordată reclamantului şi rejudecând în aceste limite: a obligat pârâții SC B.
SRL, C. şi D. să plătească reclamantului A. suma de 103.376,25 lei, precum și suma de 20 euro
(echivalentul în lei la data plății) cu dobânda legală aferentă acestor sume calculată de la data de
21.06.2017 până la data plăţii efective; a menţinut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a obligat
intimații SC B. SRL, C. şi D. la plata sumei de 389,4 lei, cheltuieli de judecată în apel reprezentând
taxa de timbru, în limita pretențiilor admise; a respins apelul declarat de pârâții SC B. SRL, C. şi D.
împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă, reclamantul A. a
declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.
Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se
solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, în principal, să se
admită în întregime acţiunea introductivă, în sensul de a dispune obligarea pârâţilor - intimaţi B.
SRL, C. şi D., în solidar, la plata în ceea ce-l priveşte a sumei de 207.000 lei (echivalentul în lei al
sumei de 45.000 euro), reprezentând prejudiciu efectiv suferit, cuantificat la nivelul preţului de piaţă
al imobilului - apartament valorificat în procedura executării silite şi a dobânzii legale aferente, de la
data valorificării la licitaţie a imobilului şi până la data restituirii efective a sumei.
În subsidiar, având în vedere că valoarea de circulaţie a apartamentului, stabilită prin
Raportul de evaluare întocmit în cadrul procedurii executării silite a fost stabilită la suma de 40.900
euro (198.365 lei), solicită a se dispune obligarea intimaţilor la plata acestei sume, la care să se
adauge dobânda legală, de la data valorificării la licitaţie a imobilului şi până la data restituirii
efective a sumei.
Critica deciziei recurate se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut că "pretenţiile
referitoare la repararea integrală a prejudiciului nu fac obiectul cauzei, fiind dezvoltate pentru prima
dată în cadrul cererii de apel".
Apreciază recurentul că acest lucru este inexact, câtă vreme acţiunea a vizat, încă de la
momentul introducerii ei, obligarea intimaţilor, în solidar, la plata sumei de 207.000 lei (echivalentul
în lei al sumei de 45.000 euro), reprezentând preţul de piaţă al imobilului, arătând că, potrivit art.
1669 C.civ. "(1) cauționatorul ce a plătit are regres contra debitorului principal,... (3) fidejusorul
are regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobânda, şi încă şi
pentru daune - interese, dacă se cuvine".
S-a arătat, încă de la prima instanţă - Tribunalului Hunedoara -, că, pentru reclamant, valoarea
pretinsă prin acţiune reprezintă pierderea efectiv suferită, pentru care se cuvine a fi dezdăunat de
intimaţi, în solidar. Contrar susţinerilor acestora, nu ar putea fi vorba despre o îmbogăţire fără justă
cauză, câtă vreme aceasta este valoarea reală cu care patrimoniul reclamantului a fost diminuat prin
executarea silită a unui debit care le aparţinea exclusiv.
Apreciază astfel, că subrogația legală nu exclude posibilitatea solicitării şi acordării de daune
- interese, în limita prejudiciului efectiv suferit, așa cum este cazul în speţă, sens în care consideră că
instanţa de apel, strict sub acest aspect, a aplicat greşit normele de drept material.
Faţă de cele mai sus arătate, solicită a se dispune admiterea recursului astfel cum a fost
formulat.
4.Apărările formulate
268
În cauză, părţile nu au depus întâmpinare.
nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, se constată că situaţia de fapt stabilită de instanţa anterioară, necontestată în
prezenta cale de atac este următoarea:
Prin contractul de credit facilitate revolving plus nr. 10610/2007 pârâtei SC B. SRL, având
calitatea de împrumutat, reprezentantă de administrator/asociat D. i s-a aprobat acordarea de către E.
SA a unei facilități de credit pentru capital de lucru în sumă de 90.000 lei. Reclamantul A., în calitate
de garant, a consimţit în baza acestui contract de credit la constituirea ipotecii asupra apartamentului
aflat în proprietatea sa, situat în Deva, înscris în CF x03, încheind contractul de ipotecă autentificat
sub nr. 1890/2007 la BNP Y.
Ulterior, părţile au încheiat acte adiţionale prin care a fost prelungită succesiv scadența liniei
de credit/perioada în care Banca a pus la dispoziția împrumutatului sumele reprezentând credit, ce au
fost semnate atât de pârâții C. și D. (în calitate de asociați ai SC B. SRL, iar începând cu actul
adițional nr. 4/12.01.2011 şi în calitate de fidejusori), cât și de reclamantul A., în calitate de garant
ipotecar.
Întrucât pârâta SC B. SRL nu şi-a executat la termen obligaţia de rambursare a sumelor de
care a beneficiat în calitate de împrumutat, banca creditoare s-a adresat executorului judecătoresc,
fiind demarată executarea silită ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, în cadrul căreia a fost
vândut la licitație apartamentul ipotecat, proprietatea reclamantului A., pentru suma de 25.000 euro,
așa cum rezultă din procesul verbal de licitație nr. 2/21.06.2017, fiind emis actul de adjudecare din
data de 21.06.2017 în favoarea adjudecatarului F.
Instanţa de apel a arătat că reclamantul a chemat în judecată atât debitorul principal, pârâta
SC B. SRL, cât și fidejusorii C. și D. (asociații societății), în temeiul dreptului de regres, întrucât a
garantat în calitate de terț ipotecar creanța debitorului, care a fost stinsă prin executarea ipotecii.
De asemenea, a constatat că, deși a indicat textele legale de la fidejusiune, temeiul juridic al
acțiunii reclamantului este regresul garantului ipotecar al cărui imobil a fost adjudecat la licitație,
fiind aplicabile dispozițiile art. 1108 pct. 3 C.civ. 1864 – subrogația legală, iar nu răspunderea civilă
delictuală, astfel încât pretențiile referitoare la repararea integrală a prejudiciului nu fac obiectul
cauzei, fiind dezvoltate pentru prima dată în cadrul cererii de apel.
O primă critică a recurentului vizează concluzia instanţei ce se desprinde tocmai din aceste
considerente, apreciind că acţiunea a vizat, încă de la momentul introducerii ei, obligarea intimaţilor,
în solidar, la plata sumei de 207.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 45.000 euro), reprezentând
preţul de piaţă al imobilului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, pe de o parte, că instanţa de apel a făcut referire la
lipsa întemeierii acţiunii pe dispoziţile legale privind atragerea răspunderii civile delictuale. Or,
reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în regres invocând ca temei juridic dispozițiile art. 1666,
art. 1669, art. 1670 și art. 1674 din vechiul Cod civil şi nicidecum dispoziţiile art. 998-998 şi urm.
C.civ. privind răspunderea pentru fapta delictuală proprie sau a altei persoane, astfel încât concluziile
acesteia, redate anterior, sunt corecte.
Pe de altă parte, instanţa de apel a explicat că temeiurile juridice cu care reclamantul a
învestit instanţa de fond referitoare la subrogație operează numai în măsura plății efectuate,
subrogatul luând locul creditorului numai pentru ceea ce a plătit efectiv, astfel încât, față de
dispozițiile contractuale și temeiul juridic al acțiunii formulate, care determină limitele regresului, a
fost respinsă critica vizând neacordarea sumelor pretinse prin acțiune, care reprezintă pierderea
efectiv suferită (valoarea reală cu care patrimoniul său a fost diminuat din culpa pârâților).
269
Instanţa de recurs constată că deşi este real că suma reprezentând diferenţa dintre suma
achitată băncii ca urmare a executării silite şi valoarea de circulaţie sau de evaluare a apartamentului
vândut la licitaţie, respectiv pierderea efectiv suferită, a fost cerută prin acţiunea iniţială, temeiul
juridic al cererii a vizat dispoziţiile legale aplicabile acţiunii în regres, care nu îi permiteau
recuperarea acesteia, instanţa de apel explicând în concret raţionamentul său cu privire la acest
aspect.
Astfel, s-a arătat că în cazul garantului ipotecar al cărui imobil a fost executat silit în vederea
acoperirii datoriei debitorului, în lipsa unei convenții încheiate între debitor și garantul ipotecar care
să stabilească limitele și condițiile acțiunii în regres, prin subrogație legală conform art. 1108 pct. 3
C.civ., garantul ipotecar este îndreptățit să se regreseze împotriva debitorului numai în limita sumei
achitată creditorului ca urmare a executării silite asupra imobilului ipotecat, neavând relevanță
valoarea la care a fost evaluat imobilul în cadrul executării silite ori valoarea actuală a imobilului.
Cum în cauză, din încheierea nr. 8 din 25.08.2017 emisă de executorul judecătoresc în
dosarul de executare silită nr. x/2016 a rezultat că din suma încasată prin vânzarea la licitație a
imobilului apartament proprietatea reclamantului au fost virate în contul creditoarei E. SA suma de
102.033,72 lei, reprezentând debit, suma de 20 euro, reprezentând debit și suma de 1.342,53 lei
reprezentând cheltuieli judiciare, instanţa de apel a constatat că reclamantul se subrogă în drepturile
creditoarei E. SA doar pentru aceste sume, la care pârâții au fost obligaţi prin decizia recurată.
Recurentul susţine că şi în baza textului legal invocat prin acţiunea sa, respectiv art. 1669
C.civ. se prevede posibilitatea obţinerii de daune interese şi că subrogația legală nu exclude
posibilitatea solicitării şi acordării de daune - interese, în limita prejudiciului efectiv suferit, așa cum
este cazul în speţă, sens în care consideră că instanţa de apel, strict sub acest aspect, a aplicat greşit
normele de drept material.
Instanţa de recurs constată că dispoziţiile art. 1669 C.civ. invocate de recurent se află la
Sectiunea II intitulată Despre efectele fidejusiunii între debitor şi cauţionator (fidejusor) a
Capitolului 2 din cadrul Titlului XIV al Codului civil de la 1864, referitor la fidejusiune, care prin
definiţia de la art. 1652 C.civ. presupune garantarea unei obligaţii de către o persoană ce se leagă
către creditor de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte.
Or, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile pentru formularea acțiunii în regres de către garantul
ipotecar împotriva debitorului principal și a fidejusorilor, ci, cum în mod corect a constatat instanţa
de apel, în lipsa unor dispoziții exprese în cadrul Titlului XVIII al Codului civil, intitulat ”Despre
privilegii și ipoteci”, este incident dreptul comun, respectiv normele privind subrogația legală în
drepturile creditorului prin plata creanței, concluzie care nu a fost contestată prin prezenta cerere de
recurs.
Astfel, Codul civil a prevăzut la art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o plată să se facă și prin
subrogare (înlocuire), caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plătește
(solvens), care era terț față de raportul inițial dintre creditor și debitor, subrogaţia fiind prin definiţie
un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și
accesoriile sale, către un terț care a plătit creanța creditorului inițial, în locul debitorului.
Potrivit art. 1108 pct. 3 C.civ., subrogaţia se face de drept, în folosul aceluia care, fiind
obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface, iar conform art. 1109 teza
I C.civ. ea operează atât în contra fidejusorului, cât şi în contra debitorului.
Câtă vreme garantul ipotecar - reclamantul din prezenta cauză a plătit o sumă de bani pentru
altul - debitoarea SC B. SRL, potrivit art. 1108 pct. 3 C.civ., subrogarea acestuia presupune
înlocuirea creditorului iniţial - E. SA, strict pentru sumele care au fost încasate de către acesta şi nu şi
pentru alte daune interese, a căror solicitare presupunea temeiuri de drept diferite - cum ar fi
răspunderea civilă delictuală, care nu au format obiectul prezentului litigiu, art. 1669 C.civ. nefiind
aplicabil, astfel cum s-a arătat anterior.
270
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material, astfel încât nu
pot fi primite motivele de recurs încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv
când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Faţă de cele mai sus arătate, în baza dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., a fost respins, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr.822 din 20.05.2021,
pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă.
31. Antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil ce urma a fi construit pe

terenul promitentului vânzător. Pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în urma
executării silite. Rezoluțiunea convenției. Cerere de constatare pe calea acțiunii oblice a
dreptului de superficie al promitentului vânzător asupra terenului aferent construcției. Lipsa
calităţii promitentului cumpărător de creditor al promitentului vânzător
C.civ., art. 693, art. 1558, art. 1560

C.civ. 1864, art. 974
Legiuitorul califică acţiunea oblică, în mod expres, conform art.1558 C.civ., ca fiind o
măsură de conservare a garanției comune a creditorilor, ce are ca efect prezervarea activului
patrimonial al debitorului şi sporirea indirectă a şanselor creditorului de a-l executa. Această
calificare nu vine însă să contrazică concluzia ce reiese din definiția dată acțiunii oblice, în sensul
că pe această cale pot fi exercitate numai drepturile existente efectiv în patrimoniul debitorului, care
se impun a fi prezervate, și care, datorită pasivității debitorului, sunt pe cale de a se pierde.
Astfel, în condiţiile în care s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare
încheiat între părţi, promitentul cumpărător nu mai are calitatea de creditor al promitentului
vânzător în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra imobilului edificat pe
terenul al cărui proprietar era acesta din urmă la data încheierii convenţiei (teren pe care l-a
pierdut ulterior în favoarea unui terţ în procedura executării silite), nemaiputând formula cereri pe
cale oblică în numele său cu privire la acest imobil.
În acest caz, reclamantul, care nu mai are niciun drept asupra construcţiei, nu justifică
beneficiul pe care l-ar putea obține în urma instituirii unei superficii în patrimoniul fostului său
debitor. Doar raportul juridic stabilit în temeiul antecontractului îi dădea posibilitatea
reclamantului (promitent cumpărător) de a solicita superficia în patrimoniul debitorului său,
pentru că, în final, s-ar fi bucurat de acel drept. După constatarea rezoluțiunii convenţiei nu mai
există, însă, niciun fundament juridic al unei asemenea cereri, chiar dacă acţiunea oblică este o
acţiune de conservare a dreptului de gaj general.
Ca atare, în condiţiile dispariţiei antecontractului, nu există temei pentru a justifica raportul
creditor-debitor cerut pentru acţiunea oblică, în patrimoniul debitorului neaflându-se dreptul pe
care creditorul doreşte să îl prezerve.
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu
cu pârâţii E., F. și G., s-a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunţa: 1. să dispună
271
rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii de rând 1, A. şi B., cu
pârâtul de rând 1, E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117/20.08.2007 de avocat H., privitor la
apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris
în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr.top.x34/1 și x35/1, în baza autorizaţiei de construire
nr. 2129/22.11.2005, urmând să fie obligat pârâtul E. la restituirea sumei de 62.500 euro achitate în
temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare menționat; 2. să oblige pârâtul de rând 1, E., la plata
către reclamanţii de rând 1, A. şi B., a sumei de 120.000 euro cu titlu de daune interese; 3. să
constate rezoluţiunea de drept a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanţii
de rând 2, C. și D., cu pârâtul de rând 1, E., la data de 11.10.2007, autentificată sub
nr.1697/11.10.2007 de notarul public J., privitoare la apartamentul nr.2 situat în Cluj-Napoca, ce face
parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr.
top. x34/1 și x35/1, în baza autorizaţiei de construire nr.2129/22.11.2005, în temeiul pactului
comisoriu expres de gradul IV stipulat în promisiunea de vânzare-cumpărare, și să oblige pârâtul E.
la restituirea sumei de 65.000 euro achitate în temeiul acestei promisiuni; 4. să oblige pârâtul de rând
1, E., la plata către reclamanţii de rând 2, C. și D., a sumei de 130.000 euro cu titlu de daune interese;
5. să dispună instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului nr.3 cu locul de parcare aferent
în favoarea reclamanţilor de rând 1, A. şi B., şi, respectiv, asupra apartamentului nr.2 cu locul de
parcare aferent în favoarea reclamanţilor de rând 2, C. și D., ambele apartamente fiind situate în
Cluj-Napoca şi făcând parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr.
x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 și x35/1, până la plata integrală a debitului în sumă 182.500 euro,
și respectiv, de 195.000 euro; 6. în principal, să oblige pârâţii de rând 2, F. și G., să achite pârâtului
de rând 1, E., suma de 100.000 euro, cu titlu de despăgubire prevăzută de art.494 din vechiul Cod
civil, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra apartamentului nr.3 situat
în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr.
x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 și x35/1, şi, respectiv suma de 100.000 euro, cu același titlu, ca
urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra apartamentului nr.2 situat la
aceeaşi adresă; 7. în subsidiar, să constate dreptul de superficie al pârâtului de rând 1, E., asupra
terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top x34/1, x35/1, în suprafaţă de
1.300 mp, proprietatea pârâţilor de rând 2, F. și G., pentru apartamentele nr.3 și nr.2, cu locurile de
parcare aferente, situate în Cluj-Napoca, ce fac parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris
în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 și x35/1, cu obligarea pârâţilor la plata
cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr.597 din 26.11.2020, Tribunalului Cluj a admis în parte cererea de
chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii E., F. şi G. şi, în
consecinţă, a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii A. şi
B. cu pârâtul E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117/20.08.2007 de avocat H., privitor la
apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat în baza
autorizaţiei de construire nr.2129/2005, pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 Cluj-Napoca
(CF vechi x32), nr. top. x34/1, x35/1; pârâtul E. a fost obligat la plata către reclamanţii A. şi B. a
sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese; a dispus instituirea unui drept de retenţie asupra
apartamentului nr.3 de mai sus, în favoarea reclamanţilor A. şi B., până la plata sumei de 120.000
euro; pârâtul E. a fost obligat să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în sumă de 4.200
lei; a respins restul petitelor; reclamanţii A. şi B. au fost obligaţi să plătească pârâtului F. cheltuieli
de judecată în sumă de 5.950 lei; a luat act de renunţarea reclamanţilor C. şi D. la judecarea cererii de
chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor E., F. şi G.; reclamanţii C. şi D. au fost obligaţi să
plătească pârâtului F. cheltuieli de judecată în sumă de 5.950 lei.
3. Decizia pronunţată în apel
272
Prin decizia nr.165 din 17.06.2021, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a respins, ca
nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., de pârâtul E. şi de pârâţii F. şi G. împotriva
sentinţei civile nr.597/2020 a Tribunalului Cluj.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B., pârâtul E., respectiv
pârâţii F. şi G.
4.1. Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a
hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, cu cheltuieli de judecată.
Invocând dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., reclamanții au arătat că decizia recurată
este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material
cuprinse în art.1560 și art.693 din noul Cod civil, cu referire la petitul având ca obiect constatarea
dreptului de superficie al pârâtului de E. asupra terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF
vechi x32), nr. top x34/1, x35/1, în suprafaţă de 1.300 mp, proprietatea pârâţilor F. şi G., pe care este
se află corpul de clădire edificat în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, şi înscrierea în CF
Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 şi x35/1 a acestui drept de superficie.
Reclamanţii au învederat, față de considerentele instanței de apel, care și-a însușit
argumentele primei instanțe, referitor la posibilitatea de a formula cereri pe cale oblică în numele
pârâtului E., că raportul juridic dintre aceștia şi pârâtul de rând 1 subzistă în virtutea obligaţiei acestei
părți de plată către reclamanți a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese, şi în temeiul
dreptului de retenţie instituit de instanţa de fond şi validat de instanţa de apel.
Așadar, este vorba de un raport juridic obligațional, care cuprinde obligaţia de a da a pârâtului
E., aceea de a le plăti suma de 120.000 euro, iar, potrivit art.1164 C.civ., obligaţia este o legătură de
drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să
obţină prestaţia datorată. De altfel, legiuitorul a prevăzut o serie de mijloace juridice în favoarea
creditorului, inclusiv acţiunea oblică, pe care acesta le poate exercita pentru a obţine prestaţia care i
se datorează de către debitor. Faptul că reclamanții A. şi B. nu mai au calitatea de creditori ai
pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nu
prezintă relevanţă juridică în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de formulare a unei acţiuni
oblice.
Au susţinut că instanţa de judecată trebuia să pornească de la ipoteza avută în vedere de
legiuitor prin reglementarea acţiunii oblice în art.1560 alin.1 C.civ., conform căreia „creditorul a
cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când
acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.
Practic, este vorba de punerea în valoare a unei măsuri conservatorii aflate la dispoziţia
creditorului chirografar, în speţă, reclamanții, efectul de substanţă al acţiunii oblice fiind acela de
prezervare a activului patrimonial al debitorului şi de sporire indirectă a şanselor creditorului de a-l
executa. Garanţia comună se întinde asupra tuturor elementelor active din patrimoniul debitorului,
prezente şi viitoare, iar reclamanții, acţionând în felul acesta pe cale oblică, exercită un act prin care
tind la urmărirea debitorului, pârâtul E., justificând interes pentru a formula o astfel de acţiune.
Au precizat că pârâtul E. nu are posibilitatea de a administra şi de a valorifica apartamentele
ce fac parte din corpul de clădire edificat în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, pe terenul
proprietatea exclusivă a acestuia, întrucât pârâtul F. se comportă ca un proprietar în pofida existenţei
unei hotărâri care stabileşte cu putere de lucru judecat persoana care are calitatea de titular al
dreptului de proprietate asupra construcţiei.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea
pârâtului E. i-ar oferi acestuia posibilitatea de a avea acces la construcţie şi de a realiza demersurile
necesare în vederea recepționării și intabulării acesteia, inclusiv de a valorifica imobilul, ceea ce ar
facilita îndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă, inclusiv cea de ordin pecuniar. Or, suma de bani
273
datorată de către E. nu va putea fi niciodată recuperată în contextul în care pârâtul nu are posibilităţi
financiare, iar construcţiile pe care acesta le-a edificat, nu pot fi valorificate.
Reclamanții au mai arătat că raţionamentul pentru care s-a formulat acest petit de
recunoaştere a dreptului de superficie în favoarea pârâtului E. nu este reprezentat de dobândirea în
final a dreptului de proprietate asupra construcţiilor de către aceștia în temeiul promisiunii de
vânzare-cumpărare încheiată, ci de folosul practic al admiterii unui astfel de petit, respectiv,
posibilitatea valorificării de către pârâtul de rând 1 a dreptului pe care acesta îl are asupra
construcţiilor și, pe cale de consecinţă, posibilitatea lui de a-şi îndeplini obligaţia de plată a sumei de
120.000 euro. Au afirmat că au în prezent o creanţă certă şi exigibilă faţă de pârâtul E., care
neglijează exercitarea drepturilor și acţiunilor sale în contradictoriu cu proprii debitori, pârâţii F. şi
G., ceea ce înseamnă că reclamanţii pot formula cereri pe cale oblică în numele celui dintâi pârât față
de dispozițiile art.1560 alin.1 C.civ.
Un argument în acest sens îl reprezintă însăşi instituirea dreptului de retenţie asupra
apartamentului nr.3 în favoarea reclamanților, până la plata sumei de 120.000 euro, fiind important a
se avea în vedere efectele juridice ale garanţiei reprezentate de acest drept, şi anume că retenţia
produce o indisponibilizare temporară şi de facto a bunului, deoarece el rămâne în stăpânirea
retentorului până la plata datoriei care îi este asociată. Or, până la plata datoriei, reclamanții, în
calitate de retentori, trebuie să se îngrijească de apartament, întrucât, în concret, sunt asimilaţi unui
administrator al bunului altuia, fiindu-le aplicabile prin analogie dispoziţiile art.795-799 C.civ., care
instituie o seamă de obligaţii în sarcina acestora, menite a asigura conservarea bunului imobil.
Practic, doar având acces în clădirea în care este situat apartamentul reclamanții vor fi în măsură a
efectua toate actele necesare pentru conservarea bunului şi, totodată, toate actele utile pentru ca
acesta să poată fi folosit conform destinaţiei lui obişnuite, aceea de locuinţă.
Prin urmare, reclamanții au afirmat că însuşi dreptul de retenţie obligă la constatarea unui
drept de superficie, de vreme ce în speţă există un teren, proprietatea pârâţilor F. şi G., dobândit prin
actul de adjudecare, şi două corpuri de clădire edificate pe acest teren de pârâtul E., atât prima
instanţă, cât şi instanţa de apel reţinând în mod just efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat încheierii
civile nr.3578 din 09.05.2017 din dosarul nr. x/211/2016, în sensul că pârâtul F. se poate prevala de
actul de adjudecare întocmit la data de 03.09.2012 doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe
care-l deţine asupra terenului, nu şi asupra construcţiilor.
Referitor la îndeplinirea condiţiilor de constatare a dreptului de superficie, reclamanții au
învederat că instanţa de apel nu oferă o rezolvare completă asupra fondului problemei juridice
deduse judecăţii, rezumându-se a reţine că „dezlegarea dată a fost pe măsura principiului
disponibilităţii părţilor care au învestit instanţa cum au socotit de cuviinţă”, or, în conformitate cu
prevederile art.22 alin.2 C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele
legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor
şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Mai mult, în cauză, curtea reţine că situaţia juridică a construcţiei nu poate fi lămurită pentru
că instanţa de judecată nu a fost învestită cu petitele necesare, însă nu observă că regimul juridic al
construcţiei a fost tranşat, cum se statuează în cuprinsul considerentelor de respingere a apelului
formulat de pârâţii F. şi G. Regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul proprietatea pârâtului
F. a fost analizat în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat prin încheierea civilă nr.3578/2017
pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016, definitivă, în sensul că cele două
corpuri de clădire edificate pe terenul din str. X. nr.6A întrunesc caracteristicile unor lucrări
autonome realizate pe terenul adjudecat la data de 19.07.2012, ale unor condominii în care locuiesc
persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare pentru a achiziţiona aceste imobile
de la constructorul E., debitor în dosarul execuțional nr. x/2011. Prin urmare, calitatea de proprietar a
pârâtului E. cu privire la construcţie nu poate fi contestată, iar instanţa de apel trebuia să procedeze la
274
stabilirea regimului juridic al terenului pe care este edificată construcţia, de vreme ce cele două
imobile aparţin unor proprietari diferiţi. În caz contrar, nu sunt dezlegate pe deplin, în mod unitar şi
integrat, chestiunile litigioase deduse judecăţii, care vor continua să genereze litigii între părţi.
Reclamanții au mai susținut că, în opinia curții, izvoarele dreptului de superficie sunt actul
juridic, convenţia, testamentul sau concesiunea, or, această statuare este contrară prevederilor legale
în contextul în care, potrivit art.693 alin.2 C.civ., dobândirea dreptului de superficie poate avea loc şi
prin alt mod prevăzut de lege, caz care nu a mai fost analizat de către instanţa de apel.
Astfel, au arătat că există o suprapunere a două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de
proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste
construcţii şi care aparţine altei persoane decât constructorul. Ca atare, în cauză urmează a se
constata existența unui caz de superficie în forma sa deplină, fiind un drept real principal imobiliar
care reuneşte, în conţinutul său juridic, dreptul de proprietate asupra construcţiei, precum şi
dezmembrământul dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând altei persoane decât titularul
dreptului de superficie. Această stare de fapt şi de drept conţine premisele constatării dreptului de
superficie, drept care presupune existenţa a două drepturi de proprietate ce aparţin unor persoane
diferite, fiecare dintre ele având drept de proprietate asupra unui imobil: dreptul de proprietate al
superficiarului, care are ca obiect construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări, și respectiv, dreptul de
proprietate asupra terenului, care are un alt titular decât superficiarul.
În cazul de față dreptul de superficie a luat naştere la data de 19.07.2012, când pârâtul F. a
cumpărat la licitaţie publică respectivul teren în dosarul execuțional nr. x/2011, în care ulterior, la
data de 03.09.2012, a fost emis actul de adjudecare.
Reclamanții au afirmat, în plus, că cererea acestora este admisibilă şi prin raportare la
prevederile art.693 alin.3 C.civ., invocate, dar neanalizate de către instanţa de apel.
Au menţionat că, în speță, curtea s-a rezumat la a examina doar prevederile alin.2 şi 4 ale
art.693 C.civ. Or, în virtutea normei indicate, superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic
prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi
construcţia în mod separat către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea
superficiei.
În concluzie, reclamanții au concluzionat că situaţia juridică a terenului nu a fost analizată de
Curtea de Apel Cluj prin raportare la toate aspectele şi dispoziţiile legale invocate, iar, așa cum s-a
statuat în repetate rânduri în jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată are
obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt şi de drept invocate.
4.2. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât E. a solicitat admiterea recursului, casarea
deciziei civile nr.165/A/2021, în parte, şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, în
condiţiile art.497 C.proc.civ., cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu
acest litigiu, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocaţial în apel şi în recurs, conform
art.453 C.proc.civ.
A invocat prevederile art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., susținând aplicarea greşită a
dispoziţiilor cuprinse în art.470 alin.1 lit.d C.proc.civ., nerespectarea art.13 C.proc.civ. - dreptul la
apărare, cu referire la regula înscrisă în art.254 C.proc.civ. - propunerea probelor, respectiv în art.249
din același act normativ - sarcina probei şi la decizia ICCJ nr.9/2020.
Astfel, pârâtul a arătat că prin cererea de apel a solicitat administrarea probei cu interogatoriul
pârâţilor F. şi G. şi cercetarea la faţa locului. La termenul de judecată din data de 17.06.2021, curtea
a acordat cuvântul asupra cererilor în probaţiune, iar recurentul a indicat teza probatorie, respectiv
„susţinerea motivelor de apel, lipsa de folosinţă asupra terenului, implicit îngrădirea dreptului de
proprietate”. Instanța de apel a respins solicitarea părții, pe motiv că cererile trebuie să fie însoţite de
teza probatorie în vederea aprecierii utilităţii, pertinenţei, legalităţii probelor, respectiv că proba
solicitată nu face parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată.
275
A precizat că, raportat la dispozițiile art.470 alin.1 lit.d C.proc.civ., este necesar ca probele să
fie indicate prin cererea de apel, sub sancţiunea decăderii, însă nicăieri nu se specifică faptul că
trebuie indicată teza probatorie a probelor propuse odată cu cererea de apel. De asemenea, a
învederat că, așa cum reiese din art.254 alin.1 și art.249 C.proc.civ., nu rezultă că există vreun temei
de drept în cod care să prevadă vreo sancţiune pentru neindicarea tezei probatorii pentru probele
solicitate, în scris, prin cererea de apel. Mai mult, prin decizia ICCJ nr.9/2020 s-a statuat că, în
interpretarea şi aplicarea unitară a art.470, art.478 alin.2 şi a art.479 alin.2 C.proc.civ., prin raportare
la art.254 alin.1 şi 2 C.proc.civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza
apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau
întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv,
iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.
Prin urmare, atâta timp cât a indicat probele pe care le solicită, raportat și la prevederile
deciziei ICCJ nr.9/2020, dezlegarea dată de curte cererilor în probaţiune formulate de acesta, indicate
prin cererea de apel (interogatoriul şi cercetarea la faţa locului), este una nelegală.
De altfel, art.13 alin.1 şi 3 C.proc.civ. consacră dreptul la apărare al părților în procesul civil,
iar, în opinia recurentului-pârât, cererile în probaţiune formulate în apel erau esenţiale pentru
susţinerea motivelor de apel, mai ales că acesta nu a fost reprezentat de avocat în primă instanţă,
precum şi în condiţiile în care a criticat modalitatea de soluţionare la fond a petitului nr.7 din
acţiunea introductivă referitor la dreptul de superficie.
A mai susținut că instanţa de apel a respins cererea în probaţiune, pe motiv că nu a fost
indicată teza probatorie prin cererea de apel, fără însă a analiza temeinicia acestora, respectiv dacă
aceste probe sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei. În consecință, faţă de această împrejurare, în
mod evident hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea obligaţiei prevăzute de art.22 alin.2
C.proc.civ. În speță, instanţa de apel s-a mulţumit ca pe baza prezumţiilor judiciare să tragă
consecinţe din fapte neîndestulător lămurite pentru a stabili alte fapte necunoscute, în loc să dispună
completarea probelor şi să asigure dreptul recurentului-pârât la un proces echitabil, garantat de art.21
alin.3 din Constituţia României şi art.6 alin.1 CEDO.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul-pârât a
învederat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a art.693 din noul Cod civil,
și astfel, în mod nelegal a fost respinsă cererea de constatare a dreptului său de superficie asupra
terenului în suprafaţă de 1.300 mp, proprietatea pârâţilor F. şi G., prin aceasta dându-se o dezlegare
greşită asupra fondului dedus judecăţii.
A susținut că instanţa de apel a îmbrăţişat raţionamentul instanţei de fond, reţinând că
reclamanții A. şi B. nu mai pot formula acţiuni pe cale oblică, pe motiv că nu mai au calitatea de
creditori ai lui E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului,
întrucât acest drept s-ar fi stins prin rezoluțiunea contractului dintre părţi. Totodată, a reţinut că în
speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art.693 alin.2 din noul Cod civil şi nici de la art.693
alin.4 din același act normativ.
Or, raţionamentul instanţei este unul eronat, raportat la faptul că reclamanţii A. şi B. nu au
solicitat recunoaşterea acestui drept în favoarea lor, ci, pe cale oblică (conform art.1560 din noul Cod
civil), constatarea dreptului de superficie în favoarea sa. A susținut că, de altfel, a formulat cerere de
apel pentru ca instanţa să recunoască dreptul de superficie în persoana acestuia, însă, curtea nu a ținut
cont de demersul juridic şi de interesul direct al părţii pârâte.
Dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel, dată fiind soluţia privind rezoluțiunea
antecontractului şi implicit instituirea unui drept de retenţie, acest din urmă drept ar rămâne lipsit de
conţinut fără un drept de superficie. Altfel spus, nereglementarea situaţiei juridice sub acest aspect ar
echivala cu o deposedare nelegală şi ar lăsa fără substanţă dreptul de retenţie.
276
Recurentul-pârât a mai arătat că prin acţiunea introductivă s-a susținut aplicabilitatea
vechiului Cod civil raportat la momentul edificării construcţiilor şi la existenţa autorizaţiei de
construire. În motivarea sentinţei apelate, instanţa de fond a reţinut incidența dispoziţiilor noului Cod
civil, ca, de altfel, și instanţa de apel, care a precizat în plus faptul că „şi sub vechea reglementare
soluţia este aceeași, prin urmare este indiferent actul normativ aplicat”. Chiar dacă, în speţă, s-ar
reţine aplicarea prevederilor noului Cod civil în materie de superficie, raportat la data încheierii
actului de adjudecare, sunt îndeplinite condiţiile.
În speță, însă, instanţa de apel a reţinut greșit că nu se regăsește situaţia prevăzută de alin.2 şi
4 al art.693 C.civ. (curtea a analizat eronat prevederile alin.2 şi nu a examinat dispozițiile alin.1 şi 3
ale textului de lege invocat).
Alin.1 al art.693 C.civ. defineşte dreptul de superficie „dreptul de a avea”, iar alin.2 enumera
modalităţile de dobândire ale acestui drept, care pot fi actul juridic, uzucapiunea sau alt mod
prevăzut de lege. Nu în ultimul rând alin.3 reglementează situaţia în care „superficia se poate înscrie
şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori
a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat
expres constituirea superficiei”. Or, construcţiile fiind edificate la momentul dobândirii terenului de
către pârâtul F., dreptul de superficie a operat automat în favoarea pârâtului E. la momentul
dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, mai precis prin adjudecare în data de
19.07.2012; dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic: fie prin autorizaţia de construire, fie
prin actul de adjudecare, ambele reprezentând un just titlu/alt mod prevăzut de lege, în accepțiunea
dreptului de folosinţă. Prin art.693 alin.3 C.civ., legiuitorul a reglementat inclusiv posibilitatea de
înscriere a dreptului de superficie prin act juridic chiar dacă nu s-a stipulat în mod expres constituirea
superficiei.
În cauză, este dincolo de orice dubiu că titularul dreptului de proprietate asupra terenului este
pârâtul F., în temeiul actului de adjudecare emis la data de 03.09.2012 în dosarul execuțional nr.
x/2011, iar titularul dreptului de proprietate asupra construcţiei este pârâtul E., astfel cum reiese şi
din autorizaţia de construire nr.2129/2005. Instanţa de apel a reţinut cu putere de lucru judecat faptul
că bunul cumpărat la licitaţie de către F. a fost terenul, nu şi construcţia edificată de E., astfel că
reiese fără dubiu că, în data de 19.07.2012, ceea ce s-a cumpărat la licitaţie publică a fost doar
imobilul teren în suprafaţă de 1.300 mp, situat în Cluj-Napoca, nu şi corpurile de clădire edificate în
baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005. Aşa fiind, se suprapun două drepturi de proprietate,
respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor şi dreptul de proprietate asupra
terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi care aparţine altei persoane decât constructorul.
Recurentul-pârât a învederat că interesul în formularea prezentului recurs este reprezentat
tocmai de recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea sa, aceasta constituind singura
modalitate de a uza de dreptul său de proprietate, respectiv de a avea acces la apartamentul nr.3 şi,
implicit, de a avea posibilitatea de a-l administra. Aceasta, mai ales în contextul în care prima
instanţă a instituit un drept de retenţie în favoarea reclamanţilor A. şi B., până la plata integrală a
sumei de 120.000 euro, drept care nu presupune folosinţa efectivă a apartamentului, ci oferă doar
îndrituirea acestor reclamanţi de a nu preda locuința pârâtului E., folosinţa revenind acestuia ca efect
al rezoluțiunii.
În speță, soarta antecontractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele ce fac parte
din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top.
x34/1 şi x35/1, nu aduce atingere dreptului de proprietate al recurentului-pârât asupra construcţiei.
Cu toate acestea, recurentul-pârât nu are acces la imobilul care face obiectul prezentului litigiu,
intimatul-pârât F. amplasând în timpul procesului inclusiv o barieră care blochează calea de acces
spre imobil. În plus, apartamentele şi garajele sunt în continuare utilizate, o parte dintre acestea de
către promitenții-cumpărători, în baza contractelor încheiate, iar o altă parte de persoane care sunt
277
tolerate de pârâtul F. să locuiască în restul apartamentelor libere şi să folosească garajele, care, în
realitate, sunt proprietatea pârâtului E.
În consecință, a concluzionat că recunoaşterea dreptului de superficie în favoarea
recurentului-pârât este indispensabilă, având în vedere necesitatea accesului la construcţiile
proprietatea acestuia şi buna lor funcţionare, în caz contrar fiind încălcat dreptul său de proprietate
asupra imobilului clădire, prevăzut de art.555 C.civ., garantat prin Constituţia României, art.44.
4.3. Recurenții-pârâți F. și G. au formulat recurs incident, solicitând admiterea acestuia şi
casarea în parte a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, cu
Recurenții-pârâți au invocat nelegalitatea hotărârii privind stabilirea unui drept de retenţie
asupra apartamentului nr.3 din perspectiva art.488 alin.1 pct.6 (considerente contradictorii) şi pct.8
(încălcarea art.2495 C.civ.) C.proc.civ.
Au învederat că, având în vedere cele statuate de instanţa de apel, precum şi aspectele reţinute
de Judecătoria Cluj-Napoca în încheierea civilă nr.3578/2017, rezultă o contradicţie între
considerentele hotărârii de apel şi instituirea unui drept de retenţie al recurenţilor A. şi B. asupra
apartamentului nr.3 bazat pe creanţa pe care o au de recuperat de la recurentul E. Câtă vreme nu s-a
lămurit situaţia juridică a construcţiei şi a apartamentului în cauză şi nu s-a stabilit titularul dreptului
de proprietate asupra acesteia, nici titularul dreptului de a intra în posesia lui după rezoluțiunea
antecontractului de vânzare-cumpărare, nu se putea institui nici un drept de retenţie, nefiind
îndeplinită condiţia privitoare la calitatea de proprietar al debitorului E., ca bunul reţinut de creditor
să fie proprietatea exclusivă a debitorului. Subsecvent acestei condiţii, rezultă că nu este îndeplinită
nici cerinţa de a exista o legătură între retenţie, bun şi datorie, câtă vreme nu s-a stabilit că bunul
trebuie să-i revină în posesie datornicului.
Cât privește situaţia juridică a construcţiei, prin raportare la dispozițiile art.488 alin.1 pct.8
C.proc.civ., recurenții-pârâți au susținut următoarele: puterea de lucru judecat reţinută de instanţa de
apel cu privire la hotărârile din dosarul nr. x/211/2016 nu împiedica instanţa de apel să lămurească
situaţia juridică a construcţiei, care nu a făcut obiectul analizei în litigiul indicat; în prezentul dosar s-
a solicitat stabilirea unui drept de retenţie asupra apartamentului, pentru aceasta fiind obligatoriu să
se lămurească mai întâi dreptul de proprietate şi posesie asupra construcţiei, fiind primul litigiu în
care se efectua această analiză, cel anterior dintre părţi (nr. x/211/2016 - contestaţia la executare)
neavând acest obiect; curtea, reţinând puterea de lucru judecat cu privire la întinderea drepturilor
conferite de actul de adjudecare, a concluzionat că nu mai este necesar să analizeze situaţia juridică a
construcţiei din prisma art.563, art.565, art.566, art.555 şi urmat. C.civ., art.516-519 C.proc.civ.,
art.876 şi urmat. C.civ., art.37 din Legea nr.50/1991, invocate de recurenții-pârâți, aceasta fiind însă
necesar de analizat întrucât altfel nu s-ar fi putut stabili un drept de retenţie cu privire la construcţie;
cele două corpuri de clădire sunt construcţii nefinalizate în accepțiunea Legii nr.50/1991, construite
nelegal de E., în perioada când a fost proprietar asupra terenului, cu nerespectarea autorizaţiilor de
construire nr.2103/2005 şi nr.2129/2005; apartamentele nu pot fi înstrăinate pentru că nu au putut fi
recepționate şi intabulate şi, prin urmare, nu au dobândit un regim juridic distinct de terenul pe care
sunt amplasate, ele putând fi vândute doar împreună cu terenul, fără de care nu au o existenţă de sine
stătătoare; instanţa de apel, nelămurind situaţia juridică a construcţiilor şi a modului în care s-a
transferat dreptului de proprietate asupra acestora la momentul adjudecării terenului, a omis să facă
aplicarea normelor privitoare la regimul juridic şi modalitatea de transmitere a proprietăţii terenurilor
care au construcţii neîntabulate edificate pe acestea - art.37 din Legea nr.50/1991, art.885 alin.1 și
art. 887 C.civ., prezumţia legală că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiilor instituită
de legiuitor prin art.577 C.civ., prezumţie nerăsturnată de vreun alt titlu de proprietate, respectiv
efectele adjudecării unui bun cu referire la art.516 pct.8, art.518 C.proc.civ. de la 1865.
278
Au opinat că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/211/2016 nu au putere de lucru judecat,
întrucât nu cuprind considerente cu privire la regimul juridic al construcţiilor, titularul drepturilor de
proprietate şi posesie asupra construcţiei, iar aceste aspecte de fapt puteau şi trebuiau a fi lămurite în
prezentul litigiu, neputându-se institui un drept de retenţie asupra unui imobil apartament fără ca
înainte să se stabilească cine este titularul actual al dreptului de proprietate şi posesie îndrituit la a-i fi
restituit bunul ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare a promitenților A. şi B.
Recurenţii-pârâţi F. şi G. au formulat întâmpinare faţă de recursul formulat de recurenții-
reclamanţi A. şi B., prin care au solicitat să se constate nulitatea acestui recurs, precum și
netemeinicia criticilor dezvoltate. Cu referire la recursul promovat de către recurentul-pârât E., au
invocat, prin întâmpinare, nulitatea motivului de recurs privind cererile în probațiune și aplicarea
art.1560 şi art.693 C.civ., susținând, totodată, netemeinicia motivului de recurs întemeiat pe
dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Prin întâmpinare, recurenţi-reclamanţi A. şi B. au solicitat, în principal, să se constate
nulitatea recursului incident declarat de către recurenții-pârâți F. şi G., iar, în subsidiar, să se respingă
ca nefondat recursul incident.
Recurentul-pârât E. a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de
excepţie, nulitatea recursului incident promovat de recurenții-pârâți F. şi G., iar, pe fondul cauzei, a
solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.
Acesta a depus şi răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-pârâţi F. şi G.
legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul incident declarat de recurenții-pârâți F. şi G. împotriva deciziei civile
nr.165/A/2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, Înalta Curte reține că, potrivit
rezoluției din 28.10.2021, a fost stabilită o taxă judiciară de timbru pentru judecarea acestei căi de
atac în cuantum de 4.662,5 lei, în temeiul art.24 alin.2 coroborat cu art.3 lit.f din O.U.G. nr.80/2013
pentru motivul de casare prevăzut de art.488 pct.8 C.proc.civ., calculată la valoarea creanţei pentru
care a fost instituit dreptul de retenţie - 572.004 lei, echivalentul a 120.000 euro la cursul de 4,7667
lei/euro de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi de 100 lei, conform art.24 alin.1
C.proc.civ., pentru motivul de casare prevăzut de art.488 pct.6 C.proc.civ., în total suma de 4.762,5
lei, sub sancţiunea anulării cererii de recurs, ca netimbrată.
Recurenții-pârâți au fost citați cu această mențiune astfel cum rezultă din dovezile de
îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosarul de recurs.
De asemenea, acestora li s-a adus la cunoştinţă faptul că, potrivit art.39 din O.U.G.
nr.80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pot face cerere de reexaminare,
la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la comunicarea taxei datorate, iar că, în temeiul art.33
alin.2 din același act normativ, au posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a
facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.
Deși legali citați pentru termenul de judecată din 10.02.2022, recurenții-pârâți nu s-au
conformat dispozițiilor instanței de recurs, în sensul că nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de
timbru în cuantum de 4.762,5 lei. Aceștia nu au contestat valoarea taxei judiciare de timbru datorate
și nici nu au formulat cerere de ajutor public judiciar în condițiile legii.
Analizând cu prioritate excepţia netimbrării recursului incident, datorită caracterului său
peremptoriu, Înalta Curte reține că prezenta cale de atac a fost depusă la dosarul de recurs la data de
21.10.2021 fără să se anexeze chitanţa care să ateste plata taxei judiciare de timbru datorate pentru
recurs.
279
Conform art.33 alin.1 din O.U.G. nr.80/2013, taxele de timbru se plătesc anticipat. Totodată,
potrivit dispoziţiilor art.32 alin.1 din același act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc atât
pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de
lege.
În aceste condiții, față de dispozițiile citate, Înalta Curte a anulat, ca netimbrat, recursul
incident declarat de pârâţii F. şi G. împotriva deciziei civile nr.165/A/2021 pronunţată de Curtea de
Apel Cluj - Secţia I civilă.
În raport de soluția adoptată, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza excepției
nulității recursului incident, invocată prin întâmpinare de recurenții-reclamanţi A. şi B. și de
recurentul-pârât E.
Asupra excepţiilor de nulitate a recursurilor declarate de aceste din urmă părţi, astfel cum au
fost argumentate de recurenţii-pârâţi F. şi G. prin întâmpinările depuse la dosar, cu referire doar la
unele aspecte şi temeiuri de drept invocate, Înalta Curte apreciază că nu pot fi cercetate distinct de
căile de atac exercitate, întrucât recursurile cuprind şi motive încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1
C.proc.civ., iar sancţiunea prevăzută de art.489 din acelaşi act normativ se aplică doar în situaţia în
care niciuna dintre critici nu se subsumează cazurilor de casare instituite de pct.1-8 ale art.488 alin.1
C.proc.civ.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurenții-reclamanți A. şi B., Înalta Curte
reține, analizând cererea de recurs în ansamblul său, că motivele dezvoltate se subsumează, în
măsura în care nu vizează situația de fapt dedusă judecății, dispozițiilor art.488 alin.1 pct.6 și 8
C.proc.civ., care prevăd casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când
cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, astfel cum s-a statuat în primă instanță, că, în fapt, la
data de 20.08.2007, s-a încheiat între reclamanţii A. şi B., în calitate de promitenți cumpărători, şi
pârâtul E., în calitate de promitent vânzător, antecontractul de vânzare-cumpărare nr.117/2007.
Obiectul contractului l-a reprezentat apartamentul nr.3 ce se va construi în baza autorizaţiei de
construire nr.2129/2005, pe terenul proprietatea promitentului vânzător din Cluj-Napoca, înscris în
CF nr. x32, nr. top. x34/1, x35/1, preţul de vânzare-cumpărare fiind stabilit de comun acord de
părţile contractante la suma de 86.000 euro.
Ulterior încheierii convenției, s-a observat că construcţia edificată de pârâtul E. pe terenul de
mai sus nu a respectat autorizaţia de construire, aspect reţinut în sentinţa civilă nr.4163/2011
pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2007, motiv pentru care nu s-a putut
realiza recepţia lucrărilor şi construcţia nu a putut fi înscrisă în cartea funciară. Mai mult, pârâtul E. a
fost executat silit şi a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, acesta fiind dobândit de către
pârâtul F., prin actul de adjudecare întocmit la data de 3.09.2012 în dosarul de executare nr. x/2011.
Întrucât s-a considerat că E., în calitate de promitent vânzător, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a
încheia cu reclamanţii contract autentic de vânzare-cumpărare până în prezent şi se află în
imposibilitate de a încheia un astfel de act, din culpa sa, cât timp construcţia nu poate fi intabulată,
întrucât acest pârât nu a respectat autorizaţia de construire şi în plus nu mai este proprietar asupra
terenului, instanța de fond a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de
reclamanţii A. şi B. cu pârâtul E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117 de avocat H., privitor la
apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat în baza
autorizaţiei de construire nr.2129/2005, pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 Cluj-Napoca,
nr. top. x34/1, x35/1.
Ca urmare a admiterii petitului constând în rezoluțiunea antecontractului încheiat între
reclamanţi şi pârâtul E., reclamanţii au solicitat atât restituirea sumei achitate de 62.500 euro, ca
efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, cât şi daune interese în sumă de 120.000 euro, în
280
temeiul clauzei penale din art. IV alin. ultim din antecontract, cerere care a fost admisă doar în ceea
ce privește obligarea acestui pârât la daune interese.
De asemenea, constatând că apartamentul nr.3 a fost predat de către pârâtul E. reclamanţilor
A. şi B., aspect ce nu a fost negat în cauză, şi că pârâtul le datorează acestora suma de 120.000 euro,
instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor de instituire a unui drept de retenţie asupra
apartamentului, până la plata sumei de 120.000 euro, reţinând că dreptul de retenţie nu presupune
folosinţa efectivă a apartamentului, care în prezent este împiedicată de lipsa apei, astfel cum rezultă
din decizia civilă nr.1848/A/2018, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/211/2018, ci doar
posibilitatea reclamanţilor de a nu preda apartamentul către pârâtul E. ca urmare a rezoluțiunii
antecontractului, până la plata sumei de 120.000 euro.
Pârâtul F. s-a opus cererii reclamanţilor A. şi B. de instituire a unui drept de retenţie,
susţinând că a devenit proprietar atât asupra terenului, cât şi asupra construcţiei, prin actul de
adjudecare. Instanța de fond a observat că acest aspect este contrazis prin încheierea civilă
nr.3578/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016, definitivă, în care s-a
arătat că bunul cumpărat la licitaţie a fost terenul, conform menţiunilor procesului verbal de licitaţie
imobiliară pe baza căruia a fost întocmit actul de adjudecare şi având în vedere că evaluarea a vizat
doar terenul, astfel încât F. se poate prevala de actul de adjudecare întocmit la data de 03.09.2012
doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe care-l deţine asupra terenului, nu şi asupra
construcţiilor.
În ceea ce priveşte petitul 6, având ca obiect obligarea pârâţilor F. şi G. să achite pârâtului E.
suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubire prevăzută de art.494 din vechiul Cod civil, instanţa a
admis excepţia prescripţiei la termenul de judecată din data de 10.07.2020.
Prin petitul nr.7, reclamanţii A. şi B. au solicitat, pe calea acţiunii oblice, să se constate
dreptul de superficie al pârâtului E. asupra terenului înscris în CF nr.x23, nr. top. x34/1, x35/1,
proprietatea pârâţilor F. şi G., pentru apartamentul nr.3.
Instanța de fond a constatat că, în urma rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare
încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâtul E., reclamanţii nu mai au calitatea de creditori ai acestui
pârât în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului, deci nu
mai pot formula cereri pe cale oblică în numele lui cu privire la apartamentul nr.3. De asemenea,
analizând prevederile art.693 alin.2 din noul Cod civil, a considerat că nu sunt întrunite cerinţele
textului de lege şi nu este incidentă nici situaţia reglementată de art.693 alin.4 din același act
normativ, referitoare la ipoteza în care s-a construit pe terenul altuia, întrucât, la momentul edificării
construcției, pârâtul E. era proprietar asupra terenului.
Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, prima instanţă a respins petitul nr.7, ca
nefondat, soluția fiind menținută de instanța de apel.
Prin cererea de recurs formulată de reclamanții A. şi B. se critică decizia recurată din
perspectiva modului de soluționare a capătului 7 al cererii de chemare în judecată, solicitându-se
constatarea dreptului de superficie al pârâtului E. asupra terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23
(CF vechi x32), nr. top x34/1, x35/1, proprietatea pârâţilor F. și G., pentru apartamentele nr.3 și nr.2,
cu locurile de parcare aferente, ce fac parte din corpul de clădire edificat pe terenul menționat.
În cauză, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor
art.1560 și art.693 din noul Cod civil, întrucât în mod eronat s-a apreciat că aceștia nu au
posibilitatea de a formula cereri pe cale oblică în numele recurentului-pârât E. cu privire la
apartamentul nr.3, deși raportul juridic dintre aceste părți subzistă în virtutea obligaţiei recurentului-
pârât E. de plată către recurenții-reclamanți a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese, şi în
temeiul dreptului de retenţie instituit de prima instanţă şi validat de instanţa de apel. Faptul că nu mai
au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate
281
asupra apartamentului nu prezintă relevanţă juridică relativ la îndeplinirea condiţiilor de formulare a
unei acţiuni oblice.
Critica nu se susține.
În examinarea motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.,
Înalta Curte reține, pornind de la dispozițiile invocate de reclamanții A. şi B., că, potrivit art.1560
alin.1 C.civ., „Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi
acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le
exercite”.
Din norma citată rezultă că, creditorul poate exercita, pe calea unei acțiuni oblice, drepturile
și acțiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul
creditorului. Totodată, reiese că, pentru exercitarea acțiunii oblice se impune ca creditorul să facă
dovada unui interes serios și legitim, acesta existând atunci când, prin inactivitatea sa, debitorul se
află în situația de a-l prejudicia pe creditor.
Legiuitorul califică această acțiune în mod expres, conform art.1558 C.civ., ca fiind o măsură
de conservare a garanției comune a creditorilor, ce are ca efect prezervarea activului patrimonial al
debitorului şi sporirea indirectă a şanselor creditorului de a-l executa.
Această calificare nu vine însă să contrazică concluzia ce reiese din definiția dată acțiunii
oblice, în sensul că pe această cale pot fi exercitate numai drepturile existente efectiv în patrimoniul
debitorului, care se impun a fi prezervate, și care, datorită pasivității debitorului, sunt pe cale de a se
pierde.
Aceeași concluzie poate fi dedusă și din interpretarea art.974 Cod civil de la 1864, potrivit
căruia „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi
sunt exclusiv personale”.
În situația de față, dreptul de superficie pretins a fi instituit asupra terenului aferent
apartamentului nr.3 de către reclamanții A. şi B. nu se află în patrimoniul debitorului acestora,
pârâtul E., prin cererea pendinte fiind formulate solicitări în acest sens în prezentul litigiu (petitul
nr.7). Prin urmare, acest drept nu există efectiv în activul patrimonial al debitorului, pentru a putea fi
prezervat la solicitarea recurenților-reclamanți.
Pe de altă parte, se constată, cum în mod corect a statuat instanța de apel, că reclamanții A. şi
B. nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de
proprietate asupra apartamentului nr.3, care ar fi putut justifica interesul acestora în promovarea
acțiunii oblice, în cauză fiind dispusă rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de
aceste părți la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117 de avocat H., privitor la acest imobil.
Noul raport juridic obligațional rezultat din prezentul litigiu, statuat în mod definitiv, este
generat de obligația stabilită în sarcina pârâtului E. de plată a sumei de 120.000 euro, cu titlu de
daune interese către reclamanţii A. şi B., pentru care s-a dispus instituirea unui drept de retenţie
asupra apartamentului nr.3 de mai sus, până la plata sumei datorate, ceea ce implică existența unui
drept de creanță în patrimoniul creditorilor reclamanți A. şi B.
Or, în cazul acestei obligații pecuniare, reclamanții justifică un interes în promovarea acțiunii
oblice doar în ceea ce priveşte drepturile efective ce se regăsesc în activul patrimonial al debitorului
lor, pârâtul E., şi numai în situația în care, din cauza pasivității sale, ar fi în pericol de a deveni
insolvabil, ceea ce nu se poate pretinde raportat la obiectul petitului nr.7 al cererii de chemare în
judecată.
Acţiunea oblică se întemeiază pe un raport juridic, în baza căruia creditorul poate introduce o
acţiune în numele debitorului lui pasiv, însă numai cu privire la patrimoniul acestuia din urmă, care,
însă, în speță, trebuia să vizeze dreptul de proprietate asupra construcției. În lipsa acestui raport
juridic, se reține că lipseşte fundamentul în baza căruia reclamanții A. şi B. au promovat acţiunea
pentru constatarea superficiei în numele debitorului lor, pârâtul E. Prin urmare, aceștia nu justifică
282
beneficiul pe care l-ar putea obține în urma instituirii unei superficii în patrimoniul debitorului lor, în
ce priveşte valorificarea dreptului de gaj general asupra construcţiei pentru recuperarea sumei de
bani, stabilită în urma rezoluțiunii antecontractului dintre părţi referitor la dreptul de proprietate
asupra apartamentului nr.3.
Ca atare, în condiţiile dispariţiei antecontractului, nu există temei pentru a justifica raportul
creditor-debitor cerut pentru acţiunea oblică, în patrimoniul debitorului neaflându-se dreptul pe care
creditorul doreşte să îl prezerve.
Prin prisma acestor considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a
apreciat că doar raportul juridic stabilit în temeiul antecontractului dădea posibilitatea reclamanţilor
A. şi B. de a solicita superficia în patrimoniul debitorului lor, pentru că în final aceştia s-ar fi bucurat
de acel drept pentru că aveau un drept asupra construcţiei în baza acestei convenții, însă, după
constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare cumpărare nu mai există niciun fundament
juridic al unei asemenea cereri, chiar dacă acţiunea oblică este o acţiune de conservare a dreptului de
gaj general.
În aceste condiții, Înalta Curte conchide că împrejurarea conform căreia pârâtul E. nu ar avea
posibilitatea de a administra şi de a valorifica apartamentele ce fac parte din corpul de clădire edificat
în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, întrucât pârâtul F. se comportă ca un proprietar, nu
este de natură a conduce la admiterea acţiunii oblice formulate de reclamanții A. şi B.
Instanţa de recurs mai observă că, în cauză, reclamanții au afirmat că raţionamentul pentru
care au formulat cererea de recunoaştere a dreptului de superficie în favoarea debitorului lor este
reprezentat de folosul practic urmărit, și anume posibilitatea valorificării de către E. a dreptului pe
care acesta îl are asupra construcţiilor și, pe cale de consecinţă, posibilitatea lui de a-şi îndeplini
obligaţia de plată a sumei de 120.000 euro, un argument în acest sens fiind însăşi instituirea dreptului
de retenţie asupra apartamentului nr.3 în favoarea lor, până la plata sumei datorate de debitorul lor,
până la acel moment aceștia, în calitate de retentori, trebuind a se îngriji de apartament, întrucât, în
concret, sunt asimilaţi unui administrator al bunului altuia, fiindu-le aplicabile prin analogie
dispoziţiile art.795-799 C.civ., care instituie o seamă de obligaţii în sarcina acestora, menite a asigura
conservarea bunului imobil.
Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține că, potrivit art.2497 C.civ., „Cel care
exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia
împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art.795-799 aplicându-se în mod corespunzător”,
iar, conform art.795, respectiv, art.796 alin.1 din același act normativ, „Persoana împuternicită cu
administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor,
precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite”, „Cel
împuternicit cu administrarea simplă este ţinut să culeagă fructele bunurilor şi să exercite drepturile
aferente administrării acestora”.
Ca atare, creditorul retentor în favoarea căruia s-a instituit dreptul de retenţie, fiind un simplu
detentor precar, trebuie să efectueze toate actele necesare conservării bunului, respectiv actele
juridice prin care se urmărește preîntâmpinarea unui drept subiectiv civil, precum şi actele utile
pentru ca acesta să poată fi folosit potrivit destinaţiei sale obişnuite, și anume acte materiale care sunt
impuse de natura bunului pentru asigurarea folosinței acestuia conform destinației obișnuite.
Or, aceasta presupune ca îndatoririle menționate să fie exercitate de creditorul retentor
raportat la situația concretă în care se află părțile, în funcție de particularitățile dreptului de retenție,
iar, în speță, se impune a se reține că acest drept a fost stabilit cu referire la imobilul apartament
proprietatea pârâtului E. şi a fost instituit asupra construcţiei în starea juridică în care se află în
prezent, iar eventuala imposibilitate de acces la imobil, invocată de reclamanții A. şi B., nu constituie
în sine un argument pentru instituirea superficiei. Dreptul de retenție, neavând o existență autonomă,
283
depinde de raportul juridic principal, care, în concret, are ca titulari pe reclamanții A. şi B. și pârâtul
E., modalitatea de exercitare a acestuia fiind supusă desocotirii acestor părți.
Recurenții-reclamanți au mai invocat, din perspectiva art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., în
legătură cu îndeplinirea cerințelor de constatare a dreptului de superficie, aplicarea greșită a art.693
alin.2 și 4 C.civ., arătând că dobândirea dreptului de superficie poate avea loc şi în alt mod prevăzut
de lege, nu numai prin act juridic, convenţie sau testament. De asemenea, au susţinut că instanţa de
apel nu a analizat în speță dispoziţiile art.693 alin.3 din același act normativ, deşi acestea au fost
menţionate în cererea de apel.
În cauză, trebuie reţinut că reclamanţii au indicat, cât priveşte soluţionarea petitului nr.7 al
acţiunii, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de superficie asupra terenului de către
pârâtul E., aplicarea dispoziţiilor din vechiul Cod civil, incidente prin raportare la momentul
edificării construcţiei, iar, ulterior, au pus concluzii, după închiderea dezbaterilor, la data de 30
octombrie 2020, şi în sensul îndeplinirii prevederilor art.693 alin.1 din noul Cod civil. Abia prin
notele scrise depuse după acest moment, reclamanţii au arătat că cererea lor „este admisibilă şi prin
raportare la art.693 alin.3 C.civ., potrivit cărora superficia se poate înscrie în temeiul unui act juridic
prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi
construcţia în mod separat către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea
superficiei”, făcând vorbire de existenţa actului de adjudecare şi de încheierea civilă nr.3578/2017
pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016.
Prin motivele de apel, reclamanţii au susţinut că, şi dacă s-ar reţine incidenţa în speţă a noului
Cod civil, cererea lor este admisibilă conform art.693 alin.3, neanalizat de instanţa de fond.
Pârâtul E. a arătat în apel că instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor din noul
Cod civil, or, chiar fiind incidente, raportat la data actului de adjudecare, sunt îndeplinite cerinţele
art.693 alin.1-3 C.civ. În opinia acestuia, modalităţile de dobândire sunt aceleaşi, respectiv prin act
juridic, uzucapiune şi prin lege, iar, în situaţia de faţă, dreptul de superficie a fost dobândit prin act
juridic, fie prin autorizaţia de construire, fie prin actul de adjudecare, ambele reprezentând un just
titlu în accepțiunea textului ce instituie posibilitatea acordării dreptului de folosinţă asupra terenului
aferent construcţiei.
Înalta Curte consideră, pe de o parte, că, raportat la considerentele deja prezentate referitoare
la posibilitatea reclamanților A. şi B. de a formula cererea de faţă pe calea acțiunii oblice, nu se mai
impune examinarea pe fond a criticilor vizând îndeplinirea condiţiilor pentru dobândirea dreptului de
superficie în temeiul art.693 C.civ.
Pe de altă parte, reţine că modul în care a fost sesizată instanţa de judecată cu examinarea
prevederilor de mai sus nu poate conduce la casarea deciziei recurate, aceasta fiind obligată să
soluţioneze pricina cu respectarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, cel al
disponibilităţii şi al contradictorialităţii, respectiv, cu regulile incidente în materia căilor de atac, în
limitele unei legalei învestiri.
Tot referitor la îndeplinirea condiţiilor de constatare a dreptului de superficie, reclamanții au
învederat că instanţa de apel nu oferă o dezlegare completă asupra fondului problemei juridice
deduse judecăţii, cu încălcarea art.22 alin.2 C.proc.civ., privind rolul judecătorului în aflarea
adevărului, în sensul că, fiind statuată deja calitatea de proprietar a pârâtului E. cu privire la
construcţie, nu s-a procedat și la stabilirea regimului juridic al terenului pe care este edificată
construcţia, de vreme ce cele două imobile aparţin unor proprietari diferiţi. De asemenea, aceștia au
susținut că instanța de apel a considerat greșit că nu a fost învestită în mod legal cât privește
stabilirea regimului juridic al construcţiei.
Analizând această critică, se reține că dispozițiile art.22 alin.2 C.proc.civ. obligă judecătorul
să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în
cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri
284
temeinice şi legale. Astfel, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă,
acesta este în drept să ceară părților explicaţii, oral sau în scris, în vederea determinării obiectului
cererii de chemare în judecată, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cererile lor, cu respectarea principiului disponibilității, să dispună
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar
dacă părţile se împotrivesc.
Art.482 C.proc.civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanţă se
aplică şi în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul ce reglementează
exercitarea căii de atac.
În cauză, curtea a examinat criticile reclamanților A. şi B. formulate prin cererea de apel
raportat la limitele învestirii și la soluția instanței de fond, critici care au vizat, cu precădere,
modalitatea de soluționare a capătului din acțiune privind constatarea unui drept de superficie în
favoarea pârâtului E., pentru a stabili dacă sunt îndeplinite cerințele pentru constituirea unui astfel de
drept în persoana constructorului imobilului, pârâtul E., pe calea acţiunii oblice.
Faptul că instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe nu înseamnă că sentința
pronunțată a fost dată cu încălcarea art.22 alin.2 C.proc.civ., situația premisă de la care pornesc
recurenții-reclamanți vizând necercetarea cauzei sub toate aspectele invocate, critică subsumată
prevederilor art.488 pct.6 C.proc.civ. De altfel, chiar recurenții-reclamanți au arătat că în speţă
situaţia juridică a terenului nu a fost analizată de Curtea de Apel Cluj prin raportare la toate aspectele
şi dispoziţiile legale invocate, deşi instanţa de judecată avea obligaţia de a proceda la un examen
efectiv al motivelor de fapt şi de drept invocate.
Acest motiv de recurs nu este fondat.
Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat că prin încheierea civilă nr.
3578/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016, definitivă, s-a reţinut că
bunul cumpărat la licitaţie de către F. a fost terenul, conform menţiunilor procesului verbal de
licitaţie imobiliară pe baza căruia a fost întocmit actul de adjudecare şi având în vedere că evaluarea
a vizat doar terenul, astfel încât acest pârât se poate prevala de actul de adjudecare întocmit la data de
03.09.2012, în dosarul de executare nr. x/2011, doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe care-l
deţine asupra terenului, nu şi asupra construcţiilor. A apreciat, astfel, că această hotărâre are putere
de lucru judecat şi nu poate fi contrazisă, opinând că nu pot fi analizate motivele de apel prin care
pârâţii F. şi G. ar pretinde un drept de proprietate asupra construcţiilor dobândit prin actul de
adjudecare.
De asemenea, curtea a considerat că situaţia construcţiei nu poate fi stabilită în prezentul
litigiu deoarece instanţa de judecată a fost învestită doar limitat, cu petitele ce au fost analizate, iar
cercetarea reclamanţilor nu poate conduce la lămurirea acestei chestiuni.
Aceste argumente au fundamentat hotărârea recurată, instanța de apel constatând că, „pe
fond, solicitarea superficiei este nefondată”, sens în care nu sunt incidente dispozițiile art.488 alin.1
pct.6 C.proc.civ.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, conform art.496 C.proc.civ. cu referire la
art.488 alin.1 pct.6 și 8 din același act normativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de
recurenții-reclamanți A. şi B.
În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul E., prin raportare la dispozițiile art.488 alin.1
pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte reține că recurentul a invocat aplicarea greşită a art.470 alin.1 lit.d
C.proc.civ., nerespectarea art.13 C.proc.civ. cu referire art.254 şi art.249 din același act normativ, şi
încălcarea deciziei ICCJ nr.9/2020.
În acest context, pârâtul a arătat că instanța de apel a respins solicitarea privind administrarea
probei cu interogatoriul pârâţilor F. şi G. şi cercetarea la faţa locului pe motiv că cererea trebuie să
fie însoţită de teza probatorie în vederea aprecierii utilităţii, pertinenţei, legalităţii probelor, respectiv
285
că probele solicitate nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul termen de
judecată. Or, conform art.470 alin.1 lit.d C.proc.civ., este necesar ca probele să fie indicate prin
cererea de apel, sub sancţiunea decăderii, însă nicăieri nu se specifică faptul că trebuie precizată teza
probatorie odată cu cererea de apel. De altfel, nici dispozițiile art.254 alin.1 ori ale art.249
C.proc.civ. nu prevăd vreo sancţiune pentru neindicarea tezei probatorii pentru probele solicitate, în
scris, prin cererea de apel. Mai mult, prin decizia ICCJ nr.9/2020 s-a statuat că în noţiunea de probe
noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei
instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în
faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat
decăderea. Drept consecinţă, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare consacrat de prevederile
art.13 alin.1 şi 3 C.proc.civ.
A mai susținut pârâtul că instanţa de apel a respins cererea în probaţiune fără însă a analiza
temeinicia acesteia, respectiv dacă probele solicitate sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei. În
consecință, faţă de această împrejurare, apreciază că în mod evident hotărârea atacată a fost
pronunţată cu încălcarea art.22 alin.2 C.proc.civ., ceea ce conduce implicit la nerespectarea dreptului
la un proces echitabil, garantat de art.21 alin.3 din Constituţia României şi art.6 alin.1 CEDO.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că pârâtul E. nu a formulat apărări în fața instanței de
fond prin depunerea vreunei întâmpinări în combaterea celor afirmate prin cererea de chemare în
judecată. De asemenea, reține că, prin sentința civilă nr.597 din 26.11.2020, Tribunalul Cluj - Secţia
civilă a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B., a dispus rezoluțiunea antecontractului de
vânzare-cumpărare nr.117/2007 încheiat de reclamanţii cu pârâtul E., privitor la apartamentul nr.3
situat în Cluj-Napoca, a obligat pârâtul E. la plata către reclamanţi a sumei de 120.000 euro, cu titlu
de daune interese, cu instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului de mai sus, în favoarea
reclamanţilor, până la plata sumei de 120.000 euro, respingând restul petitelor.
Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din 17,06.2021, pârâtul E., prin reprezentant,
a învederat că prin cererea de apel a formulat o cerere în probaţiune, sens în care solicită deplasarea
la faţa locului şi încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor F. şi G.
La întrebarea instanţei, a arătat că, deşi nu a invocat în scris teza probatorie, apreciază că
probele sunt utile, pertinente, astfel că nu sunt motive întemeiate care să conducă la respingerea
acestora, ţinând cont şi de efectul devolutiv al apelului, implicit de faptul că până la primul termen de
judecată pot fi invocate probe.
Curtea, raportat la dispoziţiile art.470 C.proc.civ., a respins cererea în probaţiune, întrucât
aceasta trebuie să fie însoţită de teza probatorie în vederea aprecierii utilităţii, pertinenţei, legalităţii
etc. probelor, constatând, totodată, că proba ce se solicită a fi încuviinţată nu face parte din categoria
probelor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată.
Prin cererea de apel pârâtul E. a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriul
pârâţilor F. şi G., cercetarea la faţa locului şi orice altă probă care o să reiasă din dezbateri.
Potrivit art.194 lit.e C.proc.civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde „arătarea
dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere”.
Dispoziţiile art.249 C.proc.civ. prevăd că „Cel care face o susţinere în cursul procesului
trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.
Articolul 254 alin.1 C.proc.civ. statuează că „Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de
către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu
dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege”. Conform alin.2 al
aceluiaşi articol, „Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin.1 nu vor mai putea fi cerute şi
încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: ... 2. nevoia administrării probei reiese
din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; ... 4. administrarea probei nu duce la
amânarea judecăţii”.
286
Conform art.470 alin.1 C.proc.civ., „cererea de apel va cuprinde: ... d) probele invocate în
susţinerea apelului”, cerință prevăzută sub sancţiunea decăderii potrivit art.470 alin.3 din acelaşi act
normativ.
În aplicarea regulii tantum devolutum quantum indicatum, instituită de dispoziţiile art.478
alin.1 C.proc.civ., legea stabileşte că în faţa instanţei de apel părţile nu se pot folosi de alte motive,
mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului
ori în întâmpinare, acestea putând viza doar aspecte ce ţin de judecata în primă instanţă şi de
hotărârea prin care s-a finalizat aceasta. Probele care se propun în plus faţă de cele administrate la
instanţa de fond trebuie să urmărească dovedirea unor fapte avute în vedere de acea instanţă. Legea
îngăduie ca instanţa de apel să încuviinţeze şi administreze probele a căror necesitate rezultă din
dezbateri, dar, desigur, în legătură cu aspecte ce pot fi dezbătute în instanţa de apel.
Din examinarea textelor de lege sus citate rezultă că dovezile pe care se sprijină orice cerere
dedusă judecății trebuie arătate în cuprinsul acesteia, nefiind suficientă enumerarea mijloacelor de
probă prevăzute de lege, întrucât propunerea lor se subsumează dovedirii împrejurărilor de fapt și de
drept ce se cer a fi examinate. Astfel, în măsura în care se solicită proba cu înscrisuri, devin
aplicabile dispozițiile art.149 și 150 C.proc.civ., în cazul probei cu interogatoriu se impune
formularea unei solicitări privind înfățișarea în persoană dacă se urmăreşte administrarea acestuia
unei persoane fizice, etc., ceea ce presupune arătarea tezei probatorii pentru ca instanța de judecată să
poată aprecia asupra utilității, pertinenței și necesității probei propuse spre administrare.
Or, reține Înalta Curte, simpla mențiune, în cazul de față, în cuprinsul cererii de apel, privind
propunerea de probe, nu satisface cerințele legii, pârâtul E. neformulând apărări în faza procesuală
anterioară, iar apelul său a vizat soluționarea petitului nr.7, respectiv, constatarea unui drept de
superficie în persoana sa pe calea acțiunii oblice, cerere promovată de reclamanți şi respinsă, așadar
calea de atac exercitată nu s-a raportat la vreo măsură dispusă la fond în contradictoriu cu persoana
sa.
În acest context, greșit consideră recurentul E. că în speță sunt incidente dispozițiile art.488
alin.1 pct.5 C.proc.civ., instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art.470 din același act
normativ, în sensul respingerii cererii de probatorii formulate prin cererea de apel. Pentru a putea
aprecia asupra utilităţii, pertinenţei, legalităţii etc. probelor, instanța de judecată avea a examina
anterior teza probatorie propusă raportat la ceea ce s-a dedus judecății în apel potrivit principiului
instituit de dispozițiile art.478 C.proc.civ.
Totodată, Înalta Curte apreciază că în mod corect curtea a constatat, raportat la prevederile
art.254 alin.2 C.proc.civ. anterior citate, că probele solicitate în faza procesuală a apelului nu fac
parte din categoria celor ce pot fi cerute după epuizarea etapei scrise a procesului, până la primul
termen de judecată.
Pe de altă parte, constată Înalta Curte, în vederea asigurării dreptului la apărare, potrivit art.13
alin.3 C.proc.civ., părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a
procesului, acestea putând să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă
apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
Însă, norma de drept invocată de pârâtul E. nu înlătură obligația acestei părți de a propune
probe în condițiile legii, după cum nu atrage nici aplicarea de plano a art.22 C.proc.civ., privind rolul
judecătorului în aflarea adevărului. Aceasta, deoarece, în aprecierea acestei îndatoriri, cu referire și la
dispozițiile art.10 alin.1 C.proc.civ., potrivit cărora părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile şi
apărările, judecătorul nu trebuie să se substituie lor, să suplinească pasivitatea celor care pretind sau
se apără.
În consecință, date fiind cele de mai sus, Înalta Curte consideră că au fost respectate de către
instanța de apel dispozițiile ce reglementează dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.
287
Cu referire la decizia nr.9/2020 pronunțată în examinarea recursului în interesul legii, Înalta
Curte a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.470, art.478 alin.2 şi a art.479
alin.2 C.proc.civ., prin raportare la art.254 alin.1 şi 2 din același act normativ, în noţiunea de probe
noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei
instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în
faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat
decăderea.
Situația premisă din speță nu impune aplicarea considerentelor obligatorii ale deciziei de mai
sus, instanța de apel respingând cererea de probatorii întrucât nu a fost însoţită de teza probatorie
pentru a putea aprecia asupra utilităţii, pertinenţei, legalităţii etc. probelor, precum și pentru că
probele ce se solicită a fi încuviinţate nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul
termen de judecată. Curtea nu a considerat că nu poate administra probe noi, pentru că acestea nu au
fost solicitate în faţa primei instanţe, ci doar că probele nu au fost propuse în condiţii procedurale
pentru ca instanţa de apel să aprecieze dacă sunt necesare soluţionării cauzei.
Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile
art.488 pct.5 C.proc.civ.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul-pârât a
învederat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a art.693 C.civ., fiind nelegal
respinsă cererea de constatare a dreptului său de superficie asupra terenului în suprafaţă de 1.300 mp.
În speță, s-a reţinut greșit că nu se regăsește situaţia prevăzută de alin.2 şi 4 al art.693 C.civ., mai
mult curtea nu a examinat dispozițiile alin.3 al textului de lege invocat. A arătat că a formulat cerere
de apel pentru ca instanţa să recunoască dreptul de superficie în persoana acestuia, fiind îndeplinite
condiţiile în materie de superficie, însă curtea nu a ținut cont de demersul juridic şi de interesul direct
al părţii pârâte, precum și că, dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel, dreptul de retenţie
instituit ar rămâne lipsit de conţinut fără un drept de superficie.
Critica nu este fondată.
Cu prioritate, trebuie reținut că instanța de fond, examinând petitul nr.7, a constatat că, în
urma rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii nu mai au calitatea de creditori
ai pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului
nr.3, deci nu mai pot formula cereri pe cale oblică în numele pârâtului E. cu privire la acest imobil. A
mai reținut că, de altfel, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art.693 alin.2 C.civ., respectiv că, în
cauză, nu se regăsește situaţia prevăzută de art.693 alin.4 din același act normativ, în care s-a
construit pe terenul altuia, întrucât la momentul construirii pârâtul E. era proprietar asupra terenului.
Instanța de apel, în analiza apelului formulat de pârâtul E., în lipsa unei cererii formulate de
acesta cât privește constatarea dreptului de superficie asupra terenului pe care sunt edificate
construcțiile proprietatea sa, a validat soluția primei instanțe, reluând argumentele cât privește
incidența art.693 alin.2 și 4 C.civ. A mai reținut că „autorizaţia de construire în sine nu este act
juridic de dobândirea a dreptului de proprietate asupra construcţiei în înţelesul prevăzut de art.693
alin.2 C.civ., dat fiind că apelantul era proprietarul terenului la momentul edificării construcţiei”,
precum și faptul că „actul de adjudecare nu transferă dreptul de folosinţă asupra terenului pentru
utilizarea construcţiei pentru că statuează doar asupra drepturilor adjudecatarului asupra terenului,
astfel că pentru acel drept de folosinţă este necesar un petit formulat corespunzător în faţa instanţei
sau de un act juridic încheiat între toate părţile implicate care să stabilească eventualele drepturi ale
apelantului asupra construcţiei şi terenului”.
Față de considerentele expuse de instanța de apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor
necesare pentru stabilirea unui drept de superficie, examinate în persoana titularului dreptului de
proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea pârâților F. şi G. chiar și în lipsa
învestirii legale a instanței de judecată în acest sens (împrejurare necontestată în cauză), Înalta Curte
288
constată că, potrivit art.693 alin.2-4 C.civ., „(2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui
act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispoziţiile în materie de
carte funciară rămân aplicabile. (3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care
proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în
mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În
situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării
proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea,
ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea”.
Prin urmare, raportat la textul art.693 C.civ., existența unei suprapuneri a două drepturi de
proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiilor, care aparține pârâtului E., şi dreptul
de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi care aparţine altei persoane
decât constructorul, pârâţii F. şi G., nu justifică existența unui caz de superficie în forma sa deplină,
dobândirea ori constituirea dreptului operând doar în condițiile legii, dacă sunt îndeplinite cerințele
prevăzute de art.693 alin.2 C.civ., ceea ce nu s-a probat în speță, ori potrivit cazurilor speciale de
constituire, reglementate de art.693 alin.3 și 4 din același act normativ.
Înalta Curte reține că nu s-a dovedit în cauză că dreptul de superficie a fost dobândit prin act
juridic, autorizaţia de construire ori actul de adjudecare neconstituind un just titlu/alt mod prevăzut
de lege, în accepțiunea art.693 alin.2 C.civ. Chiar dacă construcţiile erau edificate la momentul
dobândirii terenului de către pârâții F. şi G., dreptul de superficie nu a operat automat în favoarea
pârâtului E., astfel cum a susținut recurentul.
Pe de altă parte, în situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe
baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului,
potrivit art.693 alin.4 C.civ., or, așa cum s-a reținut de către instanța de apel, la momentul edificării
construcției titularul dreptului de proprietate asupra terenului era pârâtul E., în favoarea căruia se
solicită instituirea unui drept de superficie. În plus, nici nu rezultă că părţile au tranşat regimul juridic
al construcţiei din perspectiva instituţiei accesiunii imobiliare, în cadrul căreia proprietarii terenului
ar avea posibilitatea să declare că renunţă la invocarea dreptului de accesiune.
Față de cele deja prezentate, nu se poate reține că în cauză dreptul de superficie a luat naştere
la data de 19.07.2012, când pârâtul F. a cumpărat la licitaţie publică respectivul teren în dosarul
execuțional nr. x/2011, în care ulterior, la data de 03.09.2012, a fost emis actul de adjudecare.
Mai trebuie reținut că susținerea pârâtului E. din apel a avut în vedere faptul că dreptul de
superficie a fost dobândit prin act juridic, fie prin autorizaţia de construire, fie prin actul de
adjudecare, ambele reprezentând, în opinia acestuia, un just titlu în accepțiunea dreptului de
folosinţă, respectiv, că sunt incidente, raportat la data actului de adjudecare, dispozițiile art.693
alin.1-3 C.civ.
Or, instanța de apel s-a raportat la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea
ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, astfel că în mod corect a
analizat aplicarea art.693 alin.2 și 4 C.civ.
Chiar verificând incidența în cauză a dispozițiilor art.693 alin.3 C.civ., cât privește cazurilor
speciale de constituire Înalta Curte observă că superficia se poate înscrie în cartea funciară în temeiul
unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia, chiar dacă nu s-
a stipulat expres constituirea superficiei, precum și atunci când proprietarul întregului fond a
transmis, în temeiul unui act juridic, în mod separat, către două persoane, terenul şi construcţia, chiar
dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.
Ca atare, aceste două prezumții absolute de constituire a dreptului de superficie nu sunt
incidente în cazul de față.
Deși nu s-a contestat în concret aplicarea dispozițiilor noului Cod civil în cauză, Înalta Curte
mai reține că, raportat la reglementările anterioare intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind
289
Codul civil, 01.10.2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat asupra existenţei unor
cazuri limitate în care se poate constata existenţa dreptului de superficie.
Astfel, în cauza Bock şi Palade împotriva României, paragraful 63, instanţa europeană a
constatat că „în temeiul jurisprudenţei tribunalelor interne, dreptul de superficie rezultă numai din
lege, din prescripţia achizitivă, din legat sau din acordul părţilor. Simplul fapt de a ridica construcţii
pe terenul altuia, cu toată buna credinţă, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul
constructorului (paragrafele 32-33 de mai sus), în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate
anterior”.
În speță, recurentul-pârât a mai arătat că interesul în formularea prezentului recurs este
reprezentat tocmai de recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea sa, acesta constituind
singura modalitate de a uza de dreptul său de proprietate, respectiv de a avea acces la apartamentul
nr.3 şi, implicit, de a avea posibilitatea de a-l administra, în contextul în care prima instanţă a instituit
un drept de retenţie în favoarea reclamanţilor A. şi B., până la plata integrală a sumei de 120.000
euro, drept care oferă îndrituirea acestor reclamanţi de a nu preda locuința pârâtului E.. A apreciat că
recunoaşterea dreptului de superficie în favoarea sa este indispensabilă, având în vedere necesitatea
accesului la construcţiile proprietatea acestuia şi buna lor funcţionare, în caz contrar fiind încălcat
dreptul său de proprietate asupra imobilului clădire, prevăzut de art.555 C.civ., garantat prin
Constituţia României, art.44.
Înalta Curte apreciază că în lipsa învestirii instanței de judecată cu o cerere referitoare la
respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire, pârâtul E. nu se poate prevala de
dispozițiile art.555 C.civ., prin urmare nu se impune examinarea acestora din perspectiva art.488
pct.8 C.proc.civ.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art.496 C.proc.civ. cu referire la
art.488 alin.1 pct.5 și 8 din același act normativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E.
împotriva deciziei civile nr.165/A/2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă.
32. Reclamant aflat în procedura insolvenţei. Acţiune în rezoluţiunea unui contract în derulare
la data deschiderii procedurii. Incidența dispozițiilor speciale prevăzute de art. 123 din Legea
nr. 85/2014
Legea nr. 85/2014, art. 123

C.civ., art. 1254, art. 1549, art. 1639
Prin dispoziţiile art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014, legiuitorul a instituit o prezumţie de
continuitate a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei, acestea fiind
considerate menținute, în puterea legii, indiferent de forma specifică în care au fost încheiate.
Norma de drept conferă debitorului aflat în insolvență, îndrituirea de a decide cu privire la
aceste contracte, putând opta să beneficieze de prezumţia menţionată şi să-şi asume executarea, în
continuare, sau, dimpotrivă, să le denunțe, adică să ceară încetarea acestora pentru viitor, deşi
neexecutarea îi este imputabilă. În acest sens, textul de lege prevede că administratorul/lichidatorul
judiciar poate să denunțe orice contract, atâta timp cât aceste contracte nu au fost executate în
totalitate ori substanțial de către toate părţile implicate, în termen de 3 luni de la data deschiderii
procedurii, opțiune subordonată însă scopului prevăzut în cuprinsul normei de drept, acela de
creștere la maximum a valorii averii debitorului.
Rezultă, deci, că dispozițiile art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014 se adresează
profesioniștilor, fiind edictate de legiuitor în considerarea calităţii acestora de debitor aflat în
290
procedura insolvenţei, în sfera sa de aplicare intrând toate contractele în derulare la data
deschiderii acestei proceduri speciale.
Astfel fiind, aplicarea acestei norme nu poate fi înlăturată în litigii în care parte este un
profesionist în privinţa căruia este deschisă procedura insolvenței şi în care sunt supuse examinării,
în scopul denunțării, contracte în derulare la data deschiderii procedurii, temeiurile de drept
invocate prin cererile deduse judecăţii nefiind relevante din această perspectivă.
Prin urmare, cum partea reclamantă este un profesionist aflat în procedura insolvenţei şi
cum, prin acțiunea dedusă judecăţii, lichidatorul judiciar a supus examinării, în scopul denunțării pe
calea rezoluțiunii, un contract cu privire la care se pretinde că era în derulare la data deschiderii
procedurii, rezultă că norma de drept specială prevăzută la art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014 nu
putea fi înlăturată de la aplicare, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe
normele dreptului comun.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tîrgu Neamţ la data de 22.06.2020, reclamanta
SC A. SRL, prin Cabinetul Individual de Insolvenţă B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi
D., rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate de Notarul Public X. sub
nr. 310 din 19.06.2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii de către pârâţi a
sumei de 250.000 lei, invocând, în drept, dispoziţiile art.1254, art.1549, art.1639 C.civ.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a
Judecătoriei Tîrgu Neamţ şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Pârâtul D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 1278/2020, Judecătoria Tîrgu Neamţ a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Secţiei I civilă şi de
contencios administrativ sub acelaşi număr la data de 26.11.2020.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Neamţ
Prin sentinţa nr. 452 din 12.04.2021, Tribunalul Neamț - Secţia I civilă şi de contencios
administrativ a admis excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune; a respins acţiunea, ca
prescrisă; a respins, ca nefondată, cererea pârâţilor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de
judecată.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău
Prin decizia nr. 682 din 29.10.2021, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a admis apelul
reclamantei împotriva sentinţei; a anulat sentinţa apelată; a respins excepţia prescripţiei dreptului la
acţiune, astfel cum a fost invocată, ca nefondată; a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ. pârâtul C.
În susţinerea recursului, pârâtul a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că în cauză nu este
aplicabil art. 123 din Legea nr. 85/2014, întrucât acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile
dreptului comun, aplicarea acestui articol nu poate fi evitată odată ce s-a dispus intrarea în insolvenţă a
societăţii A., iar subsecvent acestui moment se analizează soarta antecontractului de vânzare-
cumpărare. Practic, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, incidenţa şi aplicarea art. 123 din
legea specială este obligatorie, independent de opţiunea reclamantului.
În cauză, lichidatorul judiciar nu a emis vreo notificare cu respectarea termenului de 3 luni
prevăzut de art.123 din Legea nr. 85/2014. Singura notificare emisă de lichidatorul judiciar este cea
291
din 24.05.2020 (necomunicată recurentului), care nu respectă termenul de 3 luni prevăzut de legea
specială.
Conţinutul notificării este însă derutant, fiind neclar dacă se solicită plata diferenţei de preţ
sau denunţarea antecontractului.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că: „Faptul că lichidatorul a emis o notificare în
termen, aspect care de altfel nu a fost contestat în procedura specială, este un aspect redundant în
prezentul demers judiciar”.
Acest considerent este derutant (şi oricum greşit întrucât nu s-a emis vreo notificare în
termen), nu se înţelege care a fost raţionamentul instanţei şi în ce măsură, emiterea notificării şi
necontestarea acesteia influenţează incidenţa ulterioară a prescripţiei în temeiul art.123 din legea
insolvenţei. De altfel, instanţa de apel nu a avut în vedere că această notificare nu a fost comunicată
recurentului.
Lecturând textul legal al art.123 din Legea nr. 85/2014, se observă că legiuitorul a înţeles să
includă în sfera de aplicare a acestuia orice contract. Rezultă că legea nu oferă nicio ipoteză în care o
promisiune bilaterală de vânzare să fie exclusă de la aplicarea termenului de prescripţie de 3 luni
pentru denunţarea ei. Interpretarea doctrinară a acestui text legal este în sensul că: nu intră sub
incidenţa art. 123 alin. (1) contractele: care nu au fost executate în totalitate, care nu au fost
substanţial executate de către toate părţile implicate, expirate, financiare calificate şi operaţiunile de
compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare
bilaterală.
Aşadar, toate celelalte contracte se supun dispoziţiilor art.123, respectiv pot fi denunţate sau
menţinute, indiferent că sunt cu executare succesivă sau cu executare dintr-o dată (uno ictu).
Data de la care a început să curgă termenul de prescripţie este cea menţionată de lege, şi
anume data deschiderii procedurii insolventei debitoarei.
Aplicând strict textul legal, rezultă că legiuitorul a reglementat un termen de prescripţie de 3
luni care curge de la data deschiderii procedurii insolventei, în speţă de la data de 11.10.2018.
Or, acţiunea datată 18.06.2020 (şi înregistrată la data de 22.06.2020), a fost depusă mult după
împlinirea termenului de prescripţie. Inclusiv notificarea, anexată acţiunii introductive, prin care
lichidatorul judiciar a solicitat plata diferenţei de preţ a fost formulată ulterior împlinirii termenului
de prescripţie de 3 luni.
În ceea ce priveşte condiţiile şi termenele în care a fost încheiat actul atacat, acestea sunt
irelevante în analiza prescripţiei dreptului material la acţiune reglementat de art.123 alin. l din Legea
nr.85/2014.
Întrucât maximizarea averii debitorului constituie un scop şi, în acelaşi timp, un principiu al
procedurii insolventei, respectarea sa nu permite practicianului în insolvenţă decât opţiunea între cele
două posibilităţi - menţinerea sau denunţarea contractului (tertium non datur). Dacă practicianul în
insolvenţă, cu prilejul exercitării opţiunii privind un contract, nu ţine seama de regula maximizării
averii debitorului, creditorii pot contesta, la judecătorul-sindic, decizia acestuia, conform art. 58 din
Legea nr. 85/2014.
Dat fiind că lichidatorul judiciar nu a procedat la denunţarea promisiunii cu respectarea termenului
legal, nu se poate reveni asupra opţiunii prin investirea instanţei cu o acţiune în rezoluţiune după
împlinirea termenului de prescripţie, chiar întemeiată pe dreptul comun.
Intimata-reclamantă, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a formulat
întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea în dispoziţiile art.488
C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata
cheltuielilor de judecată. A arătat intimata că actul juridic atacat nu intră în sfera actelor prevăzute de
292
art.123 din Legea nr. 85/2014, astfel încât nu-i sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la termenul de
prescripţie de 3 luni reţinute de către instanţa de fond.
În afara termenului legal, intimatul-pârât D. a depus întâmpinare prin care a arătat că este de
acord cu motivele recursului.
Recurentul a depus note scrise prin care a solicitat admiterea recursului şi constatarea nulităţii
întâmpinării, întrucât nu răspunde tuturor apărărilor din memoriul de recurs.
lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., partea pârâtă
pretinde, prioritar, că instanţa de apel a înlăturat greşit de la aplicare norma de drept specială
prevăzută la art.123 din Legea nr.85/2014, sub motiv că partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile
deduse judecăţii pe normele civile de drept comun, deoarece, şi într-o astfel de situaţie, aplicarea
normei de drept speciale nu poate fi evitată atâta timp cât în privinţa părţii reclamante s-a deschis
procedura insolvenţei iar demersul judiciar priveşte un contract în derulare la data deschiderii acestei
proceduri speciale.
Critica este întemeiată.
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că procedura insolvenței se aplică profesioniștilor
prevăzuţi la art.3 din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvență, categorie căreia îi aparține şi partea reclamantă, SC A. SRL, în privinţa căreia s-a deschis
procedura simplificată a insolvenţei prin sentinţa civilă nr.359 din 11.10.2018 a Tribunalului Neamţ
şi în numele căreia, în procesul pendinte, acţionează lichidatorul judiciar, Cabinetul individual de
insolvență B.
Examinând lucrările dosarului, se constată că prin hotărârea recurată a fost admis apelul părţii
reclamante şi a fost anulată sentinţa primei instanţe, cauza fiind trimisă spre rejudecare, motivat de
împrejurarea că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată greşit prin
raportare la termenul de 3 luni instituit prin art.123 din Legea nr.85/2014, termen care nu era
aplicabil raportului de drept dedus judecăţii, în considerarea particularității cererii de chemare în
judecată, aceea de a fi fost întemeiată pe normele dreptului comun, prevăzute la art.1254, art.1549,
art.1639 C.civ., aspect ignorat de prima instanţă.
Instanţa de apel a făcut trimitere, fără a argumenta relevanţa, şi la decizia nr 42/2021 a
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care Înalta Curte, în interpretarea art.
123 alin. (1), (3) şi (9) din Legea nr.85/2014, a statuat că nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a
contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar,
introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru
nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume
scadente anterior deschiderii acestei proceduri.
Or, prin dispoziţiile art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014, legiuitorul a instituit o prezumţie
de continuitate a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei, acestea fiind
considerate menținute, în puterea legii, indiferent de forma specifică în care au fost încheiate.
Reglementarea răspunde nevoii de timp a debitorului aflat în procedura insolvenţei pentru de
a-şi putea reorganiza activităţile, eventuale clauze contrare regulii menţionate fiind lovite de nulitate
absolută.
Norma de drept conferă, deopotrivă, debitorului aflat în insolvență, îndrituirea de a decide cu
privire la aceste contracte, acesta putând opta să beneficieze de prezumţia menţionată şi să-şi asume
executarea, în continuare, sau, dimpotrivă, să le denunțe, adică să ceară încetarea acestora pentru
viitor, deşi neexecutarea îi este imputabilă.
293
În acest sens, norma prevede că administratorul/lichidatorul judiciar poate să denunțe orice
contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atâta timp cât aceste contracte nu au
fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părţile implicate, în termen de 3 luni de la
data deschiderii procedurii, opțiune subordonată însă scopului prevăzut în cuprinsul normei de drept,
acela de creștere la maximum a valorii averii debitorului.
În considerarea celor expuse, rezultă că norma de drept prevăzută la art.123 alin.(1) din
Legea nr.85/2014 se adresează profesioniștilor, că a fost edictată de legiuitor în considerarea calităţii
acestora de debitor aflat în procedura insolvenţei şi că în sfera sa de aplicare cad toate contractele în
derulare la data deschiderii acestei proceduri speciale.
În consecinţă, aplicarea normei de drept nu poate fi înlăturată, pe cale de interpretare, în litigii
în care parte litigantă este un profesionist în privinţa căruia este deschisă procedura insolvenței şi în
care sunt supuse examinării, în scopul denunțării, contracte în derulare la data deschiderii procedurii,
temeiurile de drept invocate prin cererile deduse judecăţii nefiind relevante din această perspectivă.
Cum în prezentul litigiu, partea reclamantă, SC A. SRL, este un profesionist aflat în
procedura simplificată a insolvenţei şi cum, prin cererea dedusă judecăţii, lichidatorul judiciar a
supus examinării, în scopul denunțării pe calea rezoluțiunii, un contract cu privire la care se pretinde
că era în derulare la data deschiderii procedurii, anume promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare
autentificată sub nr. 310/19.06.2014 la Biroul Individual Notarial B., rezultă că, în procesul pendinte,
norma de drept specială prevăzută la art.123 alin.(1) din Legea nr.85/2014 nu putea fi înlăturată de la
aplicare, cum greşit a statuat instanţa de apel.
În privinţa scopul, sunt relevante împrejurările invocate de lichidatorul judiciar şi care l-au
determinat să acționeze, anume că acest contract a fost încheiat de partea reclamantă, prin
reprezentanții săi, C. şi D., pe de o parte, şi de partea pârâtă, persoanele fizice C. şi D., pe de altă
parte, în vederea retragerii nelegale de fonduri bănești din societate de către partea pârâtă şi că,
astfel, părţile au blocat cu bună ştiinţă însemnate disponibilități bănești ale firmei, necesar a fi
deblocate în procedura insolvenţei simplificate.
Aplicarea normei de drept speciale, în considerarea condiţiilor statuate în cuprinsul său, este
de natură să producă efecte atât în privinţa admisibilităţii cererii deduse judecăţii, cât şi în privinţa
prescripţiei dreptului la acţiune, chestiuni litigioase ce nu au făcut obiectul judecăţii în apel, ca
urmare a înlăturării de la aplicare, greșit, a dispoziţiilor art.123 alin.(1) din Legea nr. 85/2014 de
către instanţa de apel, motiv pentru care, în respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, nu
pot fi examinate de instanţa de recurs.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor aspecte critice
învederate de partea pârâtă prin recurs, Înalta Curte, constatând incidenţa în cauză a motivului de
nelegalitate prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., în temeiul art.496 alin.(2) C.proc.civ., a
admis recursul declarat de partea pârâtă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea
apelului, aceleiaşi instanţe de apel.
În rejudecare, cu luarea în considerarea a normei de drept prevăzute la art.123 alin.(1) din
Legea nr. 85/2014, instanţa de apel va statua, în raport de limitele învestirii prin apel, cu privire la
cererea în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare intervenite între părţi la data de
19.06.2014, inclusiv din perspectiva excepţiilor invocate, ocazie cu care va examina şi celelalte
critici invocate de partea reclamantă prin recurs, sub formă de apărări.
294
33. Contract de schimb imobiliar. Acțiune în rezoluțiune. Repunerea părţilor în situaţia
anterioară. Executarea prin echivalent a obligaţiei de restituire a prestaţiei în cazul
imposibilităţii executării în natură
C.civ. 1864, art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1075
În cazul rezoluţiunii unui contract de schimb imobiliar, fiecare dintre copermutanți

(coschimbași) trebuie să procedeze la restituirea proprietății terenului pe care i l-a transmis cealaltă
parte în temeiul contractului, regula în materia obligațiilor fiind aceea că debitorul este ținut de
executarea obligației în natură, potrivit art. 1073 din Codul civil din 1864.
Astfel, în condiţiile în care s-a constatat că pârâtul nu îşi poate îndeplini obligaţia de
restituire în natură a terenului, întrucât imobilul este afectat edificării unei construcţii, iar
reclamanta a solicitat, în ceea ce privește obligația generată de rezoluțiune în sarcina pârâtului, să
se dispună executarea acesteia prin echivalent, instanța de apel nu a făcut o corectă și completă
aplicare a normei de la art. 1073 din Codul civil, respingând cererea de obligarea a acestuia la
plata contravalorii terenului. Aceasta întrucât, obligarea pârâtului la dezdăunări pentru
imposibilitatea de îndeplinire în natură a obligației sale, generate de sancțiunea rezoluțiunii
contractului de schimb, nu avea menirea de a asigura îndeplinirea în natură a obligației, ci
constituia însăși dezdăunarea reclamantei (executarea prin echivalent) a obligației antrenate în
sarcina pârâtului de aplicarea rezoluțiunii, ca urmare a imposibilității îndeplinirii obligației de
restituire în natură a trenului, împrejurare ce a constituit însuși scopul mediat (causa remota) sau
motivul determinant al încheierii contractului de schimb.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1073 și art. 1075
din Codul civil din 1864, prin înțelesul conceptual vădit restrictiv dat noțiunii de repunere a părților
în situația anterioară, obligație care, în cazul pârâtului, se concretiza atât într-o obligație de a da
(transmiterea proprietății), cât și într-o obligație de a face (obligația de predare a bunului imobil).
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia I civilă, la data de 27.04.2016,
reclamanta A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Municipiul Braşov, prin
primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea care se va pronunţa să
se dispună rezoluţiunea contractului de schimb imobiliar autentificat sub nr. 1040/27.04.2011 de
B.N.P. X; obligarea pârâtului la plata valorii terenului situat în Braşov, înscris în CF x60, nr. cad.
4717, nr. top 7468/l/l/b/2, evaluat prin raportul de evaluare nr. 5608/2010 la valoarea de 2.051.636
euro; restituirea sultei în valoare de 2.771 euro, achitată pârâtului, conform chitanţei nr.
275011096/27.04.2011, la momentul încheierii contractului de schimb imobiliar nr. 1040/2011; plata
dobânzii legale calculate la suma de 2.051.636 euro şi la suma de 2.771 euro, de la data încheierii
contractului de schimb şi până la data achitării sumei; cu cheltuieli de judecată.
La data de 11 iulie 2016, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice -
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a depus cerere reconvenţională, prin care, în
contradictoriu cu reclamanta şi pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, a solicitat ca, în situaţia în
care va fi admisă cererea de chemare în judecată, să se dispună obligarea Municipiului Braşov la
transmiterea în favoarea reclamantei a unui teren cu o valoare egală cu cel situat în str. Y, de 5.812
mp, iar, în subsidiar, obligarea aceluiaşi pârât la restituirea către reclamantă a sumei de 2.051.636
euro, a sultei de 2.771 euro şi a dobânzii aferente acestor sume.
295
La data de 28.10.2016, reclamanta a depus completare la acţiune, prin care a solicitat ca
instanţa să dispună, ca urmare a rezoluţiunii contractului de schimb imobiliar, revenirea la situaţia
anterioară de carte funciară, în sensul radierii înscrierilor făcute în CF nr. x15 Braşov, nr. cad.
118915 şi în CF nr. x60 (CF vechi x24), nr. cad. 4717, nr. top 7468/l/l/b/2.
La data de 25.11.2016, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice -
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a depus o precizare a cererii reconvenţionale,
prin care a arătat că aceasta constituie o cerere de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu
chematul în garanţie Municipiul Braşov, prin primar, şi a solicitat obligarea acestuia la restituirea
către reclamanta a sumei de 2.051.636 euro, reprezentând valoarea terenului de 5.812 mp, a sultei de
2.771 euro şi a dobânzii aferente acestor sume sau a valorii terenului care se va stabili de instanţa de
judecată.
La data de 26.03.2018, reclamanta a depus precizare la acţiune cu privire la capătului 2 al
cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Braşov, prin
primar, să încheie contract de schimb imobiliar, prin care să îi transmită în proprietate terenul înscris
în CF nr. x48 nr. cad. 103648 în suprafaţă de 6.265 mp, situat în Braşov, , aflat în domeniul privat al
Municipiului Braşov, în schimbul terenului proprietatea sa de 5.812 mp situat în str.Y, înscris în
CFx60, nr. cad. 4717, nr. top 7468/l/l/b/2, cu obligarea pârâtului la plata sultei valorice; înscrierea în
cartea funciară a drepturilor de proprietate rezultate în urma schimbului imobiliar; a precizat că
menţine restul capetelor de cerere din acţiunea inițială.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov
Prin sentinţa civilă nr. 192/S din 03.10.2018, Tribunalul Braşov, Secţia I civilă a respins
cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov; a respins
cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu
chematul în garanţie Municipiul Braşov, prin primar; a obligat reclamanta la plata sumei de 5.400 lei
către Municipiul Braşov, prin primar, cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov
Prin decizia civilă nr. 598/Ap din 07.05.2019, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a admis
apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1929/S/2018, pronunţată de Tribunalul
Braşov, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea astfel cum a fost
formulată şi completată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, iar, pe cale de consecinţă, a dispus rezoluţiunea contractului de schimb imobiliar
autentificat sub nr. 1040/27.04.2011 de B.N.P. X; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în
sensul revenirii la situaţia anterioară de CF a imobilelor terenuri obiect al contractului, respectiv
radierea înscrierilor efectuate în CF nr. x15, nr. cad. 118915 şi în CF nr. x60 (CF vechi nr. x24), nr.
cadastral 4717, nr. top 7468/l/l/b/2; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, la plata în favoarea apelantei-reclamante a sumei de 2.771 euro, echivalentul în lei, la data
plăţii, conform cursului oficial de schimb, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data
efectuării plaţii şi până la data achitării sale efective, reprezentând contravaloarea sultei achitate; a
păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate; a respins apelul incident formulat de apelantul-pârât
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe civile, ca nefondat; a obligat apelantul-pârât Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, la plata în favoarea apelantei-reclamante a sumei de 143.258 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru pentru ambele faze procesuale, fond
şi apel.
I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
296
Prin decizia nr. 1359 din 01.07.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis
recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul
Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva deciziei
civile nr. 2598/Ap/20119 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă; a casat decizia
recurată; a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
II. Al doilea ciclu procesual. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Braşov
II.1. Prin decizia civilă nr. 373/Ap din 06.04.2021, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a
admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. şi apelul incident declarat de apelantul-pârât Statul
Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Braşov, împotriva încheierii de şedinţă din data de 17.09.2018 şi a sentinţei civile nr. 192/S
din 03.10.2018, pronunţate de Tribunalul Braşov, şi, în consecinţă, a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtului Statul Român; a respins excepţia lipsei calităţii Municipiului Braşov de
reprezentant al Statului Român; a admis excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de
reprezentant al Statului Român; a anulat procedura urmată în faţa primei instanţe cu privire la
soluţionarea cererii de chemare în judecată; a anulat, în tot, încheierea şedinţei publice din data de
17.09.2018 şi, în parte, sentinţa civilă nr. 192/S/2018, pronunţate de Tribunalul Braşov; a reţinut
cauza spre judecare; a păstrat dispoziţia sentinţei civile, prin care s-a respins cererea de chemare în
garanţie a Municipiului Braşov reprezentat prin Primar, formulată de Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov; a stabilit termen de
judecată la data de 17.05.2021, pentru când au fost citate părţile: reclamanta A. şi pârâtul Statul
Român, reprezentat prin Municipiul Braşov, reprezentat prin primar.
II.2. Prin decizia civilă nr. 632/Ap din 25.05.2021, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a
admis, în parte, acţiunea civilă, astfel cum a fost formulată şi completată de reclamanta A., în
contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Municipiul Braşov, prin primar şi, în
consecinţă, a dispus rezoluţiunea contractului de schimb imobiliar autentificat sub nr.
1040/27.04.2011 de B.N.P. X; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul revenirii la
situaţia anterioară de carte funciară a imobilelor terenuri obiect al contractului, respectiv radierea
înscrierilor efectuate în CF nr. x15, nr. cad. 118915 şi în CF nr. x60 (CF vechi nr. x24), nr. cadastral
4717, nr. top 7468/l/l/b/2; a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Municipiul Braşov, prin
primar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.771 Euro, în echivalentul în lei, la data plăţii,
conform cursului oficial de schimb, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data efectuării
plăţii (27.04.2011) şi până la data achitării sale efective, reprezentând contravaloarea sultei achitate;
a respins restul pretenţiilor; a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Municipiul Braşov, prin
primar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 191.011 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,
respectiv taxă judiciară de timbru în toate fazele procesuale.
III. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 632/Ap/2021 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă,
a declarat recurs reclamanta A.
III.1. Motivele de recurs
Recursul declarat de reclamanta A. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform
prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ., invocându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, în
ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere, având ca obiect repunerea reclamantei în
situaţia anterioară prin plata de dezdăunări, cu consecinţa admiterii în întregime a cererii de chemare
în judecată şi obligării pârâtului Municipiul Braşov la plata dezdăunării în sumă de 2.051.636 euro,
reprezentând contravaloarea terenului proprietatea sa din str. Y., pe care 1-a predat la schimb, teren
pe care pârâtul este în imposibilitate de a-1 preda efectiv şi care rămâne în proprietatea acestuia
297
(Municipiul Braşov); înlăturării dispoziţiei privind revenirea la situaţia anterioară de carte funciară în
ceea ce priveşte imobilul situat în str. Y., înscris in C.F. nr. x60 (C.F. vechi nr. x24), nr. cad. 4717,
nr. top. 7468/l/l/b/2, imobil care rămâne în proprietatea Municipiului Braşov, cu cheltuieli de
judecată în recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:
Hotărârea de respingere a capătului 2 al acţiunii a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art.
969, art. 970, art. 1073 şi art. 1075 C.civ. de la 1864;
Deşi instanţa de apel a reţinut faptul că pârâtul, în urma rezoluţiunii contractului de schimb,
se află în imposibilitatea de a-i preda efectiv terenul din str. Y., a decis că soluţia de obligare a
pârâtului la plata de dezdăunări reprezentând contravaloarea terenului excedează noțiunea de
repunere în situaţia anterioară în condiţiile în care recurenta, primind dreptul de proprietate asupra
terenului din str. Y., nu putea primi şi contravaloarea acestuia, deşi în cererea de chemare în judecată
a arătat că Municipiul Braşov nu îi putea restitui acest teren pe care este construită Biserica Z., sens
în care a solicitat repunerea în situaţia anterioară prin plata dezdăunării reprezentând contravaloarea
terenului, la valoarea stabilită la data încheierii contractului de schimb; dreptul său de proprietate
asupra terenului din str. Y., nu poate fi reînscris în cartea funciară, întrucât, între timp, Municipiul
Braşov a dezmembrat terenul în două loturi, iar pe un lot este intabulat contractul de concesiune şi
este înscrisă construcţia bisericii greco-catolice;
A precizat că în dispozitivul deciziei atacate, s-a menţionat greşit numărul de carte funciară
dinaintea dezmembrării operate de Municipiul Braşov, deşi în prezent terenul este dezmembrat în
două loturi şi este înscris în proprietatea Municipiului Braşov în C.F. nr. x69 şi în C.F. nr. x70 cu
drept de concesiune pe 99 ani în favoarea Protopopiatului B., conform celor două extrase depuse în
apel, însă nu înţelege să solicitate îndreptarea acestei erori materiale, în condiţiile în care este de
acord ca terenul să rămână în proprietatea Municipiului Braşov, cu Biserica Z. construită pe teren, iar
primăria să o dezdăuneze prin plata contravalorii terenului, la valoarea din contractul de schimb;
Instanţa de apel a reţinut că Municipiul Braşov nu a încasat, în baza contractului de schimb,
suma reprezentând contravaloarea terenului din str. Y. pretinsă de recurentă, astfel că nu putea cerere
restituirea acestei sume, precum şi faptul că petitul privind plata contravalorii terenului, dată fiind
imposibilitatea predării efective a terenului, nu se încadrează în noţiunea de repunere în situaţia
anterioară;
În motivarea deciziei recurate se regăseşte îndrumarea instanţei de apel de a soluţiona situaţia
terenului ocupat de Biserica Z., pe cale amiabilă sau pe cale judiciară, pentru a obţine în mod efectiv
finalizarea rezoluţiunii contractului de schimb imobiliar pronunţată în prezentul proces, deşi în
cadrul acestuia, se impune, în opinia recurentei-reclamante, soluţionarea concretă a efectelor acestei
rezoluţiuni şi nu doar a revenirii la situaţia anterioară de carte funciară;
Precizează că soluţionarea pe cale amiabilă a situaţiei terenului din str. Y. cu Municipiul
Braşov nu este posibilă în contextul purtării unor negocieri cu Primăria Municipiului Braşov în
decurs de 1 an şi 8 luni ce au rămas fără rezultat, iar soluţionarea pe cale judecătorească a acestei
situaţii înseamnă deschiderea unui nou proces în cadrul căruia să solicite, din nou, obligarea pârâtului
la plata contravalorii terenului, ca urmare a imposibilităţii efective de îndeplinire a obligaţiei de
restituire a terenului primit la schimb, ceea ce reprezintă o sarcină excesivă, luând în considerare că
prezentul proces a generat costuri, printre care şi taxele judiciare de timbru în cuantum de 240.000
lei; soluţia de respingere a petitului privind obligarea Municipiului Braşov la plata contravalorii
terenului din str. Y., pronunţată în prezentul proces, se va impune cu autoritate de lucru judecat faţă
de o nouă cerere având acelaşi obiect, iar îndrumarea de a deschide în viitor un proces împotriva
Protopopiatului B. este străină de noțiunea de repunere în situaţia anterioară;
Cu referire la aplicarea art. 1073 şi art. 1075 C.civ. de la 1864, a susţinut că în cauza dedusă
judecăţii, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Municipiul Braşov se află în
298
imposibilitatea de a predea efectiv reclamantei terenul din str. Y., având în vedere că, în prezent,
întregul teren este afectat de construcţia Bisericii Z., situaţie în raport de care solicită obligarea
acestuia la plata contravalorii terenului stabilită prin contractul de schimb la suma de 2.051.636 euro,
în condiţiile în care valoarea terenurilor care au făcut obiectul schimbului au fost însuşite de
Consiliul Local al Municipiului Braşov, conform art. 3 din H.C.L. nr. 800/26.11.2010, prin care s-a
dispus încheierea contractului;
A arătat că în ipoteza repunerii în situaţia anterioară, dacă se va constata perturbarea gravă a
condiţiilor economice ce vizează contractul, intervenţia instanţei de judecată este posibilă prin
intermediul corelării principiului bunei-credinţe cu cel al echităţii, întrucât repunerea părţilor în
situaţia anterioară nu trebuie să determine inegalitatea economică a acestora context ce va impune un
criteriu de apreciere din partea instanţei în vederea restabilirii echilibrului contractual;
În situaţia casării cu trimitere, a apreciat că este necesară efectuarea unei expertize de
evaluare imobiliară, care să stabilească valoarea actuală a terenului din str. Y.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.
Intimatul-pârât Statul Român reprezentat de Municipiul Braşov, prin primar, nu a depus
întâmpinare.
că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că prin cererea de recurs reclamanta a dezvoltat critici circumscrise
exclusiv cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.– hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește soluția dată de
instanța de apel capătului de cerere privind repunerea părților în situația anterioară încheierii
contractului de schimb aut. sub nr. 1040/27.04.2011 de X. perfectat între reclamantă și intimatul
Statul Român, reprezentat de municipiul Brașov, prin primar.
Obiectul cererii de chemare în judecată a privit rezoluțiunea acestui contract, repunerea
părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtului la plata valorii terenului situat în str. Y.,
înscris în CF x60, nr. cad. 4717, nr. top 7468/l/l/b/2, evaluat prin raportul de evaluare nr. 5608/2010
la nivelul sumei de 2.051.636 euro; restituirea sultei în valoare de 2.771 euro, achitată de reclamantă
pârâtului, conform chitanţei nr. 275011096/27.04.2011, la momentul încheierii contractului de
schimb imobiliar nr. 1040/27.04.2011; plata dobânzii legale calculate la suma de 2.051.636 euro şi la
suma de 2.771 euro, de la data încheierii contractului de schimb şi până la data achitării sumei de
către pârât; cu cheltuieli de judecată.
Printr-o cerere completatoare formulată la data de 28.10.2016, reclamanta a solicitat ca
instanţa să dispună, ca urmare a rezoluţiunii contractului de schimb imobiliar, și revenirea la situaţia
anterioară de carte funciară, în sensul radierii înscrierilor făcute în CF nr. x15, nr. cad. 118915 şi în
CF nr. x60 (CF vechi x24), nr. cad. 4717, nr. top 7468/l/l/b/2.
Se constată că potrivit situației de fapt stabilite de instanțele de fond, prin contractul de
schimb imobiliar aut. sub nr. 1040/27.04.2011 de BNP X, Statul Român, prin municipiul Braşov a
transmis reclamantei, în baza HCL nr. 800/26.11.2010, cu titlu de schimb, imobilul situat în str. W,
înscris în CF nr. x15, sub nr. cad. 118915, compus din teren având categoria de folosinţă curţi-
construcţii, în suprafaţă de 9.130 mp.
Prin contractul de schimb, pârâtul a garantat-o pe reclamantă pentru orice evicţiune totală sau
parţială, conform art. 1337 C.civ.; de asemenea, intimatul a garantat reclamantei că pe terenul
transmis prin actul de schimb poate edifica construcţii - locuinţe colective înalte cu P+5E, respectiv -
P+10E, conform certificatului de urbanism nr. 464/2011, eliberat de Primăria Braşov, obligaţie
299
asumată pe o perioadă de maxim 5 ani de la semnarea contractului, aşadar, până la data de
27.04.2016.
Potrivit aceluiași certificat de urbanism nr. 464/2011, terenul transmis recurentei-reclamante
se află în intravilanul municipiului Braşov, iar destinaţia acestuia, conform PUG avizat prin HCL
Braşov nr. 144/2011, a fost de parţial L3a-subzona locuinţelor colective medii cu P+3E - P+4E,
formând ansambluri preponderent rezidenţiale, situate în afara zonei protejate, parţial L4-subzona
locuinţelor colective înalte cu P+5E-P+10E, formând ansambluri preponderent rezidenţiale, situate în
afara zonei protejate.
Conform extrasului CF depus la dosar, instanțele de fond au mai reținut că imobilul din str.
W. a fost intabulat în proprietatea Statului Român, iar în temeiul contractului de schimb a fost înscris
apoi dreptul de proprietate al reclamantei.
Totodată, instanța de apel a reținut din documentaţia pentru PUZ Ansamblu rezidenţial W.–
Braşov, întocmit în luna august 2015 de Agenţia C. SRL, că pe terenul din str.W., recurenta-
reclamantă intenţiona, alături de un alt investitor, să dezvolte un ansamblu rezidenţial compus din 7
clădiri de locuinţe colective.
Având în vedere că soluția pronunțată de curtea de apel asupra rezoluțiunii contractului de
schimb este intrată sub autoritate de lucru judecat, ca efect al neatacării cu recurs a deciziei date în
apel de către intimatul-pârât (partea care ar fi avut interes procesual în promovarea căii de atac), în
analizarea criticilor din prezentul recurs se va porni de la această premisă.
Astfel, reținând că intimatul-pârât, Statul Român, prin municipiul Brașov (potrivit cadrului
procesual lămurit prin decizia de casare pronunțată anterior în cauză) nu și-a executat în mod
culpabil obligația contractuală esențială de a asigura reclamantei, în condițiile legii, regimul juridic
de teren construibil pentru cel pe care i l-a dat în schimbul celui din str. Y., astfel cum a garantat prin
clauzele contractuale, curtea de apel a apreciat că devine incidentă sancțiunea rezoluțiunii
contractului de schimb aut. sub nr. 1040/27.04.2011 de BNP X., pentru motivele dezvoltate pe larg
în considerentele deciziei recurate, făcând aplicarea prevederilor art. 1020-1021 și art. 1079 C.civ.
din 1864.
Instanța de apel a conchis că, în realitate, în fapt, terenul dat reclamantei la schimb nu avea
caracter construibil la data încheierii contractului, iar menţiunile cuprinse în Certificatul de urbanism
nr. 464/2011 nu au corespuns cu datele din PUG Braşov în ceea ce priveşte destinaţia terenului,
motiv pentru care PUZ-ul propus de reclamantă nu putea fi aprobat.
S-a apreciat că obligaţia de garanţie asumată de intimatul-pârât, prin municipiul Braşov,
trebuie să fie una efectivă, de natură a asigura realizarea scopului pentru care contractul a fost
încheiat de către reclamantă, şi anume realizarea unor locuinţe colective, conform certificatului de
urbanism emis anterior perfectării contractului.
Instanța de apel a concluzionat că că obligaţia de garanţie a caracterului construibil al
terenului pentru edificarea construcţiilor cu regimul de înălţime menţionat, obligaţie continuă în
sarcina intimatului, pe parcursul celor 5 ani stipulaţi în contract, nu se rezumă la indicarea, conform
evidenţelor proprii ale municipiului Braşov, a caracterului construibil al terenului, ci înseamnă
efectivitatea acestui caracter, astfel încât să asigure atingerea scopului pentru care contractul a fost
încheiat.
Ca atare, s-a apreciat că nu i se poate reproşa reclamantei că neatacarea refuzului emiterii
acordului de mediu, respectiv nefinalizarea procedurii administrative pentru obţinerea PUZ-ului şi
nefinalizarea consultărilor publice.
Înalta Curte constată că, și din perspectiva limitelor în care poate opera controlul de legalitate
exercitat prin intermediul prezentului recurs, este important de enunțat contextul în care contractul de
schimb a fost perfectat, astfel cum a reținut instanța de apel.
300
Necesitatea încheierii acestui contract de schimb a fost generată de imposibilitatea Statului
Român, prin municipiului Braşov, de a asigura reclamantei predarea imobilului de pe str. Y. (al cărui
proprietar aceasta era) şi pentru care Primăria municipiului Braşov a încheiat un contract de
concesiune cu Protopopiatul B., în baza căruia a fost construită o biserică greco-catolică, teren
construibil, pe care recurenta-reclamantă avea șansa de a edifica ansamblul de locuinţe menționat în
contract; în acest fel, terenul proprietatea reclamantei a devenit inaccesibil scopului pe care și l-a
propus în legătură cu terenul proprietatea sa, teren dobândit pe cale succesorală în anul 2006; la
momentul intrării terenului din str. Y. în proprietatea sa, era începută edificarea Bisericii Z., edificiul
fiind finalizat în anul 2012.
Drept urmare, pentru a compensa pierderea prerogativei folosinței dreptului de proprietate
aparținând recurentei-reclamante, municipiul Brașov i-a oferit la schimb terenul din str. W, teren
construibil, potrivit clauzelor contractuale și documentațiilor aferente.
Astfel, terenul din str. Y., județul Brașov, înscris în CF nr. x60 Brașov (CF veche x24), nr.
cadastral 4717, nr. top. 7468/1/1/b/2, proprietatea reclamantei, avea 5.812 mp, iar terenul oferit și
primit la schimb în baza contractului rezoluționat în cauza de față, situat în str. W, înscris în CF x15,
nr. cad. 118915, are o suprafață de 9.130 mp; cele două terenuri erau de o valoare aproximativ egală,
așa încât, recurenta-reclamantă a fost obligată la plata unei sulte de 2.614 euro către coschimbaș,
sumă care, împreună cu penalitățile aplicate pentru un număr de zile de întârziere, a generat o
obligație de plată în sarcina recurentei-reclamante de 2.771 euro; recurenta-reclamantă și-a îndeplinit
această obligație la 27.04.2011.
Potrivit considerentelor decizie recurate, curtea de apel a reținut că urmare a rezoluțiunii
contractului de schimb pe care a dispus-o în cauză, se impune repunerea părților în situația
anterioară, în sensul restituirii reciproce a tuturor prestaţiilor efectuate în temeiul contractului şi
revenirii la situaţia anterioară de carte funciară (potrivit art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996).
Drept urmare, s-a dispus obligarea intimatului-pârât Statul Român, reprezentat de municipiul
Braşov, prin Primar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.771 Euro, în echivalentul în lei, la
data plăţii, conform cursului oficial de schimb, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data
efectuării plăţii (27.04.2011) şi până la data achitării sale efective de către intimat, sumă ce
reprezintă contravaloarea sultei achitate de reclamantă în contul de Trezorerie al Municipiului
Braşov (potrivit adresei emise de Consiliul Local Braşov – Direcţia fiscală Braşov).
Cu referire la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata contravalorii terenului
situat pe str. Y. din mun. Braşov, dată fiind imposibilitatea predării sale efective către reclamantă,
instanța de apel a considerat că acest petit nu este fondat, apreciindu-se că excedează noțiunea de
repunere în situaţia anterioară.
Curtea de apel a reținut că pârâtul nu a încasat suma de 2.051.636 euro pretinsă de
reclamantă, sumă ce reprezintă contravaloarea terenului cedat de reclamantă în baza contractului de
schimb, pentru ca aceasta să solicite restituirea acesteia.
De asemenea, instanța de apel a apreciat că faptul că terenul situat pe strada Y. din municipiul
Braşov nu poate fi predat de către pârât reclamantei, nu poate atrage obligarea acestuia la restituirea
contravalorii terenului menționat, ca efect al rezoluţiunii contractului de schimb imobiliar.
S-a mai apreciat că, mai mult decât atât, ca urmare a repunerii în situaţia anterioară de carte
funciară, reclamanta va figura în calitate de proprietară a terenului, motiv pentru care nu ar putea
primi, pe lângă calitatea de proprietară tabulară a terenului, şi suma de bani reprezentând
contravaloarea lui.
Instanța de apel a concluzionat că situaţia dintre părţi în privinţa acestui teren, ocupat de
Biserica Z., ar putea fi soluţionată ulterior acestui litigiu, pe cale amiabilă sau pe cale judiciară.
Recurenta-reclamantă critică această dezlegare a instanței de apel în privința soluționării
cererii accesorii privitoare la repunerea în situația anterioară încheierii contractului de schimb,
301
susținând că s-a făcut o greșită aplicarea a dispozițiilor art. 969, art. 970, art. 1073 şi art. 1075 C.civ.
din 1864.
Înalta Curte reține că, dispunându-se rezoluțiunea contractului de schimb, instanța de apel era
ținută de aplicarea regulilor ce guvernează efectele aplicării acestei sancțiuni de drept substanțial, în
condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a învestit-o în mod
explicit cu un asemenea petit.
Este de precizat că rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a unui
contract sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația
anterioară.
Prima dintre aceste reguli este aceea că rezoluțiunea produce efecte retroactive (ex tunc),
întocmai ca și nulitatea contractului, ea având caracter judiciar, întrucât, potrivit art. 1021 C.civ.,
pentru rezoluțiunea contractului este necesar să se obțină o hotărâre judecătorească, deoarece nu
operează de drept.
Iar cea de-a doua regulă, consecutivă celei dintâi, este aceea că părțile sunt ținute să își
restituie reciproc tot ceea ce au executat în temeiul contractului desființat.
În speță, fiind vorba despre un schimb imobiliar, fiecare dintre copermutanți (coschimbași)
trebuie să procedeze la restituirea proprietății terenului pe care i l-a transmis cealaltă parte în temeiul
contractului.
Regula în materia obligațiilor este aceea că debitorul este ținut de executarea obligației în
natură, potrivit art. 1073 C.civ. din 1864.
Dacă în privința recurentei-reclamante restituirea către intimatul-pârât a proprietății asupra
terenului în suprafață de 9.130 mp, situat în str. W, înscris în CF x15, nr. cad. 118915, îndeplinirea
exactă a obligației este posibilă în condițiile art. 1073 C.civ. și nu ridică nicio dificultate de
executare, situația nu este identică în privința obligației ce este în sarcina intimatului-pârât Statul
Român, reprezentat prin municipiul Brașov, prin primar.
Astfel, în aplicarea principiului repunerii în situația anterioară, cu luarea în considerare a
dispozițiilor art. 1073 C.civ., intimatul-pârât ar trebui să restituie recurentei-reclamante în proprietate
terenul în suprafață de 5.812 mp din str. Y., înscris în CF nr. x60 (CF veche 44024), nr. cadastral
4717, nr. top. 7468/1/1/b/2.
Or, se constată că rezolvarea acestui capăt de cerere, în dispozitivul deciziei recurate,
corespunde, pe de o parte, soluției dispuse de instanța de apel în următorii termeni: ”Dispune
repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară a
imobilelor terenuri obiect al contractului, respectiv radierea înscrierilor efectuate în CF nr. x15, nr.
cad. 118915 şi în CF nr. x60 (CF vechi nr. x24), nr. cadastral 4717, nr. top 7468/1/1/b/2.”
Pe de altă parte, în aplicarea aceleiași reguli referitoare la repunerea în situația anterioară,
curtea de apel a dispus și ”obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Municipiul Braşov, prin
Primar, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.771 Euro, în echivalentul în lei, la data plăţii,
conform cursului oficial de schimb, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data efectuării
plăţii (27.04.2011) şi până la data achitării sale efective, reprezentând contravaloarea sultei achitate.”
Or, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă o atare modalitate de soluționare a
petitului privind repunerea în situația anterioară încalcă dispozițiile art. 1073 și art. 1075 C.civ.
Astfel cum deja s-a arătat, pentru intimatul-pârât îndeplinirea obligației de restituire privea
terenul din str. Y., înscris în CF nr. x60 (CF veche x24), nr. cadastral 4717, nr. top. 7468/1/1/b/2.
Cu privire la această obligație a intimatului de restituire în natură, curtea de apel a constatat,
în considerentele deciziei recurate, că este imposibil de îndeplinit de către acesta, întrucât terenul este
afectat construirii Bisericii Z., dar, cu toate acestea, a considerat că prin dispunerea revenirii la
situația anterioară de carte funciară, atare obligație ar corespunde restituirii prestației la care
intimatul era ținut pentru asigurarea exigențelor principiului repunerii în situația anterioară.
302
Înalta Curte apreciază că această modalitate de soluționare a acestui capăt de cerere accesoriu
are doar o valoare pur scriptică și ignoră circumstanțele de fapt și de drept reținute de instanța de apel
în geneza acestei operațiuni juridice de schimb.
Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că din dispozitivul deciziei atacate lipsește o
mențiune care să corespundă unei soluționări efective a acestui capăt de cerere accesoriu, prin care
era necesar să se expliciteze obligațiile executorii stabilite de instanță în sarcina fiecăreia dintre părți,
obligații reciproce și interdependente, în sens invers față de cele generate prin încheierea contractului
de schimb.
Totodată, Înalta Curte apreciază că revenirea la situația anterioară de carte funciară era doar o
consecință juridică necesară după aplicarea regulii privind repunerea în situația anterioară, întrucât
mențiunile de carte funciară sunt de natură a asigura opozabilitatea față de terți a efectelor
rezoluțiunii contractului de schimb; chiar dacă întregește aplicarea regulii în discuție, revenirea la
situația anterioară de carte funciară nu este suficientă pentru a reprezenta însăși repunerea în situația
anterioară.
În plus, Înalta Curte reține că în petitul cererii de chemare în judecată, în partea relativă la
solicitarea de repunere a părților în situația anterioară, consecutivă aplicării sancțiunii rezoluțiunii
contractului de schimb, recurenta-reclamantă a solicitat: ”obligarea pârâtului la plata valorii terenului
situat în str. Y., înscris în CF x60, nr. cad. 4717, nr. top 7468/l/l/b/2, evaluat prin raportul de evaluare
nr. 5608/2010 la valoarea de 2.051.636 euro; restituirea sultei în valoare de 2.771 euro, achitată
pârâtului, conform chitanţei nr. 275011096/27.04.2011, la momentul încheierii contractului de
schimb imobiliar nr. 1040/27.04.2011; plata dobânzii legale calculate la suma de 2.051.636 euro şi la
suma de 2.771 euro, de la data încheierii contractului de schimb şi până la data achitării sumei.”
Cererea de revenire la situaţia anterioară de carte funciară, în sensul radierii înscrierilor făcute
în CF nr. x15, nr. cad. 118915 şi în CF nr. x60 (CF vechi x24), nr. cad. 4717, nr. top 7468/l/l/b/2,
constituie obiectul cererii completatoare depuse de reclamantă la dosarul primei instanțe la data de
28 octombrie 2016.
Drept urmare, se constată că ab initio, prezentând în motivarea cererii de chemare în judecată
situația de fapt și de drept pe care s-a întemeiat în formularea acțiunii (reținută ca atare de instanțele
de fond, în urma probatoriului administrat), recurenta-reclamantă a solicitat, în ceea ce privește
obligația generată de rezoluțiune în sarcina intimatului, să se dispună executarea acesteia prin
echivalent, cunoscând că nu este posibilă executarea în natură a acesteia, în aplicarea dispozițiilor
art. 1073 și, respectiv art. 1075 C.civ.
Cum instanța de apel a reținut întocmai aceste susțineri ale recurentei-reclamante, în sensul că
intimatul-pârât este în imposibilitate de executare a obligației de restituire a terenului din str. Y.,
Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut o corectă și completă aplicare a normei de la art.
1073 C.civ., potrivit căreia: ”Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în
caz contrar are dreptul la dezdăunare.”
Această constatare are și consecința nesoluționării în coordonatele prevăzute de lege a cererii
reclamantei de asigurare a repunerii în situația anterioară prin obligarea intimatului-pârât la
dezdăunări pentru imposibilitatea de îndeplinire în natură (”îndeplinirea exactă a obligației”) a
obligației sale, generate de sancțiunea rezoluțiunii contractului de schimb.
În acest context, Înalta Curte apreciază că devine lipsit de relevanță argumentul redat de
instanța de apel în sensul că nu poate dispune obligarea pârâtului la plata sumei de 2.051.636 euro
(cu accesoriile solicitate de reclamantă), întrucât pârâtul nu a încasat efectiv această sumă la data
încheierii contractului de schimb.
Se apreciază că instanța de apel a ignorat împrejurarea că o atare obligație nu avea menirea de
a asigura îndeplinirea în natură a obligației de către intimat, ci constituia însăși dezdăunarea
reclamantei (executarea prin echivalent) a obligației antrenate în sarcina intimatului de aplicarea
303
rezoluțiunii, ca urmare a imposibilității îndeplinirii obligației de restituire în natură a trenului din str.
Y., împrejurare ce a constituit însuși scopul mediat (causa remota) sau motivul determinant al
încheierii contractului de schimb.
Așa fiind, Înalta Curte constată că în mod fondat recurenta-reclamantă a invocat aplicarea
greșită a dispozițiilor art. 1073 și art. 1075 C.civ. din 1864, prin înțelesul conceptual vădit restrictiv
dat noțiunii de repunere a părților în situația anterioară, obligație care, în cazul intimatului-pârât, se
concretiza atât într-o obligație de a da (transmiterea proprietății), cât și într-o obligație de a face
(obligația de predare a bunului imobil).
Totodată, astfel cum deja s-a arătat, rectificarea mențiunilor de carte funciară nu are
aptitudinea de a asigura aplicarea principiului repunerii în situația anterioară, ci modalitatea de
soluționarea capătului de cerere accesoriu al repunerii în situația anterioară, va fi esențială pentru
soluționarea cererii completatoare referitoare la rectificarea de carte funciară, aspect care va reveni
spre dezlegare instanței de apel, în rejudecare.
Sub acest aspect, se constată că prin cererea de recurs, în acord cu soluția reclamată prin
aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 1073 și art. 1075 C.civ., reclamanta a solicitat
”înlăturarea dispoziţiei privind revenirea la situaţia anterioară de carte funciară în ceea ce priveşte
imobilul situat în str. Y., înscris in C.F. nr. x60 (C.F. veche nr. x24), nr. cad. 4717, nr. top.
7468/l/l/b/2, imobil care rămâne în proprietatea Municipiului Braşov.”
Așa fiind, instanța de apel, în rejudecare, va avea în vedere pentru soluționarea cererii
completatoare depuse de reclamantă la 28 octombrie 2016, că prioritară este obligația stabilită în
sarcina judecătorului prin prevederile art. 22 alin. (1) C.proc.civ. de a soluționa litigiul în baza
regulilor de drept aplicabile, în contrapondere cu principiul disponibilității părților în procesul civil,
principiu limitat de normele imperative - fie de drept substanțial, fie de drept procesual - și de la care
părțile nu pot deroga.
Înalta Curte reține a fi fondat și argumentul dezvoltat de recurentă prin care a criticat soluția
instanței de apel în sensul de a direcționa părțile către soluționarea amiabilă a chestiunii repunerii în
situația anterioară sau pe cale judiciară, prin promovarea unui litigiu ulterior.
Niciuna dintre aceste referințe ale instanței de apel nu își găsește suportul legal în aplicarea
principiul repunerii părților în situația anterioară, urmare a unei soluții de rezoluțiune a unui contract
bilateral, sinalagmatic, câtă vreme în litigiul prin care se cere aplicarea sancțiunii de drept
substanțial, reclamantul pricinii formulează un capăt de cerere distinct prin care cere și repunerea în
situația anterioară.
Ca atare, prin soluția pronunțată de instanțe este necesar ca părțile să beneficieze de o
dezlegare definitivă cauzei - atât cu privire la rezoluțiune, cât și cu privire la efectul acesteia -
repunerea în situația anterioară -, epuizându-se raportul juridic de drept substanțial presupus de
desființarea contractului de schimb prin rezoluțiune.
Or, trimiterea la soluționarea amiabilă a chestiunii repunerii în situația anterioară ori la
formularea unei noi cereri de chemare în judecată nu pot fi luate în considerare, întrucât, pe de o
parte, în cursul acestui litigiu instanțele au acordat părților termene pentru soluționarea pe cale
amiabilă a dosarului (fără finalitatea preconizată), iar, pe de altă parte, pentru că formularea unei
cereri într-un nou litigiu având ca obiect desocotirea părților în legătură cu obligațiile antrenate de
repunerea în situația anterioară (în ceea ce privește obligația intimatului-pârât de a-și executa
obligația proprie) s-ar lovi de efectul lucrului judecat în sensul normei de la art. 431 alin. (2)
C.proc.civ., efect atașat hotărârii pronunțate în pricina de față, care, în cadrul obiectiv al judecății a
inclus și capătul de cerere accesoriu de repunere în situația anterioară încheierii contractului de
schimb.
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap.
la art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantă și a casat decizia recurată,
304
dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, fiind întrunite cerințele cazului
de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
V. Prescripția extinctivă
34. Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii. Lipsa reglementării în vechiul Cod civil
a momentului la care se putea exercita dreptul material la acţiune. Incidenţa dispoziţiilor
Decretului nr. 167/1958. Termen de prescripţie
Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 7
Codul civil din 1864 nu conţinea reglementări privind momentul la care se poate face
revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor, într-o atare situaţie fiind incidente dispoziţiile
Decretului nr. 167/1958 care, în art. 7 alin. (1) reţine că „Prescripţia începe să curgă de la data
când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
Astfel, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, în mod corect, instanţa a aplicat textul legal
general în materie de prescripţie, raportându-se, în aprecierea momentului de la care curge
termenul general de prescripţie de 3 ani, la împrejurări de fapt care au conturat un moment
subiectiv, respectiv acela la care donatorul a luat cunoştinţă de faptul că donatarul nu şi-a îndeplinit
sarcina.
I.Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 02.05.2019 pe rolul Tribunalului Dolj - Secţia I civilă,
reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Dolj, UAT Comuna Goieşti
prin primar, revocarea donaţiilor cuprinse în contractul de donaţie autentificat sub nr.
851/10.05.2001, respectiv în contractul de donaţie nr. 2266/06.12.2002, pentru neîndeplinirea
sarcinii de către donatar, cu consecinţa anulării actelor subsecvente şi reintrării bunurilor în
patrimoniul acesteia libere de orice sarcini şi ipoteci.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 829 teza I, art. 830 C.civ.
2.Sentinţa Tribunalului Dolj
Prin sentinţa nr. 112 din 26.02.2021, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă a respins excepţia lipsei
calităţii procesuale active invocată de pârâtul Consiliul Judeţean Dolj; a respins excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliului Judeţean Dolj; a admis excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune invocată de acelaşi pârât şi a respins acţiunea, ca prescrisă.
3.Decizia Curţii de Apel Craiova
Prin decizia nr. 149 din 08.06.2021, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a respins, ca
nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8
C.proc.civ., recurenta-reclamantă, arătând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor
art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu a lămurit dacă în cazul donaţiei cu sarcină se aplică
acelaşi regim juridic ca în cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine sub aspectul termenului de
prescripţie.
305
În mod greşit instanţa de apel a dat relevanţă articolelor publicate în presa locală din care ar fi
rezultat că donatorul a avut la cunoştinţă de neîndeplinirea sarcinii de către Consiliul Judeţean Dolj.
În lipsa unui termen pentru realizarea sarcinii, nu putea curge un termen de prescripţie. Din actele
dosarului rezultă că donatorul a făcut mai multe sesizări şi cereri care au condus la transferul
respectivelor imobile de la Consiliul Judeţean Dolj la UAT Goieşti, ceea ce impunea o analiză a
efectelor juridice ale acestui transfer şi preluării obligaţiei de către o altă unitate administrativ-
teritorială. Instanţele trebuiau să verifice relevanţa juridică a motivelor care au stat la baza
transferului către UAT Goieşti şi a celorlalte acte care au stat la baza emiterii HCJ nr. 65/2006.
Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel vizând transferul către o altă unitate
administrativ-teritorială, nu a verificat condiţiile în care s-a realizat acest transfer, dacă părţile aveau
un termen în realizarea sarcinii sau dacă donatorul a fost de acord cu anumite condiţii stabilite de
Consiliul Judeţean Dolj şi UAT Goieşti.
În analiza condiţiilor prescripţiei, instanţa trebuia să analizeze HCJ nr. 65/2006, iar
dispoziţiile legale reţinute de instanţă în ce priveşte argumentele care fundamentează prescripţia (art.
7 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958) nu au legătură cu ipoteza dedusă judecăţii, întrucât în cauză
nu este vorba de o revocare pentru ingratitudine, ci de o donaţie cu sarcină fără a se fi stabilit
termenul pentru realizarea sarcinii.
5.Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Consiliul Judeţean Dolj a invocat
excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele invocate, arătând
că recurenta învederează, pe această cale, aspecte de fapt ulterioare pronunţării instanţelor de fond şi
apel.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că în cauză sunt
incidente dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum în mod corect au fost reţinute de
către instanţele anterioare.
Dreptul la acţiune s-a născut la data la care donatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
neexecutarea sarcinii. Chiar dacă în contractul de donaţie nu a fost stipulată o dată certă la care
trebuiau îndeplinite obligaţiile, autorul reclamanţilor a avut cunoştinţă de neîndeplinirea sarcinilor
impuse prin intermediul presei locale.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că HCJ nr. 65/2006 nu constituie un act de suspendare
sau de întrerupere a prescripţiei, întrucât nu se regăseşte între cauzele limitativ prevăzute de art. 13 şi
16 din Decretul nr. 167/1958.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă UAT comuna Goieşti, prin
primar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod
corect incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu privire la prescripţia
dreptului material la acţiune. De asemenea, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu are
relevanţă, în ce priveşte calculul termenului de prescripţie, transferul fără plată al imobilelor, efectuat
prin HCJ nr. 65/2006, de la Consiliul Judeţean Dolj, la UAT comuna Goieşti, câtă vreme contractele
de donaţie au fost încheiate de autor cu Consiliul Judeţean Dolj şi actul administrativ nu putea fi
considerat un act de modificare a contractelor cu privire la părţi vizând dispoziţiile art. 969 C.civ.,
dispoziţii care impuneau ca o astfel de modificare să fie realizată cu acordul donatorului exprimat
prin act autentic, potrivit art. 813 C.civ.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru
considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, întrucât prin întâmpinare s-a invocat excepţia de nulitate pentru
neîncadrare, Înalta Curte reţine că recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8
306
C.proc.civ. şi este încadrabil în textele legale invocate, întrucât vizează modalitatea în care instanţa
de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în materia revocării
donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii. De asemenea, recursul vizează faptul că instanţa de apel nu s-
ar fi pronunţat asupra motivului de apel privind transferul imobilelor obiect al contractelor de donaţie
de la Consiliul Judeţean Dolj la UAT Goieşti. Faţă de cele arătate, nu se poate reţine excepţia de
nulitate invocată prin întâmpinare, care va fi înlăturată.
Recurenta apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 din
Decretul nr. 167/1958, întrucât nu a lămurit dacă în cazul donaţiei cu sarcină se aplică acelaşi regim
juridic, respectiv acelaşi termen de prescripţie de 3 ani, ca în cazul donaţiei revocate pentru
ingratitudine.
Din această perspectivă, recurenta susţine că în lipsa unui termen pentru realizarea sarcinii,
nu poate începe să curgă un termen de prescripţie, astfel încât elementele pe baza cărora instanţele au
stabilit o dată de la care ar începe să curgă prescripţia, respectiv momentul publicării în presa locală
a anumitor articole, nu are relevanţă. Mai mult, recurenta consideră că, întrucât din actele depuse la
dosar rezultă că donatorul a făcut mai multe sesizări, cereri, etc, care au condus la transferul
respectivelor imobile de la Consiliul Judeţean Dolj la UAT Goieşti, se impunea o analiză a efectelor
juridice ale acestui transfer şi preluării obligaţiei de către o altă unitate administrativ-teritorială,
respectiv trebuia verificată relevanţa motivelor juridice care au stat la baza emiterii HCJ nr. 65/2006
prin care s-a realizat acel transfer.
Înalta Curte reţine că prin cele două contracte de donaţie a căror revocare se solicită, autorul
apelantei a donat Consiliului Judeţean Dolj-Direcţia pentru Protecţia Copilului două terenuri în
suprafaţă de 10 ha, respectiv 39 ha, situate în extravilanul comunei Goieşti, precum şi o construcţie
compusă din 7 camere şi pivniţă, cu suprafaţa de 255 mp şi terenul intravilan de 20.000 mp situate
tot în comuna Goieşti. În cuprinsul contractului nr. 851/10.05.2001 este menţionată expres sarcina ca
terenul să fie folosit exclusiv în interesul copiilor instituţionalizaţi în cadrul Direcţiei Judeţene pentru
Protecţia Drepturilor Copiilor Dolj, sarcină neprevăzută şi în contractul nr. 2266/06.12.2002, însă din
actele dosarului rezultă că a fost avută în vedere de părţi şi la încheierea acestuia.
Contractele de donaţie au fost încheiate la nivelul anilor 2001-2002, ceea ce înseamnă că
dispoziţiile legale aplicabile instituţiei juridice a donaţiei sunt cele ale Codului civil de la 1864. Este
adevărat că potrivit art. 833 C.civ. din 1864 „Cererea de revocare pentru ingratitudine trebuie făcută
în termen de un an din ziua faptului, sau din ziua când donatorul a cunoscut faptul”, dar actul
normativ nu conţine reglementări privind momentul la care se poate face revocarea donaţiei pentru
neîndeplinirea sarcinilor, astfel încât în cauză sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958
care, în art. 7 alin. 1 reţine că „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune
sau dreptul de a cere executarea silită”.
Într-o aplicare care este favorabilă drepturilor recurentei, instanţele anterioare s-au raportat în
mod corect la momentul cel mai târziu în care prescripţia a început să curgă, respectiv cel la care
donatorul a luat cunoştinţă de neîndeplinirea sarcinii respective, moment ce a fost probat cu anumite
articole ale ziarelor locale situate la nivelul anilor 2005.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa nu a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 din
Decretul nr. 167/1958, ci, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, a aplicat textul legal general în
materie de prescripţie, în condiţiile în care normele dreptului civil din materia revocării donaţiei nu
reglementau momentul la care se putea exercita dreptul material la acţiune în cazul particular al
revocării donaţiei cu sarcină.
De asemenea, faptul că sarcina din contractul de donaţie nu a avut stipulat un termen de
executare, nu atrage imprescriptibilitatea dreptului de a cere revocarea donaţiei, astfel cum încearcă
recurenta să acrediteze ideea, ci atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale generale în materie, aşa
cum s-a arătat anterior.
307
Pe cale de consecinţă, în aprecierea momentului de la care curge termenul general de
prescripţie de 3 ani, în lipsa unor repere legislative specifice, instanţele s-au raportat la împrejurări de
fapt care au conturat un moment subiectiv, respectiv acela la care donatorul a luat cunoştinţă de
faptul că donatarul nu şi-a îndeplinit sarcina. În speţă, acest moment a fost determinat pe baza unor
articole de ziar situate la nivelul anului 2005, în cadrul cărora donatorul a acordat interviuri din care
a rezultat că avea cunoştinţă că sarcina conţinută în contractul de donaţie nu fusese dusă la
îndeplinire.
Termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut în Decretul nr. 167/1958, la care s-a
raportat instanţa de apel, era singurul care putea fi avut în vedere, câtă vreme nu exista o altă
dispoziţie legală, iar comparaţia pe care recurenta o face cu privire la revocarea donaţiei pentru
ingratitudine este străină cauzei, termenul de 3 ani pe care îl evocă aceasta fiind reglementat de un
text legal care nu este aplicabil cauzei, respectiv art. 1027 alin. 3 din noul Cod civil.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a omis să analizeze efectele juridice
ale transferului imobilelor obiect ale contractelor de donaţie către UAT Goieşti, nici aceasta nu poate
fi primită.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat aspectele despre care aceasta
pretinde că nu au fost avute în vedere şi a reţinut că „Nu are relevanţă în privinţa calculului
termenului de prescripţie şi a momentului de la care acesta a început să curgă faptul că prin HCJ nr.
65/26.04.2006 s-a aprobat transmiterea fără plată de la Consiliul Judeţean Dolj la Consiliul Local al
comunei Goieşti a suprafeţei de 49 ha teren arabil şi a clădirii în suprafaţă de 255 mp, câtă vreme
contractele de donaţie au fost încheiate de autor cu Consiliul Judeţean Dolj. Or actul administrativ
menţionat nu putea fi considerat unul de modificare a contractelor de donaţie cu privire la părţi,
având în vedere prevederile art. 969 alin. 2 C.proc.civ., dispoziţii care impuneau ca o astfel de
modificare să fie realizată cu acordul donatorului, exprimat prin act autentic, potrivit dispoziţiilor art.
813 C.civ.”.
A mai constatat instanţa de apel că „Nu se poate reţine nici că HCJ nr. 65/26.04.2006
constituie un act de suspendare sau întrerupere a prescripţiei, având în vedere că acesta nu se
regăseşte între cauzele limitativ prevăzute de art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958” şi că „Chiar
dacă s-ar aprecia că prin HCJ nr. 65/26.04.2006 s-au modificat cele două contracte de donaţie în
privinţa persoanei donatarului, şi că ar fi început să curgă un alt termen de prescripţie, Curtea
constată că de la momentul adoptării acestui act administrativ şi până la decesul autorului apelantei
reclamante termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit, astfel că şi în această situaţie apelanta-
reclamantă ar fi preluat în urma acceptării succesiunii un drept prescris.”
Rezultă că aspectele referitor la care recurenta afirmă că nu au fost avute în vedere, au fost
analizate de către instanţa devolutivă, iar faptul că recurenta nu este mulţumită de soluţia adoptată nu
este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii atacate.
De altfel subsumat acestei critici recurenta expune apărări contradictorii, arătând pe de parte,
că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor chestiuni, apoi că s-a pronunţat, dar în mod greşit.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de
reclamanta A. împotriva deciziei nr. 149/2021 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă.
Notă: Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.
308
35. Contract de împrumut. Stabilirea pe cale judiciară a termenului scadent pentru restituirea
sumei împrumutate. Momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la
acțiune
C.civ. 1864, art. 1582

Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (2)
Prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei unui împrumut, la care dă

dreptul însăşi încheierea unui atare act juridic, este guvernată de dispoziţiile art. 7 alin.(2) din
Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „În obligaţiile care urmează să se execute la cererea
creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să
curgă de la data naşterii raportului de drept.”
O astfel de statuare nu presupune nicidecum crearea unei identităţi ori suprapuneri între
data încheierii actului juridic şi cea a scadenţei împrumutului.
Este real că de esenţa împrumutului este o scadenţă ulterioară datei încheierii actului, însă
acest aspect nu intră în coliziune ori nu neagă realitatea că prescripţia dreptului material la
acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului începe să curgă după regulile statornicite de art. 7
alin. (2) din Decretului nr. 167/1958, întrucât independent de ceea ce au prefigurat părţile în
legătură cu restituirea împrumutului (dar nu au şi reglementat prin convenţia lor scrisă), de la data
încheierii actului juridic se naşte dreptul acestora la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului
nereglementat ori nestipulat. De la acelaşi moment, potrivit regulilor instituite prin art. 7 din
Decretul nr. 167/1958, începe să curgă şi termenul de prescripţie al unui atare drept, iar pe toată
durata acestuia (aşadar, înăuntrul termenului de prescripţie) dispoziţiile art. 1582 – 1583 C. civ. îşi
pot găsi deplină aplicare, fiind greşit considerentul instanței de apel care a văzut în evenimentul
juridic al intervenirii prescripţiei un mijloc de golire de conţinut a acestor prevederi legale.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.10.2019 pe rolul Judecătoriei
Sector 1 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să se
stabilească termenul scadent pentru restituirea sumei de 123.000 euro, reprezentând preţul plătit de
reclamanţi cu titlu de împrumut în calitate de procuratori de fonduri pentru cumpărarea unui
apartament de către pârâţi, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2158, art. 2162 C.civ., art. 30, art. 192-195
C.proc.civ.
Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a
Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, respectiv excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, excepţia
netimbrării acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa nr. 1469/2020, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declinat competenţa de
soluţionare în favoarea Judecătoriei Câmpulung.
Prin sentinţa nr. 1528/2020, Judecătoria Câmpulung a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş
Prin sentinţa nr. 12 din 12.01.2021, Tribunalul Argeş - Secţia civilă a respins acţiunea, ca
fiind prescrisă.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti
309
Prin decizia nr. 5447 din 20.10.2021, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a admis apelul
reclamanţilor împotriva sentinţei, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul
Argeş.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat generic pe dispoziţiile art. 483 C.proc.civ.
pârâta D., arătând că hotărârea recurată este nelegală în ce priveşte modalitatea de interpretare şi
aplicare a dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune cuprinse în Decretul nr.
167/1958, precum şi a dispoziţiilor art. 1582 C.civ.
În acest sens, arată că reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere privind stabilirea unui
termen de scadenţă pentru restituirea unui împrumut pentru care nu s-a prevăzut o astfel de dată.
Fiind vorba de o acţiune în realizare aferentă unui drept de creanţă, aceasta este prescriptibilă în
termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data acordării împrumutului (în
lipsa altor dispoziţii speciale).
Cum reclamantul nu a solicitat instanţei, în lipsa unui acord cu părţile, în termen de 3 ani de
la data acordării împrumutului, stabilirea unei date scadente, acesta nu mai are o astfel de posibilitate
dincolo de momentul împlinirii termenului de prescripţie, pierzând dreptul material la acţiune,
coroborat cu opoziţia recurentei prin invocarea excepţiei prescripţiei în termenul legal.
Intimaţii-reclamanţi A., B. au formulat întâmpinare prin care au arătat că este greşită soluţia
primei instanţe care a prezumat că data scadenţei împrumutului coincide cu data încheierii
contractului, o atare prezumţie fiind una care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1582 C.civ. În raport
cu obiectul acţiunii, instanţa avea obligaţia să stabilească, în raport cu împrejurările cauzei, o altă
dată pentru plata obligaţiei de restituire a împrumutului.
Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.
De asemenea, a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât C., prin care a solicitat respingerea
recursului şi menţinerea deciziei din apel care nu s-a pronunţat ferm în sensul intervenirii sau
neintervenirii prescripţiei, ci doar a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în vederea analizării
voinţei interne a părţilor, voinţă în raport de care ar putea curge şi un eventual termen de prescripţie.
O eventuală prescripţie nu ar putea curge de la data încheierii actului juridic, din moment ce acesta
cuprinde o serie de clauze din care ar putea să rezulte contrariul, mai precis că restituirea sumelor de
bani urma să se realizeze la momentul părăsirii de către cei împrumutați a apartamentului ce a fost
cumpărat cu banii ce au fost daţi acestora.
În plus, acţiunea dedusă judecăţii este una în constatare, care este imprescriptibilă, dar şi dacă
ar fi calificată ca o acţiune în realizare, consideră că prescripţia tot nu ar fi împlinită.
Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât C., cu care
s-au declarat de acord.
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine caracterul său întemeiat, potrivit
celor ce urmează.
Examinarea legalităţii deciziei atacate se va face în raport de motivul legal de recurs prevăzut
de dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., indicat drept temei legal al recursului prin răspunsul
recurentei-pârâte la întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi şi reţinut ca fundament legal al încadrării
criticilor formulate, de către instanţa de recurs.
În esenţă, prin sentinţa tribunalului, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea reclamanților, prin
care aceştia urmăreau stabilirea unui termen scadent pentru restituirea sumei de 123.000 eu pretins
împrumutată pârâţilor, potrivit convenţiei autentificate sub nr. 1267 din 28.08.2008, prescripţie ce a
fost reţinută pe temeiul art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, luându-se în considerare data
310
încheierii contractului (28.08.2008) şi normele tranzitorii cuprinse în art. 6 alin.2 şi 3 C.civ. şi cele
ale art. 102 alin.1 din Legea nr. 71/2011.
Această soluţie a fost infirmată în calea de atac a apelului, pe de o parte afirmându-se că din
motivarea în fapt a sentinței nu rezultă clar dacă tribunalul a avut în vedere prescripţia dreptului
material la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului ori chiar prescripția dreptului material la
acţiunea în restituirea împrumutului, iar, pe de altă parte, arătându-se că prescripţia avută în vedere în
hotărârea primei instanţe prezumă că data scadenţei ar coincide cu data încheierii contractului,
prezumţie ce ar goli de conţinut şi ar face inaplicabile dispoziţiile art. 1582 C.civ. anume
reglementate de legiuitor pentru a suplini omisiunea părţilor de a stabili un element esenţial al
contractului, respectiv termenul/data scadenţei.
Niciunul dintre aceste argumente nu este corect.
Astfel, se înţelege cât se poate de clar din considerentele sentinţei că singura acţiune pe care a
avut-o în vedere tribunalul în analiza sa, atunci când a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material
la acţiune pe temeiul art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, a fost aceea dedusă judecății, având ca
obiect stabilirea de către instanță a termenului de restituire a sumei de 123.000 euro, ce au făcut
obiectul convenţiei autentificate sub nr. 1267/2008.
Atare împrejurare rezultă neîndoielnic din referirile tribunalului atât la obiectul acţiunii
deduse judecății, cât şi la temeiul juridic al acesteia, dat de dispoziţiile art. 1582 – 1583 din C.civ.
din 1864, observându-se, în plus, că singurul moment în care prima instanţă aduce în discuţie cealaltă
acţiune la care dă dreptul încheierea unui contract de împrumut, cea în restituirea împrumutului, este
acela în care reţine lipsa de consecinţe (în sensul unei eventuale întreruperi a cursului prescripţiei) a
recunoaşterii venite din partea intimatului C. în privinţa dreptului reclamanţilor la restituirea
împrumutului. Se observă, însă, că această referire este făcută pentru a sublinia nerelevanţa
recunoaşterii tocmai în considerarea învestirii sale nu cu o acţiune în restituirea sumei împrumutate,
ci a uneia distincte de aceasta, în stabilirea termenului de restituire a împrumutului.
Aşadar, singura referire la acţiunea în restituirea sumei împrumutate pe care prima instanţă o
face, este realizată chiar în scopul de a demarca cele două tipuri de acţiuni şi pentru a evita confuzia
lor, astfel încât este lipsit de temei considerentul instanţei de apel care acuză existenţa de neclarităţi
în hotărârea tribunalului cât priveşte reţinerea intervenirii prescripţiei extinctive, sub aspectul acţiunii
la care se referă.
Referitor la prescripţia extinctivă, instanța de apel a înlăturat teza tribunalului –care reţinuse
că aceasta a început să curgă la data încheierii convenţiei, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958, şi că era împlinită la 28.08.2011 – considerând că raţionamentul primei instanţe presupune
că termenul scadent ar coincide cu data încheierii convenţiei, ceea ce părţile au infirmat prin poziţiile
lor şi ceea ce ar exclude aplicarea dispoziţiilor art. 1582 C.civ., edictate de legiuitor tocmai pentru
situaţii precum cele în speţă.
Argumentele instanței de apel contravin însă prevederilor art.7 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958, stabilite ca fiind incidente în cauză în raport cu data încheierii contractului între părţi, şi
celor ale art. 1582 C.civ., înţelegându-se că în viziunea acesteia, dreptul material la acţiunea în
ocrotirea unui drept de creanţă poate fi considerat imprescriptibil doar pentru că beneficiază de o
reglementare legală (în speţă art. 1582), iar intervenirea prescripţiei în privinţa acestuia capătă
semnificaţia golirii de conţinut/lipsirii de aplicabilitate a dispoziţiei legale respective.
În realitate, însă, reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune care, prin obiectul său – stabilirea
scadenţei obligaţiei de restituire a unui împrumut – nu poate fi altfel văzută decât ataşată dreptului de
creanţă propriu-zis care, astfel, este una prescriptibilă extinctiv, aşa cum corect stabilise prima
instanță.
Prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei unui împrumut, la care dă
dreptul însăşi încheierea unui atare act juridic, este guvernată de dispoziţiile art. 7 alin.2 din Decretul
311
nr. 167/1958 potrivit cărora „În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum
şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii
raportului de drept.”
O astfel de statuare nu presupune nicidecum crearea unei identităţi ori suprapuneri între data
încheierii actului juridic şi cea a scadenţei împrumutului, după cum fără nicio justificare reţine în
mod critic instanţa de apel cu referire la dezlegările tribunalului.
Deducând din raţionamentul tribunalului realizarea unei atare suprapuneri, curtea de apel
dovedeşte ea însăşi greşeala confuziei pe care o realizează între cele două tipuri de acţiuni, cea în
stabilirea scadenţei împrumutului şi cea în restituirea împrumutului. Este real că de esenţa
împrumutului este o scadenţă ulterioară datei încheierii actului, însă acest aspect nu intră în coliziune
ori nu neagă realitatea că prescripţia dreptului material la acţiunea în stabilirea scadenţei
împrumutului începe să curgă după regulile statornicite de art. 7 alin. 2 din Decretului nr. 167/1958,
întrucât independent de ceea ce au prefigurat părţile în legătură cu restituirea împrumutului (dar nu
au şi reglementat prin convenţia lor scrisă), de la data încheierii actului juridic se naşte dreptul
acestora la acţiunea în stabilirea scadenţei împrumutului nereglementat ori nestipulat. De la acelaşi
moment, potrivit regulilor instituite prin art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă şi termenul
de prescripţie al unui atare drept, iar pe toată durata acestuia (aşadar, înăuntrul termenului de
prescripţie) dispoziţiile art. 1582 – 1583 C.civ. îşi pot găsi deplină aplicare, fiind greşit considerentul
instanței de apel (şi contrar raţiunilor instituției prescripţiei extinctive) care a văzut în evenimentul
juridic al intervenirii prescripţiei un mijloc de golire de conţinut a acestor prevederi legale, înlăturând
şi cu acest argument soluţia din sentinţă.
În considerarea acestor argumente, soluţia instanței de apel, care a infirmat-o pe cea a primei
instanțe ce reţinuse cu argumente corecte intervenirea prescripţiei extinctive în privinţa dreptului
material la acţiunea introdusă de reclamanţi, apare ca fiind una contrară dispoziţiilor art. 1582 C.civ.
şi celor ale art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, iar trimiterea cauzei pentru soluţionarea sa pe
fond la tribunal, subsecvent anulării sentinţei, ca o măsură ce nu se mai justifică în raport cu cele
arătate în prezenta decizie.
Luând în considerare soluţiile puse la dispoziţia Înaltei Curţi, ca instanță de recurs, în
cuprinsul art. 497 C.proc.civ., în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a fost admis recursul
declarat şi casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de
reclamanţi pe baza dezlegărilor ce decurg din prezenta hotărâre.
36. Acţiune în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui contract de vânzare cumpărare
desfiinţat prin hotărâre judecătorească. Momentul de la care începe să curgă termenul de
prescripţie a dreptului material la acţiune
C.civ., art. 2523, art. 2525

C.proc.civ., art. 634 alin.(1)
C.proc.civ. 1865, art. 377 alin. (2)
Legea nr. 76/2012, art. 8
Deşi dreptul subiectiv la restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic ulterior
desfiinţat subzistă de la data efectuării lor, prescripţia nu curge de la aceeaşi dată, dispoziţiile art.
2525 C.civ. stabilind un alt moment, şi anume, acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
prin care s-a constatat ineficacitatea actului juridic, în accepţiunea pe care art.634 alin.(1) pct.5
312
C.proc.civ. o dă noţiunii de „hotărâre definitivă”, similară hotărârii considerate a fi irevocabilă, în
raport cu art.377 alin.(2) din Codul de procedură civilă de la 1865.
Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate integral în
baza unui act juridic nul începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel
care răspunde de ea, respectiv data la care s-a constatat nulitatea actului juridic, printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, întrucât numai de la această dată, prejudiciul a devenit cert şi dreptul la
restituire nu mai poate fi contestat. Până la data anulării irevocabile a contractului de vânzare-
cumpărare, printr-o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită, partea nu avea temei,
de fapt şi de drept, pentru a pretinde restituirea a ceea ce s-a executat şi repararea integrală a
prejudiciului creat, iar termenul legal de prescripţie nu a început să curgă.
1.1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 14.09.2015, pe rolul Judecătoriei
Cluj-Napoca, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei pronunţarea unei
hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la următoarele prestaţii: restituirea preţului achitat
în baza contractului de cesiune de creanţă din 9.09.2015, suma care să fie actualizată, de la data plăţii
şi până la restituirea efectivă; plata dobânzii, până la restituirea efectivă; restituirea tuturor
cheltuielile efectuate; plata daunelor-interese, reprezentând diferenţa între preţul actualizat al
imobilului şi valoarea de piaţă a acestuia, la data introducerii acţiunii; plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337 şi urm. C.civ.
Prin precizările de acţiune din data de 5.10.2015 şi respectiv 26.10.2015, reclamantul a
indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, astfel: preţul achitat în baza contractului de cesiune de
creanţă din 9.09.2015 este de 28.000 USD, echivalentul în lei a sumei de 109.760, la cursul de
schimb din ziua introducerii cererii de chemare în judecată; dobânda datorată de la data efectuării
plăţii, respectiv 17.01.2001, până la data de 11.09.2015, este de 136.802 lei; cheltuielile sunt în
sumă de 26.362 lei; daunele materiale solicitate sunt în sumă de 220.500 lei.
1.2 Prin sentinţa civilă nr. 2796 din 17.03.2016, Judecătoria Cluj Napoca a admis excepţia
necompetenţei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului
Cluj.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj
Prin încheierea de şedinţă din 5.20.2016, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 185 din 5.04.2018, Tribunalul Cluj a respins ca nefondată cererea de
chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul A.
Pârâta B. a formulat apel incident, împotriva încheierii de şedinţă din 5.10.2016 şi a sentinţei
civile nr. 185 din 5.04.2018 a Tribunalul Cluj.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj
Prin decizia nr. 16/A din 5.02.2020, Curtea de Apel Cluj a admis apelul incident declarat de
pârâta B., împotriva încheierii civile din 05.10.2016 şi a sentinţei civile nr. 185 din 05.04.2018, pe
care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a
dispus respingerea acţiunii civile precizate formulate de reclamant ca fiind prescrisă.
Prin aceeaşi decizie, Curtea de Apel Cluj a respins apelul principal declarat de reclamant, ca
nefondat.
313
Reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 12.713,70
lei.
4.Declaraţia de recurs
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamantul A.,
criticând soluţia pentru nelegalitate.
Recurentul solicită admiterea recursului şi pe cale de consecinţa, modificarea deciziei
recurate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii introductive, afirmând că hotărârea pronunţată în
apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la
prescripţia extinctivă, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8
C.proc.civ.
Consideră că au fost aplicate greşit dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 şi ale
art.372, art.376, art.377 din vechiul Cod de procedură civilă, instanţa de apel reţinând că termenul de
prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 4.04.2012, data pronunţării
deciziei civile nr.208/A/4.04.2012 a tribunalului Cluj, definitivă şi executorie la data pronunţării ei.
Or, pentru a putea fi pusa în executare o hotărârea, aceasta trebuia să fie învestită cu formulă
executorie, iar pentru a putea fi investită, o hotărâre judecătorească trebuia să nu mai poată fi supusă
nici unei căi de atac (apel sau recurs).
Aşadar, în speţă, dreptul la acţiunea al reclamantului nu s-a prescris, deoarece termenul de
prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit în data de 04.04.2020. Termenul de prescripţie începe să curgă de
la data pronunţării deciziei civile nr.3592/R/2012 a Curţii de Apel Cluj, respectiv din data de
12.09.2012.
În data de 12.09.2012, s-a dispus definitiv şi irevocabil, anularea parţială a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat în data de 17.01.2001 în ceea ce priveşte suprafaţa de 3.250 m.p., iar
vânzătoarea B. este obligata sa răspundă pentru evicțiune, potrivit art.1337 C.civ., pentru suprafaţa
de 3.250 m.p.
In ceea ce priveşte cheltuielile solicitate, se arată că în situaţia în care cumpărătorul a fost
evins, acesta are dreptul sa ceară restituirea cheltuielilor de judecata, atât ale procesului din care
a rezultat evicțiunea, cât şi, dacă este cazul, ale altor procese care au avut ca obiect bunii evins şi în
care cumpărătorul a fost parte. La aceste cheltuieli se adaugă şi cheltuielile contractului, așa cum
rezulta din prevederile art. 1341 pct.3-4 C.civ. Toate cheltuielile pretinse, au fost dovedite prin
înscrisurile depuse la dosar.
3. In ceea ce priveşte daunele interese solicitate, se arată că, potrivit art. 1341 pct.4 C.civ., în
situaţia în care cumpărătorul a fost evins, acesta are dreptul la daune-interese.
Prin urmare, având în vedere ca, la data încheierii contractului, imobilul care a făcut obiectul
acestuia a fost evaluat la suma de 28.000 USD, iar în prezent, așa cum rezulta din expertizele aflate
la dosar, valoarea imobilului este în suma de 217.261 euro, solicită obligarea pârâtei la plata
excedentului valorii (in temeiul ari. 1344 C.civ.), respectiv diferenţa dintre preţul actualizat al
imobilului (82.256 USD - echivalentul a 310.516 lei) şi valoarea de piață a acestuia (217.261 euro -
echivalentul a 1.011.349 lei).
În cauză, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În cazul din speţă, aşa cum în mod pe deplin întemeiat a reţinut Curtea de Apel Cluj,
evicţiunea recurentului s-a produs la data de 04.04.2012, când s-a pronunţat decizia nr. 208/A/2012 a
Tribunalului Cluj, „definitivă şi executorie", prin care a fost anulat parţial titlul de proprietate al
recurentului. De la acest moment, s-a născut dreptul recurentului de a solicita restituirea preţului, iar
nu de la data de 12.09.2012, când s-a pronunţat decizia Curţii de Apel Cluj prin care s-a respins
recursul introdus împotriva decizie Tribunalului Cluj nr. 208/A/2012, aşa cum fără niciun temei legal
susţine recurentul din prezentul dosar.
314
În ceea ce priveşte cererea pentru „modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în
întregime a acţiunii introductive", aceasta este inadmisibilă, căci, în ipoteza admiterii recursului -
ipoteză cu totul teoretică în cazul din speţă -, potrivit dispoziţiilor art. 497 C.proc.civ., casarea
hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi făcuta decât cu trimiterea spre
rejudecare instanţei de apel, iar nicidecum „modificată".
Examinând decizia atacată, în raport cu motivele recursului şi cu textele normative incidente
în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat şi îl va admite, în
considerarea celor ce succed:
Circumscris celui dintâi motiv de recurs, se afirmă o greşită aplicare a textelor normative care
reglementează instituţia prescripției extinctive, cu referire specială la momentul de început al curgerii
prescripţiei extinctive care, în opinia recurentului, este legat în cauză de data pronunţării deciziei
instanţei de recurs, aceasta fiind data de la care hotărârea judecătorească în constatarea nulităţii nu
mai poate fi supusă vreunei căi de atac.
Înalta Curte reţine, sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, că, în data de
17.01.2001, pârâta B. a încheiat cu soţii C. şi D. un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect
două imobile, şi anume: teren în suprafaţă de 420 m.p., pădure în parcela x43/1, tarla 129 şi teren în
suprafaţă de 3250 m.p., parcela x44/1, tarla 129. Pârâta, în calitate de vânzător, a transmis
cumpărătorilor întreg dreptul său de proprietate, cu preţul de 28.000 USD, care a fost achitat integral.
În data de 3.12.2009, este promovată o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a
contractului de vânzare-cumpărare mai sus evocat, în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de
3.250 m.p., tarla 129, parcela x44/1.
Acţiunea în constatarea nulităţii parţiale este admisă în primă instanţă, prin sentinţa civilă
nr.1255 din 30.06.2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/211/2009. Sentinţa
rămâne definitivă, prin decizia civilă nr.208/A din 4.04.2012 a Tribunalului Cluj, care respinge ca
nefondat apelul pârâtului C., şi irevocabilă, prin decizia civilă nr.3592/R din 12.09.2012 a Curţii de
Apel Cluj.
În data de 9.09.2015, cumpărătorii C. şi D. încheie cu reclamantul A. un contract de cesiune
de creanţă, prin efectul căruia acesta din urmă dobândeşte, cu titlu oneros, drepturile de creanţă care
decurg din contractul de vânzare-cumpărare care a fost anulat în urma soluţionării definitive şi
irevocabile a dosarului civil nr. x/211/2009.
Ulterior, în data de 14.09.2015, cesionarul A. înregistrează pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca
prezenta acţiune civilă în justiţie, prin care, în contradictoriu cu vânzătoarea B., solicită restituirea
preţului achitat, plata dobânzii aferente, restituirea tuturor cheltuielilor efectuate şi plata unor daune-
interese, reprezentând diferenţa între preţul actualizat al imobilului vândut şi valoarea de piaţă a
acestuia, la data introducerii acţiuni. În drept, reclamantul invocă aplicarea art.1337 şi următ. din
C.civ. din 1864, referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
În faţa primei instanţe, pârâta a invocat, în apărare, excepţia prescripţiei dreptului material la
acțiune, excepţie respinsă de tribunal ca nefondată, prin încheierea din data de 5.10.2016, cu
motivarea că termenul general de prescripţie, acela de 3 ani, a început să curgă la data pronunţării
deciziei instanţei de recurs, în acţiunea având ca obiect constatarea nulităţi absolute parţiale a
contractului de vânzare-cumpărare, respectiv în data de 12.09.2012. Or, în raport cu această dată,
prezenta acţiune a fost formulată înainte ca termenul de prescripţie să se fi împlinit. Acțiunea este
respinsă în fond.
Instanţa de apel, consecutiv admiterii apelului incident declarat de pârâta B., admite excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge acţiunea reclamantului A., ca fiind prescrisă.
Consideră instanţa de apel că dreptul reclamantului la acţiune s-a născut la data pronunțării deciziei
civile nr.208/A/4.04.2012 a Tribunalului Cluj, aceasta fiind definitivă şi executorie din acel moment
315
şi susceptibilă de a fi pusă în executare silită, în raport cu art.377 alin.1 pct.3, art.372 şi art.376 alin.1
teza I C.proc.civ. din 1865. Împrejurarea că această decizie a fost atacată cu recurs nu afectează
caracterul definitiv şi executoriu al deciziei pronunţate în apel, recursul nefiind suspensiv de
executare. Dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut, aşadar, în data de 4.04.2012 şi tot atunci a
început să curgă termenul de prescripție extinctivă, care s-a împlinit în data de 4.04.2015, înainte să
fi fost exercitată prezenta acţiune civilă în justiţie.
Înalta Curte reţine, aşadar, că ipoteza conturată în prezentul proces este aceea în care se
constată nulitatea absolută parţială a unui contract de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată într-un proces început sub imperiul Codului de
procedură civilă de la 1865, iar ulterior, este promovată o acţiune în pretenţii, în scopul restituirii
prestațiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost desfiinţat.
În faţa instanţelor de fond, s-a invocat problema prescripţiei dreptului material la acţiunea
personală (acţiunea în pretenţii) divergenţa în soluţii fiind determinată de stabilirea momentului de
început al cursului prescripţiei extinctive.
Sub aspectul prescriptibilităţii acţiunii în restituirea prestaţiilor executate, ca urmare a
constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, nu au existat divergenţe de
opinii, acceptându-se că aceasta este şi rămâne prescriptibilă, în termenul general de trei ani,
conform dreptului comun.
Înalta Curte reaminteşte că nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în
data de 17.01.2001 a fost constatată de o instanţă printr-o hotărâre judecătorească declarativă, iar nu
constitutivă de drepturi şi care nu conţine dispoziţii susceptibile de executare, câtă vreme nu s-a
solicitat, simultan, şi repunerea părților contractante în situaţia anterioară, prin restituirea a tot ceea
ce s-a executat în baza actului nul.
O astfel de restituire a prestaţiilor executate în temeiul unui contract nul absolut a fost
promovată ulterior, pe cale separată, ea fiind în principiu o acţiune prescriptibilă, atât sub imperiul
Decretului nr.167/1958 (art.1 alin.1), cât şi sub imperiul noului Cod civil (art.2501 alin.1, art.2525),
în termenul general de prescripţie (3 ani), în absenţa unor dispoziţii legale ori clauze contractuale
speciale.
Cât priveşte începutul prescripției extinctive a dreptului material la acţiune, stricto sensu,
acesta coincide cu data naşteri dreptului la acţiune, în sistemul Decretului nr.167/1958 (art.7 alin.1),
respectiv cu data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, în circumstanţele concrete ale speţei,
să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept în sistemul noului Cod civil (art.2523). Se distinge astfel
între momentul nașterii dreptului la acţiune (prin încălcarea dreptului subiectiv) şi începutul
prescripţiei extinctive, care coincide cu data când cel interesat a cunoscut ori trebuia să cunoască
naşterea dreptului la acţiune, efectuând acte de întrerupere a prescripţiei ori acţionând în justiţie.
Astfel fiind, se impun a fi stabilite atât data naşterii dreptului la acţiune, cât şi data la care
titularul dreptului a avut cunoștință ori trebuia să cunoască acest drept, pentru a putea fi determinat
cu rigoare începutul prescripţiei extinctive. Aceasta întrucât o încălcare a dreptului subiectiv dă
naştere dreptului la acţiune în justiţie, însă începutul prescripției extinctive poate fi altul, fiind
determinat de posibilitatea efectivă (materială şi juridică) de a acţiona în justiţie.
În raport cu art.2525 din noul Cod civil, „Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea
prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de
ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul
ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă”.
Apare evident că, în aceste ipoteze, dreptul subiectiv la restituirea prestaţiilor subzistă de la
data efectuării lor, însă prescripţia nu curge de la aceeaşi dată, legea substanţială stabilind un alt
moment, acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat ineficacitatea
actului juridic, dată la care dreptul la restituire devine cert.
316
Cu referire la caracterul definitiv al unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte relevă că, în
sistemul noului Cod de procedură civilă, sunt considerate hotărâri judecătorești definitive, indiferent
de caracterul lor executoriu sau neexecutoriu, cele menţionate expres şi limitativ prin art.634 alin.1,
şi anume:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
5. hotărârile date în recurs,chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii,
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
Toate aceste hotărâri erau considerate irevocabile, în contextul aplicării Codului de procedură
civilă de la 1865. Astfel, conform art.377 alin.2, „Sunt hotărâri irevocabile:
1. hotărârile date în prima instanţa, fără drept de apel, nerecurate;
2. hotărârile date în prima instanţa, care nu au fost atacate cu apel;
3. hotărârile date în apel, nerecurate;
4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
5. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs”.
De altfel, conform art.8 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de
procedură civilă, de la data intrării în vigoare a acestui Cod, referirile din cuprinsul actelor normative
la hotărârea judecătorească „definitivă şi irevocabilă” sau, după caz, „irevocabilă”, se vor înțelege ca
fiind făcute la hotărârea judecătorească „definitivă”.
Aşadar, numai hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii,
erau irevocabile, în raport cu art.377 alin.2 pct.4 C.proc.civ. de la 1865 şi sunt hotărârile definitive
menţionate în art.634 alin.1 pct.5 din noul Cod de procedură civilă. Hotărârile date în apel, cu drept
de recurs şi recurate nu aveau caracter irevocabil şi nu sunt nici hotărâri definitive.
Mai mult decât atât, hotărârile definitive nu trebuie confundate cu hotărârile executorii, ştiut
fiind că nu orice hotărâre definitivă este şi executorie. O hotărâre judecătorească declarativă de
drepturi, nesusceptibile de executare silită, nu este executorie.
În concluzie, circumscris problemei de drept supuse analizei, prezintă relevanţă distincţia
între naşterea dreptului la acţiune şi începutul prescripţiei extinctive. Există situaţii în care cele două
momente nu coincid, precum aceea în care se cere restituirea prestaţilor executate în temeiul actului
juridic ulterior desfiinţat, când prescripţia începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti care constată cauza de ineficacitate a actului juridic, în accepţiunea pe care
art.634 alin.1 pct.5 C.proc.civ. o dă noţiunii de „hotărâre definitivă”, similară hotărârii considerate a
fi irevocabilă, în raport cu art.377 alin.2 C.proc.civ. de la 1865.
Totodată, în acelaşi context, absolut necesară apare a fi distincţia între începutul prescripţiei
dreptului la acţiunea condamnatorie, reglementat, cu valoare de principiu, prin art.2523, precum şi
prin art.2525 C.civ. şi începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, reglementat prin
art.706 alin.2 C.proc.civ. Din această perspectivă, caracterul executoriu sau, dimpotrivă,
neexecutoriu al unei hotărâri judecătoreşti prezintă însemnătate şi trebuie avut în vedere.
Prezentul proces, început în data de 14.09.2015, este supus regulilor noului Cod de procedură
civilă, conform art.24 din acest cod şi art.3 din Legea nr.76/2012.
În privința prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu art.6 alin.4 C.civ., aceasta
este supusă dispoziţiilor Decretului nr.167/1958, dacă ea a început anterior datei de 1 octombrie
2011, fiind împlinită ori neîmplinită la aceeași dată.
În speţă, decizia instanţei de apel în procesul având ca obiect constatarea nulităţii contractului
de vânzare-cumpărare a fost pronunţată în data de 4.04.2012, iar decizia instanţei de recurs în data de
12.09.2012. Prin urmare, indiferent că începutul cursului prescripţiei extinctive este legat de
317
momentul rămânerii definitive a hotărârii, ori de acela al dobândirii caracterului irevocabil,
prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, fiind supusă
regimului juridic stabilit prin acest act normativ, iar nu prin Decretul nr.167/1958 (în vigoare până la
30 septembrie 2011, când a fost abrogat prin Legea nr.71/2011).
Prin acţiunea promovată, reclamantul invocă textul de lege care reglementează garanţia
pentru evicţiune, întemeiată pe contractul de vânzare încheiat sub regimul Codului civil de la 1865,
însă pretenţiile concrete formulate sunt cele specifice obligaţiei de restituire din cadrul efectelor
nulităţii, care asigură repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul.
Litigiul a fost soluţionat în faţa instanţei de apel prin admiterea excepţiei peremptorii a
prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că nu poate fi exercitat în recurs un control de
legalitate în privinţa calificării juridice date acţiunii şi a condițiilor antrenării unei garanţii contra
evicţiunii, care presupune o transmitere a proprietăţii bunului vândut, printr-un contract valabil
încheiat, iar nu unul nul, încă de la momentul încheierii lui.
Cert este că ceea ce se pretinde este o restituire a prestaţiilor executate total în temeiul
vânzării declarate a fi fost nulă absolut şi aceasta apare a fi suficientă pentru determinarea
momentului iniţial al prescripţiei acţiunii condamnatorii, prin raportare la art.2525 din noul Cod
civil. Acest moment iniţial este legat, textual, de data rămânerii definitive a hotărârii ce a constatat
nulitatea parţială a vânzării, o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită.
Înțelesul pe care actuala reglementare o dă caracterului definitiv al hotărârii este sinonim
irevocabilităţii acesteia, în accepţiunea Codului de procedură civilă de la 1865, sub imperiul căruia a
fost judecată acţiunea în constatarea nulităţii vânzării.
Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate integral în
baza unui act juridic nul a început să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel
care răspunde de ea, respectiv data la care s-a constatat nulitatea actului juridic, printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă. Aceasta întrucât numai de la această dată, prejudiciul a devenit cert şi
dreptul la restituire nu mai poate fi contestat. Până la data anulării irevocabile a contractului de
vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită, recurentul nu
avea temei, de fapt şi de drept, pentru a pretinde restituirea a ceea ce s-a executat şi repararea
integrală a prejudiciului creat, iar termenul legal de prescripţie nu a început să curgă, cu privire la
aceste pretenţii.
Cum data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate într-un proces început sub imperiul
Codului de procedură civilă de la 1865 este data pronunţării deciziei instanţei de recurs, potrivit
art.377 alin.2, rămâne că prescripţia a început să curgă, în cauză, la data de 12.09.2012. Or, în raport
cu această dată, prescripţia nu era împlinită, la momentul sesizării primei instanţe cu prezenta acţiune
în pretenţii.
Întrucât instanţa de apel în mod greşit a soluţionat procesul prin admiterea excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a intra în judecata fondului, în raport cu art.496 şi
art.497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza
aceleiaşi instanţe, spre rejudecare în fond. Faţă de soluţia dată, toate acele motive de recurs care
vizează fondul dreptului litigios, cu trimitere la temeinicia acţiunii în pretenţii, astfel cum au fost ele
dezvoltate în cuprinsul declaraţiei de recurs, vor fi avute în vedere cu prilejul judecăţii în fond,
realizată, sub toate aspectele, de către instanţa de apel.
318
37. Executarea cu întârziere a obligaţiei, stabilite prin hotărâre judecătorească, de a încheia un
contract de schimb. Contravaloarea lipsei de folosinţă. Momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune
C.civ., art. 1357, art. 1381, art. 2528
Dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ., atunci când se referă la cunoaşterea pagubei, au în mod
necesar în vedere nu doar simpla existenţă a unui prejudiciu, în sensul că acesta este sigur şi
neîndoielnic, deci cert, ci şi, ca regulă, posibilitatea reală a celui păgubit de a-i determina
întinderea. Este de considerat, aşadar, că sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-
au produs în totalitate până la momentul la care victima cere repararea lor, după cum pot fi
considerate certe inclusiv prejudiciile viitoare, atunci când acestea, deşi nu s-au produs, este sigur
că se vor produce, existând deja suficiente elemente în raport de care să poată fi stabilită întinderea
sau valoarea lor.
Certitudinea unui prejudiciu se referă, aşadar, nu doar la existenţa lui, ci, în egală măsură, şi
la întinderea sa concretă, la posibilitatea cuantificării sale, căci numai atunci când aceste două
cerințe sunt deopotrivă îndeplinite cel păgubit dobândeşte dreptul de a solicita în justiţie repararea
unui prejudiciu care i-a fost cauzat. În caz contrar, există riscul ca acţiunea să fie considerată
prematură, interesul de a acţiona în justiţie nefiind încă născut şi actual, în sensul prevederilor art.
33 alin.(1) teza I C.proc.civ.
Astfel, în cazul refuzului de a pune în executare hotărârea judecătorească prin care pârâta a
fost obligată să încheie cu reclamantul un contract de schimb cu privire la terenurile aflate în
domeniul public al unităţii administrativ teritoriale şi terenul reclamantului, determinarea întinderii
prejudiciului, înţeleasă ca formă de cunoaștere a pagubei la care se referă art. 2528 alin.(1) C.civ.,
nu putea fi făcută mai înainte de încheierea actului, fiind vădit că stabilirea prejudiciului rezultat din
punerea reclamantului în imposibilitate de a culege fructele terenului ce i se cuvenea implica, în
mod necesar, cunoașterea amplasamentului concret al terenului şi, pornind de la aceasta, a
poziţionării, caracteristicilor şi modalităţilor de valorificare (constructiv, agricol etc.), precum şi, în
genere, a întregului potenţial economic al acestuia.
Prin urmare, până la data încheierii contractului de schimb şi, deci, a stabilirii exacte a
amplasamentului terenului, reclamantul, deşi era în situaţia de a avea reprezentarea faptului că
refuzul U.A.T. de a încheia contractul de schimb era de natură a-i cauza un prejudiciu,
împiedicându-l să dobândească şi să se bucure, în sens juridic, de dreptul său de proprietate asupra
terenului, nu putea, totuşi, cunoaşte întinderea reală a acestui prejudiciu în raport de care să
aprecieze că poate introduce o acţiune în justiţie care să satisfacă toate cerinţele legale de
admisibilitate, deci inclusiv aceea a unui interes născut şi actual.
1.Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia I civilă, la 19.12.2019,
reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al orașului Predeal și Orașul Predeal,
solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să
oblige pârâții la plata beneficiului nerealizat, constând în lipsa de folosință a obiectului contractului
de schimb asupra imobilelor situate în zona X, în suprafață totală de 25.215, 84 mp, menționate în
contractul de schimb imobiliar autentificat sub numărul 1339/6.07.2018, de către Notarul Public Y.,
în principal prin plata, pentru perioada 6.07.2015-6.07.2018, a sumei de 396.993,6 euro, conform
319
concluziilor raportului de evaluare întocmit de evaluatorul atestat ANEVAR Z., iar în subsidiar, prin
plata sumei de 1.013.513 lei, ce a fost calculată prin luarea în considerare a dobânzii legale, pentru
perioada de timp mai sus indicată, actualizată cu rata inflației, de la data pronunțării sentinței și până
la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
Cererea de chemare în judecată astfel formulată a fost fundamentată în drept pe următoarele
texte de lege: art. 1349, art. 1357, art. 1381 și urm., art. 1516, art. 1530 și urm. C.civ., art. 892
C.proc.civ., art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
2.Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentința civilă nr. 76/S din 05.04.2021, Tribunalul Brașov – Secția I civilă a respins
excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, lipsei de interes a reclamantului și
prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Orașul Predeal, și a admis, în parte,
astfel cum a fost ulterior modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Orașului Predeal și Orașul Predeal și, în consecință, au
fost obligați pârâții să achite, în solidar, reclamantului, suma de 496.000 Euro, respectiv echivalentul
în lei al acestei sume de bani la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri.
Au fost respinse restul pretențiilor formulate de partea reclamantă.
A fost obligat reclamantul să plătească expertului Q. suma de 1.350 lei, cu titlu de onorariu.
Au fost obligați pârâții să achite, în solidar, expertului Q. suma de 3.350 lei, cu titlu de
onorariu.
Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel pârâții UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului
Predeal, iar reclamantul a formulat apel incident.
3.Decizia pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1307/Ap din 26.]0.2021, Curtea de Apel Braşov, Secția civilă a respins,
ca nefondat, apelul declarat de UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului Predeal împotriva
sentinţei civile nr. 76/S/2021 pronunţate de Tribunalul Braşov, Secţia I civilă.
A respins apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva încheierilor pronunţate în
dosarul nr. x/62/2019
A admis apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 76/S/2021 a
Tribunalului Brașov, Secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A obligat pârâții să achite reclamantului, în solidar, suma de 30.966,84 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță.
A înlăturat menţiunea privind obligarea reclamantului la plata sumei de 1.350 lei către
expertul Q., cu titlu de onorariu.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov au declarat recurs UAT Predeal și
Consiliul Local al Orașului Predeal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8
C.proc.civ.
În cuprinsul cererii de recurs recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că în ceea ce priveşte
reprezentarea recurenţilor în faţa primei instanţe, că în timpul judecării litigiului în primă instanţă şi
până în luna octombrie a anului 2020 nu a existat, la nivelul UAT Oraş Predeal, nicio persoană cu
putere de decizie, conform legii, şi nici consiliu local, acesta din urmă fiind dizolvat prin hotărâre
judecătorească, astfel că între momentul dizolvării consiliului local şi momentul constituirii noului
consiliu, partea nu mai putea sta în judecată, nu mai avea reprezentant şi nu se mai putea apăra.
Prin urmare, invocă lipsa reprezentării persoanei juridice în faţa primei instanţe şi, mai cu
seamă, cu ocazia efectuării lucrării de expertiză judiciară.
320
Deşi aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţa instanţei de judecata, nu au fost luate măsuri
pentru remedierea acestui viciu procedural, în condiţiile art. 412 C.proc.civ., coroborate cu art. 80
alin. (4) şi art. 58 din acelaşi cod, împrejurare care a atras imposibilitatea recurenţilor de a se apăra în
faţa primei instanţe, fiindu-le încălcat dreptul la un proces echitabil. Deşi s-a invocat acest incident,
prima instanţă, în mod eronat, a respins excepţia nulităţii raportului de expertiză, precum şi
obiecţiunile formulate de recurenţi împotriva acestuia, ambele invocate prin notele depuse pentru
termenul din 18.12.2020, în cuprinsul cărora au fost invocate pe larg aspectele contestate. Or, este
fără dubii faptul că, în speţă, faţă de aspectele invocate, se impunea efectuarea unui noi expertize
judiciare în cauză, cu citarea corectă, la efectuarea expertizei, a părţilor litigante, legal reprezentate,
respectiv a Consiliului Local Predeal şi a UAT Oraş Predeal.
În ceea ce priveşte prescripţia, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6
si pct. 8 C.proc.civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material.
Contrar motivării instanţei de apel, nu se poate considera că paguba nu a fost cunoscută
„decât la momentul la care terenul vizat de sentinţa civilă nr. 60/S din 04.02.2011 a fost identificat ca
urmare a încheierii contractului”, anume la data de 06.07.2018.
Concluzia instanţelor pleacă de la o premisă contradictorie. Astfel, instanţa de judecată reţine
că paguba decurge din întârzierea în încheierea contractului, însă ca punct de plecare pentru termenul
de prescripţie indică data încheierii contractului, adică momentul la care a încetat orice întârziere în
executarea obligaţiei, din moment ce contractul a fost încheiat. Contradicţia este evidentă: daca
paguba a început să se producă din momentul în care a început fapta de întârziere în încheierea
contractului de schimb, este cert că această dată este cea la care a devenit definitivă hotărârea din
dosarul nr. x/62/2020, şi anume 14.09.2011, sau, cel mult, momentul demarării procedurii de
executare silită în 12.11.2013, când intimatul a solicitat executarea hotărârii definitive, având ca
obiect încheierea contractului de schimb. La acest moment, intimatul cunoştea faptul că, prin
neîncheierea contractului, suferă un prejudiciu, tocmai din acest motiv el solicitând executarea silită
a hotărârii. Chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că la nivelul anului 2013 reclamantul nu cunoştea
paguba, el trebuia totuşi să o cunoască, din moment ce aceasta era produsă tocmai de neîncheierea
contractului pentru care a solicitat executarea.
Este relevant şi că la 07.05.2015 intimatul a demarat procedura prevăzută de art. 906
C.proc.civ., solicitând aplicarea de penalități pentru neîncheierea contractului. La acest moment, este
indubitabil faptul că intimatul suferea un prejudiciu, din moment ce începuse executarea silită (fără a
obține, în concret, această executare) și, mai mult, a demarat si procedura prevăzută la art. 906.
Prin urmare, acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă este prescrisă, având în vedere faptul
că aceasta a fost introdusă la 19.12.2019.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art.
2528 alin. (1) C.civ.
Astfel, textul art. 2528 se referă expres la cunoaşterea prejudiciului, iar nu la cunoaşterea
cuantumului prejudiciului. În aceste condiţii, prejudiciul nu trebuie să fie „cert şi determinabil”, cum
susţine instanţa de apel, ci trebuie doar să existe, ceea ce chiar instanţa de apel subliniază că s-a
întâmplat la datele indicate de recurenţi (12.11.2013 sau 07.05.2015). Dreptul de creanţă constând în
repararea prejudiciului exista, aşadar, din anul 2013 (cum chiar instanţa de apel precizează), astfel că
a condiţiona acest drept de caracterul cert al prejudiciului reprezintă o adăugare la lege, de vreme ce
art. 2528 nu vorbeşte despre o atare condiţie sub aspectul caracterului cert al prejudiciului.
În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, invocă motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6 si pct. 8 C.proc.civ., arătând că instanţa de apel a analizat
succint condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale cu ocazia respingerii motivelor de apel ale
pârâţilor.
321
Recurenţii nu se fac vinovaţi de producerea prejudiciului, întrucât finalizarea operaţiunilor de
punere în executare a titlului executoriu a fost îngreunată şi de refuzul reclamantului de a coopera, ce
rezultă din înscrisurile anexate cauzei, astfel că sancţiunea ce trebuia aplicată era cea de respingere
acţiunii, pe baza prevederilor art. 1517 C.civ., conform cărora „O parte nu poate invoca neexecutarea
obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau
omisiune”.
Apreciază că, în cauză, condiția referitoare la vinovăție nu este îndeplinită, în raport de
situația de fapt și ținând seama de existența unor proceduri judiciare și extrajudiciare demarate în
perioada 2013 - 2018.
Astfel, au fost necesare proceduri extrajudiciare în vederea punerii în executare a hotărârii,
întrucât terenurile indicate în titlul executoriu nu au fost identificate în concret; intimatul nu a
efectuat o lucrare cadastrală, aceasta fiind efectuată de pârâți și, în baza acestei lucrări, s-a putut
constata că imobilele prezentau o serie de deficiențe din perspectivă funciară (unele terenuri se
suprapuneau fizic și/sau în cartea funciară).
Aceste împrejurări au condus, inițial, la o imposibilitate de executare a titlului executoriu și,
global, la decalarea executării obligației. Tocmai luând în considerare cele de mai sus, în cadrul
dosarului nr. x/197/2018 s-a dispus reducerea penalităților. În acest sens, Judecătoria Brașov a reținut
faptul ca recurenții au „dovedit existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea
executării (respectiv negocierile dintre părțile litigante, procedurile de identificare a terenurilor și de
întocmire a documentației cadastrale (...)”. De altfel, și Tribunalul Brașov a reținut complexitatea
procedurilor preliminare încheierii contractului de schimb.
În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei,
spre rejudecare, instanţei de apel.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului,
pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi, în subsidiar, a
solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenţii-pârâţi nu au depus răspuns la întâmpinare.
Procedând la examinarea recursului prin raportare la motivele care îl susţin, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:
Cel dintâi motiv al recursului se întemeiază, esenţial, pe teza potrivit căreia pe timpul
judecării prezentei cauze înaintea primei instanţe şi până în luna octombrie a anului 2020, la nivelul
oraşului Predeal nu a existat nicio autoritate decizională, Consiliul local fiind dizolvat prin hotărâre
judecătorească în data de 25.02.2020, iar primarul şi viceprimarul fuseseră, anterior, condamnaţi
penal.
Astfel fiind, Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, aşa cum recurenţii au menţionat,
dispoziţiile art. 209 C.civ. stabilesc că:
„(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale
de administrare, de la data constituirii lor”.
Aceste dispoziţii cu caracter general, care vizează, nedistinct, situaţia de principiu a oricărei
persoane juridice, trebuie însă înţelese în mod specific în cazul persoanelor juridice de drept public
care fac parte din categoria autorităţilor locale, în particular a unităţilor administrativ-teritoriale.
Nu se poate tăgădui că dizolvarea Consiliului local şi condamnarea penală atât a primarului,
cât şi a viceprimarului, sunt fapte juridice excepţionale, care, tocmai pentru că au vocaţia de a
perturba buna desfăşurare a activităţii în cadrul unităţii administrativ-teritoriale, impun măsuri legale
şi administrative specifice şi concrete, care să împiedice blocarea ori întârzierea deciziilor şi
acţiunilor de natură administrativă subsumate scopului principal al autorităţilor locale, acela de a
322
soluţiona şi gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condiţiile legii.
În considerarea unor asemenea situaţii şi exigenţe, art. 55 alin. 8 din Legea nr. 215/2001, în
forma ei în vigoare la data dizolvării pe cale judiciară a Consiliului Local al oraşului Predeal,
prevedea, pentru situaţia dizolvării consiliilor locale, că „Până la constituirea noului consiliul local,
primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul general al unităţii administrativ-teritoriale va rezolva
problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competențelor şi atribuţiilor ce îi
revin, potrivit legii”.
Se poate, aşadar, constata că dizolvarea consiliului local nu trebuie să atragă un blocaj în
desfăşurarea activităţilor curente ale unităţii administrativ-teritoriale, căci într-o asemenea situaţie
primarul va rezolva problemele curente, după cum în cazul în care nu doar consiliul local, ci şi
primarul nu şi-ar putea desfăşura activitatea, competenţa (şi, deci, prerogativa) de a rezolva
problemele curente îi este atribuită de lege secretarului general al unităţii administrativ-teritoriale.
Este, deci, evidentă voinţa legiuitorului de a se evita orice blocaj sau tergiversări în
desfăşurarea activităţilor, această concluzie fiind întărită, de altfel, şi prin dispoziţiile art. 8 1 al
aceluiaşi articol, potrivit cărora „În situația excepțională în care primarul se află în imposibilitatea
exercitării mandatului în conformitate cu prevederile art. 60 sau art. 69-71, consiliul local este
dizolvat în condițiile alin. (1)-(6), iar funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale este
vacantă, prefectul numește prin ordin o persoană prin detașare în condițiile art. 89 alin. (1) și (2) și,
după caz, art. 92 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, care să exercite atribuțiile de secretar al unității
administrativ-teritoriale pentru a rezolva problemele curente ale comunei, orașului sau
municipiului, până la ocuparea funcției publice de conducere de secretar în conformitate cu
prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici”.
În ce priveşte înţelesul şi sfera de cuprindere a sintagmei „problemele curente ale comunei,
orașului, sau municipiului”, se poate observa că legiuitorul nu a procedat la stabilirea acestora,
îngăduind ca determinarea lor să se facă în concret, prin raportare la imperativul desfăşurării normale
a activităţilor de soluţionare şi gestionare a treburilor publice specifice colectivităţilor locale, în
acord cu principiul legalităţii şi, totodată, ţinând seama de dreptul constituţional al fiecărei persoane
de a nu fi vătămată într-un drept al său ori într-un intere legitim, de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
În cauză, instanţa de apel a apreciat în mod corect că faptul dizolvării Consiliului local al
oraşului Predeal şi condamnarea penală a primarului, respectiv a viceprimarului, nu erau de natură a
împiedica asigurarea corespunzătoare a apărării pârâţilor înaintea primei instanțe, câtă vreme în
temeiul prevederilor art. 55 alin.(8) din Legea nr. 215/2001 secretatul general al oraşului Predeal era
înzestrat cu prerogativa de a rezolva problemele curente ale unităţii administrativ-teritoriale, iar între
aceste probleme curente trebuie inclusă şi o adecvată reprezentare şi apărare a oraşului în procesele
purtate de acesta cu terţii. A considera altfel, apreciind, precum pretind recurenţii, că judecata ar fi
trebuit suspendată până la constituirea unui nou Consiliu local, ar avea semnificația unei interpretări
excesive, contrară legii, căci ea riscă să prejudicieze în mod injust terţele persoane (în cauză pe
reclamant) care se află în situaţia de a obţine în justiţie, în contradictoriu cu unitatea administrativ-
teritorială, recunoaşterea sau realizarea unor drepturi şi/sau interese legitime.
Rezultă, deci, că nu poate fi considerată întemeiată apărarea recurenţilor potrivit căreia
raportul de expertiză tehnico-judiciară efectuat înaintea primei instanţe ar trebui considerat lovit de
nulitate întrucât UAT Predeal nu ar fi beneficiat de reprezentare, conform legii, înaintea primei
instanţe, inclusiv cu ocazia efectuării lucrării de expertiză judiciară.
Este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că la efectuarea expertizei nu ar fi fost citată UAT
oraş Predeal, ci Primarul oraşului Predeal, fiind vădit că citarea primarului nu putea avea alt sens
323
decât acela ce rezultă din prevederile art. 21 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, aflată atunci în vigoare:
„În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de
președintele consiliului județean”.
În acest circumstanţe legale, rezultă că primarul nu putea fi citat decât în reprezentarea
oraşului Predeal, toate efectele juridice ale acestei citări şi orice alte consecinţe procesuale directe
sau derivate neputându-se realiza decât cu privire la unitatea administrativ-teritorială, ca entitate
reprezentată.
Nu s-ar putea, deci, reţine, încălcarea dreptului UAT oraşul Predeal la un proces echitabil,
fiind relevant şi că inclusiv în absenţa primarului, secretarul general al oraşului era cel căruia legea îi
recunoștea dreptul şi obligaţia de a rezolva toate problemele curente, inclusiv cele de natură juridică
cu acest caracter.
În concluzie, Înalta Curte consideră neîntemeiat primul motiv al recursului, neputându-se
reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute la pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin.(1) C.proc.civ., decizia
dată în apel fiind conformă cu legea procesuală, neconţinând motive contradictorii şi întemeindu-se
pe interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.
Cel de-al doilea motiv al recursului vizează incidenţa ipotezelor de casare stabilite de art. 488
alin.(1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., respectiv existenţa unor motive contradictorii şi încălcarea sau
aplicarea greşită a unor norme de drept material privitoare la prescripţia extinctivă, în concret a
acelora ale art. 2528 alin.(1) C.civ.
Potrivit acestor dispoziţii legale, „Prescripţia dreptului la acțiune în repararea unei pagube
care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la aceste
dispoziţii legale, ele se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să
curgă prescripția:
- un moment subiectiv, care se referă la data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe
cel care răspunde de ea:
- un moment obiectiv, care se referă la data (ce urmează a fi stabilită judiciar) când păgubitul
trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea:
Este adevărat că, aşa cum recurenţii afirmă, prevederile art. 2528 alin.(1) C.civ. se referă, in
terminis, la cunoaşterea pagubei (prejudiciului), fără a face nicio referire expresă şi la cunoaşterea
cuantumului acesteia. În lipsa unei asemenea referiri legale, recurenţii conchid, în contradicție cu
instanţa de apel, că pentru a începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă nu este necesar ca
prejudiciul să fie cert şi determinat, fiind suficient ca acesta să existe.
Această interpretare oferită de recurenţi este greşită, după cum se va arăta în continuare.
Dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ., atunci când se referă la cunoaşterea pagubei, au în mod
necesar în vedere nu doar simpla existenţă a unui prejudiciu, în sensul că acesta este sigur şi
neîndoielnic, deci cert, ci şi, ca regulă, posibilitatea reală a celui păgubit de a-i determina întinderea.
Este de considerat, aşadar, că sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în
totalitate până la momentul la care victima cere repararea lor, după cum pot fi considerate certe
inclusiv prejudiciile viitoare, atunci când acestea, deşi nu s-au produs, este sigur că se vor produce,
existând deja suficiente elemente în raport de care să poată fi stabilită întinderea sau valoarea lor.
Certitudinea unui prejudiciu se referă, aşadar, nu doar la existenţa lui, ci, în egală măsură, şi
la întinderea sa concretă, la posibilitatea cuantificării sale, căci numai atunci când aceste două cerințe
sunt deopotrivă îndeplinite cel păgubit dobândeşte dreptul de a solicita în justiţie repararea unui
prejudiciu care i-a fost cauzat. În caz contrar, există riscul ca acţiunea să fie considerată prematură,
interesul de a acţiona în justiţie nefiind încă născut şi actual, în sensul prevederilor art. 33 alin.(1)
teza I C.pr.civ.
324
Punând în relaţie aceste exigenţe asociate atributelor legale ale interesului de a acţiona în
justiţie cu dispozițiile art. 2528 alin.(1) C.civ. (care, în esenţă, se referă, din perspectiva prescripției
dreptului la acţiune, tocmai la o condiţie de valorificare a dreptului la acţiune în justiţie, respectiv
aceea ca reclamantul să se afle, la data sesizării instanței, în termenul de prescripție extinctivă),
concluzia care, în chip logic, se impune este aceea că ar fi nu doar excesiv, ci cu adevărat injust să i
se pretindă unei persoane păgubite prin fapta ilicită a altuia să promoveze acţiune în justiţie mai
înainte ca prejudiciul să fie nu doar sigur în existența sa, ci, în acelaşi timp, sigur (adică deja
determinat ori cel puţin determinabil) şi cu privire la întinderea sa.
Trebuie considerat, aşadar, că dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ., atunci când se referă la
cunoaşterea pagubei, au în vedere ambele valenţe majore ale acesteia: paguba să existe şi, totodată,
să fie determinată sau cel puţin determinabilă. Doar astfel prevederile legale în discuţie dobândesc
sens şi sunt în măsură să contribuie la asigurarea unei protecţii juridice efective a celui prejudiciat, în
condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, un prejudiciu încă incert sub aspectul întinderii lui
(chiar dacă existenţa lui este certă) ar avea ca efect, în plan procesual, respingerea acţiunii ca
prematură.
Referirea pe care recurenţii o fac la prevederile art. 1381 alin.l (2) C.civ. (”Dreptul la
reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat
imediat”) nu poate conduce, în planul determinării momentului de început al termenului de
prescripţie extinctivă, la o altă concluzie, aceste prevederi legale evocând dreptul la reparaţie în sine
(înţeles ca drept care, în sensul prevederilor alin. (3) din acelaşi articol, poate fi supus executării,
transmiterii, transformării şi stingerii, în condiţiile legii), însă fără a înlătura sau restrânge nivelul de
protecţie pe care i-l asigură creditorului dispoziţiile art. 2528 alin.(1) C.civ.
Toate aceste consideraţii cu caracter teoretic şi general pe care Înalta Curte a considerat util
să le înfățișeze confirmă întregul raţionament al instanţei de apel, ca şi pe cel al primei instanţe,
instanţele fondului apreciind în mod just că faţă de reclamant termenul de prescripţie nu putea începe
să curgă decât de la data la care între părţi s-a încheiat (la 06.07.2018) contractul de schimb, căci
doar la acest moment a fost determinat în concret, în mod neechivoc, terenul pe care reclamantul l-a
dobândit în proprietate. Până la data încheierii contractului de schimb şi, deci, a stabilirii exacte a
amplasamentului terenului, reclamantul, deşi, era în situaţia de a avea reprezentarea faptului că
refuzul UAT oraşul Predeal de a încheia contractul de schimb era de natură a-i cauza un prejudiciu,
împiedicându-l să dobândească şi să se bucure, în sens juridic, de dreptul său de proprietate asupra
terenului, nu putea totuşi cunoaşte întinderea reală a acestui prejudiciu, în raport de care să aprecieze
că poate introduce o acţiune în justiţie care să satisfacă toate cerinţele legale de admisibilitate, deci
inclusiv aceea a unui interes născut şi actual.
Are în vedere Înalta Curte că determinarea întinderii prejudiciului, înţeleasă ca formă de
cunoaștere a pagubei la care se referă art. 2528 alin.(1) C.civ., nu putea fi făcută mai înainte de
încheierea contractului de schimb, fiind vădit că stabilirea prejudiciului rezultat din punerea
reclamantului în imposibilitate de a culege fructele terenului ce i se cuvenea implica, în mod necesar,
cunoașterea amplasamentului concret al terenului şi, pornind de la aceasta, a poziţionării,
caracteristicilor şi modalităţilor de valorificare (constructiv, agricol etc.), precum şi, în genere, a
întregului potenţial economic al acestuia.
Prin urmare, sunt în totul neîntemeiate susţinerile recurenţilor privitoare la greșita interpretare
şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.2528 alin.(1) C.civ., nefiind vorba despre a
tolera sau îngădui un abuz al reclamantului, ci despre a-i asigura acestuia un acces la justiţie efectiv,
care să aibă vocaţia de a asigura o protecţie reală, iar nu teoretică şi iluzorie, a dreptului său de
proprietate asupra terenului.
Raţionamentul instanţei de apel cu privire la prescripţia extinctivă este, aşadar, corect juridic,
neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.,
325
după cum, în acelaşi timp, este caracterizat de claritate şi coerenţă, fiind nefondată referirea
recurenţilor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ.
Nici cel de-al treilea motiv al recursului nu este întemeiat.
Starea de fapt reţinută de instanţele fondului, caracterizată, esenţial, de refuzul pârâţilor de a
pune în executare o lungă perioadă de timp sentinţa civilă nr. 60/S din 04.02.2011 a Tribunalului
Braşov, prin care oraşul Predeal şi Consiliul Predeal au fost obligaţia să încheie cu reclamantul
contract de schimb cu privire la terenurile în suprafaţă de 25215,84 mp aflate în domeniul public al
oraşului Predeal şi terenul reclamantului, precum şi de faptul că încheierea contractului de schimb s-
a realizat doar în data de 06.07.2018, după o serie de noi demersuri legale (de natură execuţională)
ale reclamantului, trimite la concluzia că decizia dată în apel este legală.
Atâta vreme cât pârâţii fuseseră obligaţi la încheierea contractului de schimb, ei erau datori să
facă, în limitele legii, toate demersurile necesare aducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea
judecătorească, aceasta şi în condiţiile în care, în planul răspunderii civile pentru fapta proprie,
autorul faptei prejudiciabile „răspunde pentru cea mai uşoară culpă” (art. 1357 alin.(2) C.civ.).
Faţă de limpezimea acestor prevederi legale, sunt irelevante susținerile recurenţilor privitoare
la lipsa intenției lor de a-l prejudicia pe reclamant, esenţial fiind că, din culpa lor, contractul de
schimb a fost încheiat cu o întârziere de mai mulți ani.
Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu are dreptul legal de a verifica împrejurările de fapt pe
care, în cererea de recurs, pârâţii le invocă în scopul de a obţine concluzia că nu există nicio culpă a
lor în legătură cu executarea întârziată a obligaţiei. În acelaşi timp însă, Înalta Curte înţelege să arate
că este ţinută a lua în considerare elementele de fapt reţinute de instanţa de apel, ca instanţă a
fondului, recurenţii nefăcând dovada unei/unor cauze cu adevărat exoneratoare de răspundere care să
le înlăture vinovăţia.
Nu se poate reţine, aşadar, nici din perspectiva celor de mai sus incidenţa motivelor de casare
prevăzute de art. 488 alin.(1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În ce priveşte întinderea prejudiciului, recurenţii nu au pus în discuţie, prin cererea de recurs,
valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Faţă de toate cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat, în temeiul prevederilor art.
496 alin.(1) C.proc.civ.
38. Imobil pierdut de chiriașul cumpărător ca urmare a constatării nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Regim juridic diferit
al celor două modalități reglementate de legea specială, în care se poate angaja răspunderea
statului pentru evicțiune. Efecte asupra momentului de la care începe să curgă termenul de
prescripție a dreptului material la acțiunea în despăgubiri
Legea nr. 10/2001, art. 50, art. 50 ind. 1

Decretul nr. 167/1958
Din examinarea comparativă a modalităţilor în care se poate realiza acoperirea

prejudiciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri prevăzute de art. 50 alin. (2) și art.
501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă cu evidenţă că este vorba de un conţinut diferit al
obligaţiei de răspundere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor condiţii specifice,
pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului.
Așadar, la determinarea întinderii dezdăunării - prețul actualizat plătit sau prețul de piață -
legiuitorul distinge în funcție de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr.
326
112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin
desființarea contractului încheiat cu rea-credință, ca efect al acțiunii în nulitate, fie prin admiterea
acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor
titluri de proprietate valabile. Ca atare, nu în toate cazurile în care chiriaşul cumpărător a fost evins
(deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci numai în situația în care,
menţinându-se valabilitatea contractului, a fost evins prin efectul admiterii acţiunii în revendicare,
prin compararea titlurilor, cu condiţia ca în cadrul argumentelor care au fundamentat soluția, să nu
se fi reţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-
cumpărare sau reaua-credinţă a cumpărătorului.
Diferenţele de conţinut între cele două modalităţi în care se poate angaja răspunderea
statului pentru evicţiune rezidă şi în diferenţele de regim juridic în ceea ce priveşte prescripţia
dreptului la acţiune, care începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de aplicabilitatea art. 50
alin. (2) sau art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, dreptul la acţiunea în restituirea prețului de piaţă, având un obiect patrimonial, este
supus prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1)
din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), la data naşterii dreptului
la acţiune, moment marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 care a deschis calea unei atare
cereri în justiţie pentru valorificarea dreptului afirmat și care are, prin urmare, semnificaţia naşterii
în concret, iar nu în abstract, a dreptului subiectiv având ca obiect restituirea preţului de piaţă în
favoarea persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei în discuţie.
În ceea ce privește restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşul cumpărător, temeiul
juridic al cererii este cel prevăzut de art. 50 alin. (2) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la
data constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre irevocabilă, care a
deschis acestuia calea acţiunii în justiţie pentru repunerea în situaţia anterioară, drept consecinţă a
retroactivităţii efectelor nulității contractului. Ca atare, prescripția dreptului la acţiunea în
restituirea preţului plătit, actualizat cu indicele de inflaţie, a început să curgă, potrivit art.8 din
Decretul nr.167/1958, de la data când partea reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, moment plasat la data soluţionării irevocabile a litigiului
având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, promovat de către fostul
proprietar.
A. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a
civilă, la data de 03.11.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor
Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti ca, prin
hotărârea ce va pronunţa, sa dispună:
- obligarea pârâtului să-i plătească preţul de piaţă actualizat, stabilit conform standardelor
internaţionale de evaluare al imobilului situat în Bucureşti, compus din 3 camere plus dependinţe, cu
suprafaţa utilă de 76,96 mp, balcon de 4,73 mp, pivniţă de 7,80 mp şi cota de teren de sub construcţie
de 20,50 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/19446 din 06.11.1996, preţ ce
urmează să fie actualizat cu indicele de inflaţie până la data efectivă a plăţii şi care este evaluat
estimativ la valoarea de 150.000 euro (cca. 675.000 lei);
327
- obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma ce
urmează a fi acordată de instanţă pe baza expertizei de specialitate actualizată cu indicele de inflaţie,
începând cu data de 31.11.2016 şi până la data plăţii efective;
- în subsidiar, a solicitat acordarea preţului plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-
cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizat conform legii, în cazul în care se constată ca fiind
îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare (Decizia ICCJ nr. 1 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în recurs în
interesul legii).
În drept, acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50, art. 50 1 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009 (pct.18), cât şi de art. 44, art. 48, art. 21 , art. 16, art.
148 din Constituţia României, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia CEDO, jurisprudenţa
constantă internă şi jurisprudenţa CEDO.
2. Sentința pronunțată de Tribunalul București
Prin sentinţa civilă nr. 789 din 09.06.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, şi a respins ca prescrisă cererea de
3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel București
Prin decizia nr. 105 9 A din 21.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins
ca nefondat apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 789/2017, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.
4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție
Prin decizia nr. 1330 din 26.06.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis
recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.1059 A/2017, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare,
aceleiaşi instanţe.
B. Al doilea ciclu procesual
5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel București
În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr.782 A din 15.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr.
789/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.
5. Recursul declarat în cauză
Împotriva deciziei civile nr.782 A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.
5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta-recurentă a arătat că, prin acţiunea dedusă
judecăţii, a solicitat aplicarea directă a art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, în sensul de a se constata existenţa unui „bun actual”, conform contractului nr.
1277/19446/1996, care nu a fost anulat până la data evicţiunii totale din 14.05.2014, iar după acest
moment, să se constate existenţa unui bun de valoare patrimonială, sub formă de creanţă, generat de
efectele acţiunii în revendicare, prin decizia ICCJ nr. 1375/2014, toate acestea în concordanţă cu
legile speciale de reparaţie, cu Legea nr. 1/2009, cu faptele şi actele juridice probate în spiritul
jurisprudenţei CEDO, în special cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care
dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale şi începerea prescripţiei la data de 14 mai 2014.
Astfel, a susținut recurenta, la pagina 8 ultimul paragraf din decizia recurată, instanţa de apel
s-a raportat unilateral la decizia nr. 347/2005 şi a asimilat desfiinţarea unui act deja anulat
administrativ cu evicţiunea, printr-o greşită interpretare a normelor de drept material, desfiinţarea
unui contract care nu mai există în circuitul civil neputând atrage nicio consecinţă.
328
Deşi instanţa de apel s-a referit în mod explicit la contractul nr. 1277/19446/06.11.1996,
rămas în circuitul civil şi neanulat, nu a motivat de ce până la data soluţionării, prin hotărâre
definitivă, a acţiunii în revendicare s-a născut dreptul la acţiunea în despăgubiri.
Instanţa de apel a omis şi împrejurarea că momentul naşterii acestui drept trebuie stabilit în
condiţiile legii speciale, şi nu în cele ale dreptului comun la care a făcut referire.
Recurenta a susținut că data la care acţiunea în revendicare a primit o soluţie definitivă
(30.10.2013), respectiv irevocabilă şi cu caracter executoriu (prin decizia nr.1375/14.05.2014),
corespunde cu data evicţiunii totale pentru pierderea imobilului deoarece titlul statului, respectiv
Decretul nr. 92/1950, a fost declarat nevalabil şi concomitent a fost recunoscut dreptul de proprietate
al reclamantului, contractul nr. 1277/19446/06.11.1996, valabil până la acea dată, fiind desfiinţat şi
nemaiproducând efecte juridice, prin compararea titlurilor de proprietate, iar obligaţia restituirii
proprietăţii de la proprietarul evins către fostul proprietar s-a născut din acel moment, dată la care
prejudiciul a fost cert şi s-a putut cunoaşte şi întinderea lui.
A mai susţinut recurenta că data de 30 octombrie 2013, respectiv cel târziu data de
14.05.2014, marchează începutului prescripţiei, în raport şi de condiţiile îndeplinite conform Legii
nr. 1/2001 care a modificat Legea nr. 10/2001, prescripţia fiind astfel guvernată de noul Cod civil.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat nu numai analiza existenţei unui „bun
actual” sub formă de creanţă la data iniţierii acţiunii, dar şi analiza existenţei dreptului de proprietate
valabil şi întabulat fără sarcini, drept obţinut prin contractul de vânzare-cumpărare nr.
1277/19446/1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, a cărei valabilitate a fost confirmată prin
sentinţa irevocabilă nr. 50 din 04.01.2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
Motivarea instanţei de apel în sensul că, în anul 2005, a fost anulat contractul de vânzare-
cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar decizia nr. 347 din 10.03.2005 chiar dacă nu este
executorie, nu se poate admite că nu produce efecte, este nelegală şi contradictorie cu dispozitivul
hotărârii, fiind interpretate şi aplicate greşit prevederile legilor speciale şi a normelor de drept civil
incidente în speţă, cât şi jurisprudenţa internă şi internaţională în materie, instanţa de apel
nemotivând şi neanalizând susţinerile reclamantei cu privire la existenţa a două contracte de vânzare-
cumpărare pentru acelaşi imobil, refuzând să constate lipsa de identitate a contractelor nr.
1277/06.11.1996 şi nr. 1277/19446/06.11.1996, care se poate observa prin simpla comparare a lor.
Considerentele instanţei de apel în sensul că, urmare a nulităţii contractului, reclamanta nu a
avut niciodată calitatea de proprietar, sunt nelegale, deoarece înlătură şi denaturează situaţia juridică
reală, cu încălcarea dreptului garantat de Constituţie şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană,
deşi din probe reiese că contractul nr.1277/19446/06.11.1996 a intrat în circuitul civil, iar contractul
nr. 1277/06.11.1996 a fost anulat de către emitent şi apoi de o instanţă judecătorească prin decizia nr.
347/2005.
Existenţa a două contracte distincte pentru acelaşi apartament este confirmată prin adresa
Administraţiei Fondului Imobiliar nr. 4222/29.03.2017.
Motivarea instanţei cu privire la împrejurarea că autorul reclamantei a continuat să locuiască
în imobil, iar faptul că a procedat la intabularea dreptului de proprietate în anul 2006 nu presupune că
nu a cunoscut prejudiciul şi pe cel care datorează reparaţia, nu corespunde realităţii fiind contrazisă
de actele juridice şi neavând niciun suport juridic faţă de sentinţa nr. 50 din 04.01.2006, irevocabilă,
care, cu autoritate de lucru judecat, demonstrează contrariul.
A arătat recurenta că, în aceste condiţii, dreptul de proprietate al autorului său a existat şi
ulterior pronunţării deciziei nr. 347/2005, deoarece contractul nr. 1277/19446/06.11.1996 nu a făcut
obiectul acestei decizii şi, în baza acestui contract, a achitat taxele şi impozitele aferente, dreptul său
de proprietate fiind confirmat prin sentinţa nr. 50 din 04.01.2006, însă instanţa de apel a ignorat şi
încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe, pronunţată după decizia nr. 347/2005, şi care a
confirmat valabilitatea contractului nr. 1277/19446/06.11.1996, cât şi posesia utilă a imobilului.
329
În ceea ce priveşte decizia nr. 347/2005, recurenta a arătat că această decizie a avut ca obiect
constatarea nulităţii contractului nr. 1277/06.11.2011 şi nu a putut produce efectele juridice de
anulare sau de desfiinţare a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pentru că nu a fost
învestită cu formulă executorie şi nici nu are caracter executoriu prin natura ei, astfel cum s-a stabilit
prin două hotărâri irevocabile; decizia nr. 347/2005 nu reprezintă nici act translativ de proprietate şi
nici nu ţine locul unei acţiuni în revendicare, prin care se aplică principiul restitutio în integrum,
efectele acestei decizii fiind suspendate deoarece nu a fost îndeplinită procedura începută în baza
Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 21.04.2006, pronunţată
de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 8702 din 30.10.2006, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă cererea de repunere pe rol a acţiunii în
revendicare (motivată de decizia 347/2005), întrucât nu au încetat motivele pentru care a fost
suspendată acţiunea în revendicare şi anume finalizarea procedurilor în baza Legii nr. 10/2001.
În continuare, recurenta a prezentat motivele de ineficacitate a deciziei nr. 347/2005, făcând,
în esenţă, trimitere la obiectul şi temeiul de drept al cererii soluţionate prin această hotărâre
judecătorească şi la limitele judecăţii realizate în acea cauză.
A arătat, în acest sens, că argumentele instanţei de apel referitoare la faptul că scopul
principal al cărţii funciare, reglementat de Legea nr. 7/1996, era acela de a asigura opozabilitatea faţă
de terţi a drepturilor înscrise în cuprinsul acestora, iar părţile contractului anulat prin decizia nr. 347
din 10.03.2005 nu pot susţine că nu cunosc situaţia juridică reală a imobilului intabulat după data
pronunţării irevocabile a hotărârii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare în care au avut
calitatea de părţi, sunt nelegale şi în contradicţie cu normele de drept şi cu legislaţia în materie,
ignorând efectele juridice ale acestei întabulări, limitate la efectul de opozabilitate, fără a argumenta
corect şi complet de ce a înlăturat întreg probatoriul invocat în apărare.
Făcând trimitere la situaţia de fapt a litigiului, recurenta a invocat caducitatea dispoziţiei nr.
10600 din 22.08.2008, arătând că actul administrativ cu putere de lege nu a fost înscris în cartea
funciară, nefiind înscris nici în prezent, iar îndeplinirea formalităţilor de publicitate este condiţia ca
dreptul să fie constituit legal, să devină opozabil erga omnes şi să devină titlu executoriu, fiind astfel
nerespectate prevederile art. 25 alin. (6) din Legea nr. 10/2011, sub imperiul căreia a fost emisă.
Recurenta a invocat, de asemenea, nulitatea deciziei nr. 347 din 10.03.2005 şi caducitatea
acesteia, pentru lipsa efectelor juridice.
A mai susţinut recurenta că motivarea instanţei de apel este nelegală, deoarece nu a avut în
vedere toate criticile din apel, în raport cu cerinţele art.425 alin.(1) lit.b) C.proc.civ. şi art.479 alin.(1)
din acelaşi cod, fiind afectat însuşi actul de justiţie cu încălcarea dreptului la apărare garantat la art. 6
alin (1) din Convenţie, iar invocarea excepţiei prescripţiei extinctive din oficiu nu s-a raportat la
apărările formulate, decizia nefiind motivată în raport de cauzele de întrerupere sau suspendare a
cursului prescripţiei extinctive, ignorând şi hotărârile cu autoritate de lucru judecat relevante, ceea ce
constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
În continuare, recurenta a susținut că este valabil contractul nr. 1277/19446/06.11.1996,
întrucât nu a fost constatat nul şi nici desfiinţat, iar în sarcina acesteia nu s-a reţinut nicio cauză de
nulitate conexă cu încălcarea Legii nr. 112/1995 la data înstrăinării, actul fiind pe deplin valabil în
condiţiile art. 45 alin (1), fost art. 46, din Legea nr. 10/2001, procedurile de restituire începute de
fostul proprietar în baza Legii nr. 10/2001 fiind finalizate doar la momentul soluţionării irevocabile a
acţiunii reclamantei de respingere a cererii de anulare a dispoziţiei nr. 10600/2008 prin decizia nr.
1331 din 23.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti.
În opinia recurentei, decizia nr. 347/2005 nu îndeplineşte nici condiţiile de a genera efectele
juridice în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, deoarece nu întruneşte condiţiile cerute de legea
specială, şi anume existenta unei hotărâri irevocabile, anterioare datei de 14.02.2001, prin care titlul
330
statului să fie declarat nul sau nevalabil, condiţie pentru a fi declarată buna sau reaua-credinţă.
Această condiţie a fost îndeplinită abia prin decizia nr. 1375 din 14.05.2014, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, când sentinţa nr. 210 din 27.02.2001 a Tribunalului Bucureşti cu privire
la acţiunea în revendicare, introdusă în anul 1998, a rămas irevocabilă şi executorie, iar reclamanta a
fost obligată să restituie imobilul proprietarului.
Recurenta a făcut, totodată, referire la decizia RIL nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că Legea
nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără
titlu valabil, în perioada comunistă, sens în care a susţinut că decizia nr. 347/2005 nu are caracter
executoriu şi nu reprezintă un act translativ de proprietate.
Analiza acestor aspecte era necesară, în opinia recurentei, pentru ca instanţa de apel să poată
stabili începutul prescripţiei extinctive, aplicarea corectă a normelor de drept civil (Decretul nr.
167/1958 sau noul Cod civil), cât şi a celor tranzitorii din Legea nr. 71/2009, legalitatea invocării din
oficiu a excepţiei prescripţiei, cât şi susţinerea acesteia cu încălcarea principiului disponibilităţii şi
contradictorialităţii, asigurarea unui recurs efectiv şi a unei judecăţi fără încălcarea sau restrângerea
dreptului la apărare, precum şi exercitarea rolului activ al judecătorului pentru aflarea adevărului, în
scopul unei judecăţi corecte. Instanţa de apel, însă, a restrâns apărările reclamantei, cu încălcarea
principiului disponibilităţii şi fără a motiva înlăturarea probelor care demonstrau situaţia juridică
reală, cu nerespectarea art. 22 şi art. 14 alin (6) C.proc.civ.
A mai susținut recurenta că motivarea deciziei atacate s-a redus la argumentul efectelor
produse de decizia nr. 347/2005, fiindu-i respinse nejustificat toate criticile din apel și astfel refuzată
judecarea pe fond a acţiunii, cu încălcarea autorității de lucru judecat a tuturor hotărârilor irevocabile
depuse la dosar și în contradicție cu dispozitivul deciziei nr. 347/2005, prin care s-a constatat
nulitatea unui alt contract, respectiv a contractului nr. 1277/06.11.1996, diferit de cel intabulat, nr.
1277/19446/06.11.1996. De asemenea, instanța de apel a menținut erorile materiale din cuprinsul
deciziei de casare nr.1330/2019, cu toate că acestea au fost îndreptate de instanța de recurs prin
încheierea nr. 2434/2019.
Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1330/2019 și a
deciziei nr. 4841/2016, considerând că această din urmă hotărâre nu are relevanță în cauză,
motivarea fiind contradictorie în privința considerentelor de la pagina 8 paragraf 5, unde instanța a
considerat că scopul principal al cărților funciare este opozabilitatea, iar extrasul nr. 4093/2014 nu
reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei, și a celor de la pagina 9, unde s-a
reținut că reclamanta, prin demersurile sale cu privire la respingerea radierii din cartea funciară,
încearcă să intre în posesia și proprietatea bunului.
Motivarea deciziei atacate este, în opinia recurentei, una incompletă și subiectivă, deoarece
preia doar parte din considerentele deciziei nr. 4841/2016, care a reținut cu putere de lucru judecat că
decizia nr. 347/2005 nu este titlu de proprietate și nu este translativă de proprietate, pierderea
proprietății fiind marcată de rămânerea definitivă a sentinței nr. 210/2001 prin decizia nr.
254A/2013, pronunțată în acțiunea în revendicare, prin care a fost obligată să cedeze imobilul,
nemaiavând un interes actual în rectificarea cărții funciare.
Recurenta a mai susținut că este nelegal argumentul instanței de apel care a apreciat că
îndreptățirea la despăgubiri s-a născut odată cu decizia nr. 347/2005, care a dat dreptul la restabilirea
situației anterioare, fiind data la care reclamanta a cunoscut prejudiciul, deoarece nu s-a ținut cont de
autoritatea de lucru judecat a hotărârilor irevocabile invocate, la unele nefăcându-se deloc referire,
iar altele fiind denaturate și considerate neutile cauzei, fără o motivare consecventă.
Sub un alt aspect criticat, recurenta a arătat că decizia nu este motivată, potrivit art. 425 alin.
(1) lit.b) C.proc.civ., nici cu privire la motivul de apel referitor la nelegala soluționare a cererii de
acordare a cheltuielilor de judecată solicitate la fond.
331
A susținut recurenta că în mod greșit instanţa de apel a confirmat nelegalitatea invocării din
oficiu a prescripţiei extinctive, cu încălcarea art.2512 din noul Cod civil, întrucât s-a pornind de la
greşita stabilire a momentului începerii curgerii termenului de prescripţie - intrarea în vigoare a Legii
nr.1/2009, iar nu de la data pierderii dreptului de proprietate în anul 2014, cum era corect.
Astfel, i-a fost încălcat dreptul la un recurs efectiv, fiindu-i afectat dreptul la judecata pe fond
a acţiunii şi la acordarea despăgubirii pentru pierderea proprietăţii, cu încălcarea art.1, Protocol 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Decizia nr. 347/2005, nefiind executorie, nu putea genera repunerea părţilor în situaţia
anterioară, astfel că imobilul nu a reintrat la propriu în patrimoniul statului, nulitatea, sub imperiul
legii speciale, neavând efecte retroactive, ci efecte care se produc ex nunc.
În continuare, recurenta a indicat ca posibile momente care pot determina începutul
prescripţiei, respectiv data la care a cunoscut paguba, întinderea ei şi pe cei vinovaţi de ea,
următoarele date: data de 30.10.2013 (data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, prin
decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 254 A); data de 14.05.2014 (data rămânerii definitive a hotărârii
din revendicare, prin Decizia ICCJ nr. 1375); data de 29.09.2014 (data rămânerii irevocabile a
dispoziţiei primarului nr. 10600/2008 care a pus în executare decizia nr.347/2005, dispoziţie
definitivă prin decizia ICCJ nr. 1331/2014); data de 08.12.2016 (data rămânerii irevocabile a radierii
dreptului de proprietate al reclamantei din cartea funciară prin încheierea nr. 12920 din 28.02.2014);
data de 27.01.2016 (data încheierii definitive de camera preliminară prin care a fost soluţionată
plângerea pronunţată în dosarul penal nr. x/299/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1,
potrivit art. 341 alin. 6 C.proc.pen. şi care are autoritate de lucru judecat în baza art. 22 C.pen.).
Recurenta a mai susţinut că, la data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, situaţia
juridică a contractului nr. 1277/19446/06.11.1996 era de necontestat, acesta fiind titlu de proprietate,
înscris încă din anul 2006 în cartea funciară. Or, încheierea de radiere nr. 12920/28.02.20214 a fost
contestată în instanţă, rămânând definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 4841 A din 08.12.2016,
ulterior introducerii acţiunii la 31.11.2016.
Conchizând, recurenta a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2663 din noul
Cod civil cu privire la prescripţia extinctivă, deoarece dreptul la acţiune s-a născut sub incidenţa legii
noi, şi anume la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei nr. 210 din 23.02.2001, prin decizia
nr. 254 A din 30.10.2013 şi decizia nr. 1375 din 14.05.2014, precum şi dispoziţiile art. 2512 alin. (2)
şi (3), potrivit cărora organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu, şi dispoziţiile art.
566 cu privire la efectele acţiunii în revendicare şi art. 6 alin. (5) şi (6) referitoare la aplicarea legii
civile în timp.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.
Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivelor de recurs, Înalta
Curte are a observa că, în calitate de succesoare a fostului chiriaș-cumpărător în baza Legii
nr.112/1995 -, reclamanta-recurentă a dedus judecăţii instanţelor de fond o acţiune în răspundere
pentru evicţiune a statului, prin obligarea la despăgubiri civile, în principal prin restituirea preţului de
piaţă, cu actualizare şi dobândă legală, iar în subsidiar prin restituirea preţului actualizat plătit, pentru
imobilul situat în Bucureşti, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446 din
06.11.1996.
Instanţa de apel, prin decizia obiect al recursului, a validat soluţia primei instanţe de
respingere ca prescrisă a acţiunii în despăgubiri, în esenţă cu argumentul că demersul judiciar
pendinte este guvernat de dispoziţiile Decretului nr.167/1958, momentul începutului prescripţiei
332
extinctive fiind marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, la 6.02.2009, când a fost introdus
temeiul juridic al cererii în despăgubiri, întrucât contractul de vânzare-cumpărare fusese desfiinţat,
cu efect retroactiv, prin decizia nr.347 din 10.03.2005.
Prin criticile de nelegalitate subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8
C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că regimul prescripţiei extinctive este, în
speţă, supus dispoziţiilor noului Cod civil, întrucât dreptul său de proprietate asupra imobilului,
dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/19446/06.11.1996 (care este distinct de
contractul nr. 1277/06.11.1996, anulat în justiţie) a supraviețuit până la momentul soluţionării
definitive (30.10.2013), respectiv irevocabile (14.05.2014) a acţiunii în revendicare imobiliară
introdusă de fostul proprietar, astfel că în mod nelegal a fost invocată din oficiu excepţia prescripţiei,
cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.10.2016 (data poştei) fiind formulată
înlăuntrul termenului de prescripţie.
Criticile sunt nefondate.
Înalta Curte are în vedere dispozițiile relevante din Legea nr. 10/2001, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, potrivit cu care:
„Art. 50. [...] (2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit
de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.
112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe
de timbru.
(21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor,
privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,
cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. [...]
Art. 501. (1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit
conform standardelor internaţionale de evaluare.[...]”
Astfel cum s-a statuat în considerentele obligatorii ale deciziei nr. 1/2015 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, dispoziţiile
art. 50 alin. (2) consacră dreptul chiriaşilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare,
încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti,
la restituirea preţului actualizat, în timp ce dispoziţiile art. 501 alin. (1) din acelaşi act normativ -
introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - consacră dreptul chiriaşilor
cumpărători ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii
nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine
restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Din examinarea comparativă a modalităţilor în care se poate realiza acoperirea prejudiciului
creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri rezultă cu evidenţă că este vorba de un conţinut
diferit al obligaţiei de răspundere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor condiţii
specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului.
Așadar, la determinarea întinderii dezdăunării - prețul actualizat plătit sau prețul de piață -
legiuitorul distinge în funcție de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr.
112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin
desființarea contractului încheiat cu rea-credință, ca efect al acțiunii în nulitate, fie prin admiterea
acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor
titluri de proprietate valabile.
Ca atare, nu în toate cazurile în care chiriaşul cumpărător a fost evins (deposedat), în sens
larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-
333
cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci numai în situația în care, menţinându-se
valabilitatea contractului, a fost evins prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea
titlurilor, cu condiţia ca în cadrul argumentelor care au fundamentat soluția, să nu se fi reţinut
nerespectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau
reaua-credinţă a cumpărătorului.
În speță, raportat acestor considerații cu valoare generală, Înalta Curte are în vedere că
diferenţele de conţinut între cele două modalităţi în care se poate angaja răspunderea statului pentru
evicţiune rezidă şi în diferenţele de regim juridic în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune,
care începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de aplicabilitatea art. 50 alin. (2) sau art. 50 1
În chestiunea litigioasă privitoare la începutul cursului prescripției dreptului la acţiune şi, pe
cale de consecinţă, la caracterul de ordine publică ori privată a normelor care reglementează
prescripția extinctivă şi regimul invocării acesteia, Înalta Curte reţine că este deplin legală soluţia
instanţei de apel care a reţinut aplicabilitatea regimului juridic al prescripţiei extinctive instituit de
dispoziţiile Decretului nr.167/1958, şi nu de cele ale Legii nr.287/2009 privind Codul civil cum
susţine recurenta.
Aceasta întrucât, pe de o parte, temeiul juridic al cererii de restituire a preţului de piaţă,
dedusă judecăţii în principal, este cel prevăzut de art.50 1 alin. (1) din Legea nr.10/2001, astfel cum a
fost modificată şi completată prin Legea nr.1/2009, care a intrat în vigoare la data de 6.02.2009,
moment care are semnificaţia naşterii în concret, iar nu în abstract cum pretinde fără temei recurenta,
a dreptului subiectiv având ca obiect restituirea preţului de piaţă în favoarea persoanelor care
îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei în discuţie.
Având un obiect patrimonial, dreptul la acţiunea în restituirea prețului de piaţă este supus
prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), la data naşterii dreptului la
acţiune, moment marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 care a deschis calea unei atare cereri
în justiţie pentru valorificarea dreptului afirmat.
Pe de altă parte, temeiul juridic al cererii de restituire a preţului actualizat plătit de chiriaşul
cumpărător, cu care au fost învestite în subsidiar instanţele de fond, este cel prevăzut de art. 50 alin.
(2) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data constatării nulităţii contractului de vânzare-
cumpărare, prin decizia nr.347/10.03.2005 irevocabilă, care a deschis autorului reclamantei calea
acţiunii în justiţie pentru repunerea în situaţia anterioară, drept consecinţă a retroactivităţii efectelor
nulității contractului.
Ca atare, prescripția dreptului la acţiunea în restituirea preţului plătit, actualizat cu indicele de
inflaţie, a început să curgă, potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data când autorul
reclamantei a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, moment
plasat de către instanţa de apel la data soluţionării irevocabile, 10.03.2005, a litigiului având ca
obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, promovat de către fostul proprietar în
contradictoriu cu autorul reclamantei (B.), Primăria municipiului Bucureşti şi SC C. SA (în proces
figurând şi un alt pârât, vizat de un alt contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un imobil
distinct).
În acest punct, se cuvine precizat faptul că prin decizia nr.347 din 10.03.2005 a Curţii de Apel
Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost constatată nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/06.11.1996, reţinându-se în considerente
argumentul că fostul proprietar a formulat cerere de preluare a imobilului înregistrată la data de
11.07.1996 şi acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei municipiului Bucureşti la dat de
26.07.1996, obiect al dosarului nr. x/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, context în care „nu
334
mai poate fi vorba de bună-credinţă” din partea cumpărătorului la data încheierii contractului de
Înalta Curte are a reţine, concluziv, faptul că începutul cursului prescripţiei extinctive, fie în
raport cu cererea de restituire a preţului de piaţă formulată în principal şi întemeiată pe art.50 1 alin.
(1) din Legea nr.10/2001 (06.02.2009), fie în raport cu cererea de restituire a preţului actualizat plătit
formulată în subsidiar şi întemeiată pe art. 50 alin. (2) din lege (10.03.2005), este plasat în perioada
de activitate a Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât la data
introducerii cererii de chemare în judecată – 31.10.2016 (data poştei) – termenul general de
prescripție de 3 ani era în mod evident împlinit, iar instanţa putea invoca din oficiu excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune, conform art.18 din acelaşi decret.
Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut corecta interpretare şi
aplicare a legii în privinţa caracterului de ordine publică şi a regimului de invocare a excepţiei
prescripției extinctive, ca excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie.
Astfel, raţionamentul instanţei de apel se conformează întru totul dezlegării obligatorii date
prin decizia nr.1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul
în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 și
art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și
ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că
prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la
aceeași dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot
invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1
octombrie 2011.”
Considerentele expuse în cele ce preced evidenţiază lipsa de fundament juridic a construcţiei
argumentative susţinute de către recurentă, axată în esenţă pe ideea că dreptul la acţiune s-a născut
cel mai devreme la data soluționării definitive (30.10.2013) şi irevocabile (14.05.2014) a acţiunii în
revendicare, astfel că regimul prescripţiei extinctive este guvernat de noul Cod civil iar termenul
general de 3 ani nu era împlinit, întrucât dreptul său de proprietate a supravieţuit şi se bucură de
protecţia art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenţie, de vreme ce titlul acesteia (contractul de
vânzare-cumpărare nr. 1277/19446/06.11.1996) este distinct de cel constatat nul prin decizia
nr.347/2005, așadar valabil în continuare şi producător de efecte juridice, înscris în cartea funciară
din anul 2006.
Rezultă cu forţa evidenței, contrar susţinerilor recurentei, faptul că, în sens de negotium
(operaţiune juridică), nu au existat două contracte distincte de vânzare-cumpărare (înregistrate sub
nr. 1277/06.11.1996, respectiv nr. 1277/19446/06.11.1996), ci doar unul singur, încheiat de autorul
reclamantei în calitate de chiriaş cumpărător în baza Legii nr.112/1995, cu privire la imobilul litigios,
preluat de stat în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001.
În realitate, cele două înscrisuri depuse în copie la filele 17 şi 18 din dosarul de fond nu
reprezintă decât exemplare distincte (din cele patru întocmite) ale aceluiaşi contract, încheiat la data
de 6.11.1996 pe un formular tipizat, ale cărui rubricaţii au fost completate cu acelaşi conţinut şi care,
într-adevăr, prezintă forme diferite de scriere, anume prin dactilografiere în cazul exemplarului
purtând numărul 1277/19446 şi olograf în cazul celui cu numărul 1277, fără însă ca aceste deosebiri
de redactare să justifice afirmaţia că au existat două operaţiuni juridice diferite.
Se cuvine observat, în egală măsură, şi aspectul că şirul de cifre 19446 din structura
numărului identificator al contractului de vânzare-cumpărare este tocmai numărul sub care a fost
înregistrată cererea din 5.12.1995 depusă de autorul reclamantei pentru cumpărarea imobilului în
baza Legii nr.112/1995.
335
De altfel, nu poate fi raţional admis ca acelaşi chiriaş să dobândească prin cumpărare acelaşi
imobil, în aceeaşi zi şi în baza aceluiaşi temei legal, prin două operaţiuni juridice distincte.
Teza afirmată de recurentă, privitoare la încheierea a două acte juridice distincte, din care
doar unul este nul, iar celălalt perfect valabil, nu este susţinută de adresa nr.4222/29.03.2017 emisă
de Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti-Serviciul fond locativ şi evidenţă imobiliară, depusă
de recurentă cu titlu de înscris nou în recurs, în al cărei cuprins se menţionează că: „contractul de
vânzare-cumpărare nr.1277/06.11.1996 se află la dosarul de fond al imobilului preluat de la SC C.
SA în anul 1996 şi este completat de mână; contractul de vânzare-cumpărare nr.
1277/19446/06.11.1996 se află la dosarul de vânzare-cumpărare preluat de la SC C. SA în anul 2016
şi este ilizibil”.
Aşadar, unicul titlu de proprietate al autorului reclamantei este cel care a făcut obiectul
acţiunii în nulitate, admisă prin decizia nr.347/2005, fiind tranşată jurisdicţional cu autoritate de
lucru judecat chestiunea nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare al imobilului litigios,
efect reţinut corect de către instanţa de apel.
Drept urmare, este de domeniul evidenţei aplicabilitatea în cauză a principiului retroactivităţii
efectelor nulităţii, care decurge din principiul legalităţii actului juridic şi în temeiul căruia părţile
ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic, ceea ce, transpus în planul
raportului juridic litigios, are semnificaţia înlăturării efectului translativ de proprietate, de la stat la
autorul reclamantei, produs prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod
judicios au fost respinse criticile apelantei reclamante potrivit cu care dreptul său de proprietate
dobândit prin cumpărare ar fi continuat să existe şi ulterior desfiinţării în justiţie a contractului, iar
calitatea sa de proprietar ar fi supravieţuit până la soluţionarea procesului de revendicare (prin
sentinţa nr.210/2001 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă, definitivă prin decizia Curţii de
Apel Bucureşti nr.254A din 30.10.2013 şi irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
nr.1375 din 14.05.2014).
Este de observat că, sub acest aspect, criticile recurentei ignoră faptul că autorul său nu a fost
evins (deposedat) prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, întrucât
această ipoteză presupune, prin definiţie, exhibarea unor titluri de proprietate valabile, ci, dimpotrivă,
a pierdut imobilul prin desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului său de vânzare-cumpărare prin
hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în anul 2005.
În egală măsură, este de remarcat şi faptul că restabilirea situaţiei anterioare este consecinţa
retroactivităţii efectelor nulităţii şi, deopotrivă, mijlocul de asigurare a eficientei practice a acestui
principiu.
Or, din perspectiva căilor procedurale puse la îndemâna persoanei interesate pentru repunerea
în situaţia anterioară, este binecunoscut că cele două demersuri – cererea în nulitate şi cererea în
restituirea preţului – pot fi valorificate în cadrul aceluiaşi proces, sau în procese diferite, în această
din urmă ipoteză regăsindu-se şi situaţia litigioasă pendinte, în sensul în care chestiunea
nevalabilităţii contractului a fost dezbătută şi tranşată irevocabil în anul 2005, iar acţiunea în
angajarea răspunderii statului pentru evicţiune a fost introdusă în anul 2016, în afara termenului de
prescripție.
Ca atare, este vădit nefondată critica recurentei prin care s-a susţinut că nu ar putea fi reţinută
desfiinţarea retroactivă a titlului autorului său, câtă vreme decizia nr.347/2005 nu a fost învestită cu
formulă executorie şi nu are caracter executoriu.
Aceasta întrucât, o hotărâre judecătorească definitivă prin care se anulează un act juridic, fără
a se dispune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară (precum în speţă), nu este susceptibilă de
executare silită, însă beneficiază indiscutabil de efectul autorităţii de lucru judecat (alături de
celelalte efecte substanţiale şi procesuale specifice oricărei hotărâri judecătoreşti definitive), care se
336
opune reluării verificărilor jurisdicţionale asupra chestiunii desfiinţării cu caracter retroactiv a titlului
reclamantei, tranşate în anul 2005.
Altfel spus, în mod greşit pretinde recurenta că atributul executorialităţii unei hotărâri
definitive s-ar grefa, în mod necesar, doar pe situaţia acelor hotărâri care constituie un titlu
executoriu propriu-zis, în sensul de a conţine dispoziţii susceptibile de executare silită.
Nu în ultimul rând, în mod judicios a apreciat instanţa de apel că, date fiind efectele nulităţii
contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu mai putea considera că deţine în continuare
calitatea de proprietar, în virtutea intabulării în cartea funciară din anul 2006, câtă vreme scopul
juridic principal al înscrierii în evidenţele de publicitate imobiliară este acela de a asigura
opozabilitatea faţă de terţi a dreptului înscris.
Sub un alt aspect, recurenta nu poate pretinde, cu temei, că s-ar fi bucurat în continuare, până
la soluţionarea irevocabilă a procesului de revendicare, de protecţia art.1 din Protocolul nr.1 adiţional
la Convenţie, întrucât garantarea unui drept nu se poate face decât în condiţiile exercitării acestuia în
cadrul şi termenele prevăzute de lege, nu şi atunci când dezdăunarea pe tărâmul răspunderii statului
pentru evicţiune s-a urmărit a fi valorificată după împlinirea termenului de prescripţie, precum este
cazul de faţă.
Cu referire la pretinsa caducitate şi nulitate a deciziei nr.347/2005, se cuvine amintit că, pe de
o parte, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil în general, iar, pe de altă parte,
sancţiunea nulităţii actului jurisdicţional nu poate fi luată în discuţie decât în cadrul căilor legale de
atac exercitate împotriva acestuia. În realitate, criticile concrete ale reclamantei vizează, sub aspectul
luat în discuţie, efectele procesuale specifice unei hotărâri judecătoreşti definitive, mai exact
autoritatea de lucru judecat şi puterea executorie, analizate în cele ce preced.
În continuare, examinând criticile de nelegalitate subsumabile motivului de casare prevăzut
de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., prin care s-a susţinut că pricina a fost soluţionată pe excepţie, cu
încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii, dreptului la apărare, rolului activ în
aflarea adevărului şi a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al
acestora.
Astfel, în deplin respect al acestor principii fundamentale ale procesului civil, consacrate în
dreptul intern şi în cel european, excepţia procesuală a prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond,
absolută şi peremptorie în reglementarea Decretului nr.167/1958, a fost invocată din oficiu încă din
faza judecăţii în primă instanţă şi pusă în discuţia contradictorie a părţilor, care au avut posibilitatea
concretă de a-şi formula apărări.
Efectivitatea acestor garanţii procesuale asigurate reclamantei-recurente este ilustrată de
exercitarea de către aceasta a ambelor căi de atac de reformare (apel şi recurs), în două cicluri
procesuale, precum şi de faptul că în rejudecarea apelului, în limitele tranşate cu caracter obligatoriu
şi efect de lucru judecat prin decizia de casare nr.1330/2019 a instanţei supreme, conform art. 501
alin. (3) C.proc.civ., curtea de apel s-a conformat întocmai indicaţiilor instanţei de recurs, în sensul
că a examinat şi a înlăturat motivat toate apărările reclamantei referitoare la momentul de început al
cursului prescripţiei.
Criticile de nelegalitate încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7
C.proc.civ. vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a următoarelor hotărâri judecătoreşti:
sentinţa nr.50/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin care a fost respinsă ca
neîntemeiată acţiunea posesorie introdusă de autorul reclamantei împotriva fostului proprietar;
încheierea din 21.04.2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2/2001 prin care a
fost respinsă cererea de repunere pe rol a procesului de revendicare, suspendat până la soluţionarea
acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare; decizia nr. 4841 A/2016 pronunţată de
Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, într-un litigiu purtat între reclamantă şi fostul proprietar
337
şi care a avut obiect plângere împotriva încheierii de carte funciară, soluţionat nefavorabil
reclamantei.
Înalta Curte reţine că este vădit nefondat acest motiv de recurs întrucât, pe de o parte, în
funcţiunea extinctivă, negativă, autoritatea de lucru judecat este supusă condiţiei identităţii de
elemente, iar în speţă nu este îndeplinită identitatea de obiect şi cauză în raport cu niciuna dintre
hotărârile judecătoreşti anterior evocate. Pe de altă parte, funcţiunea pozitivă a autorităţii de lucru
judecat nu a fost particularizată în vreun fel prin memoriul de recurs, astfel că nu se pune problema
vreunei chestiuni litigioase dezbătute şi tranşate în procesele anterioare, de care s-ar putea prevala
recurenta şi care să fie de natură a împiedica reluarea verificării jurisdicţionale în litigiul pendinte,
potrivit art.430 şi 431 C.proc.civ.
În strânsă legătură cu analiza motivelor de nelegalitate evocate anterior, Înalta Curte
apreciază că sunt, de asemenea, nefondate şi criticile vizând nemotivarea și motivarea contradictorie
a hotărârii curţii de apel, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.
În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit art.
479 C.proc.civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima
instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei și al apărărilor părților,
precum şi al tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.
Or, așa cum rezultă cu forța evidenței din considerentele expuse în cele ce preced, Înalta
Curte constată, contrar susținerilor recurentei, faptul că decizia curţii de apel respectă exigenţele
referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, în final, la necontradictorialitatea motivării,
cuprinzând un răspuns specific şi explicit la motivele de apel, astfel că instanţa de recurs a putut
realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.
Cu referire la omisiunea analizării şi a motivării respingerii criticii din apel prin care
reclamanta a susţinut existenţa a două contracte de vânzare-cumpărare distincte cu privire la acelaşi
imobil, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, faptul că raţionamentul
instanţei de apel s-a circumscris, în chip limpede, titlului afirmat de reclamantă - contractul
nr.1277/19446/06.11.1996 -, pe care l-a identificat ca fiind tocmai actul juridic (negotium) a cărui
nulitate a fost constatată prin decizia nr.347/2005, aceste considerente urmând a fi completate cu
argumentele expuse deja în prezenta decizie, în cadrul examinării motivului de recurs prin care este
reiterată respectiva critică din apel.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost
pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art.
488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, a respins
recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
338
39. Primar. Prejudiciu adus bugetului local prin îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii
legale. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Suspendarea cursului prescripţiei dreptului
material la acţiune pe perioada mandatului. Cazul prevăzut de art. 2532 pct. 3 din Codul civil
Legea nr. 215/2001, art. 1 alin. (2) lit. e), art. 9, art. 10
C.civ., art. 2532 pct. 3
Decretul nr. 167/1958, art. 14
Potrivit dispoziţiilor art. 9 şi art.10 din Legea nr. 215/2001, autorităţile administraţiei
publice locale administrează resursele financiare şi bunurile proprietate publică sau privată ale
comunelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, primarul fiind, în accepțiunea legii,
autoritatea executivă a administraţiei publice locale, conform art. 1 alin. (2) lit. e) din acelaşi act
normativ.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art.
2532 pct. 3 C.civ., cursul prescripției extinctive este suspendat între orice persoană care, în temeiul
legii, al unei hotărâri judecătorești, al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și
aprobate.
Prin prisma dispozițiilor legale înscrise în Legea nr. 215/2001, raporturile juridice derulate
între primar și unitatea administrativ-teritorială pe care a condus-o intră în sfera de incidență a
cazului de suspendare prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2532 pct. 3
C.civ., ipoteză edictată de natura specială a raporturilor în care se află cel împotriva căruia curge
prescripția.
Așadar, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcția de primar, nu poate curge termenul de
prescripție în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru
recuperarea prejudiciului produs în timpul mandatului său, generat de îndeplinirea defectuoasă a
obligațiilor legale care îi reveneau în calitate de ordonator principal de credite. Rațiunea unei
asemenea reglementări decurge din prezumția lipsei de imparțialitate a persoanei, care ocupă
temporar funcția de primar, de a acționa, în virtutea funcției de reprezentare a instituției publice
păgubite, contra propriei persoane, împotriva căreia curge prescripție.
În ipoteza în care împrejurarea ce se circumscrie cazului de suspendare a intervenit înainte
de începerea cursului prescripției, efectul generat este unul energic, respectiv acela de amânare a
curgerii termenului de prescripție până la „darea și aprobarea socotelilor” cu privire la
administrarea bunurilor unității administrativ-teritoriale, moment localizat în timp la data când a
fost aleasă o nouă persoană pentru exercitarea atribuțiilor specifice de primar.

Prin cererea înregistrată la 27.02.2015, pe rolul Tribunalului Botoşani, reclamanta Unitatea
Administrativ Teritorială a comunei A. a solicitat instanței să dispună, în contradictoriu cu pârâtul B.,
obligarea pârâtului la plata sumei de 706.304,32 lei, reprezentând echivalentul prejudiciului pe care
acesta l-a cauzat prin fapta sa culpabilă; plata prejudiciului nerealizat, respectiv plata dobânzilor şi
penalităţilor, ce urmează a fi aplicate debitului principal; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
derularea procesului prezent.
2. Sentinţa pronunţată, în primă instanță, de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 251 din 25.03.2019, Tribunalul Botoşani a respins, ca inadmisibilă,
excepţia de nelegalitate, invocată de pârâtul B.; a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantei
339
formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL; a admis, în parte, cererea reclamantei U.A.T. A.,
prin primar formulată în contradictoriu cu pârâtul B. şi a dispus obligarea pârâtului la plata către
reclamanta U.A.T. A. a sumei de 249.182,1 lei, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 249.182,1
lei, cu titlu de majorări de întârziere (reduse de instanţă, potrivit principiului proporţionalităţii, la o
sumă egală cu debitul principal).
Totodată, a dispus compensarea, în parte, a cheltuielilor de judecată, până la concurenţa
sumei de 4.000 lei şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.200 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată. A obligat reclamanta U.A.T. A., prin primar la plata către pârâtul SC C. SRL a
sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul B., pentru motive de netemeinicie și
nelegalitate.
3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel
Prin decizia nr. 537 din 02.06.2021, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a respins, ca
nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 251/2019, pronunţată de Tribunalul
Botoşani, Secţia I civilă.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs pârâtul B. și,
prevalându-se de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a
solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței
de apel.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a invocat, în esență, următoarele critici:
1. Problema necompetenţei materiale funcţionale a Tribunalului Botoşani, Secţia I civilă a
fost greşit abordată de către instanţa de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 517alin. (4) C.proc.civ.
Recurentul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței
funcționale, deoarece cauza a fost soluționată de un complet de litigii civile, cu toate că răspunderea
civilă a primarului este de competenţa unui complet specializat în litigii de muncă.
Arată că, prin întâmpinarea depusă la 20.03.2015, a invocat necompetenţa materială a Secţiei
I civilă a Tribunalului Botoşani, opinând că aceasta aparţine Secţiei a II-a civilă de contencios
administrativ şi fiscal.
Instanţa, verificându-şi din oficiu competenţa, a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a
completului specializat în litigii civile, apreciind ca fiind competent un complet specializat în litigii
de muncă.
În cursul procedurilor de trimitere reciprocă a dosarului pentru soluţionarea conflictelor de
competenţă ivite, Înalta Curte de Casaţie și Justiție a pronunţat Decizia nr. 16/2016, publicată în
M.Of. nr. 110/09.02.2017, prin care a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, art. 55 din Legea nr. 393/2004
privind Statutul aleşilor locali, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, că „prevederile
Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-
teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor".
Deşi a invocat forţa obligatorie a acestei decizii, instanţele au ignorat statuările instanței
supreme, survenite înaintea primului termen de judecată (07.10.2016), situaţie în care instanţa era
obligată să aştepte soluţionarea recursului în interesul legii sau publicarea Deciziei nr. 16/2026 în
Monitorul Oficial, pentru a declina, din nou, competenţa de soluționare în favoarea Secţiei I civilă -
complet specializat în litigii de muncă.
În aceste condiţii, susține că regulile de competenţă, reglementate expres de lege, au fost
încălcate, impunându-se casarea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 480 al. (4) C.proc.civ.
340
2. Instanţa a efectuat o interpretare greşită a dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958 şi
art. 2532 pct. 3 C.civ., prin raportare la art.9 si 10 din Legea nr. 215/1958, reținând, în mod eronat,
că dreptul material la acţiune al reclamantei nu este prescris.
Fată de temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 1349-1359 C.civ., în raport de care s-a stabilit
şi competenţa materială a Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă, termenul de prescripţie pentru
exercitarea acţiunii în răspundere civilă delictuală este de 3 ani potrivit disp. art. 2517 C.civ.
În speţă, fapta ilicită constând în acţiunile generatoare de prejudicii reţinute de prima instanţă
au fost săvârşite în perioada 2008 - 26.10.2011 (ultima tranşă plătită către S.C. D. S.R.L.), auditul
financiar desfăşurându-se strict pentru anul 2011, aspect ce rezultă din procesului-verbal de
constatare nr. 2089/02.11.2012 întocmit de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi
Botoşani.
În aceste condiţii, pentru activitatea ilicită generatoare de prejudicii reclamanta putea exercita
acţiunea în răspundere civilă delictuală până cel târziu la finalul anului 2014, însă cererea de chemare
în judecată a fost înregistrată la 27.02.2015, adică cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege
pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite imputate.
Susține recurentul că, în analizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în
răspundere civilă delictuală nu interesează momentul în care a încetat mandatul său de Primar şi nici
disp. art. 2532 pct. 3 C.civ., respectiv art. 14 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu se poate
considera că a operat vreun caz de suspendare a cursului prescripţiei.
Chiar dacă primarul reprezintă o autoritate executivă a administraţiei publice locale, conform
art. 1 al. (2) lit. e) din Legea nr. 215/2001, acesta nu dispune de resursele autorităţii locale decât în
raport de atribuţiile pe care le are în baza art. 63 alin. (4) lit. a) si b) raportat la atribuţiile Consiliului
Local stabilite prin art. 36 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (4) lit. a), b), d) şi e), alin. (5) lit. c) din Legea nr.
215/2001. Aşadar, nu se poate afirma că primarul dispune de resursele bugetului local, fiind cel care
administrează, singur, bunurile unităţii administrativ-teritoriale, existând necesitatea de a „face şi da
socoteli" spre aprobare la final de mandat în sensul art. 14 din Decretul nr. 167/1958, invocat de
către instanţa de apel. Pe de altă parte, aceste dispoziţii legale sunt specifice persoanelor de drept
privat, iar primarul, este o autoritate publică care nu are obligaţia de a efectua rapoarte de predare-
primire între persoane întrucât este o instituţie, poate fi verificat în activitatea sa de către Consiliul
local sau Curtea de Conturi.
Susține că nimic nu împiedica U.A.T. sau Consiliul local să efectueze demersuri pentru
tragerea la răspundere a persoanelor responsabile de săvârşirea unor fapte ilicite în legătură cu
bugetul local, atât pe parcursul mandatului său, cât şi după încheierea acestuia, atât timp cât Consiliul
Local este cel care aprobă şi avizează proiectele/rapoartele referitoare la investiţiile locale, după care
se efectuează controlul preventiv de către contabilul unităţii (în speţă, S.C. C. S.R.L.), abia după
aceea primarul ordonanţează efectiv plata, suma fiind eliberată după alte verificări ale Trezoreriei
Statului.
Apreciază că nu poate fi luat în considerare niciun motiv de suspendare/amânare a cursului
prescripţiei, după cum nu poate constitui moment al începerii curgerii termenului data instituirii în
funcţie a unei alte persoane, ca primar.
Sub un alt aspect, arată că deși instanța îi impută că a adus în discuţie motive noi de apel în
dezbateri asupra cărora nu se poate apleca, la rândul său, respingând excepţia prescripţiei pe motivul
suspendării cursului acesteia în baza art. 14 din Decretul nr. 167/1957 rap. la art. 2532 pct. 3 C.civ.,
instanţa de apel a depăşit limitele apelului declarat doar de pârât, întrucât apărările părţilor şi
motivarea instanţei de fond s-au efectuat în jurul datei întocmirii raportului Curţii de Conturi, iar
partea reclamantă sau intimatele, direct interesate în cauză, nu au antamat problema calculării
termenului de prescripţie din momentul 18.06.2012, care constituie data încetării mandatului său de
primar.
341
Or, în raport de Decizia în interesul legii nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, apreciază că dreptul la acţiune al reclamantei, în recuperarea prejudiciului creat de salariat,
este prescris.
În cauză, a invocat prescripţia dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală în
raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (în vigoare la data începerii cursului prescripţiei), care
prevede că, în ceea ce priveşte repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, „termenul de prescripţie
este de 3 ani", iar acest termen începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
Instanța de apel a reținut, eronat, că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la
data când reclamanta a cunoscut prejudiciul produs, respectiv data întocmirii Raportul de audit
financiar al Curţii de Conturi - Camera de Conturi Botoşani nr. 2136/17.10.2014, context în care a
respins, greșit, excepţia prescripţiei dreptului material la acțiune.
De asemenea, potrivit legislaţiei în domeniu, activitatea primarului este supravegheată de
Compartimentul contabilitate, care are o serie de atribuții specifice, iar plăţile trebuiau supervizate de
acest compartiment, în condiţiile O.G. nr. 119/1999. Aşadar, unitatea administrativ-teritorială, prin
aparatele de specialitate, putea cunoaşte paguba, cât şi pe cel care ar fi putut să o creeze încă de la
data plăţilor considerate nelegale sau de la data încheierii exerciţiului financiar pe anul 2011. În mod
cert, nu trebuia să vină Curtea de Conturi a României pentru a constata eventuale nereguli în
activitatea financiară a ordonatorului de credite, întrucât pentru acesta exista obligaţia legală, prin
aparatul de specialitate, de control financiar preventiv şi de verificare a situaţiilor financiare anuale
complete, motiv pentru care apreciază că dreptul material la acţiune al reclamantei este prescris.
3. Instanţa de apel a interpretat greşit dispozițiile art. 4 al. (2) din Legea nr. 554/2004,
considerând legală soluţia prin care excepția de nelegalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Natura juridică de act administrativ unilateral, cu caracter individual, a deciziei atacate este
evidentă şi nu atrage inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, astfel cum rezultă din interpretarea
dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Susține că Decizia nr. 21/2013 a Curţii de Conturi constituie un act administrativ cu caracter
individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar în calitatea sa de terţ,
nominalizat în cuprinsul acesteia, nu o putea contesta pe cale de acţiune principală, întrucât actele de
control ale Curţii de Conturi pot fi contestate doar de către entităţile supuse verificării, contestare
care nu putea fi realizată nici în procedura specială, instituită de Legea nr. 94/1992.
Consideră, aşadar, că sunt întrunite condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 și susține că, în
raport de aceste dispoziții legale, excepția de nelegalitate a deciziei nr. 21/2003 este admisibilă, fiind
eronat soluționată de instanțele fondului.
4. Instanţa de apel a reținut greșit că decizia nr. 21/01.07.2013 a Curţii de Conturi nu are
înrâurire asupra fondului cauzei, nesocotind motivele pe care se întemeiază acţiunea reclamantei.
Din motivarea acţiunii reclamantei, rezultă că cererea se bazează pe Decizia nr.
21/01.07.2013 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Botoşani, fără a aduce probe sau
argumente suplimentare faţă de cele constatate în actul administrativ. Însăşi instanţa de fond
motivează admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată pe baza argumentelor cuprinse în
decizia Curţii de Conturi şi face referiri la aceasta.
Aşadar, instanţa de apel se contrazice, în raţionamentul său, de vreme ce actul administrativ
atacat a avut influenţă în soluţionarea cauzei şi în motivarea hotărârii de fond.
5. Instanţa de apel face o greșită aplicare a art. 51 al. (3) si art. 54 al. (5) şi (6) din Legea nr.
273/2006, raportându-le, eronat, la atribuţiile primarului prevăzute de art. 63 al. (4) lit. a) si b) din
Legea nr. 215/2001.
Apărările invocate atât în întâmpinarea depusă la Tribunalul Botoşani, cât şi în memoriul de
apel (reiterate în concluziile scrise) au fost eronat înlăturate, instanţa procedând la transferarea
342
responsabilității plăților efectuate din bugetul local către primar, în condițiile în care toate
operaţiunile enumerate la art. 51 şi art. 54 din Legea nr. 273/2006 nu cad în sarcina exclusivă a
Primarului, ci a serviciului de contabilitate sau a aparatului de specialitate.
Astfel, dacă s-au efectuat cheltuieli bugetare, acestea au fost verificate sub aspectul legalităţii
şi aprobate de Consiliul local, respectiv serviciul de contabilitate. Ordonanţarea, singura atribuţie a
Primarului, este ultima operaţiune din şirul procedurilor care conduc la plata efectivă a cheltuielilor
bugetare angajate şi nu poate fi efectuată decât dacă celelalte verificări ale persoanelor de specialitate
sunt conforme.
6. Instanţa de apel a încălcat dispozițiile Ordinului nr. 1.430/2005 (Norme Metodologice din
26 august 2005 de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii) când raportează lipsa documentelor justificative pentru decontarea lucrărilor, la data de
valabilitate a contractului nr. 905/14.05.2008.
Conform Ordinului nr. 839/2009 (în vigoare la data ultimelor plăţi), care preia dispozițiile
Ordinului nr. 1.430/2005 (Norme Metodologice din 26 august 2005 de aplicare a Legii nr. 50/1991
privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii) - în vigoare la data încheierii contractului şi a
primelor plăţi, în baza art. 52 al. (2) lit. b), valabilitatea autorizaţiei de construcţie se extinde pe toată
durata de execuţie a lucrărilor de construcţie, iar, potrivit art. 9 din Regulamentul de aplicare a Legii
nr. 50/1991- H.G. nr. 273/1994, recepţia lucrărilor se efectuează pe perioada de valabilitate a
desfăşurării lucrărilor, adică până la finalizarea construcţiei.
În aceste condiţii, nu se poate reține culpa sa pentru decontarea unor lucrări executate după
termenul de expirare a contractului, întrucât lucrările de construcţii, odată emisă autorizaţia de
construire, se execută în baza acesteia, cu valabilitate pe toată durata construcţiei şi nu în baza
contractului de investiţii, pe care expertul nu îl consideră document justificativ.
7. Instanţa de apel a încălcat dispozițiile 476-478 C.proc.civ. când a stabilit că apărările
privind existenţa unui aparat de specialitate al primarului și antrenarea răspunderii altor persoane au
fost invocate direct în concluziile asupra apelului şi nu pot fi analizate.
Din analiza memoriul de apel, se poate observa că, la pct. II, a invocat apărări privind
atribuţiile serviciului de contabilitate din aparatul de specialitate al primarului şi rolul său, faptul că
plăţile trebuiau supervizate de acesta în condiţiile O.G. nr. 119/1999, precum şi existenţa răspunderii
constructorului pentru documentele întocmite, apreciind că nu cade în responsabilitatea primarului
plăţile efectuate sau neîntocmirea corespunzătoare a situaţiilor de lucrări.
Prin urmare, instanţa de apel nu a avut de analizat motive şi apărări noi, ci aceeaşi situaţie
expusă în faţa primei instanţe, cu nuanţări și explicitări în ceea ce priveşte răspunderea civilă
delictuală, iar verificarea condiţiilor răspunderii era obligatorie pentru instanţa de apel prin prisma
soluţiei date de prima instanţă.
8. Instanţa a interpretat greşit dispozițiile art. 54 al. (10) din Legea nr. 273/2006, prin
raportare la soluţia instanţei privind obligarea la plata dobânzilor și penalităţilor calculate la suma cu
titlu de debit.
În cauză, nu poate fi vorba de obligaţii fiscale, ci de despăgubiri civile, astfel încât nu sunt
întrunite condiţiile de a fi obligat la plata dobânzilor şi penalităţilor generate de debitul datorat, chiar
dacă acesta are natură fiscală la originea sa.
Dispozițiile legale înscrise în art. 54 al. (10) din Legea nr. 273/2006 sunt specifice
raporturilor de drept fiscal, între instituţiile publice sau achizitori, şi nu pot fi aplicate unui prejudiciu
rezultat în urma atragerii răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice. Consideră, așadar, că
dispozițiile art. 54 alin. 10 din Legea nr. 273/2006 au fost eronat aplicate prejudiciului civil reținut în
cauză.
343
Intimata Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi
Botoşani, precum și intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială A. au formulat
întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale
aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul pârâtului este nefondat, având în vedere
considerentele care succed:
1. Printr-un prim motiv de recurs, fundamentat pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. 1,
pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât problema
necompetenței materiale funcționale a instanței de fond, respectiv a Tribunalului Botoșani, Secția I
civilă, a fost examinată de instanța de apel cu încălcarea Deciziei nr. 16/2016 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, neregularitate
care ar fi condus la încălcarea dispozițiilor art. 517 alin. 4 C.proc.civ.
Critica de nelegalitate referitoare la încălcarea statuărilor obligatorii ale deciziei în interesul
legi va fi verificată din perspectiva incidenței art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. (și nu pct.-ului 8
evocat de recurent), întrucât se referă la o neregularitate procedurală săvârșită de instanța de apel, din
perspectiva incidenței unei decizii în interesul legii cu referire la o chestiune de drept privind
competența materială funcțională în materia raporturilor juridice între primar/viceprimar și unitatea
administrativ-teritorială.
Sub aspectul evocat, susținerile recurentului sunt neîntemeiate.
Fiind luat în examinare demersul judiciar formulat de reclamanta Unitatea Administrativ
Teritorială a comunei A. privind obligare a pârâtului B., fost primar al comunei A., la plata
prejudiciului cauzat bugetului autorităţii locale, fundamentat pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1359
C.civ. și constatând existența unui conflict de competenţă, ivit în urma unor declinări succesive,
Curtea de Apel Suceava- Secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit, prin sentinţa civilă nr.
139 din 3.08.2015, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani – Secţia I
civilă. S-a avut, astfel, în vedere că pretenţiile reclamantului nu derivă dintr-un act administrativ,
tipic sau asimilat, competenţa de soluţionare aparţinând instanţei de drept comun ce soluţionează
acţiunile în răspundere civile delictuală.
Ulterior acestei hotărâri, pronunțate în regulator de competență, curtea de apel a fost chemată
în alte două situaţii să se pronunţe asupra unor sesizări formulate în vederea pronunţării unui
regulator de competenţă.
Astfel, prin sentinţa nr. 32 din 10.11.2015 și nr. 30 din 2.08.2016 pronunţate de Curtea de
Apel Suceava, s-a stabilit că, făcând trimitere la sentinţa nr. 139 din 03.08.2015, competenţa de
soluţionare aparţine Secţiei I civile, neexistând motive, raportat la obiectul acţiunii, care să atragă
competenţa completelor specializate din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Botoşani.
În considerentele acestei sentințe s-a avut în vedere că, prin sentinţa nr. 139 din 3.08.2015,
Curtea de Apel Suceava a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civilă a
Tribunalului Botoşani, fiind avut în vedere că obiectul acţiunii nu se referă la un act administrativ,
tipic sau asimilat, emis de o autoritate publică în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi nici nu
intră sub incidenţa normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale reglementate de Codul
muncii, astfel încât cauza nu este de competenţa unui complet specializat în litigii de muncă şi nici a
instanţei de contencios administrativ. Întrucât competenţa de soluționare a cauzei a fost tranşată prin
sentinţa nr. 139/2015 a Curţii de Apel Suceava, instanța a reținut refuzul nejustificat al completului
specializat în fonduri civile de a soluţiona cauza care, din eroare, după stabilirea competenţei, a fost
repartizată, spre soluţionare, unui complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.
Soluţia pronunţată în procedura regulatorului de competenţă, prin care s-a dat dezlegare
conflictului negativ de competenţă are putere de lucru judecat, conform art. 430 alin. 2 C.proc.civ. şi
344
este obligatorie, deopotrivă, părților și instanţei căreia i-a fost trimisă cauza, ce nu pot ignora efectele
unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului. Prin urmare, instanța în
favoarea căreia a fost stabilită competența de soluționare a pricinii nu mai avea posibilitatea să
invoce, din nou, excepția de necompetenţă funcțională, ci era ţinută să soluţioneze cauza, întrucât, în
caz contrar ar fi nesocotit efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în procedura
regulatorului de competenţă.
Așadar, susținerea recurentului privind încălcare obligației de reverificare, de către prima
instanță, a normelor de competență materială funcțională a secțiilor din cadrul tribunalului în raport
de Decizia nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului de
unificare jurisprudențială, este nefondată, de vreme ce problema necompetenței funcționale fusese
deja tranșată, prin hotărâre definitivă, la data la care statuările instanței supreme au devenit
obligatorii, conform art. 517 alin. 4 C.proc.civ.
În același timp, trebuie avut în vedere că o eventuală repunerea în discuție a competenței
materiale procesuale - astfel cum, eronat, susține recurentul - ar fi condus la nesocotirea termenului
limită prevăzut de art. 131 alin. 1 C.proc.civ., termen până la care prima instanță putea și trebuia să
procedeze la o atare verificare. Or, invocarea excepţiei de necompetenţă funcțională în soluţionarea
cauzei, ulterior acestui moment procesual, nu mai era posibilă, întrucât operase o consolidare a
competenţei instanței.
Așadar, ulterior acestui moment, ca efect al dispoziţiilor legale care limitează în timp
posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă, prima instanță nici nu mai avea posibilitatea de a
proceda la o reverificare a competenței sale funcționale, chiar dacă recurentul a semnalat, în cadrul
litigiului (la termenul din 07.10.2016), pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 16 din 26.09.2016
(decizie ce a devenit obligatorie la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României nr.
110/09.02.2017), de vreme ce competenţa materială procesuală și funcțională se consolidase, în mod
definitiv, în urma hotărârii date în soluționarea regulatorului de competență.
2.1. În ceea ce privește criticile referitoare la modul de soluționare a excepției de nelegalitate
referitoare la decizia nr. 21/01.07.2013 emisă de Curtea de Conturi – Camera de Conturi Botoșani,
recurentul a pretins că soluția de inadmisibilitate dată excepției este pronunțată cu aplicarea și
interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 și cu nesocotirea motivelor
pe care se întemeiază acțiunea reclamantei. S-a susținut că, în raport de norma legală evocată, în mod
greșit s-a apreciat în privința admisibilității excepției de nelegalitate, pe motiv că actul administrativ
nu ar avea caracter individual și, că, decizia Curții de Conturi nu ar avea înrâurire asupra fondului
cauzei.
În ce priveşte excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 21/01.07.2013 emisă de Curtea de
Conturi - Camera de Conturi Botoșani, instanța de apel a reținut, în confirmarea soluției dată
excepției de către tribunal, că decizia nu are înrâurire directă asupra fondului cauzei.
Așadar, critica de nelegalitate evocată de recurent în privința soluției dată excepției de
nelegalitate va fi verificată din perspectiva modului de aplicare și interpretarea a prevederilor art. 4
alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul stabilirii dacă soluţionarea prezentei cauze depinde, într-o
măsură înrâuritoare, de actul a cărui nelegalitate s-a solicitat a fi constatată.
Potrivit textului normativ evocat, admisibilitatea unei excepții de nelegalitate se verifică prin
prisma a trei condiții, respectiv: să vizeze un act administrativ individual, în accepțiunea art. 2 alin.
(1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004; actul administrativ individual în discuție să nu fie exceptat
de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din
Constituția României și art. 5 din Legea nr. 554/2004; soluția ce urmează a fi pronunțată asupra
litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, ceea ce presupune afirmarea și
demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea, prealabilă, a excepției, în raport cu
obiectul și circumstanțele cauzei.
345
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată cu privire la deciziei nr. 21/01.07.2013
emisă de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Botoșani, Înalta Curte apreciază că instanța de apel
a reținut corect, din perspectiva cerinţei impuse de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, că excepția
nu este admisibilă, întrucât soluţionarea pricinii, în fond, nu depinde de o eventuală legalitate a
deciziei contestate, astfel încât verificările ce se impuneau în soluționarea excepției nu erau
determinante în raport de obiectul și cauza dedusă judecății.
Prin demersul judiciar inițiat în cauză - astfel cum a fost fixat prin elementele cererii
introductive și examinat de instanțele de fond - reclamanta urmărește, în cadrul răspunderii civile
delictuale de drept comun, recuperarea prejudiciului produs de pârâtul-recurent în exercitarea
funcției sale, respectiv pentru săvârșirea unor fapte ilicite în perioada exercitării mandatului de
primar.
Așadar, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie să existe un raport de
cauzalitate între fapta păgubitoare și prejudiciu, iar fapta trebuie săvârșită cu vinovăție, după ce, în
prealabil, s-a stabilit caracterul ilicit al faptei imputate, în raport de normele dreptului obiectiv
încălcate cu ocazia săvârşirii faptei cauzatoare de prejudiciu.
În cauză, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului este rezultatul aplicării normelor
de drept substanţial, în sensul verificării condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport de situația
de fapt, stabilită pe baza și în urma evaluării probatoriului administrat nemijlocit de tribunal și nu ca
rezultat a celor constatate, prin decizia nr. 21/2013, de Curtea de Conturi, decizie care a stabilit, în
sarcina angajatorului, doar obligația de a acționa pentru recuperarea prejudiciului produs de salariatul
său.
Recurentul este terț în raport de cele constatata prin decizia Curții de Conturi, astfel încât
acest înscris nu are o forță probatorie absolută, în cadrul prezentului proces și a avut posibilitatea de
a-și face propriile apărări, prin administrarea de probe, de natură să infirme îndeplinirea condițiilor
răspunderii civile delictuale pentru faptele ilicite imputate prin demersul judiciar de față.
Apărările în proces ale recurentului au privit chiar acest din urmă aspect, însă au fost
înlăturate motivat de către instanţele fondului, în contextul probatoriului administrat nemijlocit,
probatoriu pe baza căruia a fost stabilită situația de fapt și aplicate, corespunzător, normele de drept
material incidente în cauză.
Cum regimul juridic al deciziei Curții de Conturi a fost corect reținut în cadrul litigiului și
întrucât prin prisma verificării cerințelor legale înscrise în art. 4 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, actul
administrativ contestat, în raport de care a fost formulată excepţia de nelegalitate, nu determină per
se antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, Înalta Curte va reține că verificarea modului de
soluționarea a excepției de nelegalitate a fost corect realizată de instanța de apel, prin decizia
recurată.
2.2. În ceea ce privește susținerile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. 2
din Legea nr. 554/2004 sub aspectul analizării admisibilității excepției de nelegalitate, cu referire la
calificarea naturii juridice a deciziei nr. 21/01.07.2013 a Curții de Conturi - Camera de Conturi
Botoșani, în sensul de act administrativ cu caracter individual, susținerile recurentului nu pot fi
primite, întrucât nu vizează argumentele instanței de apel care au stat la baza raționamentului judiciar
avut în vedere în controlul exercitat cu privire la modul în care excepția de nelegalitate a fost
soluționată, care se referă, exclusiv, la neîndeplinirea condiției de admisibilitate privind dependența
soluționării fondului litigiului de actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă.
3. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
recurentul a invocat că instanța de apel, prin decizia atacată, a aplicat greșit dispozițiile legale privind
prescripția extinctivă și răspunderea civilă delictuală.
3.1. În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, recurentul a susținut că
instanța de apel a reținut eronat momentul de început al termenului de prescripție.
346
Recurentul a arătat că faptele ilicite ce i-au fost imputate ar fi fost săvârşite în perioada 2008
- 26.10.2011 (ultima tranşă plătită către S.C. D. S.R.L.), cu ocazia auditului financiar desfășurat pe
anul 2011, astfel cum rezultă și din Procesului-verbal de constatare nr. 2089/02.11.2012 întocmit de
Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Botoşani. În aceste condiţii, recurentul a susținut
că, pentru activitatea ilicită generatoare de prejudicii, reclamanta ar fi putut exercita acţiunea în
răspundere civilă delictuală până cel târziu la finalul anului 2014. Însă, cererea iniţială de chemare în
judecată a fost înregistrată la data de 27.02.2015, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege
pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
S-a mai susținut că termenul de prescripție de 3 ani nu poate începe să curgă de la data
întocmirii Raportului de audit financiar al Curții de Conturi Botoșani nr. 2136/17.10.2014, deoarece
actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție și a pretins că
unitatea administrativ-teritorială, prin aparatele de specialitate, putea cunoaște paguba încă de la data
plăților considerate nelegale sau de la data încheierii exercițiului financiar pe anul 2011 pentru a
putea acționa în vederea recuperării pretinsului prejudiciu.
Susținerile recurentului, axate pe ideea că actul de control al Curții de Conturi nu marchează
începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a
salariatului, deși sunt corecte - aflate în consens cu raționamentul interpretativ expus în
considerentele Deciziei în interesul legii nr. 19/2019 - nu conduc la casarea deciziei atacate.
Într-adevăr, potrivit Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, Înalta Curte a reţinut, pentru cazul
răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului şi în legătură cu munca
acestuia, că termenul de prescripţie extinctivă vizând acţiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani
şi se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe
cel care răspunde de ea (paragraful 47).
Făcând demarcaţie între momentul subiectiv al începutului cursului prescripţiei, cel al
cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, şi cel obiectiv, de la care
angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, instanța supremă menţionează
că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi
depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi de a acționa pentru recuperarea
acesteia (paragraful 49).
Pornind de la atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, conform dispoziţiilor art. 1 şi 21 din
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea acestei entităţi, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte a constat că nu există certitudinea datei
posibilului control al Curţii de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuţii, context în care
entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin
actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenţei unor eventuale
pagube produse de angajaţi în privinţa resurselor respective (paragraful 53).
În acest cadru, instanța supremă consideră, în continuare, că paguba constatată, preexistentă
raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din
urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor
deţinute de entitatea controlată (paragraful 57). Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea
controlată trebuia să declanşeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi
controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful
58).
Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripţiei extinctive,
respectiv dreptul de recuperare a pagubei şi faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte
concluzionează asupra nerelevanţei actului de control al Curţii de Conturi în marcarea începutului
prescripţiei, în contextul în care nu există dispoziţii legale care să prevadă în acest sens şi
347
documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului
prescripţiei, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61- 63).
În final, punctând rolul instituţiei prescripţiei, privită ca sancţiune a pasivităţii în exerciţiul
dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoaşterii şi
neaplicării dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea şi aplicarea art. 268 alin. 1 lit. c din
Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, reţine că actul de control efectuat de
Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuţii, prin care s-a stabilit, în sarcina
angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul
termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele
64 şi 66).
Prin urmare, astfel cum se degajă din raţionamentul instanţei supreme în pronunțarea deciziei
în interesul legii, expus în precedent, rezultă că cel păgubit nu trebuie să aştepte controlul Curţii de
Conturi sau a altui organism cu atribuţii în acest sens, pentru a depista prejudiciul şi pe cel
răspunzător de producerea lui. Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul la repararea
pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, reiese că invocarea actului de control al
Curții de Conturi se vădește a fi irelevantă.
În speță, din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în acord
cu susținerile formulate de partea apelantă și în consens cu statuările interpretative din cuprinsul
Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, a reținut că determinarea momentului obiectiv de
început al prescripţiei nu se realizează în raport de actul de control al Curții de Conturi.
Astfel, potrivit considerentelor hotărârii atacate, Curtea de Apel a arătat că actul de control
efectuat de Curtea de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii
pentru angajarea răspunderii pârâtului, în condiţiile în care, pentru calculul acestui termen nu are
relevanţă data întocmirii raportului prin care s-a constatat caracterul nelegal al unor plăți sau
existența unor prejudicii produse de parte.
Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat a fi relevante, în determinarea momentul de
început a termenului de prescripție, normele legale în vigoare care reglementează instituția
prescripției extinctive din momentul săvârșirii faptelor ilicite, respectiv cele de la momentul la care
plăţile imputate pârâtului au fost efectuate, sens în care a stabilit (aspect necontestat în cauză) că
raporturile juridice din prezenta cauză sunt guvernate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958,
raportat de data la care plățile au fost efectuate, cât și de cele înscrise în Codul civil, pentru plata
efectuată la data de 26.10.2011.
Așadar, pornind de la normele legale incidente, în conformitate cu care prescripția dreptului
la acțiune, în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, instanța
de apel a constatat a fi relevante, în determinarea momentului care marchează începutul termenului
de prescripție extinctivă, dispozițiile art. 9 alin. 1 și art. 10 din Legea nr. 215/2001 privind
administrația publică locală, în forma în vigoare la data la care pârâtul a avut calitatea de primar,
dispoziții în raport cu care a reținut incidența dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958, respectiv
art. 2532 pct. 3 C.civ.
Așadar, criticile recurentului referitoare la lipsa de relevanță a actului de control al Curții de
Conturi în stabilirea începutului prescripției extinctive se vădesc a fi nefondate în raport de normele
de drept substanțial aplicate.
3.2. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a
susținut că, prin decizia atacată, s-au aplicat greșit dispozițiile legale care reglementează cazurile de
suspendare a cursului prescripției extinctive.
Caracterul nefondat al apărării astfel susținute este determinat de împrejurarea că pârâtul a
fost acționat în judecată pentru recuperarea prejudiciului produs în timpul mandatului său, prejudiciu
348
generat de îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor legale – care îi reveneau în calitate de ordonator de
credite - cu ocazia plăților efectuate în legătură cu proiectul de investiții pietruire drumuri comunale.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 şi 10 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001
autorităţile administraţiei publice locale administrează resursele financiare şi bunurile proprietate
publică sau privată ale comunelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, primarul fiind, în
accepțiunea legii, autoritatea executivă a administraţiei publice locale, conform art. 1 alin. 2 lit. e din
Legea nr. 215/2001.
Or, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2532 pct. 3
C.civ. cursul prescripției extinctive este suspendat între orice persoană care, în temeiul legii, al unei
hotărâri judecătorești, al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt
astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate.
În contextul normativ expus, prin prisma dispozițiilor legale înscrise în Legea nr. 215/2001,
în mod corect instanța de apel a reținut că raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială
și primar intră în sfera de incidență a cazului de suspendare analizat. Așadar, pe timpul în care
pârâtul a îndeplinit funcția de primar, nu poate curge termenul de prescripție în ceea ce privește
introducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, astfel cum este cea din speța de față.
Rațiunea unei asemenea reglementări decurge din prezumția lipsei de imparțialitate a persoanei, care
ocupă temporar funcția de primar, de a acționa, în virtutea funcției de reprezentare a instituției
publice păgubite, contra propriei persoane, împotriva căreia curge prescripție, atât timp cât fapta
ilicită imputată pârâtului este aceea de a fi efectuat o serie de plăți din bugetul UAT A., prin
încălcarea obligațiilor legale - care îi reveneau în calitate de ordonator principal de credite – de a
asigura buna administrare a bunurilor și valorilor din patrimoniul unității administrativ-teritoriale
reclamante.
Dat fiind raportul juridic existent între primar și unitatea administrativ-teritorială pe care a
condus-o, raport în al cărui conținut intră și obligația de bună administrare a patrimoniului persoanei
juridice și al cărui reprezentant legal s-a aflat pe durata exercitării mandatului de primar, Înalta Curte
reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale care
reglementează cazul de suspendare a cursului prescripției extinctive prevăzut de art. 14 din Decretul
nr. 167/1958, respectiv art. 2532 pct. 3 C.civ., ipoteză edictată de natura specială a raporturilor în
care se află cel împotriva căruia curge prescripția.
Întrucât împrejurarea care se circumscrie cazului de suspendare a intervenit înainte de
începerea cursului prescripției, efectul generat este unul energic, respectiv acela de amânare a
curgerii termenului de prescripție până la „darea și aprobarea socotelilor” cu privire la administrarea
bunurilor unității administrativ-teritoriale, moment localizat în timp la data când a fost aleasă o nouă
persoană pentru exercitarea atribuțiilor specifice de primar (18.06.2015). Cum acțiunea a fost
introdusă la 27.02.2015, în mod corect s-a reținut, prin decizia recurată, că termenul general de
prescripție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu era împlinit.
3.3. Din această perspectivă se vădesc a fi lipsite de relevanță susținerile recurentului, cu
referire la determinarea momentului de început al termenului de prescripție, care reflectă ideea
cunoașterii efective sau posibilitatea cunoașterii, de către reclamantă, a pagubei pretins suferite de
aceasta prin efectul plăților efectuate în timpul mandatului de primar al pârâtului, în sensul că pentru
recuperarea prejudiciului nu trebuia să se aștepte controlul Curții de Conturi, ci reclamant trebuia să
dea dovadă de diligență, în sensul declanșării propriile mecanisme de depistare a pagubei,
independent de constatările Curții de Conturi.
Argumentele critice ale recurentului cu privire la mecanismele interne vizând controlul de
gestiune financiară ce s-ar fi impus a fi declanșate, prin aparatul de specialitate, pentru depistarea
eventualelor nereguli în activitatea financiară a ordonatorului de credite - ca fundament al stabilirii
momentului obiectiv al începutului cursului prescripției – nu se impun a fi analizate, după cum deja
349
s-a evocat în precedent - raportat la efectele generate de incidența dispozițiilor prin art. 14 din
Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2532 pct. 3 C.civ., reținute prin decizia recurată.
În acest context, sunt lipsite de relevanță, pentru marcarea începutului prescripției, orice
verificări legate de examinarea împrejurării dacă, la nivelul unității administrativ teritoriale
reclamante, au fost instituite și organizate - în perioada în care recurentul a exercitat funcția de
primar – acele mecanisme interne de exercitare a auditului public intern și controlului financiar
preventiv propriu, cu scop de verificare a modalității de gestionare a resurselor financiare.
Așa fiind, elementele care marchează începutul curgerii termenului de prescripție, și anume:
data la care victima faptei ilicite (reclamant în cadrul procesului stabilit ca urmare a acțiunii în
justiție prin care se pretinde repararea prejudiciului derivat din fapta ilicită pe care o impută părții
pârâte) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana responsabilă de
producerea acestuia - constituie aspecte a căror verificare nu se impune în contextul în care instanța
de apel, în cadrul analizei prescripției dreptului material la acțiune și având ca premisă momentul
producerii efective a pagubei, adică al plăților efective imputate, a reținut incidența art. 14 din
Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2532 pct. 3 C.civ., al căror efect constă în aceea că termenul de
prescripție nu va curge, în ceea ce privește introducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală,
pentru recuperarea prejudiciului generat de plățile nelegale efectuate de pârât, în perioada în care
acesta s-a aflat în exercitarea mandatului de primar.
3.4. Subsumat motivului de recurs care vizează modul în care a fost verificată soluția dată
excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul a susținut că instanța a depășit limitele
apelului pe care l-a declarat, întrucât apărările părților și motivarea instanței de fond, relativ la
începutul termenului de prescripție, au fost efectuate în jurul datei la care a fost întocmit raportul
Curții de Conturi, fără a fi antamat aspectul modului de calcul al termenului de prescripție în raport
de momentul încetării mandatului său de primar.
Critica vizând depășirea limitelor apelului declarat doar de către pârât va fi analizată din
perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., deoarece vizează
chestiuni de ordin procesual (depășirea limitelor de învestire a instanței), care se vădește a fi
nefondată.
Susținerile privind stabilirea momentului de început al cursului prescripției extinctive de către
instanța de apel, cu nesocotirea celor arătate de apelantul-pârât prin cererea de apel, nu se
circumscriu unui caz de depășire a limitelor de învestire a instanței de prim control judiciar.
Faptul că instanța de apel a ajuns la o concluzie diferită de cea a apelantului și chiar a
instanței de prim grad (în contextul menținerii soluției, de respingere, dată excepției) în ceea ce
privește momentul de început al cursului prescripției, nu semnifică împrejurarea că procedeul adoptat
ar constitui o încălcare a principiului disponibilității, înscris în art. 9 alin.2 C.proc.civ. Instanța era
datoare să examineze instituția prescripției extinctive prin raportare la toate prevederile legale și să ia
toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar și a pronunțării unei hotărâri legale și
temeinice, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută în cauză,
conform art. 22 alin.2 C.proc.civ. Așadar, indiferent de opinia părții asupra modului în care trebuie
aplicată și interpretată legea la o anumită situație de fapt, intră în atribuțiile instanței de control de a
realiza un raționament corect, nepunându-se problema depășirii limitelor de învestire indicate de
pârât, prin cererea de apel, în contextul în care hotărârea se sprijină pe propriul raționament și
vizează dezlegările jurisdicționale asupra instituției prescripției extinctive.
4. Printr-un alt motiv de recurs, fundamentat de dispozițiile art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.,
pârâtul a invocat că instanța de apel, prin decizia atacată, a aplicat greșit dispozițiile legale privind
răspunderea civilă delictuală, fiind reținut eronat, în sarcina sa, fapta ilicită constând în încălcarea
dispozițiilor art. 51 alin.3 și art. 54 alin. 5 și 6 din Legea nr. 273/2006. A pretins că, în calitate de
350
primar, nu avea atribuții în legătură cu operațiunile financiar-contabile, acestea revenind aparatului
de specialitate din cadrul instituției.
Referitor la condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale în persoana recurentului B.,
instanțele fondului au reținut corect că sunt întrunite cumulativ toate aceste condiţii.
Instanţa de apel a analizat fapta imputată în persoana pârâtului și a arăta, în mod concret, care
dintre acţiunile acestuia, comise cu încălcarea dispoziţiilor legale, se circumscriu faptei ilicite
(supusă controlului judiciar în calea de atac a apelului) care constă în plățile efectuate, cu încălcarea
dispozițiilor legale, în legătură cu proiectul de investiții „pietruire drumuri comunale în comuna A.,
județul Botoșani”. Deopotrivă, constatând fapta ilicită prejudiciabilă în sarcina pârâtului, instanța de
apel a stabilit întinderea prejudiciului încercat reprezentat de diferența între valoarea lucrărilor
decontate și cea a lucrărilor efectiv executate.
Cum dispozițiile legale înscrise în art. 51 alin.3 şi ale art. 54 alin.5 şi 6 din Legea nr.
273/2006 privind finanţele publice locale impun ca efectuarea cheltuielilor bugetare să se facă numai
pe bază de documente justificative, care să confirme prestarea serviciilor ori executarea de lucrări, în
mod corect instanța de apel a reținut în sarcina pârâtului antrenarea răspunderii civile delictuale, ca
urmare a încălcării obligațiilor instituite prin lege, în sarcina acestuia.
Astfel, în verificarea caracterului ilicit al faptei imputate, din situația de fapt stabilită pe baza
evaluării probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că, în urma contractului de lucrări nr.
905/14.05.2008, încheiat între Primăria comunei A., în calitate de achizitor-beneficiar și SC E. SRL
Botoşani, concesionat către SC D. SRL, în calitate de executant, acesta din urmă s-a obligat ca, într-
un interval de 12 luni, cu începere de la data de 14.05.2008, să proiecteze, să execute, să finalizeze şi
să întreţină obiectivul „pietruire drumuri comunale în localităţile comunei A.”.
Reține instanța de apel că, potrivit clauzelor contractului de lucrări nr. 905/14.05.2008,
beneficiarul avea obligația de a efectua plăţile parţiale la valoarea lucrărilor executate potrivit
contractului, care trebuiau dovedite prin situaţii de lucrări provizorii, de natură a asigura verificarea
acestora.
Referitor la centralizatoarele şi situaţiile de lucrări pentru lunile iunie 2008, august 2008,
octombrie 2008, decembrie 2008, martie 2009, martie 2010, iulie 2011 întocmite de executantul
lucrării, în vederea realizării plăților aferente, instanța de apel a apreciat că aceste documente nu pot
fi calificate drept instrumente justificative privind executarea efectivă a lucrărilor decontate, întrucât
centralizatoarele de lucrări indică sumele achitate și cuantumul acestora pentru infrastructură-
terasamente sau suprastructură-drumuri, iar situaţiile de lucrări, ataşate fiecărui centralizator,
justifică sumele care sunt cuprinse în centralizatoarele respective.
Ca atare, instanța de apel a concluzionat că pot avea, în sensul legii, natura de „document
justificativ” doar acele înscrisuri care certifică executarea serviciilor și al căror conţinut exprimă ceea
ce poate fi identificat efectiv și confruntat cu realitatea din teren, asigurând o rapidă şi sigură
verificare a ceea ce s-a executat.
Așadar, fapta ce se impută recurentului în legătură cu lucrările executate și decontate nu
constă în încălcarea obligațiilor legale privind neîntocmirea acelor documente justificative privind
plățile efectuate pentru obiectivul de investiție, ce a constituit obiectul contractului de lucrări nr.
905/2008, ci neîntocmirea documentelor justificative de urmărire a calității și cantităților de
materiale puse în operă de natură a certifica realitatea executării lucrărilor și cantitățile de lucrări
executate pe fiecare drum.
Așadar, plățile efectuate nu au la bază documente care să certifice realitatea și exactitatea
lucrărilor decontate, respectiv că plățile efectuate exprimă contravaloarea acelor lucrări real
executate și incorporate material în obiectivul de investiții care a făcut obiectul contractului nr.
905/14.05.2008, respectiv „pietruire drumuri comunale și sătești din comuna A.”.
351
În circumstanțele factuale reținute, reiese că plata acestor lucrări a fost efectuată cu încălcarea
atât a dispozițiilor art. 51 alin.3 din Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice locale, în conformitate cu
care efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative, care să
confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea
de lucrări, cât și a celor înscrise în art. 54 alin. 5 şi 6 din același act normativ, referitor la caracterul
imperativ al existenţei documentelor justificative, în conformitate cu care instrumentele de plată
trebuie să fie însoţite de documentele justificative care să certifice atât exactitatea sumelor de plată,
cât și recepţia bunurilor, să confirme executarea serviciilor/lucrărilor, volumul lucrărilor și
materialelor de construcții incorporate şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate.
Cum aceste atribuții au fost încălcate de pârât, care, în calitate de ordonator de credite avea
atribuții și responsabilități în administrarea și controlul fondurilor bugetului local al comunei,
efectuând plăți pentru care nu au fost întocmite documente justificative privind calitatea și cantitățile
de materiale folosite și care să certifice realitatea lucrărilor executate, reiese că instanța de apel, în
mod legal, a reținut caracterul ilicit al faptei imputate, în raport de încălcarea atribuţiilor ce îi
reveneau acestuia.
4.2 În contextul considerentelor deja expuse și având în vedere că angajarea răspunderii
pârâtului s-a fundamentat pe temei delictual, pentru recuperarea prejudiciului reprezentat de
efectuarea unor cheltuieli bugetare cu încălcarea obligațiilor impuse de Legea nr. 273/2006 privind
finanțele publice locale, se vădesc a fi nefondate și susținerile recurentului referitoare la neîntrunirea
condițiilor răspunderii civile delictuale, sub aspectul inexistenței culpei sale în decontarea unor
lucrări executate după expirarea termenului stipulat în contract.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie să existe un raport de cauzalitate între
fapta păgubitoare și prejudiciu, iar fapta trebuie săvârșită cu vinovăție.
Fiind reținute ca întrunite condițiile enumerate pentru antrenarea răspunderii civile delictuale
în sarcina pârâtului, motivat de faptul că fapta imputată a vizat încălcarea unor obligații concrete în
legătură cu execuția și plata unor lucrări, în sensul neîntocmirii documentelor care să justifice
realitatea și exactitatea lucrărilor, pretins a fi executate în baza prevederilor contractuale, Înalta Curte
reține a fi corectă concluzia instanței de apel în sensul că doar contractul în sine, încheiat între
beneficiar și executant, nu poate constitui – în sensul legii - document justificativ, pentru plăţile
efectuate.
Argumentele curții de apel, care s-au raportat, în cadrul evaluării sale, la probatoriul
administrat, atestă că situaţiile de lucrări nu au fost însoțite de măsurătorile care să confirme volumul
și cantităţile de lucrări efectiv incorporate, nefiind de natură să se circumscrie, din punct de vedere
juridic, acelor instrumente, cu caracter confirmativ, care să descrie sau să permită, dincolo de orice
dubiu, identificarea elementelor care să certifice realitatea lucrărilor executate și să permită
verificarea îndeplinirii condiţiilor de efectuare a plăţii.
5. Critica recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 476-478 C.proc.civ. va fi
examinată din perspectiva incidenței motivului de casare înscris în art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.,
întrucât se referă la încălcarea unor dispoziții cu caracter procedural.
Recurentul a pretins că, în cuprinsul memoriului de apel, a formulat apărări în legătură cu
existența unui aparat de specialitate al primarului, care avea în atribuții în întocmirea documentației
contabile și avizarea plăților, de vreme ce atribuțiile sale erau doar de ordonanțare. A apreciat că
aceste susțineri nu constituie motive și apărări noi, cum eronat a reținut instanța de apel, întrucât
existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul se impunea a fi determinată, în verificarea
condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Raționamentul instanței de apel, fundamentat pe dispozițiile art. 477 alin. 1 C.proc.civ., care
vizează limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, a avut în vedere că
352
respectivul motiv de apel a fost invocat pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor asupra apelului și nu
în termenului de declarare a căii ordinare de atac.
Criticile recurentului sunt inapte să infirme raţionamentul instanţei de apel, întrucât
devoluţiunea care poate fi realizată în cadrul căii ordinare de atac a apelului este guvernată de regula
înscrisă în art. 477 C.proc.civ. potrivit căreia limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce
s-a apelat.
Această regulă instituie, potrivit art. 478 alin. 1 și 2 C.proc.civ., interdicția pentru părţi de a
schimba cadrul procesual, de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele
invocate în primă instanţă, în motivarea apelului ori prin întâmpinare. Legea, într-adevăr, permite
părților (alin. 4 al textului legal menționat) o explicitare a pretențiilor care au fost cuprinse implicit în
cererile sau apărările adresate primei instanțe. Așadar, o asemenea explicitare nu poate fi raportată,
în contextul în care limitele judecății în primă instanță au fost clar determinate, decât la pretenţiile
formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe, astfel încât explicitarea unor
pretenţii/apărări subsecvente judecăţii în primă instanţă nu mai este posibilă.
Nu poate fi imputat instanței de apel încălcarea limitelor devoluțiunii, întrucât judecata
fondului a fost realizată în limitele stabilite, expres sau implicit, de apelant, prin cererea de apel.
Este adevărat că, în cuprinsul memoriului de apel, pârâtul a formulat susțineri în legătură cu
atribuțiile ce revin serviciului de contabilitate, din cadrul aparatului de specialitate al primarului, în
legătură cu verificările privind dislocarea sumelor din bugetul local și efectuarea plăților, însă
argumentele apelantului au fost evocate în dezvoltarea criticilor de nelegalitate privind modul de
soluționare a excepției privind prescripția dreptului material la acțiune, cu referire concretă la
elementele de determinare a momentului de început al termenului de prescripție.
În această linie apelantul a evocat, în cuprinsul memoriului de apel, atribuțiile organelor de
control în depistarea existenței, prin intermediul unor mecanisme interne, a eventualelor pagube
produse de angajați în privința resurselor bugetare, aceste argumente justificative având rol în a
fundamenta ideea lipsei de relevanță a deciziei Curții de Conturi în marcarea începutului termenului
de prescripție, adică al determinării momentului obiectiv la care reclamanta putea cunoaște paguba și
pe cel răspunzător de ea, aspect examinat în cuprinsul deciziei recurate.
Este de semnalat că, dincolo de verificarea constituirii mecanismelor interne de control în
cadrul unității administrativ-teritoriale pe timpul exercitării mandatului de primar de către recurent,
angajarea cheltuielilor bugetare se realizează cu respectarea principiului separației atribuțiilor în
realizarea cheltuielilor din fondurile publice. Așadar, fără a fi minimalizate acele atribuții care revin
compartimentelor de specialitate în cadrul etapei ordonanțării cheltuielilor de plată, aceste atribuții
sunt distincte de verificarea realizată și coordonată de ordonatorul de credite, atribuții a căror
încălcare a fost imputată recurentului, prin demersul judiciar de față.
Deopotrivă, trebuie observat că, formularea unor susțineri, cu ocazia concluziilor asupra
apelului declarat în cauză, prin care se contesta stabilirea vinovăţiei în persoana autorului faptei
licite, producătoare de prejudiciu (ce ridică problema atitudinii subiective faţă de faptă şi urmările
acesteia) constituie o chestiune distinctă de aspectele de nelegalitate din memoriul de apel ce
impuneau verificări în privința condiției caracterului ilicit al faptei imputate, ce reclamă încălcarea
normelor dreptului obiectiv cu ocazia săvârşirii faptei.
6. Sub un ultim motiv de recurs, pârâtul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât
obligarea sa la plata de dobânzi și penalități s-a realizat cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 54
alin. 10 din Legea nr. 273/2006, în condițiile în care sumele de bani, stabilite în sarcina sa de către
prima instanță, au natura unor despăgubiri civile și nu a unor obligații fiscale.
În cazul neefectuării lucrărilor angajate, pentru care s-au efectuat plăți, dispozițiile legale
înscrise în art. 54 alin. 10 din Legea nr. 273/2006 impun ca recuperarea sumelor de către instituția
353
publică să se realizeze cu perceperea de majorări de întârziere, la nivelul celor existente pentru
veniturile bugetare, conform modului de calcul impus de norma legală evocată.
Or, caracterul nefondat al criticii formulate este dat de ignorarea faptului că prima instanță a
stabilit obligațiile accesorii creantei principale, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 54 alin.10 din
Legea nr. 273/2006 și nu ca obligații fiscale accesorii aferente unei creanțe fiscale principale.
Majorările de întârziere au fost stabilite în sarcina pârâtului recurent ca urmare a faptei sale
culpabile, generatoare de prejudiciu și au drept scop repararea integrală a prejudiciului creat unității
administrativ-teritoriale reclamante, constituind accesorii ale creanței principale reprezentată de
prejudiciul suferit constând în contravaloarea lucrărilor neexecutate, dar achitate din bugetul local.
Așadar, în raport cu funcția reparatorie pe care o îndeplinește, obligația suplimentară stabilită
în conformitate cu dispozițiile art. 54 alin. 10 din Legea nr. 273/2006 este menită să asigure
acoperirea integrală a prejudiciului creat bugetului de stat, constituind un echivalent al lipsei de
folosință a sumelor aferente creanței principale, sume ce se impuneau a fi gestionate corespunzător
cadrului normativ privind administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale.
În consecință, pentru toate considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate,
în baza art. 496 raportat la art. 488, alin.1, pct. 5 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat,
recursul declarat de pârâtul B.
Notă: Legea nr. 215/2001 a fost abrogată prin art. 597 alin. 2 lit. e) din Codul administrativ din 2019, publicat
în M.Of. nr. 555 din 5 iulie 2019
Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
40. Prejudiciu decurgând dintr-o cauză penală. Acţiune în despăgubiri. Lipsa caracterului
întreruptiv al cursului prescripţiei în absența constituirii părţii vătămate ca parte civilă
C.civ., art. 2537

Decretul nr. 167/1958, art. 16 lit. b)
Condiţiile cerute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pentru a se produce efectele
întreruptive de prescripţie, constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze
fondul dreptului subiectiv a cărui acţiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanţă
judecătorească sau organ de arbitraj necompetent şi sub condiţia admiterii acesteia, conform alin.
(2) al art. 16 din acelaşi Decret.
Plângerea penală, ce are drept scop antrenarea răspunderii penale, poate fi asimilată unei
cereri în sensul dispoziţiilor art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 în măsura în care este însoţită de
o constituire de parte civilă, adică are ataşată şi acţiunea civilă a persoanei vătămate, întrucât
numai aceasta aduce în dezbatere dreptul subiectiv civil, în acest caz neputându-i-se reproşa părţii
lipsa de diligenţă în rezolvarea pretenţiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi paralizat demersul
prin opunerea efectului prescripţiei).
Prin urmare, cum nu a existat o astfel de constituire de parte civilă a reclamantei în
procesul penal nu se poate susţine că a operat efectul întreruptiv de prescripţie, câtă vreme
plângerea penală, în sine, nu este asimilată cererii la care fac trimitere dispoziţiile art.16 lit. b) din
Decretul nr. 167/1958.
354
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 03.07.2019, reclamanta S.C.
A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C. şi D., instituirea sechestrului
asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorilor; obligarea pârâţilor în solidar la plata
sumei reprezentând lipsa de folosinţă şi a beneficiului nerealizat ca urmare a exploatării suprafeţei de
cca. 145 ha teren arabil cuprinse în Tabel 1 - Dăeni, Tabel 2 - Casimcea şi Tabel 3 - Topolog,
începând cu anul agricol 2011 şi până la predarea efectivă a imobilelor; obligarea pârâţilor în solidar
la plata, către reclamantă, a echivalentului în lei la data efectuării plăţii a sumei de 5.000 euro/ha
teren arabil reprezentând contravaloarea terenurilor preluate în mod abuziv din patrimoniul
reclamantei şi transferate către terte persoane în perioada 2011-2019; obligarea pârâtei B. SRL la
plata, către reclamantă, a sumei de 27.310,50 lei reprezentând cheltuieli de judecată în dosar nr.
x/327/2017.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 952 şi urm. C.proc.civ., art. 1357 şi urm., art. 1531
şi urm. C.civ.
Pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune
pentru capetele 2 şi 3 ale cererii şi au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.
Prin încheierea nr. 947 din 09.07.2019, s-a respins capătul de cerere privind instituirea
sechestrului asigurător.
Prin încheierea din 19.12.2019, s-a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Tulcea
Prin sentinţa nr.348 din 19.02.2021, Tribunalul Tulcea, Secţia civilă de contencios
administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a
prejudiciului în cuantum de 574.453,5 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă; a obligat
pârâţii la plata, către reclamantă, a prejudiciului în cuantum de 87.200 lei reprezentând contravaloare
terenuri; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata, către reclamantă, a sumei de 50 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/327/2017 al Judecătoriei Tulcea; a obligat pârâţii la
plata, către reclamantă, a sumei de 13.600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pârâta S.C.
B. S.R.L. . la plata, către reclamantă, a sumei de 20 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 199/C din 09.12.2021, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a admis
apelul pârâţilor împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca fiind prescrise, pretenţiile aferente perioadei
2011 - 02.07.2016; a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a sumei de 276.145 lei reprezentând
contravaloarea lipsei de folosinţă; a menţinut celelalte dispoziţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ. şi a arătat că prescripţia dreptului la acţiune este reglementată în prezenta cauză de
dispoziţiile art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi nicidecum de
prevederile noului Cod civil, aşa cum reţine instanţa de apel. Recurenta a cunoscut săvârşirea
faptelor ilicite săvârşite de intimaţii pârâţi încă din perioada iunie-iulie 2011, expunerea situaţiei de
fapt din cadrul plângerii penale formulate fiind fără echivoc în acest sens.
Astfel, cu ocazia mutării sediului social al recurentei din Tulcea în Bucureşti, în cursul lunii
iunie 2011, au fost descoperite transferurile ilicite de terenuri, iar în cursul lunii iulie 2011, asociaţii
ale căror semnături au fost falsificate au intrat în posesia înscrisurilor falsificate. Deci, momentul
începerii prescripţiei extinctive şi respectiv al cunoaşterii faptelor ilicite, a fost anterior intrării în
355
vigoare a noului Cod civil. În consecinţă, momentul introducerii plângerii penale este unul ulterior
cunoaşterii situaţiei litigioase rezultate din fapta ilicită şi a autorilor acesteia, iar din cuprinsul
plângerii penale, care se află anexată la dosar, rezultă inclusiv că părţile semnatare ale plângerii
penale au încercat soluţionarea amiabilă a divergentului.
Or, câtă vreme administratorul societăţii reprezenta societatea cu puteri depline, iar în numele
societăţii a solicitat explicaţii celor doi infractori cu privire la devalizarea patrimoniului recurentei,
acesta a acţionat în numele recurentei, iar actele efectuate constând în demersuri la notarii publici
care au autentificat contractele de vânzare-cumpărare, au reprezentat începerea cursului prescripţiei
extinctive în cauză. Mai mult, la momentul formulării plângerii penale reprezentanţii recurentei au
indicat cu exactitate actele falsificate pe baza cărora au fost săvârşite infracţiunile, faptele ilicite în
prezenta cauză, tocmai pentru că anterior au efectuat demersuri în urma cărora au cunoscut
persoanele şi faptele ilicite, iar documentele obţinute ca urmare a demersurilor astfel efectuate au
fost ataşate plângerii penale. Aceste acţiuni reprezintă, atât în fapt cât şi în drept, întreruperea
Legea care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în prezenta cauză este
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, actul normativ care era în vigoare în perioada
iunie-iulie 2011, dată la care recurenta, prin organele sale statutare, a cunoscut săvârşirea
infracţiunilor şi persoanele responsabile, noul Cod civil producându-şi efectele începând cu data de
01.11-2011, deci ulterior.
Rezultă că instanţa de apel a aplicat greşit legea materială, în sensul că a judecat cauza după
un act normativ care nu era aplicabil, respectiv noul Cod civil, în condiţiile în care incidente în cauză
erau dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Recurenta solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, dar la o altă curte de apel decât
Curtea de Apel Constanţa, referitor la care, în raport de modalitatea de soluţionare a cauzei, există
motive de bănuială legitimă de natură să contureze o judecată eronată şi părtinitoare.
Astfel, în considerarea criticilor prezentate, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei
instanţei de apel.
Recurenţii-pârâţi S.C. B. S.R.L., C. şi D. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1
pct. 5, 7, 8 C.proc.civ., formulând următoarele critici:
Instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat (art. 488 alin. 1 pct. 7 C.proc.civ.).
În cauză, temeiul acţiunii formulate a fost reprezentat de dreptul deja presupus a fi fost
recunoscut în favoarea intimatei de către instanţa penală prin sentinţa penală nr. 497/2016 (definitivă prin
decizia penală nr. 324/2017) pronunţată în dosarul penal nr. 593/327/2014, prin care s-a stabilit
existenţa unor fapte ilicite de natură penală şi vinovăţia (penală) a recurenţilor din prezenta cauză.
Legând prezenta acţiune civilă de dosarul penal, intimata a fost „scutită” de plata taxei de timbru la
valoare şi, în mod eronat, de obligaţia de dovedire a faptei ilicite.
Instanţele anterioare au dat valenţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în favoarea
intimatei, însă, au „omis” să dea valenţă juridică şi efectului negativ al autorităţii de lucru judecat în
favoarea recurenţilor, permiţând ca recurenţii să fie judecaţi pe latura civilă, a doua oară, în condiţiile
existenţei unei soluţii definitive, cu pronunţarea unei hotărâri (decizia civilă nr. 199/2021) care contrazice
sentinţa penală nr. 497/2016.
Astfel, într-o interpretare eronată a considerentelor şi dispozitivului sentinţei penale nr.
497/2016, instanţa civilă a procedat la reanalizarea pretenţiilor intimaţilor, într-o procedură exclusiv nouă,
cu căi de atac noi şi a stabilit peste şi în contradictoriu cu cele dispuse definitiv de instanţa penală.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, instanţa penală nu a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă
a intimatei întrucât aceasta ar fi fost formulată tardiv în procesul penal (şi nu ar exista nicio soluţie pe
aceste pretenţii), ci a soluţionat acţiunea civilă faţă de toate persoanele vătămate din dosarul penal şi faţă
de fapta penală, considerând-o ca nefondată.
356
Astfel, faţă de specificul fiecărei infracţiuni cercetate în dosarul penal (infracţiune de pericol,
infracţiune de rezultat), în analizarea laturii civile, s-a verificat ce infracţiune s-a reţinut în sarcina
fiecărui recurent, posibilitatea de a naşte prejudicii şi existenţa unei forme de acoperire a acestora
(renunţare pretenţii/tranzacţie).
Instanţa penală a pronunţat o soluţie pe latură civilă pentru prejudiciul ce ar fi putut fi produs de
cele 3 infracţiuni cercetate în speţă, apreciind că nu există prejudiciu generat de faptele de fals.
Interpretarea oferită de instanţa penală şi intrată în autoritate de lucru judecat nu se referă la pretenţiile
deduse punctual de părţile civile din dosarul penal, ci la efectul material general pe care îl poate produce
sau nu infracţiunea în ansamblu. Statuând că infracţiunile de fals nu pot genera prejudicii materiale,
efectul se răsfrânge asupra tuturor posibilelor victime, stabilindu-se că nu există prejudiciu nici la
momentul pronunţării şi nici pe viitor.
Au mai arătat recurenţii că imposibilitatea anumitor categorii de infracţiuni de a genera
prejudicii conduce, implicit, la o inadmisibilitate a acţiunii civile. Pentru fapta reglementată de art. 272
din Legea nr. 31/1990, instanţa a luat act de voinţa părţilor concretizată într-o convenţie de compensare
creanţe. Astfel, prejudiciul presupus rezultat din săvârşirea elementului material al infracţiunii
reglementate de art. 272 din Legea nr. 30/1990 a fost acoperit/s-a tranzacţionat asupra acestuia prin
convenţia de compensare (creanţe reciproce, exigibile).
Modul de soluţionare a pretenţiilor derivate din procesul penal în acest litigiu reprezintă o
aplicare expresă a prevederilor art. 23 NCPP care permite părţilor să se înţeleagă, instanţa luând act de
voinţa acestora.
În atare condiţii, analizând voinţa intimatei care, prin acţiunea civilă formulată, urmăreşte să
schimbe hotărârea instanţei penale prin care deja s-a soluţionat şi acoperit prejudiciul născut din
infracţiune, hotărâre intrată în circuitul juridic, cu autoritate de lucru judecat, de mai bine de 4 ani,
rezultă că la acest moment există 2 hotărâri potrivnice, dintre care, decizia civilă nr. 199/2021 pronunţată
în prezentul dosar încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 497/2016, definitivă prin
decizia penală nr. 324/2017 pronunţată în dosarul nr. x/327/2014.
Apreciază recurenţii că, în condiţiile în care, în cadrul cererii de chemare în judecată, pretenţia
aferentă capătului 1 de acţiune s-a finalizat cu o soluţie definitivă de respingere (dosar nr.
x/88/2019/a1), capetele 2 şi 3 se bucură de autoritate de lucru judecat, soluţia aferentă capătului 5 de
acţiune ar trebui să urmeze acelaşi parcurs procesual de respingere.
Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.).
Recurenţii apreciază că a fost încălcat art. 28 alin. 1 C.proc.pen. care statuează că hotărârea
penală are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o,
respectiv printr-o interpretare per a contrario, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire
la existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei autorului, în cazul în care se pronunţă altă soluţie decât
achitarea/încetarea procesului penal (în speţă, condamnare).
Intimata nu deduce judecăţii un alt prejudiciu, prejudiciu pe care nu l-ar fi avut în vedere/nu
exista la momentul pronunţării soluţiilor penale, ci este acelaşi prejudiciu, în aceeaşi componenţă cu cea
avută în vedere şi soluţionată de instanţa penală. În aceste condiţii, de aplicare fragmentată a
dispoziţiilor legale, întrucât acţiunea intimatei a fost calificată ca fiind o prelungire a laturii civile din
dosarul penal, instanţa de apel avea obligaţia de a face aplicarea prevederilor art. 28 NCPC, motiv pentru
care, neaplicarea acestuia si menţinerea în circuitul juridic a unei hotărâri neconforme şi contradictorii
reprezintă motiv de casare în virtutea prevederilor legale menţionate.
Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii (art. 488 alin.
1 pct. 8 C.proc.civ.), respectiv art. 998-999 Cod civil vechi.
Recurenţii arată că instanţa civilă a realizat un mix de norme legale procedurale şi substanţiale,
toate fiind interpretate într-o variantă eronată, exclusiv în favoarea intimatei. Instanţa de apel
357
apreciază prezenta acţiune ca fiind o prelungire pe latura civilă a dosarului penal, motiv pentru care
respinge excepţia timbrajului invocată. Pe fondul cauzei, în schimb, deşi are obligaţia să verifice
îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru a susţine obligaţia de plată stabilită în sarcina
recurenţilor - identitate de calităţi juridice în raportul de drept procesual penal cu cele de drept
procesual civil, fapta ilicită efectiv reclamată, raport de cauzalitate între fapta reclamată şi prejudiciul
solicitat, respectiv vinovăţia civilă în cauză, instanţa de apel, printr-o analogie totală, consideră că
toate elementele necesare soluţionării acţiunii civile au fost administrate în dosarul penal şi că acţiunea
în răspundere civilă delictuală este dovedită.
Existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului pe tărâm penal nu comportă automat legătură
de cauzalitate şi vinovăţie în dosarul civil în sarcina tuturor celor ce au dobândit calitatea de pârâţi.
Existenţa infracţiunii nu înlătură obligaţia intimatei din prezenta speţă pentru dovedirea legăturii de
cauzalitate şi a vinovăţiei şi nici obligaţia instanţei de judecată de a verifica respectarea condiţiilor
răspunderii civile delictuale.
Dacă s-ar accepta teza îmbrăţişată de instanţa de apel (şi criticată prin cererea de recurs) că
acţiunea intimatei este accesorie acţiunii penale, înseamnă că prejudiciul solicitat de intimată are ca izvor
fapta penală, fiind rezultatul direct al infracţiunilor cercetate în penal.
Fapta ilicită cercetată în dosarul penal a fost infracţiunea de fals. Prejudiciul cuantificat de
intimată ca fiind o lipsă de folosinţă ar trebui să fie rezultatul direct al falsificării unor hotărâri AGA.
Or, prin acţiunea de falsificare a hotărârilor AGA, bunurile societăţii intimate nu au ieşit din
patrimoniul acesteia. Contractele de vânzare-cumpărare ulterioare nu au fost desfiinţate de instanţa
penală ca acte false, ci existenţa infracţiunii a determinat abolirea efectelor juridice pe care acestea le
produceau. Actele juridice încheiate, la momentul încheierii acestora, respectau şi îndeplineau toate
condiţiile impuse de actualul art.1179 NCC, astfel încât sancţiunea nulităţii (a desfiinţării) nu este
consecinţa directă a nerespectării prevederilor referitoare la condiţiile de validitate, ci o aplicare a
principiului accesorium sequitur principale.
Aşadar, fapta ilicită de natură infracţională cercetată în dosarul penal nu este aceeaşi cu fapta
pentru care se solicită plata prejudiciului în prezenta cauză. În aceste condiţii, fie nu există legătură de
cauzalitate între fapta reclamată şi prejudiciul solicitat, ceea ce conduce la respingerea acţiunii
introductive, fie fapta reclamată de intimată, nefiind infracţiune, ar fi trebuit, pentru cercetare în
litigiul civil, să fie timbrată la valoare, urmând ca, ulterior, pe baza probatoriului administrat şi a
excepţiilor invocate, să se aprecieze asupra caracterului ilicit şi întinderii acesteia.
Chiar instanţa de apel recunoaşte şi reţine acest argument în considerentele hotărârii atacate,
precizând că, de fapt, fapta ilicită pentru care se solicită prejudiciu nu este fapta de fals şi, deşi a fost
învestită cu cercetarea prejudiciului generat de infracţiuni, totuşi se pronunţă prin raportare la alte
fapte decât cele pe care intimata şi-a motivat acţiunea.
Or, la acest moment procesual, ţinând cont de principiile care guvernează procesul civil,
principiul disponibilităţii şi al rolului activ al judecătorului, instanţa era obligată să se pronunţe
exclusiv asupra obiectului dedus judecăţii, în limitele stabilite, neputând să acorde mai mult decât s-a
cerut ori altceva decât s-a cerut, iar intimata nu poate realiza nicio modificare la nivelul obiectului dedus
judecăţii.
Cerinţa anexată răspunderii civile delictuale presupune ca prejudiciul ce se solicită a fi reparat
să fie consecinţa directă a faptei prejudiciabile, iar ultima condiţie a răspunderii civile delictuale,
vinovăţia, trebuie constatată din punct de vedere civil, chiar şi în situaţia în care prejudiciul solicitat
derivă dintr-o faptă penală. În cauză, pe lângă faptul că prima condiţie a răspunderii civile delictuale nu
este îndeplinită, nu se respectă nici condiţia vinovăţiei întrucât instanţa de apel nu a procedat la o
verificare a acestei condiţii prin raportare la cei 3 recurenţi, apreciind constatarea din procesul penal la
nivelul vinovăţiei (în sarcina recurenţilor persoane fizice) ca fiind suficientă pentru reţinerea
358
vinovăţiei civile asupra tuturor recurenţilor (inclusiv persoana juridică care nu a figurat în calitate de
parte în dosarul penal).
Recurenţii pârâţi solicită admiterea recursului şi casarea în integralitate a deciziei atacate.
Prin întâmpinare, recurenţii-pârâţi au invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului
reclamantei, arătând că argumentele deduse judecăţii prin intermediul căii de atac sunt invocate
omisso medio şi au intrat deja în autoritate de lucru judecat. Au mai invocat recurenţii şi excepţia
lipsei de interes a recursului reclamantei, având în vedere că nemulţumirea acesteia vizează exclusiv
legea aplicabilă excepţiei prescripţiei, iar nu soluţia de admitere a acestei excepţii.
Pe fond, au arătat că instanţa de apel a apreciat în mod corect care este legea aplicabilă în
materie de prescripţie, respectiv faptul că în cauză nu este incident vreun caz de întrerupere a
prescripţiei. Cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de aplicarea a dispoziţiilor art. 497 3
C.proc.civ., arată că ipoteza învederată de către aceasta nu se circumscrie textului legal menţionat.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte
constată caracterul nefondat al acestora (fiind înlăturată susținerea inadmisibilității recursului
reclamantei, față de soluția nefavorabilă dată situației procesuale a acesteia în faza jurisdicțională a
apelului, ceea ce îi deschide drept de critică în recurs, fără să se poată considera că a acționat omisso
medio, cum fără temei pretind pârâții). Astfel:
1) Recursul reclamantei SC A. S.R.L. a susţinut nelegalitatea soluţiei date pe aspectul
excepţiei prescripţiei extinctive cu privire la pretenţiile deduse judecăţii (contravaloarea lipsei de
folosinţă a terenului) în intervalul 2011-2016, pretinzându-se, din perspectiva dispoziţiilor art.488
alin.1 pct.8 C.proc.civ., o greşită aplicare a prevederilor care guvernează materia sub aspectul
cauzelor întreruptive de prescripţie, întrucât în speţă ar fi fost incidente dispoziţiile art.16 lit. b) din
Decretul nr. 167/1958, iar nu cele ale art. 2.537 pct. 3 C.civ.
Pentru a-şi argumenta critica şi a atrage incidenţa vechii reglementări în materia prescripţiei
extinctive, recurenta-reclamantă a arătat că a luat cunoştinţă de săvârşirea faptelor ilicite încă din
lunile iunie-iulie 2011, anterior, aşadar, formulării plângerii penale – la 6.10.2011 – şi, implicit,
momentului intrării în vigoare a noului Cod civil (1.10.2011), ceea ce ar avea drept consecinţă lipsa
de temei legal a soluţiei instanţei de apel care, aplicând dispoziţiile art. 2.537 pct.3 C.civ. şi
constatând că în cauza penală nu a existat constituire de parte civilă înseamnă că nu a operat nici
efectul întreruptiv al prescripţiei.
Critica este nefondată întrucât prin argumentele formulate recurenta-reclamantă nu face decât
să plaseze momentul de început al cursului prescripţiei extinctive la o dată anterioară celei reţinute
de instanţa de apel – şi deci, cu situarea şi mai evidentă în afara termenului prescripţiei – fără
consecinţele urmărite, pe care le-ar atrage pretinsa aplicabilitate a dispoziţiilor art.16 lit. b) din
Decretul nr. 167/1958.
Astfel, potrivit dispoziţiei legale anterior menţionate, prescripţia se întrerupe „prin
introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la
o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent”.
Aşadar, cerinţele textului legal, pentru a se produce efectele întreruptive de prescripţie,
constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze fondul dreptului subiectiv a
cărui acţiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanţă judecătorească sau organ de arbitraj
necompetent şi sub condiţia admiterii acesteia (conform alin. 2 al art. 16 din acelaşi Decret).
În privinţa plângerii penale, care are drept scop antrenarea răspunderii penale, aceasta a fost
asimilată în jurisprudenţă unei cereri în sensul dispoziţiilor art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în
măsura în care era însoţită de o constituire de parte civilă, adică avea ataşată şi acţiunea civilă a
persoanei vătămate, întrucât numai aceasta aducea în dezbatere dreptul subiectiv civil şi deci, nu i se
359
putea reproşa părţii lipsa de diligenţă în rezolvarea pretenţiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi
paralizat demersul prin opunerea efectului prescripţiei).
În speţă însă, s-a constatat că nu a existat o astfel de constituire de parte civilă a reclamantei
în procesul penal, pentru ca aceasta să poată susţine că a operat efectul întreruptiv de prescripţie, câtă
vreme plângerea penală, în sine, nu este asimilată cererii la care fac trimitere dispoziţiile art.16 lit. b)
din Decretul nr. 167/1958 (decât, așa cum s-a arătat, în anumite circumstanţe, în care acesteia îi este
ataşată şi acţiunea civilă; altminteri, scopul plângerii penale este doar cel al antrenării răspunderii
penale).
Aşadar, pretinzând că în cauză ar fi fost aplicabilă vechea reglementare, întrucât ar fi luat
cunoştinţă de paguba şi persoana responsabilă de producerea ei la un moment anterior celui reţinut
de instanţa de apel, recurenta nu demonstrează nelegalitatea soluţiei, de vreme ce, indiferent de
norma incidentă (art. 2.537 pct. 3 C.civ. sau art.16 alin. 1 lit. b din Decretul nr.167/1958), aceasta se
situează, raportat la datele factuale ale speţei, în afara exigenţelor textelor legale.
Celelalte aspecte deduse judecăţii de către recurenta-reclamantă vizează, într-o manieră
neprocedurală şi inaptă să se circumscrie unor critici de nelegalitate, aprecieri în ce priveşte
„calitatea soluţiei care ar contraveni detaliilor cuprinse în materialul probator”, respectiv, calitatea
avocaţilor părţii adverse, care ar trezi recurentei „suspiciuni şi motive de bănuială legitimă” (în
realitate, recurenta situându-se într-o gravă eroare în legătură cu mijloacele şi căile procedurale prin
care poate pretinde şi eventual valorifica asemenea aspecte).
Potrivit considerentelor expuse anterior, critica de nelegalitate formulată fiind găsită
nefondată, recursul societăţii reclamante va fi respins ca nefondat.
2) Recursul pârâţilor deduce, de asemenea, judecăţii, critici nefondate.
Astfel, invocând incidenţa art. 488 alin.1 pct. 7 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi susţin încălcarea
autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei penale nr.479/2016 a Judecătoriei Tulcea, arătând că nu
s-a dat eficienţă efectului negativ al lucrului judecat şi că s-a procedat din nou la soluţionarea
aceleiaşi acţiuni civile care făcuse obiectul pretențiilor şi în cauza penală, în care, contrar aprecierii
din apel, latura civilă nu a fost lăsată nesoluţionată, ci, în realitate, acţiunea civilă a fost respinsă ca
nefondată,
S-a arătat pe de o parte, că instanța penală a constatat, raportat la natura infracţiunilor
cercetate, vizând falsul în înscrisuri, că acestea sunt fapte de pericol, nesusceptibile de cauzarea unui
prejudiciu material, iar în ce priveşte infracţiunea de folosire a bunurilor societăţii, reglementată de
art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, că prejudiciul a fost acoperit, instanţa penală luând act de
voinţa părţilor concretizată într-o convenţie de compensare a creanţelor.
Susţinerile recurenţilor-pârâţi sunt nefondate, instanța civilă nefiind pusă în situaţia de a
judeca pentru a doua oară acţiunea civilă care a fost ataşată celei penale, pentru a se pune problema
încălcării principiului non bis in idem, expresie a efectului negativ al autorităţii de lucru judecat.
Astfel, ceea ce a pretins reclamanta în faţa instanței civile a fost contravaloarea lipsei de
folosinţă asupra terenurilor de care au dispus pârâţii pe baza unor acte falsificate (desființate în
procesul penal), contravaloarea unor terenuri înstrăinate de aceştia unor terţe persoane, precum şi
cheltuieli de judecată din dosarul anterior, toate fiind pretenţii care nu s-au constituit în latura civilă a
procesului penal.
Că este aşa rezultă cu evidenţă din împrejurarea că societatea reclamantă nu a fost parte civilă
în procesul penal, pentru a se putea susţine că a mai formulat aceleaşi pretenţii cărora le-ar fi dat deja
rezolvare instanţa penală.
Soluţionarea laturii civile a procesului penal s-a realizat, raportat la infecțiunile de fals, prin
desființarea înscrisurilor falsificate (hotărâri ale adunării generale a asociaților, contracte de vânzare-
cumpărare), iar în ce priveşte infracţiunea de folosire a bunurilor societăţii, reţinută în sarcina
360
inculpatului D., luându-se act de convenţia de compensare a creanţelor reciproce din 3.04.2012, ceea
ce a avut drept consecinţă respingerea pretenţiilor formulate pe acest aspect de partea civilă E.
De aceea, susţinerea recurenţilor, conform căreia latura civilă din procesul penal nu a rămas
nesoluţionată, pentru ca astfel să fie admisibil demersul ulterior al S.C. A. SRL în faţa instanţei
civile, este una lipsită de pertinenţă, câtă vreme învestirea jurisdicţiei civile s-a realizat cu privire la
alte pretenţii decât cele supuse analizei instanței penale.
Astfel, solicitarea vizând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 145,46 ha se
constituie în beneficiul nerealizat (lucrum cessans) de către societate, ca urmare a înstrăinărilor
frauduloase (pe baza înscrisurilor falsificate întocmite de pârâţi), pretenţie care nu a putut fi
formulată decât ulterior desființării respectivelor înscrisuri în procedura judiciară penală şi, de
asemenea, ulterior restabilirii situaţiei de carte funciară, prin reintabularea dreptului de proprietate al
reclamantei (în urma altui proces civil, desfăşurat între părţi şi finalizat prin pronunţarea sentinţei
civile nr. 2112/2018 a Judecătoriei Tulcea).
De altfel, pârâţii înşişi, criticând legalitatea sentinţei de primă instanţă, arată că singura
persoană constituită ca parte civilă în procesul penal a fost E. „care a solicitat prejudiciul de 350.000
euro, reprezentând 16/6% din părţile sociale ale celor două societăţi” şi că „potrivit sentinţei penale
nr.479/2016 s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că acest prejudiciu nu are legătură cauzală cu
infracţiunile deduse judecăţii, dar trebuie observat că nu are legătură nici cu obiectul cauzei pendinte,
prejudiciul constând în lipsa de folosinţă” şi că „nu există identitate între persoana constituită ca
parte civilă şi reclamanta din prezenta cauză, iar pretențiile solicitate în cadrul dosarului penal şi în
cauza pendinte sunt distincte”.
Opunerea de către pârâţi a aşa numitei convenţii de compensare reciprocă a creanţelor,
valorificată în procesul penal, pentru a se susţine că în felul acesta s-ar fi stins orice pretenţii
reciproce ale părţilor nu poate avea semnificaţia şi valenţele arătate de către aceştia.
Pe de o parte, întrucât respectiva convenţie se referă la creanţe născute din încheierea
contractelor de vânzare-cumpărare (falsificate) ori de cesiune de antecontracte şi care poate viza
prejudiciul efectiv (damnum emergens) iar nu beneficiul nerealizat pretins ulterior.
Pe de altă parte, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, valorificarea respectivei convenţii de
compensare în procesul penal s-a realizat în rezolvarea laturii civile avându-l ca titular de acţiune pe
numitul E., societatea reclamantă neavând constituire de parte civilă.
De altfel, pârâţii înşişi nu au opus o astfel de apărare în procesul civil – prin întâmpinarea de
la prima instanţă sau prin motivele de apel – , abia în recurs înţelegând să se prevaleze, în termenii
menţionaţi, de respectiv convenţie de compensare creanţe, ceea ce, o dată în plus, din punct de
vedere formal, procedural, face inaptă de consecinţe juridice poziţia exprimată (câtă vreme în faza
recursului nu pot fi prezentate apărări noi, care să nu fi fost suspuse dezbaterii şi verificărilor
instanţelor de fond).
Cu trimitere la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurenții-pârâți
au susţinut tot încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale şi a dispoziţiilor art. 28
C.proc.pen. care reglementează elementele asupra cărora se răsfrâng efectele lucrului judecat din
penal asupra instanţei civile.
Reluând criticile subsumate motivului prevăzut de art.488 alin.1 pct.7 C.proc.civ. şi arătând
că aduc argumente „în completarea acestora”, recurenţii reiterează, în realitate, aspectele legate de
identitatea laturii civile a cauzei penale cu acţiunea civilă de faţă, arătând că „intimata nu deduce
judecăţii un alt prejudiciu, prejudiciu pe care nu l-ar fi avut în vedere/nu exista la momentul
pronunţării soluţiei penale, ci este acelaşi prejudiciu în aceeaşi componentă cu cea avută în vedere şi
soluţionată de instanţa penală”.
Separat de inconsecvenţa apărărilor şi poziţiei exprimate pe parcursul procesului (susținând
în mod expres şi categoric, când a tins spre o anumită soluţie, pe aspectul timbrajului şi respectiv, al
361
prescripţiei extinctive, că este vorba de un alt prejudiciu, care nu a avut nicio legătură cu dosarul
penal, societatea reclamantă neconstituindu-se parte civilă şi totodată, că ar fi vorba despre acelaşi
prejudiciu şi latură civilă, pentru a opune efectul negativ al lucrului judecat), se constată caracterul
total nefundamentat al criticii, în considerarea argumentelor arătate anterior, în legătură cu deducerea
judecăţii civile a unor pretenţii distincte de ele care s-au constituit în latura civilă a procesului penal.
Este nefondată, de asemenea, critica recurenţilor-pârâţi, formulată pe temeiul art. 488 alin.1
pct. 8 C.proc.civ., în sensul că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile de drept material, ale art.
998-999 C.civ., privitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, considerând „printr-o analogie
totală, că toate elementele necesare soluţionării acţiunii civile au fost administrate în dosarul penal şi
că acţiunea în răspundere delictuală este dovedită”.
În realitate, instanţa de apel realizează o analiză şi verificare jurisdicţională proprie a
condiţiilor răspunderii civile delictuale, trimiţând la dezlegările din hotărârea penală doar în măsura
necesară identificării situaţiei premisă, care a condus la lipsirea reclamantei de folosinţa bunurilor
sale, situaţie determinată de falsificarea de către pârâţii-persoane fizice a unor hotărâri ale adunării
generale a asociaţilor şi a unor contracte de vânzare-cumpărare a terenurilor, încheiate în perioada
2010-2011, ceea ce s-a reflectat în situaţia de carte funciară, rectificată abia prin hotărârea
judecătorească din 2018.
În acest context, instanţa a făcut distincţia necesară, cu referire la infracţiunile de fals pentru
care au fost cercetaţi pârâţii şi care, fiind infracţiuni de pericol nu sunt susceptibile de cauzarea unui
prejudiciu material, dar a arătat că nu acestea conturează conținutul faptelor ilicite civile pentru care
se solicită, în speţă, antrenarea răspunderii delictuale.
Dimpotrivă, în sarcina pârâţilor au fost reţinute acțiuni ilicite comisive care, grefate pe
falsificarea respectivelor înscrisuri, au dus la ieşirea terenurilor din patrimoniul societăţii-reclamante,
fără să fi fost încasat vreun preţ reprezentând contraprestaţia și făcând imposibilă folosința efectivă a
bunurilor de către proprietar.
De asemenea, în ce priveşte vinovăția, ea nu a fost reţinută cu trimitere la dezlegările
instanţei penale, ci pe baza unei analize proprii, constatându-se că pârâţii, în calitatea lor de
administratori/asociaţi au cunoscut şi şi-au asumat consecinţele faptelor lor.
Contrar susţinerii recurenţilor analiza privind antrenarea răspunderii civile şi în sarcina
persoanei juridice – intimata S.C. B. S.R.L. – s-a realizat distinct, cu referire la dispoziţiile art. 35
alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 (ca incident raporturilor juridice ale părților), care obligă însăşi
persoana juridică la acoperirea prejudiciului, atunci când „faptele ilicite sunt săvârşite de organele
acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei lor”.
Tot astfel, recurenţii susţin fără temei că nu ar fi îndeplinită cerinţa legăturii de cauzalitate,
câtă vreme o asemenea legătură ar presupune ca „prejudiciul să fie rezultatul direct al infracţiunilor
de fals cercetate în procesul penal”, infracţiuni care nu sunt producătoare de prejudicii materiale.
În realitate, cum s-a arătat, aceste infracţiuni, sancţionate pe latură civilă prin desfiinţarea
înscrisurilor falsificate, au constituit situaţia premisă pentru ca pârâţii să scoată bunurile din
patrimoniul reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii exploatării acestora şi cu identificarea astfel, a
unui prejudiciu constând în contravaloarea lipsei de folosinţă (prerogativă de care a fost lipsit
titularul dreptului căruia i s-a restabilit situaţia de carte funciară, în urma unui alt proces civil).
Aşadar, în mod eronat susţin recurenţii – raportat la situația factuală rezultată, căreia i s-a
circumscris cauza juridică a pretențiilor formulate – că legătura de cauzalitate ar trebui verificată
între faptele ilicite (infracţionale) de fals şi contravaloarea lipsei de folosinţă (prejudiciul reclamat) şi
ca atare, constatată inexistenţa unei astfel de relaţii.
În același timp, aspectul învederat, potrivit căruia, dacă fapta reclamată nu este infracţiune,
atunci ar fi trebuit, pentru cercetarea litigiului civil, ca acţiunea să fie timbrată la valoare, (ceea ce în
362
speţă nu s-a realizat) nu este unul care să demonstreze nelegalitatea soluţiei cu care să se poată
circumscrie unei critici de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 488 C.proc.civ.
Chestiunile privitoare la timbraj vizează cerinţe de ordin formal cenzurabile prin intermediul
unor căi de atac specifice (reexaminarea, în condiţiile art.39 din O.U.G. nr. 80/2013) care,
neexercitate, nu dau dreptul la formularea de critici care să vizeze caracterul timbrabil prin
intermediul recursului, aşa cum s-a statuat, cu valoare de principiu, prin Decizia de recurs în interesul
legii nr.7/2014, pronunțată de instanța supremă.
Ca atare, faţă de toate considerentele expuse, criticile pârâţilor au fost găsite nefondate, astfel
încât și recursul acestora a fost respins în consecinţă.
41. Promisiune de vânzare-cumpărare. Transmiterea obligației pe cale succesorală. Acțiune în

pronunțarea unei hotărâri care să țin loc de act autentic. Exercitarea folosinței asupra bunului
de către promitentul cumpărător. Cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului
material la acțiune
Faptul intrării reclamantei în folosinţa imobilului, după semnarea promisiunii de vânzare-

cumpărare, are semnificaţia neîndoielnică a recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie, de
către promitentul vânzător în favoarea căruia curge prescripţia, recunoaştere ce constituie, potrivit
dispoziţiilor art. 16 lit.a) din Decretul nr. 167/1958, cauză de întrerupere a prescripției. Această
cauză de întrerupere acţionează asupra termenului de prescripţie, producând efectul său întreruptiv,
indiferent că obligaţia corespunzătoare dreptului ce se prescrie (de a încheia contractul de vânzare-
cumpărare) se află în patrimoniul titularului originar ori că s-a transmis pe cale succesorală,
moştenitorilor acestuia.
Prin urmare, câtă vreme promitentul vânzător nu s-a împotrivit în niciun fel posesiei
exercitate de reclamantă, atitudinea sa nu poate avea altă semnificaţie decât a recunoaşterii tacite a
dreptului supus prescripţiei, recunoaștere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripţie
şi ulterior decesului său, când obligaţia asumată, de perfectare a contractului de vânzare-
cumpărare, s-a transmis în cadrul universalităţii de drepturi şi obligaţii, pârâtului, în calitatea sa de
moştenitor legal al celui dintâi.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2237 din 16 noiembrie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 19.11.2019, reclamanta A. a
solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca instanţa să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să
dispună:
- să se constate că în urma defunctului C., decedat la data de 31.10.2000, a rămas ca
moştenitor pârâtul;
- să se constate că obligaţia asumată prin contractul de promisiune bilaterală de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 309/17.08.1999 la BNP X, respectiv de a încheia în formă autentică
contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în situat în Oradea, , ce în natură reprezintă
apartament compus din 2 camere şi dependinţe cu o suprafaţă de 66,45 mp şi teren aferent în
suprafaţă de 100 mp, s-a transmis pârâtului;
363
- să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic;
- să se dispună OCPI Bihor intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu
titlu de cumpărare asupra imobilului sus-indicat;
- să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii,
ca neîntemeiată.
Faţă de depunerea la dosar a certificatului de moştenitor eliberat de pe urma defunctului C.,
care atestă că unic moştenitor al acestuia este pârâtul, reclamanta a renunţat la judecata celui dintâi
capăt al cererii la termenul de judecată din 22.06.2020.
Prin sentinţa civilă nr. 82/C din 6.07.2020, Tribunalul Bihor, Secția I civilă a respins excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis,
în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. A constatat intervenită
între reclamantă şi pârât vânzarea – cumpărarea imobilului situat în Oradea, ce în natură reprezintă
apartament compus din 2 camere şi dependinţe cu o suprafaţă de 66,45 mp şi teren aferent în
suprafaţă de 100 mp. A stabilit că prezenta hotărâre ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu
privire la imobilul menţionat anterior. A respins cererea privind obligarea OCPI Bihor la intabularea
dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare asupra imobilului menţionat. A obligat pârâtul la plata
către reclamantă a sumei de 5490,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară
de timbru.
Prin decizia civilă nr. 84/A din 26.01.2022, Curtea de Apel Oradea, Secţia I civilă a respins,
ca nefondat, apelul declarat de apelantul B. împotriva sentinţei civile nr. 82/C/2020, pe care a
menținut-o în întregime.
4.Calea de atac a recursului formulată în cauză.
a) Decizia de apel a fost atacată cu recurs principal de către pârâtul B., ce a fost încadrat în
motivele legale prevăzute prin dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. În dezvoltarea
motivelor, pârâtul a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit lipsa cauzei ca motiv de nulitate absolută, respectiv
a lipsei calităţii de promitent vânzător a lui C. raportat la imobilul dobândit în baza Legii
nr.112/1995, întrucât preţul a fost plătit, apreciind în mod greşit ca valid actul de promisiune de
Recurentul invocă şi în recurs excepţia lipsei cauzei ca motiv de nulitate absolută, arătând că
promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.309/17.08.1999 de BNP X., prin care C.
promitea să înstrăineze imobilul din Oradea, către soţii A., îi lipseşte un element esenţial, respectiv,
calitatea de vânzător a promitentului la acea dată. Promisiunea vânzătorului de a vinde ceva, în
condiţiile în care nu avea dreptul să vândă, este nulă absolut. Dreptul acestuia de a înstrăina imobilul
a intervenit la 16.10.2007, astfel că de la această dată putea să promită/să vândă imobilul.
Instanţa de apel a soluţionat eronat excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, apreciind că
prescripţia este întreruptă prin folosinţa imobilului.
Potrivit recurentului, reclamantă solicită pronunţarea unei hotărâri care să țină loc de act
autentic privitor la promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.309/17.08.1999 de BNP
X., prin care C. promitea să înstrăineze imobilul în cauză către soții A. Or, termenul de încheiere a
contractului în formă autentică era 16.10.2007, iar promitentul vânzător a dobândit imobilul la
16.10.1997.
364
Chiar dacă C. a decedat la 01.11.2000, începând din 16.10.2007 reclamanta putea iniţia o
acţiune în instanţă prin care să se emită o hotărâre care să țină loc de act autentic privitor la
promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.309/1999.
Acţiunea privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic este una personală
şi se aplică termenul general de prescripţie consacrat de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte începutul termenului de prescripţie, calculat potrivit dispoziţiilor art. 7 din
Decretul nr. 167/1958, s-a considerat că termenul începe să curgă la momentul stabilit de părţi în
promisiunea de vânzare-cumpărare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare
(16.10.2007), iar, în lipsa stabilirii unui asemenea moment, de la data încheierii promisiunii.
Faptul că a intrat în folosinţa apartamentului începând cu semnarea promisiunii de vânzare-
cumpărare nu înseamnă o recunoaştere după octombrie 2007, pentru că termenul de încheiere a
contractului era 2007, iar defunctul promitent cumpărător C. era decedat de 7 ani, astfel că, între
2007 şi 2019, nu au fost cazuri de întrerupere a prescripţiei. Întreruperea prescripţiei în ce privește
folosinţa putea fi avută în vedere doar după data de 16.10.2007, prin notificarea succesorilor lui C.
Deci, după octombrie 2007 (timp de 12 ani), nu s-a mai săvârşit vreun act de recunoaştere
tacită a obligaţiilor asumate prin contract, în sensul art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958,
împrejurare care să ducă la o întrerupere a termenului de prescripţie.
În măsura în care se va aprecia că acţiunea înregistrată la data de 19.11.2019 vizează
valorificarea unui drept de creanţă, recurentul arată că înțelege să invoce excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune raportat la termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul
nr.167/1958.
În considerarea criticilor prezentate solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
b) Intimata reclamantă a promovat recurs incident împotriva încheierii din 12.01.2021 şi
deciziei nr. 84/A din 26.01.2022 ale Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, critica adusă vizând soluția de
respingere a excepției de tardivitate a apelului introdus de pârât.
Susține că, în raport de actele dosarului, era necesar a se constata că hotărârea primei instanţe a
fost în mod corect comunicată la domiciliul pârâtului și, prin urmare, apelul formulat la mai mult de
10 luni de la momentul comunicării actului este tardiv. Menţiunea utilizată de pârât „cu sediu
procesual ales în Oradea, la Cabinet Avocat Y.’’ nu întruneşte cerinţa explicită a art. 158 alin.1
C.proc.civ., anume ca partea care îşi alege un sediu sau domiciliu în vedere comunicării actelor de
procedură să indice o persoană responsabilă cu primirea corespondenței.
Textul de lege este explicit, atât în privinţa acestei obligaţii, cât şi în privinţa consecinţei
nerespectării obligaţiei, respectiv că actele se vor comunica potrivit art. 155 sau 156 C.proc.civ.
Or, aceasta este și ipoteza în speță, când pârâtul nu a indicat niciodată persoana responsabilă
cu primirea corespondenței, iar toate actele au fost comunicate la domiciliul său.
Solicită recurenta a se avea în vedere şi faptul că pârâtul, anterior comunicării hotărârii primei
instanţe, a fost citat la adresa sa de domiciliu şi nu a adus nicio critică cu privire la acest aspect, deşi
ar fi avut posibilitatea să reglementeze situaţia la termenul de judecată din data de 22.06.2020.
Prin urmare, în mod corect hotărârea primei instanţe s-a comunicat cu respectarea
dispoziţiilor art. 158 C.proc.civ.
Simpla indicare a unui anume cabinet de avocat în vedere comunicării actelor de procedură
nu este suficientă, întrucât un cabinet de avocat este o entitate juridică, nu o persoană fizică care să
poată primi fizic comunicările instanţei. În cadrul unui cabinet de avocat, pe lângă titularul său mai
pot desfăşura activităţi şi alte persoane, precum avocaţi colaboratori, avocaţi stagiari, agent
procedural, secretar, tehnoredactor. Cu alte cuvinte, dacă domiciliul procedural se stabileşte la sediul
unei entităţi juridice şi nu la domiciliul unei persoane fizice, este imperios necesară indicarea
persoanei responsabile cu primirea corespondenței care urmează să comunice agentului procedural al
instanţei datele sale de identitate şi să semneze pentru primirea comunicării.
365
În circumstanțele arătate, instanţa de apel ar fi trebuit să admită excepţia tardivităţii formulării
apelului şi să respingă apelul ca tardiv.
Astfel, în opinia recurentei, recursul incident trebuie admis, cu consecința casării hotărârii
atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare pe excepția tardivității apelului, în temeiul motivului de
nelegalitate prevăzut de art.488 alin. 1 pct.5 C.proc.civ.
Reclamanta a depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia, ca
nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru și
onorariu de avocat.
În ce privește motivul grefat pe încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu
privire la excepția lipsei cauzei, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că aspectul invocat în
legătură cu lipsa cauzei actului juridic, respectiv lipsa calităţii de vânzător, nu vizează cauza ca şi
condiţie de fond, esenţială şi de validitate a actului juridic.
Pe de altă parte, a mai reţinut ca existența unei interdicţii de vânzare timp de zece ani a
imobilului nu afectează nici valabilitatea promisiunii de vânzare, întrucât aceasta nu are efect
translativ de proprietate.
Astfel cum a arătat reclamanta pe parcursul judecării cauzei, interdicţia prevăzută de Legea
nr.112/1995 reglementează o excepţie de la principiul libertăţii contractuale, având caracter restrictiv
de drepturi. Prin urmare, această interdicţie este de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţia legală
neputând fi interpretată prin extindere, în sensul că s-ar aplica şi în cazul promisiunilor de vânzare-
cumpărare, cu atât mai mult cu cât părţile au prevăzut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare
se va încheia după expirarea termenului de 10 ani sau când legea va permite.
Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material în soluţionarea excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamanta afirmă că instanţa de apel în mod corect a
reţinut că întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi atât expresă, cat şi tacită, iar
neîmpotrivirea sub nicio formă de către recurentul pârât asupra posesiei exercitate de reclamantă în
mod public şi netulburat asupra imobilului reprezintă o recunoaştere a dreptului asupra imobilului, de
natură a întrerupe prescripţia dreptului material la acţiune.
Nu s-a depus răspuns la întâmpinare.
a) Analizând recursurile formulate, Înalta Curte va supune examinării, cu prioritate, recursul
incident, dat fiind că pe calea acestuia a fost supusă verificării soluţia instanței de apel privitoare la
respectarea condiţiilor formale de exercitare a căii de atac a apelului declarat de pârât, sub aspectul
termenului în care a fost introdus, soluţie regăsită în încheierea din 12.01.2022 a Curţii de apel, de
natură să producă implicaţii cât privește cercetarea dezlegării pe fond a litigiului.
În esenţă, recursul incident critică greşita apreciere a instanţei de apel ca fiind introdus în
termen apelul declarat de pârât, teza reclamantei fiind aceea a legalei comunicări a sentinţei
tribunalului realizată la domiciliul pârâtului şi care nu ar fi trebuit comunicată la domiciliul procesual
ales de acesta, indicat prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată (la adresa din
Oradea, la Cabinet avocat Y.), ca urmare a neindicării de către pârât a persoanei responsabile cu
primirea corespondenţei, aşa cum prevede art. 158 alin. 1 C.proc.civ.
Potrivit acesteia, comunicarea sentinţei tribunalului realizată la domiciliul pârâtului în mod
legal în data de 17.07.2020 demonstrează că apelul acestei părţi, înregistrat la 31.05.2021 a fost
formulat cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 468 alin. 1 C.proc.civ.
Recursul incident, examinat în raport de conţinutul prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ., este nefondat.
În acest sens, se are în vedere că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată depusă
în dosarul primei instanţe, pârâtul a indicat domiciliul procesual ales la reprezentantul său
366
convenţional, avocat Y., respectiv la sediul cabinetului din Oradea, fără ca această adresă să fie avută
în vedere de instanţă în comunicările ulterioare de acte procesuale către parte. Cât priveşte
comunicarea hotărârii prin care a fost soluţionată cauza, aceasta a fost realizată nu la
domiciliul/sediul procesual ales indicat de parte, ci la domiciliul pârâtului.
Este adevărat că, în acord cu dispozițiile art. 158 alin. 1 C.proc.civ. în caz de alegere de
domiciliu sau, după caz, de sediu, comunicarea actelor de procedură la respectiva adresă se va realiza
dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea acestora, în lipsa unei asemenea menţiuni
comunicarea urmând a se face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.
În speţă, având în vedere că alegerea de domiciliu/sediu a fost realizată de pârât la sediul
cabinetului individual al reprezentantului său convenţional, avocat Y., această cerinţă a indicării
persoanei însărcinată cu primirea actelor de procedură se consideră inclusă în cererea de alegere de
domiciliu/sediu şi subînţeleasă ca vizând persoana reprezentantului convenţional, având în vedere că
forma de exercitare a profesiei este cea a cabinetului individual de avocat, iar nu a unor cabinete
asociate sau a societăţii profesionale care să presupună prezenţa la sediul profesional a mai multor
persoane şi care să facă necesară desemnarea/însărcinarea unora anume dintre acestea cu primirea
corespondenţei/actelor de procedură.
Practic, susţinerea reclamantei se întemeiază pe o interpretare formalistă a dispoziţiilor art.
158 alin. 1 C.proc.civ., aceasta susţinând că alegerea de domiciliu făcută de pârât în cuprinsul
întâmpinării la cererea de chemare în judecată trebuie văzută ca ineficientă de vreme ce nu s-a
indicat, alături de sediul cabinetului şi numele avocatului, faptul că acesta e şi persoana însărcinată
cu primirea corespondenţei.
Or, în raport cu forma de exercitare a profesiei de către reprezentantul convenţional al
pârâtului, instanţa de recurs nu împărtăşeşte această interpretare, considerând că alegerea de
domiciliu făcută la sediul cabinetului avocaţial includea şi desemnarea persoanei acestuia ca fiind
cea însărcinată cu primirea corespondenţei.
Prin urmare, este corectă statuarea instanţei de apel din încheierea din 12.01.2022, prin care a
considerat ca formulat în termen legal apelul declarat de pârât chiar şi după 10 luni de la
comunicarea sentinţei tribunalului, cât timp această comunicare nu a fost realizată la domiciliul
procesual ales, ci la domiciliul părţii, nefiind, deci, realizată o comunicare legală, aptă să declanşeze
curgerea termenului de declarare a căii de atac pentru partea în cauză.
Atare împrejurări nu justifică însă repunerea în termenul de formulare a căii de atac,
procedură a cărei situaţie premisă este aceea a unei comunicări legale făcută către parte dar care, din
motive justificate, pierde termenul procedural, astfel că, şi sub acest aspect soluţia din încheierea din
12.01.2022 a Curţii de apel – care fusese învestită de apelantul-pârât şi cu o cerere de repunere în
termenul de apel – apare ca fiind legală.
În considerarea acestor motive, recursul incident a fost respins ca nefondat.
b) Recursul principal formulat de reclamant este, de asemenea, nefondat.
Prin cea dintâi critică a acestui recurs, pârâtul a pretins o greşită soluţionare a motivului de
nulitate constând în lipsa cauzei promisiunii de vânzare-cumpărare, dată fiind lipsa calității de
promitent-vânzător a lui C. care, la data autentificării actului semnat cu reclamanta, nu avea dreptul
să vândă apartamentul de 2 camere ce era afectat de interdicţia de înstrăina pe timp de 10 ani,
prevăzută de Legea nr. 112/1995.
De asemenea, se pretinde că scopul urmărit de reclamantă a fost contrar ordinii publice şi
principiilor de drept care impun realizarea convenţiilor cu bună-credinţă.
Aceste critici sunt nefondate, instanța de apel reţinând corect pe de o parte, faptul că lipsa
calităţii de vânzător nu ţine de elementul cauză al actului juridic, iar, pe de altă parte, că interdicţia
de înstrăinare a apartamentului, instituită prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, pe o durată
de 10 ani de la achiziţionarea bunului, nu afectează valabilitatea unei promisiuni de vânzare-
367
cumpărare care nu produce efecte translative de proprietate asupra imobilului în legătură cu care
există interesul părţilor. Interdicţia legală vizează realizarea actelor ce asigură transferul dreptului de
proprietate asupra bunului, iar nu şi promisiunea realizării unor astfel de acte juridice.
Într-adevăr, cauza imediată (causa proxima) sau scopul obligației este dată în cazul
contractelor sinalagmatice - cum este şi promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.
309/17.08.21999 – de prefigurarea mentală a contraprestaţiei celeilalte părţi, iar sub acest aspect,
instanţa de apel reţine că părţile actului juridic în discuţie şi-au prestat reciproc obligaţiile,
promitentului vânzător primind în întregime preţul apartamentului şi predând imobilul promitentei-
cumpărătoare.
Cauza mediată a promisiunii de vânzare-cumpărare se regăseşte în motivele concrete
urmărite de părţi la încheierea actului, însă niciun motiv de nevalabilitate a acesteia nu se invoca
atunci când recurentul afirmă lipsa cauzei pentru lipsa calităţii de vânzător a numitului C.
Cât priveşte interdicţia de înstrăinare ce afectează bunul imobil, s-a apreciat corect că, fiind
vorba despre o excepţie de la regula libertăţii circuitului civil, aceasta este de strictă interpretare în
sensul că ea operează doar în cazul actelor translative de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb,
donaţie), nu însă şi în cazul promisiunii de vânzare-cumpărare care nu produce astfel de efecte şi
care nu generează obligaţii de „a da”, ci doar de „a face”, respectiv de a încheia în viitor contractul
de vânzare-cumpărare.
Astfel fiind, împrejurarea că la data autentificării promisiunii, respectiv 17.08.1999, bunul
imobil era afectat de interdicţia legală a înstrăinării şi că promitentul-vânzător nu putea vinde bunul,
neputând fi „vânzător”, este fără relevanţă sub aspectul legalității actului autentificat sub nr.
309/17.08.1999 întrucât la acea dată părţile acestuia nu au încheiat o vânzare-cumpărare. De bună
seamă că interdicţia de a înstrăina un bun nu generează şi interdicţia de a promite înstrăinarea
acestuia atunci când legea o va permite, motiv pentru care nu poate fi valabilă afirmaţia pârâtului
potrivit căreia, neavând dreptul de a înstrăina imobilul, promisiunea vânzătorului de a vinde ceva, e
nulă absolut.
Nu poate fi primită nici susţinerea că scopul urmărit de reclamantă la încheierea actului
(promisiunii de vânzare-cumpărare) a fost contrar ordinii publice ori principiilor de drept deoarece
aceasta a încheiat un act, altul decât cel interzis de lege, asumându-şi trecerea timpului şi epuizarea
interdicţiei legale pentru a putea perfecta actul juridic urmărit, respectând deci, şi nu eludând,
interdicţia legală. Deşi în tot acest interval a avut folosinţa bunului, aceasta nu a avut şi proprietatea
lui, adică exact ceea ce legea îi interzicea să obţină pe durata interdicţiei legale.
Greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a fost invocată de pârât
sprijinit pe argumentul că intrarea reclamantei în folosinţa apartamentului începând cu semnarea
promisiunii de vânzare-cumpărare nu valorează recunoaşterea după octombrie 2007, când se stabilise
termenul pentru încheierea contractului, pentru că promitentul vânzător C. era decedat, astfel că între
anii 2007 şi 2019 nu au fost cazuri de întrerupere a prescripţiei. Potrivit acestuia, întreruperea
prescripţiei pe folosinţă putea fi avută în vedere doar după data de 16.10.2007, prin notificarea
succesorilor lui C., care nu a fost altfel realizată decât prin prezenta acţiune în instanță, produsă abia
în anul 2019.
Înalta Curte reţine că niciuna din aceste afirmaţii nu are vreun suport legal şi nicio justificare
care să se fundamenteze pe vreun raţionament juridic pentru că pur şi simplu nu se înţelege de ce (şi
nici nu se arată) intrarea reclamantei în folosinţa apartamentului ar valora recunoaştere a dreptului
(cel a cărui valorificare se urmăreşte pe calea acţiunii pendinte), însă nu şi după octombrie 2007, data
cea mai îndepărtată convenită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că pentru
pârât, în intervalul 2007- 2019, aceeaşi folosinţă a apartamentului de către reclamantă este văzută ca
lipsită de acest efect pe care (se înţelege) că nu îl neagă în intervalul anterior. Tot astfel nu se
înţelege de ce (şi nici nu se arată), după data de 16.10.2007, singura modalitate de întrerupere a
368
prescripției acceptată şi văzută ca posibilă de către pârât, este cea a notificării succesorilor
promitentului-vânzător.
În realitate, aşa cum corect a reţinut instanța de apel, faptul intrării reclamantei în folosinţa
apartamentului după semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare are semnificaţia neîndoielnică a
recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie, de către cel în favoarea căruia curge prescripţia
(în speţă, promitentul-vânzător), recunoaştere ce constituie, potrivit dispoziţiilor art. 16 lit.a) din
Decretul nr. 167/1958, cauză de întrerupere a prescripției. Această cauză de întrerupere a prescripției
acţionează asupra termenului de prescripţie, producând efectul său întreruptiv, indiferent că obligaţia
corespunzătoare dreptului ce se prescrie (de a încheia contractul de vânzare-cumpărare) se află în
patrimoniul titularului originar ori că s-a transmis pe cale succesorală, moştenitorilor acestuia (în
speţă, recurentul-pârât).
Or, evaluând elementele de fapt ale cauzei, instanţa de apel a apreciat corect că, de vreme ce
nu s-a împotrivit în niciun fel posesiei exercitată de reclamantă, atitudinea pârâtului nu poate avea
altă semnificaţie decât a recunoaşterii tacite a dreptului supus prescripţiei (de a se obţine vânzare-
cumpărarea apartamentului), recunoaștere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripţie
şi ulterior decesului promitentului vânzător (produs în 31.10.200), când obligaţia asumată de acesta,
de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, s-a transmis în cadrul universalităţii de drepturi şi
obligaţii, recurentului-pârât, în calitatea sa de moştenitor legal al celui dintâi.
Prin urmare, este legală şi corectă soluţia din apel, a înlăturării criticilor ce combăteau
respingerea de către tribunal a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantei, fiind deplin
fundamentată legal concluzia formulării în termen a acesteia.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca nefondat şi recursul principal formulat de
pârât, Înalta Curte a respins, pe cale de consecinţă, ambele căi de atac exercitate în cauză.
a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
42. Contract de concesiune. Reziliere. Prejudiciu cauzat prin neexecutarea obligaţiilor asumate
de către concedent. Despăgubiri. Restituirea prestaţiilor lipsite de cauză. Momentul de la care
începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune
C.civ., art. 1554
Atât în reglementarea Codului civil din 1864 (art. 1020 -1021), cât și în cea actuală (art.
1554 Cod civil din 2010) s-a prevăzut că rezilierea produce efecte doar pentru viitor, afectând doar
obligațiile neîndeplinite, pornind de la un anumit moment dat, perturbator, în derularea
contractului, tocmai pentru a lăsa valabile cele care au fost executate și nu au constituit motiv de
desființare a contractului.
Cum în contractele sinalagmatice fiecare obligație își are cauza juridică în obligația
corelativă a cocontractantului, rezultă că nu pot fi puse în discuție obligațiile anterioare care au fost
pe deplin executate. Așadar, raportat la mecanismul rezilierii, ce este legat de reciprocitatea și
interdependența obligațiilor contractuale până la intervenirea elementului perturbator, fiecare
obligație executată, ce se autonomizează prin trecerea timpului, își are cauza juridică în obligația
corelativă, executată la rându-i, astfel încât, la momentul ivirii motivului perturbator, obligațiile
reciproce și interdependente vor fi găsite consolidate în trecut și nu s-ar justifica a fi desființate.
Cu toate aceste, cu titlu de excepție, în situația în care un cocontractant care și-a executat
obligațiile nu a primit niciodată contraprestația din partea celuilalt cocontractant, atunci efectul
369
desființării contractului va putea fi unul retroactiv, urmat de restituirea prestațiilor executate fără
cauză juridică în temeiul contractului desființat. Aceasta, întrucât executarea obligațiilor doar de
către una dintre părți nu poate transforma contractul bilateral într-un contract unilateral, caracterul
de reciprocitate și interdependență al obligațiilor menținându-se și după obligațiile executate de
acea parte. De aceea, în situația în care o parte nu și-a îndeplinit niciodată obligațiile, atunci se
poate afirma că îndeplinirea prestației celeilalte părți nu a avut nicio cauză a executării obligației
corelative, ceea ce dă dreptul la restituire.
Așadar, câtă vreme reclamantul-concesionar şi-a executat obligaţiile prin plata redevenţelor
în lipsa unei contraprestaţii din partea concedentului, cu referire la obligația de a emite autorizație
de construire în condițiile asumate prin contractul de concesiune și certificatul de urbanism, care să
permită realizarea obiectivului concesiunii, executarea obligațiilor reclamantului în temeiul
contractului este lipsită de cauză, iar dreptul la restituirea tuturor prestațiilor și la despăgubiri se va
naște la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus rezilierea
contractului.

Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a
contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti,
prin Primar General, Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul municipiului Bucureşti, a solicitat
instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună următoarele: rezoluţiunea contractului de
concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din 18.02.2000 de către Notar Public X.
având ca obiect terenul situat în str. Y.; obligarea pârâţilor la restituirea garanţiei de execuţie în
cuantum de 21.188,8763 RON actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la
plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului;
obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria municipiului Bucureşti şi
Primarul General al municipiului Bucureşti au formulat întâmpinare, prin care au solicitat
respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate
procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material
la acţiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acţiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa
neîndeplinire a obligaţiilor contractuale şi a deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010, ca urmare a
admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca
neîntemeiată.
Prin încheierea din 20.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios
administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi s-a declinat competenţa în
favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia civilă.
Prin încheierea din 20.01.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primăria municipiului Bucureşti; a respins, ca
neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei
extinctive a dreptului de a solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului de concesiune.
Reclamantul a precizat capătul 3 de cerere din acţiune în sensul că prejudiciul constă în
valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000 - 07.01.2015 şi redevenţele achitate
în aceeaşi perioadă.
Prin încheierea din 20.04.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia
prescripţiei extinctive dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile şi redevenţele aferente
perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.
370
2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 2048 din data de 15.11.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a
civilă a respins cererea reclamantului introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al
municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală
pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. şi a dispus rezilierea contractului de
concesiune nr. 38 din 18.02.2000, încheiat între reclamant şi pârâta Primăria municipiului Bucureşti;
a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce priveşte prejudiciul reprezentat de valoarea
chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul şi redevenţele achitate în perioada 18.02.2000 -
07.07.2012; a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti la plata către
reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată,
cererea de chemare în judecată precizată şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria
municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 59.444,71 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Reclamantul a formulat apel împotriva încheierii din 20.04.2017, precum şi a sentinţei civile
nr. 2048/2018 a Tribunalului București.
Pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti au
formulat apel împotriva încheierilor din 20.01.2017 şi 10.04.2017 (prin care tribunalul a respins
încuviinţarea probei cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâţi), precum şi a sentinţei civile
nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului București.
3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel
Prin decizia civilă nr. 1A din 4.01.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A.
împotriva încheierii din 20.04.2017 şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018, pronunţate de
Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a civilă.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâţilor Municipiul Bucureşti prin
Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva încheierilor din 20.01.2017 şi
10.04.2017 şi a fost admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018
a Tribunalului București, care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea
de obligare pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune interese și
a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva deciziei civile nr. 1A/2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A., precum şi pârâţii
Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria municipiului Bucureşti.
4.1. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea
recursului, casarea deciziei civile nr. 1A/2021 şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti, spre
rejudecarea apelului. În subsidiar, a solicitat casarea cu reţinere a hotărârii instanţei de apel şi, în
rejudecare, a solicitat a se dispune admiterea apelului declarat împotriva încheierii din 20.04.2017 şi
a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, în sensul schimbării, în tot, a
încheierii de şedinţă din 20.04.2017, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei extinctive;
schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018, în sensul obligării pârâţilor la
restituirea garanţiei de bună execuţie în cuantum de 21.188,87 lei, actualizată cu rata inflaţiei de la
data achitării până la data plăţii efective, precum şi la plata daunelor - interese reprezentând
beneficiul nerealizat, în cuantum de 8.404.744 Euro; respingerea apelului formulat de intimaţii –
pârâţi și menţinerea, în parte, a sentinţei civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, în
ceea ce priveşte soluţia dispusă cu privire la obligarea pârâţilor la plata daunelor - interese în
cuantum de 2.771.058,29 lei și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
371
În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488
alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant a formulat, în esență, următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel nu este suficient motivată şi cuprinde motive contradictorii,
astfel că se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. l pct. 6 C.proc.civ.
În susținerea acestui motiv de casare, reclamantul a arătat că instanța de apel, deşi a confirmat
situaţia de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă cu privire la desfăşurarea raporturilor juridice
dintre părţi, prezumţia legală absolută a puterii de lucru judecat ataşate deciziei civile nr. 2657 din
16.12.2010, refuzul continuu al pârâţilor de a-şi executa obligaţiile contractuale şi de a emite
autorizaţia de construire conform clauzelor asumate, caracterul întemeiat al excepţiei de neexecutare
a contractului opuse de reclamant şi, în final, desfiinţarea contractului de concesiune nr. 38/2000 din
culpa exclusivă a pârâţilor, motivarea instanţei de apel cu privire la neacordarea prejudiciului sub
forma beneficiului nerealizat din exploatarea imobilului de pe terenul concesionat este contradictorie.
Pe de o parte, se reţine că neemiterea autorizaţiei de construire constituie culpa exclusivă a
autorităţilor pârâte, pentru care s-a aplicat sancţiunea rezilierii, iar, pe de altă parte, se consideră că,
în lipsa autorizaţiei de construire, nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi
serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, reţinându-se culpa acestuia pentru neîntocmirea
completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire. Or, aceste motive, care se
contrazic, fundamentează atât soluţia privind temeinicia cererii de reziliere culpabilă, cât şi soluţia
privind netemeinicia cererii subsidiare de acordare a daunelor-interese, ceea ce afectează legalitatea
hotărârii recurate;
Argumentele contradictorii semnalate încalcă prezumţia legală a puterii lucrului judecat
imprimate deciziei civile nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a stabilit deja culpa
exclusivă a Primăriei în neexecutarea contractului de concesiune şi faptul că reclamantul a încercat
să obţină avizele şi documentele necesare pentru edificarea construcţiei în perioada 2000 – 2008.
Deşi la devoluţiunea cauzei cu privire la soluţia de reziliere culpabilă a contractului de
concesiune, instanţa de apel a dat eficienţă puterii de lucru judecat ce rezultă din decizia civilă nr.
2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, când a trecut la analiza condiţiilor de acordare a
despăgubirilor sub forma beneficiului nerealizat, ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului şi a
construcţiei, instanța de apel a dat o interpretare contrară actelor şi faptelor, în condiţiile în care se
reținuse, deja, că posibilitatea de a solicita emiterea autorizaţiei de construire a fost împiedicată de
către pârâţi.
2. Recurentul pretinde că motivul de apel privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei
extinctive a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate în perioada 18.02.2000-
07.07.2012, prin raportare la restituirea prestaţiilor ca urmare a desfiinţării contractului de
concesiune pentru lipsa totală a cauzei executării obligaţiei de plată a redevenţelor de către
concesionar, nu a fost analizat suficient, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
3. Consideră recurentul că, în măsura în care instanța de apel considera necesar să lămurească
problematica vizând modalitatea de evaluare a daunelor-interese sub forma beneficiului nerealizat,
prin raportare la alte criterii decât cele avute în vedere, în cadrul raportului de expertiză tehnică în
construcţii, avea obligaţia de a dispune, din oficiu, completarea raportului de expertiză chiar dacă
una din părţi se împotrivea, în virtutea principiului ordonării probelor de către judecător în baza
rolului activ prevăzut de art. 254 alin. 5 C.proc.civ. raportat la art. 22 alin. 2 din acelaşi cod.
Neprocedând astfel, apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de
procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Se susţine că acele critici din apelul reclamantului privind greşita respingere a cererii de
acordare a beneficiului nerealizat sub forma venitului din exploatarea imobilului proiectat a se
edifica pe terenul concesionat au fost respinse de instanţa de apel cu argumentul că poziţia expertului
evaluator, rectificată prin obiecţiunile formulate, a fost generată, în principal, de modalitatea în care
372
acesta a înţeles să valorifice datele prognozate în studiul de fezabilitate şi alte documente urbanistice
depuse de apelantul reclamant privind construcţia ce urma a fi edificată prin raportare la situaţia
pieţei imobiliare în perioada de referinţă. Or, prognoza de dezvoltare imobiliară nu poate constitui un
element al determinării unui beneficiu nerealizat cert, care trebuie fundamentat pe situaţii
economico-financiare ori fiscale concrete, anterioare faptei acuzate, a cărei acoperire integrală să
poată fi dispusă în speţă.
La termenul din 14.12.2020, instanţa de apel a constatat că nu mai este necesară
administrarea probei cu expertiza tehnică în construcţii raportat la faptul că apelantul reclamant a
înţeles să propună obiective doar în măsura în care erau considerate întemeiate obiectivele propuse
de către apelanţii pârâţi, iar obiectivele la expertiză prezentate de către apelanţii - pârâţi nu vizau
părerea de specialitate a unui expert şi nici nu indicau aspecte suplimentare sau distincte faţă de
obiectivele propuse în faţa instanţei de fond şi care să conducă la o nouă administrare a probei.
Or, raportat la convingerea pe care instanţa de apel a avut-o încă de la acel termen cu privire
la modalitatea greşită în care s-ar fi evaluat acest prejudiciu la fond, ceea ce a condus la soluţionarea
procesului în modul arătat, trebuia să se dispună, din oficiu, completarea raportului de expertiză. În
schimb, instanţa de apel nu a ordonat proba şi a respins cererea reclamantul, pe motivul existenţei
unei metode de evaluare greşite a beneficiului nerealizat, aspect ce constituie o încălcare a normelor
de procedură imperative, care a produs o vătămare gravă drepturilor procesuale ale reclamantului,
prin aceea că i s-a refuzat acordarea unui prejudiciu, a cărei existenţă a fost recunoscută printr-o
hotărâre judecătorească definitivă (decizia nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti), pentru că
modul de evaluare nu a fost considerat apt să conducă la aprecierea caracterului cert al beneficiului
nerealizat.
4. Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit normele de drept privind prescripţia
dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012, fără să
observe, pe de o parte, faptul că a intervenit întreruperea termenului de prescripţie, iar pe de altă
parte, faptul că prescripţia a început să curgă la momentul ultimului refuz al Primăriei (2014) de a
aviza documentaţia tehnică şi a emite autorizaţia de construire potrivit contractului de concesiune,
faţă de care, cel puţin redevenţele achitate în perioada 2011- 2012, nu sunt afectate de prescripţie. Se
arată că momentul la care concesionarul a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de aceasta, în
funcţie de care se poate calcula termenul general de prescripţie, nu poate fi contemporan datei plăţii
redevenţelor, ci este reprezentat de momentul ultimului refuz al pârâţilor de a aviza documentaţia şi a
emite autorizaţia de construire, respectiv în anul 2014.
5. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale privind repararea integrală a
prejudiciului şi acordarea daunelor-interese pentru beneficiul nerealizat prin raportare la venitul pe
care l-ar fi obţinut concesionarul din exploatarea construcţiei ce urma a fi edificată pe terenul
concesionat sub forma chiriilor. Deşi a stabilit realitatea şi seriozitatea demersurilor reclamantului în
încercarea de a edifica obiectivul prevăzut în contract, asumarea riscurilor investiţiei cu scopul de a
obţine profitul scontat, precum şi refuzul constant al primăriei de a elibera autorizaţia de construire,
instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea
daunelor-interese pentru şansa pierdută, ceea ce este nelegal atât din perspectiva soluţiei privind
rezilierea culpabilă a contractului de concesiune, cât şi a principiului echităţii.
În realitate, constatarea cerinţelor legale privind declararea rezilierii contractului şi stabilirea
cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2657/2010, a existenţei prejudiciului suferit de
concesionar prin nerespectarea obligaţiei pârâţilor de eliberare a autorizaţiei de construire, precum şi
a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit constând în lipsa de folosinţă a
terenului şi a construcţiei proiectate, conduc în mod necesar la constatarea îndeplinirii condiţiilor
pentru acordarea daunelor - interese. Prin urmare, instanţa avea a stabili cuantumul daunelor prin
raportare la criteriile propuse de reclamant, iar, în măsura în care se considera că aceste criterii nu
373
pot conduce la stabilirea cu exactitate a valorii prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat,
determinarea cuantumului acestuia cădea în sarcina instanţei, prin manifestarea rolului activ.
6. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele legale privind judecata în echitate,
principiu aplicabil pentru evaluarea beneficiului nerealizat constând în suma efectiv achitată de care
a fost lipsit reclamantul în condiţiile în care existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de
cauzalitate erau dovedite (puterea de lucru judecat a deciziei din 2010), iar instanţa de fond a
considerat că evaluarea beneficiului nerealizat sub forma chiriilor nu avea un caracter suficient de
cert.
7. În mod greşit instanţa de apel a modificat soluţia menţionată pe aspectul constatării
caracterului cert al prejudiciului, pe motiv că principiul echităţii trebuie aplicat doar în subsidiar,
deoarece rolul activ al judecătorului impune soluţionarea cauzei ţinând seama de particularităţile
concrete ale acesteia şi prin raportare la principiul echităţii;
4.2. Prin cererea de recurs, pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti,
prin Primarul General au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul
admiterii în tot a cererii de apel formulată de aceştia.
În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.
1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii au formulat, în esență, următoarele critici:
1. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a Municipiului Bucureşti şi a Primăriei municipiului Bucureşti. Astfel, în privinţa pârâtei
Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 77 din Legea nr.
215/2001 privind administraţia publică locală în condiţiile în care Primăria nu se constituie într-o
entitate cu personalitate juridică, fiind o simplă structură funcţională cu activitate permanentă
constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de
specialitate al primarului, având drept scop soluţionarea problemelor curente ale colectivităţii locale;
Cu privire la pârâtul Municipiul Bucureşti, se susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 21
alin. l din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală de vreme ce legitimarea
procesuală pasivă a unităţilor administrativ-teritoriale se justifică atunci când sunt „titulare ale
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin
domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane
fizice sau juridice, în condiţiile legii”. Or, situaţia premisă este ca unitatea administrativ-teritorială să
fie parte în contractul privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat, iar
Municipiul Bucureşti nu a fost parte în contractul de concesiune nr. 38/2000;
2. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere
rezoluţiunea contractului cu daune-interese în condiţiile în care s-a apreciat greşit că la data sesizării
instanţei - 08.07.2015 - nu ar fi fost împlinit termenul legal de prescripţie, fiind astfel încălcate
dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în cauză.
Susţine că termenul de prescripţie trebuie calculat prin raportare la pretinsele încălcări
contractuale, invocate de reclamant în susținerea cererii de reziliere, respectiv: pretinsa modificare
unilaterală a contractului de concesiune care ar fi avut loc în anul 2000, prin aprobarea PUG prin
Hotărârea CGMB nr. 269/2000 și emiterea Dispoziţiei Primarului General al municipiului Bucureşti
nr. 12369 din 21.12.2009, de care reclamantul a luat cunoştinţă prin adresa nr. 1021708/7254 din
17.08.2011.
Or, formularea cererii de chemare în judecată la data de 08.07.2015 este făcută cu depăşirea
termenului general de prescripţie de 3 ani, în condiţiile în care în cauză nu are relevanţă emiterea
certificatului de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 sau a adresei nr.1204764 din 07.02.2014
şi nici decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
3. Soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat în
ceea ce priveşte capătul 3 al cererii de chemare în judecată.
374
Se susţine că prin sentinţa civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti -
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/2009, s-a respins, ca neîntemeiat,
capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune, instanţa analizând, pe fond, temeinicia
solicitării deduse judecăţii, iar nu ca efect al admiterii vreunei excepţii.
Apreciază recurenții-pârâți că cererea de reparare a pretinsului prejudiciu invocat şi în
prezenta cauză, trebuia respinsă pentru autoritate de lucru judecat, prin raportare tot la
imposibilitatea de realizare a obiectivului contractului faţă de pretinsa modificare unilaterală a
acestuia, operată în privinţa indicatorilor urbanistici, această cerere fiind deja cenzurată, irevocabil,
în cadrul dosarului nr. x/3/2009.
4. În legătură cu cererea de încuviinţare a efectuării unei noi expertize în specialitatea
construcţii de către alt expert, recurenţii, în condiţiile respingerii probei, au solicitat admiterea
recursului sub acest aspect în ipoteza în care intimatul - reclamant ar contesta hotărârea în privinţa
neacordării despăgubirilor, iar recursul ar fi apreciat întemeiat.
5. Se pretinde că soluţia dată în apel este nelegală în privinţa capătului de cerere privind
rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000, hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea
dispoziţiilor art. 1020-1021 Cod civil de la 1864.
Recurenții-pârâți susțin că decizia civilă nr. 2657/2010 nu se bucură de putere de lucru
judecat în prezenta cauză în condiţiile în care, în dosarul în care a fost pronunţată, instanţa nu a
statuat cu privire la rezoluţiunea contractului de concesiune cu daune - interese, ci asupra cererii
reclamantului promovată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Urbanism şi
Amenajarea Teritoriului şi cu Primarul Municipiului Bucureşti, de anulare a adresei nr. 751324-1 din
22.08.2008 şi de obligare a pârâţilor la respectarea prevederilor din certificatul de urbanism nr.
82G/2990/1087/AS din 14.10.1999 referitoare la regimul juridic, economic şi tehnic, precum şi
obligarea la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin refuzul nejustificat de a
respecta clauzele prevăzute în contractul de concesiune nr. 38 din 18.02.2000 şi certificatul de
urbanism anterior menţionat.
Instanţa de apel nu a ţinut cont nici de împrejurarea că în dosarul nr. x/3/2009 s-a dispus
obligarea pârâţilor la respectarea contractului de concesiune nr. 38/2000 referitor la regimul
construcţiei previzionat a fi edificată exclusiv din perspectiva respectării principiului forţei
obligatorii a contractului între părţi şi fără a se fi opus, pe cale de excepţie, nulitatea/caducitatea
dispoziţiilor contractuale în raport de legislaţia ulterioară incidentă. Or, în prezenta cauză, faţă de
reglementările legale intervenite după pronunţarea deciziei civile nr. 2657/2010, au fost formulate
apărări noi, s-a invocat nulitatea/caducitatea clauzelor contractuale care contravin legislaţiei
urbanismului, aspecte care nu au fost analizate şi cenzurate în prima cauză, neexistând la acel
moment.
Se susţine că s-a reţinut greșit puterea de lucru judecat şi din perspectiva cadrului procesual
întrucât niciuna dintre părţile din prezenta cauză (Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului
Bucureşti, în privinţa Primarului General al Municipiului Bucureşti fiind admisă excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive) nu au fost părţi în dosarul nr. x/3/2009 şi nu au formulat în consecinţă
apărări cu privire la care instanţa să se fi pronunţat în mod irevocabil.
Se arată că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se fi putut dispune rezilierea
contractului de concesiune nr. 38/2000 din cauza nerespectării obligaţiilor contractuale ale
concedentului, în condiţiile în care, potrivit art. 31 din Legea nr. 50/1991 sancţiunea rezilierii
intervine ope legis.
Potrivit dispoziţiilor legale înscrise în art. 31 din Legea nr. 50/1991, în termen de un an de la
data încheierii contractului de concesiune, respectiv până la data de 18.02.2001, intimatul-reclamant
avea obligaţia imperativă de a îndeplini două condiţii cumulative, respectiv de a solicita emiterea
375
autorizaţiei de construire şi de a începe construcţia clădirii pe terenul concesionat, pe care nu le-a
îndeplinit, contractul de concesiune pierzându-se valabilitatea de la această dată.
Reclamantul a formulat întâmpinare la recursul pârâţilor solicitând respingerea acestuia, ca
nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, iar la 28 iunie 2021, pârâţii au formulat
întâmpinare la recursul reclamantului, prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Pârâţii au formulat răspuns la întâmpinarea reclamantului.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale
aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este fondat, iar recursul pârâților este
neîntemeiat, pentru considerentele care urmează să fie expuse:
Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va
proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susținute de pârâți, procedeu impus de efectele
pe care motivele de nelegalitate evocate le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează
aspecte care tind la paralizarea acțiunii formulate prin admiterea unor excepții procesuale.
I.1. Prin recursul declarat, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., pârâții au criticat decizia instanței de apel cu privire la soluția dată excepției lipsei
calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti, prin
Primarul General. Recurenții au pretins că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor
art. 77, respectiv art. 21 alin. 1 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, întrucât
Primăria nu se constituie într-o entitate cu personalitate juridică, iar Municipiul București nu este
parte în contractul de concesiune nr. 38/2000.
Înalta Curte constată că, deși susținerea recurenților-pârâți se circumscrie cazului de casare
evocat, critica formulată care vizează stabilirea cadrului procesual pasiv nu este întemeiată.
Fiind una dintre condițiile exercitării acțiunii civile, calitatea procesuală presupune, în esență,
pe de o parte, o identitate între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în
raportul juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, o identitate între persoana pârâtului (persoana
chemată în judecată) şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii sau persoana faţă de care
se urmăreşte să se stabilească un drept.
În conformitate cu dispozițiile legale, în vigoare la data promovării cererii de chemare în
judecată, respectiv cele înscrise în Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, unităţile
administrativ-teritoriale sunt - în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1, teza a II-a - titulare ale
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin
domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane
fizice sau juridice, în condiţiile legii, fiind reprezentate în justiție, după caz, de primar sau de
preşedintele consiliului judeţean, conform alin. 2 al aceluiași articol.
Totodată, potrivit art. 77 din actul normativ menționat primarul, viceprimarul, secretarul
unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură
funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care
duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele
curente ale colectivităţii locale.
Date fiind raporturile juridice dintre părţi, născute dintr-un contract de concesiune, Înalta
Curte reține că instanța de apel, prin decizia recurată, a realizat o corectă aplicare a normelor juridice
sus evocate la situaţia de fapt reținută în cauză.
Astfel, contractul de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din
18.02.2000 a fost încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primar General, în
calitate de concedent şi reclamantul-intimat A., în calitate de concesionar, acestea fiind și părţi ale
raportului juridic dedus judecăţii. Cum calitatea procesuală pasivă este dată de calitatea de subiect al
376
raportului juridic invocat, se vădește a fi lipsit de relevanță faptul că Primăria municipiului București
nu are personalitate juridică de sine stătătoare și că aceasta este doar o structură funcțională unde
persoanele ce constituie această structură își desfășoară activitatea, atât timp cât, în raport de
pretenția ce constituie obiectul demersului judiciar inițiat în cauză, ce a învestit instanța de judecată,
se constată că părțile din raportul de drept procesual sunt identice cu subiectele raportului juridic de
drept substanțial, aspect ce conferă Primăriei municipiului Bucureşti legitimare procesuală pasivă,
cum corect s-a reținut prin decizia recurată.
Corect a fost soluționată și excepția lipsei calității procesuale pasive a unității administrativ-
teritoriale, respectiv a pârâtului Municipiul București.
Din examinarea cadrului normativ existent la momentul formulării acțiunii rezultă că
autoritățile administrației publice locale aveau competențe în administrarea bunurilor care aparțin
domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale, având competența de a dispune de
resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor,
municipiilor și județelor.
Așadar, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul a urmărit recunoașterea și
valorificarea drepturilor în justiție atât în contradictoriu cu partea cocontractantă, respectiv Primăria
municipiului București, cât și cu Municipiul București, unitate administrativ-teritorială, în
considerarea acestuia de subiect de drept public, titular de patrimoniu, cu drepturi și obligații pe care
le exercită în legătură cu bunurile din domeniul său public sau privat. Drept urmare, calitatea
procesuală pasivă a Municipiului București este angajată, potrivit dispozițiilor legale enunțate, în
considerarea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce decurg în legătură cu administrarea bunurilor
ce aparțin domeniului privat a municipalității, astfel cum este și cel care a făcut obiectul contractului
de concesiune nr. 38/2000.
2. O altă critică de nelegalitate formulată de pârâți, în temeiul art. 488 alin. 1, pct. 8
C.proc.civ., vizează soluția dată excepției prescripției dreptului de a solicita rezoluțiunea/rezilierea
contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000.
În susținerea acestui motiv de casare, recurenții au pretins aplicarea greșită a dispozițiilor art.
3 din Decretul nr. 167/1958 motivat de împrejurarea că, la data sesizării instanței (08.07.2015)
termenul general de prescripție era împlinit, în raport de motivele de rezoluțiune, respectiv de
reziliere, astfel cum au fost calificate de prima instanță. S-a pretins că instanța de fond, fără a pune în
discuția părților, a procedat la schimbarea cadrului juridic dedus judecății, procedeu care ar fi condus
la încălcarea dreptului lor la apărare, drept garantat de Constituție și Convenția europeană, fiind puși
în imposibilitatea de a formula apărări pe acest aspect. De asemenea, în dezvoltarea criticii
formulate, recurenții au mai arătat că emiterea certificatului de urbanism nr. 1483/1186964 din
23.10.2013 sau adresa nr. 1204764 din 07.02.2014 sunt lipsite de relevanță în examinarea excepției
prescripției dreptului la acțiune, întrucât pretinsele încălcări contractuale care ar conduce la rezilierea
contractului sunt anterioare acestor înscrisuri.
Susținerile recurenților pârâți vor fi verificate atât în lumina motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., respectiv cele de ordin procedural, cât și a cazului de nelegalitate
evocat, prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, în privința criticilor care vizează aplicarea normele de
drept substanțial în examinarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
2.1. Analizând susținerile prin care recurenții tind la demonstrarea încălcării unor reguli de
procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, Înalta Curte constată
caracterul nefondat al acestora.
În concret, recurenții au susținut că prin schimbarea cadrului juridic dedus judecății de către
instanța de fond, în sensul modificării obiectului cererii din „rezoluțiunea” în „rezilierea”
contractului de concesiune, fără a fi pusă în discuția părților, le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare,
aflându-se în imposibilitatea de a formula apărări sub acest aspect.
377
Examinând critica formulată, în raport de obiectul și cauza cererii ce a fost dedusă judecății,
se reține că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul A. a solicitat, printre altele,
rezoluțiunea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din
18.02.2000, având ca obiect terenul situat în str. Y., ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor
contractuale de către concedent.
Sub aspectul calificării juridice a sancțiunii aplicabile contractului de concesiune, prima
instanță a statuat asupra naturii juridice a contractului dedus judecății, fiind avut în vedere că
rezoluțiunea este aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată, iar rezilierea este sancțiunea
incidentă în cazul contractelor cu executare succesivă.
Examinând, în concret, modul de executare a obligațiilor contractuale rezultate din contract,
tribunalul a stabilit natura juridică a contractului de concesiune încheiat între părți ca fiind un
contract cu executare succesivă, ce implică cedarea de către concedent a folosinței terenului pentru o
perioadă de timp și plata de către concesionar a unei redevențe anuale.
În contextul circumstanțial reținut cu privire la modul de executare a obligațiilor contractuale
și în raport de argumentele de fapt și fundamentul juridic al acțiunii promovate, dar și cadrul
normativ care a reglementat, succesiv, regimul juridic al contractelor de concesiune, prin încheierea
de ședință din 20.01.2017, prima instanță a reținut, în urma calificării juridice a sancțiunii aplicabile,
că neexecutarea culpabilă a obligațiilor decurgând din contractul de concesiune este cea a rezilierii.
Evaluarea astfel realizată de prima instanţă ilustrează exercitarea atributelor ce îi sunt
conferite prin art. 22 alin. 4 şi 5 C.proc.civ., anume acelea de a da cererilor părţilor corecta
calificare juridică, apreciată adecvat în raport de natura şi conţinutul pretenţiilor deduse judecăţii.
Astfel, potrivit textului normativ sus menționat, judecătorul dă sau restabileşte calificarea
juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind
obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
Totodată, în conformitate cu alin. 6 al aceluiași articol, judecătorul trebuie să se pronunţe
asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în
art. 9 alin. 2 C.proc.civ., conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de
Astfel, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii
instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt
fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a
clarifica acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt și cele în
care cererea este denumită greşit sau cea în care, deşi se face referire la o anumită instituţie juridică,
argumentarea, în fapt, a cererii vizează o altă instituţie.
Recurenții nu au formulat critici relativ la natura juridică dată contractului de concesiune,
formulând susțineri doar în privința încălcării normelor procedurale referitoare la modalitatea în care
prima instanță a procedat la calificarea sancțiunii aplicate contractului, pentru neexecutarea
obligațiilor contractuale.
Or, după cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății intră în
atribuțiile instanței de judecată, conform art. 22 alin. 5 C.proc.civ., fără să fie necesară o solicitare
expresă în acest sens din partea părților, reprezentând tocmai o manifestare a rolului activ al
judecătorului în aflarea adevărului. Concepția legiuitorului în acest sens, rezultă, fără echivoc, din
textul de lege indicat, este consecința firească a împrejurării că raționamentul instanței trebuie să
pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor și faptelor deduse judecății, în absența căreia
însăși soluția finală pronunțată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii.
Într-adevăr, deși chestiunea legată de învestirea instanței a fost tranșată de tribunal, prin
încheierea de ședință din 20.01.2017, fără ca aspectul referitor al recalificării juridice a faptelor
supuse judecății să fie supus dezbaterii părților, trebuie reținut că încălcarea principiului
378
contradictorialității, care asigură, implicit, și respectarea dreptului la apărare, va putea atrage
nulitatea hotărârii pronunțate, însă această nulitate este una relativă și este condiționată de existența
unei vătămări, potrivit art. 174 alin. 3 și art. 175 alin.1 C.proc.civ.
În ceea ce privește condițiile de invocare a rezilierii, trebuie observat că acestea sunt similare,
din punct de vedere formal, cu cele ale rezoluțiunii, cea dintâi fiind specifică acelor contracte cu
executare succesivă, spre deosebire de rezoluțiune, care se aplică, în general, contractelor cu
executare uno ictu, fiecare dintre aceste sancțiuni intervenind ca efect al încălcării principiului
executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiei contractuale.
În privința naturii juridice a contractului și a sancțiunii aplicate în caz de neexecutare a
obligațiilor contractuale și, deci, a clarificării denumirii obiectului cererii, din punct de vedere
procedural, în raport de argumentele de fapt și de drept invocate, Înalta Curte reține că principiile
privind contradictorialitatea și dreptul la apărare, cu referire la chestiunea analizată, au fost asigurate
prin comunicarea acțiunii introductive, respectiv a motivelor de apel și posibilitatea formulării de
apărări în cuprinsul întâmpinării formulate de pârâți. Mai mult chiar, se observă că în cuprinsul
actului procedural depus chiar la prima instanță, pârâții au formulat apărări folosind o terminologie
alternativă, cu privire la prevederile legale și contractuale evocate în cuprinsul acțiunii, pentru ca, în
calea de atac a apelului, să susțină că sancțiunea aplicabilă ar fi cea a rezilierii contractului. Așadar,
nu se poate aprecia că procedeul îmbrațișat de tribunal ar fi pricinuit părţii o vătămare ce nu ar putea
fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, motivul înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ.
nefiind incident în cauză.
2.2. În ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de
a solicita rezilierea contractului de concesiune, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de
casare înscris în art. 488 alin. alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât se referă la modul în care au fost
aplicate dispozițiile de drept substanțial privind prescripția extinctivă.
Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de
casare sus evocat.
În ceea ce privește prescripția extinctivă, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, atât în
reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 7), cât și cea a Codului civil din 2010 (art. 2523), că
începutul cursului prescripției începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune sau dreptul
de a cere executarea silită.
Relativ la determinarea momentului de început al termenului de prescripție a dreptului
material la acțiune, în cazul obligațiilor contractuale, termenul de prescripţie general de prescripție
de 3 ani începe să curgă de la data la care obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o
execute.
În speță, prin încheierea din data de 20.01.2017, prima instanță a respins excepţia prescripţiei
dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, având în vedere natura juridică a actului
juridic sinalagmatic, respectiv cea de contract cu executare succesivă, dat fiind modul de executare a
obligațiilor rezultate din contract, precum și faptul că, prin acțiunea formulată, reclamantul a pretins
neîndeplinirea continuă a obligațiilor de către concendent, situație ce ar fi existentă și la data
formulării acțiunii.
Prin apelul declarat, pârâții au criticat, printre altele, raționamentul primei instanțe cu privire
la soluția dată excepției prescripției extinctive, atât sub aspectul datelor reținute cu privire la ultima
modificare unilaterală a contractului de concesiune, respectiv cea intervenită în 2011, cât și în raport
de momentul la care a fost emisă dispoziția nr. 12369 din 21.12.2009 a Primarului municipiului
București prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 97,32 mp, parte din terenul
concesionat.
Sub aspectul determinării momentului de început al termenului de prescripție cu referire la
dreptul material de a solicita rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, instanța de
379
apel a examinat demersurile realizate de reclamant ulterior momentului pronunțării deciziei civile nr.
2657 din 16.12.2010 a Curții de Apel București și conduita autorităţii publice locale, manifestate pe
parcursul perioadei 2011-2014, referitoare la solicitările ce i-au fost adresate de reclamant în legătură
cu executarea contractului. Astfel, în determinarea momentului de început al curgerii termenului de
prescripție, din probatoriul administrat, Curtea de Apel a reținut că premisa neexecutării obligației
contractuale o constituie ultimul răspuns al autorității publice locale care a pretins reclamantului, prin
certificatul de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 referitor la terenul care a constituit
obiectul contractului de concesiune și adresa nr. 1204764 din 07.02.2014 emisă de Serviciul de
Urbanism din cadrul Primăriei municipiului București, de a proceda la reactualizarea PUD, cu
respectarea unui regim tehnic al construcției diferit de cel prevăzut în contractul de concesiune.
Așadar, sub aspectul stabilirii momentului de început al termenului de prescripție, instanța de
apel a avut în vedere înscrisurile sus menționate care emană de la autoritatea publică locală ce
reflectă ultima conduită contractuală, precum și declarația reclamantului de reziliere unilaterală a
contractului, înregistrată sub nr. 1295904 la 07.01.2015
Cum condiția premisă a rezilierii o constituie nerespectarea culpabilă a obligațiilor asumate în
cadrul unui contract cu executare succesivă și, cum, prin acțiune s-a pretins o neîndeplinire continuă
a obligațiilor asumate de către concedent, existentă și la momentul promovării demersului judiciar de
față, rezultă că învestirea instanței, la 08.08.2015, cu acțiunea în rezilierea contractului de concesiune
s-a realizat înlăuntrul termenului de prescripție, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.
În circumstanțele reținute și în raport de mecanismul rezilierii ce reclamă premisa existenței
neexecutării unei obligații de către una dintre părțile contractante, în contextul reciprocității și
interdependenței obligațiilor sinalagmatice, Înalta Curte reține că susținerea recurenților sub aspectul
plasării datei de început al curgerii termenului de prescripție la alte momente, funcție de data
aprobării PUG-ului, prin Hotărârea CGMB nr. 269/2000 sau data emiterii dispoziției Primarului
General nr. 12369/2009 de restituire în natură a unei suprafețe de teren, parte din cea concesionată
ori data pronunțării de către Curtea de Apel București a deciziei civile nr. 2657/2013, în dosarul nr.
x/3/2009, nu poate fi primită. Aceste susțineri tind, pe de o parte, la reevaluarea situației de fapt,
procedeu ce nu poate fi realizat în recurs, în raport de art. 488 C.proc.civ. iar, pe de altă parte, sunt și
lipsite de relevanță juridică, de vreme ce instanțele fondului au reținut, din probatoriul administrat,
refuzul continuu al Primăriei municipiului București în îndeplinirea obligaţiilor şi eliberarea
autorizaţiei de construire, în conformitate cu indicatorii urbanistici stabiliţi prin contractul de
concesiune, refuz manifestat și pe parcursul perioadei 2011 – 2014.
3. Referitor la soluția dată excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de
cerere având ca obiect plata daunelor-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
Primăria municipiului București, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât prin
sentința civilă nr. 1314 din 22.04.2010 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2009,
instanța a respins, definitiv, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune.
Recurenții au pretins încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru
judecat, întrucât cauza acţiunii din dosarul nr. x/3/2009 și cea a prezentei cereri nu ar fi diferite, cum
eronat s-a reținut prin decizia recurată. S-a arătat că cererea de reparare a prejudiciului, invocat și în
prezenta cauză, a fost formulată tot prin raportare la imposibilitatea de realizare a obiectului
contractului de concesiune, față de pretinsa modificare unilaterală a acestuia, operată în privința
indicatorilor urbanistici, aspect cenzurat, irevocabil, în cadrul dosarului nr. x/3/2009. Totodată, au
apreciat că, și în ipoteza în care instanța a ajuns la concluzia că nu operează autoritatea de lucru
judecat, trebuia să se rețină în cauză puterea lucrului judecat, de vreme ce o nouă hotărâre nu poate
contrazice o hotărâre anterioară ce rezolvă o chestiune litigioasă.
380
Susținerile recurenților vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât aceștia au pretins nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la
autoritatea de lucru judecat, respectiv puterea lucrului judecat.
Prin hotărârea prin care s-a finalizat dosarul nr. x/3/2009, respectiv decizia civilă nr. 2657 din
16.12.2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis calea de atac a recursului declarat de reclamantul A. și
a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1314 din 22.04.2010 pronunțată de Tribunalul București,
Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, stabilind că indicatorii urbanistici din certificatul de
urbanism nr. 82G din 14.10.1999 reprezintă veritabile clauze contractuale, la a căror respectare s-a
obligat Primăria municipiului București, prin contractul de concesiune, acţiunea fiind admisă în
această privinţă. Referitor la cererea în despăgubiri derivate din nerespectarea contractului de
concesiune și a certificatului de urbanism, instanța de recurs a reținut netemeinicia cererii, prin
raportare la faptul că, la acel moment, nu era încă născut dreptul reclamantului de a solicita daune -
interese, întrucât contractul de concesiune era în derulare, plata redeventei reprezenta o plată
datorată, acesta fiind încasată în temeiul contractului de concesiune, valabil încheiat.
Mai mult, prin decizia sus menționată, Curtea de Apel București a reţinut și faptul că
reclamantul este îndreptăţit să solicite contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a refuzului
Primăriei municipiului București de a elibera autorizaţia de construire a imobilului de pe terenul din
str. Y., conform regimului juridic, economic si tehnic stabilit prin certificatul de urbanism nr.
82GH999, însă pentru determinarea acestui prejudiciu se impunea administrarea probei cu expertiză,
care să stabilească prejudiciul suferit de reclamant prin nefolosirea terenului şi a construcţiei ce
trebuia amplasată pe acesta, probă ce nu putea fi administrată în recurs, în raport de art. 305
C.proc.civ. și nu mai era posibilă nici trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea dispozițiilor
art. 312 din cod. Sub acest ultim aspect, Curtea de Apel a arătat că, în privința valorificării acestor
pretenţii, reclamantul va putea introduce o nouă acțiune, fără a i se putea opune autoritatea de lucru
judecat a hotărârii pronunțate.
În circumstanțele expuse, rezultă că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut
corect faptul că fondul pretenţiilor solicitate de către reclamant nu a fost analizat pe cale judiciară,
astfel că nu există autoritate de lucru judecat faţă de cele statuate prin decizia civilă nr. 2657/2010, în
sensul invocat de către recurenții-pârâți, ci dimpotrivă, considerentele acestei decizii se opun, cu
putere de lucru judecat în cauza de față, raportat la concluzia contrară celei susținute de recurenți,
respectiv că o altă cerere de despăgubiri poate fi formulată pe cale separată.
Susținerile recurenților-pârâți sub aspectul neîndeplinirii condiției identității de cauză a celor
două procese nu se confirmă, fiind de remarcat că, în procesul de față, reclamantul invocă
împrejurări de fapt și drept noi față de cele evocate în cauza precedentă, acesta semnalând aspecte
referitoare la încălcarea continuă a obligațiilor, dar și a unor noi obligații de către concedent, cum ar
fi lipsirea de folosința unei părți a terenului concesionat, pretențiile reclamantului decurgând și din
această împrejurare.
Or, în circumstanţele concrete ale speţei, se constată că nicio instanță nu a procedat la
analizarea pe fond a pretențiilor reclamantului, acesta neavând posibilitatea de a administra probe în
legătură cu pretențiile formulate, fiindu-i recomandat expres, ca remediu procesual, formularea unei
noi acțiuni, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/2010 a Curții de
Apel București, astfel cum se arată în cuprinsul acestei din urmă hotărâri.
Reclamantului nu i se poate refuza examinarea pretențiilor sale pentru existența autorității
lucrului judecat și din perspectivă convenţională, în raport de art. 20 din Constituţie, raportat la art. 6
din C.E.D.O., întrucât neanalizarea efectivă a pretențiilor sale ar fi contrară prevederilor art. 6 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, în componenta sa privitoare la dreptul de acces la justiţie.
Or, în jurisprudenţa Curţii europene, dreptul de acces la un tribunal este explicitat ca fiind un
drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară
381
şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franţei nr. 23805/94
din 04.12.1995). Așadar, pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o
manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei
instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie.
Totodată, trebuie remarcat că deși în jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat că
autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă,
contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii (cauza Brumărescu
contra României) şi că dreptul de acces la justiţie nu este absolut, trebuie observat că restricţiile
aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să
fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din
Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate
între mijloacele utilizate şi scopul vizat (cauza F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie
1998, cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, cauza Lungoci împotriva României,
Hotărârea din 26 ianuarie 2006).
Analiza concretă, în contextul particular al cauzei, relevă că refuzul examinării pe fond a
pretențiilor reclamantului pentru existența autorităţii lucrului judecat în raport de statuările deciziei
civilă nr. 2657/2010 a Curții de Apel București ar înfrânge dreptul reclamantului de acces la justiție
și dreptul la un proces echitabil în raport de inexistența unei analize efective a pretențiilor sale, în
această analiză, edificatoare fiind și hotărârea, pronunţată la data de 26 ianuarie 2006, în cauza
Lungoci împotriva României.
4. Printr-un alt motiv de recurs, recurenții-pârâți au pretins nelegalitatea deciziei atacate,
întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor înscrise în art. 1020 - 1021
C.civ. din 1864.
Sub un prim aspect, recurenții au susținut, contrar celor reținute de instanțele fondului, că
decizia civilă nr. 2657/2010 nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză. În dezvoltarea
acestei critici, au arătat că, prin decizia evocată, instanța nu s-a pronunțat asupra rezoluțiunii/rezilierii
contractului de concesiune și a solicitării de plată a daunelor-interese, ci asupra cererii reclamantului
de anulare a adresei nr. 751324-1/2008 și de obligare a pârâților la respectarea prevederilor din
certificatul de urbanism nr. 82G/2990/1087/AS/1999 referitoare la regimul juridic, economic și
tehnic și a cererii de obligare a pârâților la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin
refuzul nejustificat de a respecta clauzele din contractul de concesiune și certificatul de urbanism. Au
mai arătat că, în raport de reglementările intervenite după pronunțarea deciziei civile nr. 2657/2010,
în cauza de față au formulat noi apărări referitoare la nulitatea/caducitatea clauzelor contractuale care
contravin legislației urbanismului, apărări care nu au fost analizate, cu atât mai mult cu cât
Municipiul București și Primăria municipiului București nu au fost părți în dosarul nr. x/3/2009 și nu
au putut formula apărări în privința cărora instanța să se pronunțe în dosarul respectiv.
Critica ce conturează greşita valorificare de către instanţa de apel a efectului pozitiv al puterii
de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/3/2009 va fi cenzurată de prezenta instanţă din
perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art.488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., deoarece pune în
discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorităţii de lucru
judecat, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin. 2 C.proc.civ..
Prevederile înscrise în art. 431 C.proc.civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând,
în alin. 1, că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi
cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. 2, oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat
într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
În termenii consacraţi de art. 431 alin. 2 din Cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de
elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei
autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul
382
judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a
statuat deja jurisdicţional).
Dispoziţiile art. 435 C.proc.civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele
hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi
succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care
vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.
Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi,
cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile
în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie
contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia
de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de
a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv,
atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în
sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile
respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă,
inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).
În cauză, instanța de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect efectului pozitiv al
lucrului judecat care derivă din statuările atașate deciziei civile nr. 2657/2010 pronunțată de Curtea
de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/3/2009.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia sus evocată, a admis recursul formulat de
recurentul A. în contradictoriu cu intimații-pârâți Primăria Municipiului București și Primarul
Municipiului București și a modificat sentința civilă nr. 1314/2010 pronunțată de Tribunalul
București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în sensul că a fost admisă în parte acțiunea
reclamantului, pârâții fiind obligați să respecte prevederile contractului de concesiune nr. 38 din
18.02.2000 referitor la regimul juridic, economic, tehnic al construcției situate în București, str. Y.
Analizând cele două litigii în raport de care s-a opus efectul pozitiv al autorităţii de lucru
judecat, nu se poate susține cu temei că, în plan procesual pasiv, recurenții nu ar fi fost părți în
dosarul nr. x/3/2009, finalizat prin decizia civilă nr. 2657/2010, fiind conturată atât identitatea de
părţi în plan procesual activ, cât și în plan procesual pasiv, acesta din urmă fiind configurat de
Primăria municipiului București (chemat în judecată în ambele litigii), cât și de Primarul
municipiului București, care nu infirmă incidența dispozițiilor art. 431 alin.2 C.proc.civ., de vreme
ce, în justiție, primarul este reprezentantul legal al Municipiului București, calitate conferită de lege
tocmai pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale autorității publice locale, știut fiind că,
în justiție, calitatea procesuală proprie a primarului este recunoscută doar dacă legea o prevede în
mod expres.
Așadar, hotărârea judecătorească se impune, deopotrivă, recurenților-pârâți, cât şi instanţelor
de judecată, care nu pot ignora efectele judecăţii anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al
litigiului, nefiind necesar pentru a reține incidența art. 431 alin.2 C.proc.civ. să existe tripla identitate
de părți, obiect și cauză, cum eronat susțin recurenții, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie
adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa
încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau
numai în considerente.
Astfel, prin decizia civilă nr. 2657/2010, Curtea de Apel București a reținut următoarele
considerente cu valoare decizională:
„Indicatorii urbanistici prevăzuți în certificatul de urbanism sunt veritabile clauze
contractuale, aceștia indicând caracteristicile clădirii ce urma și trebuia să fie edificată în baza
contractului de concesiune și, prin urmare, nu pot fi modificați unilateral pe parcursul derulării
contractului de concesiune…
383
Este adevărat că certificatul de urbanism reprezintă un act de informare cu valabilitatea de 18
luni, dar prin trimiterea făcută în contractul de concesiune la acest certificat face ca conținutul
certificatului de urbanism, sub aspectul indicatorilor urbanistici, să devină parte integrantă din
contractul de concesiune, fiind obligatoriu pentru părți, potrivit prev. art. 969 C.civ.
De aceea, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, părțile trebuie să își respecte
obligațiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici ce au fost determinanți pentru
ambele părți la încheierea contractului de concesiune. Faptul că prin adresa contestată co-
contractantul Primăria Municipiului București impune edificarea construcției potrivit unor indicatori
urbanistici diferiți de cei avuți în vedere la momentul concesionării, reprezintă o încălcare gravă a
obligațiilor contractuale, a principiului obligativității efectelor contractuale și dă naștere unei
disproporții prin aceea că reclamantul a consimțit la plata unei redevențe determinate doar în
considerarea clădirii ce urma a fi edificată conform anumitor indicatori urbanistici.
Obligativitatea respectării indicatorilor urbanistici derivă nu dintr-un act de informare –
certificatul de urbanism – cu privire la regimul tehnic existent la un moment dat, ci din forța
obligatorie a contractului de concesiune care a incorporat sub titlu de obligație contractuală
respectivii indicatori urbanistici, obligând concedentul să permită edificarea construcției conform
indicatorilor urbanistici conveniți, atâta vreme cât contractul este în ființă.
Reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci s-a preocupat pentru asigurarea documentațiilor
necesare obținerii autorizației de construcție și elaborarea proiectului tehnic al acesteia. În perioada
2000-2008 a întocmit și a modificat de mai multe ori documentațiile solicitate, fapt ce rezultă din
înscrisurile depuse în recurs....”
Așa fiind, în actualul litigiu recurenții-pârâți nu mai pot pretinde noi motive care afectează
derularea raporturilor contractuale și îndeplinirea obligațiilor contractuale care privesc modificările
legislative în domeniul disciplinei în construcții, adoptarea unor noi planuri urbanistice generale și
zonale ori riscul asumat de concesionar la încheierea contractului, respectiv cel al schimbării
legislației în domeniul urbanismului, motive care – în accepțiunea recurenților - ar avea, drept
consecință, intervenirea nulității/caducității clauzelor din contractul de concesiune. Instanța de
judecată nu mai poate reaprecia altfel asupra acestor aspecte decât a făcut-o în judecata anterioară,
finalizată prin pronunțarea deciziei civile nr. 2657/2010, pentru că ar nesocoti funcția normativă și
efectul pozitiv al lucrului deja judecat (art. 431 alin.2 C.proc.civ.).
În consecință, instanțele fondului au reținut corect forța obligatorie a dezlegărilor
jurisdicționale din cuprinsul deciziei civile nr. 2657/2010 care au impus respectarea prevederilor
contractului de concesiune nr. 38/2000 referitor la regimul juridic, economic, tehnic al construcției ce
urma și trebuia edificată în baza contractului de concesiune, părțile având obligația să respecte
obligațiile contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici, determinanți la încheierea
contractului de concesiune.
Sub un alt aspect, recurenții-pârâți au pretins că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se
putea dispune rezoluțiunea/rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000, întrucât reclamantul nu
s-a conformat dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 50/1991. Se susține că, în termen de un an de la data
încheierii contractului, reclamantul nu s-a conformat condițiilor legale, în sensul că nu a solicitat
emiterea autorizației de construire și nu a început construcția clădirii pe terenul concesionat, astfel
încât neîndeplinirea acestei obligații legale ar atrage pierderea valabilității contractului de concesiune
încă din data de 18.02.2001.
Aceste argumente, care se referă la pretinsa pierdere a valabilității contractului de concesiune,
ca urmare a pasivității cesionarului în obținerea autorizației de construire și începerea construcției pe
terenul concesionat, nu pot fi primite.
Într-adevăr, fiind încheiat la data de 18.02.2001, contract de concesiune nr. 38/2001, este
guvernat atât de dispozițiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, cât și a Legii nr.
384
50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor. Acest din urmă act normativ prevede, în
cuprinsul art. 31 - în forma în vigoare la momentul perfectării contractului - că „persoanele fizice şi
juridice, care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi, sunt obligate să solicite emiterea
autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult un an de la data obţinerii
actului de concesionare a terenului. În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1 concesionarea
îşi pierde valabilitatea”.
Incidența dispozițiilor evocate reclamă verificarea modului în care concesionarul și-a
respectat termenele și condițiile prevăzute în contract, prerogativă care revine în sarcina
concedentului. Or, exercitarea acestor atribuții de către concendent nu este confirmată de contextul
factual stabilit de instanțele fondului ci, dimpotrivă, circumstanțele faptice ale speței au relevat
recunoșterea valabilității contractului și a demersurilor exercitate de reclamant pentru obținerea
autorizației de construire. Reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci s-a preocupat pentru asigurarea
documentației necesare obținerii autorizației de construcție, astfel încât nu poate fi imputat acestuia
că nu a demarat lucrările de construcție în termenul defipt de art. 31 din Legea nr. 50/1991, atât timp
cât solicitarea acestuia de eliberare a autorizației de construire a fost condiționată de întocmirea și
depunerea documentației în conformitate cu noua legislație în domeniul urbanismului.
Astfel cum s-a evocat în precedent, în considerentele decizorii ale deciziei civile nr.
2657/2010, a fost reținut faptul că reclamantul s-a preocupat de asigurarea documentelor necesare
obținerii autorizației de construire, procedând la întocmirea și modificarea documentațiilor solicitate.
Or, în circumstanțele speței nu poate fi primită nici susținerile recurenților privind
neînceperea lucrările de construcție în termenul defipt de lege, în contextul condiționării eliberării
autorizației de construire de modificarea regimului tehnic al construcției și depunerea documentației
în conformitate cu noua legislație în domeniu și numai după întocmirea și aprobarea noilor planuri
urbanistice generale și zonale. Or, acesta a fost şi motivul pentru care a fost declanşat litigiul care a
format obiectul dosarului finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 2657/2010, în cadrul căruia
instanţa de judecată s-a pronunţat în sensul respectării regimul juridic, economic, tehnic al
construcției, stabilit prin contractul de concesiune. Din datele speţei nu rezultă punerea în executare a
actului jurisdicţional de către recurenți ci, dimpotrivă, s-a insistat în întocmirea documentației
tehnice în conformitate cu indicatorii urbanistici prevăzuți de noul cadru legislativ.
Mai mult, susținerile recurenților cu referire la încetarea valabilității contractului de
concesiune sunt infirmate și de argumentele, suplimentare, care vizează conduita concedentului
manifestată în derularea raporturile contractuale cu cesionarul, precum și existența litigiilor aflate pe
rolul instanțelor judecătorești, demarate la inițiativa Primăriei municipiului București, prin care s-a
solicitat obligarea reclamantului la plata redevențelor ulterioare anului 2012, litigii a căror judecată a
fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului de față.
Se vădește a fi nefondată și apărarea recurenților, formulată în combaterea sancțiunii rezilierii
contractului de concesiune, pe motiv că reclamantul nu ar mai fi achitat redevența din anul 2012.
Într-adevăr, plata redevenței constituie o obligație ce cade în sarcina concesionarului, însă
reclamantul a invocat, ca mijloc de apărare, excepția de neexecutare, aceasta constituind o cauză
justificativă a neîndeplinirii propriei obligaţii contractuale, sens în care prima instanță, primind
apărarea pârâtului, a aplicat sancțiunea rezilierii contractului. Pe de altă parte, cum corect s-a reținut
prin decizia recurată, pârâții-recurenți nu au făcut dovada îndeplinirii propriilor obligaţii pe parcursul
valabilităţii raporturilor juridice, astfel încât nu se pot prevala de o asemenea apărare ce ar constitui o
validare a poziţiei lor neconforme.
5. În ceea ce privește solicitarea recurenților-pârâși care vizează încuviințarea efectuării unei
noi expertize în specialitatea construcții, acest aspect nu poate fi supus analizei instanței de recurs
întrucât nu se circumscrie într-o critică propriu-zisă cu privire la legalitatea deciziei atacate,
385
solicitarea având, de altfel, un caracter subsidiar, ce nu poate fi examinată în acest stadiu procesual
de către instanța de recurs.
În consecință, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate
motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 5 și 8 C.proc.civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1
C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului
Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
II. Recursul declarat de reclamantul A. se vădește a fi întemeiat, având în vedere
considerentele care succed:
1. În dezvoltarea cererii de recurs, reclamantul a susținut, sub un prim aspect, în temeiul art.
488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva caracterului contradictoriu
al considerentelor hotărârii criticate, inapte să susțină soluția adoptată.
În susținerea acestui motiv de recurs, în esență, reclamantul a arătat că, pe de o parte, instanța
de apel a reținut, în fundamentarea soluţiei privind temeinicia cererii de reziliere, că neemiterea
autorizaţiei de construire constituie culpa exclusivă a autorităţilor pârâte, pentru care s-a aplicat
sancţiunea rezilierii. Pe de altă parte, s-a reținut, în pronunțarea soluției de respingere a cererii de
acordare a daunelor - interese, că nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi
serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, în lipsa autorizaţiei de construire, reţinându-se culpa
acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente autorizaţiei de construire.
Totodată, recurentul a susținut că argumentele contradictorii semnalate încalcă prezumţia legală a
puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care
a fost stabilită culpa exclusivă a Primăriei municipiului București în neexecutarea contractului de
concesiune, precum și faptul că reclamantul a încercat, pe parcursul perioadei 2000 - 2008, să obţină
avizele şi documentele necesare pentru edificarea construcţiei.
Înalta Curte reține că aceste critici, susceptibile de încadrare în art. 488 pct. 6 C.proc.civ.,
sunt fondate.
Astfel, examinând modul de soluționare a cauzei din perspectiva atât a criticilor formulate de
pârâți, cât și a celor evocate de reclamant, instanța de apel a confirmat situaţia de fapt şi de drept
reţinută de prima instanță cu privire la raporturile juridice derulate de părți în temeiul contractului de
concesiune, respectiv refuzul continuu al pârâţilor în executarea obligaţiilor contractuale și culpa
acestora în emiterea autorizaţiei de construire conform clauzelor asumate, sens în care a apreciat
asupra corectei valorificări a efectului pozitiv al autorității lucrului judecată ataşate deciziei civile nr.
2657 din 16.12.2010 a Curții de Apel București şi a concluzionat asupra legalității și temeiniciei
soluției pronunțate în legătura cu capătul de cerere care viza rezilierea contractului de concesiune nr.
38 din 18.02.2000 pentru neexecutarea culpabilă de către pârâți a obligațiilor contractuale.
Din conținutul deciziei recurate rezultă că, în urma unei examinări proprii a situației de fapt
de natură ce evidențiază conduita contractuală a pârâților, instanța de apel a validat raționamentul
juridic al tribunalului care a condus la rezilierea contractului de concesiune, reținând în
considerentele deciziei pronunțate că „după încheierea contractului și predarea terenului, intimatul-
reclamant a obţinut autorizaţia de desfiinţare nr. 30G/28.08.2000 și a efectuat o serie de formalităţi în
vederea obţinerii tuturor documentelor necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire.
În continuarea raționamentului expus, în considerentele expuse la fila 35 din decizie, instanța
de apel a reținut, în privința obligaţiei reclamantului de a solicita emiterea autorizației de construire
și de a începere construcţia clădirii pe terenul concesionat, că aceasta este condiţionată de întocmirea
şi depunerea documentaţiei prevăzute în certificatul de urbanism, etapă premergătoare şi obligatorie
în derularea raporturilor juridice, demers respins de către autoritatea publică pe considerentul
modificării legislaţiei în materia urbanismului și a adoptării de noi planuri urbanistice generale şi
zonale.
386
Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că nu se poate imputa reclamantului
neîndeplinirea acestei obligaţii, câtă vreme pârâţii au condiţionat eliberarea actului necesar demarării
construcţiei de respectarea noii legislaţii în domeniu.
Totodată, relativ la solicitarea apelanților-pârâți de verificare a caracterului apt al
documentaţiei tehnice de a conduce la obţinerea autorizaţiei de construire și de îndeplinire a acestor
obligații de către reclamant, instanța de apel reține, în cuprinsul considerentelor expuse la fila 36 din
decizie, că solicitarea formulată reprezintă o încercare eronată de transfer al responsabilităţii în
detrimentul reclamantului, în condiţiile în care posibilitatea de a solicita emiterea autorizaţiei de
construire a fost împiedicată de către pârâţi în etapa premergătoare a avizării proiectului, care au
învocat nerespectarea legislaţiei în vigoare și au impus ca regimul tehnic al construcţiei să fie
modificat în raport de noile acte normative. S-a avut în vedere că această conduită a autorității a
constituit şi motivul declanşării litigiului anterior și, că, din datele spetei nu rezultă punerea în
executare a actului jurisdicţional de către apelanţii-pârâţi ci, dimpotrivă, s-a insistat în noul cadru
legislativ și în obligaţia reclamantului de a se conforma acestuia.
De asemenea, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, instanța de apel a arătat în
cuprinsul considerentelor deciziei ce susțin soluția privind rezilierea contractului de concesiune că
situaţia juridică a speţei este circumstanţiată în condiţiile pronunţării deciziei civile nr. 2657 din
16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care pârâţii Primăria municipiului București și Primarul
municipiului București au fost obligaţi să respecte prevederile contractului de concesiune nr. 38/2000
referitor la regimul juridic, economic şi tehnic al construcţiei situate in Bucureşti, str. Y. În acest
sens, instanța de apel a evocat considerentele decizorii ale deciziei evocate, potrivit cărora
„indicatorii urbanistici prevăzuți în certificatul de urbanism sunt veritabile clauze contractuale,
aceștia indicând caracteristicile clădirii ce urma și trebuia să fie edificată în baza contractului de
concesiune și, prin urmare, nu pot fi modificați unilateral pe parcursul derulării contractului de
concesiune… Este adevărat că certificatul de urbanism reprezintă un act de informare cu valabilitatea
de 18 luni, dar prin trimiterea făcută în contractul de concesiune la acest certificat face ca conținutul
certificatului de urbanism, sub aspectul indicatorilor urbanistici, să devină parte integrantă din
contractul de concesiune, fiind obligatoriu pentru părți, potrivit prevederilor art. 969 Cod civil. De
aceea, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, părțile trebuie să își respecte obligațiile
contractuale în conformitate cu indicatorii urbanistici ce au fost determinanți pentru ambele părți la
încheierea contractului de concesiune”.
Așadar, instanța de apel concluzionează în sensul că atât timp cât o instanţă de judecată a
stabilit, cu forță obligatorie, că trebuie respectate prevederile contractului de concesiune nr. 38/2000
referitor la regimul juridic, economic şi tehnic al construcţiei convenite în anul 1999 nu pot fi impuşi
indicatori urbanistici diferiţi, întrucât se încalcă grav obligaţiile contractuale, apelanţii - pârâţi nu pot
pretinde o altă poziţie indiferent de motivul invocat (modificarea legislaţiei, adoptarea unor noi
planuri urbanistice generale şi zonale, riscul asumat de concesionar la încheierea contractului) decât
cu încălcarea puterii de lucru judecat şi golirea de conţinut a stabilităţii raporturilor juridice.
Pe de altă parte, trebuie observat că atunci când examinează critica comună a părților
referitoare la soluția data cererii privind beneficiul nerealizat în perioada 08.07.2012 – 07.01.2015,
evaluat de reclamant la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obține dacă ar fi edificat construcția,
Curtea de Apel reține, în cuprinsul considerentelor că „până în iunie 2005, când a fost întocmită
documentaţia topografică pentru amplasamentul proprietăţii nu rezultă că partea reclamantă ar mai fi
efectuat demersuri în privinţa propriilor obligaţii. La data de 10.06.2006, reclamantul înregistrează o
cerere la Direcţia de Achiziţii, Concesionări si Contracte prin care i se comunică valabilitarea
contractului. În acest sens, procedează la întocmirea studiului de fezabilitate pentru realizarea
investiţiei, fără dată, la încheierea contractului de proiectare din 14.02.2008, a planului urbanistic
zonal în iulie 2008 şi a memoriului justificativ, corespondenţă cu autorităţile locale şi la obţinerea
387
certificatelor de urbanism (emise în 2011 şi 2013). Faptul că reclamantul a fost împiedicat să depună
cerere în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, ţinând seama de multiplele demersuri efectuate,
nu prezintă relevanţă în condiţiile în care nu permite instanţei concluzia că obţinerea autorizaţiei de
construire, act administrativ de competenţa autorităţilor locale, era inevitabilă şi reprezenta o simplă
formalitate. Dimpotrivă, din cuprinsul certificatului de urbanism rezultă că partea reclamantă era
obligată să obţină o serie de avize şi studii: aviz geotehnic de specialitate, expertiză tehnică a clădirii
învecinate, viza verificatori atestaţi, furnizori de utilităţi, aviz prestări servicii de salubritate,
Inspectorat de protecţie civilă. Brigada de Pompieri, Centrul de medicină preventivă, Agenţia pentru
Protecţia Mediului, comisia tehnică pentru siguranţa şi fluenţa circulaţiei”.
De asemenea, în continuarea raționamentului expus privitor la posibilitatea reparării
prejudiciilor cauzate prin nerealizarea proiectului imobiliar, privită ca o pierdere a unei şanse,
instanța de apel reține că „era necesar ca aceasta să fie reală şi serioasă, iar la momentul săvârşirii
faptei prejudiciabile reclamantul să fi început să-si fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul
fructificării ei. În lipsa autorizaţiei de construire, chiar în condiţiile în care s-a făcut dovada realităţii
şi seriozităţii demersurilor efectuate, Curtea constată că nu se poate califica oportunitatea de edificare
a proiectului imobiliar ca reprezentând o şansă serioasă de natură a putea fi reparată prin obligarea la
valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obţine”.
Înalta Curte remarcă că aceste considerente, care conturează culpa autorităților pârâte și
fundamentează legalitatea și temeinicia soluției de reziliere a contractului de concesiune pentru
neexecutarea culpabilă de către pârâți a obligațiilor contractuale, se vădesc a fi contradictorii celor
care stau la baza motivării soluției (de respingere) pronunțate de instanţa de apel privind solicitarea
reclamantului de acordare a prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, în perioada 08.07.2012-
07.01.2015, rezultat din exploatarea imobilului ce urma a fi edificat pe terenul concesionat (evaluat
de reclamant la valoarea chiriilor pe care le-ar fi putut obține dacă ar fi edificat construcția). Or, în
soluționarea acestei din urmă cereri instanța de apel reține lipsa de relevanță a faptului că
reclamantul a fost împiedicat să depună cerere pentru obținerea autorizației de construire, întrucât
obținerea acesteia nu reprezenta o simplă formalitate și, că, în lipsa autorizației de construire nu
poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei şanse reale şi serioase) al prejudiciului invocat de
reclamant, constatând culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentaţiei tehnice aferente
autorizaţiei de construire.
Așadar, din conținutul considerentelor evidențiate rezultă maniera contradictorie în care au
fost formulate aprecierile instanței de apel și care au stat la baza soluționării cererilor reclamantului.
Astfel, într-o primă aserțiune, instanța de apel evidențiază corecta valorificare, de către
tribunal, a puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curții de Apel București
și corecta soluționare a capătului de cerere privind desființarea contractului de concesiune, ca urmare
a culpei deja reținută în sarcina Primăriei municipiului București pentru refuzul de eliberare a unui
certificat de urbanism în al cărui conținut să fie înscriși indicatorii tehnici conveniți prin contractul
de concesiune. Astfel, Curtea a apreciat, în contextul reținut, că nu ar putea fi imputat reclamantului
neîndeplinirea obligației de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi cea privind neînceperea
construcţia clădirii pe terenul concesionat, de vreme ce acestea sunt condiţionate de întocmirea şi
depunerea documentaţiei prevăzute în certificatul de urbanism, etapă premergătoare şi obligatorie în
derularea raporturilor juridice, demers respins de către autoritatea publică pe considerentul
modificării legislaţiei în materia urbanismului şi a adoptării de noi planuri urbanistice generale şi
zonale.
Pe de altă parte, în argumentarea soluției de respingere a cererii de despăgubiri sub forma
beneficiului nerealizat, instanța de apel realizează o interpretare contrară a actelor și faptelor cauzei,
transferând în sarcina reclamantului răspunderea pentru lipsa autorizației și nefructificarea șansei de
a obține un profit, cu justificarea că acesta este în culpă pentru neîntocmirea completă a
388
documentației aferente autorizației de construire, în contextul în care fusese deja stabilit că nu se află
în culpă, în condițiile în care posibilitatea de a solicita emiterea autorizației de construire fusese
împiedicată de pârâți în etapa premergătoare acesteia, respectiv cea a eliberării certificatului de
urbanism.
Totodată, se observă că, deși a dat eficiență prezumției absolute a puterii lucrului judecat a
deciziei civile nr. 2657/2010, prin care s-a reținut că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu prin
nerespectarea obligației pârâților de a elibera autorizația de construire pentru construcția situată în
București, str. Y., conform regimului juridic, economic, tehnic stabilit în certificatul de urbanism din
1999, în fundamentarea soluției de respingere a cererii de despăgubiri sub forma beneficiului
nerealizat, instanța de apel a stabilit că, la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, reclamantul
trebuia să fi început să-și fructifice șansa sau să fi fost chiar în cursul fructificării acesteia, în
contextul în care aceste demersuri erau condiționate de eliberarea autorizației de construire, iar
instanța de apel înlăturase orice culpă a reclamantului în neîndeplinirea obligației de a solicita
emiterea autorizaţiei de construire şi de a începe construcţia pe terenul concesionat, pe motivul
refuzului continuu al intimatelor-pârâte de a-și executa obligațiile contractuale, respectiv de a emite
autorizație de construire, conduita autorității publice fiind, de altfel, cea care a și condus la adoptarea
soluției de desfiintare a contractului de concesiune.
Se remarcă, așadar, modalitatea contradictorie în care au fost formulate aprecierile instanței
de apel în soluționarea cererilor reclamantului, raționamentul expus nefiind în măsură să susțină,
corelat, soluția dispusă prin decizia recurată, drept pentru care se va reține nelegalitatea deciziei
atacate pentru incidența ipotezei prevăzută de art. 488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ. privind teza
considerentelor contradictorii.
2. Hotărârea atacată este casabilă și din perspectiva criticilor care vizează greșita soluționare
a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile cu privire la
despăgubirile și redevențele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.
Recurentul a susținut, în esență, că dreptul la acțiune pentru pretențiile solicitate în perioada
18.02.2000 - 07.07.2012 începe să curgă de la momentul desființării contractului pentru restituirea
tuturor prestațiilor lipsite de cauză, atât timp cât sancțiunea rezilierii lasă neatins contractul pentru
trecut doar în ipoteza în care acesta a fost executat conform, de către ambele părți, nu și atunci când
executarea propriilor obligații nu a primit niciodată o contraprestație din partea pârâților-concedenți.
S-a pretins că redevențele achitate primăriei timp de 12 ani au fost executate în lipsa unei prestații
corelative, ceea ce îi dă dreptul la restituirea prestațiilor lipsite de cauză din momentul la care
contractul a fost desființat, fără a se putea opune prescripția.
Examinând critica formulată, se reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a menținut
soluția primei instanțe prin care a fost respinsă, ca prescrisă, cererea în ce privește prejudiciul,
reprezentat de valoarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi încasat și redevențele achitate, aferent
perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.
Instanța de apel a avut în vedere că, prin capătul 3 de cerere, astfel cum a fost modificat prin
notele scrise din 10.04.2017, reclamantul a solicitat repararea prejudiciul încercat, ca urmare a
imposibilităţii de folosinţă a terenului şi construcţiei ce urma a fi ridicată, fiind evaluat prin raportare
la valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat, precum şi valoarea redevenţelor achitate.
Analizând cuprinsul încheierii din 20.04.2017 și considerentele hotărârii primei instanţe,
Curtea de Apel reține în cuprinsul deciziei pronunțate corecta identificare a componentelor
prejudiciului solicitat de reclamant, acestea fiind reprezentate de diminuarea activului ca fiind
valoarea redevenţelor achitate şi de beneficiul nerealizat, reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-
ar fi încasat (cuantificat de tribunal, în echitate, prin raportare la valoarea actualizată a redevenţelor).
Referitor la pretențiile solicitate pentru perioada 18.02.2000 - 07.07.2012, instanța de apel a
înlăturat argumentele reclamantului-apelant axate pe principiul repunerii în situația anterioară ca
389
efect al rezilierii, fiind avut în vedere că susținerile ignoră regimul juridic al sancțiunii aplicate, în
privința căreia partea nu a ridicat obiecțiuni, ce impune acel element specific reprezentat de efectele
produse ex nunc, cu semnificația desființării contractului pentru viitor, fără restituirea prestațiilor
achitate, ce rămân plătite în temeiul contractului.
Instanța de apel concluzionează, în aplicarea dispozițiilor art. 1, alin. 1 şi art. 3 din Decretul
nr. 167/1954, că termenul de 3 ani, aplicabil raporturilor contractuale între părți, este calculat nu de
la data la care se solicită sancţiunea rezilierii, în privinţa căreia intervine elementul subiectiv al părţii
de declanşare a demersului, ci de la data la care are loc diminuarea patrimoniului creditorului,
corelativ cu neexecutarea obligaţiei de către debitor.
Dacă din perspectiva susținerilor, întemeiate pe art. 488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., care se referă
la existența unei motivări succinte în privința soluției date excepției prescripției dreptului material la
acțiune, acestea se vădesc a fi nefondate, atât timp cât instanța de apel a examinat chestiunile
esențiale supuse analizei sale, acestea fiind regăsite în considerentele deciziei atacate, în cuprinsul
cărora a fost expus raţionamentul care justifică menținerea soluţiei date excepției prescripției, Înalta
Curte reține, însă, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva temeiniciei criticilor, fundamentate
pe motivul de casare înscris în pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., care vizează dezlegarea dată prescripției
dreptului material la acțiune, cu referire la stabilirea momentului de început al curgerii termenului de
prescripție în repararea prejudiciului aferent perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.
Ca regulă, în privința efectelor rezilierii, atât în reglementarea Codului civil din 1864 (art.
1020 -1021), cât și în cea actuală (art. 1554 Cod civil din 2010), s-a prevăzut că rezilierea produce
efecte doar pentru viitor, afectând doar obligațiile neîndeplinite, pornind de la un anumit moment
dat, perturbator, în derularea contractului, tocmai pentru a lăsa valabile cele care au fost executate și
nu au constituit motiv de desființare a contractului.
Cum în contractele sinalagmatice fiecare obligație își are cauza juridică în obligația corelativă
a co-contractantului, rezultă că nu pot fi puse în discuție obligațiile anterioare care au fost pe deplin
executate și fiecare îndeplinire a unei obligații contractuale a constituit cauză pentru obligația
corelativă a co-contractantului său.
Așadar, raportat la mecanismul rezilierii, ce este legat de reciprocitatea și interdependența
obligațiilor contractuale până la intervenirea elementului perturbator, fiecare obligație executată, ce
se autonomizează prin trecerea timpului, își are cauza juridică în obligația corelativă, executată la
rându-i, astfel încât, la momentul ivirii motivului perturbator, obligațiile reciproce și interdependente
vor fi găsite consolidate în trecut și nu s-ar justifica a fi desființate.
Cu toate aceste, cu titlu de excepție, astfel cum s-a reținut și în doctrină (a se vedea Fl. I.
Mangu, în Pandectele Române, nr. 3/2014, p. 82; precum și Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-
Munck, Drept civil – Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer, 2010, p. 485), în situația în care un co-
contractant care și-a executat obligațiile nu a primit niciodată contraprestația din partea celuilalt co-
contractant, atunci efectul desființării contractului va putea fi unul retroactiv, urmat de restituirea
prestațiilor executate fără cauză juridică în temeiul contractului desființat.
Sub acest aspect trebuie observat că, în cazul contractelor sinalagmatice, astfel cum este și
contractul de concesiune supus examinării, acestea sunt caracterizate de reciprocitatea și
interdependența obligațiilor, ceea ce presupune că fiecare parte are, concomitent, calitatea de creditor
și de debitor față de cealaltă parte, iar obligația unei părți își are cauza juridică în obligația reciprocă
a celeilalte părți, astfel încât acestea nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente.
Executarea obligațiilor doar de către una dintre părți nu poate transforma contractul bilateral
într-un contract unilateral, caracterul de reciprocitate și interdependență al obligațiilor menținându-se
și după obligațiile executate de acea parte. De aceea, în situația în care o parte nu și-a îndeplinit
niciodată obligațiile, atunci se poate afirma că îndeplinirea prestației celeilalte părți nu a avut nicio
cauză a executării obligației corelative, ceea ce dă dreptul la restituire.
390
Așadar, particularizând considerațiile de ordin teoretic expuse la situația dedusă judecății,
Înalta Curte reține că executarea obligaţiilor de către reclamantul-concesionar nu a primit nicio
contraprestație din partea concedentului, cu referire la obligația de a emite autorizație de construire
în condițiile asumate prin contractul de concesiune nr. 38/2000 și certificatul de urbanism din 1999,
parte integrantă a contractului, care să permită realizarea obiectivului concesiunii, context în care se
poate susține că executarea obligațiilor reclamantului în temeiul contractului sunt lipsite de cauză, iar
dreptul la restituirea tuturor prestațiilor și la despăgubiri se va naște la momentul rezilierii
contractului de concesiune, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de față.
Cum excepția prescripției extinctive a fost greșit soluționată, urmare a casării deciziei atacate,
instanța de rejudecare va examina temeinicia tuturor pretențiilor pretins executate în temeiul
contractului desființat, care vizează redevențele achitate și garanția de bună execuție, precum și
despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosință a obiectivului ce urma a fi realizat.
În consecință, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 şi art. 497 cu referire la
art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul A., a
casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Întrucât, în cauza de față, soluția adoptată a fost este aceea a trimiterii cauzei spre rejudecare,
în considerarea motivelor de nelegalitate reținute, Înalta Curte nu a tranşat asupra temeiniciei
criticilor recurentei care vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul soluționării
fondului raportului juridic obligațional.
În consecință, în rejudecare, curtea de apel va proceda la examinarea căii de atac în raport de
cele statuate prin prezenta decizie, cât şi de susţinerile reclamantului din cererea de recurs, care
supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății.
Totodată, este necesară o preocupare reală a instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare,
datele care rezultă din cuprinsul probatoriului deja administrat sau a probelor noi care vor fi
administrate în rejudecare, cu susţinerile părţilor, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt
și de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate coerent, înlăturate de instanţă, în mod
argumentat.
391
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
I. Marcă
1. Conflict între o marcă şi un nume comercial. Acţiune în contrafacere. Condiţia utilizării

numelui comercial cu funcţia de marcă
Legea nr. 84/1998, art. 36 alin. (2)

Legea nr. 26/1990, art. 30
Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, există patru condiții pentru
aplicarea protecției mărcii în conflictul cu un semn, anume: utilizarea să aibă loc în cadrul
comerțului, utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii, utilizarea să aibă loc
pentru produse şi servicii similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, utilizarea să aducă
atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcțiilor mărcii şi, în special, funcției sale
esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.
Ca atare, condiția esențială este ca numele comercial să fie folosit cu funcția de marcă, adică
cu depășirea limitelor de protecție conferite de înregistrarea ca nume comercial. Dacă nu se
pretinde sau nu se face dovada că numele comercial a fost folosit cu funcția de marcă, adică cu
funcția de a indica originea comercială a produselor și serviciilor, în sensul că se folosește semnul
într-un asemenea mod încât se stabilește o legătură între semnul care constituie numele comercial al
terțului şi bunurile comercializate sau serviciile pe care le prestează terțul, verificarea îndeplinirii
celorlalte condiții cumulative este inutilă.
Or, cum singura dovadă a încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii reclamantei a fost
reprezentată de certificatul de înregistrare a societății pârâte în Registrul Comerţului, iar semnul
asemănător folosit de pârâtă este chiar denumirea societăţii, pârâta dobândind dreptul exclusiv de a
se folosi de denumirea sa în exercitarea propriului său obiect de activitate, conform art. 30 alin. (1)
și alin. (4) din Legea nr. 26/1990, nu este îndeplinită condiția esențială a acțiunii în contrafacere
formulată de titularul unei mărci înregistrate împotriva celui care folosește propriul nume
comercial, și anume ca acesta din urmă să fie folosit cu funcția de marcă.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la

30.08.2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei, ca prin
hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
- constatarea încălcării dreptului la marcă a societăţii reclamante de către societatea pârâtă,
prin raportare la prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998;
- obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial, respectiv îndepărtarea din conţinutul
denumirii a sintagmei ,,Manning”, în conformitate cu art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998;
- încetarea practicilor de concurenţă neloială, în temeiul prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 11/1991.
Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
84/1998 privind mărcile şi indicațiile geografice, art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale şi art. 1357 C.civ., precum şi celelalte dispoziţii legale invocate pe
parcursul cererii.
392
Prin sentinţa civilă nr. 274 din 19.02.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost
respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel.
Prin decizia nr. 465 din 2.10.2020, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, a respins calea
de atac exercitată de reclamantă, sentinţa pronunţată în primă instanţă, fiind păstrată în întregime.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Instanţa de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a
adoptat, astfel că hotărârea nu crează transparenţa asupra argumentaţiei juridice care trebuie să
explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.
Analiza instanței de apel este una succintă, schematică, aceasta nu răspunde, în mod clar,
argumentelor de drept şi de fapt pe care recurenta le-a invocat prin intermediul apărărilor înaintate.
Din contră, aceasta înţelege să-şi argumenteze punctul de vedere sumar, omiţând să facă trimitere la
vătămarea ce i s-a creat, mulţumindu-se a reţine simplu că "semnul asemănător folosit de pârâtă este
chiar denumirea societăţii cu răspundere limitată, iar firma a fost dobândită de societatea pârâtă
înainte cu 8 luni de zile ca societatea apelantă să formuleze la Oficiul de Stat pentru Investii şi Mărci
solicitarea de înregistrare a mărcii, cu consecinţa protejării acesteia."
Apreciază instanţa de apel că nu se poate reţine "o conduită culpabilă în fapta pârâtei-intimate
de a-şi exercita un drept dobândit anterior apelantei. Acela de a se folosi de denumirea societăţii
înregistrate în registrul comerţului, pentru că acest semn invocat de apelantă se bucură de prezumţia
de legalitate, cât timp firma există şi nu a fost modificată sau desfiinţată."
Recurenta a arătat în continuare că această opinie este una greşită din dublă perspectivă.
În primul rând, instanţa de apel nu a analizat motivul prezentat de recurentă, anume acela
privind preluarea sintagmei "Manning Global", atâta vreme cât a făcut dovada că noţiunea de
„Manning" reprezintă chiar numele administratorului. A arătat că nu poate fi contestată legătura
dintre societatea C. Ltd. reprezentată legal prin D. şi societatea F. S.E.L., reprezentată legal de D. şi
E., în calitate de administratori.
În al doilea rând, a dovedit că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că serviciile oferite de
către B. S.R.L. nu sunt similare cu cele pentru care marca subscrisei a fost înregistrată, aspect
neanalizat, însă, de instanţa de apel în decizia recurată. A depus ca dovadă certificatul eliberat de
ONRC de unde se poate observa că B. S.R.L. desfăşoară următoarele activităţi: alte forme de
învăţământ, alte activităţi de telecomunicaţii, activităţi de telecomunicaţii prin satelit, activităţi de
telecomunicaţii prin reţele fără cablu, activităţi de telecomunicaţii prin reţele cu cablu. Reclamanta a
înregistrat marca Manning Global Quality flexibile Project Solutions pentru următoarele servicii:
telecomunicaţii. (Clasa 39) şi Servicii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi servicii de cercetare şi
creaţie, referitoare la acestea, servicii de analiză şi cercetare industrială, crearea şi dezvoltarea
calculatoarelor şi a programelor de calculator. (Clasa 42).
Recurenta a apreciat că, faţă de cele indicate, dar şi din modalitatea în care a fost interpretat
probatoriul, fără o analiză clară a situaţiei de fapt şi de drept deduse, instanţa de control, în mod
nelegal, a procedat la respingerea apelului şi la menţinerea drept temeinică şi legală a sentinţei
apelate.
Prin această reţinere sumară a argumentelor de fapt şi de drept prezentate de recurentă, se
apreciază că s-a adus o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului,
numai legala motivarea a unei hotărâri în raport de probele dosarului circumscriindu-se noţiunii de
proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât daca susţinerile
pârtilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al
393
mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia. Recurenta a invocat
și prevederile art. 425 alin.1 lit.b) C. proc.civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În primul rând, recurenta reclamanta a susținut greșita aplicare și interpretare a prevederilor
art. 36 alin. 2 lit. b) din Legea 84/1998 și ale Legii nr.26/1990, raportat la faptul că denumirea
intimatei este asemănătoare cu marca înregistrată de A. S.R.L., iar ambele societăţi au ca obiect de
activitate servicii de telecomunicaţii, ceea ce ar duce la riscul de confuzie în percepţia publicului.
În acest sens, a susținut că instanța de apel nu a stabilit motivat circumscrierea solicitărilor
reclamantei pe dispoziţiile legale anterior amintite, că singurul aspect reţinut de instanţa de apel a
fost următorul „astfel cum corect rezultă din probațiune şi a fost stabilit de prima instanţă, pârâta
intimată B. SRL a fost înregistrată cu această denumire în Registrul comerţului la data de
15.02.2018, iar reclamanta apelantă SC A. SRL a dobândit la data de 29 martie 2019 decizia de
admitere a înregistrării mărcii - Manning Global Quality Flexible Project Solution -, pentru
următoarele clase de servicii "Clasa 38 Telecomunicaţii şi Clasa 42 Servicii ştiinţifice şi tehnologice,
precum şi servicii de cercetare şi creaţie, referitoare la acestea, servicii de analiză şi cercetare
industrială, crearea şi dezvoltarea calculatoarelor şi a programelor de calculator".
Astfel, instanța de apel nu ar fi analizat susținerile reclamantei referitoare la faptul că
serviciile oferite de către B. S.R.L. sunt similare cu cele pentru care marca reclamantei a fost
înregistrată, ținând cot că potrivit certificatului ONRC, B. S.R.L. desfăşoară următoarele activităţi:
alte forme de învăţământ n.c.a, alte activităţi de telecomunicaţii, activităţi de telecomunicaţii prin
satelit, activităţi de telecomunicaţii prin reţele fără cablu, activităţi de telecomunicaţii prin reţele cu
cablu, care ar fi aceleaşi cu serviciile pentru care a fost înregistrată marca în cauză; utilizarea de
către societatea intimată a denumirii Manning este de natură a crea confuzie atât în percepţia
clienţilor, cât şi în percepţia colaboratorilor, atâta vreme cât denumirea „telecom" este o prescurtare a
cuvântului telecomunicaţii, reprezentând obiectul de activitate al ambelor societăţi; marca
înregistrată de reclamantă este colorată deosebit în nuanţe de albastru, verde şi alb și nu există la
dosarul cauzei un logo sau alte elemente ce pot diferenţia denumirea aparţinând intimatei pârâte, care
să permită efectuarea comparaţiei.
În al doilea rând, recurenta reclamanta a susținut greșita aplicare și interpretare a prevederilor
art. 36 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 84/1998, întrucât denumirea utilizată de intimată ar fi asemănătoare
cu marca înregistrată de reclamantă.
În al treilea rând, recurenta reclamanta a susținut greșita aplicare și interpretare a dispoziţiile
art. 7 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 11/1991 atâta vreme cât prin înfiinţarea unei societăţi având acelaşi
obiect de activitate ca al reclamantei ulterior colaborării cu C. Ltd., se contravine uzanţelor cinstite
şi principiului general al bunei-credinţe; societatea este activă, iar publicitatea şi
comercializarea/prestarea serviciilor de telecomunicaţii sunt de natură a o prejudicia raportat la faptul
că denumirile sunt asemănătoare; înregistrarea de către intimată a denumiri firmei în Registrul
Comerţului cu 9 luni înainte ca reclamante să-şi înregistreze marca la OSIM nu este de natură a
înlătura comportamentul ce contravine uzanţelor cinstite conturat de intimată.
Totodată recurenta a susținut că, raportat la solicitările sale privind angajarea răspunderii
delictuale a intimatei în temeiul Legii privind concurenţa neloială instanța de apel în mod nelegal a
apreciat că „nu poate primi valenţele unei fapte civile delictuale, fiind în schimb exerciţiul unui drept
recunoscut şi protejat de lege, acela de a se folosi de firma înregistrată în Registrul Comerţului.
Aşadar, se impune menţinerea soluţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată,
dar cu această motivare."
În al patrulea rând, recurenta a arătat că instanţa de apel a înlăturat în mod greșit argumentele
recurentei cu privire la incidenţa prevederilor art. 1357 NCC, apreciind că nu sunt îndeplinite
condiţiile răspunderii civile delictuale în prezenta speţă și concluzionând că „nu este cazul a se reţine
394
minus petita, întrucât prima instanţa a analizat şi petitul subsidiar privind antrenarea răspunderii
civile delictuale, argumentând că nu au fost probate reaua-credinţă a pârâtei, nu a fost probată
paguba produsă reclamantei", întrucât: prejudiciul există - legea prezumă prejudiciul atunci când sunt
îndeplinite următoarele condiţii: titularul acţiunii este şi titularul mărcii (sau titularul licenţei
exclusive a mărcii); uzurpatorii au folosit fără consimţământul său marca, iar folosirea a avut loc în
activitatea comercială [art. 36 alin. (2)], condiţii îndeplinite în prezenta speţă; fapta ilicită constă în
utilizarea fără drept a mărcii înregistrate pentru activităţi identice şi în practicile comerciale neloiale
constând în înfiinţarea societăţii cu denumire asemănătoare în urma colaborării cu grupul G. ;
raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă implicit din materialitatea acţiunii;
vinovăţia este clară, intimata acţionând cu intenţia de a induce în eroare clientela şi colaboratorii prin
crearea unei percepţii greşite asupra produselor şi serviciilor identificate prin marcă.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
(hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei).
În motivarea acestui motiv de recurs recurenta reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a
explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care 1-a adoptat, că analiza instanței de
apel este una succintă, schematică, prin care nu răspunde, în mod clar, argumentelor de drept şi de
fapt pe care le-a invocat prin intermediul apărărilor înaintate.
În continuare recurenta reclamantă și-a exprimat nemulțumirea față de interpretarea dată de
instanța de apel situației de fapt în cauză astfel cum a fost calificată în drept și probelor administrate.
Or, motivele de fapt invocate în susținere acestui motiv de recurs nu se încadrează în
prevederile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., care privește situațiile în care hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de
natura cauzei, iar nu cele privind interpretarea probelor administrate în cauză, ce țin de temeinicia
hotărârii iar nu de legalitatea acesteia, și nici cele referitoare la rațiunile pentru care instanța de apel a
ajuns la concluzia îndeplinirii sau nu a condițiilor din perspectiva normelor procedurale sau
materiale, ce presupun analiza motivelor de nelegalitate prevăzute de punctele 5 și 8 ale art.488
alin.1 C.proc.civ.
Așa cum se reține în doctrină și jurisprudență, judecătorul are obligația de a motiva soluția
dată fiecărui capăt de cerere, respectiv motiv de apel sau recurs, iar nu să răspundă separat diferitelor
argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere, respectiv motive de apel sau recurs. Nu
constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument, admițându-se posibilitatea
motivării implicite.
În consecință, nu se poate reține încălcarea prevederilor art.425 alin.1 C.proc.civ. și nici a
art.6 CEDO, din perspectiva motivelor de fapt formulate de către recurentă în susținerea acestui
motiv de recurs.
În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe prevederile art.488 alin. 1 pct.8
C.proc.civ. sunt de reținut următoarele.
În primul rând, recurenta reclamanta a susținut greșita aplicare și interpretare a prevederilor
art. 36 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 84/1998 și ale Legii nr.26/1990, raportat la faptul că denumirea
intimatei este asemănătoare cu marca înregistrată de A. S.R.L., iar ambele societăţi au ca obiect de
activitate servicii de telecomunicaţii, ceea ce ar duce la riscul de confuzie în percepţia publicului.
În acest sens, a susținut că instanța de apel nu a stabilit motivat circumscrierea solicitărilor
reclamantei raportat la dispoziţiile legale anterior amintite, că singurul aspect reţinut de instanţa de
apel a fost următorul „astfel cum corect rezultă din probațiune şi a fost stabilit de prima instanţă,
pârâta intimată B. SRL a fost înregistrată cu această denumire în Registrul Comerţului la data de
15.02.2018, iar reclamanta apelantă a dobândit la data de 29 martie 2019 decizia de admitere a
395
înregistrării mărcii - Manning Global Quality Flexible Project Solution-, pentru următoarele clase de
servicii "Clasa 38 Telecomunicaţii şi Clasa 42 Servicii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi servicii de
cercetare şi creaţie, referitoare la acestea, servicii de analiză şi cercetare industrială, crearea şi
dezvoltarea calculatoarelor şi a programelor de calculator".
Astfel, instanța de apel nu ar fi analizat susținerile reclamantei referitoare la faptul că :
- serviciile oferite de către B. S.R.L. sunt similare cu cele pentru care marca reclamantei a fost
înregistrată, ținând cot că potrivit certificatului ONRC, B. S.R.L. desfăşoară următoarele activităţi:
alte forme de învăţământ n.c.a, alte activităţi de telecomunicaţii, activităţi de telecomunicaţii prin
satelit, activităţi de telecomunicaţii prin reţele fără cablu, activităţi de telecomunicaţii prin reţele cu
cablu, care ar fi aceleaşi cu serviciile pentru care a fost înregistrată marca în cauză;
- utilizarea de către societatea intimată a denumirii Manning, urmată de Telecom, este de natură a
crea confuzie atât în percepţia clienţilor, cât şi în percepţia colaboratorilor, atâta vreme cât denumirea
„telecom" este o prescurtare a cuvântului telecomunicaţii, reprezentând obiectul de activitate al
ambelor societăţi;
- marca înregistrată de reclamantă este colorată deosebit în nuanţe de albastru, verde şi alb și nu
există la dosarul cauzei un logo sau alte elemente ce pot diferenţia denumirea aparţinând intimatei
pârâte, care să permită efectuarea comparaţiei.
În prealabil analizării acestui motiv de recurs este de remarcat că prin cererea de chemare în
judecată s-a invocat faptul că dreptul exclusiv asupra mărcii reclamantei, înregistrată la 29 martie
2019 este încălcat prin numele comercial înregistrat de către pârâtă anterior înregistrării mărcii, la 15
februarie 2018.
Conflictul generat între marcă şi numele comercial poate fi analizat în cadrul acțiunii în
contrafacere, întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene/ Uniunii Europene anume
a deciziei cadru în aceasta materie (cauza C-17/06 Celine), există patru condiții pentru aplicarea
protecției mărcii în conflictul cu un semn, anume: utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului,
utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii, utilizarea să aibă loc pentru produse şi
servicii similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, utilizarea să aducă atingere sau să fie
susceptibilă a aduce atingere funcțiilor mărcii şi, în special, funcției sale esențiale de a garanta
consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.
Ca atare, condiția esențială este ca numele comercial să fie folosit cu funcția de marcă, adică
cu depășirea limitelor de protecție conferite de înregistrarea ca nume comercial.
Dacă nu se pretinde sau nu se face dovada că numele comercial a fost folosit cu funcția de
marcă, adică cu funcția de a indica originea comercială a produselor și serviciilor, în sensul că se
folosește semnul într-un asemenea mod încât se stabilește o legătură între semnul care constituie
numele comercial al terțului şi bunurile comercializate sau serviciile pe care le prestează terțul,
verificarea îndeplinirii celorlalte condiții cumulative este inutilă.
În speță, singura dovadă a încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii reclamantei a fost
reprezentată de certificatul de înregistrare a societății pârâte în Registrul comercial.
În acest context a reținut instanța de apel că semnul asemănător folosit de pârâtă este chiar
denumirea societăţii cu răspundere limitată și că pârâta a dobândit dreptul exclusiv de a se folosi de
denumirea B. S.R.L. începând cu data de 15.02.2018, în exercitarea propriului său obiect de
activitate, conform art. 30 alin. 1 și alin.4 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
În consecință, nefiind îndeplinită condiția esențială a acțiunii în contrafacere formulată de
titularul unei mărci înregistrate împotriva celui care folosește propriul nume comercial, și anume ca
acesta din urmă să fie folosit cu funcția de marcă era inutilă analiza îndeplinirii celorlalte condiții
evidențiate în cauza C-17/06 Celine, menționate mai sus, printre care se află cele menționate de către
recurentă ca nefiind analizate de instanța de apel, și anume, cele privind similaritatea serviciilor și
396
riscul de confuzie dat de modalitatea de alcătuire a numelui comercial al pârâtei, respectiv a mărcii
reclamantei.
În al doilea rând, recurenta reclamanta a susținut greșita aplicare și interpretare a prevederilor
art. 36 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 84/1998, întrucât denumirea utilizată de intimată ar fi asemănătoare
cu marca înregistrată de reclamantă.
Legat de aceste susțineri este de remarcat că potrivit art. 36 alin. 2 lit. c) din Legea nr.
84/1998 titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să
folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn identic sau asemănător cu
marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când
aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în
detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.
Ca atare, una dintre principalele condiții pentru aplicarea acestor prevederi legale este ca
marca să fi dobândit un renume în România.
Prima instanță de fond a reținut că nu s-a făcut dovada că marca reclamantei ar fi dobândit un
renume în România, iar în apel reclamanta a susținut doar că renumele ar decurge din faptul că s-ar
afla în topul societăților din România și din apartenența la societatea G. care s-ar bucura de succes la
nivel internațional. Or, aceste susțineri nu pot face dovada nivelului de cunoaștere a mărcii în
România.
În orice caz, în recurs nu s-au formulat critici cu privire la condiția renumelui mărcii art. 36
alin. 2 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
De altfel, și cu privire la art. 36 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a reținut
că pârâta își folosește propriul nume comercial în exercitarea propriului său obiect de activitate, așa
cum s-a reținut mai sus pentru cazul art. 36 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 84/1998, ca atare și în acest
caz nu este îndeplinită condiția esențială a acțiunii în contrafacere formulată de titularul unei mărci
înregistrate împotriva celui care folosește propriul nume comercial, și anume ca acesta din urmă să
fie folosit cu funcția de marcă, nemaifiind utilă analiza celorlalte condiții.
În al treilea rând, recurenta reclamanta a susținut greșita aplicare și interpretare a dispoziţiile
art. 7 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 11/1991 atâta vreme cât :
- prin înfiinţarea unei societăţi având acelaşi obiect de activitate ca al reclamantei ulterior colaborării
cu C. Ltd., se contravine uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe;
- societatea este activă, iar publicitatea şi comercializarea/prestarea serviciilor de telecomunicaţii
sunt de natură a o prejudicia raportat la faptul că denumirile sunt asemănătoare;
- înregistrarea de către intimată a denumiri firmei în Registrul Comerţului cu 9 luni înainte ca
reclamante să-şi înregistreze marca la OSIM nu este de natură a înlătura comportamentul ce
contravine uzanţelor cinstite conturat de intimată.
Așa cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat art. 7 alin.
1 şi 2 din Legea nr. 11/1991 prin raportare la prevederile art.5 lit.a) din aceeași lege, pentru a susține
ideea că reprezintă faptă ilicită folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să
producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
În ceea ce privește încălcarea dreptului la marcă, potrivit art.2/1 alin.5 din Legea nr.11/1991
așa cum a fost modificată prin pct. 4 al art. I din O.G. nr. 12/2014, forma în vigoare la data formulării
cererii de chemare în judecată: ”Protecția drepturilor de proprietate industrială în domeniul mărcilor
și indicațiilor geografice se asigură potrivit Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile
geografice, republicată, cu modificările ulterioare”.
În consecință, nu se pune problema unei analize separate, în baza prevederilor Legii
nr.11/1991 a încălcării dreptului la marcă. De altfel, prevederile art.5 lit.a) nu se referă la încălcarea
dreptului la marcă ci la dreptul asupra unei firme, embleme sau a unui ambalaj.
397
Referitor la încălcarea dreptului reclamantei asupra propriului nume comercial, se constată
că, așa cum s-a reținut anterior, potrivit art.5 lit.a) din Legea nr.11/1991 reprezintă faptă ilicită
folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite
legitim de alt comerciant.
Recurenta reclamantă susține că prin înfiinţarea unei societăţi având acelaşi obiect de
activitate ca al reclamantei ulterior colaborării cu C. Ltd., se contravine uzanţelor cinstite şi
principiului general al bunei-credinţe și că societatea este activă, iar publicitatea şi
comercializarea/prestarea serviciilor de telecomunicaţii sunt de natură a o prejudicia raportat la faptul
că denumirile sunt asemănătoare;
Legat de faptul că publicitatea şi comercializarea/prestarea serviciilor de telecomunicaţii de
către pârâtă ar fi de natură a o prejudicia raportat la faptul că denumirile sunt asemănătoare, este de
remarcat că instanțele de fond nu au reținut că s-ar fi susținut o astfel de situație de fapt care să fi fost
dovedită în cauză, ca atare, instanța de recurs nu poate porni de la această premisă - ce ține pe de o
parte, de probațiune și astfel de temeinicia hotărârii, iar pe de altă parte de limitele date de cauza
cererii de chemare în judecată - pentru a aprecia legalitatea deciziei atacate.
Referitor la susținerea că prin înfiinţarea unei societăţi având acelaşi obiect de activitate ca al
reclamantei, ulterior colaborării cu C. Ltd., s-ar contraveni uzanţelor cinstite şi principiului general
al bunei-credinţe, este de remarcat că art.5 lit.a din Legea nr.11/1991 califică drept faptă ilicită
folosirea unei firme într-un asemenea mod astfel încât să fie de natură să producă confuzie cu cele
folosite legitim de alt comerciant, iar nu înființarea unei societăți cu un nume similar cu al altei
societăți cu care s-a colaborat anterior.
Așa cum corect a reținut instanța de apel potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi
sub care semnează, iar conform alin. 4 al art. 30 din aceeași lege titularul firmei are dreptul de
folosinţă exclusivă asupra firmei prin înscrierea sa în Registrul Comerţului.
Legalitatea înregistrării numelui comercial se apreciază în raport de prevederile art.36, 38 din
Legea nr.26/1990, problemă de drept ce excede cauzei cererii de chemare în judecată ce face obiectul
prezentului litigiu.
Pentru considerentele menționate mai sus sunt nefondate și susținerile recurentei în sensul că,
raportat la solicitările sale privind angajarea răspunderii delictuale a intimatei în temeiul Legii
privind concurenţa neloială instanța de apel în mod nelegal a apreciat că „nu poate primi valenţele
unei fapte civile delictuale, fiind în schimb exerciţiul unui drept recunoscut şi protejat de lege, acela
de a se folosi de firma înregistrată în Registrul Comerţului. Aşadar, se impune menţinerea soluţiei de
respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, dar cu această motivare."
În al patrulea rând, recurenta a arătat că instanţa de apel a înlăturat în mod greșit argumentele
recurentei cu privire la incidenţa prevederilor art. 1357 NCC, apreciind că nu sunt îndeplinite
condiţiile răspunderii civile delictuale în prezenta speţă și concluzionând că „nu este cazul a se reţine
minus petita, întrucât prima instanţa a analizat şi petitul subsidiar privind antrenarea răspunderii
civile delictuale, argumentând că nu au fost probate reaua-credinţă a pârâtei, nu a fost probată
paguba produsă reclamantei", întrucât :
- prejudiciul există - legea prezumă prejudiciul atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
titularul acţiunii este şi titularul mărcii (sau titularul licenţei exclusive a mărcii); uzurpatorii au
folosit fără consimţământul său marca, iar folosirea a avut loc în activitatea comercială [art. 36 alin.
(2)], condiţii îndeplinite în prezenta speţă;
- fapta ilicită constă în utilizarea fără drept a mărcii înregistrate pentru activităţi identice şi în
practicile comerciale neloiale constând în înfiinţarea societăţii cu denumire asemănătoare în urma
colaborării cu grupul G;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă implicit din materialitatea acţiunii;
398
- vinovăţia este clară, intimata acţionând cu intenţia de a induce în eroare clientela şi colaboratorii
prin crearea unei percepţii greşite asupra produselor şi serviciilor identificate prin marcă.
Ținând cont de cele reținute anterior, în cadrul analizei primelor trei susțineri principale ale
recurentei, care priveau condiția cumulativă a răspunderii civile delictuale a existenței faptei ilicite,
susțineri principale care au fost constatate nefondate, nu se mai impune verificarea îndeplinirii
celorlalte condiții referitoare la existența prejudiciului, a vinovăției și a legăturii dintre pretinsele
fapte ilicite și prejudiciul reclamat.
Astfel, sunt nefondate și aceste ultime susțineri ale recurentei reclamante, formulate în cadrul
motivului de recurs întemeiat pe prevederile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
În consecință, în temeiul art.496 alin.1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat,
recursul.
Notă: Legea nr. 84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020, textele de lege fiind
renumerotate. Conţinutul art. 36 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, se
regăseşte în cuprinsul art. 39 din lege, forma republicată.
2. Acţiune în contrafacere. Similaritatea semnelor în conflict. Identitatea serviciilor. Acordul

titularului mărcii pentru folosirea semnului cu titlu de marcă. Inexistenţa unei încălcări a
drepturilor conferite de marcă
Legea nr. 84/1998, art. 36
În analiza acţiunii în contrafacere este relevantă existenţa consimţământului titularului la

folosirea de către un terţ a semnului similar cu marca.
Art.36 din Legea nr.84/1998 (forma aplicabilă litigiului) se referă la folosirea „fără
consimţământul titularului” a semnului similar sau identic cu marca, astfel încât existenţa unui
acord al titularului mărcii pentru folosirea semnului litigios face neaplicabil textul ce reglementează
acţiunea în contrafacere şi, implicit, şi cererea de despăgubire pentru prejudiciul rezultat dintr-o
atare contrafacere.
Prin urmare, în condiţiile existenţei similarităţii ridicate a semnelor şi a identităţii de servicii
între cele pentru care a fost înregistrată marca şi cele pentru care a fost folosit semnul în conflict,
atât timp cât semnul similar cu marca a fost folosit cu titlu de marcă (şi nu doar ca nume comercial)
în urma acordului titularului mărcii, dat cu ocazia divizării persoanei juridice în două societăţi
distincte, în sensul ca societatea pârâtă să folosească semnul pentru activitatea sa ulterioară, , nu
este îndeplinită condiţia de aplicare a prevederilor art.36 din Legea nr. 84/1998 referitoare la
inexistenţa consimţământului titularului mărcii.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7.02.2014 pe rolul Tribunalului
Vaslui, astfel cum a fost modificată şi completată, reclamantele A. SRL şi B. au chemat în judecată
pârâta SC C. SRL (devenită SC D. SRL pe parcursul judecăţii), solicitând instanţei ca, prin hotărârea
ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei-reclamante:
399
- la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului RADICAL 1, în contextul
oricăror activităţi de comercializare, oferire spre vânzare, distribuţie, furnizare, promovare şi
publicitate sau oricăror altor activităţi comerciale, având în vedere că aceste activităţi încalcă
drepturile ce derivă din înregistrarea mărcii naţionale individuale, combinate RADICAL GRUP, cu
element figurativ, nr. 125530, înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B., în conformitate cu
prevederile Legii nr. 84/1998 şi reprezintă acte de concurenţă neloială, în conformitate cu prevederile
Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, acte de publicitate înşelătoare, în
conformitate cu prevederile Legii nr.158/2008, privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea
comparativă, precum şi practici comerciale incorecte (înşelătoare) în conformitate cu prevederile
Legii nr.363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor;
- la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca
urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată RADICAL GRUP
nr. 125530 şi
- la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10
zile.
Pârâta SC C. SRL (devenită SC D. SRL) a solicitat pe cale de cerere reconvenţională anularea
înregistrării mărcii RADICAL GRUP pe numele titularului B. pe motivul că înregistrarea acesteia
aduce atingere unui drept de proprietate industrială - dreptul la numele comercial RADICAL UNU,
care a fost anterior dobândit (martie 2011) faţă de momentul înregistrării mărcii RADICAL GRUP
(septembrie 2013).
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 27.01.2016, pronunţată de Tribunalul Vaslui – Secţia civilă s-a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte SC A. SRL, invocată de pârâta-
reclamantă, ca neîntemeiată. S-a respins cererea principală formulată de reclamantele-pârâte SC A.
SRL şi B. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă D. SRL (fostă SC C. SRL). S-a respins cererea
reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă D. SRL în contradictoriu cu reclamantele-pârâte SC
A. SRL şi B., ca neîntemeiată. S-a respins cererea reclamantelor-pârâte de acordare a cheltuielilor de
judecată, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi
Prin decizia nr. 580 din 27.09.2016, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă a respins apelul
declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 114/2016 şi a încheierilor pronunţate în şedinţele
publice din 4.12.2014, 22.09.2015 şi 12.01.2016 ale Tribunalului Iaşi, hotărâri care au fost păstrate. A
admis apelul incident declarat de D. SRL împotriva sentinţei nr.114/2016 a Tribunalului Iaşi, sentinţă
pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat parţial considerentele ce vizează capătul al
doilea din cererea principală. A dispus înlocuirea parţială a considerentelor sentinţei apelate de către
instanţa de apel. A păstrat dispozitivul sentinţei.
Prin decizia nr. 210 din 14.03.2017, Curtea de Apel a admis, în parte, cererea formulată de
reclamante privind completarea dispozitivului deciziei civile nr.580 din 27.09.2016 şi a completat
dispozitivul acestei decizii, în sensul că a respins cererea apelantei A. SRL privind plata cheltuielilor
de judecată din apel.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin decizia nr.2005 din 12.12.2017, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a
admis recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziilor nr. 580/2016 şi nr. 210/2017,
pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, a casat deciziile atacate şi a trimis cauza spre
rejudecare la aceeaşi instanţă. A respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de aceleaşi reclamante
împotriva încheierii din data de 14 martie, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă.
400
5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în rejudecare
Prin decizia nr. 294 din 3.06.2019, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă a respins apelul
principal formulat de reclamantele-pârâte A. SRL şi B. şi apelul incident formulat de pârâta-
reclamantă D. SRL împotriva sentinţei civile nr. 114/2016, pronunţată de Tribunalul Vaslui.
Totodată, a constatat că D. SRL a plătit în plus suma de 1.135 lei cu titlu de diferenţă onorariu expert
pentru domnul X. şi a obligat expertul la restituire.
Împotriva încheierilor din 3.12.2018 şi din 4.03.2019 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi -
Secţia I civilă precum şi împotriva deciziei nr. 294 din 3.06.2019 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi -
Secţia I civilă au declarat recurs reclamantele-pârâte A. SRL şi B.
În cuprinsul cererii de recurs, recurentele A. SRL şi B. au formulat, în esenţă, următoarele
critici:
În ceea ce priveşte atacarea încheierilor din 3.12.2018 şi din 4.03.2019, recurentele au susţinut
că:
- încheierea din şedinţa publică din data de 03.12.2018 este nelegală pentru că instanţa de apel,
cu încălcarea art. 335 C.proc.civ.. a respins cererea, depusă la dosarul cauzei de către recurente, la
termenul din data de 9.11. 2018, de anulare a raportului de expertiză întocmit de expertul contabil X.,
de înlocuire a acestuia şi de efectuare a unei noi expertize de către un alt expert;
- Dl X., deşi a fost prezent în Vaslui în două rânduri, pentru a încerca să studieze documentele
contabile ale societăţii intimate, nu a citat recurentele cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de
efectuare a lucrării, nu a adus la cunoştinţa instanţei de apel refuzul intimatei de a pune la dispoziţia sa
documentele contabile în vederea realizării raportului de expertiză şi nu a dat posibilitatea
recurentelor de a-i prezenta explicaţii cu privire la documentele contabile pe care societatea intimată
era obligată să le pună la dispoziţia expertului desemnat;
- Curtea de Apel Iaşi a dezlegat greşit motivele cererii recurentelor de anulare a raportului de
expertiză, raportat la prevederile imperative ale art. 335 C.proc.civ., expertul desemnat refuzând,
practic, să efectueze toate verificările de natură contabilă ce-i fuseseră cerute prin încuviinţarea
obiectivelor propuse de apelante;
- consecinţa imediată a încălcării art.335 alin.1, 2 şi 3 C.proc.civ. este aceea că instanţa de
apel a produs o vătămare recurentelor, le-a îngreunat dreptul procesual de a-şi dovedi pretenţiile prin
chiar concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul desemnat;
- încheierea din şedinţa publică din data de 03.12.2018 este nelegală şi dintr-o a doua
perspectivă, ce ţine de încălcarea altor norme de procedură, tot legate de proba cu expertiza
contabilă:
- în cererea depusă la dosarul cauzei la termenul din data de 19.11.2018, recurentele au
formulat două obiecţiuni la raportul dlui. expert X. Acestea au fost întemeiate în mod clar şi
neechivoc pe prevederile art.338 alin. 1 şi alin. 2 C.proc.civ. Or, instanţa de apel, peste voinţa
recurentelor, cu încălcarea principiului disponibilităţii (art.9 alin.2 raportat la art.22 alin.5
C.proc.civ.) a recalificat cele două obiecţiuni formulate de recurente în solicitări de lămurire,
schimbând temeiul de drept invocat: din art. 338, în art. 337 C.proc.civ.;
- încheierea din şedinţă publică din data de 04.03.2019 este şi ea nelegală, pentru că instanţa
de apel, după ce a văzut şi răspunsurile dlui X. la aşa zisele solicitări de lămurire, în mod nelegal, a
respins cererea recurentelor de înlocuire a expertului, cerere pe care au formulat-o pentru că acesta
nu a furnizat instanţei de apel răspunsuri şi lămuriri, limitându-se la a reitera aceleaşi concluzii din
forma iniţială a raportului, împotriva cărora fuseseră oricum, admise obiecţiunile, încălcându-se astfel
prevederile art. 335 şi art. 338 alin. 1 C.proc.civ.;
- instanţa de apel a judecat altceva decât i s-a solicitat. Recurentele nu au recuzat expertul
(pentru a fi incident art. 51 alin. 6 şi art. 332 C.proc.civ.) şi nici nu au cerut înfăţişarea expertului
401
(pentru a fi incident art. 333 alin. 2 C.proc.civ.), Totodată, subliniază că, în cauză, era întrunit
criteriul legal al "motivelor temeinice" pentru înlocuirea expertului, câtă vreme au dovedit instanţei
de apel că dl. expert a interacţionat cu reprezentanţii societăţii intimate în afara cadrului legal stabilit
de art. 335 C.proc.civ.;
În ceea ce priveşte atacarea deciziei Curţii de Apel, recurentele au susţinut următoarele:
- hotărârea atacată a fost pronunţată de un complet a cărui compunere a fost schimbată cu
încălcarea legii - a prevederilor art.16 (principiul nemijlocirii) şi art.19 (principiul continuităţii)
C.proc.civ., dl. judecător Y. intrând în compunerea completului la doar 2 termene de judecată în care
părţile au fost prezente (3 luni), după ce toate probele esenţiale privind fondurile apelurilor fuseseră
administrate şi cvasi-totalitatea dezbaterilor din faza apelului avuseseră loc în faţa unei alte compuneri
a completului de judecată, pentru alte 12 termene (1 an de zile);
- prezumţia legală absolută irefragabilă, consacrată la articolele 16 şi 19 C.proc.civ., este aceea
că dacă soluţia este pronunţată de sau şi de judecători care nu au participat la momentele esenţiale de
pe parcursul derulării unei judecăţi, ea nu poate fi legală, raportat la prevederile art. 488 alin. 1 pct. 2
C.proc.civ.;
- or, decizia atacată este pronunţată de „un alt judecător decât cel care a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului” - în speţă dl. judecător Y. în locul dnei. judecător Z., iar pe de altă
parte, de un complet „a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii” - respectiv a
prevederilor art. 16 şi 19 C.proc.civ.;
- la termenul de judecată din data de 3.12.2018 au fost luate concluziile pe larg asupra mai
multor aspecte şi incidente referitoare la raportul de expertiză realizat de dl. expert X. în soluţionarea
apelurilor cu care era învestită Curtea de Apel Iaşi, argumentele prezentate de recurente trebuind să fi
fost auzite de membrii completului care să şi fi pronunţat decizia în cauză;
- la termenul din data de 14.01.2019 au fost luate concluzii pe larg ale părţilor litigante cu
privire la prejudiciile reclamate de recurente, fiind desluşite ipotezele de lucru pentru capătul 2 al
cererii principale, respectiv limitele devoluţiunii instanţei de apel, ca instanţă de control prin
raportare la caracterul principal/accesoriu al acestuia şi la finalităţile urmărite de recurente, iar
neparticiparea dlui jud. Y. la şedinţa din data de 14.01.2019 a facilitat pierderea din vedere, cu totul,
de către complet a cererii precizatoare a pretenţiilor pecuniare;
- instanţa de apel, în decizia atacată, a pierdut din vedere întru-totul precizările formulate de
recurente, prin cererile referitoare la evaluarea şi actualizarea prejudiciilor afirmate de fiecare dintre
ele, pe diferite perioade de timp - cel mai probabil, din cauza perioadei de 1 an şi jumătate cât a durat
redactarea motivării deciziei atacate, fiind încălcate astfel prevederile art. 22 alin. 6 C.proc.civ.
raportat la art. 9 alin. 2, art. 478 alin. 2, 3, 4 şi alin. 5 şi la art. 501 alin. 3 din C.proc.civ.;
- Curtea de Apel Iaşi a pierdut din vedere cu totul probele administrate în cauză, în faza de
judecată a apelului, în ciclul al doilea procesual pentru că nu a făcut nicio referire la raportul de
expertiză al expertului X.;
- art. 476 şi 477 C.proc.civ. obligau Curtea de Apel Iaşi să realizeze o nouă judecată asupra
fondului, statuând atât în fapt cât şi în drept. Probele noi administrate în al doilea ciclu procesual nu
puteau fi uitate de instanţă, ci ele trebuiau analizate în mod obligatoriu pentru a statua din nou asupra
fondului. Astfel, în decizia atacată, instanţa de apel nu a menţionat niciunde care este relevanţa
probatorie pe care ea a dat-o, dacă a dat-o, probelor noi care dovedeau că semnul RADICAL 1 a fost
folosit ca marcă şi nu ca denumire comercială;
- instanţa de apel, în decizia atacată, nici nu infirmă, nici nu confirmă producerea riscului de
confuzie, ceea ce din perspectiva art. 480 alin. 3 raportat art. 497 şi art. 494 C.proc.civ. semnifică
neintrarea instanţei în cercetarea fondului cu care era învestită în faza apelului;
- instanţa de apel a ignorat limitele casării realizate de ÎCCJ, prin Decizia civilă nr. 2005/2017,
neanalizând deloc nici legătura dintre noţiunea de „brand” - utilizată în acordul de divizare şi
402
noţiunea de „marcă”, considerentele de la paginile 54 - 55 ale deciziei atacate fiind dezvoltate - la fel
de greşit ca în primul ciclu procesual - pe ideea acceptării folosirii denumirii de C. SRL;
- cu evidenta încălcare a limitelor casării din anul 2017, Curtea de Apel laşi mistifică pur şi
simplu, conţinutul şi sensul dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a
reţinut în extenso că Tribunalul Vaslui nu a analizat dacă a fost dat un acord intimatei pentru a folosi
cuvântul radical „ca marcă”, eroare pe care a preluat-o Curtea de Apel Iaşi, în primul ciclu procesual,
ca instanţă de apel;
- instanţa de apel nu a analizat capătul 2 al cererii introductive de instanţă, astfel cum a fost
acesta precizat la termenul din data de 18.03.2019, în sensul actualizării pretenţiilor pecuniare ale
fiecăreia dintre apelante, deşi a pronunţat încheierea interlocutorie din şedinţa din data de 08.04.2019,
prin care a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii invocate de intimata D. SRL,
cuantumurile fiind reţinute în practicaua deciziei atacate la paginile 32 şi 33 doar în structura aferentă
art. 478 alin. 5 C.proc.civ., nu şi în structura aferentă art. 478 alin. 4 C.proc.civ.;
- din întregul conţinut al deciziei rezultă că instanţa de apel nu a intrat în analiza fondului
precizat al capătului 2 al cererii principale ignorând total şi modul de determinare a prejudiciilor din
perspectiva metodelor de evaluare din O.U.G. nr. 100/2005;
- în decizia recurată, Curtea de Apel Iaşi nu a inclus considerente din care să reiasă de ce a
înlăturat criticile din cererea recurentelor de apel, încălcând normele de procedură prevăzute de art.
425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ.;
- în conformitate cu jurisprudenţa CEDO, „motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a
examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate” şi că observaţiile sunt în mod real
„ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată pentru a răspunde cerinţelor
procesului echitabil, or Curtea de Apel laşi a „uitat” să analizeze o bună parte a criticilor invocate şi
care aveau fiecare, un alt raţionament juridic în spate, fără a putea fi referite grupat /sintetic;
- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a temeiurilor din Legea nr. 84/1998 şi a actelor
normative conexe;
- Curţii de Apel, în cel de al doilea ciclu procesual, îi revenea exerciţiul de a aprecia asupra
caracterului identic sau doar asemănător al semnului RADICAL 1 - scris cu majuscule cu alb, pe
fond cărămiziu (folosit de intimată), cu semnul protejat ca marcă „radical grup - element figurativ al
unei case” - scris cu minuscule cu alb / desenată cu alb, pe fond verde;
- instanţa de apel nu a calificat cuvântul RADICAL ca fiind elementul esenţial înglobat de
marca lor combinată, reţinând în schimb, în mod eronat, că elementul esenţial/distinctiv ar fi căsuţa
desenată după cuvântul „radical”;
- greşind identificarea elementului esenţial/distinctiv al mărcii recurentelor - greşind
această calificare juridică, instanţa de apel nu a reţinut cu prioritate că riscul de confuzie este
prezumat absolut. Altfel spus, dacă esenţial este cuvântul „radical”, atunci semnele comparate sunt
identice;
- recurentele critică decizia atacată pentru că instanţa de apel a reţinut că elementul esenţial al
mărcii acestora ar fi căsuţa desenată după cuvântul „radical”. Dar chiar şi într-o atare ipoteză de
lucru, Curtea de Apei Iaşi trebuia să califice semnele comparate, ca fiind asemănătoare într-un grad
ridicat;
- greşeala de judecată/de calificare juridică a instanţei de apel este cu atât mai evidentă, cu
cât aceasta a negat - de plano - în considerentele sale de la paginile 52 şi 53 din decizia atacată, că
cele două semne se aseamănă câtuşi de puţin. Dacă ar fi reţinut că se aseamănă, trebuia cercetat riscul
de confuzie, iar evidenţa probatoriului administrat în cele două cicluri procesuale nu mai putea fi
ignorată;
- recurentele critică raţionamentul instanţei de apel şi pentru că nu a reţinut că semnul
Radical 1 a fost folosit ca marcă, şi nu ca denumire comercială - aspect care rezultă tot din probele
403
administrate în cauză;
- rezultă indubitabil, din jurisprudenţa CJUE, că un semn este folosit ca marcă, nu doar (i)
atunci când este aplicat pe produsele comercializate de terţ, ci şi (ii) atunci când, deşi nu este plasat pe
acestea, folosirea este de o manieră care creează aparenţa unei legături între produsele terţului şi
semnul în cauză. Este contrazis astfel considerentul de la pagina 52 al deciziei atacate, prin care
Curtea de Apel Iaşi statuează: „Nu este lipsită de semnificaţie împrejurarea că societatea reclamantă
nu este un profesionist care aplică semnul distinctiv pe ceea ce produce, ci este un comerciant care
oferă spre vânzare produsele altor firme, fiecare cu marca protejată”;
- instanţa de apel a pierdut din vedere conexiunea logico-juridică dintre invocarea Legii
nr.84/1998 şi invocarea celor 3 legi conexe, recurgând la o analiză disparată la paginile 53 şi 54 din
decizia atacată. Critică, aşadar, unghiurile din care instanţa de apel a realizat analiza temeiniciei
cererii principale prin prisma cererii de apel cu care era învestită;
- recurentele critică considerentul decisiv de la pagina 53 a deciziei atacate, în care se reţine,
cu greşita aplicare a legii materiale (dificultatea instanţei fiind aceea de identificare a încadrării
raporturilor juridice deduse judecăţii în ipotezele normelor juridice invocate): „...Or, în cauza de faţă
nu ne aflăm în vreuna dintre situaţiile enumerate în art. 5 lit. a). Nu s-a pretins la vreun moment că
pârâta ar utiliza o firmă, emblema ori ambalaj de natură a produce confuzie în raport cu acelea
folosite de societatea reclamantă”;
- recurentele critică decizia atacată şi pentru că instanţa de apel, în cel de al doilea ciclu
procesual nu a dat relevanţă metodelor legale pe care le-au folosit pentru a determina întinderile
prejudiciilor cerute a fi reparate integral prin capătul 2 al cererii introductive, astfel cum a fost el
precizat prin cererea din data de 18.03.2019, înainte ca instanţa de apel să treacă la luarea
concluziilor pe fondurile apelurilor ale părţilor litigante;
- cuantumurile solicitate au apărut pe baza unui raţionament juridic şi matematic ce a utilizat
datele calendaristice ce le erau cunoscute (şi care nici nu au fost contestate) pentru determinarea
segmentelor de timp relevante, datele contabile relevate de raportul de expertiză efectuat în faza
apelului în cel de al doilea ciclu procesual (al domnului expert X.) şi metodele de calcul din OUG nr.
100/2005;
- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material din Codul civil, toate
condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind îndeplinite;
- contrar celor asumate de instanţa de apel, în cel de al doilea ciclu procesual, condiţiile
răspunderii civile delictuale a D. pentru fapta proprie - prevăzute de Codul civil - sunt îndeplinite: (i)
utilizarea semnului RADICAL constituie o faptă ilicită a D.; (ii) D. a comis fapta ilicită cu vinovăţie;
(iii) fapta ilicită a D. a produs prejudicii recurentelor; şi (iv) există legătură de cauzalitate între fapta
ilicită a D. şi prejudiciile produse recurentelor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(l) pct. 2, 5 şi 8 C.proc.civ.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art.489 alin. (3) C.proc.civ.
La data de 18.08.2021, cu depăşirea termenului legal, intimata D. SRL a depus întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea motivelor de recurs în principal, ca inadmisibile şi, în subsidiar, ca
nefondate.
Având în vedere modalitatea de structurare a memoriului ce cuprinde dezvoltarea motivelor
recursului, Înalta Curte urmează să le analizeze după o prealabilă grupare, în funcţie de cazul de
casare căruia i se circumscrie fiecare şi cu observarea împrejurării că o parte dintre susţineri nu pot fi
404
calificate ca motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, ce tind şi la reevaluarea probatoriului, astfel
încât scapă analizei specifice instanţei de recurs; de aceea, acestea nu vor fi examinate.
1. În privinţa motivului de recurs ce valorifică prevederile art.488 pct.2 C.proc.civ. referitor la
legalitatea compunerii completului de apel prin prisma schimbării unuia dintre membrii acestuia pe
parcursul judecării pricinii în apel, se observă că acesta este nefondat faţă de dispoziţiile art.488
alin.2 C.proc.civ., potrivit cu care „Motivele prevăzute la alin.1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au
putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen,
au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.
Faţă de aceste prevederi legale, se observă că, deşi se susţine în recurs că în etapa judecării
apelului compunerea completului de judecată a fost schimbată cu neobservarea dispoziţiilor legale
aplicabile, recurenta reclamantă nu a invocat această chestiune în faţa instanţei de apel; de asemenea,
nu se identifică vreun motiv care să fi împiedicat partea să procedeze astfel, fiind relevantă în acest
sens şi prezenţa reprezentantului convenţional al recurentei în şedinţa publică din 15.04.2019, când
au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei.
De aceea, în acord cu prevederile legale anterior evocate, motivul de recurs încadrat de
recurente în prevederile art.488 pct. 2 C.proc.civ.. nu poate fi primit.
2. Recurentele au criticat prin prisma art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ. încheierile de şedinţă
pronunţate de instanţa de apel la datele de 3.12.2018 şi respectiv 4.03.2019, precum şi decizia
recurată, dar şi acest motiv de recurs este considerat nefondat.
2.1 În privinţa susţinerilor cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art.335 alin.1-3
C.proc.civ., rezultată din aceea că s-a respins solicitarea recurentelor de refacere a expertizei de către
un alt expert, Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut că teza incidentă este cea a citării
părţilor pentru a da explicaţii, în cauză nefiind necesară o lucrare la faţa locului şi că a apreciat corect
că, de vreme ce s-au dat de către apelantă explicațiile cerute de expert, nu rezultă vreo vătămare din
viciile relevate de aceasta în procedura de citare a părţilor efectuată conform art.335 alin.1
C.proc.civ.
În cauză este vorba despre o nulitate expresă – aşa cum se menţionează în text – şi chiar dacă
vătămarea este prezumată, potrivit art.175 alin.2 C.proc.civ., instanţa a verificat existenţa ei pentru că
textul instituie o prezumţie relativă; or, din împrejurările cauzei a rezultat că partea ce invocă
nelegala citare a comunicat expertului explicaţiile cerute, ceea ce valorează, cum corect a reţinut
instanţa de apel, dovada contrară vătămării prezumate de lege, deoarece citarea este obligatorie – în
ipoteza în care pentru efectuarea lucrării sunt necesare explicaţiile părţilor – în vederea asigurării
posibilităţii efective ca acestea să fie transmise expertului.
În acelaşi timp, pretinsa omisiune de a înştiinţa instanţa cu privire la un refuz al intimatei de a
pune la dispoziţia expertului documentele contabile necesare întocmirii lucrării nu constituie, per se,
un motiv de nelegalitate a expertizei, astfel că el nu justifica o solicitare de refacere a lucrării de
specialitate.
Cu privire la al doilea motiv de nelegalitate invocat legat de această încheiere, respectiv
încălcarea art.338 alin.1 şi 2 C.proc.civ. şi a principiului disponibilităţii atunci când instanţa de apel a
calificat solicitările apelantei recurente intitulate „Obiecţiuni” ca cereri de lămurire/completare a
expertizei, este necesară precizarea că remediile aflate la îndemâna părţii în ipoteza întocmirii unui
raport de expertiză judiciară sunt cuprinse în art.337 şi art.338 C.proc.civ., care se referă, după caz, la
completarea sau lămurirea expertizei şi la efectuarea unei noi expertize.
În aceste coordonate, este corectă operaţiunea juridică de recalificare a unei cereri care în
mod vădit nu poate fi încadrată prin argumentarea sa într-o dispoziţie legală invocată în altă
dispoziţie legală incidentă cauzei prin circumscrierea sa acelei norme; cum s-a arătat, se poate cere
potrivit legii anularea raportului de expertiză (cerere formulată de parte şi soluţionată distinct de
405
instanţa de apel), lămurirea sau completarea raportului (conform art.337 C.proc.civ.) şi respectiv
efectuarea unei noi expertize (potrivit art.338 alin.1 şi 2 C.proc.civ.).
Or, chiar dacă obiecţiile apelantei tindeau la refacerea expertizei, nimic nu împiedica instanţa
de apel – care a apreciat că ele nu pot constitui motivele temeinice la care se referă art.338 alin.1
C.proc.civ. – să dea curs solicitării dacă aprecia că ea poate face obiectul altui temei procesual – cum
este cazul în speţă al art.337 C.proc.civ.., ce permite părţii să ceară lămurirea sau completarea
expertizei.
De altfel, cererile intitulate „obiecţiuni” cuprind, de regulă, toate nemulţumirile părţilor legate
de raportul de expertiză efectuat, fie că este vorba despre nereguli procedurale, fie că ele privesc
temeinicia concluziilor sau insuficienta ori eronata argumentare a unor aspecte cuprinse în raport, ori
când ele tind chiar la refacerea expertizei.
Aceste cereri, atunci când se referă la omisiuni sau erori ale expertului în argumentare sau
concluzii sunt apreciate de instanţe – deseori implicit – ca solicitări de completare/lămurire a
expertizei, chiar dacă în actele procesuale întocmite (încheieri de şedinţă, corespondenţa cu experţii
judiciari) ele nu sunt intitulate cereri de lămurire/completare; în realitate, cerând experţilor să
„răspundă la obiecţiunile părţilor” instanţele dau curs dispoziţiilor art.337 C.proc.civ., care constituie
temeiul procedural pentru atare solicitări.
Nu se identifică, faţă de aceste considerente, nicio încălcare din partea instanţei de apel a
dispoziţiilor art.338 C.proc.civ. şi cu atât mai puţin a prevederilor art.22 alin.5 C.proc.civ.
2.2 Nefondată este şi critica întemeiată pe art.488 pct.5 C.proc.civ. care priveşte încheierea de
şedinţă din data de 04.03.2019, prin care a fost respinsă o cerere a apelantei reclamante de înlocuire a
expertului.
Astfel, după cum rezultă din consemnarea dezbaterilor ce au avut loc la acest termen,
apelanta-reclamantă a cerut instanţei de apel să procedeze la înlocuirea expertului X., justificat de
aprecierea sa în sensul că răspunsul acestuia la lămuririle solicitate de instanţă reprezintă doar o
repetare a concluziilor iniţiale, iar Curtea de apel, examinând această cerere prin prisma prevederilor
art. 221 alin.1, art. 15 şi art. 161 alin.1 O.G. nr.2/2000, a art.51 alin.6, art.332 şi art.333 alin.2
C.proc.civ., a conchis în sensul că posibilitatea înlocuirii expertului este limitată la ipotezele când,
„înainte de realizarea expertizei sau în cursul efectuării acesteia, survin împrejurări obiective sau
subiective, imputabile sau neimputabile expertului, care conduc la imposibilitatea administrării
acestui mijloc de probă”, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
Deşi susţine prin cererea de recurs că în realitate la data de 4.03.2019 a solicitat refacerea
raportului de expertiză de către un alt expert desemnat de instanţă şi nu înlocuirea expertului X.,
instanţa de recurs observă că o atare împrejurare nu rezultă din lucrările dosarului şi nici din
conţinutul încheierii recurate.
2.3 În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art.488 pct.5 C.proc.civ., recurenta a criticat şi
decizia prin care Curtea de apel a soluționat apelurile declarate în cauză, apreciind că aceasta este
nelegală prin prisma faptului că în considerentele deciziei nu sunt cuprinse argumentele pentru care
instanţa de apel a primit sau a înlăturat concluziile raportului de expertiză referitoare la întinderea
prejudiciului cauzat reclamantei de faptele pretins ilicite ale pârâtei; conex, a susţinut recurenta
scăparea din vedere de către instanţa de apel a precizărilor formulate în privinţa întinderii şi
compunerii prejudiciului de către reclamanta-apelantă.
După cum rezultă din argumentarea deciziei recurate, instanţa de apel a considerat că în speţă
nu există o faptă ilicită a pârâtei, respectiv o încălcare a dreptului la marcă exhibat de reclamantă;
având în vedere că acţiunea în contrafacere este apreciată în doctrină şi în jurisprudenţă ca un caz
particular de răspundere pentru fapta ilicită, rezultă că şi în această ipoteză cerinţele răspunderii sunt
cumulative; de aceea, inexistenţa unei încălcări a scutit instanţa de apel de analiza celorlalte cerinţe
406
care vizau angajarea răspunderii pârâtei pentru încălcarea dreptului la marcă, între care se găseşte şi
cea a existenţei şi întinderii prejudiciului cauzat prin încălcare.
Similar, şi în privinţa pretenţiei justificate prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr.11/1991,
repararea prejudiciului era condiţionată de constatarea prealabilă a faptelor ilicite ce se includ în
registrul concurenţei neloiale, iar această cerinţă a fost constatată neîndeplinită.
Aşa cum a constatat prima instanţă de recurs, cererile formulate de reclamante privind
încetarea folosirii semnului RADICAL UNU ca marcă şi respectiv plata de despăgubiri pentru
folosirea neautorizată a semnului, precum şi obligarea la publicarea hotărârii reprezintă, toate,
modalităţi diferite de reparare a prejudiciului pretins suferit de titularul mărcii, solicitările din
acţiunea precizată tinzând la încetarea încălcării, dar şi la repararea concretă a prejudiciului
patrimonial şi moral afirmat a fi fost suferit de acesta.
Or, expertiza în discuţie viza tocmai chestiunea prejudiciului şi, cum în absenţa faptei ilicite
instanţa de apel nu era ţinută a analiza existenţa şi întinderea prejudiciului pretins a fi fost suferit de
reclamantă pentru argumentele anterior evocate, absenţa din considerente a unor aprecieri cu privire
la raportul de expertiză administrat pentru dovedirea acestei din urmă cerinţe ori la precizările
reclamantelor referitoare la întinderea prejudiciului nu constituie o încălcare sancţionabilă din
perspectiva art.488 pct. 5 C.proc.civ.
Este adevărat că în considerentele deciziei se reţine în mod eronat o chestiune legată de
precizările ce o privesc pe reclamanta B., dar în contextul deja evocat, al netemeiniciei acţiunii în
contrafacere, o atare eroare rămâne fără relevanţă.
Nefondat se susţine, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, că respingerea excepţiilor
peremptorii invocate de intimată ţinea instanţa de apel în sensul urmărit de reclamantă, al admiterii
acţiunii sale.
Astfel, prin încheierea din 08.04.2019, Curtea de apel a respins excepţiile invocate de
intimata D. SRL, a inadmisibilităţii şi a tardivităţii cererii precizatoare formulate de apelanţii A. SRL
şi B., înregistrată la Curtea de Apel Iaşi la data de 27.12.2018.
Or, această măsură a instanţei de apel a presupus exclusiv analizarea din perspectivă
procedurală a regularităţii respectivei cereri de precizare, fiind dezlegate prin încheierea menţionată
problemele legate de existenţa posibilităţii reclamantei apelante de a preciza în etapa apelului
cuantumul pretenţiilor sale (în coordonatele art.478 alin.4 şi 5 C.proc.civ.) şi totodată de momentul
până la care o atare precizare putea fi realizată.
În mod evident, tranşarea prin încheierea interlocutorie evocată a excepţiilor inadmisibilităţii
şi tardivităţii precizării nu lega instanţa de apel decât în aceste privinţe (cu consecinţa că precizările
nu mai puteau fi considerate inadmisibile sau tardive în judecata ce a urmat), dar în nici un caz nu se
poate afirma cu temei că în această ipoteză instanţa de apel era ţinută a examina pe fond temeinicia
acestor solicitări în contextul anterior arătat, în care cel puţin una dintre condiţiile cumulative
necesare pentru admiterea acţiunii nu era îndeplinită.
În fine, sub umbrela cazului de casare prevăzut de art.488 pct.5 C.proc.civ. au susţinut
recurentele şi nemotivarea hotărârii recurate în sensul nerespectării exigenţelor de ordin general ce
privesc calitatea hotărârii judecătoreşti, cu trimitere inclusiv la jurisprudenţa CEDO din materia
dreptului la un proces echitabil.
Aşa cum va rezulta din cele ce succed, chestiunile determinante pentru soluţionarea cauzei în
apel au făcut obiectul analizei, iar eventuale nemulţumiri ale părţii din perspectiva caracterului
insuficient al dezlegărilor trebuie analizate în contextul general al cauzei, pentru a verifica dacă
raţionamentul expus de instanţa de apel permite identificarea de către instanţa de recurs a faptelor
relevante şi a raţionamentului juridic aplicat.
Or, în cauză aceste chestiuni relevante au fost examinate în mod satisfăcător, permiţând
controlul judiciar prin prisma legalităţii.
407
În privinţa chestiunilor care nu au fost tratate dintre criticile susţinute prin apel de către
reclamante, acestea sunt cele care nu mai erau utile cauzei, cum s-a arătat, în absenţa uneia dintre
cerinţele cumulative pentru angajarea răspunderii ca urmare a încălcării dreptului la marcă.
De aceea, motivul de recurs referitor la nemotivare este, de asemenea, nefondat.
3. Prin criticile întemeiate pe art.488 pct.8 C.proc.civ. recurentele valorifică o greşită
apreciere a instanţei de apel cu privire la inexistenţa unei încălcări a mărcii.
Înalta Curte observă că, deşi o parte dintre argumentele din cererea de recurs sunt fondate,
concluzia instanţei de apel este corectă – nu există încălcarea dreptului la marcă din motivul reţinut
referitor la existenţa acordului reclamantelor pentru folosirea semnului de către pârâtă; de aceea, se
impune substituirea unor considerente şi completarea altora de către instanţa de recurs, însă
corectitudinea unora dintre criticile aduse de recurentă nu atrage temeinicia căii de atac.
Înalta Curte notează (apreciind asupra apărării intimatei în sensul inadmisibilităţii unora
dintre criticile întemeiate pe art.488 pct.8 C.proc.civ.) că examenul riscului de confuzie este permis
instanţei de recurs exclusiv în coordonatele de fapt deja tranşate de instanţele de fond – respectiv cu
raportare la semnul reţinut a fi fost folosit de pârâtă (cum se va arăta în cele ce succed, folosire cu
titlu de marcă) şi la marca înregistrată în beneficiul recurentei B. – şi cu aplicarea regulilor de analiză
cuprinse în dreptul naţional şi în jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
(aceste dezlegări, privind aplicarea dreptului Uniunii, sunt subsumate demersului de aplicare şi
interpretare a normelor de drept material, ceea ce se circumscrie verificărilor permise de art.488 pct.8
C.proc.civ.)
Astfel, cu privire la similaritatea semnelor în conflict – marca RADICAL GRUP nr.125530 şi
semnul RADICAL UNU – aprecierea instanţei de apel este, într-adevăr, eronată.
Incidental, se observă, contrar celor susţinute de recurente, că instanţa de apel a apreciat în
sensul inexistenţei riscului de confuzie, astfel încât nu se poate reţine că nu s-a examinat cererea de
apel în limitele devoluţiunii trasate prin motivele ce au susţinut calea de atac formulată de
reclamante, astfel cum eronat reproşează recurentele prin susţinerea încălcării art.480 alin.3
C.proc.civ. (o atare omisiune neputând fi încadrată, oricum, în ipoteza acestei norme, ci putând fi
cercetată prin prisma prevederilor art.476 şi art.477 C.proc.civ. raportat la art.9 alin.2 şi art.22 alin.6
C.proc.civ., iar eventualul viciu fiind subsumat cazului de casare prevăzut de art.488 pct.5
C.proc.civ.).
Or, în cauză s-a apreciat că nu există risc de confuzie pentru că semnele în conflict nu sunt
similare, iar similaritatea semnelor este premisa necesară pentru analizarea riscului de confuzie la
care se referă art.36 alin.2 lit.b din Legea nr.84/1998 (în forma aplicabilă litigiului).
Aşa cum rezultă din faptele reţinute de instanţele de fond, marca reclamantei nr.125530
RADICAL GRUP a fost depusă spre înregistrare de reclamanta B. la data de 24.08.2012 şi a fost
admisă la înregistrare la data de 02.09.2013 pentru servicii din clasa 35 a clasificării de la Nisa
(regruparea în avantajul terţilor a cărămizilor pentru zidării, a cimentului, a adezivilor pentru gresie
şi faianţă, a mortarelor, a gleturilor, chiturilor de rostuit, a pardoselilor, a masei de şpaclu, ipsos
adeziv, şapă autonivelantă, a vopselelor şi tencuielilor, a gresiei şi faianţei, a gips-cartonului, a
termo-izolaţiilor, a hidro-izolaţiilor, a plasei de fibră, a vatei minerale de sticlă sau bazaltică, a
polistirenului expandat şi extrudat, a acoperişurilor şi sistemelor de scurgere, a pavajelor, a
parchetului şi lambriurilor, a cherestelei şi a materialelor metalurgice, permiţând consumatorilor să le
vadă şi să le cumpere comod; servicii de import-export a cărămizilor pentru zidării, a cimentului, a
adezivilor pentru gresie şi faianţă, a mortarelor, a gleturilor, chiturilor de rostuit, a pardoselilor, a
masei de şpaclu, ipsos adeziv, sapă autonivelantă, a vopselelor şi tencuielilor, a gresiei şi faianţei, a
gips-cartonului, a termo-izolaţiilor, a hidro-izolaţiilor, a plasei de fibră, a vatei minerale de sticlă sau
bazaltică, a polistirenului expandat şi extrudat, a acoperişurilor şi sistemelor de scurgere, a pavajelor,
a parchetului şi lambriurilor, a cherestelei şi a materialelor metalurgice.
408
Marca în discuţie este o marcă combinată, constituită din elementul verbal RADICAL GRUP
şi un element figurativ constând în scrierea elementului verbal cu caractere de culoare albă, litere
mici, pe un fundal verde de formă dreptunghiulară, iar în partea dreaptă a figurii se găseşte imaginea
desenată şi stilizată a unei construcţii – o casă cu acoperiş şi horn şi un acoperiş mai mic desenat în
partea inferioară a faţadei casei.
Din perspectivă auditivă, marca şi semnul au elementul verbal comun RADICAL şi un
element verbal diferit, care nu contribuie însă în speţă la caracterul distinctiv al vreunuia dintre ele
(GRUP, respectiv UNU), fiind vorba despre două elemente descriptive.
De asemenea, nici analiza semantică nu relevă diferenţe semnificative, faţă de împrejurarea
că cele două elemente descriptive (GRUP în cazul mărcii reclamantei şi UNU în cazul semnului
folosit de pârâtă) nu conduc la conturarea unui înţeles distinct al celor două sintagme; dimpotrivă,
cum se va arăta în cele ce succed, pentru un consumator mediu al serviciilor pentru care este
înregistrată marca reclamantei nr.125530 RADICAL GRUP, semnul RADICAL UNU poate
semnifica o legătură economică sau chiar o marcă din aceeaşi familie de mărci.
Contrar celor susţinute de instanţa de apel, la examinarea comparativă vizuală, chiar luând în
considerare şi elementul figurativ al mărcii reclamantei B. (la care se va face referire mai jos), nu se
poate susţine cu temei că elementul RADICAL nu este partea centrală, dominantă, a semnelor în
conflict.
Astfel, partea dominantă a mărcii este, în opinia instanţei de recurs, cuvântul RADICAL, care
este identic în cele două semne aflate în conflict; acesta, chiar dacă este un cuvânt uzual, este un
element neutru pentru natura şi conţinutul serviciilor pentru care marca reclamantei este înregistrată,
situaţie în care el are o contribuţie importantă la caracterul distinctiv al mărcii; fiind poziţionat în
partea de început a semnelor în conflict, jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene indică necesitatea considerării sale ca fiind elementul perceput cu prioritate de
consumatorul pus în contact cu produsele sau serviciile purtând semnele în discuţie.
Evaluând semnele în integralitatea lor (respectiv marca astfel cum a fost înregistrată şi
semnul RADICAL UNU, folosit de pârâtă), se constată că acel detaliu din partea figurativă –
imaginea stilizată a unei case – aflat în extremitatea dreaptă a mărcii combinate nu poate constitui
elementul dominant al mărcii recurentelor.
Astfel, în primul rând, în economia dimensională a mărcii se poate observa că locul ocupat de
desenul în discuţie este mult mai mic decât partea ocupată de elementul verbal acolo reprodus; în al
doilea rând desenul unei case este descriptiv pentru serviciile pentru care marca a fost înregistrată –
regruparea în avantajul terţilor a diferitelor materiale de construcţii, permiţând consumatorilor să le
vadă şi să le cumpere comod şi servicii de import-export cu privire la aceleaşi materiale –, pentru că
aceste servicii se referă cu precădere la edificarea de construcţii, astfel încât imaginea unei
construcţii nu poate servi în mod determinant consumatorului pentru identificarea serviciilor ataşate
semnului respectiv.
De aceea, greşit s-a considerat de instanţa de apel că elementul figurativ anterior evocat este
elementul central, dominant şi distinctiv al mărcii reclamantei, ceea ce a permis concluzia greşită cu
privire la inexistenţa similarităţii între marcă şi semn.
Mai mult, folosirea doar a unei părţi din marca înregistrată – fără reproducerea întocmai a
elementului figurativ – nu este, per se, aptă a înlătura similaritatea şi riscul de confuzie, dacă partea
din marcă ce este folosită este suficient de importantă încât să existe cerinţa similarităţii.
De aceea, împrejurarea reţinută de instanţa de apel – că pârâta a folosit în activitatea sa
economică numai semnul verbal RADICAL UNU şi nu a preluat alte elemente ale mărcii
reclamantei B. dintre cele mai sus analizate – nu trebuie să justifice concluzia inexistenţei riscului de
confuzie, fiind necesară evaluarea conflictului în mod global, prin luarea în considerare atât a
409
elementelor comune, cât şi a celor diferite, dar mai ales a profilului consumatorului mediu al
serviciilor în discuţie.
Pentru a finaliza raţionamentul privind existenţa riscului de confuzie, este necesar a observa,
pe lângă similaritatea ridicată a semnelor – cu diferenţele relevante la nivelul elementului verbal de
un cuvânt (GROUP/UNU) şi respectiv a absenţei elementului figurativ cuprins în marcă în semnul
pârâtei – şi identitatea de servicii (între cele pentru care a fost înregistrată marca şi cele pentru care
pârâta a folosit semnul RADICAL UNU), că acestea sunt destinate frecvent unor profesionişti în
edificarea construcţiilor, dar nu în mod exclusiv, figura consumatorului mediu putând fi reprezentată
şi de particulari care sunt interesaţi în achiziţionarea de materiale de construcţie.
Aceste servicii sunt comune şi chiar dacă nu sunt căutate cu o frecvenţă ridicată, ele nu au
caracter excepţional; de asemenea, având în vedere că edificarea unei construcţii presupune costuri
importante, costurile serviciilor în discuţie nu reprezintă un aspect neglijabil; de aceea, gradul de
atenţie al consumatorului va fi unul mediu spre ridicat.
În consecinţă, faţă de similaritatea consistentă dintre semnele aplicate unor servicii identice,
un consumator mediu pentru aceste servicii va putea crede cel puţin că există o legătură economică
între titularii celor două semne (în sensul că agentul care foloseşte semnul Radical Unu este un
întreprinzător asociat sau subordonat societăţii A.), ceea ce corespunde ipotezei riscului de asociere,
inclus în riscul de confuzie necesar pentru atragerea răspunderii în acţiunea în contrafacere.
Mai departe, se constată că argumentele Curţii de apel legate de aplicarea art.37 din Legea
nr.84/1998 în forma aplicabilă litigiului nu sunt relevante pentru soluționarea cauzei, deoarece norma
se referă la ipoteza în care marca nu este încă înregistrată, reglementând întinderea drepturilor
provizorii ale solicitantului, situaţie ce nu se regăseşte în cauza de faţă, unde se invocă încălcarea
drepturilor exclusive ale titularului mărcii înregistrate, ulterior momentului înregistrării.
De asemenea, nici trimiterile la normele din dreptul comun referitoare la răspunderea pentru
fapta ilicită nu sunt hotărâtoare în cauză, ele fiind utile exclusiv prin prisma împrejurării că acţiunea
titularului mărcii întemeiată pe fostul art.36 din Legea nr.84/1998 constituie o ipoteză particulară de
răspundere civilă delictuală, ce beneficiază de o reglementare specială şi se completează cu dreptul
comun în tăcerea legii speciale.
Or, legea specială la data sesizării instanţei era constituită de Legea nr.84/1998 şi, sub
aspectul cuantificării prejudiciului, O.U.G. nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de
proprietate industrială (invocată şi de recurente).
Prin urmare, referirea la prevederile art.1357 C.civ. este utilă doar în vederea reţinerii
împrejurării că cerinţele angajării răspunderii pentru încălcarea dreptului la marcă trebuie să fie
îndeplinite cumulativ, la fel ca şi în dreptul comun.
Înalta Curte reţine însă că este relevantă în analiza acţiunii de contrafacere existenţa
consimţământului titularului la folosirea semnului similar de către pârât, aspect reţinut corect de
instanţa de apel ca argument ce susţine netemeinicia cererii de chemare în judecată.
Astfel, art.36 din Legea nr.84/1998 în forma aplicabilă litigiului se referă la folosirea „fără
consimţământul titularului” a semnului similar sau identic cu marca, astfel încât existenţa unui acord
al titularului mărcii pentru folosirea semnului litigios făcea neaplicabil textul ce reglementează
acţiunea în contrafacerea mărcii şi, implicit, şi cererea de despăgubire pentru prejudiciul rezultat
dintr-o atare contrafacere.
Chestiunea acestui acord a făcut obiectul dezbaterilor şi în primul ciclu procesual, când Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a consemnat (în decizia de casare) că el se impune a fi analizat după
verificarea folosirii semnului ca marcă de către pârât, deoarece o atare analiză a lipsit din hotărârile
instanţelor în primul ciclu procesual.
Prin urmare, atât timp cât cu ocazia rejudecării instanţa de apel a reţinut că semnul
RADICAL UNU a fost folosit de pârât cu titlu de marcă (şi nu doar ca nume comercial), în mod
410
corect s-a procedat la analiza împrejurărilor concrete în care o atare folosinţă a fost avută în vedere
de părţi.
Legat de această perspectivă, recurentele reproşează fără temei instanţei de apel absenţa unei
analize; chiar dacă această chestiune este abordată tangenţial, din faptul că instanţa de apel a
examinat existenţa similarităţii între semne rezultă cu claritate că a considerat că semnul a fost folosit
cu titlu de marcă; în caz contrar, nu ar fi existat un conflict între semne şi nu s-ar fi pus problema
aplicării art.36 din Legea nr.84/1998, deoarece premisa aplicării textului o constituie folosirea
semnului identic sau similar cu marca, după caz, cu titlu de marcă.
De altfel, deşi reproşează (nefondat) instanţei de apel insuficienta analiză sau motivare sub
acest aspect, aceasta este şi teza faptică a recurentelor – că pârâta a folosit semnul RADICAL UNU
cu titlu de marcă, deci din această perspectivă nu sunt necesare comentarii suplimentare.
Conex, critica întemeiată tot pe încălcarea art.501 C.proc.civ., referitoare la necesitatea
analizării legăturii dintre „brand” şi marcă, este nefondată din perspectiva unei obligaţii stabilite de
instanţă în sarcina instanţei de rejudecare; astfel, din considerentele primei decizii de casare rezultă
că Înalta Curte a observat că nu a fost analizată împrejurarea folosirii ca marcă a semnului
RADICAL UNU, iar cu privire la aspectul că a fost alocată suma respectivă societăţii pârâte la
momentul înfiinţării acesteia s-a reţinut că prima instanţă de apel nu a pus acelaşi accent ca şi
tribunalul cu privire la distincţia dintre „brand” şi „marcă”, ceea ce a fundamentat concluzia instanţei
de casare că instanţa de apel nu a examinat criticile din apel referitoare la folosirea cu titlu de marcă
a semnului RADICAL UNU.
Prin urmare, nu există o dezlegare obligatorie în considerentele primei decizii de casare cu
privire la necesitatea examinării unei atare distincţii; în schimb, în lumina dezlegărilor din prezenta
decizie cu privire la existenţa similarităţii şi a riscului de confuzie, analiza existenţei
consimţământului reclamantei la folosirea semnului RADICAL UNU cu titlu de marcă este necesară,
pentru că inexistenţa acordului titularului mărcii este (cum s-a arătat deja mai sus) o condiţie de
aplicare a prevederilor art.36 din Legea 84/1998 în forma aplicabilă litigiului şi neîndeplinirea sa a
constituit una dintre apărările pârâtei.
Or, în examinarea temeiniciei capătului al doilea al cererii reclamantei (care avea ca obiect
solicitarea de reparare pecuniară a prejudiciului suferit prin pretinsa încălcare a dreptului reclamantei
asupra mărcii), instanţa de apel a reţinut că un atare acord a existat în mod neîndoielnic, după cum
rezultă din acordul de divizare a societăţii reclamante, iar chestiunea alocării sumei de 125.824,95 lei
a fost considerată a reprezenta o cheltuială cu transferul activităţii către noua societate – cheltuieli de
brand.
Este lesne de observat că recurenta susţine în cadrul poziţiei sale procesuale şi în cuprinsul
dezvoltărilor extensive ale cererii de recurs că o atare clauză contractuală semnifică acordul părţilor
ca noua societate să dezvolte un nou semn distinctiv care să fie asociat serviciilor prestate.
Din această perspectivă este de subliniat mai întâi că instanţa de apel a dezlegat chestiunea de
fapt a existenţei acordului reclamantei, dat cu ocazia divizării în anul 2011, ca societatea pârâtă să
folosească denumirea de RADICAL UNU pentru activitatea sa ulterioară; chiar dacă Curtea de apel
nu foloseşte explicit expresia „cu titlu de marcă”, rezultă din ansamblul considerentelor relevante sub
acest aspect că aceasta a fost concluzia instanţei de apel, deoarece folosirea unui semn pentru
activitatea societăţii implică ataşarea semnului serviciilor ce intră în obiectul de activitate al acesteia.
Astfel, Curtea de apel s-a referit la activarea celor două societăţi pe aceeaşi piaţă – a
serviciilor de comerţ cu materiale de construcţii, notează instanţa de recurs – precum şi la acordul
părţilor ca societatea rezultată din divizare să „adopte strategii flexibile de afirmare pe piaţă,
asumându-şi implicaţiile concurenţei care nu pot avea decât un efect pozitiv în perspectiva
dezvoltării activităţii”.
411
Prin urmare, concluzia instanţei de apel a fost că părţile au convenit ca noua societate să
folosească denumirea RADICAL UNU în activitatea sa, pentru identificarea serviciilor prestate de ea
şi nu doar ca nume comercial.
Cu privire la faptele tranşate de instanţele de fond, instanţa de recurs nu poate proceda la o
reevaluare sau reapreciere, date fiind coordonatele judecăţii limitate de art.488 C.proc.civ., astfel
încât susţinerile recurentei în sensul că părţile nu au convenit în realitate decât folosirea denumirii
RADICAL UNU cu titlu de nume comercial nu pot fi primite.
În primul rând, faţă de cele mai sus arătate este necesar a consemna că instanţa de apel,
contrar celor susţinute sub cazul de recurs întemeiat pe art.488 pct.5 C.proc.civ., a dezlegat această
chestiune cu claritate, chiar dacă argumentarea este succintă.
În al doilea rând, cu privire la înţelesul clauzei contractuale referitoare la transferul sumei de
125.824,95 lei, aceasta scapă, de principiu, evaluării instanţei de recurs, deoarece presupune
examinarea probatoriului administrat, pentru determinarea voinţei părţilor, astfel încât şi din această
perspectivă critica este nefondată.
Mai mult, cât timp argumentele Curţii de apel referitoare la natura folosirii convenite între
părţi pentru semnul RADICAL UNU sunt proprii noţiunii de folosire cu titlu de marcă, nici din
perspectiva cazului de casare prevăzut de art.488 pct.8 C.proc.civ. nu există vreun viciu în acest
raţionament.
Suplimentar, necesitatea de a distinge între noţiunile de „brand” şi „marcă”, argumentată în
apel (şi apoi în recurs) de reclamantă nu conduce la o altă concluzie, cât timp noţiunea de „brand” nu
are o definiţie legală – în sensul de a reprezenta o noţiune autonomă în dreptul mărcilor sau într-o
ramură de drept conexă – care să permită instanţei de recurs o analiză în coordonatele art.488 pct. 8
C.proc.civ.
Cu privire la inexistenţa acordului, se mai susţine prin recurs că recurenta B., titularul iniţial
al mărcii, nu a fost parte la acordul de divizare; cu toate acestea, instanţele au reţinut că B. este soţia
celui care în anul 2011 era asociat în societatea reclamantă, alături de reprezentantul legal al pârâtei,
şi el asociat al reclamantei la data divizării; de asemenea, se reţine că reclamanta persoană fizică era
angajata societăţii în anul 2011 şi a devenit şi ea asociată la data de 20.03.2012, anterior datei când s-
a depus cererea de înregistrare a mărcii (24.08.2012).
Acest context factual determinat de instanţele de fond a justificat concluzia Tribunalului cu
privire la legalitatea înregistrării mărcii (în soluţionarea cererii reconvenţionale pentru înregistrare cu
rea-credinţă), în sensul că reclamanta B. a acţionat în numele societăţii la momentul înregistrării
mărcii ce includea şi denumirea comercială a acesteia, iar sentinţa primei instanţe, neapelată sub
aspectul cererii reconvenţionale, a intrat în autoritate de lucru judecat în această privinţă.
De altfel, a rezultat din poziţia procesuală a reclamantelor că înregistrarea mărcii de către
reclamanta persoană fizică a avut în vedere necesitatea protejării afacerii dezvoltate de societatea
reclamantă; cu alte cuvinte, înregistrarea mărcii a avut ca scop consolidarea drepturilor dobândite de
societate prin utilizarea semnului RADICAL GRUP (ce constituia până în anul 2012 denumirea sa
comercială) cu titlu de marcă în perioada de activitate a societăţii, ceea ce semnifică faptul că
reclamanta B. nu a acţionat pentru protejarea unor drepturi proprii ale sale, ca persoană fizică, ci în
interesul societăţii al cărei asociat era deja la data depozitului, după cum rezultă din faptele deja
reţinute de instanţele de fond.
În plus, ulterior înregistrării marca a fost transmisă societăţii, confirmând astfel că B. nu a
acţionat în scopul aproprierii personale a semnului protejat – astfel încât apare ca fiind temeinic
argumentată concluzia Tribunalului (validată de instanţa de apel) în sensul că există o legătură
consolidată între titularul cererii de marcă şi societatea care este în prezent titular al mărcii.
Or, această comunitate de interese între societatea reclamantă (al cărei asociat este soţul
titularului iniţial al mărcii) şi reclamanta persoană fizică (titularul iniţial al mărcii, devenită şi ea
412
asociat ulterior divizării) nu poate produce efecte numai în modalitatea considerată oportună de părţi,
ele primind anumite valenţe când se discută despre înregistrarea cu bună-credinţă a mărcii şi alte
valenţe când se analizează conduita părţilor la momentul încheierii acordului de divizare.
Dimpotrivă, faptele unui asociat, chiar dacă ele apar ca fiind realizate în nume propriu, nu
pot fi disociate de voinţa societăţii atunci când rezultă din coordonatele faptice că în realitate
asociatul a urmărit interesul patrimonial al societăţii şi că a existat o recunoaştere (cel puţin
implicită) a unei atare conduite din partea societăţii.
Bazat pe toate aceste argumente, succesiv constatării existenţei unui acord al titularului
mărcii pentru folosirea semnului litigios cu titlu de marcă, concluzia instanţei de apel cu privire la
netemeinicia acţiunii în contrafacere este corectă.
Conex, referitor la încălcarea normelor din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, se observă că, atât timp cât semnul a fost folosit cu acordul titularului, nu se mai pune
problema unei acţiuni ilicite, cum în mod corect au apreciat instanţele.
Comportamentul neloial este de esenţa faptelor ilicite reglementate de Legea nr.11/1991, iar
premisa utilizării semnului litigios ca marcă cu acordul titularului nu corespunde unei asemenea
caracterizări, împrejurare în care în mod corect au fost înlăturate de la aplicare şi aceste prevederi de
drept substanţial.
Observând că motivele de recurs ce pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ
reglementate de art.488 C.proc.civ.. nu sunt fondate şi că toate celelalte susţineri din cererea de
recurs au reprezentat dezvoltări ale chestiunilor de fapt ce nu pot face obiectul reaprecierii la instanţa
de recurs (e.g. chestiunea întinderii prejudiciului, a inexistenţei acordului titularului la folosirea
semnului), respectiv critici a căror temeinicie a fost deja reţinută, dar fără efecte asupra legalităţii
deciziei recurate (e.g. existenţa riscului de confuzie, existenţa actelor de folosire a mărcii cu titlu de
marcă), Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamante, în temeiul art.496
C.proc.civ.
renumerotate. Conţinutul art. 36 din lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 112/2020 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, se regăseşte în
cuprinsul art. 39 din Legea nr. 84/1998, republicată.
3. Marcă verbală compusă dintr-un nume geografic. Acţiune în anularea înregistrării. Criterii
de analiză a caracterului distinctiv desprinse din jurisprudenţa C.J.U.E.
Legea nr. 84/1998, art. 5 alin. (1) lit. b), lit. d)
Cu referire la înregistrarea ca mărci a numelor geografice, Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene a statuat, în hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-108/97 şi C-109/97 Windsurfing
Chiemsee, că art. 3 alin. (1) lit. c) din Directiva 2008/95 [text corespunzător art. 5 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 84/1998] interzice o asemenea înregistrare în cazurile în care acestea din urmă
desemnează locuri care au, în prezent, în percepţia mediilor interesate, o legătură cu categoria de
produse vizate, şi, nu mai puţin, în cazurile în care respectivele denumiri pot fi considerate de către
mediile interesate ca desemnând provenienţa geografică a acelei categorii de produse ori sunt
susceptibile de a fi utilizate în viitor ca indicaţie de provenienţă geografică a categoriei de produse
în cauză. Totodată, Curtea a statuat că în această apreciere trebuie să se ţină cont de cunoaşterea
de către mediile interesate atât a numelui geografic respectiv, cât şi a caracteristicilor locului
413
desemnat şi a categoriei de produse vizate, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt fabricate în acel
loc.
Din hotărârea C.J.U.E. rezultă faptul că textul interpretat nu interzice de plano înregistrarea
oricărei denumiri geografice, fiind necesar, pentru ca un semn care conţine o asemenea denumire să
fie considerat descriptiv, să se realizeze o apreciere în concret a elementelor indicate.
Raportarea la produsele sau serviciile vizate de marcă este esenţială, iar acest reper este
firesc, din moment ce se analizează distinctivitatea mărcii, în percepţia publicului relevant, analiză
indisolubil legată de produsele sau serviciile cărora marca le este destinată. O marcă nu poate fi
descriptivă în abstract, ci numai în raport cu anumite produse sau servicii.
Prin urmare, nu este suficient a se reţine că elementul verbal al mărcii este asociat în mintea
publicului cu originea geografică pentru a se concluziona asupra lipsei caracterului distinctiv,
întrucât analiza distinctivităţii unei mărci trebuie să se bazeze pe caracterul descriptiv al semnului,
în percepţia publicului, prin raportare la produsele sau serviciile desemnate de marcă, instanţa
având a analiza caracterul distinctiv intrinsec al mărcii verbale în strictă legătură cu produsele
vizate,
Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28.02.2018, reclamanta A.
S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi cu B. S.A., anularea
înregistrării mărcii „Sibiu” (număr depozit M 2008 09102), respectiv anularea Deciziei OSIM nr.
1028420 din 30.07.2015 cu privire la Hotărârea nr. 52 din 21.05.2015.
Prin sentinţa nr. 122 din 23.01.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins
cererea formulată de reclamanta A. S.R.L.
Prin decizia nr. 285A din 18.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis
apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o, în
sensul că a admis acţiunea şi a dispus anularea înregistrării mărcii individuale verbale „Sibiu”, nr.
depozit M 2008 09102.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a declarat
recurs pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Decizia de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanţa, în analiza lipsei
caracterului distinctiv al mărcii verbale „Sibiu”, s-a raportat la situaţia producătorilor locali din zona
Sibiu, fără ca aspect să fi fost invocat în cadrul căii de atac sau să fi fost pus din oficiu în discuţia
părţilor, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
După cum se poate observa din analiza actelor procedurale, criticile formulate de A. S.R.L.,
singurele ce stabilesc limitele învestirii instanţei de apel, conform principiului disponibilităţii,
privesc chestiuni legate de lipsa caracterului distinctiv al mărcii verbale „Sibiu”, de lipsa utilizării
acestei mărci verbale de către B., de compunerea mărcii verbale „Sibiu” exclusiv din indicaţia ce ar
servi în comerţ pentru a desemna originea geografica, fără a privi o analiză a activităţii şi notorietăţii
produselor artizanale realizate de producătorii locali din zona Sibiului. De altfel, apelanta nu avea
niciun interes să formuleze susţineri menite să protejeze alte părţi.
414
Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă,
regăsite în art. 47 alin. 3 din Legea nr. 84/1998, în conformitate cu care „termenul în care poate fi
cerută anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d) şi e) este de 5
ani şi curge de la data înregistrării mărcii”.
De vreme ce legiuitorul face referire expresă la data înregistrării mărcii– în speţă, 3.02.2010 -,
instanţa de apel a considerat în mod nelegal că termenul de prescripţie începe să curgă din anul 2015,
în care s-a emis Hotărârea nr. 52/2015.
De altfel, potrivit unei jurisprudenţe constante, inclusiv a Înaltei Curţi, prevederile legale în
discuţie sunt aplicate în practică în sensul că termenul de prescripţie de 5 ani al acţiunii în anulare
curge de la data la care certificatul de înregistrare a mărcii devine opozabil terţilor prin publicare în
BOPI, moment de la care titularul dobândeşte un drept exclusiv asupra mărcii, aşadar, când titularul
nu mai are vreo incertitudine referitoare la aproprierea mărcii, siguranţă de natură să înlăture orice
reticenţă dedusă din posibilitatea obligării sale la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat unei alte
persoane titulare a respectivei mărci.
Drept urmare, în cauză, reclamanta nu mai avea posibilitatea legală de a solicita anularea
mărcii verbale „Sibiu” pentru produsele din clasa 29 pentru care OSIM a decis admiterea la
înregistrare la 03.02.2010 prin decizia Serviciului Mărci nr. 029160. Inclusiv în cazul în care s-ar
face interpretarea limitativă a prevederilor legale aplicabile, raportat la informaţiile prezentate de
OSIM în cadrul întâmpinării depuse la fondul cauzei, anularea mărcii verbale „Sibiu” nu este
posibilă în ceea ce priveşte produsele pastă de ficat, de carne sau de peşte şi pateu vegetal.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel ar fi putut dispune cel mult anularea parţială a mărcii,
respectiv strict pentru produsele din clasa 29 pentru care B. a obţinut protecţie în baza Deciziei
OSIM nr. 1028420/30.07.2015 cu privire la Hotărârea nr. 52/21.05.2015.
Or, protecţia legală obţinută de B. pentru marca verbală „Sibiu” prin decizia Serviciului
Mărci nr. 029160 din 2010 este incontestabilă, neputând fi solicitată şi obţinută anularea mărcii
pentru aceste produse.
Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind caracterul distinctiv al
mărcii verbale „Sibiu”, reţinând în mod eronat absenţa unor probatorii suficiente care să conducă la
concluzia determinării caracterului distinctiv al mărcii, necesar pentru a conduce la înregistrarea
mărcii în acord cu art. 2 Legea nr. 84/1998.
În baza rolului activ reglementat de art. 22 C.proc.civ., coroborat cu art. 2 Legea nr. 84/1998,
instanţa de apel avea obligaţia să cerceteze în concret existenţa acestui caracter distinctiv al mărcii
verbale „Sibiu”, invocat de pârâtă în apărare, şi chiar să pună în discuţia părţilor realizarea unor
eventuale studii de piaţă/sondaje/chestionare care să edifice instanţa cu privire la existenţa acestuia,
pentru o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2 Legea nr. 84/1998.
În lipsa unei astfel de cercetări efective, instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 2
Legea nr. 84/1998, ajungând la o concluzie generală, neaplicată unei situaţii de fapt concrete, motiv
pentru care este necesară reluarea cercetării sub acest aspect.
În plus, instanţa de apel nu putea determina de plano existenţa unei asocieri a elementului
verbal „Sibiu” doar în legătură cu produsele din clasa 29 şi cu micii producători locali, deşi nu are la
bază niciun studiu/sondaj/chestionar, a căror absenţă a imputat-o pârâtei.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 5 alin. 1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ignorând
distinctivitatea obţinută prin folosinţa îndelungată a produselor B., inclusiv în cadrul familiei de
mărci deţinute de aceasta.
Marca verbală a fost utilizată în mod continuu şi susţinut pe piaţa produselor din clasa 29, iar,
pe de altă parte, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama şi de înregistrarea mărcilor combinate din
vasta familie de mărci „Sibiu” prin parcurgerea formalităţilor specifice, ce conferă protecţie legală
dublă, respectiv atât asupra elementelor figurative, cât şi asupra elementului verbal „Sibiu”.
415
Nu este suficient ca instanţa de apel să se raporteze doar la existenţa producătorilor locali din
aceeaşi zonă, ci era necesar să se ţină cont de faptul că B. are calitatea de unic producător din zona
Sibiului care produce şi comercializează produse derivate din carne din clasa Nisa 29, atât în
magazine proprii, cât şi în supermarketuri, hypermarketuri şi magazine de mici dimensiuni, pârâta
investind de-a lungul timpului peste 40.000 euro în modernizarea mijloacelor de producţie şi
promovarea produselor vândute preponderent sub marca „Sibiu”.
Instanţa de apel nu a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 5 alin.1) lit. d) Legea nr.
84/1998, considerând în mod greşit că „Sibiu” ar determina în mintea publicului consumator
asocierea cu originea geografică.
Raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu, pentru că, deşi nu se reţine în favoarea
pârâtei un probatoriu suficient care să susţină concluzia că publicul consumator ar asocia B. cu
produsele sale, se reţine, în lipsa aceluiaşi probatoriu, că „Sibiu” ar determina asocierea cu originea
geografică.
Recurenta a făcut referire şi la practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că
numele unui oraş poate fi înregistrat ca marcă a Uniunii pentru apele minerale în cauza Devin, iar
pentru consumatorul bulgar, chiar dacă acesta recunoaşte termenul „devin” ca un nume geografic,
este prea puţin plauzibil ca marca Devin să nu fi dobândit în Bulgaria cel puţin un caracter distinctiv
normal, tocmai pentru apele sale termale.
Din aceleaşi considerente, nici utilizarea mărcii verbale „Sibiu” nu poate în sine să conducă la
o atingere a intereselor producătorilor locali sau să fie de plano percepută doar ca o indicaţie
geografică, dat fiind că legiuitorul a permis şi utilizarea numelor de oraşe cu titlu de marcă.
Raţionamentul instanţei de apel relevă o analiză superficială şi insuficientă a posibilităţii unei
mărci de a fi compusă din denumirea unei localităţi, cu atât mai mult în absenţa cercetării în concret
a reputaţiei B. şi a produselor asociate familiei de mărci deţinute de B., s-a conchis prin motivele de
recurs.
III. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a depus întâmpinare, prin care a arătat
că aplicabilitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b)-d) este înlăturată de alin. (2) al aceluiaşi articol, în
cazul în care o marcă a dobândit distinctivitate ca urmare a folosirii acesteia, precum în cazul de faţă.
A precizat că însăşi instanţa de apel a constatat faptul că OSIM a reţinut distinctivitatea
dobândită prin folosinţă, iar titulara mărcii M 2008 09102 este şi titulara altor mărci având în
componenţa lor elementul verbal „Sibiu”, distinctivitatea acestuia fiind dobândită în contextul în care
un consumator ar putea încadra produsele pe care această marcă este aplicată ca aparţinând titularei
mărcilor ce au la bază conceptul „Sibiu".
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta
Curte constată următoarele:
Din dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., rezultă că recurenta – pârâtă a criticat aprecierile instanţei de apel asupra următoarelor
aspecte: (1) momentul de început al prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitatea
înregistrării mărcii pârâtei; (2) criteriile de apreciere a distinctivităţii mărcii, inclusiv a distinctivității
dobândite prin folosinţă, în aplicarea art. 5 lit. b şi d din Legea nr. 84/1998.
(1) O primă critică a vizat respingerea, de către instanţa de apel, a excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiunea în nulitatea înregistrării mărcii pârâtei, în ceea ce priveşte motivele de
416
nulitate reglementate de art. 47 (fost 48) alin. 1 lit. a cu referire la art. 5 lit. b şi d din Legea nr.
84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Înalta Curte reţine, din considerentele deciziei recurate, că apărarea cu acest obiect formulată
prin întâmpinarea la apel a fost respinsă pentru două argumente: unul de ordin procedural, în
aplicarea art. 478 alin. 2 C.proc.civ.; unul de ordin substanţial, în sensul că termenul de prescripţie de
5 ani nu poate curge mai înainte de anul 2015, când a fost admisă cererea de înregistrare a mărcii şi
pentru produsele din clasa 29 care fuseseră iniţial refuzate la înregistrare.
Aceste considerente relevă că instanţa de apel, în ceea ce priveşte argumentul de ordin
substanţial, s-a raportat chiar la data înregistrării mărcii, ca moment de început al termenului de
prescripţie al dreptului la acţiunea în nulitatea înregistrării mărcii, în aplicarea art. 47 alin. 3 din
Legea nr. 84/1998 în conformitate cu care „Termenul în care poate fi cerută anularea înregistrării
mărcii pentru motivele prevăzute la alin.(1) lit. a), b), d) şi e) este de 5 ani şi curge de la data
înregistrării mărcii” (un conţinut identic având şi art. 48 alin.3, în forma legii anterioară modificărilor
aduse în aprilie 2010).
Recurenta – pârâtă B. S.A. a criticat modul de aplicare al art. 47 alin. 3 din Legea nr.
84/1998, susţinând, în esenţă, că termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă în cauză de la
data de 3.02.2010, neavând relevanţă adoptarea în anul 2015 a Hotărârii nr. 52 de către Comisia de
Contestaţii din cadrul OSIM.
De asemenea, recurenta a arătat că intimata – reclamantă nu mai avea posibilitatea legală de a
solicita anularea mărcii pentru produsele pentru care OSIM a decis înregistrarea încă din anul 2010,
ceea ce înseamnă că instanţa de apel ar fi putut dispune, cel mult, anularea parţială a mărcii.
În acest context, se impune a se clarifica dacă, în înţelesul art. 47 alin.3 din Legea nr.
84/1998, pot exista mai multe date de înregistrare a mărcii, în situaţia unei admiteri eşalonate a
cererii de înregistrare a mărcii.
Potrivit art. 22 alin. 1 din lege, OSIM examinează pe fond cererea de înregistrare a mărcii şi
hotărăşte admiterea înregistrării mărcii, în tot sau în parte, ori respingerea cererii de înregistrare a
mărcii.
Marca astfel înregistrată se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor, conform Regulii 17 alin.
2 din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 şi, ulterior,
în termen de maximum două luni de la data deciziei de înregistrare, în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială, potrivit art. 26 alin. 1 din lege şi Regulii 17 alin. 3 din Regulament.
Prin urmare, data înregistrării mărcii este cea a înscrierii mărcii în Registrul Naţional al
Mărcilor sau a publicării în BOPI (în funcţie de prima operaţiune efectuată), când terţii interesaţi pot
lua cunoştinţă în mod obiectiv de înregistrarea mărcii şi pot formula o eventuală acţiune în nulitatea
acesteia.
Trebuie observat, însă, că aceeaşi procedură este aplicabilă şi în situaţia în care, precum în
cauză, cererea este admisă în parte, iar ulterior, în urma formulării contestaţiei de către titularul
cererii împotriva refuzului de înregistrare pentru o parte dintre produse sau servicii, cererea este
admisă şi pentru produsele sau serviciile iniţial refuzate.
În absenţa unei derogări de la regulile privind înscrierea/publicarea mărcii înregistrate în
secţiunea din lege referitoare la soluţionarea contestaţiei şi, subsecvent, la eventuala contestaţie
deschisă la instanţa de judecată împotriva hotărârii Comisiei de Contestaţii din cadrul OSIM, acestea
sunt implicit aplicabile, din moment ce calea de atac declanşează o nouă examinare pe fond, fie şi
parţială, a cererii de înregistrare a mărcii.
De altfel, şi în prezenta cauză, după adoptarea Hotărârii Comisiei de Contestaţii din cadrul
OSIM nr. 52/21.05.2015), a fost emisă o nouă decizie de înregistrare a mărcii, prin Decizia OSIM nr.
1028420/30.07.2015.
417
Pe acest temei, terţii interesaţi ce ar putea formula o acţiune în nulitatea înregistrării mărcii
iau cunoştinţă de admiterea cererii de înregistrare în urma formulării contestaţiei de către titularul
cererii doar după înscrierea mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor.
Faţă de raţiunea inserării în cuprinsul art. 47 alin. 3 din lege a datei înregistrării mărcii, ca
moment de început al curgerii prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate, anume opozabilitatea faţă
de terţi a înregistrării mărcii, trebuie considerat, astfel cum, în mod corect, a procedat instanţa de
apel, că şi cea de-a doua înscriere a mărcii, în urma admiterii contestaţiei titularului cererii de
înregistrare, reprezintă tot data înregistrării mărcii, în înţelesul normei în discuţie, pentru produsele
sau serviciile vizate de hotărârea Comisiei de Contestaţii.
Această constatare nu epuizează, însă, analiza prescripţiei dreptului material la acţiune în
ipoteza din cauză, în condiţiile în care prima înscriere în registru a mărcii produce efecte juridice, ca
dată a înregistrării mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care cererea a fost admisă în parte,
iar această dată - spre deosebire de cea de-a doua evidenţiere în registru a mărcii, din anul 2015 – nu
se plasează sub imperiul Codului civil actual, care conţine o reglementare a prescripţiei extinctive
diferită de vechea reglementare.
Astfel, prin Decizia nr. 29160 din 12.01.2010, OSIM a admis cererea de înregistrare a mărcii
verbale „Sibiu” pentru o parte dintre produsele din clasa 29, respectiv „pastă de ficat, de carne sau de
peşte, pateu vegetal”.
În aplicarea art. 26 alin. 1 din Legea nr. 84/1998, citat anterior, marca a fost publicată în
BOPI, pentru aceste produse, cel mai târziu la data de 12.03.2010, dată de la care a început să curgă
termenul de prescripţie de 5 ani, în privinţa înregistrării mărcii pentru produsele menţionate.
La acel moment, era în vigoare Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar
potrivit art. 18 din acest act normativ, „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca,
din oficiu, sa cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.”
Prin Decizia nr. 1/2014 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, dată în
interpretarea şi aplicarea, printre altele, a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C.civ. şi ale art. 201 din Legea
nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, s-a stabilit că „prescripţiile extinctive începute
anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse
dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât
atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei
extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”
În acest cadru, se constată că, în mod greşit, instanţa de apel nu a făcut d istincţia cuvenită în
privinţa datei înregistrării mărcii, cu consecinţa că nu a făcut o aplicare corespunzătoare a regimului
juridic al prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitatea înregistrării mărcii, inclusiv sub aspectul
invocării sale, în raport de legea în vigoare la momentul fiecărei publicări a mărcii în BOPI, în urma
unei decizii de admitere a cererii de înregistrare.
Astfel, cu toate că, în pofida celor susţinute de către recurentă, prescripţia extinctivă a fost
analizată în mod corect şi prin raportare la partea din cererea de înregistrare a mărcii admisă abia în
anul 2015, instanţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că, pentru o parte dintre produse,
înregistrarea mărcii a avut loc încă din anul 2010, împrejurare ce ar fi condus la soluţionarea
excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi prin prisma art. 18 din Decretul nr. 167/1958,
pentru partea de pretenţii iniţial admisă, ţinându-se cont şi de decizia pronunţată de instanţa supremă
în interesul legii, cu caracter obligatoriu erga omnes.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că excepţia în discuţie a fost în mod greşit
soluţionată de către instanţa de apel, astfel încât recursul se impune a fi admis şi, pe cale de
consecinţă, Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe
de apel, în temeiul art. 497 C.proc.civ.
418
(2) În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a distinctivităţii mărcii, în aplicarea art. 5 lit. b şi
d din Legea nr. 84/1998, recurenta B. S.A. a reproşat instanţei de apel următoarele: ignorarea
jurisprudenţei CJUE privind posibilitatea înregistrării unei mărci cu denumirea unei localităţi;
neexercitarea rolului activ în determinarea distinctivităţii mărcii; inserarea unor motive contradictorii
în cuprinsul deciziei în privinţa percepţiei publicului consumator; existenţa familiei de mărci.
Prioritar analizei criticilor formulate, trebuie subliniat că analiza de către instanţa de apel a
fondului raportului juridic dedus judecăţii, în limitele cererilor şi apărărilor formulate, a avut în
vedere marca verbală „Sibiu” astfel cum a fost înregistrată în anul 2015, fără a lua în considerare
înregistrarea parţială din anul 2010, omisiune deja sancționată de către această instanţă de recurs în
analiza primului motiv de casare.
Înregistrarea din anul 2015 a mărcii a avut loc pentru aproape toate produsele solicitate, doar
cu două excepţii – „păsări” şi „salam”, ceea ce înseamnă că le-a inclus şi pe cele care fuseseră
admise la înregistrare în anul 2010, respectiv „pastă de ficat, de carne sau de peşte, pateu vegetal”,
izolate din categoria de produse din care făceau parte („carne”, „peşte”, „uleiuri şi grăsimi
comestibile”).
Prin urmare, soluţia de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, deja adoptată ca urmare a
admiterii primului motiv de recurs, antrenează nu numai soluţionarea excepţiei invocate prin
întâmpinare, dar şi o nouă devoluţiune a fondului în limitele pretenţiilor reclamantei pentru care nu
operează prescripţia extinctivă.
În această situaţie, instanţa de apel va aprecia în aceste limite caracterul distinctiv al mărcii
verbale „Sibiu”, intrinsec şi eventual dobândit prin folosinţă, ţinând cont şi de legătura dintre
produsele admise la înregistrare în anul 2010 şi cele pentru care înregistrarea mărcii a avut loc abia
în anul 2015, urmând a se stabili, în special, dacă şi în ce măsură menţinerea înregistrării mărcii
pentru anumite produse are ca efect menţinerea întregii categorii de produse sau, cel puţin, a unei
eventuale subcategorii din care ar face parte respectivele produse.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că evaluarea motivelor de recurs poate fi efectuată
doar în privinţa acelor produse din clasa 29 ce nu au vreo legătură cu cele admise la înregistrare în
anul 2010.
Urmează, însă, ca dezlegările din prezenta decizie asupra criteriilor de apreciere a
distinctivităţii mărcii, în situaţia presupusă de art. 5 lit. d din Legea nr. 84/1998, să fie avute în
vedere, cu ocazia rejudecării apelului, indiferent de produse, fiind vorba despre dezlegări cu caracter
de principiu.
Cât priveşte critica referitoare la ignorarea jurisprudenţei CJUE, se impune a se avea în
vedere faptul că art. 5 alin. 1 lit. b şi d din legea română a mărcilor – a căror încălcare la momentul
înregistrării mărcii pârâtei a fost invocată ca motive de nulitate în cauza de faţă – relevă transpunerea
directivei de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, având un conţinut identic
textelor corespunzătoare din actul Uniunii Europene.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din Directiva 2008/95, „Sunt refuzate înregistrării sau pot să fie
declarate nule, dacă sunt înregistrate: (...) (b) mărcile fără caracter distinctiv; (c) mărci care sunt
compuse exclusiv din semne sau indicii putând servi, în comerț, pentru a desemna felul, calitatea,
cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării
de servicii sau alte caracteristici ale acestora”.
În mod evident, o marcă descriptivă în sensul art. 5 alin. 1 lit. d din legea română (art. 3 alin.
1 lit. c din directivă) este lipsită de caracter distinctiv, din moment ce marca nu ar avea aptitudinea de
a distinge produsele sau serviciile unui comerciant, cărora le este destinată, de cele oferite de alţi
comercianţi, astfel încât înregistrarea unei asemenea mărci ar conduce şi la motivul de nulitate
întemeiat pe lit. b din acelaşi art. 5 alin. 1 (după caz, din art. 3 alin. 1).
419
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat chiar cu privire la înregistrarea unor nume
geografice ca mărci, în hotărârea pronunţată la data de 4 mai 1999, în cauzele conexate C-108/97 şi
C-109/97 Windsurfing Chiemsee, arătând criteriile ce trebuie aplicate în aprecierea caracterului
distinctiv al acestui semn, în interpretarea art. 3 alin. 1 lit. c din directivă.
Curtea a statuat, cu titlu de principiu, că această normă urmărește un obiectiv de interes
general, care impune ca semnele sau indicațiile care descriu categoriile de produse sau servicii pentru
care este solicitată înregistrarea să poată fi utilizate liber de către toți, inclusiv în calitate de mărci
colective sau în mărci complexe sau grafice (pct. 25 din hotărâre).
În concret, cu referire la înregistrarea ca mărci a numelor geografice, prin dispozitivul
hotărârii s-a tranşat în sensul că art. 3 alin. 1 lit. c din directivă interzice o asemenea înregistrare în
cazurile în care acestea din urmă desemnează locuri care au, în prezent, în percepţia mediilor
interesate, o legătură cu categoria de produse vizate, şi, nu mai puţin, în cazurile în care respectivele
denumiri pot fi considerate de către mediile interesate ca desemnând provenienţa geografică a acelei
categorii de produse ori sunt susceptibile de a fi utilizate în viitor ca indicaţie de provenienţă
geografică a categoriei de produse în cauză.
Totodată, Curtea a statuat că în această apreciere trebuie să se ţină cont de cunoaşterea de
către mediile interesate atât a numelui geografic respectiv, cât şi a caracteristicilor locului desemnat
şi a categoriei de produse vizate, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt fabricate în acel loc.
Din hotărârea CJUE rezultă, în primul rând, faptul – corect subliniat prin motivele de recurs -
că textul interpretat nu interzice de plano înregistrarea oricărei denumiri geografice, fiind necesar,
pentru ca un semn care conţine o asemenea denumire să fie considerat descriptiv, să se realizeze o
apreciere în concret a elementelor indicate.
Raportarea la produsele sau serviciile vizate de marcă este esenţială, iar acest reper este
firesc, din moment ce se analizează distinctivitatea mărcii, în percepţia publicului relevant, analiză
indisolubil legată de produsele sau serviciile cărora marca le este destinată. O marcă nu poate fi
descriptivă în abstract, ci numai în raport cu anumite produse sau servicii.
Prin urmare, aprecierea instanţei de apel în sensul că asocierea în mintea publicului cu
localitatea, dat fiind că Sibiu este un oraş important din zona Transilvaniei, chiar dacă acest din urmă
fapt este unul notoriu, nu este suficientă în analiza distinctivităţii unei mărci, care trebuie să se
bazeze pe caracterul descriptiv al semnului, în percepţia publicului, prin raportare la produsele sau
serviciile desemnate de marcă.
Urmează, aşadar, ca, în cadrul rejudecării apelului, instanţa să analizeze caracterul distinctiv
intrinsec al mărcii verbale „Sibiu” în strictă legătură cu produsele vizate, pentru fiecare în parte – cu
atât mai mult cu cât acestea se plasează într-o gamă variată -, ţinându-se cont de criteriile de
apreciere desprinse din jurisprudenţa CJUE, relevate în cele ce preced.
Înalta Curte reţine că recurenta a mai reproşat instanţei de apel, în esenţă, neefectuarea unui
studiu de piaţă/sondaj/chestionar, pentru stabilirea distinctivităţii mărcii, din moment ce a considerat
că o asemenea probă ar fi fost necesară, dar a imputat pârâtei neadministrarea sa.
Din argumentele aduse în susţinerea criticilor, reiese că acestea s-ar putea încadra, pe de o
parte, în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.5 C.proc.civ., întrucât se pretinde
neexercitarea rolului activ în determinarea distinctivităţii mărcii, în aplicarea art. 22 C.proc.civ., iar,
pe de altă parte, în cazul descris de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., reclamându-se inserarea unor
motive contradictorii în cuprinsul deciziei în privinţa percepţiei publicului consumator.
Criticile astfel formulate urmează a fi respinse.
Astfel cum a reţinut instanţa de apel, un sondaj de opinie poate face parte dintre mijloacele pe
baza cărora se apreciază dacă o marca este cunoscută de o fracţiune semnificativă a publicului,
aspect determinant în stabilirea distinctivităţii unei mărci, dobândite prin folosinţă înainte de data
depozitului, invocată de către pârâtă în apărare.
420
Concludenţa şi pertinenţa unui mijloc de probă ori caracterul de probă directă nu asigură,
însă, valoare absolută respectivei dovezi, instanţa având obligaţia să ţină cont de toate probele
administrate, examinându-le pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, astfel cum prevede art.
264 C.proc.civ..
Or, instanţa de apel a procedat în mod concret la analiza mijloacelor de probă administrate de
către pârâta B. S.A., ajungând, prin aprecierea coroborată a acestora, la concluzia nedovedirii
distinctivităţii semnului „Sibiu”, dobândite prin folosinţă.
Întrucât prin motivele de recurs nu s-a formulat vreo altă critică referitoare la celelalte
mijloace de probă analizate în apel, simpla referire a recurentei doar la unul dintre acestea este lipsită
de finalitate, cât timp nu ar putea conduce la casarea deciziei şi la trimiterea cauzei spre rejudecare.
În acelaşi timp, sarcina probării aspectului invocat în apărare revine, în mod evident, pârâtei,
în aplicarea art. 249 C.proc.civ., iar potrivit art. 254 alin. 6 C.proc.civ., părţile nu pot invoca în calea
de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în
condiţiile legii, motiv pentru care susţinerile recurentei nu pot fi, oricum, primite.
Cât priveşte susţinerea recurentei referitoare la existenţa unor considerente contradictorii în
cuprinsul deciziei recurate, se constată că nici aceasta nu are temei, în condiţiile în care aspectele
relevate sunt diferite: caracterul distinctiv al mărcii, în cazul particular al unui nume geografic,
respectiv distinctivitatea mărcii dobândită prin folosinţă şi, mai mult decât atât, sarcina probei acestui
din urmă revine titularului, ce o invocă în apărare, în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii
înregistrării mărcii.
Or, eventuala contrarietate între considerentele hotărârii poate subzista doar în analiza unuia
şi a aceluiaşi aspect, vădind o inconsecvenţă a instanţei în elaborarea unui unic raţionament juridic pe
temeiul căruia şi-a fundamentat soluţia, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum s-a arătat anterior.
În consecinţă, această susţinere este nefondată şi va fi respinsă.
Cât priveşte existenţa familiei de mărci, se constată că susţinerile recurentei nu relevă vreo
critică de nelegalitate a deciziei, în absenţa oricărei referiri la considerentele decisive pentru care
instanţa de apel a respins apărarea pârâtei pe acest aspect, anume nedovedirea folosirii în comerţ a
mărcii combinate „Sibiu”, înregistrate pe cale naţională în anul 1964 şi pe cale internațională în anul
2004, precum şi predominanţa elementului „Scandia” în cadrul celorlalte mărci înregistrate de către
pârâtă, care conduce la concluzia că mărcile nu sunt concepute în jurul elementului „Sibiu”.
În acest cadru, simpla nemulţumire a recurentei – pârâte faţă de respingerea apărării sale cu
acest obiect nu este aptă a declanşa controlul de legalitate al deciziei recurate, urmând a fi înlăturată
ca atare.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte a admis recursul, exclusiv în considerarea primului motiv de
recurs, iar pe temeiul art. 497 C.proc.civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare
aceleiaşi curţi de apel.
4. Marcă. Acţiune în anulare. Înregistrare cu rea-credinţă. Concurenţi pe aceeaşi piaţă.

Folosirea anterioară a semnului cu titlu de marcă. Intenţie neloială
Legea nr. 84/1998, art. 36 alin. (1), art. 47 alin. (1) lit. c)
În analiza relei-credințe la înregistrarea unei mărci este necesară stabilirea elementului

obiectiv (cunoașterea de către titularul cererii de înregistrare a faptului relevant, respectiv a
împrejurării utilizării semnului de către un terț, în virtutea căreia a dobândit o anumită cunoaștere
pe piață), dar și a elementului subiectiv, respectiv intenția neloială a solicitantului înregistrării,
421
simpla cunoaștere de către solicitant a utilizării semnului de către un terț la data cererii de
înregistrare nefiind suficientă.
Astfel, condiţia elementului subiectiv este întrunită câtă vreme părţile erau competitori pe
aceeaşi piaţă şi reclamanta folosea deja semnul cu funcţia de marcă pentru propriile produse la
data înregistrării de către pârât a semnului ca marcă. În atare situaţie, scopul înregistrării mărcii a
fost acela de a profita de rezultatul folosirii îndelungate de către reclamantă a semnului identic, cu
funcția de marcă, ceea ce denotă existenţa intenţiei neloiale a pârâtului la înregistrarea semnului ca
marcă, precum și de a interzice reclamantei pentru viitor folosirea acestei denumiri, în temeiul
drepturilor exclusive dobândite prin înregistrare, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Prin urmare, reaua-credință a pârâtului rezultă din faptul că a urmărit să profite necuvenit
de o denumire uzitată vreme îndelungată de un concurent de pe piață, prin aproprierea respectivei
denumiri și a clientelei aferente.
Prin cererea înregistrată la data de 17.04.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a
civilă, reclamantul Institutul A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. şi Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună
anularea mărcii naţionale Proposept MN 99443, nr. de depozit M 200810256, înregistrată de către B.
S.R.L., pentru produsele din clasa 05, întrucât înregistrarea acesteia a fost făcută cu rea-credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 493 din 20.03.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis
acţiunea privind pe reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci; a dispus anularea mărcii naţionale Proposept MN 99443, nr. de depozit M2008
10256, înregistrată de pârâtă, pentru produsele din clasa 05.
Prin decizia civilă nr. 27 A din 14.01.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a
respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.
499/2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei civile nr. 27 A/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-
a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.
Recursul declarat de pârâta B. S.R.L. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform
prevederilor art. 487 alin. (1) C.proc.civ., invocându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa
trimiterii cauzei spre judecarea apelului, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în
judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:
Decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 33 C.proc.civ. în ceea ce priveşte respingerea
criticii în apel sub aspectul lipsei de folos practic al demersului reclamantei de a solicita şi obţine
anularea mărcii sale naţionale, în condiţiile în care aceasta are înregistrat la nivelul Uniunii Europene
acelaşi semn, cu motivarea că: intimata-reclamantă prin anularea mărcii naţionale ar înlătura
aparenţa de validitate şi, deci, efectele uneia dintre mărcile înregistrate, ceea ce constituie o slăbire în
ansamblu a situaţiei juridice a apelantei; dacă sentinţa apelată devine definitivă, statuările în fapt şi în
422
drept de natură a justifica respingerea relei-credinţe intră în autoritatea lucrului judecat şi ar putea fi
folosită şi în cadrul unui demers judiciar lato sensu făcut pentru anularea mărcii comunitare
omonime;
- recurenta-pârâtă susține că în situaţia admiterii cererii şi, deci, a anulării înregistrării mărcii
sale naţionale, reclamanta tot nu ar putea folosi semnul, întrucât, ca urmare a înregistrării mărcii
omonime comunitare, îi revine obligaţia reclamantului de a se abţine de la utilizarea aceluiaşi semn,
context în care slăbirea în ansamblu a situaţiei juridice a apelantei-pârâte nu reprezintă un folos
practic, care să respecte cerinţele legale a interesului prevăzut de art. 33 C.proc.civ.;
- o altă încălcare a textului de lege menţionat o reprezintă şi faptul că interesul se raportează la
obiectul cererii şi nu la conţinutul hotărârii judecătoreşti, care ar putea fi folosit cu autoritate de lucru
judecat într-o altă procedură; în plus, nu se justifică un interes licit dacă scopul formulării acţiunii
este doar de a obţine o hotărâre favorabilă pe care să se sprijine reclamantul într-o altă procedură, în
condiţiile în care procedura anulării mărcii comunitare nu depinde de raţionamentul instanţei
naţionale care se pronunţă cu privire la marca naţională;
- interesul trebuie să fie născut şi actual, adică să existe în momentul în care se exercită
acţiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai putea
obţine folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, fiind astfel prejudiciată,
însă dacă în speţă se obţine anularea mărcii naţionale a pârâtei, aceasta nu se poate prevala de ea,
întrucât i se opune marca comunitară care nu a fost niciodată contestată.
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ., în sensul în
care a fost respinsă solicitarea recurentei de a se constata că anumite critici din cererea de chemare în
judecată nu au ca temei de drept art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, ci art. 47 alin. (1) lit. a)
şi b) din Legea nr. 84/1998, critici care nu mai pot fi puse în discuţia părţilor, întrucât cererea a fost
formulată după expirarea termenului de 5 ani de la înregistrare, însă, instanţa de apel răspunzând
acestei critici a reținut că pârâta tinde la schimbarea obiectului şi cauzei cererii, în condițiile în care
numai reclamantul poate trasa aceste limite procesului civil, iar nu pârâtul;
- or, în opinia recurentei, raţionamentul este greşit, întrucât a invocat faptul că instanţa nu este
ţinută de temeiul de drept indicat de reclamant, ci are obligaţia de a da o calificare juridică exactă
cererii reclamantului, cât timp acesta a susţinut că pârâta a încălcat art. 5 şi art. 6 din Legea nr.
84/1998, ceea ce conferă o altă încadrare juridică raportului juridic dedus judecății, precum şi
încălcarea drepturilor sale anterioare înregistrării contestate în cauză, pe care instanţa de apel le-a
apreciat ca fiind temei de fapt;
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 329 C.proc.civ., a Decretului nr. 31/1954
şi a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
- relativ la critica ce a vizat soluţia primei instanţe, prin motivele de apel a arătat că nu s-a
depus niciun înscris la dosar care să ateste modul de încetare a existenţei sau de transformare juridică
a vechiului Institut C. a cărui loc să fie preluat de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că
reclamanta nu poate fi considerată continuatoarea fostului Institut, iar prezumţia reținută de instanță
nu poate opera în cauză, raţionamentul curții de apel încălcând dispoziţiile art. 40 - 44 din Decretul
nr. 31/1954, potrivit cu care persoana juridică încetează prin comasare, divizare sau dizolvare,
acestea fiind, practic, formele posibile de reorganizare, însă niciunul dintre evenimentele evocate
prin decizia recurată, nu ilustrează intervenirea unei asemenea situaţii;
- nu se poate reţine că reclamanta ar fi din punct de vedere legal continuatoarea fostului Institut
C., în condiţiile în care a fost înfiinţată în anul 1997 şi i se aplică regimul juridic prevăzut de Legea
nr. 31/1990, întrucât pentru a fi posibilă o relaţie de continuitate dintre o persoana juridică anterioară
şi una ulterioară, trebuiau urmate anumite proceduri legale;
- a invocat existenţa unei motivări contradictorii, întrucât, de o parte, instanţa de apel a apreciat
că reclamanta ar fi continuatoarea fostului Institut, pentru ca mai apoi să reţină că, potrivit
423
susţinerilor şi probatoriului administrat de recurentă în cauză, după înfiinţarea reclamantei (ca şi
continuatoare a fostului Institut), fostul Institut a devenit acţionarul reclamantei, începând cu anul
1998; or, în contextul expus nu este posibilă o continuitate în timp a unei persoane juridice distincte;
- caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei de apel rezidă şi din următoarele
considerente: „includerea printre acţionari a institutului originar accentuează legătura juridică şi
economică dintre reclamantă şi Institutul C., a cărui activitate a preluat-o prin reorganizare”; dacă ar
fi intervenit o reorganizare a fostului Institut, ar fi avut ca efect încetarea sa din fiinţă, ceea ce este
contrar faptului că la un an de la înfiinţarea reclamantei prin preluarea/continuarea activităţii fostului
Institut, acesta din urmă să devină acţionar al acesteia, astfel cum rezultă din extrasul de la Registrul
Comerţului depus în apel la dosar;
- consecinţa juridică a faptului că nu a existat o relaţie de succesiune sau de continuitate este
reprezentată de faptul că reclamanta nu se poate prevala de utilizările anterioare datei înfiinţării sale
(1997); deşi intimata-reclamantă a susţinut în faţa instanţei de apel că a preluat conform Statutului
sau portofoliului de contracte, produsele şi mărcile fostului institut, nu a prezentat vreun act juridic
de transfer a unei mărci (chiar şi neînregistrate) dintr-un patrimoniu în altul;
- pentru intervalul 1997/1998 - 2008, reclamanta nu a probat o folosire a semnului Proposept
atât de semnificativă, încât, pe baza acesteia, să se poată deduce că aceasta cunoştea utilizarea
semnului de către terţ, situaţie ce demonstrează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 329 C.proc.civ.,
care permit instanţei să recurgă la prezumţiile judiciare dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
să fie admisibilă proba cu martori şi să se bazeze pe anumite fapte probate cu greutatea şi puterea de
a naşte probabilitatea faptului pretins;
- or, raţionamentul instanţei de apel nu răspunde acestor cerinţe, întrucât utilizarea semnului în
activitatea economică nu poate fi apreciată ca fiind de o valoare de sub 250 de lei, actele de folosire
au fost răzleţe, chiar inexistente în contextul absenţei unui probatoriu adecvat, iar instanţa de apel nu
a prezentat argumentele potrivit cărora elementele de la dosar ar conduce la concluzia cunoaşterii
pretinsei utilizări anterioare a semnului.
Recurenta mai susține că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că cea de-a doua condiţie, a
intenţiei neloiale, ar fi îndeplinită.
- a arătat că art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezintă o transpunere a art. 4 alin.
(2) din Direcția U.E. 2015/2436 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci
care prevede următoarele: „o marcă poate fi declarată nulă în cazul în care cererea de înregistrare a
mărcii a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant. Orice stat membru poate să prevadă, de
asemenea, că o astfel de marcă nu trebuie să fie înregistrată.”
- potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, pentru ca o marcă să
poată fi anulată pentru înregistrare cu rea-credinţă, este necesar să fie îndeplinite două condiţii: un
element obiectiv (al cunoaşterii utilizării semnului anterior) şi un element subiectiv (al intenţiei
neloiale urmărite la momentul înregistrării); chiar dacă ar fi considerat îndeplinit elementul
cunoaşterii, instanţa de apel ar fi trebuit să explice de ce este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie,
cunoaşterea în sine nefiind suficientă pentru a susţine o constatare a relei-credinţe (C-529/07 din
11.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli, par. 40, 48, 49);
- potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene şi a Ghidului EUIPO, la analiza
îndeplinirii celei de-a doua condiţii, instanţele naţionale trebuie să verifice următoarele elemente:
dacă solicitantul are intenţia de a înregistra o marcă cu scopul de a bloca înregistrarea semnului de
către un concurent, dacă există relaţii contractuale între părţi, dacă solicitantul are intenţia de a
profita de reputaţia semnului, dacă solicitantul are sau nu intenţia de a folosi semnul;
- raportând conduita recurentei la elementele expuse, în opinia recurentei, nu a existat o
intenţie neloială la momentul înregistrării semnului Proposept, cererea de înregistrare a mărcii
Proposept raportându-se la activitatea recurentei de producător de produse farmaceutice;
424
- la data formulării cererii de înregistrare a mărcii, recurenta comercializa mai multe produse
pe bază de propolis, cum şi-a schimbat denumirea şi a urmărit dezvoltarea şi diversificarea
produselor sale, a înţeles să ia şi măsurile pentru a se asigura protecţia prin înregistrarea unei mărci,
comercializând Proposept, după înregistrarea mărcii, scopul fiind nu acela de a bloca înregistrarea
mărcii de către intimat, ci de a folosi semnul înregistrat (a se vedea cauza C-529/07,
Chocoladefabriken Lindt & Sprungli, par 43-44);
- un argument în plus pentru lipsa vreunei intenţii neloiale la momentul înregistrării este faptul
că între părţi nu au existat relaţii contractuale anterior înregistrării semnului (a se vedea TUE, cauza
T-321/10, Gruppo Salini, par. 25-32).
- conform art. 36 din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii oferă titularului un drept de
folosinţă exclusivă asupra acesteia, aşa încât exercitarea unui drept conferit prin lege nu poate fi
niciodată calificată ca o manifestare a relei-credinţe;
- în ceea ce priveşte intenţia solicitantului de a profita de reputaţia semnului, a arătat că semnul
Proposept este foarte slab distinctiv, componentele acestuia („propo si „sept") descriind, în realitate,
ceea ce face produsul, sens în care nu se poate considera că semnul ar avea vreo reputaţie în
domeniu, astfel încât să se conchidă că recurenta ar fi înregistrat semnul cu scopul de a profita de o
asemenea reputaţie (a se vedea cauza T-327/12, Simca, par. 40, 46, 49);
- înregistrarea semnului Proposept se înscrie în logica comercială a produselor recurentei,
având în vedere că încă din anul 2003, B. a comercializat produse care conţineau atât componenta
„propo” cât şi componenta „sept” ceea ce demonstrează lipsa unei intenţii neloiale a solicitantului,
aspect care a fost reţinut în mai multe rânduri de către Tribunalul Uniunii Europene în următoarele
cauze: T- 136/11, Pelikan (par. 36 şi urm.), T-33/11, Bigab (par. 20, 23) şi T-291/09 (par. 58, 67).
- nici notificarea trimisă către intimat prin care i s-a solicitat încetarea comercializării
produselor, ulterior înregistrării mărcii nu demonstrează îndeplinirea acestei condiţii, întrucât
presupune exercitarea unui drept prevăzut de lege (a se vedea TUE, T-33/11, Bigab, par. 33).
- instanţa de apel, din simpla constatare a utilizare a semnului anterior cererii recurentei de
înregistrare a concluzionat că ambele condiţii (cea obiectivă şi subiectivă) ar fi îndeplinite, aspect
care contravine chiar Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-529/07 din
11.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli (par. 40, 48, 49), potrivit căreia: „cunoaşterea în
sine nefiind suficientă pentru a susţine o constatare a relei-credinţe. "
- instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că prezumţia de bună-credinţă este valabilă până
în momentul furnizării unei dovezi contrarii directe (Hotărârea din 13 februarie 2012, T-136/11,
„Pelikan”, punctul 57), dovadă care nu a fost făcută în cauză de intimat.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul-reclamant solicitat, în principal, anularea recursului, iar
în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiate.
În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, cu referire la motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a arătat că recurenta-pârâtă nu a invocat nicio neregularitate
procedurală care să fi fost săvârşită de instanţa de apel şi care să determine nulitatea hotărârii, ci şi-a
exprimat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată cu privire la lipsa de interes, considerând că
această excepţie trebuia admisă în raport cu dispoziţiile art. 33 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 22 C.proc.civ., a susţinut că recursul priveşte hotărârea
instanţei de apel, iar nu pe cea a instanţei de fond; instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia
hotărârii primei instanţe şi a respins apelul ca nefondat, analizând fiecare motiv de apel şi explicând
care sunt considerentele pentru care 1-a considerat neîntemeiat. Recurenta a reiterat motivele de apel
invocate, indicând formal pct. 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C.proc.civ., după cum a apreciat că sunt
425
aspecte de procedură sau aspecte de fond, motivare care nu permite o încadrare a acestora în
motivele de casare.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a precizat că
aspectele menţionate la pct. C şi pct. III din recurs vizează interpretarea probelor, în ceea ce priveşte
calitatea reclamantei de succesor a fostului intimat şi îndeplinirea condiţiei neloiale.
Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.
că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488
alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., dar, cu toate acestea, întrucât a susţinut şi teza unor motive
contradictorii redate în cuprinsul considerentelor, va fi avută în vedere și ipoteza de la pct. 6.
În prima dintre critici, se invocă greșita soluționare a excepției lipsei de interes a reclamantei
în formularea acțiunii, excepție invocată de pârâtă prin motivele de apel.
Excepția lipsei de interes este o excepție procesuală, de procedură prin care se invocă lipsuri
în privința dreptului la acțiune, astfel încât, prin invocarea acesteia tindea la respingerea cererii, ca
fiind formulată de o persoană lipsită de interes, în temeiul prevederilor art. 40 C.proc.civ.
Prin excepția în discuție, se valorifică încălcarea unei norme de ordine publică, cum este cea
de la art. 33 C.proc.civ., aceasta fiind o excepție absolută, peremptorie, al cărei eventual caracter
întemeiat ar face inutilă analizarea fondului cauzei, astfel cum rezultă din conţinutul art. 248 alin. (1)
C.proc.civ.
Fiind vorba despre o excepție absolută, ea se supune regimului juridic procesual de invocare
prevăzut de art. 247 alin. (1) C.proc.civ., putând fi invocată în orice fază a procesului, așadar, și prin
motivele de apel, astfel cum pârâta a procedat.
Chiar în condițiile în care la prima instanță pârâta nu a formulat întâmpinare, având în vedere
prevederile art. 208 C.proc.civ., se constată că sancțiunea decăderii din dreptul procesual de a invoca
excepții, nu operează în privința excepțiilor de ordine publică, precum sunt excepțiile absolute.
Recurenta-reclamantă a argumentat excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea
cererii de anulării înregistrării mărcii sale naționale PROPOSEPT, protejată prin certificatul de
marcă nr. M 2008 010256, cu începere de la 21.11.2008, pentru produse din clasa 5 a Clasificării de
la Nisa, pentru aceea că, aceasta deține protecția aceluiași semn și ca marcă a Uniunii Europene, cu
începere din 14.01.2009, prelungită la 14.01.2019, până la data de 14.01.2029.
Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o corectă dezlegare acestei excepții procesuale,
aplicând în mod judicios prevederile art. 33 C.proc.civ.
Astfel, potrivit acestei norme: ”Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și
actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu
scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea
unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.”
În analiza acestei excepții, instanța de apel a reținut că dacă apelanta deține mai multe titluri
de protecție cu privire la aceeași marcă, acestea dezvoltă un efect cumulativ.
S-a apreciat că în schimb, nu se poate contesta că intimata-reclamantă obține un folos practic
prin anularea mărcii naționale pentru rea-credință, întrucât înlătură aparența de validitate pentru
marca națională și, deci, efectele uneia dintre mărcile înregistrate ale pârâtei, ceea ce constituie o
slăbire, în ansamblu, a situației juridice a acesteia.
În plus, o hotărâre judecătorească definitivă de admitere a cererii de anulare a mărcii
naționale, statuările în fapt și în drept de natură a justifica reținerea relei-credințe vor intra sub
autoritatea lucrului judecat și ar putea fi folosite și în cadrul unui demers judiciar inițiat pentru
426
anularea mărcii Uniunii Europene identice, căci, și în procedurile juridicționale din fața EUIPO se
recunoaște egală valoare juridică autorității de lucru judecat.
Constatându-se că hotărârea pronunțată în litigiul de față este una în materie civilă, aceasta ar
beneficia de recunoaștere de drept în toate statele membre UE și deci, pentru identitate de rațiune, și
în fața EUIPO, potrivit prevederilor art. 36 din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Totodată, Înalta Curte apreciază că o atare dezlegare este în acord cu dispozițiile art. 33 teza
finală C.proc.civ., întrucât această normă permite formularea unei cereri de chemare în judecată chiar
în condițiile în care interesul de a acționa nu este unul născut și actual pentru a preîntâmpina
producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
Or, având în vedere că recurenta-pârâtă este deținătoare unor drepturi exclusive asupra mărcii
verbale PROPOSEPT, cererea reclamantei de anulare a mărcii naționale a pârâtei se înscrie în cadrul
eforturilor sale juridice ale de a-și apăra interesele legitime legate de utilizarea anterioară a aceluiași
semn verbal și tinde să preîntâmpine producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara,
întrucât pârâta îi poate solicita oricând cu şanse reale, încetarea folosirii semnului.
Împrejurarea revelată de către pârâtă abia în apel, cu scopul vădit de a o lua prin surprindere
pe reclamantă (câtă vreme înregistrarea mărcii Uniunii se pretinde că datează din anul 2009,
existând, așadar la data formulării și soluționării cererii în primă instanță) vădește o încălcarea a
dispozițiilor art. 247 alin. (3) C.proc.civ. care obligă părțile să invoce toate mijloacele de apărare și
toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute; norma mai stabilește că, în caz contrar, ele
vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 188-191 fiind aplicabile.
Înalta Curte apreciază că deși norma evocată nu interzice părții să invoce excepții procesuale
absolute chiar într-un stadiu avansat al procedurii la un moment mai îndepărtat decât cel la care îi
sunt cunoscute (aspect ce ține de regimul juridic de invocare), cu toate acestea, dată fiind stabilirea
acestei obligații de invocare de îndată ce are cunoștință despre acestea, o conduită contrară acestei
dispoziții legale, permite instanței a concluziona în sensul abaterii părții și de la regulile înscrise de
legiuitor la art. 10 și 12 C.proc.civ.
Pornind de la constatarea anterioară, Înalta Curte, la rândul său, reține că posibila existență
chiar a unei mărci a Uniunii Europene identice cu cea națională (în apel intimata contestând o atare
împrejurare de fapt, sens în care a invocat rezultatul cercetărilor sale ca vizând marca PROPOLIS,
iar nu PROPOSEPT), nu ar fi putut fi reținut ca un argument cu valoare absolută pentru justificarea
lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de anulare a mărcii naționale, având în vedere că
intimata-reclamantă nu a declarat explicit că nu intenționează formularea unei cereri similare și
împotriva acestui titlu de protecție al pârâtei, valabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Însă, a asemenea cerere trebuie adresată Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate
Intelectuală (EUIPO), potrivit art. 59 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 2017/1001 al Parlamentului
European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, întrucât, în fața unei
instanțe din oricare stat membru (instanțe competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene,
conform art. 123 din Regulament), o astfel de cerere nu poate fi formulată decât pe cale incidentală,
anume, prin formularea unei cereri reconvenţionale într-o acţiune în contrafacere formulate de
titularul mărcii europene împotriva sa, potrivit celor prevăzute art. 63 alin. (4) din același act
normativ european, cu efect direct și pe teritoriul național.
Nici greșita aplicare a prevederilor art. 22 C.proc.civ., analizată de instanța de apel, nu va
putea fi reținută, recurenta dezvoltând această critică pe același temei – art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ.
Înalta Curte constată că pretinsa greșită evaluare a aplicării dispozițiilor art. 22 C.proc.civ. de
curtea de apel, se fundamentează pe premisa calificării temeiului juridic al cererii de chemare în
judecată potrivit propriei aprecieri a recurentei-pârâte.
427
Or, astfel cum în mod just a reținut instanța de apel, reclamantul este cel care stabilește cadrul
procesual - subiectiv și obiectiv - al judecății, în sensul că acesta este cel care indică în cuprinsul
cererii de chemare în judecată elementele menționate de art. 194 C.proc.civ.– între altele, părțile,
obiectul și cauza cererii deduse judecății.
Numai în cazul în care acesta nu a indicat sau a indicat în mod necorespunzător cauza cererii
(causa debendi), instanța de judecată, în temeiul art. 22 alin. (4) C.proc.civ., dă sau restabilește
calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire;
în acest caz, obligația judecătorului este de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă a
cererii.
Or, din acest punct de vedere, pârâtul poate solicita recalificarea cererii prin apărările pe care
le face, dar atare propunere de recalificare, pentru a produce efecte în cauză, este necesar să fie
însușită de instanța de judecată.
Așa fiind, se constată că intimata-reclamantă a invocat ca temei al cererii de chemare în
judecată prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, iar întreaga argumentație susținută
în motivele cererii avea aptitudinea de a tinde la demonstrarea acestei ipoteze normative, iar nu a
celei de la art. 47 alin. (1) lit. a) sau b) din același act normativ, cum eronat susține recurenta.
Invocarea de către reclamantă a unor pretinse drepturi anterioare asupra semnului
PROPOSEPT nu era circumscrisă ipotezei unor drepturi atributive (dobândite prin înregistrare), ci
reprezenta o cerință de demonstrat în cererea de anulare pentru înregistrarea cu rea-credință, conform
celor arătate de CJUE în Cauza Lindt – condiția gradului de protecție de care beneficiază semnul
terțului și cel a cărui înregistrare se solicită.
Drept urmare, nu se poate susține cu real temei că cererea dedusă judecății trebuia soluționată
în raport de prevederile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 din Legea nr. 8/1996, temei de drept
neinvocat de către reclamantă și, de altfel, nici incident în baza unei necesare recalificări a cererii de
către instanţa de judecată, în ipoteza analizată fiind pe deplin incident principiul disponibilității, sub
aspectul stabilirii temeiului juridic pe care se întemeiază pretenția formulată de reclamantă.
Ar mai fi util de menționat că obligația instanței de a recalifica cererea sau de a stabili temeiul
juridic corect al cauzei, în raport cu motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, operează
în cazurile în care este vorba despre norme imperative de la care părțile nu pot deroga, iar nu în cazul
în care este vorba despre norme dispozitive sau de aceeași forță juridică și care țin de opțiunea
titularului cererii, ca formă de manifestare a principiului disponibilității.
Într-o altă critică, întemeiată pe același motiv de casare – art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. -,
recurenta-pârâtă susține greșita aplicare a dispozițiilor procedurale privind prezumțiile judiciare (art.
329 C.proc.civ.), a Decretului nr. 31/1954 și a art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în ceea ce
priveşte confirmarea calității procesuale active a reclamantei în formularea cererii de anulare a
mărcii sale pentru înregistrarea cu rea-credință; de asemenea, în cadrul acestei critici, recurenta
susține și existența unor pretinse motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, astfel că, o atare
susținere, va trebui evaluată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.
Criticile enunțate nu aduc însă spre analiza instanței de recurs decât în mod inconsistent
veritabile motive apte a se circumscrie ipotezelor de casare evocate, întrucât întreaga argumentație a
recurentei este fundamentată pe modalitatea de interpretare a probelor de către instanțele de fond, din
perspectiva stabilirii calității intimatei-reclamante de continuatoare a fostului Institut C., creatorul și
primul utilizator al semnului PROPOSEPT.
Or, din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel, după o corectă
identificare a normelor legale incidente, a prezentat evoluția legislației în materia reorganizării
persoanelor juridice dinainte de anul 1989, arătând efectele actelor normative de referință (Legea nr.
15/1990, Legea nr. 31/1990 etc.) şi demonstrând aplicarea în concret a acestora, în circumstanțele
situației juridice a reclamantei.
428
Acest concept de continuator al unei persoane juridice anterioare și care nu mai are o
existență juridică actuală, nu este o noțiune care să beneficieze de o definiție legală, astfel încât,
atunci când se invocă teza unei astfel de continuități, aceasta devine o chestiune de probatoriu și de
aplicarea a actelor normative, precum și a celor administrative cu caracter normativ sau individual,
după caz, cu incidență pentru reorganizarea persoanei juridice originare.
Drept urmare, o instanță învestită cu dezlegarea unei astfel de chestiuni realizează o analiză
juridică în aceste coordonate, iar elementul esential pe care trebuie să îl verifice vizează stabilirea
unuia sau a mai multor elemente comune, dintre cele care servesc la identificarea unei persoane
juridice, care s-au transmis și, drept urmare, s-au regăsit, din punct de vedere juridic, și la nivelul
persoanelor juridice succesive anterioare până la persoana juridică actuală şi cu privire la care se
tinde a se demonstra teza continuităţii.
Din perspectiva celor care pot fi evaluate sub aspectul legalității, Înalta Curte constată, ca și
instanța de apel, că această chestiune a continuității fostului Institut C. nu putea fi redusă la nivelul
operațiunii juridice a reorganizării persoanelor juridice, în sensul celor prevăzute de Decretul nr.
31/1954, având în vedere că, începând din anul 1990, economia României a început să fie
reorganizată, la nivel sistemic, în direcția unei economii de piață, iar adoptarea și aplicarea
prevederilor Legii nr. 15/1990 și, ulterior, a Legii nr 31/1990 ș.a. au constituit repere legale esențiale
sub aspectul reorganizării fostelor instituții ori întreprinderi de stat, acestea fiind acte normative cu
caracter special faţă de prevederile Decretului nr. 31/1954, astfel încât, trebuie a se recunoaşte, în
acest plan, aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
În consecință, Înalta Curte constată că nu sunt incidente neregularități decurgând din
aplicarea unor prezumții judiciare în fundamentarea concluziei continuității reținute între Institutul C.
și intimatul-reclamant Institutul B. SA, întrucât nu a fost nelegal înlăturată aplicarea Decretului nr.
31/1990 și nici nu se verifică ipoteza unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate.
Din cel din urmă punct de vedere, recurenta-pârâtă a susținut că există contradicții în
raționamentul curții de apel, dedus din următoarea argumentare: „includerea printre acţionari a
institutului originar accentuează legătura juridică şi economică dintre reclamantă şi Institutul C., a
cărui activitate a preluat-o prin reorganizare”, întrucât, în opinia recurentei, dacă ar fi intervenit o
reorganizare a fostului Institut, ar fi avut ca efect încetarea sa ca persoană juridică.
Or, astfel cum deja s-a arătat noțiunea de reorganizare a fostului institut nu privea sensul strict
tehnic rezultând din domeniul de reglementare al Decretului nr. 31/1954, ci aplicarea noilor acte
normative, adoptate în acest segment al relaţiilor sociale, după 1990.
În plus, cum această continuitate este legal reținută în cauză, rezultă că în mod corect curtea
de apel a confirmat și calitatea procesuală activă a intimatei-reclamante în formularea cererii
întemeiate pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, aceasta fiind îndreptățită să se prevaleze
de actele de folosire a semnului PROPOSEPT anterioare anului 1997, contrar celor susținute de
recurentă.
Față de cele ce preced, Înalta Curte va înlătura ca nefondate motivele de casare prevăzute de
art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., recurenta-pârâtă susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 84/1998, din perspectiva condiției elementului subiectiv – intenția sa neloială la data înregistrării
mărcii naţionale PROPOSEPT.
Având în vedere că acest concept de rea-credință nu este definit în legislație, precum și
constatând că acest motiv de anulare a unei mărci înregistrate se regăsește și în legislația Uniunii
Europene, atât în cadrul Regulamentului mărcii Uniunii Europene, dat și în Directiva transpusă și în
legislația națională care trebuie să fie armonizată la nivel european sub acest aspect, este necesar a se
lua în considerare că noțiunea de rea-credință la înregistrarea mărcilor trebuie să aibă un înțeles
429
conceptual uniform pe întreg teritoriul Uniunii, astfel încât trebuie avut în vedere sensul autonom al
acesteia, astfel cum se desprinde din jurisprudența instanțelor Uniunii.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că atât instanțele de fond, cât și recurenta
pricinii s-au raportat la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea pronunțată
în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH.
Prin această hotărâre, s-a stabilit că într-o cerere de anulare a înregistrării pentru rea-credință,
instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul
depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:
- împrejurarea că solicitantul are sau trebuia să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează
un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu
semnul a cărei înregistrare se cere;
- intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare,
precum şi
- nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui
înregistrare se solicită.
Acești factori relevanți din perspectiva relei-credințe la data depunerii cererii de înregistrarea
a mărcii au un caracter orientativ, iar împrejurările de care se leagă concluzia relei credințe trebuie
verificați, în principiu, în considerarea momentului formulării cererii de înregistrare a mărcii (fiind
operantă regula tempus regit actum).
Astfel cum corect susține și recurenta, în analiza relei-credințe la înregistrarea unei mărci
este necesară stabilirea elementului obiectiv (cunoașterea de către titularul cererii de înregistrare a
faptului relevant, respectiv a împrejurării utilizării semnului de către un terț, în virtutea căreia a
dobândit o anumită cunoaștere pe piață), dar și a elementului subiectiv, respectiv intenția neloială a
solicitantului înregistrării, întrucât nu este suficientă simpla cunoaștere de către solicitant a utilizării
semnului de către un terț la data cererii de înregistrare.
Prin criticile susținute, recurenta nu contestă cele reținute în mod argumentat de curtea de
apel cu privire la elementul obiectiv (stabilit nu numai din prezumția de cunoaștere dedusă de prima
instanță din publicarea cererilor anterioare formulate de reclamantă pentru înregistrarea mărcii
Proposept, ci din coroborarea acestei împrejurări cu celelalte probe administrate în cauză), însă,
învederează că, în speță, nu este întrunit elementul subiectiv, întrucât nu a existat intenţia sa neloială
la momentul înregistrării semnului Proposept.
Se arată, în acest sens, că cererea de înregistrare a mărcii Proposept s-a raportat la activitatea
sa de producător de produse farmaceutice, astfel că nu a înregistrat marca având scopul de a bloca
înregistrarea semnului de către un concurent, ci cu intenția serioasă de a utiliza marca; pe de altă
parte, s-a mai învederat că între recurentă și intimată nu au existat anterior relații contractuale și nici
nu a avut intenția de a profita de reputația semnului, reputație ce ar opera în favoarea intimatei.
Înalta Curte constată că, în privința elementului subiectiv, instanța de apel a confirmat
concluzia tribunalului în sensul că reaua-credință a recurentei rezultă din faptul că recurenta a
urmărit să profite necuvenit de o denumire uzitată vreme îndelungată (intervalul 1979-2008) de un
concurent de pe piață (intimata-reclamantă), prin aproprierea respectivei denumiri și a clientelei
aferente.
Se constată că pentru a combate această concluzie a instanței de apel, recurenta susține că la
data formulării cererii de înregistrare a mărcii (2008), comercializa ea însăși mai multe produse pe
bază de propolis (aspect reținut de curtea de apel), astfel că, urmărind să își diversifice gama de
produse proprii, a înțeles să ia măsura protejării semnului prin înregistrare.
Or, această apărare a pârâtei a fost în mod argumentat înlăturată de instanța de apel, întrucât
s-a reținut că la momentul inițial la care recurenta a început (în anul 2000) comercializarea de
produse pe bază de propolis – propolis C, propolis Echinacea, propolis Markosept -, intimata-
430
reclamantă deja folosea semnul PROPOSEPT cu funcția de marcă pentru propriile produse, iar
pârâta, până în anul 2008 (când a înregistrat semnul PROPOSEPT), nu a folosit această denumire
pentru propriile produse; așa fiind, se constată că această evaluare a curții de apel nu conține vreun
viciu de nelegalitate de natură a fi cenzurat de această instanță de recurs.
Totodată, instanța de apel a stabilit că împrejurarea anterioară a fost deja valorificată din
perspectiva elementului obiectiv, fiind de natură a fundamenta prezumția cunoașterii faptului
relevant, care a fost trasă din coexistența pe piața concurențială a ambelor părți, coroborată cu
celelalte probe pertinente sub acest aspect.
Înalta Curte apreciază că este lipsită de relevanță susținerea recurentei referitoare la pretinsul
caracter slab distinctiv dedus din natura descriptivă a acestui cuvânt compus (sens în care face
referire la componentele sale - ”propo” și ”sept”), astfel încât, în opinia sa, nu s-ar putea reține că
semnul ar putea avea o reputație în domeniu.
Înalta Curte constată că recurenta suprapune cele două concepte autonome în materia
mărcilor – distinctivitatea intrinsecă (aptitudinea unui semn de a desemna originea comercială a
produselor sau serviciilor cărora le este destinat în scopul de a le deosebi de produsele sau serviciile
de același fel, ale unor alte întreprinderi existente pe piață) și distinctivitatea dobândită prin utilizare
intensă și îndelungată, urmare a unor eforturi de promovare a mărcii sau semnului, cu efecte în
obținerea unei cote importante pe piața produselor de referință în favoarea celui care își marchează
produsele astfel.
Totodată, susținerea recurentei nu se justifică nici prin aceea că invocarea lipsei
distinctivității intrinseci a semnului/mărcii PROPOSEPT este în contra intereselor sale procesuale,
întrucât, de vreme ea însăși a obținut înregistrarea acestui semna verbal ca marcă, în temeiul unei
proceduri prevăzute de lege, derulată în fața organului de specialitate în domeniu - OSIM, rezultă că,
în favoarea mărcii sale funcționează prezumția de validitate, inclusiv sub aspectul distinctivității
intrinseci a acesteia.
În aceste condiții, rezultă că se confirmă cele statuate de curtea de apel în sensul că, scopul
înregistrării mărcii PROPOSEPT de către pârâtă a fost acela de a profita de rezultatul folosirii
îndelungate a semnului identic de către intimată, cu funcția de marcă, precum și pentru a interzice
acesteia pentru viitor folosirea acestei denumiri, în temeiul drepturilor sale exclusive dobândite prin
înregistrare, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, sens în care a și transmis intimatei
notificare pentru încetarea folosirii semnului.
În plus, se poate constata că, în acest complex factual, legătura care se poate stabili între
originea sau crearea semnului și terțul care cere anularea mărcii (precum în speță, intimata-
reclamantă) reprezintă un factor pertinent ce poate fi luat în considerare în evaluarea globală a relei-
credințe, în scopul identificării atitudinii subiective a solicitantului mărcii la momentul depunerii
cererii (în acest sens, par. 40 și 60 din Hotărârea pronunțată la 8 mai 2014 de Tribunalul Uniunii
Europene în cauza Simca, T-327/12); aceeași concluzie se impune și cu referire la nivelul de
notorietate de care se bucură un semn aparținând unui terț, la momentul depunerii cererii de
înregistrare (par. 51 din Hotărârea în cauza Lindt C-529/07; par. 55-56 din hotărârea TUE din cauza
Simca, T-327/12).
În considerarea argumentelor precedente, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o
corectă aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, astfel că, în cauză, nu
este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În consecință, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul
declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat.
renumerotate. Conţinutul art. 36 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, se
431
regăseşte în cuprinsul art. 39 din lege, iar conţinutul art. 47 se regăseşte în cuprinsul art. 56, forma republicată.
II. Drepturi de autor
5. Prestaţii artistice din domeniul audiovizual. Comunicare publică. Remuneraţii cuvenite

artiştilor interpreţi. Gestiune colectivă facultativă
Legea nr. 8/1996, art. 146
Potrivit art.146 alin. (1) lit.b) din Legea nr.8/1996, „(1) Pot fi gestionate colectiv
următoarele drepturi: (…) b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepţia operelor
muzicale, şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual;”
Interpretând gramatical această normă, se observă că excluderea din domeniul general al
comunicării publice a operelor priveşte operele muzicale (incluse expres în domeniul gestiunii
obligatorii, art.145 alin.3 din lege anterior modificării intervenite în anul 2022), însă nu şi
prestaţiile artistice din domeniul audiovizual.
Această concluzie este dedusă din aceea că sintagma „cu excepţia operelor muzicale” este
amplasată între două virgule, urmată de cuvântul „şi”, ceea ce semnifică introducerea unui nou
element în enumerarea principală din propoziţie, respectiv prestaţiile artistice din audiovizual).
În plus, nu era posibil în mod obiectiv ca legea să excludă categoria prestaţilor artistice din
audiovizual din domeniul operelor, deoarece operele sunt purtătoare de drepturi de autor, iar
prestaţiile artistice sunt purtătoare de drepturi conexe aparţinând artiştilor interpreţi.
Această argumentare este sprijinită şi de împrejurarea că legiuitorul nu a inclus aceste
prestaţii în altă categorie de drepturi ce pot fi gestionate colectiv - obligatoriu sau extins.
În consecinţă, din cuprinsul art.146 alin. (1) lit.b) din Legea nr. 8/1996 fac parte
comunicarea publică a operelor (mai puţin cele muzicale) şi a prestaţiilor artistice din audiovizual,
a căror gestiune colectivă are caracter facultativ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamantul
Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM a chemat în
judecată pe pârâta A. SRL, solicitând să se pronunţe o hotărâre prin care să fie obligată pârâta la
plata sumei de 9542 lei (la care se adaugă TVA) 11362.83 lei (cu TVA inclus) înmulţit cu 3 (28,626
lei/ 34.088,48 lei), ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi
Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi
pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/ de comerţ/ fonogramelor
sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de
01.08.2016 până la data de 31.07.2019, în temeiul art. 1.349 C.civ., pentru unităţile nedeclarate la
CREDIDAM; obligarea pârâtei la plata sumei de 5283.99 lei înmulţit cu 3 (15851.97 lei), ca urmare
a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi Decizia ORDA nr. 120/2016,
reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul deciziei ORDA nr.
10/2016 şi Deciziei ORDA nr. 120/2016 şi, în continuare, până la recuperarea integrală a
remuneraţiei datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acţiunii, obligarea pârâtei să încheie
432
autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate
în scop comercial/ de comerţ/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din
domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate; să se dispună obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.proc.civ.
Reclamanta a solicitat, în baza art.1349 C.civ., angajarea răspunderii civile delictuale pentru:
Hotel X., situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, clasificat cu 4 stele, Restaurant X., situat în
municipiul Râmnicu. Vâlcea, bar de zi X., situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, Centru Spa Fitness,
situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, unităţi ce nu au fost declarate la CREDIDAM de utilizator şi în
care acesta comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial/fonograme
sau reproduceri ale acestora şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual
În drept, a invocat prevederile art.1166, art.1349 şi urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare pentru
perioada dedusă judecăţii), inclusiv cu forma republicată la data de 14.06.2013 în M.Of. nr. 489 din
14 iunie 2018 şi Decizia ORDA nr. 10/2016 şi Decizia ORDA nr. 120/2016, ca norme de aplicare.
Prin sentinţa civilă nr. 2615 din 20.11.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis
în parte cererea formulată de reclamantul CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. SRL şi a
obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 28.626 lei (TVA exclus) reprezentând triplu
remuneraţie comunicare publică fonograme pentru intervalul 01.08.2016 – 31.07.2019, suma de
15.851,97 lei reprezentând triplu penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.07.2019,
respectiv penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1%, calculate în continuare pe fiecare zi până la
achitarea integrală a debitului restant, precum şi suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,
reprezentând taxă judiciară, suma de 700 lei reprezentând onorariu avocat şi 20 lei cheltuieli extras
ONRC.
Prin decizia civilă nr. 899A din data de 07.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a
civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2615/2019,
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă
Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM. A
schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: a respins cererea de acordare a triplului
penalităţilor, ca neîntemeiată; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat intimatul-reclamant
la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 899A din data de 07.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a
IV-a civilă a formulat recurs pârâta SC A. SRL.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, s-a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de
apel în sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, argumentul Curţii de apel neputând fi
primit întrucât intimatul reclamant pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea
exerciţiului prerogativelor dreptului său, făcând abstracţie de prevederile art.146 alin.(2) din Legea
nr.8/1996, republicată: „Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin.(l) organismele de gestiune
colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le - au acordat mandat şi elaborează
metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.162
lit.a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licenţă”. Legiuitorul, având competenţa să
stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de autor şi drepturilor conexe, în aşa
fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau interesele particulare legitime ale altor
subiecte de drept, a instituit, astfel, nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept
subiectiv garantat.
433
Din această perspectivă este întemeiat recursul întrucât hotărârea cuprinde motive
contradictorii, conform dispoziţiilor art.488 pct.(6) C.proc.civ.; fiind dată şi cu încălcarea sau
aplicarea greşita a normelor de drept material, ceea ce constituie un motiv de casare, conform
dispoziţiilor art.488 pct.(8) C.proc.civ., întrucât, instanţa de apel reţine în considerentele sentinţei
atacate, că: „(...) potrivit art.145 alin.(l) lit.f) din lege gestiunea colectivă este obligatorie (...)”,
pentru ca apoi să admită că, „Aşadar, în ceea ce priveşte prestaţiile artistice din domeniul
audiovizual, gestiunea colectivă este facultativă.”
Se desprinde, aşadar, o vădită contradicţie în argumentele ce întemeiază soluţia instanţei în
ceea ce priveşte primul motiv de apel.
A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel face o aplicare greşită a normelor de drept
material, apreciind că „Calitatea de colector a intimatului-reclamant CREDIDAM îi conferă acestuia
(...) şi calitatea de a-i acţiona în judecată pe utilizatori, chiar dacă gestiunea colectiva este
facultativă.”, omiţând prevederile art.146 alin.(2) din Legea nr.8/1996, republicată.
Tot astfel, este îndreptăţit criticabilă, atât soluţia instanţei fondului potrivit cu care: „sunt
întrunite, aşadar, condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, conform art.1349 C.civ., fapta
ilicită constând în neîndeplinirea obligaţiilor legale anterior menţionate, iar prejudiciul constând în
remuneraţia unică echitabilă neachitată”, întrucât comunicării publice a fonogramelor publicate în
scop ambiental (şi nu comercial/ de comerţ) a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a
prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, îi lipseşte, în mod vădit, caracterul ilicit, şi, pe cale de
consecinţă, a prejudiciului încercat de artişti şi interpreţi; cât şi soluţia instanţei de apel.
Criticile adresate sentinţei recurate vizează maniera în care instanţa de fond a aplicat legea
materială incidentă raportului juridic dedus judecăţii, sau mai degrabă a evitat să aplice legea
materială incidentă raportului juridic dedus judecăţii, considerând, vădit netemeinic, că, „(...) în
speţă, răspunderea apelantei-pârâte este angajată pe temeiul răspunderii civile delictuale.”,
argumentat de faptul că, „apelanta-pârâtă nu a îndeplinit obligaţia legală de a solicita eliberarea de
către intimatul-reclamant a licenţei neexclusive (...)”.
Consideră recurenta că susţinerile intimatului reclamant, reţinute în mod neîntemeiat de
instanţa de apel, nu îşi găsesc corespondent, fie şi în parte, în speţă, întrucât, deşi intimatul reclamant
lansează acuzaţii de culpă delictuală la adresa recurentului pârât, acesta nu este în măsură să probeze
nici caracterul ilicit al „comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a
prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual” şi nici existenţa unui prejudiciu încercat de artiştii şi
interpreţii ale căror drepturi de autor intimatul reclamant afirmă că le apără.
Pe acest considerent, a pretinde drepturi băneşti, în condiţiile în care recurentul pârât a probat
că este posesorul nu a una, ci două licenţe neexclusive eliberate de organisme de gestiune colectivă
cu aceleaşi competenţe în domeniul drepturilor de autor şi drepturilor conexe, în absenţa unui
contract şi a unei/unor metodologii negociate între reprezentantul organismului si reprezentantul
legal al utilizatorului. îmbracă forma unui abuz manifest.
În aceste condiţii, reiterează, şi pe calea recursului promovat, excepţia inadmisibilităţii
acţiunii în răspundere civilă delictuală, şi, în absenţa oricărei culpe a recurentului pârât în producerea
prejudiciului al cărui cuantum a fost fixat de intimatul reclamant fără niciun criteriu, consideră că se
impune respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantului privind obligarea recurentului pârât la
plata sumei de 15.851,97 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate. Consideră,
în acest sens, că nu se face vinovat de încălcarea dispoziţiilor pct.3.12 din Decizia O.R.D.A.
nr.10/2016 şi Decizia O.R.D.A. nr.120/2016 şi invocă jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia
a IV-a civilă, Decizia nr.1272/2019; Decizia nr.281/2020; Decizia nr.722/2020.
Într-un alt motiv de recurs se arată că instanţa pronunţat o sentinţă vădit netemeinică, ceea ce
constituie un motiv de modificare, întrucât, în mod greşit se reţine că „Prejudiciul material este cert,
fiind determinat prin tabelele de calcul al remuneraţilor anexate de reclamant şi necontestate sub
434
aspectul exactităţii algoritmului matematic de către pârâtă”, ceea ce este contrazis de considerentul
potrivit cu care: „Curtea constată că nu are posibilitatea legală de a obliga apelanta-pârâtă la plata
prejudiciului în cuantumul stabilit prin expertiza contabilitate, deoarece s-ar îngreuna situaţia
apelantei în propria cale de atac, contrar dispoziţiilor art.481 C.proc.civ.”.
Instanţa de apel consideră neîntemeiată critica recurentei pârâte, „(...) prin care se susţine
faptul că la determinarea cuantumului prejudiciului trebuia să se ţină seama de distincţia între
calitatea de utilizator prezumtiv şi cea de utilizator efectiv al comunicărilor publice, (...)”,
argumentând prin faptul că „... în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat în
sensul că: faptul că un aparat TV este instalat într-o cameră, dar nu este folosit efectiv de către
clienţi, (...), este irelevant din perspectiva comunicării publice”, citând cauzele: Cauza C-306/05,
Hotărârea Curţii (camera a treia) din data de 7 decembrie 2006. Sociedad General de Autores y
Editores de Espana (SGAE) împotriva Rafael Hoteles SA şi C-162/10, Phonographic Performance
(Ireland) Ltd. versus Ireland.
În realitate, arată recurenta, prin apărările şi susţinerile sale, atât prin obiecţiunile asupra
modului de soluţionare a obiectivelor expertizei, respinse, in corpore, cât şi în pledoaria asupra
motivelor de recurs, la termenul din 24.05.2021, a combătut vehement premisa, evident falsă, că
unităţile de primire turistică ale recurentului-pârât (hotel, restaurant şi spaţii cu destinaţie de
agrement - sală de fitness şi spa) au avut un grad de ocupare de 100% pe întreg parcursul perioadei
01.08.2016 - 31.07.2019, ipoteză ce nu poate conduce decât la o concluzie falsă.
Aşadar, pe perioada în care intimatul reclamant consideră, fără temei, că recurentul pârât îi
datorează remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a
fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/ fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a
prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, gradul de ocupare al unităţii de primire turistică a
oscilat între 56 şi 67%. A anexat în acest sens document justificativ, raportările impuse de A.N.A.F.
cu privire la „gradul de ocupare” din reţeaua hotelieră, dar şi către autoritatea locală ce percepe o
taxă pe sejur şi pe cameră efectiv ocupată.
Tot astfel, se impune a face o distincţie între calitatea de utilizator prezumtiv şi cea de
utilizator efectiv al comunicărilor publice, de facto; recurentul pârât, deşi posesor al mai multor
posturi de recepţie a semnalului TV, se află în situaţia rarissimă de a putea proba negativul, în speţă,
de a face dovada că nu a utilizat decât o mică parte din receptoarele TV, probă ce o face prin
raportările, evident reale, cu privire la gradul de ocupare al spaţiilor de cazare disponibile; gradul
ocupare a spaţiului de alimentaţie publică restaurant, snack bar, caffe bar); gradul de ocupare a sălii
de fitness; gradul de ocupare a spa-ului.
Aceste concluzii, coroborate cu susţinerile sale asupra întemeierii în drept a pretenţiilor
intimatei reclamante, vizează exact combaterea valabilităţii, aşa-zisului „algoritm matematic” al
intimatei reclamante.
Combătând concluziile expertizei judiciare, pe care le consideră subiective, recurenta solicită
achiesarea la concluziile formulate în opinia expertului parte, care, la alineatul (1), pg.5 din
expertiză, conchide: „Cuantumul remuneraţiei în litigiu determinat (...) în conformitate cu
prevederile Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu modificările şi
completările ulterioare (...), pentru perioada 01.08.2016 - 11.07.2010, în funcţie de gradul de ocupare
al punctelor de lucru aparţinând A. S.R.L., respectiv Hotel X. 4* Restaurant Clasic X., Bar de zi X. şi
Centrul Fitness - Spa, reprezintă suma de 2.084 lei fără T.V.A.” şi determină implicit următoarea
concluzie: determinarea remuneraţiei, nicidecum a prejudiciului, datorat(ă) artiştilor interpreţi,
trebuie să se facă, în funcţie de gradul de ocupare al structurilor de primire turistică.
În raport cu modul în care instanţa de recurs va reţine ca admisibile atât motivul de recurs
nr.II, pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, cât şi motivul de recurs
nr.III, înţelege să susţină admiterea, coroborat cu motivele de recurs citate în supra, a motivului de
435
recurs nr. IV, cu privire la invocarea, în mod neîntemeiat, de către intimat, a prevederilor art.3.12 din
Decizia O.R.D.A. nr.10/2016, modificată prin Decizia O.R.D.A. nr.120/2016 referitoare la plata
triplului remuneraţiei ce ar fi fost datorate dacă utilizatorul ar fi obţinut licenţa neexclusivă.
Aceste prevederi sunt neîntemeiat invocate de intimat în aplicarea dispoziţiilor art.162 lit.b)
din Legea nr.8/1996 republicată, potrivit cu care, „Organismele de gestiune colectivă au următoarele
(...) şi obligaţii: (...) b)să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată
înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii. (...)”.
Întrucât articolul sus menţionat prevede obligaţia organismelor de gestiune colectivă să
acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, recurentul pârât poate proba faptul
că, în calitate de utilizator, are încheiate contracte de autorizaţie-neexclusivă a utilizării operelor
muzicale în scop ambiental atât cu UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a
Compozitorilor, cât şi cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, nu însă şi cu intimatul
reclamant, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM,
organismul de gestiune colectivă ce, în condiţiile date, nu poate invoca pretenţii, cu titlu de
remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor
publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor
artistice din domeniul audiovizual.
Invocând dispoziţiile art.146 alin.(2) din Legea nr.8/1996, republicată, recurenta a susţinut că
gestiunea colectivă prevăzută de acest text de lege nu este obligatorie, ci este opţională. Aşadar,
gestiunea colectivă obligatorie sau extinsă ar trebui să apară doar acolo unde nu este posibilă
acordarea licenţelor în mod individual şi să devină un regim deghizat de licenţe non - voluntare sau
să ducă la o „colectivizare” nejustificată a acestor drepturi.
În aceste condiţii, consideră că trebuie pusă la îndoială validitatea şi admisibilitatea actuală şi
viitoare în cadrul UE a acestor două tipuri de gestiune colectivă. Natura, caracteristicile şi funcţiile
acestor două modele de management colectiv non-voluntar utilizate în prezent şi tratamentul rezervat
acestora de către sursele UE sunt destul de diferite. Directivele UE conţin mai multe exemple de
scheme obligatorii, cum ar fi cele implementate pentru a permite o colectare şi o distribuţie
centralizată a remuneraţiilor aferente drepturilor de retransmisie prin cablu (art.9 al Directivei
93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme privind
drepturile de autor şi drepturile legate de drepturile de autor aplicabile radiodifuziunii prin satelit şi
retransmiterii prin cablu), de revânzare (Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de revânzare în beneficiul autorului unei opere de
artă originale, articolul 6 alineatul 2) sau de închiriere (Directiva 2006/115/CE a Parlamentului
European şi a Consiliul din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi dreptul de împrumut şi
anumite drepturi legate de drepturile de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, 27 decembrie
2006, articolul 5 alineatul 4).
Conform acestui model, introdus pentru a reduce costurile şi pentru a asigura un echilibru
optim între accesul utilizatorilor şi recompensa autorilor, deţinătorii de drepturi îşi pierd puterea de a
autoriza sau interzice anumite utilizări ale operelor lor în favoarea organismelor de gestiune
colectivă, fără nici o posibilitate de a opta.
Având în vedere acest lucru, cercetătorii tind să califice gestiunea colectivă obligatorie drept
excepţie, permisă numai dacă sunt introduse la nivelul UE sau acoperite de o limită existentă. în
schimb, gestiunea colectivă extinsă este mai răspândită la nivel european. Aceasta constă în licenţe
generale pentru categorii întregi de opere, încheiate de un organism de gestiune colectivă (OGC) care
reprezintă marea majoritate a deţinătorilor de drepturi, ale căror efecte sunt extinse prin lege la
lucrările nemembrilor care aparţin aceleiaşi categorii, cu scopul de a facilita remunerarea utilizării
drepturilor şi astfel să îi permită organismului de gestiune colectivă să joace rolul de ghişeu unic
pentru licenţiaţii interesaţi să aibă acces la repertorii enorme. Deoarece titularii de drepturi pot
436
renunţa oricând, astfel de scheme sunt mai rar calificate drept excepţii şi sunt considerate admisibile
şi în afara domeniului lor de aplicare, după cum confirmă mai multe directive UE.
În evaluarea legitimităţii unei scheme de gestiune colectivă obligatorie sau extinsă în ceea ce
priveşte drepturile exclusive ale autorului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a operelor
sale [Directiva 2001/29, art.3, alin.(1)] trebuie să vedem dacă o astfel de schemă de management
colectiv este o limitare în temeiul articolului 5 din directiva amintită. Accentul cel mai puternic
trebuie pus pe necesitatea existenţei unui consimţământ expres al autorului de a autoriza orice formă
de gestiune colectivă care nu este acoperită de o excepţie legislativă, orice scheme care nu sunt
explicit reglementate de prevederile europene fiind în afara legii. Pentru a exemplifica această
contradicţie a gestiunii colective extinse cu legislaţia europeană, vom studia Hotărârea CJUE din
Cauza (C-301/15) (Soulier Doke). Inspirat de principiul nivelului ridicat de protecţie şi a
recompensei adecvate pentru autori, aşa cum este consacrat în considerentele 9 şi 10 din Directiva
InfoSoc (2001/29), opinia avocatului general în Cauza C-301/15 este în conformitate cu
jurisprudența constantă a Curţii Europe de Justiţie (cauzele Laserdisken, OSA şi SCF) şi califică
drepturile de reproducere şi de comunicare către public ca fiind o măsură de natură preventivă.
Pe acest considerent, a pretinde ab norma, drepturi băneşti, în condiţiile în care, recurentul
pârât a probat că este posesorul a două licenţe neexclusive eliberate de organisme de gestiune
colectivă cu aceleaşi competenţe în domeniul drepturilor de autor şi drepturilor conexe, a pretinde
aşadar drepturi băneşti în absenta unui contract şi a unei/ unor metodologii negociate între
reprezentantul organismului si reprezentantul legal al utilizatorului, îmbracă forma unui abuz
manifest.
De vreme ce gestiunea colectivă prevăzută de acest text de lege este opţională, ingerinţa
intimatului reclamant poate fi considerată - a fortiori - un abuz de drept, motiv pentru care solicită
instanţei să respingă ca nelegală cererea intimatului reclamant privind obligarea recurentului pârât să
încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor
publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor
artistice din domeniul audiovizual în toate spatiile administrate, capăt de cerere asupra căruia instanţa
fondului nu s-a pronunţat.
Expunerea narativă a unui şir de metodologii nu poate constitui un motiv pertinent al
pretenţiilor intimatului reclamant.
Este de neconceput ca, unei entităţi de drept privat să i se delege puterea de
„autoreglementare” a formei şi modului de organizare şi desfăşurare a activităţii, a modului de calcul
a remuneraţiilor compensatorii cuvenite titularilor dreptului de autor şi a drepturilor conexe, a
sancţiunilor pecuniare aplicabile pentru varii abateri, încălcări ale clauzelor contractuale, delicte
civile de natură extracontractuală (neîncheierea de către utilizator unui contract de acordare a unei
autorizaţii neexclusive), nemaivorbind de proliferarea necontrolată a acestor organisme de gestiune
colectivă, fiecare arogându-şi, pentru sine, vădit abuziv, vaste aptitudini de a pretinde operatorilor:
remuneraţii, daune cominatorii, penalităţi.
Or, a încuviința o atare soluţie, ce conţine o dublă măsură punitivă, - primo - constând într-un
cuantum al remuneraţiei calculat pe un algoritm eronat (nemaivorbind de lacunele actelor
normative), mai bine spus pe o premisă falsă, ce implicit va conduce la o concluzie ilogică, şi -
secundo -, constând într-o triplare (ca sancţionare vădit disproporţionată) a acestui fals rezultat
induce un vădit deserviciu unei cumpăniri juste şi echilibrate.
Întrucât intimatul reclamant nu a făcut dovada unui contract de acordare a unei autorizaţii
neexclusive utilizatorului recurent pârât, acesta, intimatul reclamant nu este îndreptăţit să pretindă
sancţionarea unui terţ, cu obligarea la plata unei sume în cuantum triplu al remuneraţiei datorate
artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme, considerente pentru care
solicită instanţei de recurs să schimbe decizia nr.899A/2021, în ceea ce priveşte dispoziţia de
437
menţinere a restului dispoziţiilor sentinţei fondului, să modifice dispoziţiile sentinţei civile
nr.2615/2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul anulării dispoziţiei prin care recurentul
pârât a fost obligat la plata sumei de 28.626 lei (TVA exclus) reprezentând triplul remuneraţiei
datorate pentru comunicarea publica fonograme pentru intervalul 01.08.2016 - 31.07.2019.
Sub un ultim aspect, ce se constituie ca o critică adusă soluţiei pronunţată de instanţa
fondului, consideră că în mod greşit tribunalul a acordat penalităţile de întârziere, acestea din urmă
fiind specifice răspunderii civile contractuale în situaţia în care debitorul nu execută la termen
obligaţia. În cazul răspunderii civile contractuale, prejudiciul este cuantificat de părţile semnatare ale
convenţiei, sub forma unor clauze penale.
În cazul răspunderii delictuale, cuantificarea prejudiciului se realizează prin raportare la
remuneraţia plătită în mod uzual de utilizatori, astfel cum rezultă din prevederile pct.3.12 din Decizia
O.R.D.A. nr. 120/2016, neputând fi aplicate în mod cumulativ temeiurile răspunderii delictuale cu
cele ale răspunderii contractuale.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind
neîntemeiat şi, în consecinţă, menţinerea deciziei civile nr. 899/2021 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca fiind legală, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de
judecată
Recurenta-pârâtă SC A. SRL a depus răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea
excepţiilor invocate şi apărărilor formulate de intimata-reclamantă ca vădit neîntemeiate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat
pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Într-un prim motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art.488 pct.6 C.proc.civ., recurenta-
pârâtă critică argumentarea instanţei de apel cu privire la motivele de apel legate de lipsa calităţii
procesuale active a reclamantei şi respectiv de lipsa calităţii de reprezentant a acesteia pentru titularii
de drepturi în numele cărora acţionează.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că reclamanta CREDIDAM colectează
remuneraţii corespunzătoare atât comunicării publice a fonogramelor, cât şi comunicării publice a
prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.
Pentru prima categorie de drepturi, s-a statuat – în mod corect, reţine instanţa de recurs – că
legea califică expres gestiunea colectivă ca fiind obligatorie, cu consecinţa existenţei unui mandat
extins al organismului de gestiune colectivă reclamant, dedus din prevederile art.144 alin.1 şi art.145
alin.1 lit.f şi alin.2 din Legea nr.8/1996 republicată.
Pentru a doua categorie de drepturi supuse colectării, instanţa de apel a constatat că, faţă de
dispoziţiile art.146 alin.1 lit.b din acelaşi act normativ, gestiunea colectivă are caracter facultativ; în
acest context, s-a reţinut calitatea de colector a reclamantei, şi având în vedere dispoziţiile art.153
lit.b din lege, a rezultat o prezumţie simplă că reclamanta îndeplineşte şi condiţia de a fi fost
mandatată de membrii săi pentru a colecta, în caz contrar neputând fi desemnată colector.
Din această argumentaţie rezultă cu claritate că nu există contradicţia reclamată de recurentă
(în sensul reţinerii în acelaşi timp a gestiunii obligatorii şi a celei colective), deoarece instanţa de
apel a observat că cererea de chemare în judecată priveşte remuneraţii cuvenite pentru utilizarea a
două categorii de drepturi conexe (drepturile artiștilor interpreți și executanți asupra fonogramelor
publicate în scop comercial sau de comerț ori a reproducerilor acestora şi respectiv drepturile
artiştilor interpreţi asupra prestaţiilor lor artistice din domeniul audiovizual), care au regimuri
juridice diferite din perspectiva naturii gestiunii colective, însă pentru fiecare dintre ele s-a făcut
dovada legitimării active în modul arătat.
438
Legat de această chestiune, dezvoltările argumentelor din cererea de recurs privesc şi greşita
aplicare a legii cu ocazia soluţionării cauzei de către instanţa de apel, critici subsumate motivului de
casare prevăzut de art.488 pct. 8 C.proc.civ., care sunt însă, de asemenea, nefondate.
Astfel, deşi susţine că era necesar ca reclamanta să facă dovada existenţei mandatelor date de
titularii de drepturi în numele cărora acţionează, recurenta nu sprijină această susţinere pe argumente
concrete care să combată cele reţinute de instanţa de apel.
În privinţa gestiunii obligatorii, reglementarea legală a mandatului extins scuteşte reclamanta
de dovada mandatului particular dat de fiecare titular de drepturi, aşa cum corect a reţinut Curtea de
Apel, iar în privinţa gestiunii facultative, de asemenea s-a apreciat în mod corect că, de vreme ce este
desemnată colector de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, rezultă pe calea prezumţiei
judiciare că reclamanta îndeplinea cerinţele legale pentru a fi desemnată, deci inclusiv calitatea de
mandatar al membrilor săi.
Aceste dezlegări sunt corecte, iar în privinţa celei de-a doua ipoteze, revenea recurentei
sarcina de a dovedi (sau măcar de a ridica dubii pertinente) cu privire la existenţa mandatelor date de
membrii reclamantei, iar în absenţa oricărei susţineri în acest sens singura concluzie este că problema
a fost corect dezlegată.
Nefondat combate recurenta decizia recurată prin invocarea prevederilor art.146 alin.2 din
lege, potrivit cu care „Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune
colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi elaborează
metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 162 lit.
a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licenţă.”
Aceasta întrucât instanţa de apel, în cadrul raţionamentului anterior evocat, a reţinut că s-a
făcut dovada că reclamanta îi reprezintă pe membrii care i-au dat mandat în mod indirect, prin proba
calităţii sale de colector, calitate care nu era permisă în absenţa mandatelor în discuţie.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre ignorarea acestor dispoziţii, ci, cum s-a arătat, o
împrejurare de fapt contrară celor rezultate din probele analizate de instanțele inferioare trebuia să fie
adusă în discuţie şi dovedită de cel interesat, în speţă recurenta-pârâtă.
Nu vor fi reţinute în acest context apărările intimatei reclamante, care a susţinut prin
întâmpinare că în reglementarea art.146 alin.1 lit.b din Legea nr.8/1996 categoria prestaţiilor artistice
din audiovizual este exclusă din domeniul gestiunii facultative acolo reglementate.
Potrivit acestui text, „(1) Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: (…) b) dreptul de
comunicare publică a operelor, cu excepţia operelor muzicale, şi a prestaţiilor artistice în domeniul
audiovizual;”
Interpretând gramatical această normă, Înalta Curte observă că excluderea din domeniul
general al comunicării publice a operelor priveşte operele muzicale (incluse expres în domeniul
gestiunii obligatorii, art.145 alin.3 din lege anterior modificării intervenite în anul 2022), însă nu şi
prestaţiile artistice din domeniul audiovizual.
Această concluzie este dedusă din aceea că sintagma „cu excepţia operelor muzicale” este
amplasată între două virgule, urmată de cuvântul „şi”, ceea ce semnifică introducerea unui nou
element în enumerarea principală din propoziţie, respectiv prestaţiile artistice din audiovizual).
În plus, nu era posibil în mod obiectiv ca legea să excludă categoria prestaţilor artistice din
audiovizual din domeniul operelor, deoarece operele sunt purtătoare de drepturi de autor, iar
prestaţiile artistice sunt purtătoare de drepturi conexe aparţinând artiştilor interpreţi.
Această argumentare este sprijinită şi de împrejurarea că legiuitorul nu a inclus aceste
prestaţii în altă categorie de drepturi ce pot fi gestionate colectiv - obligatoriu sau extins.
În consecinţă, din cuprinsul art.146 alin.1 lit.b fac parte comunicarea publică a operelor (mai
puţin cele muzicale) şi a prestaţiilor artistice din audiovizual, a căror gestiune colectivă are caracter
facultativ.
439
În cuprinsul recursului mai sunt expuse dezvoltări ale unei argumentaţii ce contestă în mod
principial şi cu caracter general instituţia juridică a gestiunii obligatorii din perspectiva unui presupus
caracter inechitabil faţă de utilizatori şi cu trimiteri la legislaţia europeană; aceste aspecte nu pot
constitui însă, în cauza de faţă, motive de nelegalitate a deciziei recurate, deoarece instanţa de apel
şi-a fundamentat hotărârea pe legea naţională aplicabilă cauzei, iar recursul nu cuprinde o susţinere
concretă în sensul că legea internă ar contraveni reglementării europene, astfel încât nu se poate
proceda efectiv la o analiză de nelegalitate.
Tot în cuprinsul acestei argumentaţii – ce contestă practic forma de reglementare a gestiunii
colective obligatorii – recurenta se referă la inexistenţa unei metodologii negociate între
reprezentantul organismului de gestiune colectivă şi reprezentantul utilizatorului.
Or, reclamanta a invocat în vederea determinării modului de calcul şi de colectare a
remuneraţiilor prevederile Metodologiilor publicate în Monitorul Oficial prin Decizia O.R.D.A. nr.
10/2016 (M. Of. Nr. 146/25.02.2016) şi prin Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 (M. Of. nr.
952/25.11.2016).
Acestea au fost adoptate ca urmare a negocierilor purtate între organismele de gestiune
colectivă – în speţă CREDIDAM şi UPFR – şi reprezentanţii utilizatorilor – în speţă Federaţia B.,
Federaţia C., Federaţia D., Confederaţia E., F. SRL, G. SRL, H. SRL.
Aceasta întrucât potrivit art.131 din lege, în forma în vigoare la data adoptării metodologiilor,
„(1) În vederea iniţierii procedurilor de negociere, organismele de gestiune colectivă trebuie să
depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoţită de metodologiile propuse a fi
negociate, potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a).
(2) Metodologiile se negociază în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului
general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de maximum 5 zile de la
primirea cererii de iniţiere a procedurilor de negociere. Decizia directorului general al Oficiului
Român pentru Drepturile de Autor se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe
cheltuiala organismelor de gestiune colectivă. Comisia de negociere este constituită din:
a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcţionează
pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte;
b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de utilizatori, numit
dintre acestea, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri
şi a cotei de piaţă a acestora în domeniu, cu condiţia ca acestea să fie declarate la Oficiul Român
pentru Drepturile de Autor pe propria răspundere, precum şi al societăţilor publice de radiodifuziune
şi de televiziune, după caz, pe de altă parte.
(3) În vederea desemnării în cadrul comisiei prevăzute la alin. (2), organismele de gestiune
colectivă vor depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, odată cu metodologiile, lista
structurilor asociative ale utilizatorilor şi pe cea a utilizatorilor majori, care urmează a fi convocaţi
pentru negocieri, precum şi elementele de identificare a acestora.”
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, dispoziţiile Legii
nr.8/1996 în forma în vigoare la momentul adoptării acestor metodologii cuprindeau reglementarea
caracterului opozabil al acestora în art. 1312 alin. 8: „Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a
metodologiilor se comunică părţilor de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general,
emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile
tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata
remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.”
Prin urmare, în condiţiile în care legea prevedea negocierea metodologiei în modalitatea
arătată, cu entităţi considerate de lege reprezentative pentru categoria de utilizatori vizată, nu era
necesară negocierea de către organismul de gestiune colectivă a metodologiilor cu fiecare dintre
440
utilizatorii dintr-un anumit domeniu şi, oricum, o atare măsură nici nu apare ca fiind obiectiv posibilă
faţă de numărul nedeterminat de utilizatori pentru domeniul comunicării publice de fonograme,
respectiv de prestații artistice din audiovizual.
În cadrul unui alt motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, pe art.488 pct.8 C.proc.civ.,
recurentul pârât susţine că în cauză nu există o faptă ilicită, ce nu a fost dovedită în persoana sa.
Pe de-o parte, instanţa de recurs notează că limitele controlului de legalitate permis în calea
de atac extraordinară de faţă exclud posibilitatea cenzurării faptelor şi a reaprecierii probatoriului
administrat, astfel că instanţele de fond sunt suverane în atribuţia de a stabili împrejurările de fapt
relevante.
Pe de altă parte, abordând această chestiune în coordonatele calificării ca ilicite a unei
anumite conduite deja stabilită de instanţele de fond – deci cu verificarea încălcării printr-o atare
conduită a legii – ceea ce este permis în limitele art.488 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că
instanţa de apel a statuat corect că desfăşurarea activităţilor specifice ale pârâtei (restaurant, hotel,
etc.) ce cuprinde şi comunicarea publică de fonograme prin intermediul aparatelor ce permit redarea
sunetelor şi a imaginilor, trebuie să fie însoţită de obţinerea prealabilă de la organismul de gestiune
colectivă a autorizaţiei licenţă neexclusivă la care se referă dispoziţiile legale evocate de Curtea de
apel.
În plus, susţinerea în sensul inexistenţei unei fapte ilicite în persoana sa (neadevărată, de
altfel) nu ar putea fundamenta o concluzie privind inadmisibilitatea acţiunii promovate de reclamantă
– pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei – ci, eventual, ar putea conduce la
netemeinicia acţiunii, în absenţa uneia dintre cerinţele cumulative necesar a fi îndeplinite, dar în
cauză instanţele au reţinut corect întrunirea acestor cerinţe.
Cu privire la condiţia vinovăţiei, nu se dezvoltă argumente, iar Înalta Curte reţine doar că,
faţă de dispoziţiile art.1357 alin.2 C.civ., nu era necesară o dovadă suplimentară; cât timp condiţiile
exercitării activităţii de comunicare publică a fonogramelor sunt cuprinse în lege, nu se poate susţine
cu succes inexistenţa unei culpe.
Deşi susţine în dezvoltarea acestui motiv de recurs că instanţa de apel a aplicat greşit legea
atunci când a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru fapta ilicită, recurenta-pârâtă nu arată
în concret în ce constă greşita aplicare a legii; în schimb, susţine că era necesară dovada faptei sale
ilicite şi a vinovăţiei sale şi că s-a ignorat existenţa a două autorizaţii licenţă neexclusivă, încheiate
cu UCMR – ADA şi cu UPFR.
Cu privire la primul argument, s-a arătat de Curtea de apel că nu s-a contestat de către pârâtă
comunicarea publică de fonograme, iar fapta ilicită este în realitate desfăşurarea acestei activităţi în
absenţa licenţei neexclusive; alte argumente nu sunt necesare pentru a reţine încălcarea legii şi nicio
dovadă suplimentară din partea reclamantei nu trebuie să fie cerută în această privinţă.
Cu privire la cel de-al doilea argument, instanţa de recurs observă că, aşa cum în mod corect a
consemnat instanţa de apel, utilizarea autorizată prin cele două licenţe evocate de recurentă nu
acoperă şi modalitatea de utilizare, respectiv drepturile conexe ce fac obiectul cauzei de faţă.
Astfel, UCMR – ADA este organismul de gestiune colectivă ce reprezintă pe autorii de opere
muzicale – titulari ai unor drepturi de autor – iar UPFR este organismul de gestiune colectivă pentru
drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, în timp ce reclamanta este organismul de gestiune
colectivă ce îi reprezintă pe artiştii interpreţi şi executanţi, de asemenea titulari ai unor drepturi
conexe potrivit legii cu privire la interpretările lor fixate pe fonograme sau difuzate în mediul
audiovizual.
De aceea, această apărare nu poate fi primită.
Criticând aprecierile instanţei de apel referitoare la întinderea concretă a prejudiciului,
recurenta se plânge de înlăturarea apărărilor sale referitoare la gradul de ocupare al hotelului sau al
restaurantului, respectiv la neutilizarea efectivă a aparatelor TV din camerele hotelului.
441
Or, în mod corect a reţinut Curtea de apel că metodologia aplicabilă cauzei stabileşte
remuneraţia raportat la numărul de camere dotate cu aparate TV, respectiv la perioada de funcţionare
efectivă a unităţilor deţinute de utilizator şi nu distinge după cum aceste camere au fost sau nu
ocupate.
În aceste condiţii, nu se identifică vreo încălcare a legii în raţionamentul instanţei de apel.
În privinţa neutilizării aparatelor TV din camerele hotelului, Curtea de apel a evocat în mod
corect jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această privinţă, în cauzele
C-306/05, Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) versus Rafael Hotels şi C-
162/10, Phonographic Perfrmance (Ireland) Ltd. vs Ireland, în sensul că simpla existenţă a aparatelor
TV în camerele de hotel, precum şi distribuţia de către hotel a semnalului către aceste aparate,
echivalează cu o comunicare publică.
Nefondată este şi critica în sensul greşitei aplicări a prevederilor art.3.12 din Metodologia
aplicabilă cauzei, ce a permis reclamantei să solicite obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor
ce ar fi fost legal datorate dacă s-ar fi încheiat autorizaţia licenţă neexclusivă, deoarece, pe de-o
parte, s-a arătat deja de ce această metodologie este obligatorie şi pentru pârâtă, iar pe de altă parte
nu s-a identificat în memoriul de recurs o susţinere privind modalitatea concretă în care această
dispoziţie a fost greşit interpretată sau aplicată.
Dimpotrivă, recurenta se referă la caracterul inoportun al reglementării şi la necesitatea ca
pretenţiile diferitelor organisme de gestiune colectivă să fie cenzurate pentru a nu dobândi caracter
abuziv, însă niciunul dintre argumentele expuse nu se constituie într-o critică de nelegalitate.
În fine, recursul cuprinde şi argumente care se referă la nelegalitatea obligării sale la plata de
penalităţi de întârziere, dar acestea nu sunt critici adresate deciziei instanţei de apel, deoarece prin
decizia recurată plata triplului penalităţilor de întârziere la care pârâta a fost obligată de prima
instanţă a fost înlăturată, astfel încât chestiunea a fost dezlegată favorabil recurentei de Curtea de
apel.
În consecinţa acestor considerente, recursul a fost respins ca nefondat
6. Calitatea de utilizator de opere muzicale. Remuneraţii aferente drepturilor patrimoniale de

autor pentru comunicarea publică. Sarcina probei
Metodologia privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere

muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în temeiul
Deciziei O.R.D.A. nr. 266/2011, art. 2 alin. (1) lit. b
În raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit.b) din Metodologia privind remuneraţiile cuvenite
titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a
operelor muzicale în scop ambiental, stabilită prin Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011 a
Corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în temeiul
Deciziei Directorului O.R.D.A. nr.266/2011, este utilizator de opere muzicale în scop ambiental
„orice persoană juridică sau fizică autorizată, care deţine ori foloseşte cu orice titlu (de proprietate,
administrare, concesiune, închiriere, subînchiriere, împrumut etc.) spaţii, închise ori deschise, în
care sunt instalate sau deţinute aparate şi orice alte mijloace tehnice ori electronice cum ar fi:
televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine muzicale, echipament informatic, CD-player,
instalaţii de amplificare şi orice alte aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau
imaginilor însoţite de sunet.”
442
Rezultă, cu puterea evidenţei, că norma evocată condiţionează încadrarea în categoria
utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental de existenţa, în spaţiile deţinute ori folosite cu
orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit „recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau
imaginilor însoţite de sunet”.
Proba existenţei unor astfel de mijloace stă în sarcina celui care afirmă comunicarea
publică a operelor muzicale în scop ambiental.
Astfel, împrejurarea că asemenea aparate existau la data încheierii autorizației nu poate
conduce la concluzia că ar fi existat şi anterior, în condiţiile în care tipul de activitate desfăşurat de
pârâtă, „pariuri şi jocuri de noroc”, prin natura sa, nu include, în mod necesar, utilizarea unor
mijloace tehnice care să permită comunicarea de opere muzicale în scop ambiental, în absenţa unor
mijloace de probă, neputându-se reţine contrariul.
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată la data de 04.12.2018 pe rolul
Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, reclamanta UCMR-ADA a solicitat obligarea pârâtei
Societatea A. SRL:
- în principal la plata sumei de 246.804,00 lei (inclusiv TVA) egală cu valoarea triplului
remuneraţiilor aferente drepturilor patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a
operelor muzicale în: sala de jocuri de noroc V., din Bucureşti, în perioada februarie 2016-
septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc W., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-
septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc X., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-septembrie
2018; în sala de jocuri de noroc Y., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018; în
sala de jocuri de noroc Z., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018;
- în subsidiar, la plata sumei de 82.268,00 lei, inclusiv TVA, reprezentând valoarea
remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile,
perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a
operelor muzicale; a sumei de 199.472,00 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la
data de 29.11.2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la litera a) a capătului subsidiar
capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere
începând cu data de 30.11.2018 şi până la data plăţii efective a sumei de 82.268, 00 lei.
Totodată a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996, dispoziţiile Metodologiilor publicate
prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012 şi art. 30, alin. 1 şi art. 148 şi urm. C.proc.civ.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr.1072 din 16.05.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru luna noiembrie 2015 şi a respins acţiunea
formulată de reclamantă privind această perioadă ca fiind prescrisă; a respins acţiunea formulată de
reclamanta UCMR-ADA în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.R.L. având ca obiect
remuneraţie restantă şi penalităţi pentru perioada decembrie 2015-septembrie 2018, ca neîntemeiată.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr.993A din 2.09.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a
respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.1072/2019, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, ca nefondat.
4.Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta,
criticând soluţia pentru nelegalitate.
443
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. art. 488 pct. 8 C.proc.civ., s-a
solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 993A/2020, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; restituirea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului;
obligarea intimatei-parate la plata cheltuielilor de judecată.
În opinia recurentei, hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 13 lit. f), art. 130 alin. (1)
lit. a) şi art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, motiv de
recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, acordarea autorizaţiei neexclusive a
comunicării publice a operelor muzicale, "efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat', se
face "în schimbul unei remuneraţii", prin licenţă neexclusivă, în forma scrisă.
Potrivit normelor mai sus citate, remuneraţia reprezintă preţul datorat în schimbul autorizării
neexclusive acordate pentru comunicarea publică a operelor muzicale.
Preţul (remuneraţia) nu poate fi confundat cu despăgubirile, care sunt datorate în cazul în care
sunt încălcate drepturile patrimoniale de autor, atunci când comunicarea publică a operelor muzicale
este realizată în mod ilicit, fără să fie acordată autorizarea neexclusivă, prealabilă.
Izvorul obligaţia de plată a preţului (remuneraţiei) își are izvorul în actul juridic reprezentat
de contractul autorizaţie licenţă neexclusivă.
O cu totul şi cu totul este alta este situaţia despăgubirilor, datorate pentru repararea
prejudiciului, al căror izvor este reprezentată de o faptă ilicită a intimatei-pârâte.
Sub acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, în
forma în vigoare în perioada în litigiu, dispoziţii încălcate prin hotărârea recurată.
Potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în cazul utilizării neautorizate a operele se
poate pretinde "acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat'.
Faptul că art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 face referire la "triplul remuneraţiilor"
nu poate constitui un temei al hotărârii recurate.
Această referire la remuneraţii este realizata de lege doar în scopul determinării unui criteriu
pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate pentru repararea prejudiciului, în situaţia în
care întinderea acestuia nu este posibilă prin aplicarea criteriilor de la litera a) a alin. (2) al art. 139
din legea nr. 8/1996.
In concluzie, soluţia instanţei de apel, care asimilează remuneraţiile cu despăgubirile datorate
pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi consideră ca o distincţie între aceste două
noţiuni ar fi una artificială, este una nelegală, nemotivată în drept şi încalcă nomele de drept material
invocate mai sus precum şi pe cele ale art. 1349 şi art. 1381 C.civ.
Consecinţa încălcării normelor de drept material, a asimilării nelegale a prejudiciului cu
remuneraţiile, este respingerea nelegala a apelului formulat de UCMR-ADA, cu motivarea ca
neindividualizarea unor remuneraţii restante la art. 10 din contractul autorizaţie licenţă neexclusivă
ar proba inexistenţa unei fapte ilicite a intimate pârâte, care să fi fost săvârşit anterior datei încheierii
contractului autorizaţie licenţă neexclusivă.
Este nelegală şi motivarea subsidiară a hotărârii recurate, în sensul că activitatea intimate
pârâte nu ar include prin natura sa folosirea de aparate precum cele din metodologie, cum ar fi
televizoare sau alte receptoare şi aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau a
imaginilor însoţite de sunet.
Hotărârea este dată cu încălcarea art. 21 lit. b) din Norme metodologice de punere în aplicare
a O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc care dispune ca spaţiile
precum cele în litigiu trebuie să fie dotate cu minim trei monitoare.
În raport cu soluţia primei instanţe de fond, apelul a vizat respingerea cererii de chemare în
judecată, soluţie întemeiată exclusiv pe faptul că lipsa menţionării unor remuneraţii restante în
444
cuprinsul clauzei de la punctul 10 din autorizaţia licenţa neexclusivă ar proba inexistenta unei fapte
ilicite anterioare şi/sau inexistenţa dreptului la despăgubiri pentru astfel de fapte ilicite.
SC A. S.R.L a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac.
Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivului de casare susţinut de
recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce
succed:
1. Înalta Curte reţine că reclamanta UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a
Compozitorilor a învestit prima instanţă cu o acţiune în pretenţii, solicitând obligarea pârâtei A. SRL
la plata unor despăgubiri băneşti pentru faptul ilicit constând în comunicarea publică, în scop
ambiental, a unor opere muzicale, în perioada cuprinsă între noiembrie 2015 şi septembrie 2018, fără
să fi încheiat, în prealabil, o autorizaţie licenţă neexclusivă cu UCMR-ADA.
Judecând în primă instanţă, tribunalul a respins ca fiind prescrise pretenţiile aferente lunii
noiembrie 2015 şi a respins ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect remuneraţie restantă şi
penalităţi aferentă perioadei decembrie 2015 – septembrie 2018.
Hotărârea primei instanțe a fost a. atacata de reclamantă în integralitatea ei, cu privire la toate
soluţiile cuprinse în dispozitiv, aşa încât devoluţiunea a operat cu privire la întreaga cauză, conform
art. 477 alin. 2 C.proc.civ.
Procedând astfel la o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel a statuat, în fapt şi în
drept, atât cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi cu privire la fondul
litigiului; prin decizia pronunţată, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Prin declaraţia de recurs formulată, reclamanta afirmă că normele de drept material au fost
greşit aplicate de către instanţa de apel, cu referire expresă la art. 13 lit.f art. 130 alin. 1 lit. a şi art.
139 alin. 2 din Legea nr.8/1996. Decizia instanţei de apel nu este recurată sub aspectul rezolvării date
excepţiei prescripției dreptului material la acţiune, ea dobândind, astfel autoritate de lucru judecat, cu
privire la această chestiune tranşată definitiv, conform art. 430 alin. 1 C.proc.civ.
În consecinţă, problema prescripției dreptului material la acţiune nu mai poate fi abordată în
recurs, opunându-se efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, mai sus evocat.
2. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte reţine că, prin declaraţia de recurs, se afirmă, din
perspectiva art. 488 pct. 8 C.proc.civ., aplicarea greşită a normelor de drept material incidente. În
aprecierea recurentei, soluţia instanței de apel, care asimilează remuneraţiile cu despăgubirile
datorate pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este nelegală, nemotivată în drept
şi încalcă art. 13 lit.f, art. 130 alin. 1 lit.a şi art. 19 alin. 2 din Legea nr.8/1996, precum şi art. 1349,
art. 1381 C.civ.
În esenţă, recurenta susţine că, în raport cu textele normative evocate, remuneraţia reprezintă
preţul datorat în schimbul autorizării neexclusive acordate pentru comunicarea publică a operelor
muzicale, ea rezultând din contractul încheiat de părţi, în timp ce despăgubirile sunt datorate pentru
repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite constând în comunicarea publică a
operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Cele două construcţii
juridice au izvoare diferite şi un regim distinct, ele nu pot fi asimilate, iar referirea la „remuneraţie”,
din cuprinsul art. 139 alin. 2 lit.b al Legii nr.8/1996, este menită să confere exclusiv un criteriu
pentru determinarea cuantumului despăgubirilor datorate.
Verificând decizia instanţei de apel, cea care face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte
observă că dezvoltarea dată litigiului în fond a fost în mod fundamental determinată de incapacitatea
recurentei-reclamante de a-şi proba pretenţiile, iar nu de o pretinsă asimilare juridică a remunerațiilor
cu despăgubirile. Astfel, instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, statuează în mod
corect, în cuprinsul considerentelor, că pretenţiile reclamantei sunt fundamentate pe răspunderea
445
civilă delictuală, spre deosebire de ipoteza încheierii autorizaţiilor, când fundamentul acţiunii este
răspunderea contractuală. Prin urmare, distincţia a fost realizată de către instanța de apel, iar
calificarea juridică dată acţiunii este corectă şi în acord cu scopul urmărit de reclamantă. Instanţa de
apel subliniază, însă, că modul de calcul al despăgubirilor necesare reparării prejudiciului pretins
pleacă tot de la nivelul reparaţiilor ce ar fi fost datorate, dacă ar fi fost încheiată o autorizaţie, pentru
perioada de referinţă în litigiu. În acelaşi sens, de altfel, subliniază şi recurenta că legea înseşi trimite
la remuneraţii, pentru a oferi un criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când acestea
sunt datorate pentru săvârşirea faptei ilicite şi cauzatoare de prejudiciu constând în comunicarea
publică a operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Mai mult,
prin cererea de chemare în judecată, termenul juridic utilizat de reclamantă pentru a-şi identifica
pretenţiile este acela de „remuneraţie”, iar nu despăgubiri..
Prin urmare, pretinsa „asimilare” între cele două noţiuni juridice putea fi relevantă, sub
aspectul analizei de legalitate, dacă ea ar fi existat şi ar fi condus la o calificare juridică greşită dată
acţiunii. Or, acţiunea a fost soluţionată corect de către cele două instanţe de fond (prima instanță şi
instanța de apel), ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, cu regimul juridic specific
acestuia, astfel cum a solicitat şi reclamanta.
Analizând probatoriul administrat, instanţa de apel reţine că reclamanta, ca titular al cererii de
chemare în judecată, nu a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite cauzatoare de
prejudiciu, pentru a putea fi îndreptăţită la acordarea unor despăgubiri.
Stabilirea împrejurărilor de fapt esenţiale în prezenta cauză este atributul instanţelor de fond,
iar acestea au concluzionat, în urma analizei şi sintezei probelor care s-au administrat, că nu se poate
concluziona în sensul pretins de reclamantă, acela că şi anterior încheierii autorizaţiei licenţă
neexclusivă din 2 octombrie 2018 şi din 3 octombrie 2018, a existat o utilizare a operelor muzicale.
Aceasta, în condiţiile în care, reţine instanţa de apel, consemnarea inexistenţei unor obligaţii de plată
anterioare, în înscrisul încheiat de părţi, are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare a reclamantei, în
sensul că anterior autorizării nu a existat o utilizare a operelor muzicale, iar calitatea de utilizator a
pârâtei nu poate fi reţinută exclusiv din încadrarea acesteia în art. 2 lit. b al Deciziei O.R.D.A. nr.
266/2011, câtă vreme nu a fost probată împrejurarea legală, aceea că pârâta deţinea, anterior
autorizării, mijloacele tehnice care permit recepția, redarea sau difuzarea scenetelor sau imaginilor
însoţite de sunet.
Prin motivele declaraţie de recurs, este contestată interpretarea pe care prima instanță, iar
ulterior instanța de apel au dat-o înscrisurilor probatorii şi celorlalte mijloace de probă care au fost
administrate. Or, controlul exercitat de către instanța de recurs este, prin esenţa lui, unul de legalitate,
realizat din perspectiva cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate prin art. 488 alin. 1 pct. 1-
8 C.proc.civ., nefiind procedural posibilă, în recurs, o reapreciere a probelor câştigate cauzei, în
scopul stabilirii unor împrejurări de fapt diferite.
Prin urmare, toate acele motive care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate cu
recurs, referitoare la dovezi, la interpretarea dată probelor, urmează a fi înlăturate, ca inadmisibile în
recurs.
În ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 2 alin. 1 lit.b din Metodologia privind
remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru
comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, stabilită prin Hotărârea arbitrală din 30
septembrie 2011 a Corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor,
publicată în Monitorul Oficial nr.266/4.10.2011, în temeiul Deciziei Directorului O.R.D.A.
nr.266/2011, realizată de către instanța de apel, Înalta Curte constată că ea este una corectă.
În raport cu textul normativ mai sus enunţat, este utilizator de opere muzicale în scop
ambiental „orice persoană juridică sau fizică autorizată, care deţine ori foloseşte cu orice titlu (de
proprietate, administrare, concesiune, închiriere, subînchiriere, împrumut etc.) spaţii, închise ori
446
deschise, în care sunt instalate sau deţinute aparate şi orice alte mijloace tehnice ori electronice cum
ar fi: televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine muzicale, echipament informatic, CD-
player, instalaţii de amplificare şi orice alte aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea
sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet.”
Rezultă, cu puterea evidenţei, că norma evocată condiţionează încadrarea în categoria
utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental de existenţa, în spaţiile deţinute ori folosite cu
orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit „recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau
imaginilor însoţite de sunet”.
Proba existenţei unor astfel de mijloace stă în sarcina celui care afirmă comunicarea publică
a operelor muzicale în scop ambiental. Mai mult, din împrejurarea că ele existau la data autorizației
nu se poate prezuma că ar fi existat şi anterior. Reclamanta avea obligaţia de a dovedi că ele au
existat anterior încheierii autorizaţiilor, or această probă nu a fost făcută, potrivit celor reţinute în
fapt, prin decizia instanței de apel.
În acest context, sunt corecte şi statuările instanței de apel în sensul că tipul de activitate
desfăşurat de pârâtă, „pariuri şi jocuri de noroc”, prin natura sa, nu include, în mod necesar,
utilizarea unor mijloace tehnice care să permită comunicarea de opere muzicale în scop ambiental.
Astfel fiind, în absenţa unor mijloace de probă, nu s-ar putea reţine contrariul.
Pentru toate cele ce preced, constatând că motivele recursului nu pot fi primite, că hotărârea
atacată poartă atributul legalităţii, în baza art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul
reclamantei, ca nefondat.
7. A) Fonograme de comerţ. Comunicare publică în cadrul unor evenimente organizate de

autorităţile locale. Contract de prestări servicii încheiat cu un terţ pentru asigurarea
sonorizării. Calitatea de utilizator. B) Dovada calităţii de reprezentant. Cerere de apel însuşită
de reprezentantul legal al părţii apelante. Ratificare. Efect retroactiv
Legea nr. 8/1996, art. 139

Decizia ORDA nr. 399/2016
Decizia ORDA nr. 10/2016
C.civ., art. 1309, art. 1311, art. 1312
A) Prevederile pct. 8 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, potrivit
cărora, „în situaţia subînchirierii parţiale a unui spaţiu în care are loc comunicarea publică,
deţinătorii cu orice titlu ai spaţiilor închiriate au obligaţia obţinerii licenţei neexclusive şi achitării
remuneraţiei distincte, în cazul utilizării de aparatură proprie de sunet sau sunet şi imagine”, nu
sunt incidente în situaţia încheierii unui contract de prestări de servicii cu un terț pentru asigurarea
sonorizării evenimentului organizat de autorităţile locale. Ipoteza vizată de text este aceea în care
proprietarul unui spaţiu transmite folosinţa acestuia unei alte persoane, care îl foloseşte într-o
activitate ce include comunicarea publică de fonograme sau, cu alte cuvinte, terţul chiriaş
exploatează spaţiul în folos propriu.
Astfel, câtă vreme comunicarea publică de fonograme a avut loc în numele și pe seama
organizatorilor, prin intermediul prestatorului de servicii, care a asigurat sonorizarea, în temeiul
obligațiilor contractuale asumate, acesta nu are calitate de utilizator în sensul definiției de la pct. 3
din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, nefiind subiectul de drept căruia îi
447
revenea obligația obținerii autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică de
fonograme de comerț.
În ceea ce priveşte dispoziția cuprinsă la pct. 1 din Metodologia publicată în temeiul Deciziei
ORDA nr. 10/2016, această normă instituie o prezumție de comunicare publică de fonograme
decurgând din simpla deținere sau dotare a unui spațiu cu aparate sau orice alte mijloace ce permit
recepția, redarea sau difuzarea fonogramelor, astfel încât, organismul de gestiune colectivă nu are
sarcini probatorii suplimentare din acest punct de vedere, în măsura în care deținătorul/proprietarul
spațiului este organizatorul evenimentului pentru care se solicită plata remunerațiilor echitabile.
A contrario, atunci când deținătorul sau proprietarul unui spațiu nu l-a dotat cu o astfel de
aparatură, este necesară dovedirea asigurării de către acesta a unor instalații, aparate sau mijloace
ce permit recepţia, redarea sau difuzarea fonogramelor pentru a pretinde antrenarea obligației de
plată a remunerațiilor echitabile pentru evenimente care implică o comunicare publică de
fonograme. Prin urmare, o atare dovadă fiind făcută în prezenţa încheierii unor contracte de
prestări de servicii cu un terţ, se reţine în sarcina organizatorilor realizarea comunicării publice de
fonograme în cadrul evenimentelor, chiar dacă prin intermediul unui prestator de servicii de
sonorizare (care a acţionat la iniţiativa şi sub coordonarea organizatorilor, aşadar, în numele
acestora).
B) Instituția ratificării este incidentă și în raporturile juridice de drept procesual, având în

vedere că puterea de reprezentare în instanță a unei persoane fizice sau juridice are natura juridică
a unor raporturi juridice specifice contractului de mandat, puterea de reprezentare putând să
izvorască din lege, din convenția părților sau dintr-o hotărâre judecătorească (art. 85 C.proc.civ.).
Așa fiind, întrucât raporturile de reprezentare în proces se obiectivează în raporturi juridice
de mandat judiciar, în procesul civil sunt pe deplin aplicabile prevederile din Codul civil referitoare
la ratificarea unui contract juridic încheiat de către o persoană fără putere de reprezentare (art.
1311 rap. la art. 1309 C.civ.), dispoziții legale aplicabile în completare și în măsura în care Codul
de procedură civilă nu conține dispoziții derogatorii proprii, incidente în mod prioritar.
În plus, potrivit art. 1312 C.civ., ratificarea are efect retroactiv, așadar de la data încheierii
actului juridic de către terțul fără putere de reprezentare, iar nu de la data ratificării.
În consecință, în mod legal, curtea de apel nu a aplicat sancțiunea anulării cererii de apel, în
temeiul dispozițiilor art. 82 alin. (1) teza finală C.proc.civ., considerându-se, într-o corectă aplicare
a dispoziţiilor legale, că cererea iniţială de apel a fost însuşită de reprezentantul legal al părţii
apelante, iar această ratificare are efect retroactiv, anume de la data declarării apelului.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1504 din 20 septembrie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de
28.12.2016, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta Primăria Oradea ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea
pârâtei la:
- plata remuneraţiei echitabile (inclusiv a TVA-ului aferent remuneraţiei, aplicabil la data
facturării/plăţii efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta
sălilor de festivităţi din clădirea „Orăşelul”, în perioada noiembrie 2013 - până în prezent; estimează
suma datorată de pârâtă pentru perioada dedusă judecăţii la 17.711 lei, urmând a fi precizată după
administrarea probatoriului în cauză;
448
- plata remuneraţiei echitabile (inclusiv a TVA-ului aferent remuneraţiei, valabil la data
facturării plăţii efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop lucrativ şi ambiental în
cadrul festivalurilor „Toamna Orădeană” din 2014, 2015 şi 2016, estimând suma datorată de pârâtă
pentru perioada dedusă judecăţii la 5.640 lei, aceasta urmând a fi precizată după administrarea
probatoriului în cauză;
facturării plăţii efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, în cadrul
”Târgului de Crăciun” organizat în perioada 4-31 decembrie 2015 şi 30 noiembrie 2016-31
decembrie 2016, împreună cu concertul de Anul Nou 2016 - spectacol foc de artificii, estimând că
suma datorată de pârâtă pentru perioada dedusă judecaţii este de 29.427 lei (la care se adaugă TVA),
aceasta urmând a fi precizată după administrarea probatoriului în cauză;
facturării plăţii efective) pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în cadrul
”Carnavalului Florilor” pentru ediţiile din 19 august 2014, 20 august 2015 şi 21 august 2016,
cuantificând suma datorată de pârâtă pentru perioada dedusă judecaţii la 675 lei (la care se adaugă
TVA), aceasta urmând a fi precizată după administrarea probatoriului în cauză;
- plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiilor solicitate anterior,
calculate de la data scadenţei până la data achitării efective a remuneraţiilor;
- plata penalităţilor de întârziere aferente remuneraţiilor neachitate la termen, solicitate
anterior, calculate pe zi de întârziere de la data scadentei până la data plăţii efective a remuneraţiilor
datorate şi nu în ultimul rând plata cheltuielilor de judecată din prezenta cauză.
În subsidiar, în cazul în care pârâta nu furnizează informaţiile necesare pentru determinarea
integrală a remuneraţiei datorate, potrivit art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată şi
completată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor ce vor fi
determinate în cauză.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.
Reclamanta a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, chemând în
judecată în calitate de pârâţi, alături de Primăria Oradea, pe Municipiul Oradea, Asociaţia A. şi
Consiliul Local al Municipiului Oradea prin Administraţia Imobiliară Oradea, menţinând pretenţiile
formulate în cererea iniţială şi în raport cu aceşti noi pârâţi introduşi în cauză.
Primăria Municipiului Oradea şi Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local al
Municipiului Oradea şi Asociaţia A. au formulat note de şedinţă şi întâmpinare la cererea
modificatoare a cererii de chemare în judecată a Uniunii Producătorilor de Fonograme din România,
prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a calităţii procesuale pasive
a Administraţiei Imobiliare Oradea, instituţie în prezent desfiinţată; au solicitat respingerea cererii de
chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin încheierea de şedinţă din 9.11.2017, Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii
procesuale de folosinţă a Primăriei Oradea, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune, iar în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei, Tribunalul
a constatat că aceasta nu este parte în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 2169 din 26.09.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis
acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România în
contradictoriu cu pârâţii Municipiul Oradea prin Primar, Asociaţia A. şi Consiliul Local al
Municipiului Oradea prin Administraţia Imobiliară Oradea, a obligat pârâta Consiliul Local al
Municipiului Oradea, prin Administrația Imobiliară Oradea, să plătească reclamantei suma de 33.031
lei, stabilită conform raportului de expertiză întocmit, reprezentând:
449
-suma de 15.255 lei (8.001 lei remuneraţia echitabilă actualizată cu inflaţia, pentru
comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în incinta imobilului Orăşelul Copiilor, în
perioada decembrie 2013 - decembrie 2015 şi 7.254 lei penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei,
calculate până la data de 31 decembrie 2018) și în continuare, până la achitarea integrală a debitului
principal;
- suma de 5.131 lei (2.753 lei remuneraţia echitabilă actualizată cu inflaţia pentru comunicarea
publică a fonogramelor în cadrul festivalului „Toamna Orădeană” ediţiile 2014, 2015 şi 2.378 lei
penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei, calculate până la data de 31 decembrie 2018) şi în
continuare, până la achitarea integrală a debitului principal;
- suma de 6.637 lei (3.684 lei remuneraţie echitabilă actualizată cu inflaţia pentru comunicarea
publică a fonogramelor în cadrul ”Târgului de Crăciun”, ediţia 2015 şi 2.953 lei penalităţi de
întârziere aferente remuneraţiei, calculate până la data de 31 decembrie 2018) şi în continuare, până
la achitarea integrală a debitului principal;
- suma de 4.574 lei (2.437 lei remuneraţie echitabilă actualizată cu inflaţia pentru comunicarea
publică a fonogramelor în cadrul festivalului ”Caravana Florilor”, ediţiile 2014 şi 2015 şi 2.137 lei
- suma de 1.434 lei (796 lei remuneraţie echitabilă actualizată cu inflaţia pentru comunicarea
publică a fonogramelor în cadrul spectacolului Anul Nou 2015/2016 şi 638 lei penalităţi de întârziere
aferente remuneraţiei, calculate până la data de 31 decembrie 2018) şi în continuare, până la
achitarea integrală a debitului principal.
A obligat pârâta A. să plătească reclamantei suma de 47.454 lei, stabilită conform raportului
de expertiză, reprezentând:
- suma de 5.853 lei (3.397 lei remuneraţia echitabilă actualizată cu inflaţia pentru comunicarea
publică a fonogramelor în cadrul festivalului „Toamna Orădeană” ediţia 2016 şi 2.456 lei penalităţi
de întârziere aferente remuneraţiei, calculate până la data de 31 decembrie 2018) şi în continuare,
până la achitarea integrală a debitului principal;
- suma de 41.302 lei (23.968 lei remuneraţie echitabilă actualizată cu inflaţia pentru
comunicarea publică a fonogramelor în cadrul ”Târgului de Crăciun”, ediţia 2016 şi 17.334 lei
- suma de 299 lei (171 lei remuneraţie echitabilă actualizată cu inflaţia, pentru comunicarea
publică a fonogramelor în cadrul festivalului ”Caravana Florilor”, ediţia 2016 şi 128 lei penalităţi de
întârziere aferente remuneraţiei, calculate până la data de 31 decembrie 2018) şi în continuare, până
la achitarea integrală a debitului principal.
A obligat pârâtul Municipiul Oradea să plătească reclamantei suma de 10.264 lei, stabilită
conform raportului de expertiză, reprezentând: 8.983 lei remuneraţia echitabilă actualizată cu inflaţia
pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, în incinta imobilului Orăşelul
Copiilor, în perioada ianuarie 2016 - până în aprilie 2018 şi 1.281 lei penalităţi de întârziere aferente
remuneraţiei, calculate până la data de 31 decembrie 2018 şi în continuare, până la achitarea
integrală a debitului principal.
A obligat pârâtele să plătească reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 9.765 lei
respectiv, fiecare pârâtă câte 3.255 lei cu acest titlu.
Prin decizia civilă nr. 1664 A din 26.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a
admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi Municipiul Oradea, prin Primar, Asociaţia A. şi Consiliul
Local al Municipiului Oradea împotriva sentinţei civile nr. 2169/2019, pronunţate de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
450
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că:
A înlăturat dintre obligaţiile de plată stabilite în sarcina pârâţilor următoarele:
- pentru pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea suma de 5.131 lei pentru comunicarea
publică de fonograme în cadrul festivalului „Toamna Orădeană” 2014 şi 2015 şi penalităţile aferente;
- pentru acelaşi pârât, suma de 1.434 lei pentru comunicarea publică a fonogramelor în cadrul
spectacolului ”Anul Nou 2015” şi penalităţile aferente;
- pentru pârâta Asociaţia A. suma de 5.853 lei pentru comunicarea publică de fonograme la
festivalul „Toamna Orădeană” 2016 şi penalităţile aferente.
A menţinut sentinţa pentru restul dispozițiilor.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au declarat
recurs reclamanta şi pârâţii Municipiul Oradea, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Oradea
prin Administraţia Imobiliară Oradea şi Asociaţia A.
II.1.1. Recursul formulat de reclamanta UPFR:
C.proc.civ., recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel ca fiind nelegală, în ceea ce
priveşte soluţionarea excepţiei nulităţii apelului intimatei-pârâte Asociaţia A. - faţă de lipsa
semnăturii reprezentantului legal, iar, pe fond, în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor pentru
comunicarea publică a fonogramelor în cadrul ediţiilor „Toamna Orădeană” din 2014 - 2016.
În esenţă, a susţinut următoarele:
Cu privire la nulitatea apelului declarat de intimata-pârâtă Asociaţia A.:
- a învederat faptul că, în speţă, cererea de apel nu poartă semnătura reprezentantului legal al
A., respectiv a directorului executiv al Asociaţiei A. - d-nul X.;
- instanţa de apel a respins excepţia nulităţii apelului fără niciun temei legal, reţinând faptul că
A. este o asociaţie constituită de membrul fondator Municipiul Oradea, situaţie faţă de care cererea
de apel a Municipiului Oradea a fost formulată şi în numele A., iar lipsa mandatului celui care a
formulat şi semnat cererea de apel s-a acoperit prin ratificarea cererii de apel de către A., intervenită
pe parcursul soluţionării căii de atac; totodată, a apreciat că excepţia se referă mai degrabă la lipsa
calităţii de reprezentant a primarului (care a semnat cererea comună de apel), care s-ar fi complinit
odată cu ratificarea cererii de apel de către A.;
- soluţia instanţei de apel este nelegală în raport de dispoziţiile art. 470 alin. (3) C.proc.civ.;
- faţă de cele reţinute de curtea de apel (astfel cum au fost anterior redate), nu se poate pune în
discuţie o atare situaţie în lipsa unei menţiuni exprese din partea Municipiului Oradea, în sensul că ar
fi înţeles să declare apel şi să semneze cererea şi în numele şi pe seama A.; nu există nicio menţiune
în acest sens care să indice faptul că primarul s-ar fi erijat în reprezentant legal al A.; nici cele
transmise de A. prin răspunsul la întâmpinare (în sensul că Municipiul Oradea este membru fondator
al asociaţiei şi, prin urmare, primarul - care reprezintă Municipiul Oradea - ar avea deopotrivă şi
calitatea de reprezentant al A.) nu pot fi reţinute ca întemeiate;
- chiar şi în situaţia premisă avută în vedere de instanţă, a lipsei calităţii de reprezentant,
aceasta avea obligaţia de a pune în discuţie noua calificare a excepţiei şi de a cere lămuriri părţilor în
privinţa stabilirii calităţii de reprezentant în condiţiile art. 82 C.proc.civ., calitate care nu a fost
dovedită de primar pentru presupusul apel al A., situaţie care impunea tot anularea cererii;
- în Codul de procedură civilă nu există o instituţie a „ratificării cererii de apel”, în condițiile în
care cererea de apel se formulează în termenul stabilit de lege de către reprezentantul legal al părţii,
cu menţionarea cerinţelor prevăzute în mod expres de lege (art. 470 C.proc.civ.), sub sancţiunea
nulităţii sau a decăderii, după caz;
451
- răspunsul la întâmpinare al A. a fost depus la dosar la data de 12.10.2020, cu mult după
împlinirea termenului de apel, iar ratificarea apelului „formulat şi depus la dosar prin grija
Municipiului Oradea” nu ar însemna decât o eludare a dispoziţiilor art. 468 şi 470 C.proc.civ.;
răspunsul la întâmpinare nu constituie nici măcar o ratificare a mandatului pretins exercitat de
Municipiul Oradea, ci mai degrabă un răspuns prin care se pretinde, fără niciun temei, faptul că
primarul ar avea şi calitatea de reprezentant al A., faţă de împrejurarea că Municipiul Oradea este
membru fondator al A.
Instanţa de apel i-a respins pretenţiile referitoare la comunicarea publică a fonogramelor
din cadrul evenimentului „Toamna Orădeană”, având în vedere o motivare contradictorie, bazată pe
interpretarea subiectivă şi eronată a dispoziţiilor legale în materie (cu precădere a Metodologiei în
domeniu):
- deşi a reţinut, în fapt, că „în privinţa spectacolelor de proiecţie 3D, de jonglerii cu focul,
spectacol demonstrativ de dans modern, dans de societate, hip hop, majorete, show dance, gimnastică
aerobică, balet, program muzical cu DJ”, se poate presupune în mod rezonabil că pentru desfăşurarea
lor este necesară folosirea muzicii fixate pe fonograme, deşi ar fi dovedită prezumţia utilizării
fonogramelor sub forma comunicării publice ambientale, totuşi, instanţa a apreciat că incidenţa
acestor evenimente ar fi izolată în ansamblul celorlalte evenimente ale festivalului (inclusiv faţă de
prestaţiile live), iar pe de altă parte, concretizarea obligaţiilor de plată a remuneraţiei prin raportare la
întreaga durată a festivalului şi pentru toată suprafaţa în care s-a organizat festivalul ar fi arbitrară,
remuneraţia fiind incorect stabilită;
- instanţa de apel şi-a fundamentat opinia pe argumente subiective şi contradictorii, bazate pe o
analiză pur teoretică a normelor metodologice, fără a corela aceste dispoziţii legale cu toate
înscrisurile administrate în cauză, înscrisuri din care rezultă că, în cadrul evenimentelor organizate în
cadrul festivalului „Toamna Orădeană”, s-au realizat acte de comunicare publică, relevante în
ansamblul festivalului;
- în mod arbitrar, în ciuda referirilor făcute la programul de evenimente al festivalului, instanţa
a apreciat că actele de comunicare publică a fonogramelor ocazionate de evenimentele menţionate, ar
fi fost izolate, adică restrânse; deşi admite că pentru organizarea evenimentelor respective s-ar
impune plata remuneraţiei, totuşi a respins ipoteza stabilirii acestei remuneraţii prin raportare la
ansamblul activităţilor şi evenimentelor festivalului, tocmai pentru considerentul caracterului izolat
al evenimentelor în care s-a realizat comunicarea publică;
- este criticabilă soluţia instanţei de apel sub aspectul faptului că, practic, nu a lămurit pe
deplin situaţia de fapt şi nu a analizat cauza din perspectiva tuturor probelor administrate în cauză, cu
precădere a înscrisurilor şi notelor formulate de pârâţi, analiza sa fiind cu precădere teoretică;
- potrivit metodologiei în domeniu, nu are nicio relevanţă juridică ponderea utilizării
fonogramelor în timpul total al festivalului, după cum în mod eronat sugerează instanţa de apel, iar
calcul separat, pentru fiecare eveniment în parte, pe lângă faptul că ar fi presupus scoaterea
evenimentelor din contextul festivalului, ceea ce nu poate fi primit, ar fi generat şi o sarcină
financiară mult mai mare pentru pârâţi, caz în care un atare calcul ar fi devenit excesiv de oneros în
raport de remuneraţia stabilită în speţă, ceea ce n-ar fi fost în interesul părţilor adverse;
- nu i se poate imputa faptul că remuneraţia nu ar fi fost stabilită în mod just prin raportare la
durata şi suprafaţa în care s-au folosit fonogramele sub forma comunicării publice, în condiţiile în
care, prin cererea de chemare în judecată şi prin notele probatorii, a propus instanţei de fond şi i s-a
încuviinţat obiectivul nr. 2 al expertizei, acela de a se calcula remuneraţia, penalităţile şi actualizarea
cu inflaţia „în mod corespunzător cu suprafeţele spaţiilor unde s-au desfăşurat ediţiile festivalului
Toamna Orădeană, cu durata acestora (numărul de zile)...”; în plus, aceste evenimente au fost
organizate în spaţiile deschise, asigurate cu instalaţii de sonorizare, după cum rezultă din contractele
pe care părţile adverse le-au încheiat cu B. S.R.L., fiind accesibile publicului din Piaţa Unirii şi din
452
Cetate, fără a putea delimita sau restrânge suprafaţa acestora, în lipsa unor alte indicaţii ori precizări
din partea părţilor adverse;
- faptul că pârâţii nu au înţeles să transmită expertului toate datele necesare pentru
determinarea concretă a spaţiilor unde s-au realizat actele de comunicare publică, nu îi poate fi
imputat în manierea pretinsă de instanţa de apel, mai ales în condiţiile în care pârâţii nici măcar nu au
contestat concluziile raportului sub acest aspect;
- instanţa de apel a dezlegat eronat chestiunea juridică privind încadrarea activităţii festivalului
în tabelul metodologiilor, exclusiv din perspectiva semantică a cuvântului „festival”, fără a lua în
calcul toate elementele de fapt prin prisma cărora ar fi trebuit să încadreze festivalul într-una dintre
activităţile prevăzute în tabelele metodologiei;
- festivalul - calificat de instanţă ca fiind o manifestare artistică cu program variat şi caracter
festiv - este asimilat, de regulă, ca „eveniment festiv” activităţilor prevăzute în tabelele II şi 12 din
metodologiile publicate prin Decizia ORDA nr. 399/2006 şi nr. 10/2016, respectiv activităţi
desfăşurate în regim lucrativ, pentru care remuneraţia echitabilă este prevăzută procentual - 1,5% din
baza de calcul prevăzută de metodologii, însă nu mai puţin de 167 lei - prin urmare, remarca instanţei
că activităţile specifice festivalului n-ar fi cuprinse în metodologii este lipsită de temei legal;
- calificarea activităţilor desfăşurate în cadrul festivalului „Toamna Orădeană” ca fiind
specifice târgului (şi nu evenimentelor festive - pentru care comunicarea se consideră de metodologie
ca fiind realizată în regim lucrativ) a avut în vedere mai multe elemente de fapt, afirmate chiar de
către reprezentanţii pârâţilor, atât prin comunicările oficiale de pe site-ul primăriei, cât şi în
corespondenţa pe care părţile au purtat-o anterior judecăţii;
- festivalul în sine s-a apropiat mai mult de conceptul de „târg”, noţiune utilizată şi în
metodologii, care desemnează spaţiul public mai întins din incinta unui oraş unde, printre momentele
şi evenimentele artistice, culturale ori de divertisment şi recreere, sunt desfăşurate şi activităţi
comerciale, de alimentaţie publică ambulantă ori de vânzare a unor produse nealimentare, sau de
expoziţii cu vânzare; această concluzie este susţinută şi de tendinţele observate în cadrul Festivalului
2016 care a debutat împreună cu Street Food - o organizaţie din care fac parte mai mulţi distribuitori
de servicii de alimentaţie publică ambulante, fiind explicită asocierea dintre evenimentele muzicale
şi consumaţia de mâncare şi băutură în cadrul acestor evenimente;
- percepţia instanţei de apel că remuneraţia stabilită prin expertiză ar fi excesivă, neconformă
cu situaţia de fapt şi că nu ar reflecta adevărata întindere a comunicării publice, se dovedeşte a fi
eronată şi subiectivă, nefundamentată pe o analiză concretă a aspectelor cauzei.
II.1.2. Recursul formulat de pârâţii Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local al
Municipiului Oradea prin Administraţia Imobiliară Oradea şi Asociaţia A.:
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8
C.proc.civ., recurentele-pârâte au solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, în urma rejudecării,
admiterea în totalitate a apelului formulat împotriva sentinţei pronunţate în cauză de către tribunalul.
În esenţă, au susţinut că hotărârea recurată este criticabilă, întrucât instanţa de apel a
interpretat şi aplicat greşit normele legale, iar decizia nu cuprinde toate motivele pe care se
întemeiază:
- în dezlegarea dată de instanţa de apel criticilor formulate cu privire la stabilirea în sarcina
Consiliului Local Oradea prin Administraţia Imobiliară Oradea a obligaţiei de plată a sumei de
33.031 lei, au fost aplicate greşit normele referitoare la capacitatea de folosinţă şi calitatea
procesuală:
- calitatea procesuală pasivă în cauză poate avea UAT Municipiul Oradea şi Asociaţia A.;
- în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 215/2001 (art. 106 din Codul administrativ),
consiliul local este autoritate deliberativă a administraţiei publice şi, având această calitate, nu putea
fi obligat la plată, eventualele pretenţii băneşti putând fi valorificate numai în contradictoriu cu o
453
persoană juridică înfiinţată şi aflată în subordonarea consiliului local (cum era Administraţia
Imobiliară Oradea) sau cu unitatea administrativ-teritorială care este reprezentată de primar în baza
art. 62 din Legea nr. 215/2001 [art. 154 alin. (6) din Codul administrativ]; Administraţia Imobiliară
Oradea nu putea sta în proces întrucât a fost desfiinţată începând cu data de 1 ianuarie 2016,
drepturile şi obligaţiile acesteia fiind preluate de Municipiul Oradea (HLC nr. 811/2015) - excepţia
lipsei capacităţii procesuale de folosinţă fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie;
- atribuţiile referitoare la bugetul local au fost stabilite prin Legea administraţiei publice locale
[art. 63 alin. (1) lit. c)], respectiv Codul administrativ [art. 155 alin. (1) lit. c)] în sarcina primarului,
acesta fiind autoritatea executivă a administraţiei publice; în sarcina acestei autorităţi nu pot fi
stabilite obligaţii de plată;
-cum calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul afirmat de
creditoare şi cum în cauză acesta nu se poate realiza faţă de debitorul chemat în judecată (Consiliul
Local al Municipiului Oradea), instanţa trebuia să respingă acţiunea faţă de acest pârât pentru lipsa
calităţii procesuale pasive.
- deşi a arătat, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, pe de o parte, că fonogramele nu au
fost folosite în scop comercial, iar pe de altă parte, că Metodologia prevede obligativitatea obţinerii
unei autorizaţii pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ doar de la data de 25 februarie
2016, data publicării Deciziei ORDA nr. 10/2016, niciuna dintre cele două instanţe nu a analizat şi
nici nu a motivat de ce a înlăturat aceste apărări;
- raportat la definiţiile date utilizatorului de fonograme prin reglementările pct. 3 din
Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 şi pct. 1 din Metodologia aprobată prin
Decizia ORDA nr. 10/2016, rezultă că acesta este persoana care deţine ori foloseşte cu orice titlu un
spaţiu în care comunică public fonograme; titlul în baza căruia utilizatorul deţine sau foloseşte un
spaţiu este prevăzut cu titlu exemplificativ în cele două metodologii, persoana respectivă putând fi
titulara unui drept de proprietate, închiriere, comodat etc. - aşadar, enumerarea cuprinsă în cele două
metodologii este una exemplificativă, iar nu exhaustivă;
- şi în cazul încheierii unui contract de prestări servicii, prestatorul care îşi asumă expres
obligaţia de a asigura sonorizarea unui eveniment, cu aparatură proprie, are calitatea de utilizator,
căruia îi revine obligaţia de a obţine o autorizaţie - licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a
fonogramelor;
- pct. 1 din Metodologia publicată în temeiul Deciziei ORDA nr. 10/2016, prevede în mod
expres şi o altă condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru ca o persoană să poată fi considerată
utilizator: în spaţiul în care se face comunicarea publică a fonogramelor să fie instalate sau deţinute
aparate sau orice alte mijloace ce permit recepţia, redarea sau difuzarea fonogramelor; or, Direcţia
Monitorizare Cheltuieli de Funcţionare şi Organizare Evenimente din cadrul Primăriei Municipiului
Oradea nu deţine astfel de mijloace, motiv pentru care s-a încheiat contractul de prestări servicii cu
B. S.R.L.;
- la pct. 8 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 se prevede expres că „în
situaţia subînchirierii parţiale a unui spaţiu în care are loc comunicarea publică, deţinătorii cu orice
titlu ai spaţiilor închiriate au obligaţia obţinerii licenţei neexclusive şi achitării remuneraţiei distincte,
în cazul utilizării de aparatură proprie de sunet sau sunet şi imagine”;
- pct. 3.13 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 10/2016 stipulează că „în situaţia
închirierii, subînchirierii sau a oricărui alt mod de transmitere a folosinţei parţiale a unui spaţiu în
care are loc comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop
comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual,
deţinătorii legali cu orice titlu ai spaţiului respectiv (chiriaşi, locatari etc.) au obligaţia de a obţine
autorizaţia-licenţă neexclusivă şi de a achita remuneraţia distinctă, în ipoteza utilizării aparaturii
proprii de sunet sau de sunet şi imagine.”;
454
- potrivit prevederilor pct. 5 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006,
utilizatorul are obligaţia să obţină autorizaţii sub formă de licenţe neexclusive eliberate de
organismul de gestiune colectivă a producătorilor de fonograme, pentru comunicarea publică a
fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora;
- doar în Metodologia publicată în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016, la pct. 2.1 se prevede că
utilizatorii au obligaţia de a obţine o autorizaţie-licenţă neexclusivă din partea organismelor de
gestiune colectivă abilitate, atât pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ, cât şi a
fonogramelor publicate în scop comercial;
- Legea nr. 8/1996 face referire la cele două categorii de fonograme: de comerţ şi publicate în
scop comercial, la art. 1231 alin. (1) lit. f), respectiv art. 123 2 alin. (1) lit. f), fără însă a le defini în
mod expres;
- cele două noţiuni, fonograme de comerţ şi fonograme publicate în scop comercial sunt
definite la pct. 1 din Metodologia publicată în temeiul Deciziei ORDA nr. 216/2011; astfel, în
această Metodologie se prevede expres că sunt fonograme de comerţ, în sensul art. 123 1 alin. (1) lit.
f) din Legea nr. 8/1996, fonogramele cuprinzând interpretări, execuţii sau alte sume sau reprezentări
digitale ale acestora, a căror fixare a fost realizată în principal în scopul punerii acestora la dispoziţia
publicului prin vânzarea suporturilor pe care sunt fixate respectivele interpretări; tot astfel, se
prevede că sunt fonograme publicate în scop comercial, în sensul art. 123 2 alin. (1) lit. f) din Legea
nr. 8/1996: fonogramele cuprinzând interpretări, execuţii şi alte sunete, realizate în scopul
identificării şi autopromovării unui post de radiodifuziune sau a unui program al acestuia, fonograme
al căror producător este fie postul de radiodifuziune respectiv, fie un alt producător de fonograme,
care a realizat fonograma la comanda postului respectiv de radiodifuziune; fonograme cuprinzând
interpretări, execuţii şi alte sunete, realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs
sau serviciu, aparţinând unui terţ în raport cu postul de radiodifuziune, ca formă de publicitate a
produsului sau serviciului respectiv;
- aceste definiţii cuprinse în metodologia amintită mai sus, care, este adevărat, este aplicabilă
în cadrul radiodifuzării fonogramelor, îşi păstrează aplicabilitatea în ceea ce priveşte distincţia dintre
fonogramele de comerţ/fonogramele publicate în scop comercial în cadrul manifestărilor organizate
de Municipiul Oradea prin intermediul instituţiilor subordonate;
- la niciunul din evenimentele menţionate în acţiunea formulată de reclamantă şi nici în incinta
Orăşelului Copiilor nu s-au folosit fonograme utilizate în scop comercial;
- Metodologia publicată în temeiul Deciziei ORDA nr. 10/2016 a intrat în vigoare de la data
publicării în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 25 februarie 2016 şi doar de la data această
dată este obligatorie obţinerea unei autorizaţii - licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a
fonogramelor de comerţ, până la data de 25 februarie 2016, fiind în vigoare Metodologia aprobată
prin Decizia ORDA nr. 399/2006; în aceste condiţii, în ceea ce priveşte prestaţiile live ale artiştilor
interpreţi sau executanţi, cel puţin până la data de 25 februarie 2016, nu se poate pune problema unei
remuneraţii echitabile datorate organismului de gestiune colectivă a producătorilor de fonograme;
- este criticabil modul în care instanţa a aplicat prevederile referitoare la încadrarea
remuneraţiei;
- instanţa de apel a apreciat că festivalul „Toamna Orădeană”, cuprinde activităţi care nu
permit tragerea unei prezumţii de comunicare publică de fonograme şi că activităţile desfăşurate în
cadrul festivalului nu pot fi asimilate cu cele specifice târgului, însă nu aplică aceeaşi raţiune şi în ce
priveşte activităţile desfăşurate în 2016 în Cetatea Oradea, cu ocazia sărbătorilor de iarnă;
- instanţa în mod greşit a apreciat ca nu sunt valabile şi în privinţa Târgului de Crăciun,
consideraţiile referitoare la festivalul „Toamna Orădeană”, iar reclamanta a încadrat greşit tipul de
activitate şi, prin urmare, nu poate fi acceptată nici plata remunerației în condiţii specifice târgului;
455
- expertul a efectuat calculele folosind reperele cuprinse în tabelele anexe ale Metodologiilor
publicate prin Deciziile ORDA nr. 189/2013 şi nr. 10/20162, încadrând activităţile desfăşurate la
categoria de târg, deşi, cum însăşi instanţa de apel a arătat, activităţile constând în manifestări
artistice nu sunt similare cu cele specifice târgului;
- exact aşa cum a apreciat instanţa de apel în cazul festivalului „Toamna Orădeană”,
reclamanta trebuia să facă dovada în concret a limitelor în care se datora remuneraţia pentru
evenimentul organizat în Cetatea Oradea în perioada sărbătorilor de iarnă 2016, prezumţia că
fonogramele au fost comunicate public pe toata perioada desfăşurării evenimentului şi pe suprafaţa
de 30.000 mp, cum a calculat expertul, fiind răsturnată de specificul activităţilor desfăşurate, aşa cum
au fost acestea detaliate pe www.oradea.ro;
- în ceea ce priveşte suprafaţa, este evident că, raportându-ne la evenimentul anului anterior,
Târgul de Crăciun din 2015 care a fost desfăşurat în Cetate, nu avea cum să fie 30.000 mp;
- instanţa a reţinut faptul ca evenimentul reprezentat de focul de artificii din noaptea Anului
Nou, organizat de autorităţile locale a fost destinat cetăţenilor care se găsesc în localitate cu ocazia
sărbătoririi noului an, disponibil publicului fără cost şi nu se identifica raţiunea pentru care acesta ar
avea un regim lucrativ, cu atât mai puţin folosirea fonogramelor în timpul spectacolului de artificii;
însă instanţa a interpretat în acest sens doar în privinţa evenimentului menţionat, când, în mod real,
toate evenimentele organizate de autorităţile locale sunt destinate tuturor cetăţenilor şi sunt puse la
dispoziţia publicului larg, fără a se solicita o contravaloare a acestora; - instanţa trebuia să ofere o
asemenea interpretare şi faţă de activităţile desfăşurate în Cetatea Oradea cu ocazia sărbătorilor de
iarna din anul 2016, activităţi care nu pot fi încadrate în categoria celor specifice târgurilor.
Recurenta-pârâtă Asociaţia A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-
reclamantă, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi admiterea propriului recurs, formulat
împreună cu recurenţii-pârâţi Municipiul Oradea şi Consiliul Local al Municipiului Oradea.
Celelalte părţi nu au formulat întâmpinări.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
că recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România – Asociaţia
pentru Drepturi Conexe este fondat, pentru considerentele ce urmează.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte reține că această
recurentă s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.,
dar cu toate acestea recurenta a dezvoltat și critici ce se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1)
pct. 5 C.proc.civ. – cele privind soluționarea excepției nulității apelului declarat de către pârâta A.,
astfel încât, acestea vor fi analizate pe acest temei.
Referitor la această excepție procesuală (susținută de reclamantă din perspectiva nesemnării
cererii de apel de către reprezentantul A.), se constată că instanța de apel a reținut că cererea de apel
formulată de pârâții Municipiul Oradea, Consiliul Local Oradea şi Asociaţia A. este semnată, astfel
încât, excepția invocată de către reclamantă a fost în mod corect recalificată ca vizând lipsa dovezii
calității de reprezentant pentru pârâta A. a persoanei care a semnat cererea de apel.
Regimul de invocare și soluționare a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant este cel
stabilit prin dispozițiile art. 82 C.proc.civ., iar în aplicarea acestei norme, curtea de apel a reținut în
mod corect că cererea depusă la fila 41 dosar apel prin care reprezentantul legal conform statutului al
A. și-a însușit cererea de apel inițială depusă (și) în numele său a condus la ratificarea cererii de apel
semnate și în numele A. de către o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal sau
456
convențional al acestei pârâte, independent de calitatea Municipiului Oradea de membru al
Asociației A.
Așa fiind, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate aceste critici ale recurentei-
reclamante, întrucât instituția ratificării este incidentă și în raporturile juridice de drept procesual,
având în vedere că puterea de reprezentare în instanță a unei persoane fizice sau juridice are natura
juridică a unor raporturi juridice specifice contractului de mandat, puterea de reprezentare putând să
izvorască din lege, din convenția părților sau dintr-o hotărâre judecătorească (art. 85 C.proc.civ.).
Așa fiind, întrucât raporturile de reprezentare în proces se obiectivează în raporturi juridice de
mandat judiciar, în procesul civil sunt pe deplin aplicabile prevederile din Codul civil referitoare la
ratificarea unui contract juridic încheiat de către o persoană fără putere de reprezentare (art. 1311
rap. la art. 1309 C.civ.), dispoziții legale aplicabile în completare și în măsura în care Codul de
procedură civilă nu conține dispoziții derogatorii proprii, incidente în mod prioritar, concluzie ce
decurge și din art. 2 alin. (2) C.civ.
În plus, potrivit art. 1312 C.civ., ratificarea are efect retroactiv, așadar de la data încheierii
actului juridic de către terțul fără putere de reprezentare, iar nu de la data ratificării, contrar
susținerilor recurentei-reclamante.
În consecință, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel nu a aplicat sancțiunea
anulării cererii de apel în privinţa acestei apelante, în temeiul dispozițiilor art. 82 alin. (1) teza finală
C.proc.civ., considerându-se, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, că cererea iniţială de apel a
fost însuşită de reprezentantul legal al apelantei A., iar această ratificare are efect retroactiv, anume
de la data declarării apelului (27.11.2019), iar nu de la data ratificării, contrar celor susţinute de
recurenta-reclamantă.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută nici critica nepunerii în discuția
părților a recalificării excepției nesemnării cererii de apel, susținută de către reclamantă pe temeiul
art. 470 alin. (3) C.proc.civ., întrucât, potrivit menţiunilor din practicaua încheierii din 21.10.2020, se
constată că înainte de acordarea cuvântului asupra fondului apelului, instanţa de apel a pus în
dezbatere excepţia lipsei (dovezii) calităţii de reprezentant al Primarului Municipiului Oradea pentru
apelanta A., excepţie invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare; ulterior, în cuprinsul
considerentelor deciziei recurate, curtea de apel a analizat efectiv această excepţie, potrivit celor
susţinute de intimata-reclamantă, anume că cererea de apel nu a fost semnată de reprezentantul legal
al acestei pârâte.
Pe temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., au fost
formulate critici de către reclamantă în ceea ce privește calificarea realizată de instanța de apel a
evenimentului ”Toamna Orădeană” pentru care prin cererea de chemare în judecată a solicitat plata
remunerațiilor legal datorate pentru comunicarea publică de fonograme; astfel, recurenta a susținut
că instanța de apel și fundamentat concluzia pe motive contradictorii, dar a invocat și aplicarea
greșită dispozițiilor legale incidente (Metodologia aplicabilă).
Precizând, în prealabil, că recursul este o cale extraordinară de atac care permite instanței de
recurs doar exercitarea unei cenzuri de legalitate, Înalta Curte va lăsa neanalizate susținerile
recurente-reclamante prin care tinde la analizarea temeiniciei deciziei recurate.
Astfel, pretenția reclamantei de obligare a pârâtelor la plata remunerațiilor datorate
producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică de fonograme în cadrul evenimentului
„Toamna Orădeană” edițiile 2014-2016, a fost respinsă de instanța de apel.
Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel, analizând materialul probator al cauzei
(raportându-se la activitățile concrete derulate în cadrul acestuia, conform programului
evenimentului), a calificat evenimentul drept ca fiind festival și, în plus, a reținut că în tabelele anexă
ale Metodologiilor publicate prin Deciziile nr. 189/2013 (care actualizează sumele din metodologia
anterioară, publicată prin Decizia nr. 399/2006, cu rata inflaţiei) şi, respectiv, Decizia nr. 10/2016 nu
457
se regăsesc festivalurile, ci târgurile, astfel încât, expertul desemnat în cauză a calculat remunerația
prevăzută pentru comunicare publică în cadrul târgurilor.
În privința calificării acestui tip de eveniment ca fiind un festival, iar nu târg, instanța de apel
a făcut aplicarea unor distincții care nu sunt codificate în cuprinsul Legii nr. 8/1996 sau al
Metodologiilor aplicabile ori al tabelelor anexă la acestea, anume ponderea redusă a comunicării
publice de fonograme sau caracterul izolat al comunicării publice, imputându-i recurentei, din acest
punct de vedere, nedovedirea întinderii utilizării; or, sub acest aspect, instanţa de apel a reținut că, în
raport cu activitățile concrete ale evenimentului ”se poate presupune în mod rezonabil că pentru
desfăşurarea lor este necesară folosirea muzicii fixate pe fonograme (cât timp nu se specifică faptul
că muzica ce serveşte dansului este interpretată pe loc, cum se întâmplă în cazul altor activităţi din
program)”, apreciere realizată în privința ”spectacolelor de proiecţie 3D, de jonglerii cu focul,
spectacol demonstrativ de dans modern, dans de societate, hip hop, majorete, show dance, gimnastică
acrobatică, balet, program muzical cu DJ.”
Or, în măsura în care s-a reținut utilizarea de fonograme sau comunicarea publică a acestora
în cadrul acestor evenimente (Toamna Orădeană din cei trei ani în discuţie), coroborat cu lipsa unui
temei legal în privința ponderii sau duratei utilizării fonogramelor (sub forma comunicării publice)
pe parcursul derulării evenimentelor, pentru a atrage activarea obligației legale de achitare a
remunerațiilor, concluzia nedatorării remunerațiilor de către utilizatori este nelegală.
Pe de altă parte, contrar celor reținute de curtea de apel, remunerația datorată pentru utilizarea
de fonograme în cadrul unor festivaluri se regăsește ca atare în Metodologia publicată prin Decizia
ORDA nr. 399/2016 în tabelul I1 pct. 1 – ”spectacol/eveniment (festiv, paradă, istoric, sunet şi
lumină, sportiv, nautic, aerian etc.)”, iar pentru atare comunicare publică, Metodologia prevede un
procent de 1,5% (pct. 14 din Metodologie).
Totodată, potrivit celor reținute de instanța de apel, expertul desemnat în cauză a determinat
remunerația datorată pentru evenimentele anuale ”Toamna Orădeană” prin aplicarea procentului
prevăzut de Metodologie pentru categoria de evenimente ”târguri”, astfel că, în rejudecare, instanţa
de apel urmează a se dispune, dacă se va găsi necesar, o completare a raportului de expertiză pentru
determinarea remunerațiilor datorate în raport de cele reţinute prin prezenta decizie în privința
categoriei de eveniment ”festival”.
Totodată, instanța de apel va reaprecia dacă utilizarea fonogramelor, pentru a genera obligația
de achitare a remunerațiilor, se impune pentru toată perioada festivalului și pentru întreaga suprafață
a desfășurării acestuia, în funcție de reperele legale decurgând din Legea nr. 8/1996 sau cele
prevăzute de Metodologiile aplicabile pentru colectarea acestor remunerații cuvenite titularilor de
drepturi conexe (producătorii de fonograme de comerţ).
Înalta Curte nu va analiza cele susținute de către recurenta-reclamantă cu privire la greșita
calificare a acelorași evenimente ”Toamna Orădeană” ca fiind festivaluri și nu târguri (potrivit
susținerilor recurentei-reclamante), întrucât aceasta reprezintă o chestiune ce privește aprecierea
probelor cauzei și, în consecință, nu intră în competența instanței de recurs, reformarea soluției în
recurs fiind circumscrisă exclusiv unui viciu de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute
de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a reținut caracterul fondat al motivelor de casare de
la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., invocate de reclamantă, dar şi a motivului reglementat de
art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., potrivit calificării criticilor privind excepția procesuală
menţionate în debutul prezentelor considerente.
Referitor la recursul declarat de pârâții cauzei Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local
al Municipiului Oradea prin Administraţia Imobiliară Oradea şi Asociaţia A., se constată că au fost
invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.
458
Din perspectiva criticilor de procedură, așadar, întemeiate pe art. 488 pct. 5 C.proc.civ.,
recurenții-pârâți susțin greșita respingere a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a
Consiliului Local al Municipiului Oradea, autoritate deliberativă a administrației publice locale
potrivit art. 23 din Legea nr. 215/2001 (în prezent, art. 106 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul
administrativ), astfel încât, nici calitatea procesuală pasivă nu putea fi reținută în sarcina Consiliului
Local, subiecte pasive ale raporturilor juridice deduse judecății fiind Municipiul Oradea prin Primar
și, respectiv Asociația A.
Înalta Curte constată că deși dispoziția de obligare la plata remunerațiilor a fost stabilită în
sarcina autorității publice locale, în calitate de utilizator al fonogramelor în cadrul evenimentelor la
care a avut loc comunicare publică de fonograme, individualizarea subiectului pasiv (distinct de
recurenta A.) privește, într-adevăr, Consiliul Local Oradea, autoritate deliberativă, potrivit art. 23 din
Legea nr. 215/2001 (act normativ în vigoare la data comunicărilor publice invocate în cauza de faţă,
actualmente, art. 106 din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ).
Cu toate acestea, Înalta Curte constată, din dispozitivul deciziei recurate, că apelul admis de
curtea de apel a fost declarat de către pârâții Municipiul Oradea, prin Primar, de Asociația A.,
precum și de Consiliul Local al Municipiului Oradea; în plus, reformarea soluției primei instanțe nu
vizează o eventuală admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Oradea, prin
primar, astfel încât, să se poată susține cu real temei că unitatea administrativ teritorială (între
autoritățile administrației publice locale fiind subiectul de drept cu personalitate juridică) nu face
parte din distribuția procesuală a cauzei.
Drept urmare, Înalta Curte constată că aceste susțineri încadrate de recurenți în art. 488 alin.
(1) pct. 5 C.proc.civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât caracterul echivoc, în
privința calității procesuale pasive sau a subiectului de drept obligat în raportul juridic dedus
judecății (dintre autoritățile administrației publice locale chemate în judecată) este susceptibil de
clarificare printr-o cerere de lămurire a dispozitivului hotărârilor pronunțate în cauză de instanțele de
fond, în procedura reglementată de art. 444 C.proc.civ., procedură care, de altfel, este obligatorie
potrivit normei de la art. 445 din același Cod.
În plus, recurenţii reiterează şi în recurs chestiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a
Administraţiei Imobiliare Oradea, excepţie admisă încă de la prima instanţă, sens în care s-a
menţionat şi în decizia atacată.
Înalta Curte constată că recurenții susțin și critici lipsite de interes, anume, cele prin care au
învederat că deși au arătat, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, pe de o parte, că fonogramele
nu au fost folosite în scop comercial, iar pe de altă parte, că Metodologia prevede obligativitatea
obţinerii unei autorizaţii pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ doar de la data de 25
februarie 2016, data publicării Deciziei ORDA nr. 10/2016, instanța de apel nu a analizat şi nici nu a
motivat de ce a înlăturat aceste apărări; în plus, se susţine că în cadrul evenimentelor în litigiu nu a
avut loc comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, pentru a fi fost necesară
obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă, potrivit Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr.
399/2006.
Concluzia lipsei de interes în susținerea acestor critici rezultă, pe de o parte, din împrejurarea
că pentru o parte dintre evenimentele în legătură cu care reclamanta a formulat pretențiile deduse
judecății, utilizatorii fonogramelor (Municipiul Oradea și A.) au deținut autorizație licență
neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ (de exemplu, pentru Târgul de
Crăciun din anul 2016 a încheiat cu UPFR autorizația licență neexclusivă nr. 533/23.12.2016 pentru
comunicarea publică a fonogramelor), iar, pe de altă parte, nu explicitează ce anume înțelege prin
faptul că ”fonogramele nu au fost folosite în scop comercial”, anume, dacă se referă la fonograme
comunicate public în scop lucrativ sau dacă are în vedere fonogramele publicate în scop comercial,
cele două chestiuni fiind diferite.
459
Fonogramele de comerț comunicate public în cadrul evenimentelor reținute de instanțele de
fond, purtătoare de drepturi patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe (producătorii de
fonograme), sunt supuse gestiunii colective obligatorii, potrivit art. 123 1 alin. (1) lit. f) din Legea nr.
8/1996, gestiune exercitată de către reclamanta UPFR, în calitate de colector unic al acestora.
Așa fiind, independent de modalitatea în care, în raport de diversele variante succesive ale
Metodologiilor, colectarea acestor remunerații a fost organizată în plan normativ, plata
remunerațiilor pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț este o obligație legală,
recurenții pârâți nedovedind vreo cauză exoneratoare de răspundere (fie contractuală, pentru
evenimentele pentru care a deținut autorizație licență neexclusivă, fie delictuală, pentru cele pentru
care nu a deținut autorizație licență neexclusivă).
Din acest punct de vedere, devine irelevantă analiza momentului definirii fonogramelor de
comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial (la pct. 1 din Decizia ORDA nr. 216/2011),
precum și împrejurarea că Decizia ORDA nr. 399/2006 (aplicabilă până la data de 25 februarie 2016)
ar avea în vedere doar fonogramele publicate în scop comercial, anterior definirii explicite a acestora
și organizării colectării lor prin Decizia ORDA nr. 10/2016, în absența unei definiții legale, în
cuprinsul Legii nr. 8/1996, a celor două tipuri de fonograme.
În plus, în jurisprudența instanțelor naționale, Decizia ORDA nr. 399/2006 a fost interpretată
pornind de la normele legale care impuneau obligativitatea gestionării colective a unor drepturi
patrimoniale de autor sau de drepturi conexe (în acest caz, art. 123 1 alin. 1 lit. f din lege), întrucât
Decizia ORDA (sau metodologia) este inferioară ca forță juridică legii în materie și, prin urmare, nu
le poate modifica.
În consecință, se va înlătura ca nefondată susținerea recurenților pârâți în sensul nedatorării
remunerațiilor echitabile pentru comunicarea publică de fonograme de comerț și anterior datei de 25
februarie 2016 (când a intrat în vigoare noua Metodologie publicată prin Decizia ORDA nr.
211/2016), nefiind suficientă în acest sens invocarea caracterului neclar (sub acest aspect) al Deciziei
nr. 399/2006.
Printr-o altă critică, susceptibilă de examinare pe baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenții contestă calitatea de utilizatori de fonograme de comerț, raportându-se, ca reper normativ,
la prevederile pct. 3 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 şi, ulterior, la pct. 1
din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 10/2016, dar și de pct. 8 din Metodologia aprobată
prin Decizia ORDA nr. 399/2006 (similar, și pct. 3.13 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA
nr. 10/2016).
Mai concret, se invocă împrejurarea încheierii unor contracte de prestări de servicii cu un terț,
societatea B. S.R.L., pentru asigurarea sonorizării unora dintre evenimentele pentru care reclamanta
a cerut colectarea remunerațiilor unice echitabile cuvenite producătorilor de fonograme de comerț pe
care îi reprezintă.
În acest context, este necesar a se observa că pârâții au invocat acest motiv și în fața instanței
de apel, astfel că, pentru o veritabilă critică de nelegalitate, erau ținuți ca în recurs să se conteste
modalitatea în care instanța de apel a dezlegat această susținere din cererea de apel.
De altfel, şi această instanţă de recurs constată că potrivit pct. 8 din Metodologia publicată
prin Decizia ORDA nr. 399/2006: „În situaţia subînchirierii parţiale a unui spaţiu în care are loc
comunicarea publică, deţinătorii cu orice titlu ai spaţiilor închiriate au obligaţia obţinerii licenţei
neexclusive şi achitării remuneraţiei distincte, în cazul utilizării de aparatură proprie de sunet sau
sunet şi imagine.”
Or, în examinarea acestei critici, curtea de apel în mod legal a stabilit că această normă nu
este incidentă în raport cu situația de fapt reținută în cauză, întrucât ipoteza vizată de text este aceea
în care proprietarul unui spaţiu transmite folosinţa acestuia unei alte persoane, care îl foloseşte într-o
460
activitate ce include comunicarea publică de fonograme sau, cu alte cuvinte, terţul chiriaş
exploatează spaţiul în folos propriu.
În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că în speță, comunicarea
publică de fonograme a avut loc în numele și pe seama organizatorilor, prin intermediul prestatorului
de servicii, care a asigurat sonorizarea, la cererea și în temeiul obligațiilor contractuale cu
organizatorii.
Din acest motiv, prestatorul de servicii nu are calitate de utilizator în sensul definiției de la
pct. 3 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, nefiind subiectul de drept căruia
îi revenea obligația obținerii autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică de
fonograme de comerț în cadrul evenimentelor în discuție, contrar celor susținute de recurenți.
Înalta Curte constată că nu poate fi reținută cu valoarea unui contraargument nici dispoziția
cuprinsă la pct. 1 din Metodologia publicată în temeiul Deciziei ORDA nr. 10/2016, pentru ca o
persoană să poată fi considerată utilizator, anume aceea ca în spațiul în care se face comunicarea
publică a fonogramelor să fie instalate sau deținute aparate sau orice alte mijloace ce permit recepția,
redarea sau difuzarea fonogramelor.
Această normă din Metodologie instituie o prezumție de comunicare publică de fonograme
decurgând din simpla deținere sau dotare a unui spațiu aparate sau orice alte mijloace ce permit
recepția, redarea sau difuzarea fonogramelor, astfel încât, organismul de gestiune colectivă nu are
sarcini probatorii suplimentare din acest punct de vedere, în măsura în care deținătorul/proprietarul
spațiului este organizatorul evenimentului pentru care se solicită plata remunerațiilor echitabile.
A contrario, atunci când deținătorul sau proprietarul unui spațiu nu l-a dotat cu o astfel de
aparatură, este necesară dovedirea asigurării de către acesta a unor instalații, aparate sau mijloace ce
permit recepţia, redarea sau difuzarea fonogramelor pentru a pretinde antrenarea obligației de plată a
remunerațiilor echitabile pentru evenimente despre care se arată că au implicat comunicare publică
de fonograme; or, în speță, o atare dovadă a încheierii unor contracte de prestări de servicii cu
societatea B. SRL a permis reţinerea în sarcina organizatorilor a realizării comunicării publice de
fonograme în cadrul acelor evenimente, chiar dacă prin intermediul unui prestator de servicii de
sonorizare (care a acţionat la iniţiativa şi sub coordonarea organizatorilor, aşadar, în numele
acestora).
Înalta Curte constată că recurenții aduc critici deciziei recurate și în privința modului în care
instanța de apel a încadrat diversele evenimente în prevederile Metodologiei, chestiunea suprafeței
pe care evenimentul ”Târgul de Crăciun” 2015, contestând concluzia curții de apel că s-ar fi
desfășurat pe întreaga suprafață a Cetății Oradea de 30.000 mp; în plus, au mai arătat că aceleași
argumente reținute de curtea de apel pentru încadrarea evenimentului ”Toamna Orădeană” în
categoria festivalurilor erau valabile și în privința evenimentelor ”Târgul de Crăciun” care a fost
încadrat în mod greșit la categoria târg dintre evenimentele detaliate în anexele Metodologiei;
totodată, s-a susținut că toate evenimentele pentru care s-a solicitat plata remunerațiilor de către
reclamantă nu au avut scop lucrativ.
Toate aceste chestiuni reprezintă însă aspecte care țin de temeinicia decizie atacate, astfel că,
nu pot fi examinate de această instanță de recurs care are exclusiv o competență de cenzurare a
legalității hotărârii recurate, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ.
Astfel, pentru încadrarea evenimentelor într-una dintre categoriile menționate în tabelele
anexă ale Metodologiilor presupun examinarea elementelor probatorii din care reiese conținutul
concret al activităților derulate în cadrul acestor manifestări social-culturale, ceea ce nu constituie un
aspect de legalitate; de asemenea, ține de stabilirea situației de fapt chestiunea suprafeței pe care s-a
desfășurat evenimentul „Târgul de Crăciun” 2015 (invocându-se circumstanțe de fapt diferite faţă de
ediţia din anul precedent), ca, de altfel, și încadrarea aceluiași eveniment la categoria festival, iar nu
la aceea de târg.
461
Este de precizat că, din perspectiva celui din urmă aspect, chestiunea nu este similară celei
examinate în cadrul recursului reclamantei, întrucât reclamanta s-a fundamentat, în esență și între
altele, pe argumentul reținut de curtea de apel că pentru categoria festival Metodologia nu prevede un
cuantum sau procent al remunerațiilor unice echitabile și nici necesitatea unei anumite ponderi sau
durate a utilizării, pentru a deveni exigibilă obligația de plată a remunerațiilor echitabile cuvenite
producătorilor de fonograme de comerţ.
În plus, se reține că recurenții-pârâți în mod eronat consideră că remunerația unică echitabilă
este datorată doar în ipoteza în care comunicarea publică de fonograme este circumscrisă unui scop
lucrativ, iar nu și atunci când comunicarea publică are loc în scop ambiental (cea invocată în cauză
de reclamantă); în acest sens, se poate constata că utilizarea fonogramelor în scop ambiental și,
respectiv, în scop lucrativ, au o reglementare distinctă în tabelele anexă la Metodologia publicată
prin Decizia ORDA nr. 366/2006, dar și prin Decizia nr. 10/2016.
Potrivit argumentelor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496
alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârâți.
8. A) Acţiune în contrafacere formulată de titularul unui drept preexistent de autor împotriva

titularului unei mărci înregistrate. Admisibilitate. B) Operă de artă grafică. Criterii de
determinare a existenţei unei opere care poate beneficia de protecţie juridică. Evaluarea
originalității creației
Legea nr. 8/1996, art. 1, art. 13

Legea nr. 84/1998, art. 36
A) Art. 13 din Legea nr. 8/1996 reglementează „drepturile patrimoniale, distincte şi

exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice” utilizarea operei sale, inclusiv utilizarea în
modalitatea reproducerii operei (lit. a).
Ca atare, dreptul exclusiv al autorului este opozabil oricărei persoane care utilizează opera
fără consimțământul său prealabil. În categoria acestor persoane se încadrează și titularul unei
mărci înregistrate ulterior creării operei, chiar dacă înregistrarea mărcii nu a fost anulată. Aceasta
întrucât, deși preexistenţa unui drept de autor reprezintă un motiv de refuz la înregistrare a unei
mărci sau, după caz, de anulare a înregistrării mărcii, în aplicarea art. 6 alin. (4) lit. c), respectiv
art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, iar nerespectarea termenului de formulare a cererii în
anulare prevăzut de art. 47 alin. (3) din aceeași lege conduce la decăderea titularului dreptului de
autor din dreptul de a introduce o asemenea cerere, acesta poate solicita încetarea încălcării prin
folosirea mărcii, prin intermediul acţiunii în contrafacere, în virtutea dreptului exclusiv prevăzut de
art. 13 din Legea nr. 8/1996.
Din acest punct de vedere, eventuala admitere a unei asemenea acţiuni în contrafacere
constituie o cauză de ineficacitate a dreptului la marcă şi nu de pierdere a însuşi dreptului, întrucât
este afectat doar exerciţiul său, fără ca dreptul dobândit asupra mărcii prin înregistrare să se
stingă. Prin urmare, acţiunea în contrafacere formulată de titularul unui drept preexistent de autor,
prin care se tinde la interzicerea folosirii unui semn ce constituie obiectul unei mărci înregistrate şi
neanulate, este admisibilă.
B) Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., noțiunea de „operă” presupune întrunirea a două

elemente cumulative, și anume: în primul rând, trebuie să existe un obiect original, în sensul că este
462
necesar și în același timp suficient ca obiectul să reflecte personalitatea autorului său, manifestând
alegerile libere și creative ale acestuia; în al doilea rând, calificarea drept operă este limitată la
elementele care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale, ceea ce presupune, în mod necesar,
existența unui obiect identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv.
Pentru calificarea unui obiect drept „operă” în sensul Legii nr. 8/1996, care beneficiază de
protecție juridică și conferă titularului prerogativele patrimoniale prevăzute de art. 13 din lege, este
suficient ca obiectul să releve manifestarea alegerilor libere și creative ale autorului, singurul
criteriu considerat de către C.J.U.E. ca fiind precis şi obiectiv.
Prin urmare, analiza originalității ar trebui să se circumscrie cercetării modului de
alegere, dispunere și de combinare de către autor a diferitelor elemente ce compun creaţia sa, iar nu
efectului vizual și estetic pe care îl produce, pentru a se conchide în sensul inexistenţei unei opere pe
motivul că nu este reflectată personalitatea autorului. Aceasta întrucât, după cum reiese din
jurisprudenţa C.J.U.E., originalitatea unei creaţii nu este definită prin rezultatul estetic obţinut,
respectiv percepţia subiectivă a persoanei chemate să o privească, ceea ce înseamnă că nu se poate
vorbi nici despre un grad mai mare sau mai redus de originalitate, într-o ierarhie valorică personală
pe care fiecare privitor ar putea să şi-o stabilească, în funcţie de propria percepţie.
I.C.CJ., Secţia I civilă, decizia nr. 489 din 15 martie 2022
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă la data de
29.12.2017, reclamanta A. KG, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L., a solicitat: să se
constate că: opera de artă grafică ce include numele de „Amaroy” este proprietatea reclamantei;
pârâta Societatea B. S.R.L. foloseşte fără drept opera de artă grafică ce include numele de „Amaroy”,
proprietatea reclamantei; această folosire încalcă dreptul cesionat reclamantei; să se interzică pârâtei:
folosirea fără drept a operei de artă grafică ce include numele de „Amaroy”; folosirea ambalajului
similar cu ambalajul reclamantei.
Prin sentinţa nr. 1661 din 2.07.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins ca
neîntemeiată acţiunea.
Prin decizia nr. 1318A din 15.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a
respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. KG.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o
pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 12 şi
art. 13 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că dreptul de autor comportă atribute de ordin patrimonial,
că dreptul patrimonial este un drept exclusiv şi ca orice drept exclusiv, acesta este opozabil tuturor şi
că dreptul patrimonial conferă dreptul de a autoriza sau de a interzice folosinţa operei de către terţi.
Opera al cărei titular de drepturi este reclamanta s-a născut din faptul creaţiei şi exista la data
la care s-a înregistrat de către pârâtă semnul „Amaroy”, ca şi la data litigiului, astfel încât opera este
nu doar concurentă, ci chiar anterioară pretinsului drept al intimatei pârâte.
Dreptul patrimonial de autor este un drept exclusiv de utilizare a operei pe perioadă stabilită
de lege, care include dreptul de a autoriza şi/sau de a interzice utilizarea operei de către terţi. Acest
drept nu se pierde ca urmare a uzurpării operei de către terţi. La momentul uzurpării şi în cursul
actelor de uzurpare, se naşte doar dreptul titularului dreptului de autor asupra operei de a cere
463
constatarea încălcării drepturilor, interzicerea utilizării acesteia de către uzurpatori şi dreptul de a fi
protejat de autorităţi şi lege împotriva acestei utilizări.
A admite, aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel, că dreptul la marcă ar fi lipsit de
„conţinut juridic, economic şi faptic” echivalează, în fapt şi în drept, nu cu simpla ignorare a
drepturilor de autor anterior născute, ci cu negarea dreptului însuşi recunoscut de lege.
Or, dreptul recunoscut în favoarea titularilor de drepturi asupra unor opere este un drept
exclusiv, adică un drept opozabil erga omnes, care conferă titularului posibilitatea de a solicita şi
obţine protecţia legii atunci când dreptul îi este încălcat, iar această protecţie nu este şi nu poate fi
condiţionată de împrejurarea că uzurpatorul a obţinut o înregistrare a operei aparţinând altuia cu titlu
de marcă. Pe de altă parte, dreptul la marcă nu protejează dreptul asupra unei creaţii intelectuale, ci
folosinţa semnului, dreptul de folosinţă fiind opozabil doar concurenţilor, respectiv agenţilor
economici care oferă pieţei produse şi/sau servicii de acelaşi fel, pe când dreptul de autor este cu
adevărat opozabil erga omnes.
În consecinţă, dreptul dobândit prin înregistrare ca marcă nu poate fi opozabil autorului
operei, iar atunci când înregistrarea încalcă dreptul patrimonial de autor, această conduită trebuind a
fi sancţionată prin interzicerea utilizării operei.
Instanţa apelului, afară de faptul că apreciază în mod greşit faptul că titularul dreptului de
autor uzurpat este un terţ, a făcut şi o ierarhie incorectă a drepturilor, din care deduce că
solicitantul/titularul mărcii care încalcă dreptul de autor asupra operei ce a fost înregistrată ca marcă
de către pârâta intimată, este superior dreptului de autor.
Or, dimpotrivă, dreptul la marcă este un drept inferior oricărui alt drept de proprietate
intelectuala/industrială. Prin drept de autor sunt protejaţi autorii, activitatea de creaţie şi rezultatele
activităţii de creaţie, dreptul de autor fiind cel mai complet şi mai reglementat dintre toate drepturile
de proprietate intelectuală, în timp ce prin drept la marcă se protejează doar folosinţa semnului,
opozabilitatea fiind limitată la concurenţă.
2. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art.
9 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că dreptul de autor se naşte din faptul creării operei, că operele
sunt protejate dacă sunt originale, independent de valoarea şi destinaţia lor, independent de categoria
căreia îi aparţin şi de îndeplinirea vreunei formalităţi, categoriile de opere protejate fiind prevăzute
exemplificativ, în timp ce excluderile de la protecţie sunt prevăzute limitativ.
De asemenea, art. 9 a fost interpretat în mod greşit de către instanţă, reţinând că operele de
artă grafică nu sunt prevăzute în acest text de lege ca fiind excluse de la protecţie, ceea ce ar însemna
că respectiva lucrare nu este, prin acest fapt, întotdeauna protejabilă prin drept de autor.
Pe aspectul originalităţii şi al valorii operei grafice, recurenta a arătat că este lipsită de
relevanţă calificarea operei sale ca fiind operă de artă aplicată, întrucât, potrivit art. 7 lit. g din Legea
nr. 8/1996, sunt protejabile prin drept de autor operele de artă grafică sau plastică, precum şi alte
opere de artă aplicată. În cazul operelor de artă aplicată, acestea pot beneficia de un cumul de
protecţie, respectiv de protecţie prin drept de autor atunci când sunt originale, de protecţie ca desen
sau model industrial, când trebuie să fie noi şi cu caracter individual şi prin marcă, atunci când
îndeplinesc condiţiile de reprezentare, distinctivitate, disponibilitate, liceitate.
Opera grafică a recurentei îndeplineşte, însă, condiţia de originalitate, iar consideraţiunile
reproduse din hotărârea CJUE în hotărârea instanţei de apel nu sunt de natură a duce la concluzia
expusă de instanţă. De altfel, în concluziile Avocatului General prezentate în cauza C-683/17
Cofemel, citată în decizia de apel, se arată expres că „(...) nu este justificată excluderea a priori a
obiectelor de artă din sfera protecţiei prin dreptul de autor numai din cauza caracterului lor
(deopotrivă) funcţional. De asemenea, alte categorii de opere, a căror protecţie prin dreptul de autor
este neîndoielnică, pot avea şi funcţii utilitare, rămânând însă creaţii intelectuale originale.”
464
În ceea ce priveşte interpretarea condiţiei originalităţii de către Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, recurenta a arătat că în hotărârea din cauza C-145/10 Painer, Curtea a declarat că o creaţie
intelectuală este proprie autorului său atunci când reflectă personalitatea acestuia, iar pentru ca un
obiect să poată fi considerat drept original, Curtea a stabilit că este necesar şi în acelaşi timp suficient
ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere şi creative ale acestuia din
urmă (pct. 88, 89 şi 94). În hotărârea din cauza C-604/10 Football Dataco, Curtea a statuat, cu privire
la bazele de date, că originalitatea nu este îndeplinită atunci când constituirea unei baze de date este
impusă de consideraţii tehnice, de reguli sau de limitări care nu lasă loc niciunei libertăţi de creaţie
(pct. 42). Aceste consideraţii au fost detaliate pe larg în hotărârea Cofemel.
În acest context, trebuie constatat că originalitatea operei grafice a recurentei este absolută,
deoarece cuvântul „Amaroy” este inventat de autorul operei de artă grafică asupra căreia se exercită
drepturi patrimoniale exclusive de autor. Acest cuvânt nu a existat în limbile cunoscute părţilor, nu
există în limbile europene şi în dicţionarele acestora nici la această dată (din acest punct de vedere
existând asemănare cu cuvântul „XEROX”).
Cuvântul „Amaroy” este scris într-o grafică deosebită, absolut originală, dată de faptul că
litera „O” din acest cuvânt inventat are forma unei boabe de cafea. Opera grafică mai conţine şi alte
elemente de natură a dezvălui originalitate, aceste elemente fiind culorile, boabele de cafea risipite pe
desen, ceaşca de cafea din acelaşi desen.
Este, însă, suficient pentru a se conchide că opera grafică este originală chiar şi numai
existenţa în aceasta a cuvântului „Amaroy”.
Opera de artă grafică este, prin urmare, o operă originală, personalitatea autorului
manifestându-se nu doar prin elementele care ţin de desenul propriu-zis, ci şi de cuvântul inventat de
acesta, efortul creator propriu constând în inventarea cuvântului şi în grafica acestuia.
În ceea ce priveşte valoarea acestei opere de artă grafică, legea nu condiţionează protecţia de
valoarea operei, operele fiind protejate indiferent de mărime, de calitate, de aprecierea subiectivă a
consumatorului, legea protejând în egală măsură operele valoroase, ca şi pe cele lipsite de valoare.
Legea şi judecătorul nu se pot substitui instituţiilor de cultură ori consumatorului care aprobă ori
dezaprobă o operă, care o premiază ori o aruncă la coş.
3. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 din Legea
nr. 84/1998, care priveşte drepturile conferite prin înregistrarea unui semn ca marcă şi cărora instanţa
de apel le recunoaşte, în mod greşit, o valoare superioară drepturilor exclusive asupra operelor
protejate prin drept de autor, ignorând că legea mărcilor protejează doar folosinţa semnului, iar nu
activitatea sau produsul activităţii de creaţie intelectuală şi că această folosinţă nu poate aduce
atingere unui alt drept exclusiv.
Considerentele instanţei ierarhizează dreptul de autor în raport cu pretinsul drept al
uzurpatorului, punând în fruntea ierarhiei un drept inferior şi care s-a născut ulterior dreptului de
autor, dând preferinţă în acţiunea în contrafacere dreptului pârâtei intimate, sub cuvânt că aceasta are
un titlu care ar fi opozabil şi titularului dreptului de autor.
Or, acţiunea în contrafacere îmbină elemente ale acţiunii în revendicare cu cele ale
răspunderii civile delictuale. Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor
împotriva posesorului neproprietar. Atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul, invocă un titlu,
instanţa compară titlurile părţilor în litigiu. În cazul dreptului de autor, titlul titularului dreptului de
autor este faptul realizării operei, din care se naşte dreptul. Acest fapt şi drept este anterior dreptului
pârâtei uzurpatoare, iar atunci când se compară titlurile, nu se poate da eficienţă titlului uzurpatorului
sub cuvânt că acesta este protejat de lege, de vreme ce potrivit legii, el a înregistrat opera ca marcă.
Dreptul uzurpatorului obţinut prin înregistrare este opozabil doar concurenţilor acestuia, nu şi
titularului dreptului de autor, în caz contrar, ajungându-se la deposedare de către autoritatea însăşi a
dreptului de autor, atunci când dă eficienţă/valoare dreptului uzurpatorului.
465
Faptul că a fost respinsă acţiunea în anularea înregistrării mărcii pentru înregistrare cu rea
credinţă nu are relevanţă juridică în speţă, pentru că cererea de anulare a fost făcută în calitate de
titular al mărcii „Amaroy”, iar nu în calitate de titular al dreptului de autor, s-a mai arătat prin
motivele de recurs.
Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal,
anularea recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art.
488 C.proc.civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
excepţiei nulităţii recursului, precum şi înlăturarea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
formulate și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul
este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Motivele de recurs vizează, în esenţă, două probleme de drept, ce urmează a fi analizate din
perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.: admisibilitatea acţiunii în contrafacere
pentru încălcarea unui drept de autor împotriva titularului unei mărci înregistrate şi neanulate,
precum şi, în măsura în care acţiunea este admisibilă, care sunt criteriile de determinare a existenţei
unei opere de artă grafică.
În ceea ce priveşte prima chestiune, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi admisă o acţiune
în contrafacere formulată de titularul unui drept de autor care tinde, în esenţă, la interzicerea folosirii
unui semn ce constituie obiectul unei mărci înregistrate şi neanulate, chiar dacă dreptul de autor este
anterior, întrucât pe această cale s-ar ocoli tot sistemul dreptului la marcă, dobândit prin efectul
înregistrării şi conferind titularului său un drept exclusiv, opozabil erga omnes, inclusiv terţilor care
ar invoca un drept de autor concurent ca substitut al unei mărci anterioare (inexistente).
Critica recurentei pe acest aspect este fondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, „Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi
asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest
drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.”
În ceea ce priveşte atributele sau prerogativele inerente dreptului de autor, art. 13 din aceeaşi
lege reglementează „drepturile patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de
a interzice” utilizarea operei sale, inclusiv utilizarea în modalitatea reproducerii operei (lit. a).
Prin urmare, dreptul exclusiv al autorului (sau al altui titular al dreptului de autor, în cazul în
care a operat transmisiunea prerogativelor patrimoniale) este opozabil oricărei persoane care
utilizează opera fără consimțământul prealabil al titularului.
În categoria acestor persoane se încadrează și titularul unei mărci înregistrate ulterior creării
operei, chiar dacă înregistrarea mărcii nu a fost anulată, precum în cauza de față.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice – în forma de la
data formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (29.12.2017) -, „Înregistrarea
mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii” (alin. 1), iar în virtutea acestui drept
exclusiv, „Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să
folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său (...)” un semn identic sau similar
mărcii, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de legiuitor.
Așadar, titularul unei mărci protejate prin înregistrare (sau chiar prin folosire, în situația
mărcilor notorii) are dreptul de a-și folosi marca în activitatea sa comercială, dar dreptul dobândit
prin înregistrare este unul relativ, opozabil doar terţilor comercianţi care folosesc un semn identic sau
466
similar cu marca, pentru produse sau servicii, aşadar cu funcţia de marcă, dacă sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii din art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Este util a se reaminti în acest context regulile de analiză a conflictului dintre o marcă şi un
semn folosit în comerţ de către un terţ, desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene şi, în special, din hotărârea pronunţată la 11 septembrie 2007 în cauza C – 17/06 Céline (ce
vizează ipoteza semnelor identice, destinate unor produse/servicii identice, dar este aplicabilă şi în
cazul semnelor similare, destinate unor produse sau servicii, după caz, identice ori similare):
utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului
mărcii; utilizarea să aibă loc pentru produse și servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată
marca și utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și, în
special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.
Aceste reguli nu pot fi extrapolate pentru a fi aplicate oricărui conflict între o marcă şi un
semn identic sau chiar similar cu marca, în caz contrar, încălcându-se prevederile legale referitoare la
întinderea protecţiei mărcii.
Din acest punct de vedere, o operă protejată prin intermediul dreptului de autor nu poate fi
considerată de plano drept un semn a cărui utilizare o poate interzice titularul mărcii, în măsura în
care nu sunt îndeplinite condiţiile anterior menţionate, desprinse din jurisprudenţa CJUE.
Prin urmare, dreptul exclusiv pe care titularul îl dobândeşte prin înregistrarea unei mărci nu
poate împiedica exercitarea prerogativelor conferite de dreptul de autor asupra unei opere
preexistente dreptului la marcă.
Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că preexistenţa unui drept de autor
reprezintă un motiv de refuz la înregistrare a unei mărci sau, după caz, de anulare a înregistrării
mărcii, în aplicarea art. 6 alin. 4 lit. c, respectiv art. 47 alin. 1 lit. e din Legea nr. 84/1998, în forma
de la data cererii de chemare în judecată (29.12.2017), iar, în cauză, reclamanta, în calitatea pretinsă
de titular al dreptului de autor nu a cerut, pentru acest motiv, anularea înregistrării mărcii pârâtei b.
SRL în termenul de 5 ani prevăzut de art.47 alin. 3 din aceeaşi lege.
Nerespectarea termenului de formulare a cererii în anularea înregistrării mărcii conduce, fără
îndoială, la decăderea titularului dreptului de autor din dreptul de a introduce o asemenea cerere,
însă, titularul dreptului preexistent poate solicita încetarea încălcării acestuia prin folosirea mărcii,
prin intermediul acţiunii în contrafacere, în virtutea dreptului exclusiv prevăzut de art. 13 din Legea
nr. 8/1996, care presupune prerogativa titularului de a interzice terţilor utilizarea operei sale, inclusiv
utilizarea în modalitatea reproducerii operei.
Din acest punct de vedere, eventuala admitere a unei asemenea acţiuni în contrafacere
constituie o cauză de ineficacitate a dreptului la marcă şi nu de pierdere a însuşi dreptului la marcă,
întrucât este afectat doar exerciţiul său, fără ca dreptul dobândit asupra mărcii prin înregistrare să se
stingă.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite critica recurentei referitoare la admisibilitatea
acţiunii în contrafacere formulate în cauză.
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, vizând criteriile de determinare a existenţei unei
opere de artă grafică, se reţine, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel s-a raportat la
hotărârea CJUE din data de 12.09.2019, pronunţată în cauza C-683/17 Cofemel, pentru a stabili dacă
reclamanta este titularul dreptului de autor asupra unei opere care trebuie să beneficieze de protecţie
juridică. În acest context, s-a conchis că nu poate fi vorba despre originalitate, întrucât conceperea
ambalajului de cafea nu reflectă personalitatea autorului, care să fi luat decizii creatoare cu o
individualitate suficient de pregnantă, ci reflectă opţiuni cu caracter de marketing comercial, ce
produc un anumit efect vizual şi estetic, care este, însă, foarte îndepărtat de noţiunea tehnico –
juridică de originalitate, specifică dreptului de autor.
467
Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în mod corect la jurisprudenţa CJUE
pentru identificarea criteriilor de analiză a existenţei unei opere protejate, iar hotărârea din cauza C-
683/17 Cofemel, indicată în decizia de apel, este relevantă din acest punct de vedere, întrucât
sintetizează criteriile respective, astfel cum acestea se desprind din jurisprudența constantă a Curții.
Astfel, noțiunea de „operă” constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie
interpretată și aplicată în mod uniform de către instanțele naționale (pct. 29 din hotărâre), ceea ce
înseamnă același standard al protecției în toate statele membre, indiferent de categoria de operă
vizată și independent de împrejurarea că dezlegările Curții se referă la Directiva 2001/29 privind
armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea
informațională.
Prin urmare, instanța națională este ținută să interpreteze și să aplice legea națională care
transpune directiva (Legea nr. 8/1996) în lumina textului și a finalității acestui act al Uniunii
Europene.
Potrivit CJUE, noțiunea în discuție presupune întrunirea a două elemente cumulative, iar dacă
acestea sunt îndeplinite, este vorba despre o „operă”, care, prin urmare, trebuie să beneficieze de
protecție în temeiul dreptului de autor (pct. 35 din hotărârea Cofemel).
În primul rând, trebuie să existe un obiect original, în sensul că este necesar și în același timp
suficient ca obiectul să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative
ale acestuia din urmă. În măsura în care realizarea unui obiect a fost determinată de considerații
tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație,
respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o
operă (pct. 29 -31, cu jurisprudența citată).
CJUE a subliniat, în privinţa acestui criteriu (este adevărat, în legătură cu o operă literară), că
originalitatea decurge din alegerea, dispunerea și combinarea cuvintelor prin care autorul și-a
exprimat spiritul creator în mod original și a condus la un rezultat care constituie o creație
intelectuală, simplele eforturi intelectuale fiind lipsite de pertinență (pct. 44-45 din hotărârea
pronunțată la data de 16.07.2009 în cauza C-5/08 Infopaq și pct. 23 din hotărârea din data de
29.07.2019 în cauza C-469/17 Funke Medien).
În al doilea rând, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei
astfel de creații intelectuale, noțiunea de „operă” presupunând în mod necesar existența unui obiect
identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv (pct. 29 și 32 din hotărârea Cofemel, cu
jurisprudența acolo citată).
În același timp, se poate vorbi despre o utilizare (inclusiv prin reproducere) a unei „opere”
chiar atunci când terțul folosește, fără consimțământul titularului dreptului de autor, părți dintr-o
operă, cu condiția ca elementele preluate să fie, în sine, expresia creației intelectuale proprii a
autorului (pct. 48-49 din hotărârea Infopaq).
În acest context, Înalta Curte constată din motivarea deciziei recurate nu reiese analiza celor
două elemente ce trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca o creaţie să fie considerată originală în
sensul legii dreptului de autor, respectiv creaţia în legătură cu care s-au formulat pretenţiile
reclamantei din cauză, reprezentată de un ambalaj de cafea.
Instanţa de apel a identificat câteva dintre elementele ce îl compun, respectiv denumirea
Amaroy, o ceaşcă de cafea, boabe de cafea stilizate, alte cuvinte care accentuează atributele
produsului. Cu toate acestea, originalitatea a fost asociată cu efectul vizual şi estetic pe care îl
produce obiectul ambalajului, pentru a se conchide în sensul inexistenţei unei opere, pentru motivul
că nu este reflectată personalitatea autorului.
Or, după cum reiese din jurisprudenţa CJUE şi chiar din hotărârea pronunţată în cauza
Cofemel, citată în decizia de apel, originalitatea unei creaţii nu este definită prin rezultatul estetic
obţinut, respectiv percepţia subiectivă a persoanei chemate să o privească, ceea ce înseamnă că nu se
468
poate vorbi nici despre un grad mai mare sau mai redus de originalitate - astfel cum s-a apreciat prin
decizia recurată -, într-o ierarhie valorică personală pe care fiecare privitor ar putea să şi-o
stabilească, în funcţie de propria percepţie.
Pentru calificarea unui obiect drept „operă” în sensul Legii nr. 8/1996, care beneficiază de
protecție juridică și conferă titularului prerogativele patrimoniale prevăzute de art. 13 din lege, este
suficient ca obiectul să releve manifestarea alegerilor libere și creative ale autorului, singurul criteriu
considerat de către CJUE ca fiind precis şi obiectiv.
Prin urmare, analiza originalității ar trebui să se circumscrie cercetării modului de alegere,
dispunere și de combinare de către autor a diferitelor elemente ce compun creaţia sa, ceea ce nu s-a
întâmplat în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat la efectul estetic, pentru a
determina dacă obiectul are o individualitate pregnantă și considerând, din acest punct de vedere, că
ambalajul reclamantei nu se distinge suficient de celelalte produse de același tip existente pe piață.
Este de subliniat faptul că o comparație cu produse din aceeași categorie nu poate fi exclusă
de plano: după cum reiese din jurisprudența CJUE, analiza originalității presupune stabilirea
posibilității exercitării libertății de creație, inclusiv din perspectiva existenței unor eventuale
constrângeri sau limitări specifice domeniului de creație căruia îi aparține obiectul în discuție.
Astfel, nu se poate vorbi despre o operă originală dacă limitările identificate exclud orice
manifestare a spiritului creator al autorului („niciunei libertăți de creație”, în termenii neechivoci din
hotărârea Cofemel pronunțată de CJUE). În schimb, se poate reţine contrariul în măsura în care, deși
există reguli specifice domeniului de creație, acestea nu au împiedicat exprimarea liberă a autorului.
În consecință, compararea ambalajului reclamantei cu alte ambalaje de cafea nu este o
operațiune inutilă în analiza originalității, dacă aceasta este aptă a releva absența libertății de creație
în domeniu, iar nu pentru a se stabili existența unui standard a cărui depășire ar defini originalitatea
în domeniu, în sensul că o creație ar fi originală doar în măsura în care se îndepărtează confortabil de
un anumit tipar recognoscibil de către consumator, astfel cum s-a considerat prin decizia de apel.
Într-un asemenea cadru, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că aspectele reținute
(precum folosirea unor culori puternice, efecte grafice asociate unei cești de cafea) ar susține absența
libertății de creație în domeniu, cu atât mai mult cu cât nu au fost expuse în acest scop, ci au
reflectat, potrivit aprecierii instanței de apel, un tipar vizual și estetic, nerelevant, însă, în cauză.
Nu este lipsit de importanță a accentua faptul că, potrivit CJUE, destinația anumitor obiecte,
respectiv caracterul utilitar al acestora, precum și vocația lor de a fi produse în masă, nu interesează
calificarea lor ca opere, în sensul dreptului de autor. În hotărârea pronunțată în cauza Cofemel, CJUE
s-a preocupat anume de obiectele destinate unei utilizări practice (protejate ca modele industriale) în
limitele învestirii, dar dezlegarea dată nu lasă loc de vreun dubiu în privinţa determinării caracterului
de opere, în sensul dreptului de autor, chiar și în privinţa acestor obiecte, pe baza acelorași criterii
aplicabile în cazul oricăror alte creații, deja expuse în considerentele ce preced.
Față de toate cele reținute anterior, Înalta Curte constată că originalitatea creației reclamantei
nu a fost analizată în mod corespunzător prin decizia recurată, motiv pentru care vor fi admise și
susținerile cu acest obiect ale recurentei.
Nu în ultimul rând, se impune a se constata că nu a fost analizat în apel nici cel de-al doilea
criteriu de care depinde, potrivit jurisprudenței CJUE, calificarea unei creații drept operă, în sensul
dreptului de autor, respectiv identificarea acelor elemente care sunt expresia unei astfel de creații
intelectuale, în strânsă legătură cu utilizarea de către terț a unei părți din creație.
Întrucât în prezenta cauză s-a invocat de către reclamanta A. KG faptul că pârâta a utilizat
opera sa fără drept, ar trebui să se stabilească dacă este vorba în concret despre o utilizare în
integralitate sau doar în parte a creației pretinse de către reclamantă a reprezenta o operă, o asemenea
analiză interesând chiar calificarea ca operă, respectiv doar în privinţa elementelor preluate în mod
efectiv, în situația în care s-ar reține reproducerea parțială a creației reclamantei.
469
Urmează, așadar, ca în cadrul rejudecării apelului, calificarea drept operă a creației
reclamantei să fie stabilită prin prisma criteriilor desprinse din jurisprudența CJUE, astfel cum
acestea au fost arătate prin prezenta decizie.
În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul și, în temeiul art. 497
C.proc.civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
renumerotate
9. Comunicarea publică a unui spectacol. Drepturile cuvenite regizorului
Legea nr. 8/1996, art. 7, art. 95
Dispozițiile art. 95 din Legea nr. 8/1996 plasează regizorul unui spectacol în categoria
artiștilor executanți, titulari de drepturi conexe de autor, creația sa artistică fiind protejată în
temeiul acestui text de lege, iar nu ca autor de opere scrise. Aceasta întrucât prin comunicarea
publică ce are loc cu ocazia reprezentării unui spectacol nu se exploatează ”opera scrisă
regizorală”, ci însăși regia.
Nimic nu se opune ca regizorul însuși să consemneze în scris - integral sau parțial -
contribuția sa la desfășurarea unui spectacol ce se comunică public, însă, o astfel de conduită nu
atrage naşterea unui drept nou, distinct de cele reglementate de lege în favoarea sa. O interpretare
contrară ar face inaplicabile dispozițiile art. 95 şi art. 98 din Legea nr. 8/1996 care reglementează
dreptul conex al regizorului unui spectacol; în plus, nu poate fi conceput ca din aceeaşi creaţie
artistică (regia unui spectacol) să se nască două tipuri distincte de drepturi – unul de autor şi unul
conex.
Prin urmare, regizorul unui spectacol nu este autor al unei opere scrise, pentru care
organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor asupra operelor scrise să poată colecta
remuneraţii de la cei care exploatează opera cu ocazia unei comunicări publice, întrucât tipul de
exploatare afirmat nu are legătură cu eventuala formă scrisă a regiei, ci cu reprezentarea acelui
spectacol în faţa unui public prezent.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă la data de
26.01.2015, reclamanta COPYRO - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor a chemat
în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei de judecată să dispună obligarea acesteia la plata
remuneraţiei datorate autoarei B., reprezentată legal de COPYRO, conform mandatului de gestiune
nr. 577 din data de 2 iulie 2013, în cuantum total de 1.564.722,58 lei + TVA, reprezentând procentul
de 10% pentru regie şi 10% pentru scenariu din încasările vânzării de bilete, în perioada raportată
prin adresa nr. 3513 din data de 8 octombrie 2013, pentru utilizarea următoarelor spectacole ale căror
regie şi scenariu aparţin autoarei:
- spectacolul „4U Pentru Tine" - ce a avut loc în perioada 17 martie-19 decembrie 2010, cu
încasări din vânzare bilete în suma de 1.459.009,30 lei;
- spectacolul „Destinul Dacilor" - ce a avut loc în perioada 5 aprilie - 9 octombrie 2010, cu
încasări din vânzare bilete în suma de 918.146,83 lei;
470
- Festivalul Internaţional de Artă a Circului - ediţia a III-a - ce a avut loc în perioada 20
septembrie - 1 octombrie 2011, cu încasări din vânzare bilete în suma de 344.567,69 lei;
- spectacolul „Galele Circului Ediţia a Xl-a" - ce a avut loc în perioada 19 octombrie 2011 - 10
februarie 2012, cu încasări din vânzare bilete în suma de 1.434.547,68 lei;
- spectacolul „Destinul Dacilor" - ce a avut loc în perioada 4 februarie-4 martie 2012, cu
încasări din vânzare bilete în suma de 299.496,86 lei;
- spectacolul „D'ale bibicilor lui Caragiale" - ce a avut loc în perioada 20 martie-17 iunie 2012,
cu încasări din vânzare bilete în suma de 720.379,85 lei;
- Festivalul Internaţional de Artă a Circului - ediţia a IV-a - ce a avut loc în perioada 26 mai-3
iunie 2012, cu încasări din vânzare bilete în suma de 377.466,91 lei;
- spectacolul „D'ale bibicilor lui Caragiale" - ce a avut loc în perioada iunie -septembrie, cu
cost de producţie în valoare de 364.000 RON;
- spectacolul „Zâna Oglinjoară” - ce a avut loc în perioada 10 octombrie-24 noiembrie 2012,
cu încasări din vânzare bilete în suma de 273.456,88 lei;
- spectacolul „Galele Circului Ediţia a XII-a” - ce a avut loc în perioada 13 februarie 16 iunie
2013, cu încasări din vânzare bilete în suma de 1.632.540,45 lei.
Aceasta a mai solicitat plata la zi a dobânzii lege conform Legii nr. 356/2002 cu modificările
şi completările ulterioare pentru suma datorată.
În drept, au fost invocate Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare şi noul
Cod civil.
Prin sentinţa civilă nr. 2081 din data de 20.12.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă
a respins acţiunea formulată de reclamantul COPYRO.
Prin decizia civilă nr. 720A din data de 7.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a
civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2081/2017,
pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a declarat
recurs reclamanta.
C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivului de recurs susţinut în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în
esenţă, a arătat următoarele:
Cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii privind obligarea intimatei-pârâte la plata
remuneraţiei aferente scenariilor scrise create de doamna B.:
- soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 lit.
a) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data realizării operelor ce fundamentează prezentul litigiu,
respectiv începând cu anul 2010);
- pentru a fi în prezenţa unei opere apte să facă obiectul dreptului de autor, trebuie îndeplinită o
sigură cerinţă: aceea de a exista o creaţie intelectuală originală. O condiţie suplimentară, necesară nu
pentru calificarea ca operă ce face obiectul dreptului de autor, ci pentru a intra în domeniul gestiunii
colective pe care o realizează, este aceea ca opera să fie una scrisă, condiţie reţinută ca fiind
îndeplinită de către instanţa de apel; ceea ce trebuie examinat, aşadar, este dacă prima (şi singura
condiţie menţionată de lege) este îndeplinită;
471
- soluţia pronunţată de instanţa de apel constituie o aplicare greşită a prevederilor art. 7 lit. a)
din Legea nr. 8/1996, fiind operate de către instanța de apel distincţii pe care norma invocată nu le
prevede;
- instanţa de apel a reţinut că o parte dintre operele vizate de cererea de chemare în judecată ar
fi incompatibile de plano cu existenţa unui scenariu („Festivalul Internaţional de Artă a Circului”
Ediţiile a III-a 2011 şi a IV-a 2012, „Galele Circului” Ediţiile a XI-a şi a XII-a), întrucât este vorba
despre spectacole de tip gală/festival;
- în opinia recurentei, instanţa de apel a considerat că simpla denumire a unui spectacol poate
nega existenţa unei opere, făcând inutilă verificarea îndeplinirii condiţiei creaţiei intelectuale
originale impuse de art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996;
- în realitate, aprecierea existenţei sau a inexistenţei unei opere susceptibile de a face obiectul
dreptului de autor, în cazul scenariului realizat de doamna B., ar fi trebuit să se facă, în lumina art. 7
lit. a) din Legea nr. 8/1996, exclusiv prin raportarea respectivei opere la condiţiile prevăzute de textul
legal menţionat. Câtă vreme art. 7 lit. a) nu prevede situaţii de excepţie care să interzică verificarea
caracterului de creaţie intelectuală originală, asemenea excepţii nu pot fi stabilite de instanţa de
judecată;
- instanţa de judecată nu poate refuza, decât cu încălcarea prevederilor art. 7 lit. a) din Legea
nr. 8/1996, să analizeze dacă scenariile realizate de către doamna B. reprezintă sau nu în concret
creaţii intelectuale originale, astfel încât să facă obiectul dreptului de autor, iar nu prin raportare la
denumirea spectacolelor cărora aceste scenarii le slujesc;
- soluţia instanţei de apel este contrară probatoriului administrat în cauză şi care dovedeşte
dreptul moral şi patrimonial de autor al doamnei B. asupra scenariilor realizate pentru operele
„Festivalul Internaţional de Artă a Circului” Ediţiile a III-a 2011 şi a IV-a 2012 „Galele Circului”
Ediţiile a XI-a şi a XII-a (probe expuse în cuprinsul cererii de recurs).
Cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii privind obligarea intimatei-pârâte la plata
remuneraţiei aferente regiilor scrise realizate de doamna B. pentru spectacolele vizate de cauza de
faţă:
- soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 lit.
a), art. 95 şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data realizării operelor ce
fundamentează prezentul litigiu, respectiv începând cu anul 2010);
- din corelarea prevederilor art. 95 şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, prin decizia recurată
s-a reţinut că numai regizorul unei opere audiovizuale ar fi titularul unui drept de autor, în vreme ce
regizorul unui spectacol de orice natură (teatru, circ, artistic etc.) ar fi titularul unui drept conex,
întrucât contribuie la exprimarea publică a unei opere preexistente;
- în realitate, această interpretare, deturnează de la finalitatea lor textele legale citate şi ignoră
prevederile art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996; nu există vreo raţiune pentru a se considera că regia
(viziunea regizorală) nu ar putea constitui obiectul dreptului de autor, în măsura în care ar reprezenta
o creaţie intelectuală originală, de sine stătătoare; dacă aceasta este o creaţie exprimată în scris, are
vocaţie de a face obiectul gestiunii colective pe care recurenta-reclamantă o realizează;
- consemnarea în scris a regiei este o soluţie firească, deoarece, altfel, această viziune
regizorală nu ar putea fi pusă în scenă de fiecare dată la fel, în formă creată de autorul său;
- notorietatea regiei consemnate în scris prin caietul de regie este susţinută de faptul că aceasta
face obiect de studiu în cadrul universităţilor de profil (UNATC etc.), unde studenţii îşi susţin
viziunea regizorală asupra unui spectacol prin caietul de regie odată cu absolvirea examenelor de an
de studiu (notorium non est probatum);
- atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, a dovedit existenţa regiei scrise
aferente spectacolelor ce fac obiectului litigiului de faţă;
472
- la solicitarea instanţei de apel, a dovedit că reprezintă o practică uzuală consemnarea în scris
a viziunii regizorale, inclusiv sub forma unor caiete de regie (depuse la dosarul instanţei de apel);
- astfel cum rezultă din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond, viziunea regizorală
(regia literară/caietele de regie) reprezintă o creaţie abstractă, nepresupunând în mod necesar punerea
efectivă în scenă a unui spectacol;
- textul art. 95 din Legea nr. 8/1996 distinge între crearea operei şi interpretarea ei;
- aşa fiind, dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 8/1996 stabilesc un drept ce revine nu creatorului
unei opere în sensul art. 7 din lege, ci un drept ce revine celui care interpretează sau execută o
asemenea operă; nu există vreo dispoziţie legală care să împiedice ca o persoană să aibă o dublă
calitate, aşa cum, în concret, este şi cazul doamnei B. care a realizat regia artistică scrisă pentru
spectacolele menţionate, dar care a şi regizat, în sensul art. 95 din Legea nr. 8/1996, aceste
spectacole;
- art. 65 din Legea nr. 8/1996 are în vedere crearea, iar nu interpretarea, unei opere
audiovizuale;
- contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recunoaşterea unui drept de autor doamnei B.
pentru regia artistică realizată în cazul spectacolelor de circ ce fac obiectul prezentului demers
judiciar nu goleşte de conţinut prevederile art. 95 din Legea nr. 8/1996, ci previne lipsirea de
conţinut a dispoziţiilor art. 7 din acest act normativ.
Cu privire la recunoaşterea de către intimata-pârâtă a drepturilor morale şi patrimoniale ale
doamnei B. asupra scenariilor şi regiilor artistice create pentru spectacolele ce fac obiectul
prezentului demers judiciar:
- reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2.538 C.civ. interpretarea instanţei de apel
potrivit căreia: adresa nr. 3513 din data de 8.10.2013 ar reprezenta o mărturisire extrajudiciară „dată
în condiţii concrete neclare, semnată de un manager interimar” având o „valoare probatorie lăsată la
aprecierea instanţei”, iar afişele evenimentelor (care o indică pe doamna B. în calitate de autor al
scenariului şi regiei) nu ar da naştere unei prezumţii, câtă vreme opera nu există în materialitatea ei;
- pentru a opera recunoaşterea unui drept (de către cel căruia îi revine obligaţia corelativă) nu
este necesară respectarea vreunei condiţii de formă, recunoaşterea putând fi atât expresă, cât şi tacită,
dar neechivocă;
- or, probele administrate în cauză fac în mod neechivoc dovada recunoaşterii de către
intimata-pârâtă a drepturilor doamnei B., cu atât mai mult cu cât nici existenţa afişelor şi nici cea a
adresei nr. 3513 din data de 8.10.2013 nu au fost contestate de către intimata-pârâtă;
- intimata-pârâtă, în baza adresei nr. 3513 din data de 8.10.2013 a şi efectuat anumite plăţi
parţiale către COPYRO pentru achitarea drepturilor de autor cuvenite doamnei B.; astfel, prin plată,
intimata-pârâtă şi-a consolidat obligaţia în raport de autoarea B. (în acest sens este şi practica Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 404 din 5.02.2013 a Secţiei a II-a civile).
În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în esenţă, a
susţinut următoarele:
- hotărârea poate fi casată dacă există contradicţie între considerente, în sensul că din unele
rezultă temeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este neîntemeiată;
- recunoaşterea de către intimata-pârâtă a drepturilor morale şi patrimoniale ale doamnei B.
asupra scenariilor şi regiei artistice create pentru spectacolele ce fac obiectul prezentului dosar,
consemnate de instanţa de apel la fila 7 din decizie, reprezintă considerente care conduc la temeinicia
acţiunii; de asemenea, consemnarea şi recunoașterea de către instanţa de apel a faptului că, pe afişele
spectacolelor, doamna B. a fost evidenţiată ca autoare a scenariilor spectacolelor de către intimata-
pârâtă (situaţie confirmată şi de articolele de presă), cu consecinţa naşterii prezumţiei prevăzute de
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 reprezintă considerente care conduc la temeinicia acţiunii;
473
- faţă de aceste considerente reţinute de instanţa de apel din care rezultă temeinicia acţiunii,
aceeaşi instanţă opinează (și) contrariul şi anume:
• înscrisurile consemnate cu titlul de scenarii şi regie (atât în spectacolele de tip gală, cât şi în
cele de tip festival) pe care le-a depus în dovedirea pretenţiilor sunt apreciate diferit, ca fiind
înscrisuri necorespunzătoare, din punctul de vedere al instanţei, sub aspectul dovedirii utilizării
operelor;
• pornind de la considerentul că scenariul este o operă de creaţie originală, instanţa nu poate
concepe crearea de către o unică persoană (doamna B.) a scenariilor tuturor numerelor de circ
prezentate de artiştii străini, concluzie care s-a manifestat asupra tuturor spectacolelor din litigiu, deşi
chiar intimata-pârâtă le-a recunoscut prin adresa nr. 3513/08.10.2013 ca fiind datorate către
mandanta recurentei-reclamante;
• deşi instanţa de apel consemnează faptul că regia scrisă a spectacolelor realizate de B. a fost
depusă la dosar în etapa apelului, la fila 11 se reţine contrariul că regizorul spectacolului de circ nu
este autor al unei opere scrise pentru care să se poată colecta remuneraţiile;
• deşi la fila 11 din decizia recurată se stabileşte că pentru activitatea depusă, în sensul O.U.G.
nr. 189/2008 art. 28 alin. (1), managerul are dreptul la o remuneraţie pentru activitatea depusă,
prevăzută în contractul de management, aspect ce tinde la admiterea acţiunii, tot instanţa de apel
consideră că pentru spectacolul „4U Pentru tine”, deşi este menţionat în proiectul de management
validat de angajator, nu reprezintă o dovadă în favoarea doamnei B., în sensul prezumţiei de
creatoare a acestui spectacol.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă, combătând cele susţine prin cererea de recurs, a
solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei atacate, ca temeinică şi legală.
În esenţă, cu privire la cele invocate de către recurenta-reclamantă în susţinerea motivului de
casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. a apreciat că acestea reprezintă relatări ale
unor situaţii de fapt şi a unei eventuale greşite interpretări a acestei situaţii de către instanţa de
judecată, pe baza unor chestiuni ce ţin de temeinicia hotărâri atacate – neputând fi supuse controlului
de legalitate exercitat de către instanţa de recurs, prin prisma acestui motiv de casare.
Totodată, a considerat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a
dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, în forma de la data realizării operelor ce fundamentează prezentul
litigiu.
Referitor la criticile recurentei-reclamante susţinute în raport de motivul de casare
reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., a apreciat că hotărârea recurată nu cuprinde
motive contradictorii, considerentele arătate de către recurenta-reclamantă fiind, în opinia sa,
prezentate speculativ şi scoase din context.
În cauză, nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.
că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Prin cererea de recurs, reclamanta a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin.
(1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.
Prealabil, este de precizat că recursul este o cale extraordinară de atac prin care, aşa cum
rezultă din art. 483 alin. (3) C.proc.civ., se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii
atacate, pentru motivele expres și limitativ indicate prin norma imperativă de la art. 488 alin. (1)
C.proc.civ.
474
Drept urmare, Înalta Curte va evalua criticile susținute de recurentă numai în măsura în care
acestea se încadrează în motivele de nelegalitate, fie invocate de aceasta, fie într-un alt motiv de
casare (dacă se va impune reîncadrarea acestora), lăsându-se neanalizate criticile prin care se tinde la
dovedirea netemeiniciei deciziei atacate, întrucât privesc aprecierea materialului probator al cauzei şi
aspecte referitoare la situaţia de fapt.
Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă susține
greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a ) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare la data
realizării pretinselor operelor invocate în cauză), întrucât singurul criteriu legal ce trebuia aplicat
pentru calificarea scenariului și regiei spectacolelor arătate în petitul acțiunii, era acela al
originalității creației intelectuale pentru care se invocă protecția pe temeiul legii nr. 8/1996.
Astfel, conform normei evocate: ”Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de
creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie,
modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: a) scrierile
literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau
orale, precum şi programele pentru calculator.”
În analiza pretențiilor deduse judecății, evaluând motivele de apel invocate de reclamantă,
curtea de apel a avut în vedere că intimatul-pârât însuși nu contestă mandantei reclamantei calitatea
de regizor al spectacolelor menționate în acțiune, susținând, însă, că această ipostază nu îi atribuie şi
calitatea de autor al unei opere scrise care să intre în domeniul de activitate al organismului de
gestiune reclamant.
De asemenea, s-a reținut că pârâta a achitat reclamantei pentru scenariile unora dintre
spectacolele indicate în acţiune, dar, totodată, a negat compatibilitatea spectacolelor de tip gală și
festival cu noțiunea de scenariu, deoarece acestea se desfăşoară după un format de tip concurs, unde
există doar un desfășurător privind ordinea intrării diferitelor numere în spectacol.
În consecință, instanța de apel a avut de analizat dacă sumele pretinse prin acțiune cu privire
la regia tuturor spectacolelor indicate în acţiune, precum şi suma cerută pentru scenariile
spectacolelor de tip gală sau festival (din totalitatea spectacolelor indicate prin acţiune), ca şi pentru
spectacolul „4U Pentru Tine”, intră în domeniul de gestiune al reclamantei, respectiv dacă regia și
scenariile menționate (contestate de pârât) pot fi calificate drept opere scrise, susceptibile de
gestionare colectivă în mod facultativ.
Este de precizat că recurenta-reclamantă COPYRO a fost înfiinţată ca organism de gestiune
colectivă în domeniul drepturilor de autor asupra operelor scrise, prin acţiune, solicitându-se
obligarea pârâtei plata remuneraţiilor cuvenite membrului său B., pentru scenariul şi regia unor
spectacole organizate în cadrul instituţiei pârâte în perioada 17.03.2010 – 16.06.2013.
Astfel cum s-a arătat, recurenta-reclamantă a acționat în numele mandantei sale B., în temeiul
unui contract expres de mandat de gestiune colectivă, depus la dosarul cauzei, încheiat în baza art.
1232 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia: „(1) Pot fi gestionate colectiv următoarele
drepturi: (...) b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepţia operelor muzicale, şi a
prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual”.
Instanța de apel a reținut că în măsura în care scenariul este consemnat în formă scrisă, de
regulă, acesta reprezintă o operă scrisă, cu toate consecințele pe care le antrenează această constatare,
între care, și cea care interesează în cauză, anume că autorului unui scenariu îi sunt recunoscute de
lege drepturi patrimoniale de autor (în cauză, fiind în discuţie dreptul de comunicare publică a unei
opere scrise).
Cu toate acestea, curtea de apel, în acord cu prima instanță, a stabilit, în urma analizării
materialului probator administrat în cauză, respectiv prin raportare la structura concretă și conținutul
spectacolelor tip gală și festival, dar și a conținutului consemnărilor depuse în apel de reclamantă în
numele mandantei, cu valoare de probe în acest sens, că acestea nu sunt compatibile cu noțiunea de
475
operă scrisă (scenariu) putând fi calificate, în contextul analizat, cel mult, ca având valoarea unor
indicații regizorale, deoarece se referă cu precădere la ordinea intrării în scenă a participanţilor la
gală, la modul de organizare a activităţilor cuprinse în spectacol, la lumini şi muzică etc.
În consecință, contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu a înlăturat de plano o
atare posibilitate, ci pe baza unei analize concrete și efective a circumstanțelor relevante din această
perspectivă, a stabilit, pentru spectacolele de tip gală și festival (cu structura enunțată), concluzia
inexistenței, în acest caz determinat, a unei creații intelectuale protejabile ca operă scrisă.
Totodată, curtea de apel, pornind de la premisa legală că scenariul este o operă de creaţie
originală, a reținut că nu poate fi luată în considerare crearea de către o unică persoană a scenariilor
tuturor numerelor de circ prezentate de artiştii prezenți în galele și festivalurile contestate de pârât, ca
întrunind premisa existenței unei opere scrise, apte de comunicare publică din perspectiva celor
pretinse de reclamantă, artiști care nu sunt angajaţi ai pârâtului și care nu și-au organizat prestațiile
artistice în cadrul activităţii instituției pârâte ori sub coordonarea doamnei B.
În consecință, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei reclamante, în
sensul că instanța de apel nu a făcut aplicarea criteriului legal din art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996 al
existenței unei creații intelectuale originale (și) în privința pretinselor scenarii ale spectacolelor de tip
gală și festival, pentru care, în mod legal s-a infirmat protecția acestora cu valoare unei opere scrise,
susceptibile de comunicarea publică și, prin urmare, de gestionare colectivă facultativă, în baza art.
123 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Astfel cum se arăta în preambulul acestor considerente, Înalta Curte, în soluționarea
recursului de față, nu va putea cenzura modalitatea de apreciere a materialului probator administrat
în cauză și nici concluzia la care instanța de apel a ajuns pe baza acestui evaluări, decât în măsura în
care raționamentul redat în considerentele hotărârii recurate ar vădi nerespectarea cerințelor legale de
analiză a unei chestiuni litigioase, în sensul că acestea nu au fost respectate, au fost denaturate, au
fost omise ori greșit aplicate.
Așa fiind, se vor lăsa neanalizate susținerile recurentei în sensul (generic susținut) că soluția
instanţei de apel este contrară probatoriului administrat în cauză şi care, în opinia recurentei, ar
dovedi dreptul moral şi patrimonial de autor al doamnei B. asupra scenariilor realizate pentru operele
„Festivalul Internaţional de Artă a Circului” Ediţiile a III-a 2011 şi a IV-a 2012, „Galele Circului”
Ediţiile a XI-a şi a XII-a (probe expuse în cuprinsul cererii de recurs și care nu ar putea fi reapreciate
în această etapă procesuală); de asemenea, nu poate fi reanalizată valoarea probatorie acordată
pretinsei mărturisiri extrajudiciare făcute de intimatul-pârât în cuprinsul adresei emise sub nr.
3513/08.10.2013.
Cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii privind obligarea intimatului la plata
remuneraţiei aferente regiei scrise realizate de doamna B. pentru spectacolele vizate de prezentul
dosar, recurenta-reclamantă susține că soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată, de asemenea,
cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 lit. a), art. 95 şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, (în
forma de la data realizării pretinselor opere asupra cărora poartă litigiul).
De asemenea, recurenta contestă concluzia la care curtea de apel a ajuns prin corelarea
prevederilor art. 95 şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, având în vedere că prin decizia recurată
s-a reţinut că numai regizorul unei opere audiovizuale ar fi titularul unui drept de autor, în vreme ce
regizorul unui spectacol de orice natură (teatru, circ, artistic etc.) ar fi titularul unui drept conex,
întrucât contribuie la exprimarea publică a unei opere preexistente.
Înalta Curte apreciază că nici aceste critici nu pot fi primite pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., întrucât curtea de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor legale în stabilirea
concluziei că pretinsa regie scrisă a unor spectacole ar fi de natură a primi protecție (și) cu valoarea
de operă scrisă, din perspectiva Legii nr. 8/1996.
476
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în privinţa regiei spectacolelor de circ, reclamanta a
susţinut în mod constant că regizorul este titular și al unei opere scrise, cât timp indicaţiile regizorale
sunt consemnate în scris (”caiete de regie”), iar, în acest sens, a depus abia în apel anumite
consemnări cărora a intenționat să le dea o atare valoare probatorie.
Recurenta-reclamantă a susținut că interpretarea dată de instanța de apel denaturează de la
finalitatea lor prevederile art. 7 lit. a) din Legea 8/1996, arătând că nu există vreo raţiune pentru a
considera că regia (viziunea regizorală) nu ar putea constitui obiectul dreptului de autor, în măsura în
care reprezentă o creaţie intelectuală originală, de sine stătătoare; în măsura în care este o creaţie
exprimată în scris, în opinia recurentei, aceasta are vocaţie de a face obiectul gestiunii colective pe
care o realizează; consemnarea în scris a regiei este o soluţie firească, deoarece, altfel, viziunea
regizorală nu ar putea fi pusă în scenă de fiecare dată la fel, în formă creată de autorul său.
Înalta Curte constată, ca și instanța de apel, că întreaga argumentare a reclamantei privind
protecția ca operă scrisă a anumitor consemnări de regie a unor spectacole nu demonstrează existența
unei opere scrise protejabile în mod distinct și autonom de creația artistică a regizorului unui
spectacol cu public, în calitatea sa de artist executant, sens în care creația intelectuală a acestuia este
protejată în temeiul celor prevăzute de art. 95 din Legea nr. 8/1996, cum corect a stabilit instanța de
apel, iar nu în conformitate cu obiectul normei de la art. 7 lit. a) din actul normativ de referință.
În plus față de cele reţinute de curtea de apel, Înalta Curte apreciază că nici argumentul unor
indicații de regie consemnate în scris nu poate fi integrat într-o demonstrație privind protejarea
mențiunilor respective ca operă scrisă, întrucât prin comunicarea publică ce are loc cu ocazia
reprezentării unui spectacol nu se exploatează ”opera scrisă regizorală”, ci însăși regia.
Cu alte cuvinte, prin intermediul unei comunicări publice (în sensul descris la art. 15 alin. 1
din lege) viziunea regizorală originară, fie și consemnată în caiete de regie, nu este exploatată ca
operă scrisă, ci caracterul imuabil al acesteia (integritatea viziunii regizorale) trebuie să se verifice
ori de câte ori are loc o comunicarea publică a acelui spectacol sau, altfel spus, executarea acelei
regii.
Plasarea regiei unui spectacol în contextul menționat este necesară, din nou, pentru a se
asigura corelația indispensabilă cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante și cu temeiul
invocat de aceasta pentru a acționa în numele și pe seama mandantei sale, B., pornind de la
observarea ipotezei normative de la art. 123 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 și obiectul acestei
gestiuni colective facultative pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată.
Așa fiind, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a avut în vedere dispozițiile
art. 95 din Legea nr. 8/1996 care plasează regizorul unui spectacol în categoria artiștilor executanți,
titulari de drepturi conexe de autor, iar nu de drepturi de autor, spre deosebire de regizorul unei opere
audiovizuale (art. 65 din lege).
Norma evocată de la art. 95 din Legea nr. 8/1996 în forma aplicabilă litigiului prevede astfel:
„În sensul prezentei legi, prin artişti interpreţi sau executanţi se înţelege: actorii, cântăreţii,
muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă,
interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un
spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori de marionete.”
Așa cum se arăta, nimic nu se opune ca regizorul însuși să consemneze în scris - integral sau
parțial - contribuția sa la desfășurarea unui spectacol ce se comunică public, însă, o astfel de conduită
nu atrage naşterea unui drept nou, distinct de cele reglementate de lege în favoarea sa.
O interpretare contrară, în sensul celor susținute de recurenta-reclamantă ar face inaplicabile
dispozițiile art. 95 şi art. 98 din lege care reglementează dreptul conex al regizorului unui spectacol
(de circ, în acest caz); în plus, corect a observat instanța de apel că nu poate fi conceput ca din
aceeaşi creaţie artistică (regia unui spectacol) să se nască două tipuri distincte de drepturi – unul de
autor şi unul conex.
477
Regizorul unui spectacol – dintre cele enumerate de text sau similare acestora – are drepturile
artiştilor interpreţi şi executanţi, drepturi conexe reglementate de Titlul II al legii, denumit
„Drepturile conexe dreptului de autor şi drepturi sui-generis”.
Prin urmare, regizorul spectacolului de circ nu este autor al unei opere scrise ce se
exploatează cu ocazia unei comunicări publice, pentru care reclamanta COPYRO să poată colecta
remuneraţii de la cei care exploatează opera, întrucât tipul de exploatare afirmat în cauză
(comunicare publică) nu are legătură cu eventuala formă scrisă a regiei, ci cu reprezentarea acelui
spectacol în faţa unui public prezent.
Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a
dispozițiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996 și în acest context (regiile spectacolelor din petitul
acțiunii), întrucât creația artistică originală a mandantei în contextul spectacolelor regizate de aceasta
este protejată în raport cu natura sa proprie și primordială a manifestării personalității sale – artist
executant, titular de drepturi conexe - , deci, pe temeiul art. 95 din Legea nr. 8/1996, iar nu ca autor
de opere scrise, nefiind întrunite în speță condițiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Înalta Curte constată că nu este utilă în acest moment procesual analiza conținutului normativ
al art. 65 din Legea nr. 8/1996 (invocat de instanța de apel pentru a reliefa distincția dintre regizorul
unui spectacol și regizorul unei opere audio-vizuale), având în vedere că nu acesta constituie temeiul
drepturilor de care s-a prevalat recurenta-reclamantă în numele mandantei sale.
Nici pretinsa greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2.538 C.civ. în legătură cu
adresa nr. 3513/2013 emisă de intimat, în sensul calificării acesteia drept o mărturisire extrajudiciară
„dată în condiţii concrete neclare, semnată de un manager interimar”, nu va putea fi evaluată în
recurs, având în vedere că, în cauză, calificarea drepturilor reclamate de recurentă în numele
mandantei sale, a fost realizată pe baza analizei juridice efectuate de instanța de judecată.
Părţile însele pot realiza o calificare juridică a dreptului dedus judecății, însă, o astfel de
opinie nu este opozabilă instanței de judecată chemate să soluţioneze cererea prin care se solicită
realizarea acelui drept, întrucât instanța este învestită cu ”soluționarea litigiului conform regulilor de
drept ce îi sunt aplicabile”, potrivit art. 22 alin. (1) C.proc.civ.
Vor fi înlăturate ca nefondate și criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare de la art.
488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., întrucât, contrar susținerilor acesteia, considerentele instanței de apel
sprijină și demonstrează fără contradicții soluția pronunțată în logica argumentării soluţiei
pronunţate.
Dimpotrivă, existența unor pretinse contradicții între considerente este ilustrată de recurentă
prin extragerea din context a anumitor dezlegări cărora recurenta le atașează propria concluzie, în
sensul că unele ar susține temeinicia pretențiilor deduse judecății, în timp ce altele ar demonstra
contrariul.
Or, împrejurarea recunoașterii pretențiilor mandantei sale prin plățile efectuate de către
intimatul-pârât a unor drepturi patrimoniale atașate creațiilor artistice ale doamnei B. sau
menționarea acesteia pe afișele spectacolelor, au fost susțineri ale reclamantei care au fost înlăturate
argumentat de curtea de apel, concluzia curții de apel fiind aceea a netemeiniciei lor.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate nu sunt
redate argumente însușite sau arătate de instanța de apel din care să reiasă că unele ar justifica
temeinicia pretențiilor reclamantei, iar altele, caracterul nefondat al acestora.
Nici celelalte susțineri ale recurentei (referitoare la semnificația acordată de instanță
depunerii în apel a unor caiete sau consemnări de regie ale mandantei), încadrate de aceasta în
această ipoteză de casare, nu pot fi primite, întrucât se constată că recurenta, în realitate, tinde la
reaprecierea probelor în această etapă procesuală.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește neaplicarea de instanța de apel a
prezumției de autoare a mandantei sale pentru spectacolul „4U Pentru tine”, deşi acesta este
478
menţionat în proiectul de management validat de angajator, întrucât, din nou, recurenta pretinde
instanței de recurs reaprecierea probelor cauzei în recurs, ceea ce nu poate fi realizat.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art.
496 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă, nefiind întrunite
cerințele niciunuia dintre cazurile de casare de care aceasta s-a prevalat – art. 488 alin. (1) pct. 6 sau
8 din același cod.
10. Opere muzicale. Spot publicitar difuzat în recepţia unei clinici medicale. Înţelesul sintagmei
„comunicare publică”. Lipsa caracterului lucrativ al comunicării
Legea nr. 8/1996, art. 13 lit. f), art. 20
Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, caracterul lucrativ
priveşte realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii
suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit, în măsura în care oferirea acestui
serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul solicitat. În acest caz,
publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte,
receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental
(Hotărârea din 15 martie 2012, Società Consortile Fonografici c. Marco del Corso, cauza C-135/10,
Hotărârea din 07 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, Hotărârea din 04 octombrie 2011, Football
Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08).
Astfel, prezenţa pacienţilor într-o clinică este subsumată scopului achiziţionării unui serviciu
medical - primirea unui diagnostic/rezultat medical/tratament la un raport calitate/preţ cât mai
avantajos, independent de difuzarea operelor muzicale în scop ambiental în recepţie (spaţiu de
aşteptare), care nu influenţează standardul serviciilor medicale sau preţul acestora, ci creează un
ambient plăcut pentru aşteptare celor prezenţi, deci o intenţie indiferentă din punct de vedere al
scopului economic, profitabil. Ca atare, nu se poate prezuma o creştere a clientelei şi o sporire a
atractivităţii clinicii pârâte în ochii pacienţilor, procurând în acest fel un avantaj concurențial
datorită comunicării fonogramelor, în sensul art. 13 lit. f) şi art. 20 din Legea nr. 8/1996, fără o
dovadă efectivă a utilizării purtătoare de remuneraţii.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2377 din 6 decembrie 2022
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecății:
Prin cererea înregistrată la data de 3.12.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a
civilă, reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în
contradictoriu cu pârâta A. S.R..L, a solicitat să se pronunţe o hotărâre prin care să fie obligată pârâta
la:
- plata sumei de 743.466,00 lei la care se adaugă TVA, egală cu valoarea triplului
remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale) corespunzătoare comunicării
publice a operelor muzicale în spaţiu, perioada şi modalităţile menţionate la capătul 1.1,
corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în:
1. Clinicile şi centrele medicale „A”, conform Anexei ataşate prezentei cereri de chemare în
judecată, pentru perioada noiembrie 2017 - noiembrie 2020
În subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata:
479
a) sumei de 247.822,00 lei, la care se adaugă TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor
restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi
modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor
muzicale;
b) sumei de 626.865,56 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pana la data de
11.11.2020 pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor specificate la litera a) a capătului subsidiar
capătului 1 al prezentei cereri de chemare in judecata;
c) la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 11.11.2020 şi până la data
plăţii efective a sumei de 247.822,00 lei.
2. plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 17.02.2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a
respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de
Autor a Compozitorilor.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel București:
Prin decizia civilă nr. 200A din 10.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a
respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamanta împotriva sentinţei civile nr. 240/2021,
pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 200A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-
a civilă a declarat recurs reclamanta.
II.1. Motivele de recurs:
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa
trimiterii cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, invocând
incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În motivarea căii de atac, cu referire la istoricul litigiului dedus judecăţii, în ceea ce priveşte
nelegalitatea hotărârii atacate, a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13 lit. f) art. 15
(actual 20) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, art. 44 alin. (1) din
Constituţia României, art. 11 bis din Convenţia de la Berna, ratificată de România prin Legea nr. 77/1998,
art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul protocol adiţional la aceasta,
art. 413 alin. (2) C.proc.civ., cele ale Hotărârii arbitrale publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, şi
art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
Din această perspectivă, a susţinut că instanţa de apel a aplicat direct şi cu prioritate alin. (1) al
art. 3 din Directiva 2001/29, în detrimentul legii naţionale, dând prin analogie o interpretare proprie
noţiunii de comunicare publică prevăzută de acest text al Directivei, prin invocarea unor similitudini cu
speţa din cauza C-135/10, care priveşte noţiunea de comunicare publică prevăzută de alin. (2) al art. 8
din Directiva 92/100.
Astfel, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât dispoziţiile Directivei nu pot fi invocate pe
orizontală, în litigiile dintre persoanele de drept privat, acestea din urmă putând invoca directiva
numai pe verticală împotriva statului şi numai dacă dispoziţiile unei directive sunt clare, precise şi
necondiţionate şi doar în cazul lipsei transpunerii sau în cazul unei transpuneri incorecte.
A precizat că invocabilitatea directă a directivei pe verticală se întemeiază pe imposibilitatea
statelor de a opune persoanelor de drept privat propria neîndeplinire a obligaţiilor care le revin în
temeiul acestei directive, iar absenţa invocabilităţii directe a directivei pe orizontală se explică prin
faptul că aceasta generează obligaţii doar în sarcina statelor, neputând să genereze prin ea însăşi
obligaţii pentru o persoană de drept privat.
În acest sens, a invocat jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza
8/81) potrivit căreia, chiar şi în cazul invocării directivei pe verticală, este necesar ca dispoziţiile din
480
directiva invocate să apară ca fiind, din punctul de vedere al conţinutului lor, necondiţionale şi
suficient de precise, caz în care persoanele de drept privat sunt îndreptăţite să le invoce împotriva
statului, fie atunci când acesta nu transpune în termen directiva în dreptul naţional, fie atunci când
acesta nu o transpune corect.
Distinct de imposibilitatea invocărilor lor pe orizontală, a susţinut că nici dispoziţiile alin. (1) al
art. 3 din Directiva 2001/29 nu pot fi reţinute ca fiind unele necondiţionate şi suficient de precise, din
care ar rezulta sensul dat acestora de instanţa de apel cât timp a recurs la interpretarea proprie bazată pe
analogie şi pe similitudini, contrar celei date de legea naţională care transpune directiva.
Cu trimitere la paragraful 74 din considerentele hotărârii din cauza C-135-2010, a arătat că
instanţa de apel a considerat în mod nelegal că noţiunea de comunicare publică din dispoziţiile alin. (1) al
art. 3 din Directiva 2001/29 este echivalentă celei din dispoziţiile alin. (2) al art. 8 din Directiva
92/100.
Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că nu pot fi primite apărările
UCMR-ADA pentru că cele două directive menţionate ar reglementa într-o maniera cvasiidentică
dreptul de autoriza şi de a interzice, atât în cazul dreptului de autor, cât şi în cazul drepturilor conexe de
producător de fonograme şi de artist interpret, însă nu poate fi legală o hotărâre pe care instanţa
naţională o întemeiază pe o aproximare a dispoziţiilor unei directive.
În contradicţie cu cele reţinute în hotărârea recurată, alin. (2) al art. 8 din Directiva 92/100 nu
recunoaşte şi nu reglementează un drept conex de a autoriza şi de a interzice care să revină producătorilor
şi artiştilor interpreţi, ci doar o compensare, o remunerare echitabilă, care să compenseze lipsa acestui
drept în situaţia reglementată de acea dispoziţie; această distincţie este făcută în mod expres şi de
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, distincţie pe care instanţa de apel a încălcat-o.
Diferenţierea majoră este arată în mod expres de Curte în paragraful 75 al hotărârii sale atunci
când reţine că autorii dispun, în temeiul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, de un drept cu caracter
preventiv, care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor şi comunicarea
publică pe care aceşti utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice, în schimb,
artiştii interpreţi sau executanţii şi producătorii de fonograme beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2)
din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o
fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja
utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator.
A invocat faptul că instanţa naţională nu are competenţa de a interpreta normele cuprinse în
directivele europene, ci poate doar să le aplice pe verticală atunci când normele acesteia sunt
necondiţionate şi suficient de precise.
Or, în speţă, operează o veritabilă interpretare pe care instanţa de apel a dat-o alin. (1) al art. 3
din Directiva 2001/29 şi nu a unei simple aplicări a acestei norme, în condiţiile în care pentru
aplicarea acesteia instanţele au apelat la analogie şi similitudini, context în care a invocat şi
încălcarea art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care conferă Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene competenta exclusivă de a se pronunţa, cu titlu preliminar, cu privire
interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În mod nelegal, instanţa a reţinut că o utilizare a operelor muzicale precum cea în litigiu nu ar
reprezenta un act de comunicare publică pentru că i-ar lipsi caracterul lucrativ, concluzie care ar
decurge din similitudinea cu speţa din cauza C-135/10.
Potrivit art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996, se consideră comunicare publică orice
comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis
publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al
membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia.
Aşadar, noţiunea de comunicare publică trebuie interpretată prin antiteza cu cea de familie şi
de cunoştinţe ale acesteia, aşa ca cum rezultă din art 35 [actual 37) din aceeaşi lege, făcând trimitere
481
şi la definiţia noţiunii de comunicare publică din glosarul OMPI, însă în speţă în cele peste 100 de
spaţii în care pârâta prestează servicii recepţie precum şi în fiecare dintre acestea prezenţa concomitentă
sau succesivă a unui număr foarte mare de persoane, care exced cercului normal al aceleaşi familii, nu pot
fi considerate un astfel de grup privat.
Sub aspectul caracterului lucrativ, instanţa de apel nu a analizat şi deosebirile dintre această speţă
şi cea din cauza C-135/10, limitându-se în a reţine ca singură similitudine noţiunea generică de
cabinet medical, care nu este suficientă pentru a ajunge la o concluzie similară.
A învederat ca primă deosebire existenţa dreptului autorilor de a autoriza şi de a se opune
actului de comunicare publică, drept care nu există în cazul producătorilor de fonograme prevăzut de
alin. (3) al art. 8 din Directiva 92/100, incidentă în speţa din cauza C-135/10.
O a doua deosebire constă în faptul că în acea speţă difuzarea fonogramelor se realiză în
cabinetul individual al medicului stomatolog în timp ce în cauză muzica este comunicată public într-un
spaţiu în care se prestează servicii pentru mai multe cabinete de analize medicale.
O a treia deosebire constă în faptul că în cauza C-135/10 difuzarea fonogramelor era realizată
într-un singur spaţiu, în cabinetul stomatologic, pe când în speţa de faţă muzica este comunicată public
într-o reţea de peste 100 de spaţii de recepţie, fiecare prestând servicii pentru mai multe cabinete de
analize medicale; în speţă, a invocat comunicarea publică în spaţiile în care se prestează servicii de
recepţie şi nu în interiorul cabinetelor în care sunt realizate analizele medicale.
O a patra deosebire constă în aceea că în timp ce difuzarea fonogramelor în speţa din cauza C-
135/10 privea un număr restrâns de persoane, în cazul de faţă comunicarea publică priveşte un număr
nedeterminat de potenţiali destinatari, atât cei care au acces în paralel la aceeaşi operă, cât cei care au
acces în mod succesiv la operă în cele peste 100 de spaţii în care sunt presate serviciile de recepţie.
Aşadar, spre deosebire de speţa din cauza C-135/10, în prezenta cauză nu există o situaţie
similară în ceea ce priveşte potenţiali destinatari, numărul de persoane care au acces la prestările de
servicii, cercul persoanelor care au acces la opere în mod concomitent sau succesiv nefiind unul foarte
limitat, aşa cum a fost cazul cabinetului stomatologic.
În cauză, este vorba de o reţea de spaţii în care sunt prestate servicii de recepţie, iar în
concurenţa dintre reţele de centre de analize medicale prestarea serviciilor de recepţie, printre care şi
cele referitoare la ambianţa din zona de recepţie şi de aşteptare, pot fi de natură să îl facă pe prestator să
se aştepte în mod rezonabil la o creştere a calităţii generale a serviciilor sale, cu impact asupra
clientelei.
Nu în ultimul rând, hotărârea arbitrală invocată în apel se bucură de puterea lucrului judecat
în sensul că şi în cabinetele medicale pot avea loc acte de comunicare publică a operelor muzicale astfel
ca simpla similitudine cu speţa din cauza C 135/10 constând în caracterul medical al cabinetului nu
poate exclude existenţa unui act de comunicare publică a operelor muzicale.
II.2. Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea
excepţiei inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu
consecinţa menţinerii deciziei recurate, ca temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la plata
cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C.proc.civ.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, pe care apărătorul intimatei-pârâte a
calificat-o în şedinţă publică ca fiind cea a nulităţii căii de atac, a arătat că incidenţa prevederilor art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu a fost în niciun fel argumentată de recurentă, respectiv nu au fost
indicate prevederile legale de ordine publică ce ar fi fost nesocotite la pronunţarea deciziei atacate.
Astfel, referirea la dispoziţiile art. 13 lit. f) şi art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe sau la dispoziţiile art. 44 din Constituţie, precum şi la celelalte
texte de lege enumerate în motivele de recurs este pur formală, atâta vreme cât recurenta nu a arătat
în mod concret în ce a constat pretinsa încălcare a acestor norme, aceasta urmărind să repună în
482
discuţie raţionamentul ce a fundamentat respingerea apelului sau susţinerile din acţiunea introductivă
şi din apel. Practic, criticile recurentei nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci chestiuni de
fapt, abordare ce excede cadrului unei cereri de recurs.
Pe fondul recursului, sub un prim aspect, a precizat că este nefondată susţinerea similară
criticilor din apel la adresa hotărârii primei instanţe relativ la motivarea străină de natura cauzei,
indicând că instanţa de apel se raportează la fonograme, iar nu la opere muzicale protejate, în condiţiile
în care instanţa de apel a expus raţionamentului juridic pe care soluţia se fundamentează la prestaţii
artistice din domeniul audiovizual, apreciind ca fiind esenţială în cauză incompatibilitatea dintre
specificul activităţii clinicii (efectuarea de analize medicale de laborator) şi procurarea unui avantaj
economic, respectiv sporirea clientelei prin difuzarea de opere muzicale protejate.
A arătat că raportarea la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are în vedere
analiza făcută de instanţa europeană în cauza C-135/10 - Società Consortile Fonografici (SCF) cu
privire la sensul noţiunii de comunicare publică, indiferent de obiectul comunicării - opere muzicale
protejate sau fonograme ce implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se ţină cont de
mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente.
Printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului, care
efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele
comportamentului sau, pentru a oferi clienţilor sar accesul la o opera protejată, comportament care
nu a fost dovedit în speţa de faţă.
În al doilea rând, Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public, adică
„publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un
număr destul de important de persoane.
Un alt criteriu relevant este caracterul lucrativ al unei comunicări publice, adică publicul care
face obiectul comunicării este vizat de utilizator şi, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, iar nu
captat în mod accidental, astfel că o astfel de difuzare nu conferă organismului de gestiune colectivă
dreptul de a percepe o remuneraţie.
Aceste criterii de individualizare a noţiunii de comunicare publica sunt în egală măsură valabile
în speţa de faţă, cum corect a decelat instanţa de apel.
Prin urmare, nu pot fi considerate pertinente susţinerile apelantei referitoare la considerente
străine de natura cauzei.
La fel de lipsite de substanţă sunt şi susţinerile recurentei grefate pe greşita aplicare a legii,
respectiv a art. 44 din Constituţia României sau a art. 13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor
şi drepturile conexe.
Invocarea acestor texte de lege nu dispensează recurenta de sarcina probei difuzării în spaţiile
deţinute de intimată a unor opere muzicale ce fac parte din repertoriul protejat al acesteia, or, o
asemenea dovadă nu s-a făcut la fondul cauzei şi nici în apel.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,
pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Printr-o primă critică dedusă judecăţii recursului ce reclamă incidenţa motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a reproşat instanţei de apel aplicarea
cu prioritate a art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09 în detrimentul legii naţionale, dând prin analogie
o interpretare proprie noţiunii de comunicare, contrară celei date de legea naţională care transpune
directiva, prin invocarea unor similitudini cu speţa din cauza C-135/10, care priveşte noţiunea de
comunicare publică prevăzută de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100.
Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cerinţa legală
pentru aplicare directă a Directivei impune ca dispoziţiile din directiva evocată să apară ca fiind, din
483
punctul de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, caz în care persoanele de
drept privat sunt îndreptăţite să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu transpune în
termen directiva în dreptul naţional, fie atunci când acesta nu o transpune corect.
Contrar considerentelor pe care se fundamentează hotărârea pronunţată în cauza C-135/10
(paragraful 74), instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că noţiunea de comunicare publică din
dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09 este echivalentă celei din dispoziţiile art. 8 alin. (2)
din Directiva 92/100, în sensul în care ar reglementa într-o manieră cvasiidentică dreptul de a
autoriza şi de a interzice atât în cazul dreptului de autor, cât şi în cazul drepturilor conexe de
producător de fonograme şi de artist interpret, însă diferenţierea majoră este arată în mod expres în
paragraful 75 al hotărârii menţionate atunci când reţine că autorii dispun, în temeiul art. 3 alin. (1)
din Directiva 2001/09, de un drept preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori
ai operelor lor şi comunicarea public pe care aceşti utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în
scopul de a o interzice. În schimb, artiştii interpreţi sau executanţi şi producării de fonograme
beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care
nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a
acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un untilizator.
Aşadar, potrivit recurentei-reclamante, instanţa naţională nu are competenţa de a interpreta
normele cuprinse în directivele europene, ci doar să le aplice pe verticală atunci când acestea sunt
necondiţionate şi suficient de precise, împrejurare ce relevă încălcarea art. 267 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care conferă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
competenţa exclusivă de a se pronunţa, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea actelor adoptate
de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Critica astfel formulată este nefondată.
Obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul
Uniunii Europene a fost consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83, Von Colson and Kamann v.
Land Nordrhein-Westfalen pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată
constant în jurisprudenţa Curţii, care a evidenţiat sub acest aspect îndatorirea statelor membre, care
rezultă dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și de a lua toate măsurile
generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații, care se impun tuturor
autorităților statelor membre, inclusiv autorităților jurisdicționale, în cadrul competențelor acestora.
Rezultă de aici că, prin aplicarea dreptului național și în special a dispozițiilor unei legi naționale
special adoptate în vederea aplicării unei directive, instanța națională este obligată să interpreteze
dreptul său național în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul
urmărit de aceasta.
Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului
Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, în măsura în care permite instanțelor naționale să
asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă
litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C-397/01-
C-403/01, parag. 114, Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C-378/07-C-380/07, parag.
197 și 198, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C-555/07, parag. 48).
Aşadar, interpretarea dată normelor din dreptul Uniunii Europene este obligatorie pentru
instanţele naţionale în litigii care presupun aplicarea directă a acelor norme ori, după caz, aplicarea
dispoziţiilor din legea naţională ce transpun un act din Dreptul Uniunii Europene, în situaţiile în care
se impune armonizarea normelor dintr-o anumită materie la nivelul tuturor statelor membre ale
Uniunii Europene.
Din această perspectivă, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în
respectarea principiului aplicării prioritare a dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) din
Constituţia României, instanţa de apel a apreciat în mod autonom, din perspectiva criteriilor legale
484
(art. 20 din Legea nr. 8/1996, modificată), dacă situaţia de fapt dedusă judecăţii se circumscrie
noţiunii de „comunicare publică” ceea ce relevă îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei instanţei
naţionale de asigurare a efectului deplin al dreptului Uniunii Europene prin interpretarea legii
naţionale şi, în special, a dispoziţiilor legale ce transpun o directivă, în lumina textului şi a finalităţii
directivei.
Din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind noţiunea de
„comunicare publică” rezultă că revine instanţei naţionale aprecierea globală a situaţiei concrete şi a
compatibilităţii acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudenţa Curţii, ţinându-se seama de
mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente, care trebuie aplicate atât în mod
individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte.
Aşadar, faptul că hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se raportează
la contexte diferite în care s-a produs analiza noţiunii de „comunicare publică”, nu împiedică instanţa
naţională să aplice criteriile stabilite în jurisprudenţa europeană, prin dezlegările de principiu date în
interpretarea directivei. Dimpotrivă, atare operaţiune relevă obligaţia instanţei naţionale de a
interpreta legea naţională prin prisma directivei.
Este real că instanţa de apel a făcut referire la hotărârea Curţii pronunţată în cauza C-135/10,
Società Consortile Fonografici c. Marco del Corso, însă în considerentele acesteia se reiterează
criterii jurisprudenţiale anterioare de stabilire a calităţii de „utilizator” a persoanei fizice sau a
persoanei juridice care realizează un act de comunicare a unei fonograme, a noţiunii de „public”,
precum şi a „caracterului lucrativ” al unei comunicări publice, pe baza cărora, s-a conchis în sensul
că pârâta nu datorează remuneraţiile echitabile solicitate de către reclamantă.
În ceea ce priveşte caracterul lucrativ al comunicării, prin raportare la cauza C-135/10,
recurenta-reclamantă a legat îndeplinirea acestui criteriu de lipsa analizei în considerentele deciziei
recurate a aspectelor ce vizează inexistenţa dreptului producătorilor de fonograme de a autoriza şi de a
se opune actului de comunicare publică, potrivit alin. (3) al art. 8 din Directiva 92/100; muzica este
comunicată public într-un spaţiu în care se prestează servicii de recepţie pentru mai multe cabinete de
analize medicale; comunicarea publică priveşte un număr nedeterminat de potenţiali destinatari, atât
cei care au acces în paralel la aceeaşi operă, cât cei care au acces în mod succesiv la operă în cele peste
100 de spaţii în care sunt prestate serviciile de recepţie, iar în concurenţa dintre reţele de centre de
analize medicale prestarea serviciilor de recepţie, printre care şi cele referitoare la ambianţa din zona
de recepţie şi de aşteptare, pot fi de natură să îl facă pe prestator să se aştepte în mod rezonabil la o
creştere a calităţii generale a serviciilor sale, cu impact asupra clientelei.
Înalta Curte mai observă că, potrivit motivelor de apel, partea a reiterat relevanţa criteriului
lucrativ doar în cazul drepturilor conexe, nu şi în cazul dreptului de autor, unde Directiva şi legea
naţională recunosc titularului dreptul exclusiv de a autoriza ori interzice comunicarea, iar nu un drept la
remunerare echitabilă, ca în cazul drepturilor conexe.
Critica astfel formulată este argumentată, pe de o parte, prin referiri la elemente ale situaţiei de
fapt din prezentul litigiu, iar nu în coordonatele concrete pe care instanţa le-a constatat pe baza analizei
probelor, iar, pe de altă parte, la aspecte ale situaţiei de fapt la care s-a raportat analiza din menţionata
hotărâre a instanţei europene.
O atare expunere nu evidenţiază vreun motiv de nelegalitate a deciziei recurate, ci exprimă
numai dezacordul recurentei-reclamante faţă de evaluarea criteriului lucrativ al unei comunicării
publice comparativă pe care instanţa de apel a realizat-o între situaţia care a constituit reperul analizei
realizate de instanţa europeană - aceea a difuzării de fonograme în prezenţa pacienţilor săi de către un
medic stomatolog ca muzică de ambient - şi situaţia stabilită în speţă - aceea a unei comunicări publice
realizată sub forma unui spot publicitar în recepţii (spaţiile de aşteptare) aparţinând intimatei-pârâte - şi
de concluzia pe care a dedus-o din această evaluare.
485
În conformitate cu art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, „Utilizarea unei opere dă naştere la
drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (…)
comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la
dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod
individual, de către public”.
Prin „comunicare publică” în sensul legii, se înţelege, printre altele, potrivit definiţiei din art.
20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, „orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice
mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de
persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia (…)”.
Prin acţiunea introductivă, reclamanta UCMR-ADA-Asociaţia pentru Drepturi de Autor a
Compozitorilor, în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul
muzical, a susţinut că pârâta A. S.R.L. comunică public opere muzicale în scop ambiental în spaţiile
pe care le deţine prevalându-se de autorizaţia/licenţa neexclusivă emisă de Uniunea Producătorilor de
Fonograme din România.
Prin apărarea formulată încă de la judecata în primă instanţă, pârâta a susținut lipsa
îndreptățirii reclamantei de a colecta remunerația, în numele și pe seama autorilor, în virtutea unei
pretinse gestiuni colective obligatorii, arătând că în centrele de recoltare şi laboratoarele pe care le
deţine nu sunt instalate sisteme de sonorizare, singura comunicare publică fiind cea a unui spot
publicitar creat în scop de Marketing ce cuprinde două piese muzicale, Conception de Mocha Music
şi Coţofana hoaţă de G. Rossini, maniera afirmată de pârâtă nefiind combătută de reclamantă prin
administrarea altor dovezi în etapele procesuale anterioare, deşi îi incumbă sarcina probei faptului
generator al pretenţiilor sale (comunicarea publică efectivă de opere muzicale), potrivit art. 249
C.proc.civ., după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, caracterul lucrativ
priveşte realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii
suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea
acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul solicitat; furnizată în
scopul - şi susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării localului şi, în final, asupra rezultatelor
sale economice. Din aceasta se subînţelege că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o
parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia,
iar nu „captat” în mod accidental (a se vedea Hotărârea din 15 martie 2012, Società Consortile
Fonografici c. Marco del Corso, cauza C-135/10, paragr. 90-91, Hotărârea din 07 decembrie 2006,
SGAE, C-306/05, paragr. 44, Hotărârea din 04 octombrie 2011, Football Association Premier
League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, paragr. 205).
Instanţa comunitară a stabilit în cauza C-135/10 că se impune o apreciere individualizată a
noţiunii de comunicare publică, această sarcină revenind instanţei naţionale pentru a se putea aprecia
dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva
92/100. Astfel, conform abordării individualizate, trebuie să se aprecieze situaţia unui utilizator
precis din perspectiva persoanelor cărora le comunică fonograma protejată şi având în vedere natura
dreptului vizat de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, care este un drept de natură economică.
Or, instanţa de apel, într-o apreciere globală a situaţiei pârâtei analizând fiecare criteriu în
mod individual şi toate în corelaţie, în interacţiune, în acord deplin cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene, corect a reţinut că prezenţa pacienţilor în clinică este subsumată scopului
achiziţionării unui serviciu medical - primirea unui diagnostic/rezultat medical/tratament la un raport
calitate/preţ cât mai avantajos, independent de difuzarea operelor muzicale în scop ambiental în
recepţiile (spaţiile de aşteptare) aparţinând clinicii, care nu influenţează standardul serviciilor
medicale sau preţul acestora, ci crează un ambient plăcut pentru aşteptare celor prezenţi, deci o
intenţie indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Instanţa nu poate să
486
prezume o creştere a clientelei şi o sporire a atractivităţii intimatei-pârâte în ochii pacienţilor,
procurând în acest fel un avantaj concurențial datorită comunicării fonogramelor, în sensul art. 13 lit.
f) şi art. 20 din Legea nr. 8/1996, fără o dovadă efectivă a utilizării purtătoare de remuneraţii.
După cum a reţinut instanţa comunitară, un întreprinzător care difuzează fonograme în
prezenţa clienţilor săi ca muzică de ambient nu poate să se aştepte în mod rezonabil la o creştere a
clientelei doar ca urmare a acestei difuzări şi nici să crească preţul prestărilor de servicii oferite.
Clienţii beneficiază în mod fortuit şi independent de dorinţele lor, de accesul la anumite fonograme,
în funcţie de momentul sosirii la stabiliment şi de durata aşteptării, încât nu se poate prezuma că o
clientelă normală care achită serviciile oferite de pârâtă este receptivă la difuzarea în cauză. Prin
urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă repercusiuni asupra profiturilor
pârâtei.
Câtă vreme nu s-a reținut în sarcina pârâtei îndeplinirea actelor de comunicare publică, în
mod evident, instanța de recurs nu poate realiza evaluarea/calificarea unei asemenea conduite din
perspectiva trăsăturii pe care recurenta-reclamantă o evocă, aceea a caracterului lucrativ.
Aceeaşi observaţie este valabilă şi în privinţa criticii relative la puterea de lucru judecat a
hotărârii arbitrale invocată în apel bazată pe existenţa similitudinii cu speţa din cauza C-135/10.
Aşadar, alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la impactul muzicii ambientale asupra
clienţilor clinicii nu relevă vreun viciu de nelegalitate a constatărilor făcute de instanţa de apel în
privinţa conduitei intimatei-pârâte (anume aceea de a nu fi subiectul unei activităţi de comunicare
publică a fonogramelor pentru care recurenta-reclamantă a pretins plata remuneraţiilor ce sunt
specifice drepturilor de autor) aşa încât ele nu pot determina reformarea deciziei recurate.
În fine, referirea la dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, art. 11 bis din Convenţia de la
Berna, ratificată de România prin Legea nr. 77/1998, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi art. 1 din Primul protocol adiţional la aceasta enumerate în motivele de recurs, paragraful 8,
rămâne pur formală, atâta vreme cât recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce a constat
pretinsa încălcare a acestor norme de către instanţa de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA-Asociaţia pentru Drepturi de Autor a
Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 200A din 10.02.2022, pronunţate de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
487
DREPT COMERCIAL
I. Bunuri
1. Convenţie de dare în plată. Nulitate subsecventă, efect al clauzei de inalienabilitate din

promisiunea bilaterală de vânzare privind un imobil
C.civ., art. 627 alin. (1), art. 629 alin. (2), art. 1238 alin. (1), art. 1248 alin. (2), art. 1266, art.
1270, art. 1492, art. 1665, art. 1669 alin. (1)
C.proc.civ., art. 9, art. 22 alin. (6), art. 31, art. 32 alin. (1) lit. b), d), art. 40,
art. 397 alin. (1), art. 477, art. 478
Legea nr. 31/1990, art. 150 alin. (1)
Prin reglementările art. 626 - 629 C.civ., legiuitorul a avut în vedere inalienabilitatea cu
caracter real (propter rem), care vizează interzicerea înstrăinărilor cu orice titlu, deci inclusiv prin
darea în plată a bunurilor imobile asupra cărora poartă, acestea neputând forma, subsecvent,
obiectul convenţiei, inalienabilitatea fiind un impediment absolut în exercitarea dispoziţiei, ca
atribut al dreptului de proprietate.
Raţiunea inalienabilităţii este tocmai prezervarea bunului imobil în patrimoniul
promitentului vânzător pentru ca acesta să îşi poată executa obligaţia de a încheia în viitor
contractul promis, translativ de proprietate.
Modificând sentinţa şi înlăturând motivele de nulitate relativă care vizau întreaga convenţie
de dare în plată ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, convenţia nu putea
fi anulată decât în limitele încălcării clauzei de inalienabilitate, respectiv doar în ceea ce priveşte
bunurile imobile care au format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare, potrivit art. 629 alin. (2)
C.civ., încheiate de reclamantă cu societatea pârâtă, astfel încât instanţa a pronunţat o hotărâre
nelegală.
Soluţia de anulare a întregii convenţii de dare în plată nesocoteşte fundamentul nulităţii
pentru nerespectarea inalienabilităţii unui bun imobil, de sancţionare a încălcării uneia dintre
condiţiile de valabilitate privind obiectul actului juridic, în sensul excluderii bunurilor care, în
virtutea legii şi prin voinţa părţilor sunt declarate inalienabile cu caracter temporar, nulitatea fiind
reglementată ca o limitare a libertăţii contractuale.
Nulitatea este, în principiu, parţială, iar prin efectul sancţionator sunt înlăturate doar
efectele legale încălcate, menţinându-se celelalte efecte ale actului juridic.
Astfel, efectele nulităţii faţă de terţi trebuie să ţină seama de exigenţa de proporţionalitate cu
scopul nulităţii, de repunere a părţilor în situaţia anterioară, fără a se prejudicia nejustificat
raporturile dintre părţile actului juridic subsecvent, respectiv darea în plată încheiată de pârâţi.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 708 din 29 martie 2022
Prin cererea înregistrată la 08 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Compania B. S.A. şi C., au
solicitat instanței, în principal, anularea iar, în subsidiar, constatarea nulităţii absolute a Convenţiei
de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de B.N.P. D., încheiată între Compania B.
S.A. reprezentată prin C., în calitate de administrator, preşedinte şi director general, societatea în
calitate de debitoare şi C., în calitate de creditor.
488
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 626, art. 627, art. 629, art. 1236-
1238, art. 1665 C.civ., art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 privind societăţile şi art. 19 C. fisc.
Prin încheierea pronunțată la data de 15 februarie 2018, instanța a anulat capătul subsidiar al
cererii de chemare în judecată și a dispus continuarea procedurii pentru capătul principal de cerere
privind anularea convenţiei de dare în plată.
Prin sentinţa nr. 2163/2019 din 18 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi
lipsei de interes invocate de pârâţi, s-a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost
formulată şi precizată şi s-a anulat convenţia de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din
27.11.2015 de B.N.P. D., încheiată între pârâţii C., în calitate de creditor, şi Compania B. S.A., în
calitate de debitoare.
Totodată, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 53.605 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Compania B. S.A. şi C., prin care au
solicitat, în principal, să anuleze hotărârea atacată şi, în rejudecare, să respingă cererea de chemare în
judecată, iar, în subsidiar, să schimbe în tot sentinţa apelată şi să respingă cererea de chemare în
judecată, în temeiul art. 466 şi urm. C.proc.civ., art. 627-629, art. 1270, art. 1279, art. 1665 alin. (2)
C.civ.
Prin decizia nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 2163 din 18 iulie
2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017, s-a schimbat
în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei în ceea ce priveşte motivele de nulitate referitoare la caracterul derizoriu al preţului,
lipsa contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor
pârâtei Compania B. S.A. şi a fost respinsă cererea de anulare a convenţiei de dare în plată
autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de B.N.P. D., ca fiind formulată de o persoană fără calitate
procesuală activă, pentru motivele indicate.
Totodată, curtea de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea
excepţiei inadmisibilităţii şi a excepţiei lipsei de interes, la admiterea cererii de chemare în judecată
şi anularea convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27.11.2015 de BNP D. încheiată
între pârâţi, pentru motivul referitor la încălcarea clauzei de inalienabilitate şi la obligarea pârâţilor la
plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă Compania B.
S.A. a sumei de 32.283,79 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 26.802,50 lei
reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 5481,29 lei reprezentând onorariu de avocat, parţial,
precum şi apelanţii-pârâţi la plata către intimata-reclamantă a sumei de 20.141,52 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat parţial.
Recursul principal declarat de pârâţii C. şi Compania B. S.A.
La 21 ianuarie 2021, pârâţii C. şi Compania B. S.A., reprezentată legal prin Director General
ing. C., ambii reprezentaţi convenţional prin avocat E. avocat în cadrul F. S.C.A., au formulat recurs
principal împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., prin
care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare şi pe fond,
instanţa de apel fie să analizeze, pe cale incidentală, apărările formulate de recurenţi cu privire la
încetarea valabilității clauzei de inalienabilitate și, constatând culpa A. S.R.L. la neîncheierea
contractelor de vânzare-cumpărare, să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fie să
suspende soluţionarea prezentului dosar până la soluţionarea dosarelor nr. y/3/2014 şi nr. z/3/2014,
fie să respingă, ca neîntemeiată, acţiunea vizând anularea convenţiei de dare în plată, în condiţiile în
489
care apreciază că nici nu poate verifica pe cale incidentală valabilitatea clauzelor de inalienabilitate şi
nici nu poate dispune suspendarea dosarului până la lămurirea situaţiei.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
recurenta susține că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C.proc.civ.
În acest sens, recurenţii susţin că instanţa de apel a dispus anularea în integralitate a
convenţiei de dare în plată, inclusiv în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate asupra
terenului situat în Municipiul Bucureşti, Strada X, deşi acest teren nu a făcut obiectul promisiunilor
de vânzare, reclamanta A. S.R.L. nu a emis pretenţii cu privire la transferul proprietăţii asupra
acestui teren, iar prin convenţia de dare în plată valoarea imobilului situat în str. X a fost identificată
distinct, respectiv 934.906 lei din totalul de 5.000.000 lei.
Încălcarea principiului disponibilităţii constituie un motiv de nulitate absolută, condiţionată,
în acord cu dispoziţiile art. 174 alin. (2) şi art. 175 C.proc.civ., iar vătămarea adusă recurenţilor-
pârâţi prin anularea integrală a convenţiei de dare în plată, cu depăşirea limitelor sesizării, nu poate fi
înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate, în limitele recursului.
În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-pârâţi au arătat că hotărârea recurată a fost
pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează cerinţa interesului formulării unei acţiuni,
respectiv art. 31 C.proc.civ.
Recurenţii-pârâţi au subliniat că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând
că analizarea valabilităţii întregii convenţii de dare în plată, în contextul în care clauza de
inalienabilitate vizează doar o parte din imobilele transferate prin această convenţie, este posibilă,
atât timp cât reclamanta a invocat două motive de nulitate care vizează întreaga convenţie.
Pe de altă parte, instanţa de apel a respins motivele de nulitate care vizează întreaga convenţie
ca fiind formulate de o persoană care nu are calitate procesuală activă. În aceste condiţii, recurenţii-
pârâţi susţin că motivarea instanţei de apel nu mai este justificată, convenţia de dare în plată
neputând fi analizată în integralitate, ci, doar în limitele pretinsei încălcări a clauzei de
inalienabilitate, respectiv în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 10.000 mp ce a făcut obiectul
promisiunilor de vânzare.
În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenţii-
pârâţi arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 629 alin. (2)
C.civ.
Stabilirea valabilităţii clauzei de inalienabilitate la momentul încheierii convenţiei de dare în
plată, fără a face o analiză a modului în care părţile şi-au executat obligaţiile, este profund nelegală,
susţin recurenţii-pârâţi, întrucât se ajunge în situaţia în care este desfiinţat actul juridic subsecvent,
înainte ca valabilitatea clauzei de inalienabilitate să fie lămurită definitiv în dosarele nr. y/3/2014 şi
nr. z/3/2014, în care urmează a se analiza derularea relaţiei contractuale între părţi.
Practic, instanţa de apel a reţinut nevalabilitatea convenţiei de dare în plată, actul de
înstrăinare subsecvent, deşi încă nu s-a stabilit dacă părțile au fost în culpă cu privire la executarea
obligațiilor asumate prin promisiunile de vânzare. Recurenţii-pârâţi susţin că doar după ce se va
stabili acest din urmă aspect, se va putea determina dacă clauza de inalienabilitate mai era sau nu
valabilă la momentul încheierii convenţiei de dare în plată.
Recurenţii-pârâţi mai arată că prin anularea în întregime a convenţiei de dare în plată, instanţa
de apel i-a pus pe aceştia într-o situaţie imposibilă, întrucât chiar dacă acţiunile formulate în dosarele
nr. y/3/2014 si z/3/2014 vor fi respinse, convenţia de dare în plată rămâne anulată, cu toate
consecinţele negative care rezultă din aceasta.
În acest sens, recurenţii-pârâţi subliniază că pentru a evita aplicarea unei sancţiuni definitive,
în situaţia în care condiţiile pentru aplicarea clauzei de inalienabilitate urmează a fi lămurită în alte
două dosare, instanţa de apel ar fi putut opta pentru analiza, pe cale incidentală, a apărărilor
formulate de recurenţi cu privire la încetarea valabilităţii clauzei de inalienabilitate şi, constatând
490
culpa reclamantei la neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ar fi respins cererea de
chemare în judecată ca neîntemeiată, fie ar fi suspendat soluţionarea prezentului dosar până la
soluţionarea dosarelor nr. y/3/2014 şi nr. z/3/2014, fie ar fi respins ca neîntemeiată acţiunea vizând
anularea convenţiei de dare în plată, în condiţiile în care ar fi apreciat că nici nu poate verifica pe
cale incidentală valabilitatea clauzelor de inalienabilitate şi nici nu poate dispune suspendarea
dosarului până la lămurirea situaţiei.
Nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 629 alin. (2) C.civ., respectiv încălcarea unor
clauze certe de inalienabilitate, recurenţii-pârâţi consideră că aceste critici formulate de reclamantă s-
ar fi putut cel mult subsuma celor înscrise în ipoteza de la art. 1562 C.civ., care reglementează
acţiunea revocatorie ce poate fi promovată în cazurile în care un terţ este prejudiciat prin încheierea
unor acte juridice de către debitor în frauda intereselor sale.
În concluzie, recurenţii-pârâţi susţin că soluţia anulării convenţiei de dare în plată, înainte de
a se tranşa în mod definitiv raporturile contractuale ce decurg din promisiunile de vânzare încheiate
între părţi, este profund nelegală, fiind aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 629 alin. (2) C.civ.
În dezvoltarea aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii-pârâţi precizează că hotărârea
recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut
de art. 1270 C.civ., precum şi a dispoziţiilor art. 627 alin. (1) din acelaşi cod.
Recurenţii-pârâţi susţin că părţile au ales să stipuleze în mod expres termenul până la care
subzistă clauza de inalienabilitate. Procedând astfel, părţile au derogat de la regula edictată în art.
627 alin. (4) C.civ., conform căreia clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care
se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.
Dacă ar fi dorit ca inalienabilitatea să subziste până la data încheierii contractelor de vânzare, iar nu
până la un anumit termen, părţile nu ar mai fi ales să insereze o clauză de inalienabilitate expresă.
Această concluzie se desprinde şi din interpretarea clauzei din contract, după voinţa concordantă a
părţilor, conform dispoziţiilor art. 1266 alin. (1) C.civ.
Având în vedere că, în speță, părțile au stabilit în mod expres termenul-limită până la care
sunt de acord să perfecteze contractul de vânzare și că inalienabilitatea subzistă până la acest
moment, prelungirea clauzei de inalienabilitate peste termenul de 13 martie 2014 reprezintă o
modificare a contractului.
Recurenţii-pârâţi subliniază că de la data la care contractele de vânzare trebuiau încheiate,
respectiv 13 martie 2014, și până la data încheierii convenției de dare în plată, respectiv 27 noiembrie
2015, a trecut mai mult de un an şi jumătate, astfel că interdicția de înstrăinare nu mai era valabilă, în
caz contrar conferindu-se clauzei de inalienabilitate un caracter perpetuu, cu încălcarea în mod
evident a dispozițiilor art. 627 alin. (1) C.civ.
Din cuprinsul încheierii de certificare nr. 05 din 6 mai 2014 rezultă că părțile au recunoscut
expres faptul că nu este posibilă perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme nu au
fost îndeplinite obligațiile asumate prin antecontractele încheiate, în consecinţă recurenţii-pârâţi
consideră că au fost liberaţi de clauza de inalienabilitate. În caz contrar, s-ar ajunge în situația în care
clauza de inalienabilitate ar avea caracter permanent, or tocmai o astfel de interpretare a vrut
legiuitorul să preîntâmpine prin redactarea art. 627 alin. (1) C.civ.
Mai mult, nu există niciun fapt care să dovedească o intenție a părților în sensul de a prelungi
durata clauzei de inalienabilitate peste termenul convenit prin cele două promisiuni. Dimpotrivă,
există poziția clară a intimatei-reclamante din data de 6 mai 2014 în sensul că perfectarea vânzărilor
nu mai este posibilă.
Recurenţii-pârâţi susţin că, în aceste condiții, nu poate opera nulitatea relativă a convenției de
dare în plată, câtă vreme clauza de inalienabilitate nu a fost încălcată.
Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L.
491
La 5 aprilie 2021 reclamanta A. S.R.L. reprezentată legal prin administrator G. şi
convenţional prin avocaţii H. şi I., în temeiul art. 491 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 5
din acelaşi cod, a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie
2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat casarea în
parte a deciziei atacate cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a
societăţii A. S.R.L. de a invoca nulitatea convenţiei de dare în plată întemeiată pe caracterul
derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri generale a
asociaţilor societăţii Compania B. S.A., iar, în rejudecare, respingerea excepţiei lipsei calităţii
procesuale active a societăţii A. S.R.L. cu privire la aceste motive de nulitate şi anularea convenţiei
de dare în plată inclusiv pentru cauzele de anulare privind caracterul derizoriu al preţului, lipsa
contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri generale a asociaţilor societăţii
Compania B. S.A. De asemenea, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se constate că nu datorează
În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit regulile de procedură analizând calitatea
procesuală activă a acesteia raportat la fiecare motiv de anulare invocat, în condiţiile în care în
realitate, calitatea procesuală activă se analizează raportat la obiectul dosarului, respectiv anularea
convenţiei de dare în plată.
Atât timp cât recurenta-reclamantă are calitate procesuală activă şi interes să solicite anularea
convenţiei de dare în plată întrucât drepturile sale sunt vătămate prin acest act, aceasta poate să
exploateze în cadrul acestei acţiuni în anularea convenţiei de dare în plată orice fel de motive de
anulare ale acestui act.
Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de
procedură, inclusiv art. 36 C.proc.civ., prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei de a invoca cauza de nulitate privind preţul derizoriu.
Prin această interpretare instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind calitatea
procesuală activă pentru că interesul ocrotit prin cazul de nulitate instituit la art. 1665 alin. (2) C.civ.
nu poate fi exclusiv al părţii îndreptăţite la primirea preţului, respectiv vânzătorul, deoarece aceasta
consimte în mod liber la încheierea contractului.
Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că în situaţia în care i se vatămă un drept propriu,
inclusiv un terţ justifică interes pentru invocarea preţului derizoriu, în mod direct, într-o acţiune în
anulare.
Prin convenţia de dare în plată încheiată la un preţ derizoriu recurenta-reclamantă precizează
că intimaţii-pârâţi au încercat să scoată nelegal terenurile din patrimoniul pârâtei Compania B. S.A.,
în acest mod fiind vătămat dreptul recurentei-reclamante de obţine valorificarea în natură a dreptului
său de creanţă de a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare născut din promisiunile de
vânzare.
Recurenta-reclamantă apreciază că are calitate procesuală activă de a invoca nulitatea
Convenţiei de dare în plată întemeiată pe preţul derizoriu şi, în rejudecare, solicită instanţei să
constate caracterul fondat al cauzei de nulitate întemeiate pe preţul derizoriu.
Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de procedură,
inclusiv art. 36 C.proc.civ., prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia de a
invoca cauza de nulitate privind lipsa contraprestaţiei.
În privinţa calităţii procesuale active de a invoca nulitatea relativă a convenţiei de dare în
plată pentru lipsa contraprestaţiei uneia dintre părţile acesteia, respectiv a pârâtului C., instanţa de
apel a considerat că poate fi invocată doar de înstrăinătorul bunului, pentru că doar drepturile acestuia
sunt protejate prin norma legală.
492
Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că reclamanta nu s-ar prevala de un drept propriu
întrucât prin încheierea unui act translativ care vizează un bun grevat de o clauză de inalienabilitate
stabilită într-un antecontract, beneficiarului clauzei, respectiv reclamantei, i se lezează un drept propriu, şi
anume dreptul de a obţine executarea silită a antecontractului prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină
loc de contract.
Recurenta-reclamantă mai arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea considerând
că aceasta nu ar avea calitatea de creditor chirografar întrucât, în realitate, este chiar un creditor cu un
drept de creanţă privilegiat. Or, dacă au calitate procesuală activă de a invoca nulitatea pentru lipsa
contraprestaţiei creditorii chirografari, după cum reţine instanţa de apel, a fortiori vor avea calitate
inclusiv creditorii privilegiaţi.
În consecinţă, recurenta-reclamantă consideră că are calitate procesuală activă de a invoca
nulitatea relativă a convenţiei de dare în plată întemeiată pe lipsa contraprestaţiei pârâtului C. şi
solicită casarea hotărârii, iar, în rejudecare, constatarea caracterului fondat al cauzei de nulitate
întemeiate pe lipsa contraprestaţiei.
De asemenea, recurenta precizează că decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte
admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia de a invoca cauza de nulitate
întemeiată pe lipsa unei hotărâri A.G.A.
Procedând în acest mod, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele procedurale privind
calitatea procesuală activă şi a interpretat în mod greşit art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 a
societăţilor.
În primul rând, art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 nu este o normă care ocroteşte exclusiv
interesul societăţii de a nu transmite bunul pentru un preţ disproporţionat de mic, acesta fiind
aplicabil şi, de exemplu, în cazul în care bunul ar fi înstrăinat de administrator pentru un preţ
disproporţionat de mare.
Norma menţionată reglementează, de fapt, funcţionarea societăţilor pe acţiuni, fiind o normă
imperativă. Or, reglementările din materia funcţionării societăţilor sunt instituite inclusiv pentru
protejarea terţilor care intră în relaţii contractuale cu societatea, mai ales când aceştia urmăresc ocrotirea
unui drept propriu.
În cauză, prin convenţia de dare în plată încheiată fără îndeplinirea formalităţilor privind
A.G.A., pârâţii au încercat să scoată nelegal terenurile din patrimoniul societăţii Compania B. S.A.,
în acest mod, fiind vătămat dreptul recurentei-reclamante de a obţine valorificarea în natură a
dreptului său de creanţă de a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare, derivat din
promisiunile de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că are calitate procesuală activă să invoce
nulitatea convenţiei de dare în plată pentru nerespectarea regulilor de funcţionare ale societăţii pârâte,
deoarece i se vatămă un drept propriu, dreptul de a obţine pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract cu privire la imobilele prevăzute în cele două antecontracte.
Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la 5 aprilie 2021, prin care a solicitat respingerea ca
nefondat a recursului declarat de pârâţii C. şi Compania B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din
data de 23 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, şi pe cale de
consecinţă, să menţină în parte decizia atacată, cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes, să admită
cererea de chemare în judecată şi să anuleze convenţia de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din
27.11.2015 de B.N.P. D., pentru motivul referitor la încălcarea clauzei de inalienabilitate şi la obligarea
pârâţilor la cheltuieli de judecată.
Totodată, reclamanta A. S.R.L a solicitat şi obligarea pârâţilor la achitarea tuturor cheltuielilor de
judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La 17 mai 2021, recurenta-pârâtă Compania B. S.A., prin reprezentant legal C., a depus
precizări prin care solicită admiterea recursului.
493
La 24 mai 2021, recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-
reclamantă, prin care au solicitat instanţei de judecată să respingă ca nefondate criticile formulate de
aceasta, prin întâmpinare, şi să dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în
parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
La 8 iunie 2021 recurenţii-pârâţi au formulat întâmpinare la recursul incident promovat de
reclamantă, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a acestuia şi, pe cale de consecinţă, să
menţină soluţia pronunţată de instanţa de apel în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii
procesuale active a recurentei-reclamantei, privind motivele de nulitate relativă referitoare la caracterul
derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea recurentului-pârât C. şi lipsa unei hotărâri a
adunării generale a asociaţilor recurentei-pârâte Compania B. S.A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin.
(3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune
punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
Prin încheierea din 1 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul principal declarat de
pârâţii C. şi Compania B. S.A., precum şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva
deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă.
I. Înalta Curte, analizând recursul reclamantei în limitele controlului de legalitate, a
constatat că nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Recursul incident al reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ. Se susţine nelegalitatea soluţiei de admitere, prin decizia criticată, a excepţiei lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei în ce priveşte invocarea motivelor de nulitate referitoare la
caracterul derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei din partea pârâtului C. şi lipsa unei hotărâri a
adunării generale extraordinare a acţionarilor societăţii pârâte B. S.A.
Soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe regimul juridic al motivelor de nulitate relativă a
actului juridic, care pot fi invocate doar de persoana al cărei interes este ocrotit prin dispoziţia legală
nesocotită.
Recurenta susţine că instanţa de apel ar fi analizat greşit în mod distinct calitatea procesuală
activă, raportat la fiecare motiv de anulare în parte şi nu raportat la obiectul dosarului, respectiv
anularea convenţiei de dare în plată.
Pentru început, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod corect calitatea
procesuală activă a reclamantei prin determinarea acesteia, în concret, în raport de litigiul dedus
judecăţii, de motivele de nulitate relativă invocate şi de situaţia juridică a reclamantului de terţ faţă
de actul juridic a cărui anulare se solicită prin acţiune, verificând pentru fiecare dintre aceste cauze
de nulitate dacă reclamanta se putea prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiţiei, analiză
fundamentată pe dispoziţiile art. 1248 alin. (2) C.civ. privind regimul juridic al nulităţii relative.
De asemenea, se observă şi că instanţa de apel nu a conferit excepţiei efectele prevăzute de
art. 40 C.proc.civ. privind respingerea acţiunii, constatând că reclamanta are calitate procesuală
activă pentru a invoca nulitatea convenţiei de dare în plată încheiate între pârâţi, pentru încălcarea
clauzelor de inalienabilitate stipulate în promisiunile bilaterale de vânzare încheiate de reclamantă cu
societatea pârâtă.
Instanţa de apel a analizat temeiurile nulităţii invocate prin acţiune, constatând în mod corect
că lipsa cauzei atrage anulabilitatea actului, iar norma instituită prin art. 1665 C.civ. are menirea de a
proteja vânzătorul de ipoteza unui preţ inferior valorii bunului înstrăinat, neputând fi invocată de un
terţ interesat, cum este reclamanta, în ce priveşte Convenţia de dare în plată, act juridic încheiat de
pârâţi în temeiul art. 1492 C.civ., motivele privind frauda creditorului excedând cadrului judecăţii.
494
Nici criticile privind interpretarea greşită a art. 1238 alin. (1) C.civ. şi nulitatea pentru lipsa
contraprestaţiei în convenţia de dare în plată, din perspectiva calităţii procesuale active, nu pot fi
reţinute, neavând relevanţă argumentele legate de sfera persoanelor care pot exercita acţiunea în
simulaţie, faţă de obiectul şi cauza acţiunii, astfel cum au fost configurate de recurentă, potrivit
principiului disponibilităţii procesuale.
Instanţa de apel a reţinut corect şi că dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care
condiţionează înstrăinarea activelor societăţii de obţinerea prealabilă a aprobării adunării generale
extraordinare a asociaţilor, ocrotesc un interes privat al acestora din urmă în raport cu faptele
administratorului societăţii, neputând nici acestea justifica, în speţă, îndeplinirea condiţiei legale de
exercitare a acţiunii privind calitatea procesuală activă a recurentei, pentru a deduce judecăţii
solicitarea de anulare a Convenţiei de dare în plată, în sensul art. 32 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. şi
pentru acest temei legal.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată neavând conţinutul unei acţiuni revocatorii, ci al
acţiunii în anularea actului juridic, Înalta Curte reţine că recurenta, neidentificându-se cu persoana
ocrotită prin normele juridice a căror încălcare în momentul încheierii Convenţiei de dare în plată a
susţinut-o prin acţiune, ale art. 1665 C.civ., art. 1238 alin. (1) C.civ. şi art. 150 din Legea nr. 31/1990,
în mod corect s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, recursul incident al reclamantei
nefiind fondat.
II.Înalta Curte, analizând recursul pârâţilor în limitele controlului de legalitate, în
conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ. a reținut următoarele:
Un prim motiv de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. vizează
faptul că instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C.proc.civ. şi,
menţinând soluţia de anulare în integralitate a Convenţiei de dare în plată încheiate între pârâţi,
hotărârea recurată ar fi perpetuat situaţia de „plus petita”, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6)
C.proc.civ.
Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este
principiul disponibilităţii, definit ca prerogativă conferită persoanelor fizice sau juridice de către
legea procesuală de a sesiza autoritatea judiciară, de a defini şi a dispune de obiectul procesului ori
de a valorifica sau nu mijloacele de apărare instituite de lege, aşa cum rezultă din norma inclusă în
art. 9 C.proc.civ.
Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa
nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.
În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul
încalcă atât principiul rolului activ în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) C.proc.civ., cât
şi dispoziţiile imperative ale art. 397 alin. (1) C.proc.civ. potrivit cu care instanţa nu poate acorda
mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Instanţa de apel, care a admis apelul pârâţilor şi, urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii
procesuale active a societăţii reclamante, a înlăturat motivele de nulitate referitoare la caracterul
derizoriu al preţului, lipsa contraprestaţiei şi lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, a
menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la excepţiile de inadmisibilitate şi lipsă de interes,
precum şi anularea Convenţiei de dare în plată autentificată sub nr. 3229 din 27 noiembrie 2015 de
BNP D., pentru încălcarea clauzei de inalienabilitate, a soluţionat cauza în limitele art. 478
C.proc.civ., determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.
De altfel, reclamanta şi-a menţinut poziţia procesuală în sensul de a solicita anularea
Convenţiei de dare în plată, fără a-şi restrânge petitul printr-o anulare parţială a convenţiei
subsecvente dintre pârâţi, doar cu privire la terenurile care formau obiectul promisiunilor de vânzare-
cumpărare.
495
În această situaţie, criticile vor fi înlăturate, întrucât Înalta Curte constată că instanţa de apel a
respectat principiul disponibilităţii, conduita acesteia supunându-se dispoziţiilor art. 9 alin. (2)
C.proc.civ., cercetarea judecătorească efectuată în limitele determinate de art. 477 C.proc.civ.,
precum şi soluţia procesului încadrându-se în ceea ce reclamanta a stabilit prin cererea de chemare în
judecată şi prin apărările în fond ale acesteia din calea de atac devolutivă a pârâţilor.
Recurenţii invocă, tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ., încălcarea dispoziţiilor care reglementează cerinţa interesului formulării acţiunii,
respectiv a art. 31 C.proc.civ., privind apărările procedurale.
Înalta Curte constată că excepţia lipsei interesului, astfel cum este susţinută şi în recurs, nu
poate constitui o veritabilă sancţiune a încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, în sensul
art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C.proc.civ., neputând avea finalitatea prefigurată de pârâţi, a
respingerii acţiunii reclamantei în temeiul art. 40 alin. (1) C.proc.civ.
Aceasta pentru că lipsa de interes a acţiunii societăţii reclamante a fost invocată de pârâţi
doar în legătură cu o parte din suprafeţele de teren ce au format obiectul dării în plată, pentru care nu
a fost stipulată clauza de inalienabilitate, cu concluzia că pentru celelalte suprafeţe de teren, de 4.000
m.p. şi respectiv 6.000 m.p., promise spre vânzare către reclamantă era în mod evident îndeplinită
condiţia interesului procesual al acţiunii în anularea convenţiei subsecvente de dare în plată.
De altfel, şi considerentele deciziei recurate s-au limitat în mod legal la criticile din apel
privind o presupusă omisiune a primei instanţe de soluţionare a excepţiei lipsei de interes.
Recurenţii susţin şi ignorarea de către instanţa de apel a tuturor apărărilor formulate în calea
de atac cu privire la încetarea clauzelor de inalienabilitate prin ajungerea la termen a acestora, motiv
încadrat din oficiu în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Potrivit recurenţilor, instanţa ar fi trebuit să procedeze la analiza, pe cale incidentală, a
acestor apărări vizând culpa reclamantei în ce priveşte neîncheierea contractelor de vânzare ori ar fi
trebuit să suspende judecata până la soluţionarea dosarelor nr. y/3/2014 şi nr. z/3/2014, în care se
dezbat aceste probleme litigioase.
Înalta Curte constată că, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., instanţa
de apel a răspuns acestor motive de apel, criticile fiind nefondate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu şi-au încetat valabilitatea clauzele prin care s-a instituit
interdicţia de înstrăinare a imobilelor la 13 martie 2014, acestea încetând, potrivit voinţei exprese a
părţilor doar „la data încheierii actului autentic de vânzare-cumpărare”.
Instanţa de apel a motivat şi că interdicţia de înstrăinare, în această situaţie, nu are caracter
perpetuu şi nu este contrară art. 627 alin. (1) C.civ., fiind valabilă până la soluţionarea dosarelor
având ca obiect acţiunile pentru pronunţarea unor hotărâri care să ţină loc de contracte autentice de
vânzare.
Totodată, a fost înlăturată şi apărarea apelantei referitoare la menţinerea clauzei de
inalienabilitate cel mult până la emiterea încheierii de certificare nr. 5/6 mai 2014 de BNP D., în
legătură cu care s-a reţinut că reflectă doar existenţa unor divergenţe ale părţilor privind cauzele
pentru care nu s-au încheiat contractele în forma autentică, nu şi că părţile s-ar fi desistat cu privire la
drepturile conferite de promisiunile de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte constată că analiza instanţei de prim control judiciar devolutiv nu este
incompletă, concluzia că inalienabilitatea instituită de părţile contractante până la data încheierii
actului autentic de vânzare, potrivit art. 627 C.civ., întemeindu-se atât pe conţinutul clauzelor
stipulate în promisiunile bilaterale de vânzare, cât şi pe regulile de interpretare a convenţiei
prevăzute de art. 1266 C.civ.
Recurenţii invocă şi aplicarea greşită a art. 629 alin. (2), art. 627 alin. (1), art. 1266 şi art.
1270 C.civ., critici încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
496
Acţiunea introdusă de reclamantă în anularea Convenţiei de dare în plată a avut ca fundament
încălcarea inalienabilităţii convenţionale stipulate în cuprinsul celor două promisiuni bilaterale de
vânzare-cumpărare încheiate cu reclamanta în temeiul art. 1669 alin. (1) C.civ., care, potrivit art.
1270 şi art. 629 alin. (2) C.civ., a produs efectul interdicţiei promitentului-vânzător (pârâta B. S.A.)
de a înstrăina imobilele - obiect al promisiunilor către pârâtul C.
Înalta Curte reţine că, prin reglementările art. 626 - 629 C.civ., legiuitorul a avut în vedere
inalienabilitatea cu caracter real (propter rem), care vizează interzicerea înstrăinărilor cu orice titlu,
deci inclusiv prin darea în plată a bunurilor imobile asupra cărora poartă, acestea neputând forma,
subsecvent, obiectul convenţiei, inalienabilitatea fiind un impediment absolut în exercitarea
dispoziţiei, ca atribut al dreptului de proprietate, raportat la terţ (pârâtul C.) existând doar condiţia
opozabilităţii, aspect ce nu a fost contestat.
Reclamanta, fiind cea în favoarea căreia s-a stipulat clauza de inalienabilitate prin
promisiune, s-a constatat în mod corect că era îndrituită să ceară anularea acestui act subsecvent de
înstrăinare, încheiat cu nesocotirea restrângerii dreptului de dispoziţie prin instituirea clauzelor de
inalienabilitate cu privire la suprafeţele de teren de 6.000 m.p. şi respectiv 4.000 m.p, în virtutea
principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, privind efectele nulităţii faţă de terţi.
Clauza de inalienabilitate are, într-adevăr, vocaţia caracterului temporar, pe care îl
recunoaşte, ca atare, şi instanţa de apel prin decizia criticată.
Recurenţii au combătut nulitatea Convenţiei de dare în plată, susţinând că dispoziţia, ca
prerogativă a dreptului de proprietate, nu era limitată decât până la momentul în care clauza de
inalienabilitate a încetat să îşi mai producă efectele, după acest moment promitenta-vânzătoare fiind
liberată de obligaţie să exercite în orice modalitate legală atributele dispoziţiei, fără a mai fi afectată
de limitele interdicţiei de înstrăinare.
Cu alte cuvinte, clauza de inalienabilitate, fiind dictată de un interes preexistent, este
condiţionată de legitimitatea executării promisiunilor de vânzare-cumpărare.
În acord cu susţinerile recurenţilor, Înalta Curte reţine că legiuitorul subînţelege, de altfel, în
orice promisiune de vânzare, potrivit art. 627 alin. (4) C.civ., o clauză de inalienabilitate a bunului,
iar durata acesteia este în mod evident în directă corelaţie cu cea a termenului de executare a
promisiunii.
Prin urmare, inalienabilitatea durează de la încheierea promisiunii şi până la stingerea
dreptului, adică fie prin expirarea termenului stabilit convenţional, fie prin exercitarea dreptului
conferit de promisiune, fie prin renunţarea la acest drept.
Promisiunile sinalagmatice de vânzare generează un drept de creanţă corelativ obligaţiei
celeilalte părţi de a încheia contractul promis. În ipoteza în speţă, în care la împlinirea termenului
convenit, una din părţi refuză încheierea contractului, cealaltă parte poate cere executarea silită a
obligaţiei în natură, respectiv prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de
vânzare.
Raţiunea inalienabilităţii este tocmai prezervarea bunului imobil în patrimoniul promitentului
vânzător pentru ca acesta să îşi poată executa obligaţia de a încheia în viitor contractul promis,
translativ de proprietate.
Instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate, a statuat asupra aspectelor de fapt
esenţiale ale cauzei, în sensul că nu era cazul unei renunţări a reclamantei în favoarea căreia clauza a
fost instituită expres, nici al împlinirii unui termen extinctiv stipulat prin înţelegerea părţilor,
inalienabilitatea fiind instituită expres „până la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare”, iar
pe rolul instanţei, în sensul executării obligaţiilor instituite prin promisiune, sunt înregistrate acţiuni
pentru pronunţarea unor hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare care nu au primit o
soluţionare definitivă.
497
Instanţa de apel a constatat, deci, în mod corect că nu îşi încetase efectivitatea clauza de
inalienabilitate la data încheierii Convenţiei de dare în plată.
Recurenţii nu au demonstrat nici nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul nesocotirii
normelor de drept material privind regulile de interpretare a convenţiei.
Totodată, nu se poate reproşa instanţei de apel că nu ar fi respectat ordinea logică a
raţionamentelor, în sensul analizei pe cale incidentală a modalităţii de executare a obligaţiilor părţilor
instituite prin promisiunile bilaterale de vânzare în care a fost instituită clauza de inalienabilitate. O
asemenea analiză nu se impunea faţă de temeiul acţiunii, îndeplinirea condiţiilor legale privind
încheierea contractelor de vânzare a terenurilor nefiind raportată la momentul anterior, reprezentat de
încheierea promisiunilor, ci la momentul ulterior, al realizării transferului dreptului de proprietate.
În fine, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ., fiind întemeiate criticile recurenţilor, în sensul că, modificând sentinţa şi înlăturând
motivele de nulitate relativă care vizau întreaga convenţie de dare în plată ca fiind formulate de o
persoană fără calitate procesuală activă, convenţia nu putea fi anulată decât în limitele încălcării
clauzelor de inalienabilitate, aceasta fiind singura cauză de nulitate analizată şi însuşită de instanţa de
apel, respectiv doar în ceea ce priveşte terenurile în suprafaţă de 4.000 m.p şi respectiv 6.000 m.p.
care au format obiectul promisiunilor bilaterale de vânzare, potrivit art. 629 alin. (2) C.civ., încheiate
de reclamantă cu societatea pârâtă.
Soluţia de anulare a întregii convenţii de dare în plată nesocoteşte fundamentul nulităţii
pentru nerespectarea inalienabilităţii unui bun imobil, de sancţionare a încălcării uneia dintre
condiţiile de valabilitate privind obiectul actului juridic, în sensul excluderii bunurilor care, în
virtutea legii şi prin voinţa părţilor, sunt declarate inalienabile cu caracter temporar, nulitatea fiind
reglementată ca o limitare a libertăţii contractuale.
Înalta Curte reţine şi că, de altfel, nulitatea este, în principiu, parţială. Prin efectul
sancţionator sunt înlăturate doar efectele legale încălcate, menţinându-se celelalte efecte ale actului
juridic.
De asemenea, confirmând criticile recurenţilor, Înalta Curte reţine că efectele nulităţii faţă de
terţi trebuie să ţină seama de exigenţa de proporţionalitate cu scopul nulităţii, de repunere a părţilor
în situaţia anterioară, fără a se prejudicia nejustificat raporturile dintre părţile actului juridic
subsecvent, respectiv darea în plată încheiată de pârâţi.
Prin urmare, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în ce priveşte
aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 629 alin. (2) C.civ., ca motiv de anulare a întregii convenţii de
dare în plată privind imobilele pentru care nu era instituită o clauză de inalienabilitate, recursul
pârâţilor este fondat.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, în temeiul art. 496, art. 497 şi art. 501
C.proc.civ., a fost respins ca nefondat recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva
deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă şi a fost admis recursul principal declarat de pârâţii C. şi Compania B. S.A. împotriva
aceleiaşi decizii, care a fost casată și trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe, în
limitele stabilite prin decizia de casare, a apelului pârâţilor, urmând a se stabili şi cheltuielile de
judecată.
498
2. Accesiune imobiliară artificială. Acțiune în despăgubiri având ca obiect contravaloarea
bunului încorporat și a lipsei acestuia de folosință. Condiții și efecte. Momentul de la care
curge prescripția dreptului material la acțiune
Legea nr. 15/1990, art. 20 alin. (2)

C.civ., art. 6 alin. (4), art. 494, art. 577-597
C.proc.civ., art. 430 alin. (1)-(2)
H.G. nr. 834/1991
Legea nr. 71/2011, art. 58
C.civ. 1864, art. 488, art. 492
Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1), (3)
Potrivit dispozițiilor art. 488 C.civ. 1864, „Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se
cuvine proprietarului lucrului (...)”, iar celor ale art. 492, „Orice construcție, plantație sau lucru
făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui
pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.
Deşi dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării în imobil a materialelor, pentru
dobândirea dreptului de proprietate este necesar ca actul de voinţă unilateral al proprietarului
imobilului să fie manifestat; altfel spus, trebuie ca dreptul de accesiune să fie exercitat efectiv.
De aceea, până la momentul manifestării concrete a dreptului de accesiune, proprietarul
terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are,
asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie, care se stinge la data
exercitării dreptului de accesiune.
Astfel, doar la data exercitării dreptului de accesiune se naște dreptul de creanță al autorului
lucrării, anterior acestui moment, el existând doar ca virtualitate, fiind, practic, un drept de creanță
sub condiție suspensivă.
Așa fiind, prescripția începe să curgă de la data împlinirii condiției, care intervine atunci
când proprietarul terenului și-a manifestat opțiunea exercitării dreptului de accesiune, dobândind,
astfel, proprietatea asupra lucrării, anihilându-i constructorului dreptul de proprietate, până atunci
sub condiție rezolutorie, asupra aceluiași bun și fiind de natură să nască, în patrimoniul celui din
urmă, un drept de creanță pentru plata contravalorii acestuia.
De la momentul la care este exercitat în mod efectiv dreptul de accesiune se naște doar
dreptul de creanță al autorului lucrării și se stinge dreptul acestuia de proprietate sub condiție
rezolutorie, aşa încât această din urmă parte este îndrituită să obţină numai contravaloarea bunului,
nu şi despăgubiri pentru lipsa folosinţei acestuia.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 889 din 13 aprilie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal la data de 30.05.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.
I.P.U.R.L., a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe
care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință a unei
platforme betonate, edificată pe terenul situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureş, începând cu
02.06.2011, precum şi să o oblige la plata contravalorii construcției evocate şi a cheltuielilor de
judecată.
Prin încheierea din 19.11.2014, Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal a respins excepţiile puterii lucrului judecat şi prescripţiei dreptului material la
acţiune.
499
Ulterior, prin sentința civilă nr. 1191/28.06.2018, aceeași instanță a respins acțiunea şi a
obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva încheierii din 19.11.2014 și a sentinței civile indicate mai sus, pârâta a declarat
apel, iar reclamanta a promovat apel doar împotriva sentinței.
Prin decizia civilă nr. 595/13.11.2018, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a admis apelul
declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 19.11.2014, a schimbat-o în parte,
în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a menținut restul dispozițiilor; a
admis apelul aceleiași părți declarat împotriva sentinței civile nr. 1191/2018 pronunțate de Tribunalul
Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a schimbat-o în tot, în sensul că
a respins ca prescrisă acțiunea; a respins apelul promovat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin
lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., împotriva aceleiași sentințe civile și a obligat-o pe apelanta-
reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., a declarat
recurs.
Prin decizia nr. 1408/21.07.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a
admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza curții de apel, spre o nouă judecată.
În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr.
627/21.12.2020, prin care a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva
încheierii din 19.11.2014 şi a sentinţei civile nr. 1191/28.07.2018, pronunţate de Tribunalul
Maramureş, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care le-a schimbat în parte,
în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte al doilea capăt
de cerere, pe care, ca o consecinţă, l-a respins ca prescris; a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii şi
ale sentinţei atacate; a respins apelul promovat de către apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin
lichidator judiciar B. I.P.U.R.L. şi a obligat-o pe aceasta să plătească apelantei-pârâte suma de 6.906
lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.
I.P.U.R.L., care a solicitat casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.
În motivare, a susținut că soluţia dată primului capăt de cerere este greşită, deoarece se
bazează pe o necunoaștere a legislației aplicabile şi pe o interpretare eronată a hotărârilor
judecătoreşti pronunţate cu privire la construcţiile în discuţie.
În continuare, a prezentat evoluţia legislativă de interes în cauză, precizând că unitățile
economice de stat s-au transformat în regii autonome şi societăţi comerciale şi că bunurile aflate în
patrimoniul lor la data reorganizării, respectiv clădirile şi mijloacele fixe şi circulante, au devenit
proprietatea acestora, potrivit art. 1, art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 15/1990.
Totodată, a susţinut că terenurile aflate în patrimoniul unităților economice urmau o
procedură de identificare şi evaluare, în urma căreia societăţile comerciale obţineau un certificat de
atestare a dreptului de proprietate, iar ulterior au devenit proprietatea lor, potrivit art. 1-7 din H.G. nr.
834/1991.
Potrivit recurentei, istoricul platformei betonate este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar,
din care reiese că aceasta, împreună cu celelalte mijloace fixe şi circulante au devenit prin efectul
Legii nr. 15/1990 proprietatea S.C. D. S.A., societate care a parcurs procesul privatizării.
A mai arătat că bunurile din patrimoniul S.C. D. S.A. (redenumită E. S.A.), printre care şi
platforma betonată, i-au fost vândute prin contractul de vânzare nr. 3/19.12.2000, cu menţiunea că în
acea perioadă aceasta era modalitatea de transfer a dreptului de proprietate asupra activelor
(construcţii ale unei societăţi privatizate) aflate pe terenuri a căror situaţie juridică nu era
reglementată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nefiind încă emis.
500
Recurenta a mai precizat că în cazul său un astfel de certificat nu a mai fost emis, deoarece
terenul a fost retrocedat foștilor proprietari, aspect ce nu a afectat în niciun mod dreptul său de
proprietate asupra platformei betonate.
În cauză, potrivit recurentei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3726/22.08.2008,
intimata a achiziționat de la proprietarii terenului, persoane fizice, terenul situat în Baia Mare, str.
(...), jud. Maramureş.
În continuare, a mai susținut că în anul 2008 intimata a promovat o acțiune împotriva sa,
înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş sub nr. x/100/2008, pretențiile sale nevizând platforma
betonată, ci doar suprafața de teren de 7.620 m.p., revendicând proprietatea asupra acestuia și
solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra unei benzinării cu
3 pompe și să se dispună ridicarea, de către recurentă, a mai multor bunuri.
Potrivit autoarei căii de atac, în urma rămânerii definitive a sentinței civile nr.
1463/03.05.2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția comercială, de contencios
administrativ şi fiscal, intimata-pârâtă din prezenta cauză a obținut retrocedarea terenului și a
dobândit proprietatea benzinăriei, celelalte construcții enumerate prin dispozitivul hotărârii fiind
ridicate. Întrucât nu s-a dispus în niciun sens cu privire la platforma betonată, aceasta, în opinia
titularei cererii de recurs, a rămas în continuare în proprietatea sa.
Recurenta a mai apreciat că, dacă pârâta ar fi invocat accesiunea imobiliară și cu privire la
platforma betonată, instanța ar fi admis un atare demers, deoarece avea același regim juridic ca și
celelalte bunuri supraedificate de pe terenul revendicat. Cum însă instanța a fost ținută de principiul
disponibilității, nu s-a putut pronunța la fel și în cazul platformei betonate, concluzia fiind că s-a
păstrat același regim juridic al acesteia, avut anterior introducerii acţiunii în revendicare.
În continuare, a mai arătat că la 02.06.2011 a pierdut posesia bunului şi că este privată de
folosința platformei betonate, motiv pentru care a formulat prezenta acțiune, prin care a pretins ca
intimata-pârâtă să-i achite lipsa de folosinţă, de la data pierderii ei, dar şi contravaloarea platformei,
în temeiul art. 577-597 din noul Cod civil.
În raport cu situația expusă, a apreciat că soluția curții de apel este nelegală, deoarece
argumentele reținute în raport cu cele din decizia nr. 3119/2010 a Curții de Apel Cluj, Secția
comercială, de contencios administrativ şi fiscal nu au fundament legal.
Mai mult, potrivit recurentei, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.
4105/12.09.2007 a Judecătoriei Baia Mare operează în favoarea sa. În acest sens a arătat că la pagina
3 paragraf 6 s-a reținut că „Potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000 S.C. E.
S.A. Baia Mare i-a vândut societății reclamante imobilul Hală de întreținere SIA400 situată în Baia
Mare, Str. (...), incluzând în componența sa și o platformă betonată, nr. inventar 20010, în suprafață
de 12.567 m.p. Conform clauzelor contractuale reclamanta a intrat în posesia de fapt a bunului la
19.12.2000 și în proprietatea de drept la data achitării integrale a preţului”.
Sub acest aspect, a mai relevat că mențiunile următoare din considerente fac referire strict la
terenul pe care sunt edificate construcțiile, proprietatea recurentei, instanța redându-le în mod eronat
pe cele care se referă la actul încheiat sub semnătură privată și cu un vânzător neproprietar.
Totodată, în opinia recurentei, au fost aplicate greşit dispozițiile ce vizează dobândirea
dreptului de proprietate asupra unui bun prin cumpărare, deoarece nu poate fi reținută afirmația
potrivit căreia faptul că a achiziţionat platforma nu echivalează cu dobândirea dreptului de
proprietate asupra sa, atâta vreme cât acesta este un mod de dobândire a dreptului de proprietate. De
altfel, instanța a făcut confuzie între teren și construcții, ca urmare a faptului că a reținut eronat că
bunul a fost achiziționat de la o persoană care nu era proprietar.
A mai subliniat că pârâta nu afirmă că este proprietara platformei betonate, admite că o
folosește, însă nu poate justifica cu ce titlu.
501
Referitor la excepția prescripției, recurenta a relevat că instanța a aplicat greșit art. 7 alin. (1)
din Decretul nr. 167/1958, iar hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/100/2008 al Tribunalului
Maramureș nu au relevanță, deoarece platforma betonată aflată în discuție nu a format obiectul
acestuia.
În final, a arătat că este proprietara platformei betonate și că instanţa a aplicat greşit normele
de drept material şi a făcut o confuzie cu privire la domeniul de aplicare a H.G. nr. 834/1991.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C.proc.civ.
La 07.05.2021, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului;
recurenta a răspuns la întâmpinare.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra
admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către
completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de
10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata și-a prezentat punctul
de vedere.
Prin încheierea de la 09.02.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă,
constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ.
şi a dispus citarea părţilor, pentru dezbateri.
Analizând decizia atacată, precum și actele dosarului, în limita controlului de legalitate,
Înalta Curte reține următoarele:
Astfel cum a fost expusă în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt,
pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor deciziei de față, situația de fapt derivă din
încheierea, la 19.12.2000, a unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, în temeiul
căruia S.C. E. S.A. i-a vândut recurentei un imobil situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, care
a inclus în componenţa sa şi o platformă betonată, în suprafaţă de 12.567 m.p.
Instanţele de fond au mai notat că S.C. E. S.A. este fosta societate comercială cu capital de
stat D. S.A., care a luat naştere prin Decizia nr. 28/1991 emisă de Prefectura judeţului Maramureș în
baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea Întreprinderii Judeţene de Transport Local X - Secţia 2
Marfă Y, dar şi că această din urmă întreprindere fusese autorizată, la data de 05.05.1982, să execute,
între altele, o platformă betonată pentru parcare, lucrare recepţionată la 27.12.1983; ulterior, în 1985,
Întreprinderea Judeţeană de Transport Local X a mai primit o autorizaţie pentru executarea de
platforme.
În condiţiile dobândirii de către intimată, prin contractul autentificat sub nr. 3726/22.08.2008
de B.N.P. F., a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 8.770 mp, situat în
intravilanul localităţii Baia Mare, str. (...), jud. Maramureş, de la proprietarii cărora acest teren le
fusese retrocedat, dar şi a punerii acesteia în posesia terenului, intervenită la 02.06.2011, recurenta a
iniţiat demersul judiciar de faţă, prin care a pretins obligarea S.C. C. S.R.L. la plata lipsei de
folosinţă a platformei betonate, începând cu data de 02.06.2011 (data punerii în posesie a intimatei-
pârâte), dar şi la plata contravalorii platformei înseşi.
În motivare, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că platforma betonată se află în
proprietatea sa, fiind achiziţionată prin contractul încheiat la 19.12.2000, iar intimata-pârâtă o
foloseşte, deşi nu deţine un titlu asupra acesteia. Totodată, a invocat dispoziţiile art. 577-597 din noul
Cod civil, în materia accesiunii imobiliare artificiale.
Reformând, în parte, încheierea din 19.11.2014 şi sentinţa primei instanţe, curtea de apel a
admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere,
având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii platformei betonate, pe
care l-a respins ca prescris; a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii şi sentinţei atacate.
Această dezlegare este rezultat al greşitei valorificări a efectului puterii de lucru judecat și, ca
o consecință, al încălcării normelor legale privind prescripția extinctivă.
502
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ,
de natură să oprească o a doua judecată și ea presupune tripla identitate (de părți, obiect și cauză); a
doua operează când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv și reflectă modalitatea în care au fost
dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, care nu mai pot fi contrazise
şi care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.
În acest context, Înalta Curte subliniază că doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de
lucru judecat se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.,
nu şi încălcarea efectului pozitiv. Această concluzie este demonstrată de soluţia pe care art. 497 teza
finală C.proc.civ. o reglementează, text legal potrivit căruia, atunci când casarea intervine pentru
încălcarea autorităţii de lucru judecat, „cererea se respinge ca inadmisibilă” - măsură justificată doar
în cazul efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, al cărui rost este cel de a opri a doua
judecată.
În cazul încălcării efectului pozitiv, ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate
anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi ori, dimpotrivă, reţinerea nelegală a anumitor
aspecte ca fiind deja dezlegate conturează o critică ce se subsumează ipotezei prevăzute de art. 488
alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., de vreme ce, procedând astfel, instanţele de fond au conferit valoare de
lucru judecat unor aspecte care nu fuseseră dezlegate, cu încălcarea normelor de drept procesual, care
reglementează efectele hotărârii judecătoreşti, cuprinse în art. 430 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., texte
legale potrivit cărora „hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului
sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare,
autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte
dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o
chestiune litigioasă”.
Desigur că atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul
nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat; altfel spus, lucrul judecat
își extinde efectele asupra lucrului de judecat.
În acest context, Înalta Curte reţine că între părţi s-au derulat mai multe procese, dar
subliniază că hotărârile pronunţate în acestea nu determină concluzia la care a ajuns instanţa de prim
control judiciar.
Astfel, în dosarul nr. x/182/2007, recurenta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de
proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă de 10.338 m.p. situat în Baia Mare, str. (...), jud.
Maramureş, însă nu prin cumpărare de la S.C. E. S.A., ci prin prescripţie achizitivă; precizând că
imobilul se află în stăpânirea sa din 19.12.2000, a invocat joncţiunea posesiei sale cu cea a autorilor
ei (Î.J.T.L., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A.).
Prin sentinţa civilă nr. 4105/12.09.2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului,
Judecătoria Baia Mare a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că societăţile în discuţie nu au
exercitat o posesie sub nume de proprietar.
A dobândit, aşadar, putere de lucru judecat statuarea judecătorească potrivit căreia S.C. A.
S.R.L. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 10.338 m.p. situat în Baia
Mare, str. (...), jud. Maramureş, prin uzucapiune.
Ulterior, în dosarul nr. x/100/2008, Tribunalul Maramureş, Secţia comercială, de contencios
administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 1463/3.05.2010 prin care a admis în parte
acţiunea formulată de S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. şi a obligat-o pe aceasta din
urmă să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantei terenul în suprafaţă de 7.620 mp
situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureş; de asemenea, a constatat că S.C. C. S.R.L. a dobândit,
prin accesiune, dreptul de proprietate asupra unei benzinării cu 3 pompe, în suprafaţă construită de
56 m.p., aceeaşi parte fiind obligată să plătească pârâtei contravaloarea construcţiei; pârâta a mai fost
503
obligată să ridice următoarele construcţii aflate pe teren: vulcanizare (93 m.p.), atelier l (144 m.p.),
atelier 2 (272 m.p.) şi clădire portar (12 m.p.).
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea reconvenţională, prin care S.C. A. S.R.L. a
solicitat să se constate că este proprietara supraedificatelor situate în Baia Mare, str. (...), jud.
Maramureş, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000, respectiv: hală de
întreținere în suprafață de 1.334 m.p., platformă betonată în suprafață de 12.567 m.p., platforma
tehnologică în suprafață de 1.388 m.p., punct de distribuție carburant în suprafață de 63,26 m.p.,
clădire administrativă stație Peco în suprafață de 54,6 m.p., bazine subterane pentru carburanți,
atelier tâmplărie în suprafață de 144,14 m.p., gheretă poartă în suprafață de 12,15 m.p., baracă
metalică în suprafață de 160,40 m.p., atelier mecanic în suprafață de 267,25 m.p. şi atelier
vulcanizare în suprafață de 144,05 m.p., să se constate că a dobândit dreptul de superficie asupra
terenului pe care acestea sunt amplasate, în baza deciziei nr. 574/28.07.1980 emisă de fostul Consiliu
Popular al județului Maramureș şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare
cumpărare autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 de B.N.P. F., prin care S.C. C. S.R.L. a dobândit
dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că S.C. C. S.R.L. a cumpărat terenul în suprafaţă de
8.770 mp, situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureş, prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 3726/22.08.2008 de B.N.P. F. şi şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea
funciară, dar şi că o parte din acest teren este folosită de către S.C. A. S.R.L., astfel că aceasta a fost
obligată să lase respectiva suprafaţă de teren, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, societăţii
reclamante. Totodată, dând eficienţă dispoziţiilor art. 494 C.civ., tribunalul a constatat că reclamanta
a devenit, prin accesiune imobiliară artificială, proprietara benzinăriei şi a obligat-o să plătească
pârâtei contravaloarea respectivei construcţii, cu titlu de despăgubiri.
În considerentele aceleiaşi sentinţe s-a reţinut, în ceea ce priveşte platforma betonată, că
„părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia acesteia, astfel încât pe de o parte reclamanta nu a
solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune şi asupra platformei, iar pe de
altă parte nici pârâta nu a formulat nici o pretenţie prin cererea reconvenţională în ceea ce priveşte
platforma (...)”.
Recursul promovat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1463/03.05.2010,
pronunţată de Tribunalul Maramureş, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost
respins prin decizia civilă nr. 3119/29.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială,
de contencios administrativ şi fiscal, care a înlăturat apărarea recurentei, potrivit căreia ar fi dobândit
dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor situate în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureş,
de la S.C. E. S.A., care, la rândul său, le-ar fi dobândit în proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990,
reţinând că „proba acestor afirmaţii se poate realiza exclusiv prin prezentarea certificatului de
atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea S.C. E. S.A. sau a antecesoarei sale S.C. D. S.A.
(...) Cum recurenta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991 şi
nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarelor
sale, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 şi ca urmare nu poate
face dovada că a dobândit construcţiile enumerate în contractul din 19.12.2000 de la un proprietar
care deţine un titlu preferabil titlului exhibat de către reclamanta S.C. C. S.R.L.”
Cele expuse în precedent conduc instanţa supremă spre concluzia că, sub aspectul celor
dezlegate prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/100/2008, au dobândit putere de lucru judecat
împrejurarea că S.C. C. S.R.L. este proprietara suprafeţei de teren, de 7.620 mp, dar şi faptul că
aceeaşi parte a dobândit, prin accesiune, dreptul de proprietate doar asupra unei benzinării cu 3
pompe, în suprafaţă construită de 56 m.p. (a cărei contravaloare a fost obligată să o achite societăţii
A. S.R.L.).
504
De asemenea, putere de lucru judecat a dobândit şi statuarea potrivit căreia S.C. A. S.R.L. nu
a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000, dreptul de proprietate
asupra supraedificatelor enumerate, printre care poate fi identificată şi platforma betonată în dispută.
Pornind de la aceste statuări, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în procesele
derulate anterior s-a stabilit că S.C. A. S.R.L. nu este şi nici nu a fost proprietar al platformei
betonate, ignorând însă că puterea de lucru judecat vizează dispozitivul şi ea se extinde și asupra
considerentelor, dar doar în măsura în care ele sprijină și reflectă dispozitivul şi doar în limita a ceea
ce s-a dezlegat.
Or, în dosarul nr. x/100/2008, instanţele au statuat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit
proprietatea construcţiilor de la S.C. E. S.A., deoarece nu a făcut dovada parcurgerii procedurii
reglementate de H.G. nr. 834/1991 şi nici dovada emiterii certificatului de atestare a dreptului de
proprietate în favoarea antecesoarelor sale, aşa încât nu se poate prevala de dispoziţiile art. 20 alin.
(2) din Legea nr. 15/1990 şi nu poate face dovada că a dobândit construcţiile enumerate în contractul
din 19.12.2000 de la un proprietar care deţine un titlu preferabil titlului exhibat de către S.C. C.
S.R.L.
Cu alte cuvinte, în procesul anterior s-a dezlegat că S.C. A. S.R.L. nu a dobândit proprietatea
platformei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 19.12.2000.
Ca atare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că acesta este aspectul care a fost judiciar
dezlegat în procesul anterior şi, în contra a ceea ce susţine recurenta, constată că doar în aceste limite
el a dobândit puterea lucrului judecat.
Însă demersul judiciar de faţă nu a fost fundamentat numai pe dobândirea proprietăţii
platformei în baza contractului de vânzare încheiat la 19.12.2000, ci şi ca efect al accesiunii
imobiliare.
Dacă în dosarul nr. x/100/2008 s-a dezlegat cu autoritate de lucru judecat că S.C. A. S.R.L.
nu a dobândit proprietatea platformei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la
19.12.2000, aspectul dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune nu a fost tranşat; urmează,
aşadar, ca analiza să poarte, în cele ce succed, asupra acestei chestiuni.
Întrucât edificarea platformei se situează, din perspectivă temporală, anterior intrării în
vigoare a noului Cod civil, raportul juridic este supus, în conformitate cu art. 58 din Legea nr.
71/2011, regimului Codului civil de la 1864 (în continuare, C.civ.), iar nu noii reglementări civile,
invocate în mod eronat de autoarea căii de atac.
Potrivit art. 488 C.civ., „Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului
lucrului (...)”.
Textul legal citat evidențiază faptul material al alipirii sau al încorporării, care produce efecte
juridice, ambele noțiuni presupunând ca între cele două lucruri să existe un raport de la accesoriu la
principal.
Iar potrivit art. 492 C.civ., „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra
pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că
sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.
Această normă instituie trei prezumții: în primul rând, faptul că orice lucrare asupra unui
imobil este făcută de proprietarul acestuia, iar, apoi, că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala sa. A treia
prezumție, corolar al primelor două, pleacă de la legătura dintre accesoriu și principal și afirmă că
proprietarul lucrului principal este și proprietarul lucrului accesoriu. Așadar, prezumția proprietății
operează în favoarea proprietarului bunului principal.
Prezumțiile instituite de art. 492 C.civ. sunt relative, pentru că legea permite proba contrară.
Atunci când contrariul este dovedit, rezultă că nu proprietarul este cel care a edificat lucrările,
ci o altă persoană, numită constructor, căreia îi sunt recunoscute mai multe drepturi, a căror întindere
variază, după cum atitudinea sa a fost de bună ori de rea-credință pe perioada în care a efectuat
505
lucrările, criterii în funcție de care proprietarul imobilului are opțiunea de a le păstra sau de a-l obliga
pe constructor să le ridice; nivelul indemnizației la care este îndreptățit constructorul se stabilește în
considerarea acelorași criterii.
Aceste drepturi, derivate din buna sau din reaua-credință a constructorului, se stabilesc numai
după ce proprietarul bunului principal își manifestă dreptul de accesiune.
Atât în cazul constructorului de bună-credință, cât şi în cazul celui de rea-credință, este
necesar ca, în vederea dobândirii proprietății clădirii edificate pe terenul său, proprietarul terenului să
își manifeste dreptul de accesiune; acest drept este, aşadar, unul potestativ, de alegere.
Ca atare, deşi dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării în imobil a materialelor,
pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesar ca actul de voinţă unilateral al proprietarului
imobilului să fie manifestat; altfel spus, trebuie ca dreptul de accesiune să fie exercitat efectiv.
De aceea, până la momentul manifestării concrete a dreptului de accesiune, proprietarul
terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are, asupra
aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie, care se stinge la data exercitării
dreptului de accesiune.
Or, din analiza hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/100/2008 rezultă că S.C. C. S.R.L. şi-a
manifestat intenţia de a dobândi prin accesiune dreptul de proprietate doar asupra unei benzinării cu
trei pompe, nu însă şi asupra platformei betonate.
Exteriorizarea voinţei în acest sens a intervenit abia la 02.06.2011, când, în urma cererii de
executare silită a sentinţei civile nr. 1463/03.05.2010 pronunţate de Tribunalul Maramureş, Secţia
comercială, de contencios administrativ şi fiscal, încuviinţată de instanţa de executare, a fost întocmit
un proces-verbal, prin care S.C. C. S.R.L. a fost pusă în posesie asupra terenului pe care a fost
edificată platforma betonată în litigiu.
Din această perspectivă, instanţa supremă reţine că în mod eronat curtea de apel a considerat
că intenţia de a dobândi prin accesiune dreptul de proprietate asupra platformei betonate s-a
manifestat la data la care a rămas irevocabilă hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/100/2018, căci o
atare statuare vine în contradicţie cu cele reţinute chiar în considerentele respectivei hotărâri, evocate
în precedent, în care s-a subliniat că „părţile nu au înţeles să reglementeze situaţia acesteia, astfel
încât pe de o parte reclamanta nu a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin
accesiune şi asupra platformei, iar pe de altă parte nici pârâta nu a formulat nici o pretenţie prin
cererea reconvenţională în ceea ce priveşte platforma (...)”. Acest aspect nu trebuie contrazis,
indiferent de faptul că, în concret, edificarea platformei se configura într-o amenajare a terenului.
De altfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat, în cadrul aceloraşi considerente, că abia
la data executării deciziei civile nr. 3119/29.11.2010 a Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială şi de
contencios administrativ şi fiscal, prin care dosarul nr. x/100/2018 a fost soluţionat irevocabil,
intenţia S.C. C. S.R.L. de a-şi însuşi platforma urma să se manifeste, căci predarea, de către S.C. A.
S.R.L., a terenului amenajat cu platformă betonată presupune preluarea de către S.C. C. S.R.L. nu
doar a terenului, ci şi a platformei.
Aşadar, Înalta Curte impune părţilor concluzia că doar la 02.06.2011, când S.C. C. S.R.L. a
fost pusă în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma betonată în litigiu, ea şi-a
manifestat opţiunea de a prelua în proprietate platforma betonată.
Nici hotărârile pronunţate în contestaţia la executare formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva
actelor de executare nu au tranşat aspectul proprietăţii rezolubile a contestatoarei, derivate din
accesiune, ci doar au înlăturat pretenţia sa, de a i se constata calitatea de proprietar al platformei
betonate, ca efect al cumpărării de la S.C. E. S.A.
Stabilind, deci, că până la 02.06.2011 S.C. C. S.R.L. nu şi-a manifestat intenţia de a dobândi
prin accesiune proprietatea asupra platformei şi că până la acea dată recurenta a avut, asupra aceleiași
lucrări, un drept de proprietate rezolubil, Înalta Curte constată că doar la data exercitării dreptului de
506
accesiune s-a născut dreptul de creanță al autorului lucrării; anterior acestui moment, el a existat doar
ca virtualitate, fiind, practic, un drept de creanță sub condiție suspensivă.
Cum acest moment se situează anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, sunt incidente,
potrivit art. 6 alin. (4) din noul Cod civil, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția
extinctivă, care, în art. 7 alin. (1), instituie regula că data de la care începe să curgă prescripția
corespunde celei în care se naște dreptul la acțiune, iar în art. 7 alin. (3), specifică faptul că, dacă
dreptul este sub condiție suspensivă, prescripția începe să curgă la data împlinirii condiției.
Așa fiind, prescripția a început să curgă de la data împlinirii condiției, care a intervenit atunci
când proprietarul terenului și-a manifestat opțiunea exercitării dreptului de accesiune (la 02.06.2011,
când a fost pus în posesie asupra terenului pe care a fost edificată platforma în litigiu), dobândind,
astfel, proprietatea asupra ei, anihilându-i constructorului dreptul de proprietate, până atunci sub
condiție rezolutorie, asupra aceluiași bun și fiind de natură să nască, în patrimoniul celui din urmă,
un drept de creanță pentru plata contravalorii platformei.
Prin urmare, dreptul S.C. A. S.R.L. de a fi indemnizat s-a născut la 02.06.2011, iar demersul
judiciar de faţă, demarat la 30.05.2014, a fost iniţiat anterior împlinirii termenului de prescripţie de 3
ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Aceste considerente demonstrează caracterul nelegal al dezlegării contrarii pe care a oferit-o
decizia atacată, printr-o eronată valorificare a efectului puterii de lucru judecat şi cu ignorarea cauzei
acţiunii deduse judecăţii - căci hotărârile care au fost pronunţate în litigiile anterioare nu au statuat şi
asupra modalităţii în care a operat accesiunea, ci doar asupra celuilalt mod de dobândire a dreptului,
invocat, la rândul lui, ca fundament al demersului judiciar de faţă; numai sub acest din urmă aspect
se poate opune autoritatea de lucru judecat.
Aşa fiind, nelegală este nu doar dispoziţia de admitere a apelului declarat de S.C. C. S.R.L.,
care a determinat schimbarea în parte a încheierii din 19.11.2014 şi a sentinţei primei instanţe, în
sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte al doilea capăt de
cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii platformei betonate către reclamantă,
ci şi dispoziţia de respingere a apelului declarat de S.C. A. S.R.L., care a condus la negarea dreptului
acestei părţi de a primi despăgubiri.
În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte, găsind fondate criticile de nelegalitate
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., urmează ca, în temeiul art. 496 şi 497
C.proc.civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată în tot și să trimită cauza, spre o nouă
judecată, instanţei de apel, care, în reevaluarea căilor ordinare de atac promovate de cele două părţi,
luând act că dreptul S.C. A. S.R.L. de a fi indemnizat nu este stins prin prescripţie, ci s-a născut la
02.06.2011, va administra probe în vederea stabilirii întinderii despăgubirii şi va da eficienţă
împrejurării că, de la momentul la care intimata şi-a exercitat în mod efectiv dreptul de accesiune, s-a
născut doar dreptul de creanță al recurentei (ca succesor al autorului lucrării), însă s-a stins dreptul ei
de proprietate sub condiție rezolutorie, aşa încât această din urmă parte este îndrituită să obţină
numai contravaloarea platformei, nu şi despăgubiri pentru lipsa folosinţei aceluiaşi bun, pe care, de
altfel, le-a pretins începând din chiar ziua stingerii dreptului său rezolubil.
Notă: Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data
1 octombrie 2011.
507
II. Obligaţii
3. Forţa majoră. Incidența acestui caz exonerator de răspundere în raport cu clauzele

contractuale stabilite de părți. Condiții și efecte
C.civ., art. 1270, art. 1271, art. 1350, art. 1351 alin. (1)-(2), art. 1530,
art. 1531, art. 1538, art. 1634 alin. (6)
Legea nr. 335/2007, art. 4 lit. j)
Una dintre cauzele exoneratoare de răspundere este forţa majoră care, în art. 1351 C.civ.,
are următoarea reglementare: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul,
răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.
(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (...)”.
În cazul în care părțile au stabilit prin clauzele contractului de vânzare-cumpărare că forţa
majoră, aşa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă şi o
dovedeşte în condiţiile legii, cu cerinţa notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la
apariţia cazului de forţă majoră, cu obligaţia de a prezenta în termen de 5 zile actele doveditoare
eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare, iar partea care a
invocat forța majoră nu a prezentat în termenul convenit aceste înscrisuri, nu este aplicabil acest caz
exonerator de răspundere.
Astfel, chiar dacă din starea de fapt, astfel cum a fost ea stabilită de instanţele de fond,
rezultă neîndoielnic că vânzătorul nu a fost în măsură să livreze nicio cantitate de cereale societăţii
cumpărătoare, invocând intervenirea unui fenomen meteo - seceta pedologică -, căreia i-a atribuit,
iar instanţele devolutive au fost de acord, efectele unui caz de forţă majoră, apreciind că sunt
întrunite condiţii stabilite prin alin. (2) al art. 1351 C.civ. (şi anume: caracterul extern al
evenimentului, caracterul imprevizibil al acestuia şi caracterul absolut invincibil şi inevitabil),
totuşi, în cauză, s-a făcut o greşită aplicare a legii, sub aspectul condiţiilor convenite de părţile
contractante pentru invocarea acestui caz exonerator de răspundere civilă.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1529 din 16 iunie 2022
I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub dosar nr. x/113/2021, reclamanta A.
S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta PFA B., constatarea rezoluţiunii unilaterale a
contractelor nr. 1451 şi nr. 1453 din 30 iunie 2020, repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv
restituirea sumei de 50.000 lei, achitată cu titlu de avans cultură, precum şi plata penalităţilor
contractuale de 192.000 lei, conform facturii (...) nr. 225/15.10.2020 şi clauzei 6.4 din contractul nr.
1451/2020, din care 120.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată şi 72.000 lei
reprezintă costul achiziţiei din piață, respectiv de 28.500 lei, conform facturii (...) 216/15.10.2020 şi
clauzei 6.4 din contractul nr. 1453/2020, din care 9.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea
nelivrată şi 19.500 lei reprezintă costul achiziţiei din piaţă, la care se adaugă cheltuielile de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 189 din 29 iunie 2021, Tribunalul Brăila a admis în parte acţiunea
reclamantei şi a obligat pârâta să-i restituie suma de 50.000 lei reprezentând avans şi să-i plătească
9.000 lei cu titlu de clauză penală, conform contractului nr. 1453/2020, precum şi 2.285 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată, taxă de timbru, proporţional cu pretenţiile admise.
3. Hotărârea instanţei de apel
508
Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 357/2021 din 24 noiembrie
2021, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 189
din 29 iunie 2021 a Tribunalului Brăila.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei
civile nr. 357/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă,
pe care o consideră netemeinică şi nelegală, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea în totalitate a
Întemeindu-şi calea de atac pe pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a
dezvoltat următoarele critici:
Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept
material, întrucât instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 9 din contractele nr. 1451 şi nr.
1453/30.06.2020.
În motivarea soluţiei pronunţate s-a reţinut că sunt nefondate susţinerile apelantei de vreme ce
fenomenul secetei extreme, care a afectat cultura agricolă a anului 2019-2020, a fost de 83,52%,
astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria comunei C., jud. Brăila, precum şi din procesele-
verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole nr. 11210 şi nr. 11225, ambele
emise de U.A.T. Ţăndărei la data de 7 septembrie 2020, acesta neîncadrându-se în situaţiile
previzibile.
Recurenta apreciază că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile prevăzute în
cele două convenţii semnate de părţi, încălcând în acest mod principiul forţei obligatorii a
contractului, reglementat de art. 1270 C.civ. Or, din acest principiu se desprinde regula conformităţii,
potrivit căreia executarea obligaţiilor trebuie să fie conformă cu clauzele contractului, în ceea ce
priveşte calitatea, cantitatea, timpul şi modalitatea de prestare a obligaţiilor.
Potrivit art. 9 din contractele nr. 1451/30.06.2020 şi nr. 1453/30.06.2020, intitulat „Forţa
Majoră”: „9.1 Forţa majoră, aşa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o
invocă şi o dovedeşte în condiţiile legii, cu cerinţa notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de
ore de la apariţia cazului de forţă majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, cu
obligaţia de a prezenta în termen de 5 (cinci) zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerţ
şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare. 9.2 Prevederile prezentului articol nu se aplică dacă
partea care invocă forţa majoră era în întârziere”.
Pe cale de consecinţă, prevederile contractuale instituie trei condiţii, care trebuie îndeplinite
cumulativ, pentru a da eficacitate dispoziţiilor referitoare la forţa majoră: a) invocarea forţei majore
şi dovedirea acesteia potrivit condiţiilor legii; b) notificarea prealabilă scrisă, emisă în termen de 48
de ore de la apariţia cazului de forţă majoră; c) prezentarea, în mod obligatoriu, a actelor doveditoare
eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare.
La o simplă analiză se poate observa că niciuna dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită de
către intimata-pârâtă.
În ceea ce priveşte intervenirea forţei majore, fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada
se poate face cu orice mijloc de probă, în concordanţă cu art. 250 C.proc.civ. Cu toate acestea, pentru
a putea fi invocată cu succes forţa majoră, debitorul trebuie să facă dovada următoarelor aspecte de
fapt: a) evenimentul să poată fi calificat din punct de vedere legal ca reprezentând forţă majoră, fiind
extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil; b) imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei
contractuale de către debitor; c) legătura de cauzalitate între intervenirea cazului de forţă majoră şi
imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei sale contractuale.
Or, cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în luna iunie, când situaţia
culturilor de porumb şi de floarea-soarelui era deja bine cunoscută şi, în orice caz, putea fi cu
uşurinţă prevăzută de intimată. Cu atât mai mult, nu se poate susţine că seceta din anul 2020
509
reprezintă un eveniment absolut invincibil şi inevitabil, având în vedere că fermierii au beneficiat
atât de sisteme de irigaţii, cât şi de despăgubiri acordate de Ministerul Agriculturii, pentru zonele în
care nu există sisteme de irigaţii, iar aprecierea invincibilităţii şi a inevitabilităţii se apreciază in
abstracto.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, respectiv transmiterea unei notificări prealabile scrise,
comunicată în termen de 48 de ore de la apariţia cazului de forţă majoră, prin fax, telefon, e-mail,
scrisoare recomandată, recurenta susţine că nici aceasta nu este îndeplinită, pentru că societatea nu a
fost în niciun moment notificată formal cu privire la posibila incidenţă a unui eveniment de forţă
majoră, contrar celor reţinute de către instanţele de fond. Simpla transmitere a unor procese-verbale
de calamitate, fără depunerea unui certificat emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin
care se constată forţa majoră, nu echivalează cu îndeplinirea formalităţilor cerute de art. 9.1 din
contracte.
Referitor la a treia condiţie, respectiv prezentarea, în mod obligatoriu, a actelor doveditoare
eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare, analiza trebuie făcută
raportat şi la cel de-al patrulea motiv de respingere a apelului.
Astfel, prezentarea proceselor-verbale în locul actelor doveditoare eliberate de Camera de
Comerţ şi Industrie încalcă vădit forţa obligatorie a contractului, reglementat de art. 1270 C.civ.,
întrucât nesocoteşte voinţa părţilor de la momentul încheierii contractului şi modifică unilateral
condiţiile cerute de contractele nr. 1451 şi nr. 1453 din 30 iunie 2020 pentru invocarea forţei majore,
modificare care nu este acceptată conform contractelor sau conform legii. Mai mult, actele
doveditoare au fost prezentate recurentei prin intermediul înscrisurilor depuse de intimata-pârâră la
dosarul cauzei, nicidecum în termenul de 5 zile instituit prin contracte, astfel că o asemenea probă nu
este concludentă.
Totodată, aceste acte eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie nu pot avea ca efect
paralizarea dreptului recurentei de constatare a unei situaţii contrare concluziilor desprinse din
acestea, cât timp intimata a încălcat dispoziţiile contractuale asumate, drept pentru care depunerea
documentelor la mai bine de un an de la momentul cu pricina nu este de natură să înlăture
răspunderea pentru prejudiciile cauzate din propria culpă.
Pentru exonerarea de răspundere intimatei îi revine obligaţia de a face dovada imposibilităţii
de executare a obligaţiei contractuale, conform dispoziţiilor art. 1634 alin. 4 C.civ., în speţă aceasta
implicând, pe lângă proba caracterului extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil al
evenimentului invocat drept forţă majoră, şi proba consecinţelor produse de eveniment, în sensul
imposibilităţii de executare a obligaţiilor asumate, imposibilitate generată de cazul de forţă majoră,
iar în cauză nu s-a făcut o asemenea dovadă.
Instanţa de apel a realizat o interpretare contrară normelor care instituie principiul forţei
obligatorii a contractului, omiţând faptul că prevederile contractuale operează ope legis, respectiv din
„legea” părţilor, instanţa având rolul de a verifica, formal, existenţa împrejurărilor prevăzute de
normele legale criticate. În acest context, orice modificare a clauzelor contractuale se realizează
exclusiv în baza unor acte adiţionale, prin voinţa părţilor contractante, nicidecum de către instanţă,
care nu poate să intervină unilateral să „adapteze” contractul în beneficiul debitorului.
Oricum, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru adaptarea contractului şi, implicit,
condiţiile pentru invocarea impreviziunii, prevăzute de art. 1271 C.civ. Astfel, părţile au convenit,
prin art. 11 din contracte, că „Vânzătorul, având la cunoştinţă natura obligaţiilor avute în vedere de
prezentul contract, declară că îşi asumă prin prezentul contract riscul schimbării împrejurărilor în
care este încheiat acesta, în conformitate cu art. 1271 alin. 3 lit. c) C.civ. şi renunţă la invocarea
impreviziunii în legătură cu acest contract”.
510
Reclamanta-recurentă susţine şi încălcarea prevederilor art. 1634 alin. 6 C.civ., potrivit
căruia, dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită
de executare.
În situaţia de faţă, obiectul obligaţiei este reprezentat de predarea unei cantităţi de 400 tone
porumb, origine România, nemodificat genetic, din recolta anului 2020, în vrac, respectiv predarea
unei cantităţi de 30 tone floarea soarelui, origine România, nemodificat genetic, din recolta anului
2020, în vrac, adică bunuri de gen, astfel încât nici nu se poate pune problema unei imposibilităţi de
executare, deoarece genera non pereunt.
Având în vedere că din contracte rezultă în mod expres că intenţia recurentei a fost aceea de a
achiziţiona o anumită cantitate de porumb, respectiv floarea soarelui, intimata având la dispoziţie fie
să livreze cantitatea din producţia proprie, fie de la alt producător, nicio prevedere contractuală
neconducând la interpretarea că societatea reclamantă a dorit să achiziţioneze bunuri din producţia
proprie a pârâtei, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ţinând seama şi de natura bunurilor şi
faptul că acestea sunt fungibile, intimata nu este îndreptăţită să invoce forţa majoră ca şi cauză
exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor.
Ultima critică din recurs vizează interpretarea eronată a clauzei penale prevăzute de art. 6.4
din contracte, recurenta susţinând că eronat a fost confirmată soluţia primei instanţe, potrivit căreia
creditorul nu poate cere repararea prejudiciului prin invocarea concomitentă a două din cele trei
variante alternative prevăzute în contract.
În realitate, instanţa de apel a realizat o examinare superficială a clauzei penale din contracte
şi a art. 1530 şi 1531 C.civ., fără a lua în considerare faptul că părţile şi-au asumat în mod expres ca,
în situaţia în care vânzătorul nu îşi va îndeplini obligaţia de livrare a bunurilor contractate, acesta va
suporta şi câştigurile nerealizate de către cumpărător. Or, art. 1531 C.civ. prevede următoarele: „(1)
Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.
(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit.
La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut. într-o
limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
III. Apărarea intimatei
Intimata-pârâtă PFA B. a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 28 martie 2022, pe cale
de excepţie, invocând nulitatea cererii de recurs, excepţie respinsă la termenul de dezbateri, pentru
argumentele prezentate în cuprinsul practicalei hotărârii, iar pe fond, a solicitat respingerea
recursului ca nefondat.
Astfel, referitor la greşita interpretare a clauzei de la art. 9 din cele două contracte, recurenta
nu neagă situaţiile de fapt dovedite de intimată prin care se atesta de către U.A.T.-uri că anumite
culturi de porumb şi floarea-soarelui au fost calamitate în proporţie de 100% de seceta prelungită,
ceea ce dovedeşte susţinerile intimatei, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a-şi onora obligaţia
de livrare a cantităţilor contractate. De altfel, recurenta nu contestă realitatea proceselor-verbale
depuse de intimată, ci doar invocă aspecte formale privind comunicarea acestei stări de fapt, precum
şi condiţiile cerute de legiuitor pentru forţa majoră.
În ceea ce priveşte încadrarea secetei pedologice prelungite în conceptul de forţă majoră,
intimata se prevalează de prevederile O.U.G. nr. 148/2020, care, în art. 3 lit. d), defineşte această
noţiune.
Critica adusă neîndeplinirii condiţiilor pentru invocarea impreviziunii nu este întemeiată
pentru că, în afara caracterului obiectiv al clauzei evocate, trebuie avut în vedere faptul că
impreviziunea operează în baza dispoziţiilor art. 1271 alin. 2 C.civ. - „executarea contractului a
devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit
injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei”.
511
Prin urmare, impreviziunea, aşa cum este consacrată de Codul civil, dă posibilitatea instanţei
de a interveni în acordul de voinţă al părţilor şi de a-l modifica, în sensul de a adapta contractul
pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile care rezultă din schimbarea
împrejurărilor exterioare, obiective şi independente de voinţa părţilor.
În legătură cu a doua condiţionalitate, aceea de a nu se putea presupune în mod rezonabil că
riscul survenit a fost asumat de debitor, s-a învederat că este indisolubil legată de prevederea de către
acesta a producerii unor astfel de schimbări, iar în analiza condiţiei legiuitorul a introdus termenul de
rezonabilitate, atunci când a stabilit măsura după care trebuie apreciată puterea de prevedere a
debitorului, adică a unui om dotat cu o prudenţă şi diligenţă obişnuite.
Deoarece recurenta, atât în cadrul cererii de chemare în judecată, cât şi în cursul judecaţii
fondului şi a apelului, nu a solicitat o identificare a proporţionalităţii riscurilor în raport de cele două
părţi, acest fapt nu se poate realiza în recurs.
Conform celor două contracte, obligaţiile de livrare a produselor agricole trebuia să aibă loc
în perioada 1-30 septembrie 2020, perioadă în care a intervenit şi imposibilitatea de executare ca
urmare a calamităţii generate de seceta pedologică prelungită. Din acel moment, conform art. 1557
C.civ., intimata s-a aflat în imposibilitate de executare totală şi definitivă, iar contractul încheiat de
părţi, prin efectul legii, a fost desfiinţat de plin drept, astfel că nu se pune problema interpretării
eronate a dispoziţiilor art. 1634 alin. 6 din acelaşi cod.
Nu în ultimul rând, nici critica ce vizează interpretarea clauzei de la art. 6.4 din contracte nu
poate fi primită, întrucât recurenta a ales, din cele trei opţiuni, pe cea de a doua, ceea ce nu o scuteşte
de a face dovezi cu privire la prejudiciu. Această clauză este comună ambelor contracte, iar eroarea
făcută de recurentă este aceea că transformă daunele-interese în penalităţi, care constituie, de fapt,
prima opţiune prevăzută de clauza contractuală, dar pe care recurenta nu a agreat-o.
În data de 20 aprilie 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, în care a reiterat, în
esenţă, susţinerile formulate în cuprinsul cererii de recurs, solicitând înlăturarea apărărilor intimatei.
IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în forma cu modificările aduse prin
Legea nr. 310/2018
În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493
C.proc.civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel
incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la
conţinutul art. 24 C.proc.civ., conform căruia, „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai
proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.
Procedura de soluţionare a recursului
În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a
actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art.
490 C.proc.civ.
Prin rezoluţia din 18 aprilie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a
fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie
2021, cu citarea părţilor.
V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu
dispozițiile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce
succed.
Recurenta-reclamantă, A. S.R.L., în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin.
1 al art. 488 C.proc.civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270, art.
1271, art. 1351, art. 1530, art. 1531, art. 1538, art. 1634 alin. 6, cu referire la prevederile
convenţionale care vizează forţa majoră (art. 9.1 şi 9.2) şi clauza penală (art. 6.4), interpretând eronat
contractul, contrar voinţei reale a părţilor.
512
Înalta Curte constată că recursul este fondat, prima instanţă de control judiciar încălcând mai
multe norme de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.
Astfel, se reține că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau
interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă, cum în mod judicios a
arătat şi recurenta, în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare
specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal
incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o
interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența
normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.
Societatea reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală,
solicitând constatarea intervenirii rezoluţiunii unilaterale a contractelor de vânzare-cumpărare nr.
1451 şi 1453 din data de 30 iunie 2020, repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea
sumei de 50.000 lei, achitată cu titlu de avans cultură, precum şi obligarea pârâtei la plata
penalităţilor contractuale de 192.000 lei, conform facturii (...) nr. 225/15.10.2020 şi clauzei 6.4 din
contractul nr. 1451/2020, din care 120.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată şi
72.000 lei costul achiziţiei din piață, respectiv de 28.500 lei, conform facturii (...) 216/15.10.2020 şi
clauzei 6.4 din contractul nr. 1453/2020, din care 9.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea
nelivrată şi 19.500 lei costul achiziţiei din piaţă, la care se adaugă cheltuielile de judecată.
În sinteză, disputa litigioasă are în vedere, pe de o parte, interpretarea clauzelor prevăzute de
art. 9.1 şi 9.2, care reglementează forţa majoră ca şi caz exonerator de răspundere prevăzut în
favoarea debitorului unei obligații civile, iar pe de altă parte, a celei stipulate de art. 6.4, care
cuprinde, în variantă alternativă, o clauză penală pentru protejarea intereselor legitime ale
cumpărătorului, în ipoteza în care vânzătorul nu livrează întreaga cantitate de cereale contractată, în
termenul şi în condiţiile convenţiei de vânzare, toate cele trei clauze având acelaşi conţinut în
cuprinsul ambelor contracte semnate de părţi.
Într-adevăr, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci
când, fără justificare, nu-şi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul
cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii (art. 1350 C.civ.).
În esenţă, aceasta este premisa răspunderii contractuale, şi anume neîndeplinirea obligaţiei
contractuale şi, deci, înfrângerea principiului forţei obligatorii a contractului legal încheiat (art. 1270
din cod) sau a adagiului pacta sunt servanda, cu alte cuvinte, o încălcare a convenţiei părţilor, care,
odată încheiată cu respectarea tuturor condiţiilor de formă şi de fond, „are putere de lege între părţile
contractante”.
În cazul în care se încalcă acest principiu, legiuitorul stabileşte condiţiile pentru angajarea
răspunderii contractuale, respectiv: a) neîndeplinirea nejustificată a obligaţiei contractuale; b) partea
care nu are o justificare pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare; c) partea care nu şi-a executat obligaţia este ţinută
să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi „în condiţiile legii”, adică cele cuprinse în Codul civil, în
Titlul V - Executarea obligaţiilor, Capitolului II, Secţiunea a 4-a - Executarea prin echivalent.
Una dintre cauzele exoneratoare de răspundere, de care se şi prevalează intimata-pârâta, este
forţa majoră care, în art. 1351 din acelaşi cod, are următoarea reglementare: „(1) Dacă legea nu
prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este
cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil,
absolut invincibil şi inevitabil. (...)”.
Chiar dacă din starea de fapt, astfel cum a fost ea stabilită de instanţele de fond, rezultă
neîndoielnic că intimata nu a fost în măsură să livreze nicio cantitate de cereale societăţii
cumpărătoare, invocând intervenirea unui fenomen meteo - seceta pedologică -, căreia i-a atribuit, iar
instanţele devolutive au fost de acord, efectele unui caz de forţă majoră, apreciind că sunt întrunite
513
condiţii stabilite prin alin. 2 al art. 1351 C.civ. (şi anume: caracterul extern al evenimentului,
caracterul imprevizibil al acestuia şi caracterul absolut invincibil şi inevitabil), Înalta Curte constată
că, totuşi, în cauză, s-a făcut o greşită aplicare a legii, sub aspectul condiţiilor convenite de părţile
contractante pentru invocarea acestui caz exonerator de răspundere civilă.
Astfel, trebuie relevată împrejurarea că însuşi legiuitorul, în reglementarea dată forţei majore,
impune anumite limite, una dintre acestea fiind aceea trasată chiar de părţi prin acte juridice
bilaterale.
Or, prin art. 9.1 şi 9.2 din ambele contracte, părţile au convenit că: „9.1 Forţa majoră, aşa cum
este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă şi o dovedeşte în condiţiile
legii, cu cerinţa notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la apariţia cazului de forţă
majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, cu obligaţia de a prezenta în termen de 5
(cinci) zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în
vigoare. 9.2 Prevederile prezentului articol nu se aplică dacă partea care invocă forţa majoră era în
întârziere”.
De asemenea, potrivit art. 4 lit. j) din Legea camerelor de comerţ din România nr. 335/2007,
modificată, camerele judeţene au, printre atribuţiile principale, şi pe aceea de a aviza existenţa
cazurilor de forţă majoră şi influenţa acestora asupra executării obligaţiilor comercianţilor.
După cum au reţinut ambele instanţe de fond, pârâta-intimată a comunicat reclamantei-
recurente, prin corespondenţă electronică, cele două procese-verbale de calamitate întocmite de
U.A.T. Ţăndărei, ce atestă afectarea în proporţie de 100% a culturii de porumb.
Însă, pentru ca forţa majoră să constituie cauză exoneratoare de răspundere a pârâtei-intimate,
pe de o parte, s-ar fi impus ca, în termen de 5 zile, aceasta să fi prezentat recurentei actele
doveditoare eliberate de camera judeţeană de comerţ şi industrie, lucru pe care partea nu l-a făcut,
ceea ce determină inaplicabilitatea acestui caz exonerator. Pe de altă parte, ambele procese-verbale
de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole de care se prevalează intimata întrucât le-a
transmis recurentei, vizează doar culturile de porumb, deşi al doilea contract avea ca obiect vânzarea
culturii de floarea soarelui.
În aceste condiţii, nefiind respectate de către intimata-pârâtă cerinţele stipulate în cuprinsul
clauzei din art. 9.1 din contracte, cu raportare la prevederile art. 1351 alin. 1 C.civ., în mod nelegal şi
cu aplicarea greşită şi a prevederilor art. 1270 din acelaşi cod, instanţa de apel a stabilit că în speţă
operează forţa majoră ca şi cauză exoneratoare de răspundere civilă, ceea ce atrage casarea deciziei
atacate, prin reţinerea ca întemeiat a motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488
C.proc.civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă cu referire la interpretarea clauzei penale
(stipulatio poenae), Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând să fie înlăturare, ambele
instanţe devolutive stabilind în mod judicios că, prin raportare la clauza cuprinsă în art. 6.4 din
contracte, în temeiul căreia cumpărătorul a urmărit, în conformitate cu prevederile art. 1530, art.
1531 şi art. 1538 C.civ., obţinerea de despăgubiri ca echivalent al prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării fără justificare a obligaţiei de către vânzător, societatea reclamantă, deşi are un drept de
opţiune între cele trei variante de evaluare anticipată a prejudiciului în cazul neexecutării, executării
necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor, nu poate apela la o formulă
combinată de determinare a prejudiciului încercat.
Altfel spus, chiar dacă în cuprinsul celei de a doua variante a clauzei penale, de care a înţeles
să se prevaleze reclamanta cumpărătoare, creditorul are dreptul „să pretindă şi să obţină de la
Vânzător daune-interese în cuantum de 300 lei/tonă, pentru toată cantitatea nelivrată, precum şi
acoperirea întregului prejudiciu suferit (inclusiv câştigurile nerealizate de Cumpărător), considerând
contractul desfiinţat de plin drept, fără notificare prealabilă sau intervenţia instanţei de judecată. În
această situaţie, Vânzătorul se obligă, după notificarea scrisă a Cumpărătorului, să achite daunele-
514
interese în termen de 30 de zile de la primirea notificării”, aceasta nu înseamnă, cum eronat
consideră recurenta, că intimata debitoare este ţinută să-i plătească, în afara penalizării pentru
cantitatea nelivrată, şi costul de achiziţie din piaţă.
Nicidecum nu se poate considera că acest din urmă prejudiciu reclamat - „costul de achiziţie
din piaţă” - intră în noţiunea de „prejudiciu suferit (inclusiv câştigurile nerealizate de Cumpărător)”,
pe de o parte, pentru că în a treia variată a clauzei penale, la care creditorul nu a apelat, este
prevăzută expres obligaţia vânzătorului de a-l despăgubi pe cumpărător cu suma reprezentând
diferenţa pozitivă dintre preţul plătit pentru achiziţia cantităţii de marfă nelivrată şi preţul stabilit prin
contract cu debitorul; pe de altă parte, nu i se poate imputa debitorului, cu titlu de daune-interese care
s-ar circumscrie noţiunii analizate, întregul cost de achiziţie din piaţă; oricum, chiar dacă în varianta
activată a clauzei penale creditorul are dreptul inclusiv la câştigurile nerealizate, contrar celor
susţinute de recurentă, se impune a fi subliniat faptul că în niciun caz, prin „câştigul nerealizat de
către cumpărător”, nu se poate înţelege preţul pe care societatea reclamantă a fost obligată să îl
plătească pentru a achiziţiona marfa (cerealele) de la alţi profesionişti.
De altfel, recurenta nu a oferit vreo explicaţie nici pentru faptul că, motivat de nelivrarea de
către intimată a cantităţilor de cereale contractate (400 tone de porumb şi 30 tone de floarea
soarelui), a fost nevoită să contracteze de la alte societăţi de profil 4.000 tone de porumb şi 1.742
tone de floarea soarelui, marfă care are preţuri diferite de achiziţie, între 930 lei/tonă şi 940 lei/tonă,
la porumb, şi între 400 USD/tonă şi 500 USD/tonă, respectiv 2.000 lei/tonă, la floarea soarelui.
Constatând că celelalte apărări ale intimatei sunt nefondate, impreviziunea nefiind incidentă
în speţă, nici instanţa de apel nereţinând, de altfel, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1271 C.civ.,
existenţa unei clauze penale scutind pe creditor de a mai face dovada prejudiciului încercat tocmai
pentru că aceasta reprezintă o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său, alin. 4 al art. 1538 din cod statuând expres că
creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu, nici
prevederile O.U.G. nr. 148/2020 nefiind incidente, acest act normativ urmărind doar recunoaşterea şi
declararea stării de calamitate din cauza manifestării secetei pedologice în agricultură, pentru
instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv acordarea de compensaţii producătorilor
agricoli care au înfiinţat culturi de păioase în toamna anului 2019, după cum o recunoaşte şi intimata
prin întâmpinare,
Reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta
Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din același cod, a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată
şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501
C.proc.civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei
hotărâre a fost casată.
515
4. Acţiune în pretenţii formulată de o unitate spitalicească împotriva casei de asigurări de
sănătate având ca obiect contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea
contractului. Condiţii de admisibilitate şi efecte. Incidenţa principiului specialia generalibus
derogant
H.G. nr. 972/2006, art. 1 alin. (1)

Legea nr. 95/2006, art. 205, art. 208, art. 217, art. 218, art. 219
C.proc.civ., art. 254 alin. (6), art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1),
art. 478 alin. (1), art. 501 alin. (1)
C.civ., art. 1272
Potrivit dispoziţiilor art. 205 din Legea nr. 95/2006, „Decontarea contravalorii serviciilor
medicale contractate se face conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de
documente justificative, în funcţie de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-
cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de
sănătate”.
Deşi legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenţei de sănătate
publică, nu se poate ignora faptul că decontarea serviciilor medicale spitaliceşti este reglementată
prin acte normative cu valoare de lege, care impun în sarcina unităţii spitaliceşti respectarea unei
proceduri legale de urmat, în situaţia în care contravaloarea serviciilor medicale acordate şi
efectuate este mai mare decât suma contractată.
Astfel, în cazul în care unitatea spitalicească nu a urmat procedura impusă prin actele
normative care reglementează în mod expres situaţia decontării serviciilor medicale care depăşesc
valoarea contractată, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, aceasta nu se poate
prevala de dispoziţiile legale generale prevăzute de art. 1272 C.civ. sau de principiul protejării în
mod egal şi nediscriminatoriu a asiguraţilor pentru recuperarea contravalorii serviciilor medicale
care depăşeşte plafonul valoric maxim din convenţia părţilor.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuţi la 24 februarie 2016, sub nr.
x/285/2016, astfel cum a fost rectificată la 7 aprilie 2016, reclamantul Spitalul A. a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Suceava, obligarea acesteia la plata sumei de
8.169.410 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor
încheiate în anii 2012, 2013, 2014 şi nedecontate de CAS Suceava.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Rădăuţi,
solicitând declinarea cauzei în favoarea Comisiei de Arbitraj care funcţionează pe lângă Casa
Naţională de Asigurări de Sănătate.
Prin sentinţa civilă nr. 1554/2016 din 26 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016,
Judecătoria Rădăuţi a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, Secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, Secţia I civilă la 9 iunie 2016, sub
acelaşi număr de dosar.
Prin încheierea din 16 septembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/285/2016, Tribunalul
Suceava, Secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei I civilă din cadrul
Tribunalului Suceava, invocată din oficiu de instanţă şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă
soluţionare Secţiei a II-a civilă din cadrul Tribunalului Suceava.
516
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a II-a civilă din cadrul Tribunalului Suceava la 21
septembrie 2016, sub nr. x/285/2016*.
Prin sentinţa civilă nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016*,
Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul
Spitalul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Suceava.
Împotriva sentinţei civile nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Suceava,
Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/285/2016*, a declarat apel reclamantul Spitalul A.
Prin decizia nr. 81 din 24 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016*, Curtea de
Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Spitalul A.
Împotriva deciziei nr. 81 din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava,
Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/285/2016*, a declarat recurs reclamantul Spitalul A.
Prin decizia nr. 1837 din 7 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016*, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea privind sesizarea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei chestiuni de drept şi a admis recursul declarat
de recurentul-reclamant Spitalul A. împotriva deciziei nr. 81 din 24 februarie 2017, pronunţată de
Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare,
aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă sub nr.
x/285/2016**.
Prin decizia nr. 144 din 27 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016**, Curtea de
Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Spitalul A. împotriva
sentinţei civile nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă
în dosarul nr. x/285/2016*. A schimbat, în totalitate, sentinţa civilă nr. 355/17.10.2016, în sensul că a
admis acţiunea civilă în pretenţii formulată de reclamantul Spitalul A. şi, în consecinţă, a obligat
pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Suceava să plătească reclamantului suma de 8.169.410 lei,
reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor încheiate în
anii 2012,2013 şi 2014 şi nedecontate de C.A.S. Suceava.
Împotriva deciziei nr. 144 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia
a II-a civilă, în dosarul nr. x/285/2016**, a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate
Suceava.
Prin decizia nr. 188 din 28 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016**, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări
de Sănătate Suceava împotriva deciziei nr. 144 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel
Suceava, Secţia a II-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi
instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă sub nr.
x/285/2016***.
Prin decizia nr. 299 din 22 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016***, Curtea
de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Spitalul A.
împotriva sentinţei nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Suceava, Secţia a II-a
civilă în dosarul nr. x/285/2016*.
Împotriva deciziei civile nr. 299 din 22 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel
Suceava, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/285/2016***, reclamantul Spitalul A. a declarat recurs,
solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării.
În motivare, recurentul a arătat că îşi întemeiază prezentul demers procesual pe motivele de
casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul a
susţinut că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 476 alin. (1) C.proc.civ. şi nu a analizat
517
cauza în fapt şi în drept, arătând că motivarea instanţei de apel trebuia să fie clară şi concisă şi să se
constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii.
Se mai arată că instanţa de apel nu a respectat aceste exigenţe impuse atât de Codul de
procedură civilă, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, întrucât motivarea hotărârii nu cuprinde motivele de drept şi de fapt care au dus la
soluţie sau care au legătură directă cu aceasta.
În altă ordine de idei, susţinând că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii
pentru judecătorii fondului, recurentul solicită a se observa că, prin decizia nr. 1837 din 7 decembrie
2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a reţinut că instanţele devolutive au
efectuat o analiză insuficientă a cauzei, limitându-se la aplicarea principiului forţei obligatorii a
contractului, arătând că, prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a stabilit că acea clauză contractuală
potrivit căreia furnizorul trebuie să se încadreze în valoarea contractului trebuie interpretată şi în
concordanţă cu principiul reglementat de art. 970 alin. (2) C.civ. de la 1864, respectiv art. 1272
C.civ., potrivit căruia, contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar
şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau
contractului după natura lui.
Se mai arată că de esenţa litigiului este motivarea primei decizii de casare în care s-a reţinut
că „...., contractele încheiate între părţi nu pot fi analizate doar din perspectiva celor ce l-au încheiat,
având o natură atipică, în sensul că beneficiarii finali ai contractelor, contracte pentru care statul a
creat un cadru normativ special de reglementare, este cetăţeanul, mai exact asiguratul”.
În acest context, arată că instanţa de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. 208, art. 217
şi art. 218 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul
sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază
pentru asiguraţi, faţă de care pârâta, în calitatea ei de asigurător, are obligaţia de a proteja egal,
universal, echitabil şi nediscriminatoriu pe toţi asiguraţii faţă de costurile serviciilor medicale în caz
de boală şi accident din prima zi până la vindecare.
Raportând activitatea desfăşurată de reclamant la textele legale anterior menţionate,
recurentul subliniază faptul că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenţei
de sănătate publică, întrucât nu se poate cunoaşte cu exactitate numărul de asiguraţi care vor solicita
serviciile furnizorului şi deci valoarea acestor servicii.
Mai arată ca nu este lipsit de relevanţă nici faptul că, în contract, părţile au inserat clauza
potrivit căreia valoarea din contract poate fi majorată prin acte adiţionale, iar în cazul în care se
prezumă lipsa fondurilor necesare decontării, pârâta avea posibilitatea de a aduce la cunoştinţa
furnizorului de servicii medicale acest aspect, ceea ce nu a făcut.
Sub un alt aspect, mai arată că Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice stabileşte, pe diversele
sectoare de activitate ale societăţii, anumite limite de cheltuieli şi instituie condiţii imperative cu
privire la executarea acestora. Cu toate acestea, se învederează că, pe de o parte, aceeaşi lege prevede
posibilitatea unor rectificări bugetare de suplimentare a cheltuielilor în anumite domenii, iar, pe de
altă parte, argumentul unei instituţii publice a Statului Român, de a nu împlini dreptul constituţional
al cetăţeanului la ocrotirea sănătăţii din lipsa banilor, nu poate fi primit, în condiţiile obligării
corelative a cetăţeanului la plata necondiţionată către bugetul statului a asigurării de sănătate.
În acest sens, afirmă că, prin norme constituţionale, art. 16 din Constituţia României, dar şi
internaţionale, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, este recunoscută egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi interzisă
discriminarea sub orice formă s-ar manifesta aceasta.
Aplicat la speţă, arată că cetăţeanul asigurat are dreptul la beneficiile ocrotirii sănătăţii
indiferent de momentul la care apare această nevoie, la începutul anului, al trimestrului sau al lunii şi
518
independent de depăşirea sau nu a unui prag valoric stabilit de Statul Român cu distribuitorul de
servicii medicale.
Din această perspectivă, susţine că refuzul de a deconta serviciile medicale peste valoarea din
contract nu constituie decât, în mod aparent, o sancţiune a încălcării unei clauze contractuale, fiind în
realitate o încălcare a dreptului la ocrotirea sănătăţii asiguratului.
În rejudecare, arată că instanţa de apel, dorind să respecte ultima decizie de casare, nr.
188/28.01.2020, a omis dispoziţiile anterioare şi, încălcând în mod flagrant cele dispuse de ÎCCJ, a
revenit la primul raţionament juridic superficial ce a atras casarea prin decizia nr. 1837/07.12.2017.
Recurentul susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a respecta întocmai ambele decizii de
casare şi să urmărească cele dispuse de ÎCCJ în ambele cicluri procesuale, în opinia sa, fiind evident
că nu s-a dorit o analiză pertinentă, care să concorde cu dispoziţiile instanţei supreme.
Cu referire la decizia nr. 188 din 28.01.2020 a ICCJ, recurentul a arătat că, potrivit celor
statuate de Înalta Curte, dosarul a fost trimis spre rejudecare cu îndrumările obligatorii de a se avea
în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul de drept invocat şi, în funcţie de acesta,
aplicarea dispoziţiilor legale incidente, îndrumări cărora instanţa de apel, în rejudecare, nu le-a dat
eficienţă.
În speţă, consideră că au fost încălcate dispoziţiile legale, în condiţiile în care, în rejudecare,
instanţa de apel s-a limitat numai la analiza sumară din perspectiva exclusivă a contractului încheiat
de părţi, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanţa de recurs şi fără a analiza deloc şi celelalte
condiţii în care s-au prestat serviciile medicale, cât şi realitatea acestora prin raportare la suma
pretinsă prin acţiune.
susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Detaliind, acesta susţine că, în speţă, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat
susţinerile sau apărările părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe
care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar
care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.
Totodată, învederează că, în decizia recurată nr. 299/22.10.2020, nu se regăsesc temeiurile de
fapt şi de drept ce au stat la baza analizei judiciare realizate în apel, iar analiza textului ce reprezintă
motivarea efectivă, „în rejudecare...., va fi respins apelul ca nefondat”, demonstrează fără echivoc că
aceasta este o copie a celor statuate prin decizia de casare nr. 188/28.01.2020 şi a sentinţei
pronunţate la fond, fără ca judecătorii din completul de apel să realizeze o analiză proprie a cauzei.
Deşi, în motivare, se arată că „Prin decizia de casare pronunţată în al doilea ciclu procesual s-
a stabilit necesitatea analizării de către instanţa de apel a naturii cheltuielilor supuse decontării...”,
recurentul susţine că instanţa se limitează la reiterarea dispoziţiilor art. 14 din contracte ce au
reglementat raporturile dintre părţi, cu toate că, în primul ciclu procesual, se statuase că contractul
trebuie interpretat şi în concordanţă cu principiul reglementat de art. 970 alin. (2) C.civ. de la 1864,
respectiv art. 1272 C.civ., potrivit căruia, contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este
expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau
echitatea le dau contractului după natura lui.
Mai mult, susţine că instanţa de apel avea obligaţia, conform deciziilor de casare, de a
verifica atât stabilirea situaţiei de fapt deduse judecăţii, dar şi de a efectua o analiză a cauzei, însă
aceasta a efectuat o analiză insuficientă a cauzei, limitându-se la aplicarea principiului forţei
obligatorii a contractului.
Mai arată că problema de drept considerată hotărâtoare pentru soluţionarea pricinii a fost
stabilirea existenţei obligaţiei din partea pârâtei de a plăti contravaloarea tuturor serviciilor medicale
peste contract, fără a avea în vedere că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a concluzionat, din
perspectiva Legii nr. 95/2006, a art. 16 din Constituţia României, art. 7 din Declaraţia Universală a
519
Drepturilor Omului, precum şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că refuzul de a
deconta serviciile medicale peste valoarea din contract nu constituia decât aparent o sancţiune a
încălcării unei clauze contractuale, fiind, în realitate, o încălcare a dreptului la ocrotirea sănătăţii
asiguratului.
Prin urmare, arată că aceste aspecte au fost deja tranşate prin decizia ÎCCJ nr.
1837/07.12.2017, nemaiputând fi aduse în dezbaterea judiciară a apărărilor privind depăşirea
pragurilor valorice stabilite prin contractul încheiat de părţile în litigiu şi nici în legătură cu lipsa unui
act adiţional care să justifice decontarea cheltuielilor suplimentare, în virtutea art. 1272 C.civ.
Astfel, afirmă că, în judecarea şi dezbaterea apelului, instanţa de apel nu putea repune în
discuţie motivarea ICCJ.
Cu toate acestea, afirmă că instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 249 C.proc.civ.,
apreciind că sarcina de a dovedi pretenţiile revenea recurentului-reclamant, precizând, în alineatul
imediat următor, că „reclamantul a depus o factură fiscală ce menţionează generic că suma pretinsă
reprezintă contravaloarea serviciilor medicale”, probă pe care a respins-o pe motiv că „nu cuprinde o
detaliere a serviciilor medicale pretinse a fi efectuate”, fără a explica de o manieră convingătoare
raţionamentul juridic pe care l-a adoptat.
Astfel, arată că, procedând în această manieră, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile
art. 970 alin. (2) C.civ. de la 1864 potrivit căruia, contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea
ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele,
legea sau echitatea le dau contractului după natura lui. Totodată, mai arată că aceste contracte
încheiate între părţi au o natură atipică, în sensul că beneficiarii finali nu sunt părţile, ci este
cetăţeanul asigurat.
Mai arată că, astfel cum Înalta Curte a reţinut la momentul casării deciziei nr. 81/24.02.2017,
nici legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenţei de sănătate publică, întrucât
nu se cunoaşte cu exactitate numărul de asiguraţi care vor solicita serviciile furnizorului sau
serviciile medicale de care asiguraţii/cetăţenii vor avea nevoie.
Evocând dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., recurentul susţine că, în ceea ce
priveşte situaţia de fapt şi motivarea în drept, judecătorul este în drept să ceară părţilor să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care
le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Astfel, solicită a se observa că, deşi, în virtutea rolului activ, instanţa de apel avea obligaţia
legală de a cere relaţii de la părţile din prezenta cauză, aceasta nu a completat probatoriul conform
dispoziţiilor din decizia de casare pentru a clarifica în totalitate situaţia de fapt.
Mai arată că absurditatea motivării, prin care s-a înlăturat proba cu înscrisul factură fiscală,
rezidă din natura serviciilor facturate, respectiv servicii medicale, fără a exista posibilitatea fizică a
descrierii acestora în detaliu pentru miile de pacienţi ce au beneficiat de asistenţă medicală în
perioada analizată.
Recurentul susţine că acestea sunt detaliate în situaţia contabilă ce cuprinde valoarea
serviciilor oferite pacienţilor şi în Foaia de observaţie a pacientului.
Mai arată că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel împrejurarea că serviciile medicale
prestate nu au fost raportate. Dimpotrivă, arată că acestea au fost raportate în totalitate către
Ministerul Sănătăţii prin Formularul nr. 4 (situaţia privind serviciile prestate la data de ...) conform
Ordinului Ministerului Sănătăţii 858/1194 din 06.09.2012 privind stabilirea modalităţii de
transmitere şi raportare a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli în vederea monitorizării
cheltuielilor spitalelor publice.
În fapt, recurentul arată că, în calitate de furnizor de servicii medicale, spitalul a prestat
persoanelor asigurate servicii medicale, tratamente, investigaţii, analize, iar, conform contractului cu
520
CASS, spitalul trebuia să presteze doar o parte din servicii. Astfel, arată că, deşi pacientul asigurat a
achitat prima de asigurare lunar către asigurător, acesta nu poate beneficia în cazul unei boli de tot
ceea ce are nevoie pentru însănătoşirea sa.
Aşadar, în opinia recurentului, instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, precum şi ceea
ce nu s-a cerut, prin aceea că a criticat existenţa efectuării serviciilor prestate, cu toate că, în niciuna
din întâmpinările formulate, pârâta C.A.S. Suceava nu a contestat nici efectuarea serviciilor, nici
cuantumul acestor servicii, nici factura şi nici ceea ce s-a reţinut în actul de control.
În acest sens, arată că depune un model de fişă decont pentru pacient, pentru ca instanţa să
observe modul de calcul şi costul pe pacient asigurat.
Cu toate acestea, arată că, deşi avea obligaţia să stabilească în concret situaţia de fapt
existentă şi să completeze probatoriul, dacă avea nelămuriri în ceea ce priveşte serviciile medicale
prestate de Spitalul A., putând solicita relaţii de la pârâtă sau dispune completarea probatoriului chiar
de către reclamant pentru a afla adevărul, instanţa de apel a apreciat că nu s-au depus înscrisuri care
să probeze prestarea serviciilor, fără prezentarea raţionamentului judiciar prin care a înlăturat toate
probele depuse de reclamant şi fără a preciza de ce nu a dispus efectuarea de verificări suplimentare
conform deciziei de casare.
În finalul criticii corespunzătoare acestui motiv de recurs, recurentul solicită a se observa că
decizia recurată nu cuprinde motivarea în drept, fiind imposibil de raportat raţionamentul expus în
motivare la norma de drept material pe care se întemeiază sau care şi-a găsit aplicabilitatea în cauză,
arătând că este imperios necesar ca instanţa, în apel, să statueze atât în drept, cât şi în fapt.
Nu în ultimul rând, susţine că instanţa de apel nu a respectat deciziile de casare, exigenţele
impuse de Codul de procedură civilă şi ale C.E.D.O., motivarea hotărârii necuprinzând în
considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care să aibă
legătură directă cu speţa şi care să susţină soluţia la care s-a oprit completul de judecată, astfel încât,
în accepţiunea recurentului, hotărârea atacată nu este motivată.
învederat că, în apel, nu s-a realizat o analiză întemeiată pe norme de drept material, motivarea în
drept lipsind.
Detaliind, recurentul reiterează motivarea ÎCCJ din prima decizie de casare, în care, cu
referire la contractele încheiate între părţi, s-a reţinut că nu pot fi analizate doar din perspectiva celor
ce le-au încheiat, având o natură atipică, în sensul că beneficiarii finali ai contractelor, contracte
pentru care statul a creat un cadru normativ special de reglementare, este cetăţeanul.
În acest context, recurentul învederează că instanţa de apel nu a avut în vedere nici
prevederile art. 208, art. 217 şi art. 218 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asigurările sociale de
sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul
la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi, faţă de care pârâta, în calitatea ei de asigurător, are
obligaţia de a proteja egal, universal, echitabil şi nediscriminatoriu pe toţi asiguraţii faţă de costurile
serviciilor medicale în caz de boală şi accident din prima zi până la vindecare.
Raportând activitatea desfăşurată de reclamant la textele legale anterior menţionate,
recurentul susţine că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenţei de sănătate
publică, întrucât nu se poate cunoaşte cu exactitate numărul de asiguraţi care vor solicita serviciile
furnizorului, respectiv, valoarea acestor servicii.
Mai arată că nu este lipsit de relevanţă nici faptul că, în contract, părţile au inserat clauza
potrivit căreia valoarea din contract poate fi majorată prin acte adiţionale, iar în cazul în care se
prezumă lipsa fondurilor necesare decontării, pârâta avea posibilitatea de a aduce la cunoştinţa
furnizorului de servicii medicale acest aspect, ceea ce nu a făcut.
Sub un alt aspect, recurentul arată că Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice stabileşte, pe
diversele sectoare de activitate ale societăţii, anumite limite de cheltuieli şi instituie condiţii
521
imperative cu privire la executarea acestora. Mai arată că, deşi aceeaşi lege prevede posibilitatea
unor rectificări bugetare de suplimentare a cheltuielilor în anumite domenii, argumentul unei
instituţii publice a Statului Român, de a nu împlini dreptul constituţional al cetăţeanului la ocrotirea
sănătăţii din lipsa banilor, nu poate fi primit, în condiţiile obligării corelative a cetăţeanului la plata
necondiţionată către bugetul statului a asigurării de sănătate.
În acest sens, arată că, prin norme constituţionale - art. 16 din Constituţia României, dar şi
internaţionale - art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, este recunoscută egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi interzisă
discriminarea sub orice formă s-ar manifesta aceasta.
Astfel, în esenţă, recurentul susţine că instanţa de apel nu s-a raportat la niciuna din
dispoziţiile legale mai sus menţionate, nu a respectat natura juridică a contractului încheiat de părţile
din prezenta cauză, conform interpretării ICCJ, evitând orice analiză a fondului, cu o superficialitate
nejustificată, într-un litigiu cu un impact financiar şi social major în relaţiile dintre autoritatea
statului şi o unitate medicală.
Mai arată că, anterior, ICCJ a statuat în sensul că „a accepta împlinirea dreptului cetăţeanului
până la momentul atingerii unui prag valoric, constituie vădit o discriminare a cetăţeanului care nu a
avut „şansa” de a se îmbolnăvi în perioada acceptată la decontare. Din această perspectivă, refuzul de
a deconta serviciile medicale peste valoarea din contract, nu constituie decât aparent o sancţiune a
încălcării unei clauze contractuale, fiind în realitate o încălcare a dreptului la ocrotirea sănătăţii
asiguratului”.
În încheiere, recurentul afirmă că, în situaţia paradoxală statuată de Curtea de apel, spitalul ar
trebui să refuze internarea oricărui pacient, indiferent de situaţia sa medicală, în cazul terminării
fondurilor alocate de pârâtă, solicitând, totodată, ca prezenta cauză să fie analizată şi din perspectiva
medicală, socială actuală, când pandemia a forţat unităţile medicale să depăşească foarte mult
bugetele alocate la începutul anului 2020, cât şi imposibilitatea refuzării dreptului la asistenţă
medicală a asiguraţilor.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
La 29 ianuarie 2021, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Casa de Asigurări
de Sănătate Suceava.
La 8 februarie 2021, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat
La 15 februarie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentului.
La 25 februarie 2021, recurentul Spitalul A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, reiterând solicitarea de
admitere a recursului formulat.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a
recursului, iar prin încheierea din 21.02.2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părţilor,
cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la
comunicare.
Ambele părţi au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în
principiu recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul A. împotriva deciziei nr. 299 din 22
octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă şi a stabilit termen pentru
soluţionarea acestuia, în şedinţă publică.
Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de
drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
522
Recurentul-reclamant invocă faptul că instanţa de apel nu a respectat limitele efectului
devolutiv al apelului, precum şi că decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au
fundament soluţia instanţei.
Criticile astfel formulate, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5
şi 6 C.proc.civ., sunt nefondate.
Cererea de chemare în judecată prin care reclamantul Spitalul A. a solicitat, în contradictoriu
cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Suceava, obligarea acesteia la plata sumei de 8.169.410 lei,
reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor încheiate în
anii 2012, 2013, 2014 şi nedecontate de CAS Suceava, a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa
civilă nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/285/2016* de Tribunalul Suceava,
Secţia a II-a civilă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat apel, prin care a arătat, în esenţă, că însuşi
Ministerul Sănătăţii, care coordonează activitatea CNAS, a obligat reclamanta, prin raportul de
control nr. NB7189 din 07.07.2015, să solicite intimatei plata acestor sume. Totodată, a invocat
dispoziţiile art. 6 din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1043/2010, art. 1 alin. 1 din H.G.R. nr.
972/2006 privind aprobarea Statutului CNAS şi art. 219 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii.
Instanţa supremă reţine că, deşi este ştiut şi necontestat că potrivit art. 476 alin. (1)
C.proc.civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel
statuând atât în fapt, cât şi în drept, este indeniabil că judecata nouă provocată poate fi realizată
numai în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 alin. (1) din
acelaşi cod, care statuează că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite
expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea
de hotărâre care a fost atacată, precum şi în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a
supus judecăţii la prima instanţă, conform art. 478 alin. (1) C.proc.civ.
Totodată, reţine că, în cauză, au fost pronunţate două decizii de casare, iar potrivit art. 501
alin. (1) C.proc.civ., hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este
obligatorie.
Prin decizia de casare nr. 188/28.01.2020, pronunţată de I.C.C.J. în al doilea ciclu procesual,
s-a stabilit necesitatea analizării de către instanţa de apel a naturii cheltuielilor supuse decontării,
dacă erau formate din servicii medicale acordate asiguraţilor, care formau obiectul acordului cu casa
de asigurări de sănătate şi dacă, în virtutea acestei convenţii, erau dovedite cu facturile şi
documentele însoţitoare, potrivit clauzelor contractuale.
Din această perspectivă, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a analizat cauza în
limitele învestirii şi cu respectarea problemelor de drept dezlegate prin deciziile de casare, în
condiţiile în care, prin decizia nr. 188/28.01.2020, instanţa de recurs a statuat cu caracter definitiv
asupra faptului că măsurile dispuse şi constatările organelor cu atribuţii de control erau obligatorii
exclusiv pentru entitatea controlată, neputând fi opuse intimatei-pârâte, precum şi faptul că raportul
de control de care se prevalează recurenta-reclamantă nu constituia, prin el însuşi, izvorul creanţei de
8.169.410 lei.
Fără a depăşi limitele devoluţiunii, instanţa de apel a examinat cauza judicios şi a prezentat
argumentele juridice în mod amplu, printr-o evaluare de ansamblu a probelor şi apărărilor deduse
judecăţii şi, astfel, a pronunţat o decizie prin care a confirmat hotărârea primei instanţe, prin care s-a
respins acţiunea. În aceste condiţii, este nereală susţinerea recurentului referitoare la încălcarea
principiului aflării adevărului şi rolului activ al judecătorului, prin faptul că instanţa de apel nu a
dispus completarea probatoriului, deoarece, potrivit art. 254 alin. (6) C.proc.civ., părţile nu pot
invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi
administrat în condiţiile legii.
523
Instanţa supremă reţine că aspectele privind nemotivarea deciziei au fost invocate în mod
formal, recurenta-reclamantă rezumându-se la a relua în mod complet considerentele deciziei de
casare nr. 1837/07.12.2017, pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, fără a arăta, în
concret, ce aspecte au rămas nemotivate prin decizia atacată şi cu ignorarea faptului că, ulterior
primei decizii de casare, în al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 188/28.01.2020, s-a reţinut cu
caracter definitiv faptul că prima decizie de casare nu a tranşat existenţa obligaţiei de plată în sarcina
intimatei-pârâte CAS Suceava.
Instanţa supremă reţine că sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante subsumate
motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Instanţa supremă reţine, pe de o parte, că obiectul pretenţiilor solicitate de recurenta-
reclamantă excede contractelor încheiate cu intimata-pârâtă în perioada 2012-2014, iar, pe de altă
parte, că, potrivit statuărilor instanţei de recurs din primul ciclu procesual, nu este posibilă
readucerea în dezbatere judiciară a apărărilor privind depăşirea pragurilor valorice stabilite prin
contractele încheiate între părţile în litigiu şi nici în legătură cu lipsa unui act adiţional care să
justifice decontarea cheltuielilor suplimentare.
Totodată, reţine că, prin decizia de casare pronunţată în al doilea ciclu procesual, s-a statuat
că apărările intimatei-pârâte din întâmpinarea depusă în apel, în legătură cu depăşirea prevederilor
contractuale necesitau analiza în legătură cu temeiul contractual al pretenţiilor reclamantei, fiind
invocate prevederile contractului S8800.1.16 din 27.04.2015, întrucât în discuţie erau activităţi
desfăşurate într-o altă perioadă, urmând a se stabili, sub aspectul naturii cheltuielilor supuse
decontării, dacă erau formate din servicii medicale acordate asiguraţilor, care formau obiectul
acordului cu casa de asigurări de sănătate şi dacă, în virtutea acestei convenţii, erau dovedite cu
facturile şi documentele însoţitoare, potrivit clauzelor contractuale.
Raportat la aceste considerente, care se impun cu caracter obligatoriu în faţa instanţei de apel,
prin decizia recurată, în urma analizării probatoriului aflat la dosarul cauzei şi care excede
controlului prezentei instanţe de recurs, s-a reţinut că recurentul-reclamant a depus o factură fiscală
ce menţionează generic că suma pretinsă reprezintă contravaloarea serviciilor medicale realizate
peste valoarea contractelor încheiate în perioada 2012-2014 şi nedecontate de pârâtă.
Recurentul-reclamant invocă dispoziţiile art. 208, art. 217 şi art. 218 din Legea nr. 95/2006,
dispoziţii cu caracter general, potrivit cărora asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul
sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură accesul la un pachet de servicii de
bază pentru asiguraţi, iar pârâta, în calitatea ei de asigurător, urmărind realizarea obiectivelor
sistemului de asigurări de sănătate, are obligaţia de a proteja egal, universal, echitabil şi
nediscriminatoriu pe toţi asiguraţii faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală şi accident
din prima zi până la vindecare.
Astfel, invocă recurentul faptul că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a
asistenţei de sănătate publică, întrucât nu se poate cunoaşte cu exactitate numărul de asiguraţi care
vor solicita serviciile furnizorului şi deci valoarea acestor servicii, precum şi faptul că, prin contract,
părţile au inserat clauza potrivit căreia valoarea din contract poate fi majorată prin acte adiţionale.
Sub un prim aspect, instanţa supremă va înlătura argumentele recurentului privind
posibilitatea majorării valorii contractului prin intermediul actelor adiţionale, întrucât, în speţă, s-a
reţinut cu caracter definitiv lipsa unui act adiţional care să justifice decontarea cheltuielilor
suplimentare ce fac obiectul pretenţiilor reclamantului.
Sub un al doilea aspect, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 205 din Legea nr. 95/2006,
„Decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate se face conform contractului de furnizare
de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în funcţie de realizarea acestora, cu
respectarea prevederilor contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul
sistemului asigurărilor sociale de sănătate”, iar potrivit art. 14 din contractele de furnizare servicii
524
medicale spitaliceşti, încheiate între recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă, „efectuarea de servicii
medicale peste prevederile contractuale se face pe propria răspundere şi nu atrage nicio obligaţie din
partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul”.
Totodată, reţine că decontarea serviciilor medicale spitaliceşti contractate se face conform
procedurii reglementate de art. 9 din Anexa 17 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui
CNAS nr. 423/191/2013 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare pe anul 2013 a
contractului cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări
sociale de sănătate pentru anii 2013-2014, respectiv art. 9 din Anexa nr. 23 la Ordinul ministrului
sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 619/360/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare în anul 2014 a H.G. nr. 400/2014.
Prin urmare, deşi este adevărat că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a
asistenţei de sănătate publică, nu se poate ignora faptul că decontarea serviciilor medicale spitaliceşti
este reglementată prin acte normative cu valoare de lege, care impun în sarcina recurentului
respectarea unei proceduri legale de urmat, în situaţia în care contravaloarea serviciilor medicale
acordate şi efectuate este mai mare decât suma contractată. Or, în cauză, recurentul-reclamant nu a
urmat procedura impusă prin actele normative care reglementează în mod expres situaţia decontării
serviciilor medicale care depăşesc valoarea contractată. În acest context legal, în temeiul principiului
specialia generalibus derogant, recurentul nu se poate prevala de dispoziţiile legale generale
prevăzute de art. 1272 C.civ. sau de principiul protejării în mod egal şi nediscriminatoriu a
asiguraţilor pentru recuperarea contravalorii serviciilor medicale care depăşeşte plafonul valoric
maxim din convenţia părţilor.
Instanţa supremă va înlătura susţinerile recurentului relative la Legea nr. 500/2002 a
finanţelor publice, întrucât nu vizează situaţia de fapt reţinută în cauză.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este
susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, a respins recursul declarat de
recurentul-reclamant Spitalul A. împotriva deciziei nr. 299 din 22 octombrie 2020, pronunţată de
Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă, ca nefondat.
5. Obligaţie de a face constând în încheierea unui act adiţional la contractul de tranzacţie.

Condiţii de admisibilitate. Încălcarea prevederilor art. 1266 şi art. 1267 din Codul civil
C.civ., art. 1266, art. 1267, art. 1268, art. 2267, art. 2269
C.proc.civ., art. 488 alin. (1) pct. 8
Instanţa este obligată să aplice regulile de interpretare statornicite de art. 1266 - 1268 C.civ. şi în
cazul în care interpretarea unui contract de tranzacţie formează obiectul disputei litigioase.
Sunt încălcate prevederile art. 1266 C.civ. referitoare la interpretarea contractului după voinţa
concordantă a părţilor, precum şi cele ale art. 1267 C.civ. privind interpretarea sistematică în cazul în
care instanţa de apel, ignorând aceste reguli de interpretare, şi anume faptul că tranzacţia încheiată de
părţi este rezultatul unor concesii sau renunţări reciproce ce implică o legătură indisolubilă între toate
raporturile şi condiţiile pe care le conţine, respectiv încălcând caracterul indivizibil al tranzacţiei prevăzut
de art. 2269 C.civ., a ajuns la concluzia că, deşi reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţia esenţială asumată,
aceea de a stinge toate litigiile aflate pe rolul instanţelor, pârâta, la rândul ei, poate suprima efectul
translativ de drepturi al tranzacţiei, menţinând în schimb toate avantajele ce i-au fost procurate.
Prin urmare, în soluţionarea capătului de cerere principal, în obligaţie de a face, respectiv
obligarea pârâtei la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului prin act adiţional la contractul
525
de tranzacţie, hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1761 din 27 septembrie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal la 22 iunie 2018, sub nr. x/114/2018, reclamanţii A. şi B. S.A. au chemat în judecată
pârâta C. S.R.L., solicitând:
1.în principal, pronunţarea unui hotărâri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare către
reclamantul A. a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 7.849,44 mp (din acte), situat în
Mun. Bucureşti, Şoseaua (...), sector 2, pe care se află construcţiile provizorii (barăci metalice) C3 - C12,
având număr cadastral 211257 (număr cadastral vechi 13152/1), intabulat în cartea funciară nr. 211257
(număr carte funciară vechi 70290) a Municipiului Bucureşti, Sectorul 2, act ce reprezintă Act
adiţional la Contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 2757/09.06.2016 de Biroul Notarilor Publici
Asociaţi D., conform art. 2.3.2.2. din contract;
2.în subsidiar, obligarea pârâtei la prezentarea în faţa notarului public în vederea încheierii Actului
adiţional la Contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 2757/09.06.2016 FR Biroul Notarilor Publici
Asociaţi D., reprezentând act de înstrăinare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de
7.849,44 mp (din acte), situat în Mun. Bucureşti, Şoseaua (...), sector 2, pe care se află construcţiile
provizorii (barăci metalice) C3 - C12, având număr cadastral 211257 (număr cadastral vechi 13152/1),
intabulat în cartea funciară nr. 211257 (număr carte funciară vechi 70290) a Municipiului Bucureşti,
Sectorul 2;
3. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1279 şi art. 1669 C.civ., art. 1527 C.civ.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia insuficientei timbrări (având în vedere faptul că
instanţa a fost învestită cu un capăt de cerere principal şi un capăt de cerere subsidiar, a considerat că se
impune stabilirea în sarcina reclamanţilor a două taxe judiciare de timbru, fiecare aferent pretenţiilor
deduse judecăţii în condiţiile în care capătul de cerere principal este o acţiune personală imobiliară, iar
capătul de cerere subsidiar este o obligaţie de a face evaluabilă în bani, timbrabilă), excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei B. S.A., excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată
(atât a capătului de cerere principal, cât şi a celui subsidiar), excepţia prescripţiei dreptului de a cere
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de înstrăinare a imobilului, formulând, totodată, şi
apărări pe fondul cauzei.
La termenul din 11 februarie 2019, reclamanţii A. şi B. S.A. au formulat cerere de modificare a
cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat:
1. în principal, obligarea pârâtei la prezentarea în faţa notarului public în vederea încheierii
Actului adiţional la Contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 2757/09.06.2016 de Biroul Notarilor
Publici Asociaţi D., reprezentând act de înstrăinare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă
de 7.849,44 mp (din acte), situat în Mun. Bucureşti, Şoseaua (...), sector 2, pe care se află construcţiile
provizorii (barăci metalice) C3 - C12, având număr cadastral 211257 (număr cadastral vechi 13152/1),
intabulat în cartea funciară nr. 211257 (număr carte funciară vechi 70290) a Municipiului Bucureşti,
Sectorul 2, sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii în cuantum de 1000 lei pe zi de întârziere, de la data
rămânerii definitive a hotărârii şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei de transfer al dreptului de
proprietate.
2. în subsidiar, pronunţarea unui hotărâri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare către
reclamantul A. a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 7.849,44 mp (din acte), situat în
Mun. Bucureşti, Şoseaua (...), sector 2, pe care se află construcţiile provizorii (barăci metalice) C3 - CI2,
având număr cadastral 211257 (număr cadastral vechi 13152/i), intabulat în cartea funciară nr. 211257
526
(număr carte funciară vechi 70290) a Municipiului Bucureşti, Sectorul 2, act ce reprezintă Act
adiţional la Contractul de tranzacţie autentificat sub nr. 2757/09.06.2016 Biroului Notarilor Publici
Asociaţi D., conform art. 2.3.2.2. din contract.
3. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin încheierea din 11 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/114/2018, Tribunalul
Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act că apărătorul ales al pârâtei
este de acord cu modificarea cererii de chemare în judecată, a pus în vedere pârâtei să formuleze
întâmpinare în termen de 10 zile, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe şi de a invoca
excepţii de ordine privată şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei insuficientei timbrări. Deliberând,
instanţa a respins excepţia insuficientei timbrări invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
La 11 martie 2019, pârâta a formulat întâmpinare la cererea precizatoare a cererii de chemare în
judecată, prin care a arătat că nu se poate vorbi de o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată,
în înţelesul dat de art. 204 C.proc.civ., întrucât reclamanţii nu îşi modifică petitul acţiunii, instanţa
rămânând în continuare învestită cu cele două capete de cerere iniţiale şi distincte; că reclamanţii
încearcă în mod artificial să îndeplinească o procedură prealabilă care era obligatoriu a fi parcursă anterior
sesizării instanţei, arătând, totodată, că cererea de obligare a pârâtei la daune cominatorii este neîntemeiată.
Prin încheierea din 8 aprilie 2019, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii,
invocată de pârâtă, atât pe capătul principal, cât şi pe cel subsidiar şi a admis excepţia lipsei calităţii
procesuale active a reclamantei B. S.A., invocată de pârâtă pe capătul subsidiar al cererii modificate.
Totodată, în temeiul art. 248 alin. 4 C.proc.civ., a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material
la acţiune invocată de pârâtă pe capătul subsidiar al cererii modificate.
Prin sentinţa nr. 587 din 26 septembrie 2019, Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune,
invocată de pârâtă pe capătul subsidiar de cerere modificată.
A respins, ca neîntemeiată, cererea modificată formulată de reclamantul A.
Totodată, a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, cererea formulată de reclamanta B.
S.A., precum şi cererea reclamanţilor A. şi B. S.A de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din 19 februarie 2020, Tribunalul Buzău, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale cuprinse în încheierea de la 8
aprilie 2019, în sensul eliminării din paragraful al doilea al dispozitivului a menţiunii „pe capătul
subsidiar al cererii modificate”.
Împotriva încheierii de şedinţă din 8 aprilie 2019, respectiv, împotriva sentinţei nr. 587 din 26
septembrie 2019 a Tribunalului Buzău, au formulat apel reclamanţii A. şi B. S.A.
Prin decizia nr. 254 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă a
respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. S.A. împotriva încheierii din 8 aprilie
2019 şi a sentinţei nr. 587 din 26 septembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Buzău.
Împotriva deciziei instanţei de apel, au formulat recurs reclamanţii A. şi B. S.A., solicitând
admiterea recursului şi desfiinţarea în tot a deciziei recurate cu consecinţa admiterii cererii introductive.
În motivare, recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel cu privire la cele două capete ale
cererii introductive este rezultatul încălcării şi greşitei aplicări a legii (motiv de casare prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.).
Detaliind, recurenţii au reprodus solicitările formulate prin cererea de chemare în judecată
(modificată) şi un paragraf din considerentele deciziei recurate. Cu referire la decizia recurată, au
susţinut că aceasta contravine prevederilor legale referitoare la voinţa reală a părţilor contractante.
Evocând prevederile art. 1266 C.civ. (Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor), art. 1267
C.civ. (Interpretarea sistematică), art. 1268 C.civ. (Interpretarea clauzelor îndoielnice), au arătat că voinţa
părţilor la momentul încheierii tranzacţiei a fost aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra
imobilului către A.
527
De asemenea, au mai susţinut că voinţa părţilor a fost aceea de a reglementa o formă de
stingere (diminuare) a creanţei E. faţă de C. prin modalitatea plăţii efectuate de către C. a datoriei E. faţă
de creditorul său, F.
Au mai subliniat că voinţa părţilor a fost aceea ca actul adiţionat cu privire la transferul
dreptului de proprietate să fie încheiat anterior sau cel mult concomitent emiterii declaraţiilor de renunţare
la judecată, urmând ca după depunerea declaraţiilor să opereze efectiv transferul dreptului de proprietate.
Totodată, au arătat că manifestările de voinţă a părţilor rezultă din documentele anterioare
tranzacţiei şi din modul în care au fost redactate prevederile tranzacţiei, respectiv din interpretarea
clauzelor 2.1.2.2., 2.1.2.3, 2.3.1,2.3.2, 2.3.3 şi 2.3.4 ale acesteia.
Cu referire la îndeplinirea obligaţiilor societăţii B. prevăzute la art. 2.1.2.2. din contractul de
tranzacţie nr. 2, recurenţii au arătat că este incorectă insistenţa intimatei pe evidenţierea momentului în
care B. a demarat aceste demersuri, părţile reglementând în mod deliberat un termen atât de lung, 120 de
zile, care să ţină cont de natura şi complexitatea raporturilor implicate, în special acelea dintre B. şi F.
În continuare, subliniază faptul că B. S.A. a respectat termenul contractual de 120 de zile,
demarând demersurile necesare atât pentru înlocuirea garanţiilor aferente contractului de credit încheiat
cu F. SA, cât şi pentru eliminarea G. S.A. şi a H. S.R.L. din calitatea de garant ipotecar, respectiv
codebitor, în contractul de credit. Mai arată că acest fapt este confirmat de F. SA prin Adresa nr.
5664/29.09.2016, prin care aceasta învederează că cererea depusă de B. S.A. la data de 29.08.2016 este
în curs în analiză, urmând a oferi un răspuns în cel mai scurt timp posibil.
Faţă de cele mai sus arătate, recurenţii afirmă că intimata şi-a asumat modul de angajare a
acestor demersuri de către B., ţinând cont de faptul că B. se obliga la efectuarea unor demersuri către un
terţ, fără a promite şi un rezultat al acestor demersuri, respectiv, un anumit gen de răspuns (favorabil) din
partea Băncii.
Se mai arată că, ulterior, ca urmare a reiterării solicitării de ridicare a garanţiilor aferente
contractului de credit, F. SA le-a adus la cunoştinţă faptul că a fost emisă declaraţia de radiere (încheiere
de autentificare nr. 250/16.02.2017) a dreptului de ipotecă constituit în favoarea băncii asupra
imobilului „Ferma 3”, compus din teren şi construcţii, intabulat în cartea funciară nr. 27147,
proprietatea G. S.A., aspect confirmat prin Adresa F. nr. 1171/28.02.2017, dar şi faptul că F. a decis
să declare creditul scadent, cerând, astfel, achitarea creditului.
În continuare, recurenţii subliniază faptul că art. 2.1.2.3. din tranzacţie prevede sancţiunea care se
aplică în situaţia în care B. nu reuşeşte să înlocuiască garanţia, reproducând în acest sens prevederile
respectivului articol.
Astfel, recurenţii afirmă că C. a înţeles să apeleze la remediul contractual stabilit de părţi în situaţia
în care B. nu reuşeşte să înlocuiască garanţia în termenul stabilit ori în situaţia în care F. iniţiază orice
măsuri de recuperare. Mai arată că, deşi B. a iniţiat procedurile de înlocuire, F. nu a dispus înlocuirea
garanţiei şi a dispus măsuri de recuperare, această situaţie neputând fi imputată B.
Mai arată că, prin stingerea creditului, C. a acţionat în sensul punerii în executare a tranzacţiei,
prin păstrarea variantei de transfer voluntar al imobilului către recurentul-reclamant A.
Faţă de cele mai sus arătate, recurenţii susţin că decizia din apel a denaturat specificul şi natura
tranzacţiei încheiate (act multilateral), având ca premisă multitudinea de părţi, multitudinea de drepturi şi
interese care trebuiau realizate, ceea ce făcea imposibilă tratarea individuală, separat de restul
tranzacţiei, a ipotezei deduse judecăţii.
Cu alte cuvine, afirmă că o tranzacţie în care concesiile reciproce nu sunt exact realizate, în care
una sau mai multe părţi rămân cu dreptul/interesul nerealizat nu poate fi privită ca o tranzacţie
executată.
Reproducând un pasaj din considerente apreciat ca fiind relevant, recurenţii susţin că la acest rezultat
a dus interpretarea dată, în mod eronat, de instanţa de apel clauzelor contractuale incidente.
Cu referire la Contractul de tranzacţie nr. 2, se arată că acesta este un contract pluripartit,
528
multilateral, fiind încheiat între A., I. S.R.L. - în insolvenţă, B. S.A., J. S.R.L., E. S.R.L., pe de o parte, şi
K. şi H. S.R.L. (actualmente C. S.R.L.), în care au fost prevăzute obligaţii în sarcina unora dintre părţi, în
beneficiul celorlalte părţi, care la rândul lor deveneau obligate faţă de cocontractanţi.
Or, în opinia recurenţilor, tocmai această realitate contractuală determinată de interpretarea
corectă a voinţei reale a părţilor a fost înlăturată de la aplicare de către instanţa de apel.
În continuare, recurenţii subliniază că greşita interpretare a clauzelor contractului de tranzacţie
este evidentă tocmai din perspectiva premisei avute în vedere de instanţa de apel, respectiv faptul că plata
creanţei F. a fost efectuată de C., ceea ce ar fi determinat eliberarea garanţiei.
Susţin că această concluzie este eronată, întrucât plata a fost făcută formal de C. şi nu din surse
proprii, ci din sumele pe care C., la rândul său, le datora E. (o altă parte semnatară a tranzacţiei), care,
la rândul său, era angrenată în acest sistem complex de obligaţii interdependente.
Practic, în opinia recurenţilor, analiza instanţei de apel a omis luarea în considerare a patrimoniilor
afectate prin această plată. Astfel, se arată că, prin această plată, pasivul patrimoniului C. a fost diminuat
şi a avut ca efect stingerea obligaţiei de plată către E. Pe cale de consecinţă, pasivul patrimoniului E. a fost
diminuat, fiind, astfel, ştearsă datoria către F.
Recurenţii subliniază că desocotirea realizată strict între două părţi ale tranzacţiei, C. şi E., nu
poate paraliza desocotirea mai departe a C. cu alţi creditori ai săi, cum ar fi recurentul-reclamant A.,
creditor al obligaţiei de transfer al proprietăţii.
Astfel, recurenţii arată că, în realitate, C. a realizat o plată pentru altul, respectiv în numele şi
pentru B. S.A. în beneficiul E. din creanţa pe care C. o datora la rândul său către E.
Cu privire la obligaţia de plată a creditului F. S.A., recurenţii afirmă că toate părţile, prin voinţa
lor concordantă, au stabilit două posibilităţi alternative de stingere: plată directă realizată de B. SA; plată
indirectă realizată de B. S.A. prin intermediul C. prin diminuarea sumelor datorate de C. către E.
Se mai arată că stingerea obligaţiei generată de creditul F. SA s-a realizat în această a doua variantă
alternativă agreată de părţi, esenţial fiind că plata s-a făcut în numele şi pentru B. S.A. şi, în mod
indirect, din patrimoniul B. S.A., prin diminuarea propriilor creanţe de recuperat de la E., aceasta fiind,
în opinia recurenţilor, concluzia corectă determinată de analiza coroborată a tuturor clauzelor
contractuale. Astfel, C. a apelat la remediul contractual stabilit de părţi în situaţia în care B. nu reuşeşte
să înlocuiască garanţia în termenul stabilit ori în situaţia în care F. iniţiază orice măsuri de recuperare.
Ca şi în cazul concluzionării eronate asupra plăţii creditului F. ca fiind efectuată de C., recurenţii
subliniază că instanţa de apel se rezumă la o analiză simplistă a clauzelor concordante ale contractului şi
în cazul obligaţiilor reciproc asumate de părţi. Cu referire specială la obligaţia corelativă de transfer al
proprietăţii, „Curtea constată că ipoteza reglementată de art.2.2.2.3 din Contract, respectiv
posibilitatea acoperirii creanţei băncii de către C., nu da naştere obligaţiei de transfer a imobilului, nefiind
prevăzută în acest sens o modalitate alternativă pentru transmiterea dreptului de proprietate”.
Cu alte cuvinte, recurenţii arată că, în accepţiunea instanţei de apel, singura obligaţie corelativă
celei de transfer al dreptului de proprietate către reclamantul A. era cea de achitare a creanţei F. şi
ridicarea ipotecii urmare a demersurilor B., or, în această accepţiune, instanţa de apel a ales să ignore
posibilitatea contractuală de plată indirectă a creanţei F. conform art. 2.2.2.3 din contract.
Cu referire la îndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 2.3.4 din contractul de tranzacţie nr. 2,
recurenţii au arătat că, din interpretarea acestor prevederi contractuale, voinţa părţilor a fost ca obligaţia
prevăzută la art. 2.3.4. din Contract să fie executată de către reclamanţi anterior obligaţiei C. de a încheia
actul adiţional şi concomitent cu executarea de către pârâtă a propriei obligaţii ce îi revenea, respectiv de a
transfera dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind astfel vorba despre două obligaţii interdependente
şi reciproce, ce trebuiau a fi îndeplinite simultan de către părţi.
Astfel, recurenţii susţin că, din aşezarea topografică ulterioară a textului art. 2.3.4. faţă de art.
2.3.2.1 şi din exprimarea specifică a celei de a doua fraze a articolului 2.3.4., în sensul în care Părţile au
vrut să elimine orice dubiu şi să precizeze că actul adiţional se va încheia ulterior eliberării ipotecii (sub
529
formele menţionate mai sus) iar transferul dreptului de proprietate în baza actului adiţional va opera
doar după emiterea declaraţiilor şi încetarea proceselor ce fac obiectul dosarelor nr. y/3/2015 şi nr.
z/3/2015.
Recurenţii mai arată că este firesc să se întâmple aşa având în vedere că, ulterior încheierii actului
adiţional şi emiterii declaraţiilor, pentru a opera transferul dreptului de proprietate, instanţele din
dosarele respective luau act de renunţări, iar transferul efectiv al dreptului de proprietate opera ulterior
renunţărilor, însă actul urma să fie încheiat anterior.
Recurenţii mai arată că, deşi pârâta nu a înţeles să îşi execute obligaţia corelativă ce îi revenea, ei
şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 2.3.4 din Contractul de tranzacţie nr. 2.
În dovedirea bunei-credinţe în executarea obligaţiilor asumate prin art. 2.3.2.2. şi art. 2.3.4. din
Contract, chiar şi în condiţiile în care pârâta C. S.R.L. nu şi-a executat propriile obligaţii, recurenţii
menţionează faptul că nu au promovat cale de atac în niciuna dintre cele două cauze anterior
menţionate, renunţând, astfel, la cele două litigii deduse judecăţii.
Mai arată că executarea în natură a obligaţiilor contractuale este o regulă cu valoare de principiu
consacrată de art. 1516 alin. (1) C.civ. În acest sens, evocă şi art. 1527 alin. (1) C.civ. potrivit căruia,
„Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu
excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.
În consecinţă, recurenţii susţin că, faţă de existenţa în sarcina pârâtei a obligaţiei de transfer al
dreptului de proprietate asupra imobilului către reclamantul A., asumată expres prin art. 2.3.2 din
Contractul de tranzacţie nr. 2, faţă de îndeplinirea de către reclamanţi a obligaţiilor ce le reveneau
potrivit art. 2.1.2.2 şi art. 2.3.4 din Contractul de tranzacţie nr. 2 şi faţă de refuzul nejustificat al pârâtei de
a se prezenta la notar în vederea încheierii actului adiţional privind transferul dreptului de proprietate
asupra imobilului, obligarea pârâtei la executarea în natură a obligaţiei contractuale ce îi revenea şi
repararea în natură a prejudiciului cauzat prin neexecutare, astfel cum statuează prevederile art. 1386 alin.
(1) C.civ. presupune tocmai încheierea de către aceasta a actului de înstrăinare a imobilului.
Cu referire la interpretarea normelor de drept material - art. 1669 C.civ., recurenţii susţin
netemeinicia soluţiei de respingere a capătului subsidiar de cerere (modificată).
Evocând dispoziţiile art. 1669 alin. 1 C.civ. şi art. 1279 alin. 3 C.civ., recurenţii arată că,
procedând la analiza capătului subsidiar de cerere, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu este vorba
de o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, calificând situaţia dedusă judecăţii ca o veritabilă
executare/neexecutare de obligaţii contractuale, concluzie profund eronată în opinia recurenţilor.
Evocând, totodată, şi dispoziţiile art. 1279 alin. (1) C.civ., autorii prezentului demers procesual
susţin că, din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, se observă faptul că legiuitorul nu a
impus ca promisiunea de a contracta să conţină toate clauzele contractului promis, ci doar acele clauze
esenţiale, care sunt indispensabile pentru a se putea executa promisiunea.
Astfel, susţin că, în situaţia în care contractul promis este unul de vânzare, promisiunea trebuie să
cuprindă clauze referitoare la bunul vândut şi la preţul convenit, aşa cum a statuat şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 23/2017.
În opinia recurenţilor, aceste elemente sunt cuprinse în Contractul de tranzacţie nr. 2, iar faptul că
părţile au prevăzut ca plata preţului să se realizeze în echivalent nu atrage nevalabilitatea promisiunii
de vânzare şi nu poate conduce la concluzia că preţul agreat de părţi nu ar fi unul serios, câtă vreme
promisiunea de transfer de proprietate este integrată unei tranzacţii.
În acest sens afirmă că, şi în doctrină, s-a arătat că: „Din punct de vedere al validităţii vânzării,
preţul odată stabilit în bani, este indiferentă modalitatea plăţii efective a acestuia. Părţile pot să substituie
chiar prin contractul de vânzare plata în bani a preţului cu o altă prestaţie”.
Mai arată că noţiunea de „preţ serios” presupune ca acesta să constituie o cauză suficientă a
obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul
vânzării.
530
În cauza de faţă, raportat la întregul mecanism contractual prevăzut în cuprinsul Tranzacţiei nr.
2, recurenţii susţin că părţile au convenit ca plata preţului vânzării să se realizeze prin executarea de
către reclamanţi a unei alte prestaţii, prestaţie care, la momentul încheierii contractului, a fost apreciată de
către pârâtă ca fiind proporţională şi echivalentă propriei sale obligaţii.
Mai arată că echivalenţa prestaţiilor agreate de părţi trebuie apreciate din perspectiva unor decizii
de afaceri a căror oportunitate cade în competenţa şi responsabilitatea organelor societare care le-au
adoptat. În altă ordine de idei, afirmă că, în faţa instanţei de fond, pârâta nu a susţinut că preţul agreat de
părţi pentru transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ar fi neserios sau derizoriu.
Faţă de aceste considerente, recurenţii apreciază că prevederea cuprinsă în art. 2.3.2. din Contractul
de tranzacţie nr. 2 constituie o veritabilă promisiune de vânzare, consfinţind acordul părţilor cu privire
la încheierea în viitor a contractului de vânzare, precum şi obligaţia pârâtei de a transfera dreptul de
proprietate asupra imobilului mai sus-menţionat.
Mai mult, susţin că, în condiţiile în care şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau atât în temeiul
art. 2.1.2.2., cât şi în temeiul art. 2.3.4. din Contract (chiar şi în lipsa executării de către pârâtă a
obligaţiei corelative şi interdependente ce îi revenea), refuzul pârâtei de a se prezenta la notar în
vederea încheierii Actului adiţional la Contractul de tranzacţie nr. 2 pentru transferul dreptului de
proprietate asupra imobilului este unul nejustificat.
Drept urmare, apreciază că, în cauză, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1279 C.civ. şi art.
1669 C.civ., soluţia instanţei de respingere a capătului subsidiar de cerere privind pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare a imobilului către reclamantul A. fiind neîntemeiată.
Cu referire la interpretarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale
active a societăţii B. S.A. (conform încheierii de şedinţă din 08.04.2019), recurenţii susţin că societatea
B. S.A. are calitate procesuală activă în baza drepturilor şi obligaţiilor reciproce şi interdependente
stabilite în beneficiul/sarcina fiecăreia şi a tuturor părţilor prin tranzacţia nr. 2.
Cu privire strict la obiectul prezentei cauze în raport de recurenta-reclamantă B. S.A., se arată
că Tranzacţia nr. 2 a stabilit la art. 2.3.2 că societatea H. se angajează să transfere dreptul de proprietate
asupra imobilului către A. în următoarele condiţii:
-2,3.2.1. Un act adiţional la prezenta Tranzacţie cu privire la transferul dreptului de proprietate
asupra imobilului în condiţiile prevăzute în aceasta se va încheia numai ulterior îndeplinirii de către B. a
obligaţiilor asumate conform art. 2.3.2.2. şi a obţinerii declaraţiei prevăzute la art. 2.3.4.
-2.3.2.2. Actul adiţional cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului
menţionat la art. 2.3.2.1. se va încheia în temeiul prezentei Tranzacţii şi nu va implica un transfer de
preţ, contraprestaţia urmând a fi îndeplinită prin renunţarea de către A. şi B. la acţiunile ce fac obiectul
dosarului nr. z/3/2015, care are ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de
transfer a proprietăţii asupra imobilului şi al dosarului nr. y/3/2015, aflat pe rolul Tribunalului
Bucureşti. Strict în scopuri contabile şi fiscale, precum şi în scopul stabilirii taxelor notariale, care cad în
sarcina dobânditorului, părţile evaluează valoarea imobilului la suma de 500.000 Euro”.
Aşa fiind, recurenţii arată că, deşi de transferul dreptului de proprietate urma a beneficia exclusiv
A., această obligaţie era condiţionată de îndeplinirea de către B. S.A. (împreună cu A.) a obligaţiilor
trasate prin art. 2.1.2.2 şi art. 2.3.4 din Tranzacţia nr. 2.
În acest context, afirmă că soluţia dată de instanţa de apel, în sensul validării soluţiei instanţei
de fond, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a B. S.A., prin raportare strict la
beneficiarul direct şi imediat al transferului dreptului de proprietate, cu ignorarea completă a
obligaţiilor interdependente şi reciproce asumate de celelalte părţi ale actului şi care condiţionau
îndeplinirea transferului proprietăţii, apare ca rezultat al unei interpretări simpliste (prin scoaterea din
contextul amplu vizat de părţi) şi eronate a actului juridic complex generator al litigiului.
Faţă de aceste aspecte, solicită admiterea recursului, desfiinţarea în tot a hotărârii atacate şi
respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. S.A. ca neîntemeiată, admiterea
531
cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată.
În drept, memoriul de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
La 19 aprilie 2021, intimata-pârâtă C. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal întâmpinare,
prin care a solicitat, respingerea recursului, ca neîntemeiat.
La 5 mai 2021, astfel cum atestă dovezile de comunicare aflate la filele 53-54 din dosar,
întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi.
Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.
Conform art. 493 alin. 2-4 C.proc.civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.
310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza
acestuia în complet de filtru, la 3 martie 2022, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 17 mai 2022, în condiţiile art. 493 alin. 7 C.proc.civ., recursul a fost admis în
principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor.
Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, instanţa constată că judecătorii din apel au
reţinut, în esenţă, că cererea principală formulată de reclamant, anume aceea de a fi obligată societatea
pârâtă să încheie un act adiţional la contractul de tranzacţie, prin care să transfere dreptul de proprietate
asupra imobilului în litigiu nu poate fi primită întrucât reclamantul, la rândul său, nu şi-ar fi îndeplinit
obligaţia corelativă, stabilită prin art. 2.1.2.2. Obligaţia neexecutată de reclamanta B. SA a constat, în
opinia instanţei de apel, în înlocuirea garanţiilor aferente contractului de credit (ipotecă asupra imobilului
Ferma 3 proprietatea G. SA) cu o altă garanţie imobiliară [ipotecă asupra imobilului situat în Bucureşti,
Sector 2, Şoseaua (...) sau asupra altui imobil] şi înlăturarea Societăţii H. din calitatea de codebitor în
acelaşi contract de credit perfectat cu F. SA.
În acest context, reţine că, în adevăr, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1266 C.civ.,
referitoare la interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, precum şi prevederile art. 1267
C.civ., privind interpretarea sistematică, fiind întemeiat, prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. (încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).
Analiza efectuată de instanţa de prim control judiciar a ignorat, între altele, scopul perfectării
convenţiei, ca element enumerat de alineatul (2) al art. 1266, în funcţie de care se determină voinţa reală
sau internă a părţilor. Or, scopul încheierii unui contract nu poate fi disociat de natura sau obiectul acestuia.
Aşadar, demersul instanţei de apel de interpretare a convenţiei ar fi trebuit să înceapă prin determinarea
litigiilor pe care părţile s-au obligat să le stingă, din moment ce obiectul analizei sale îl constituia un
contract de tranzacţie, în sensul art. 2267 C.civ.
Or, două dintre litigiile dintre părţi vizau acelaşi raport juridic, respectiv transmiterea dreptului de
proprietate asupra aceluiaşi imobil de către societatea pârâtă către reclamant, obligaţie asumată de
societatea pârâtă printr-o tranzacţie anterioară (numită „tranzacţia nr. 1” din 10 mai 2012). Celelalte litigii
pe care părţile s-au obligat să le stingă vizau, în esenţă, stoparea demersurilor societăţii pârâte de a se
diviza, până la realizarea creanţelor pe care creditorii le deţineau împotriva acestei părţi semnatare a
tranzacţiei. În esenţă, H. a recunoscut prin tranzacţia ce face obiectul prezentei cauze, cuantumul datoriilor
pe care le avea faţă de B., J., reclamantul A., I. şi E. şi s-a obligat să le achite, în conformitate cu un grafic
de eşalonare a plăţilor (Anexa 2 la tranzacţie) şi în condiţiile stipulate în cuprinsul tranzacţiei. În
consecinţă, instanţa de apel nu a stabilit, în realitate, nici măcar obiectul litigiilor ce urmau a fi stinse,
pentru ca, mai apoi, să analizeze, în concret, ce concesii şi renunţări reciproce la drepturi şi-au asumat
părţile.
Cât priveşte încălcarea prevederilor art. 1267 C.civ., se impune a sublinia că instanţa de apel a
interpretat şi aplicat clauzele stipulate în art. 2.1.2.2 şi art. 2.3.2., statuând că obligaţia societăţii pârâte de a
transfera dreptul de proprietate asupra imobilului era condiţionată de îndeplinirea de către reclamanţi a
propriilor obligaţii asumate prin art. 2.1.2.2, prin luarea acestora din context. Procedând astfel, interpretarea
dată prin decizia atacată intră în contradicţie cu conţinutul altor clauze contractuale, precum şi cu înţelesul
532
ce rezultă din ansamblul contractului.
În primul rând, prin art. 2.1.2.2 din contract nu s-au stabilit obligaţii doar în sarcina reclamantei B.,
contrar celor reţinute de instanţa de apel. Înlocuirea garanţiilor aferente contractului de credit nr. 293 din 28
mai 2007 (ipotecă asupra unui imobil aparţinând G. SA) cu o altă garanţie imobiliară viza, aşa cum rezultă
în mod explicit din text, instituirea unei ipoteci asupra bunului ce face obiectul litigiului de faţă,
proprietatea pârâtei însăşi. Aşadar, potrivit clauzei „H. declară că este de acord cu instituirea ipotecii asupra
Imobilului în condiţiile prezentei Tranzacţii şi că va îndeplini formalităţile necesare solicitate de F. în
vederea instituirii ipotecii …”.
În al doilea rând, articolul 2.1.2.2 din tranzacţie este precedat de art. 2.1.2.1, potrivit căruia creanţa
pe care B. o avea împotriva pârâtei, în sumă de 425.000 lei, urma a fi stinsă de către aceasta din urmă prin
plată direct către F., în termen de 15 zile de la data semnării tranzacţiei. Acelaşi articol 2.1.2.1 este
succedat de o clauză din care rezultă că, în situaţia în care nu se realizează obligaţiile relative la înlocuirea
garanţiilor aferente contractului de credit (obligaţii aşa cum s-a arătat în precedent, comune părţilor din
prezentul litigiu) sau Banca creditoare iniţiază orice măsuri de recuperare a creanţei decurgând din
contractul de credit, C. va putea rambursa creditul, sumele astfel achitate diminuând parţial creanţa către E.
Prin urmare, instanţa de apel a omis a aplica regula interpretării sistematice a contractului ce
presupune raportarea oricărei clauze contractuale la înţelesul rezultând din ansamblul convenţiei. Or,
interpretând clauzele unele prin altele, era lesne de observat că prin articolele 2.1.2.2 şi 2.1.2.3 se inserau
condiţii alternative ce urmăreau acelaşi deziderat, anume încetarea calităţii de codebitori a B. şi C. în raport
cu Banca - creditoare şi stingerea sau diminuarea datoriilor pe care pârâta le avea faţă de toate celelalte
părţi semnatare ale tranzacţiei, printre care şi B. şi E.
Chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel ar fi apreciat că art. 2.3.2.1 şi art. 2.1.2.2 sunt clauze
confuze, în sensul că se stipulează că transferul dreptului de proprietate urma a se realiza după îndeplinirea
de către B. a anumitor „obligaţii” (de fapt, operaţiuni premergătoare ce cădeau în sarcina ambelor părţi),
aceasta avea la îndemână regulile de interpretare a clauzelor îndoielnice, instituite de art. 1268 C.civ. Altfel
spus, legiuitorul a statuat sfera elementelor - reper în operaţiunea de interpretare, care sunt, între altele,
obiectul şi natura contractului şi împrejurările în care acesta a fost încheiat.
În consecinţă, reţine că interpretarea unui contract de tranzacţie a format obiectul disputei litigioase
de faţă, astfel că instanţa de apel era obligată să aplice regulile de interpretare statornicite de art. 1266 -
1268 C.civ. Ignorând aceste reguli de interpretare, faptul că tranzacţia este rezultatul unor concesii sau
renunţări reciproce ce implică o legătură indisolubilă între toate raporturile şi condiţiile pe care le conţine,
respectiv încălcând caracterul indivizibil al tranzacţiei prevăzut de art. 2269 C.civ., instanţa de apel a ajuns
la concluzia că, deşi reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţia esenţială asumată, aceea de a stinge toate litigiile
aflate pe rolul instanţelor, pârâta, la rândul ei, poate suprima efectul translativ de drepturi al tranzacţiei,
menţinând în schimb toate avantajele ce i-au fost procurate.
Faţă de cele mai sus reţinute, constată că, în soluţionarea capătului de cerere principal, în obligaţie
de a face, respectiv obligarea pârâtei la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului prin act
adiţional la contractul de tranzacţie, hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de
drept material, astfel că sunt întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 8 C.proc.civ.
Reţine că recurenţii au formulat critici subsumate tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.
1 pct. 8 C.proc.civ., arătând că, prin decizia atacată, au fost greşit aplicate prevederile art. 1669 şi art. 1279
alin. (3) C.civ., prin soluţia de respingere a capătului de cerere subsidiar, privind pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de act autentic de înstrăinare.
Fără a analiza dacă tranzacţia ce face obiectul litigiului, ce ar putea produce, în adevăr, efecte
translative de drepturi, întruneşte elementele esenţiale pentru a putea fi calificată promisiune bilaterală de
vânzare, instanţa reţine că aceste aspecte vizează capătul de cerere subsidiar. Or, capătul de cerere
subsidiar ar putea fi luat în analiză numai în situaţia în care instanţa ar respinge capătul principal al cererii
533
introductive de instanţă. Cum criticile subscrise cererii principale, în prezenta cale de atac în reformare, au
fost apreciate întemeiate, constată că este de prisos a cerceta şi motivele de recurs ce vizează capătul de
cerere subsidiar.
În sfârşit, prin cererea de recurs s-a invocat şi greşita aplicare a normelor de drept material, în ce
priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a B. SA (fără a se indica, însă, textele de lege
încălcate sau greşit aplicate).
Constată că prin încheierea din 8 aprilie 2019, instanţa de fond (Tribunalul Buzău) a admis
excepţia lipsei calităţii procesuale active a B. SA numai în ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar
(pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare), reţinând că doar reclamantul
A. se pretinde a fi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, respectiv promitent cumpărător. În ce
priveşte capătul de cerere principal, a fost respinsă excepţia, reţinându-se interdependenţa şi complexitatea
drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul de tranzacţie.
Consecventă celor statuate în precedentele considerente, instanţa constată că nu se impune
analizarea aspectelor de nelegalitate relative la soluţia dată capătului de cerere subsidiar. Aşadar, este de
prisos a verifica legitimarea procesuală activă a părţilor în raport cu cererea de pronunţare a unei hotărâri
care să ţină loc de act de înstrăinare a imobilului în litigiu.
În considerarea celor mai sus arătate, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art.
488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., instanţa, potrivit art. 497 teza I C.proc.civ., a admis recursul şi a casat decizia
atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
6. Acţiune în despăgubiri. Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 în privința
penalităţilor de întârziere datorate de asigurător. Condiţii de acordare
C.proc.civ., art. 483 alin. (3)

Legea nr. 132/2017, art. 21 alin. (1)-(2), alin. (5)
Norma A.S.F. nr. 20/2017
Dispoziţiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 instituie o procedură amiabilă în
care asigurătorul trebuie să soluţioneze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei
prejudiciate, în termen de 30 de zile de la data înaintării acestei cereri.
Astfel, asigurătorul are la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de
despăgubire; corelativ, asiguratul sau persoana prejudiciată nu poate pretinde aplicarea
penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 înainte de împlinirea
acestui termen.
Fundamentul aplicării penalităţilor de întârziere stabilite de art. 21 alin. (5) din Legea nr.
132/2017 îl constituie atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale
în termenele stipulate de legiuitor.
Introducerea acţiunii în despăgubiri înainte de împlinirea termenului de 30 de zile pentru
soluţionarea amiabilă a cererii de despăgubire împiedică sancţionarea asigurătorului sub forma
obligării sale la plata penalităţilor de întârziere instituite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017,
întrucât, în această situație, nu se mai poate reţine neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor
prevăzute de art. 21 alin. (1)-(2) din același act normativ.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1585 din 22 iunie 2022
534
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focşani la 24.09.2018, sub nr. x/231/2018,
reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând
instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 12.000 lei, cu titlu de daune materiale, a
sumei de 450.000 lei, cu titlu de daune morale şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% aferente
sumelor pretinse, începând cu 20.10.2018 şi până la achitarea lor.
Prin sentinţa civilă nr. 1598/07.03.2019, Judecătoria Focşani a admis excepţia necompetenţei
sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Prin sentinţa civilă nr. 70/20.10.2020, Tribunalul Vrancea, Secţia a II-a civilă şi de contencios
administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a
sumei de 12.000 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 250.000 lei, cu titlu de daune morale şi a
sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere
privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.
Prin decizia civilă nr. 57/A/13.04.2021, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă a respins ca
nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva
sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către
reclamantă a sumei de 1.026,3 lei, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 125.000 lei, cu titlu de
daune morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de
atac şi casarea în parte a deciziei atacate.
În motivare, autoarea recursului a susţinut că în privinţa daunelor morale instanţa de prim
control judiciar şi-a întemeiat soluţia pe jurisprudenţă, ca singur reper pentru motivarea deciziei
recurate, neindicând dispoziţiile legale incidente.
În acest context, a menţionat că art. 1 C.civ. prevede că jurisprudenţa nu constituie izvor de
drept, astfel încât aceasta nu putea fundamenta soluţia pronunţată în apel.
A mai afirmat că instanţa de apel s-a raportat la practica judiciară în materie, iar nu la
împrejurările cauzei, fapt ce a determinat cuantificarea eronată a daunelor morale numai în funcţie de
numărul zilelor de îngrijiri medicale.
În continuare, a învederat că determinarea cuantumului daunelor morale presupunea luarea în
considerare atât a suferinţei fizice, cât şi a celei psihice a victimei accidentului.
În opinia recurentei-reclamante, o parte din elementele care au conturat suferinţa sa au fost
avute în vedere de instanţa de apel, însă cuantificarea daunelor morale nu a fost justă şi nu s-a
realizat potrivit dispoziţiilor art. 1.385 C.civ.
Astfel, a apreciat că suma pretinsă prin acţiune cu titlu de daune morale era echitabilă, având
în vedere amplitudinea traumei suferite de victimă ulterior producerii accidentului.
În privinţa capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, autoarea recursului a
învederat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei
ASF nr. 20/2017.
După evocarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 şi art. 22 din Norma ASF nr.
20/2017, a susţinut că este evidentă pasivitatea asigurătorului în soluţionarea cererii de despăgubire
în condiţiile în care nu a formulat o ofertă de despăgubiri şi nici nu a notificat victima cu privire la
respingerea pretenţiilor sale.
Astfel, a arătat că asigurătorul nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţiile impuse de normele
anterior evocate, deşi şoferul vinovat de producerea accidentului nu şi-a negat vinovăţia pentru
producerea accidentului rutier.
În plus, a menţionat că vinovăţia persoanei responsabile rezulta din actele premergătoare
înfăptuite de organele de cercetare penală şi a fost confirmată ulterior prin pronunţarea unei hotărâri
de condamnare a autorului faptei ilicite.
535
În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a conchis că aceste aspecte se circumscriu unei
îndepliniri defectuoase a obligaţiilor ce revin asigurătorului, care determină incidenţa art. 21 alin. (5)
În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului din
perspectiva netimbrării şi a neîncadrării criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege,
iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către
completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere
la raport în termen de 10 zile de la comunicare; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 04.05.2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, acesta fiind admis
în principiu.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor
legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenta-reclamantă critică soluţia de reducere a cuantumului daunelor morale acordate de
prima instanţă, susţinând în esenţă că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia numai pe jurisprudenţă şi
că determinarea cuantumului acestor daune presupunea luarea în considerare atât a suferinţei fizice,
cât şi a celei psihice a victimei accidentului.
Înalta Curte reţine că, prin intermediul acestor critici, recurenta-reclamantă urmăreşte să
obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării lui.
În absenţa unor criterii legale prestabilite, cuantumul daunelor morale se determină ţinându-se
seama de o serie de criterii stabilite pe cale jurisprudenţială, precum: importanţa valorilor protejate,
consecinţele negative suferite în plan psihic de persoana vătămată, gravitatea acestor consecinţe şi
intensitatea cu care au fost percepute.
De asemenea, între prejudiciile produse şi daunele morale acordate trebuie să existe un raport
rezonabil de proporţionalitate.
Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune însă
evaluarea probelor administrate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.
Cu alte cuvinte, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor
morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.
Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la
verificarea legalităţii deciziei recurate, neputând fi reevaluate probele administrate în faţa instanţelor
devolutive.
Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C.proc.civ., care prevede că recursul urmăreşte să
supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, criticile referitoare la cuantumul daunelor morale reduse în apel vizează
temeinicia deciziei atacate, neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de
art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Înalta Curte sesizează că prin acelaşi motiv de casare, recurenta critică şi calitatea motivării
deciziei recurate, susţinând prezentarea, în decizie, a unor motive străine de natura pricinii. Aceste
critici, însă, nu au caracter fondat, motivarea hotărârii răspunzând în mod adecvat pretenţiilor
solicitate, în acord cu specificul şi natura cauzei.
Autoarea recursului critică şi soluţia dată capătului de cerere privind penalităţile de întârziere,
susţinând în esenţă că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale
Normei ASF nr. 20/2017, deoarece asigurătorul nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţiile impuse de
536
aceste dispoziţii, în sensul de a formula o ofertă de despăgubiri sau de a notifica victima cu privire la
respingerea pretenţiilor sale.
Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, „în termen de 30 de zile de la data înaintării
cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este
obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire
justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului
în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să
notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în
totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.”
Totodată, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, „dacă în termen de 30 de zile de la
depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA
nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele
respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.”
De asemenea, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 stabileşte că asigurătorul este obligat la
plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere dacă nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termen de 10
zile de la data acceptării ofertei de despăgubire ori de la data la care a primit o hotărâre
judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de
despăgubire pe care este obligat să o plătească sau atunci când îşi îndeplineşte obligaţiile defectuos,
inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea sa.
Dispoziţiile legale anterior evocate instituie o procedură amiabilă în care asigurătorul trebuie
să soluţioneze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei prejudiciate, în termen de 30 de
zile de la data înaintării acestei cereri.
Astfel, asigurătorul are la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de
despăgubire; corelativ, asiguratul sau persoana prejudiciată nu poate pretinde aplicarea penalităţilor
de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 înainte de împlinirea acestui
termen.
Ca atare, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1)-(2) din Legea nr. 132/2017
pentru soluţionarea amiabilă a cererii de despăgubire trebuie respectat atât de către asigurător, cât şi
de către asigurat sau persoana prejudiciată.
Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a transmis
cererea de despăgubire către intimata-pârâtă la 20.09.2018, după care a promovat prezenta acţiune la
24.09.2018.
Ca atare, recurenta-reclamantă nu a respectat termenul de 30 zile pentru soluţionarea pe cale
amiabilă a procedurii de stabilire a despăgubirilor, termen care se calculează de la data înaintării
cererii de despăgubire către asigurător, renunţând, prin sesizarea instanţei, la procedura amiabilă.
Fundamentul aplicării penalităţilor de întârziere stabilite de art. 21 alin. (5) din Legea nr.
132/2017 îl constituie atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale în
termenele stipulate de legiuitor.
Or, din moment ce reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubiri
înainte de împlinirea termenului pentru soluţionarea amiabilă a cererii de despăgubire, nu se mai
poate reţine neîndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor sale prevăzute de art. 21 alin. (1)-(2) din
Legea nr. 132/2017.
În consecinţă, introducerea acţiunii în despăgubiri înainte de expirarea acestui termen
împiedică sancţionarea asigurătorului sub forma obligării sale la plata penalităţilor de întârziere
instituite de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.
537
Prin urmare, criticile referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind penalităţile
de întârziere sunt nefondate.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., a
respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.
7. Accident rutier. Despăgubiri solicitate de soţul victimei pentru nerealizarea câştigului din
muncă. Aplicarea dispoziţiilor art. 309 alin. (1) din Codul civil cu încălcarea principiului
specialia generalibus derogant
C.civ., art. 309 alin. (1), art. 1387 alin. (1)-(2), art. 1388 alin. (1)-(2), art. 1395
Norma A.S.F. nr. 23/2014, art. 50
O.U.G. nr. 195/2002, art. 72 alin. (1)
În conformitate cu dispoziţiile art. 1.387 alin. (1) C.civ., „în caz de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi
1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este
împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară
de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul,
cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte
prejudicii materiale.”, iar potrivit celor ale art. 1.388 alin. (1) din acelaşi cod, „despăgubirea
pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar
net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de
muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de
calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs
să o primească”.
Din analiza coroborată a acestor texte legale rezultă că dreptul la repararea prejudiciului
material constând în nerealizarea câştigului din muncă este recunoscut numai persoanei a cărei
integritate corporală sau sănătate a fost vătămată, nu şi soţului sau rudelor sale.
Astfel, este nelegală soluţia instanţei de acordare soţului victimei a daunelor materiale
constând în beneficiul nerealizat, pe perioada în care a îngrijit-o, soluţie fundamentată pe
dispoziţiile art. 309 alin. (1) C.civ., întrucât această normă generală este înlăturată de la aplicare de
normele speciale reprezentate de art. 1.387- 1.388 C.civ. şi art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014,
conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, Secţia a II-a civilă la 01.02.2018,
reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta E. AG, prin S.C. F. S.A., solicitând
instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamanţii:
- A., în calitate de victimă directă a accidentului rutier, a sumei de 70.573,37 lei, cu dobândă
legală şi a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune materiale, a sumei de 481.450 euro, cu titlu de
daune morale, a penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pe zi, aferente sumelor indicate mai
sus, a sumei de 2.000 lei, reprezentând despăgubiri periodice lunare, începând cu data accidentului,
22.01.2015 şi până la încetarea stării de nevoie;
538
- B., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 582.422 lei, echivalentul
a 107.856 lire sterline, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune
morale;
- C., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de
daune morale;
- D., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de
daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 208/21.09.2018, Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă a respins
acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel.
Prin decizia nr. 100/28.03.2019, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a admis apelul, a
anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Prin sentinţa civilă nr. 3/08.01.2020, Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă a admis în parte
acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 150.000 lei, cu titlu de daune
morale, a sumei de 12.915,43 lei, cu titlu de daune materiale (altele decât acelea pentru pierderea sau
nerealizarea câştigului din muncă) şi a daunelor materiale suferite pentru pierderea sau nerealizarea
câştigului din muncă, constând în suma de 2.312 lei, pentru intervalul ianuarie 2015-martie 2016,
suma de 3.112 lei pentru intervalul octombrie 2018-13.03.2019 şi suma de 2.000 lei lunar, începând
cu 13.03.2019 şi până la încetarea stării de nevoie; a penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare
zi de întârziere, aferente sumelor acordate, calculate după împlinirea unui termen de 10 zile de la
data comunicării hotărârii definitive şi până la data achitării debitului; a respins ca neîntemeiate
pretenţiile reclamanţilor B., D. şi C.
Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel.
Prin decizia nr. 21/27.01.2021, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă a admis apelurile
declarate de A., B. şi de E. AG, prin S.C. F. S.A., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a
obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta A. a daunelor materiale pentru pierderea sau nerealizarea
câştigului din muncă, astfel: suma de 1.734 lei, pentru intervalul ianuarie 2015-martie 2016, suma de
2.324 lei, pentru intervalul octombrie 2018-13.03.2019 şi suma de 1.500 lei lunar, începând cu
13.03.2019 şi până la încetarea stării de nevoie; a mai obligat-o pe pârâtă la plata către aceeaşi
reclamantă a sumei de 9.686,57 lei, cu titlu de daune materiale (altele decât acelea pentru pierderea
sau nerealizarea câştigului din muncă) şi a sumei de 225.000 lei, reprezentând daune morale; a
obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul B. a sumei de 10.985 lire sterline, în echivalent în lei la
cursul B.N.R. din ziua plăţii; a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi D. şi
C. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Prin decizia nr. 96/12.03.2021, Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă, în completarea
dispozitivului deciziei din apel, a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi A. şi
B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei.
Împotriva deciziei nr. 21/27.01.2021, S.C. F. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat
casarea ei.
În motivare, după expunerea situaţiei de fapt şi a istoricului litigiului, recurenta-pârâtă a
invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Subsumat acestui motiv de recurs, a arătat că acordarea către intimatul-reclamant B. a
daunelor materiale, constând în beneficiul nerealizat în perioada în care şi-a îngrijit soţia, s-a realizat
cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.387-1.395 C.civ.
În argumentare, a susţinut că prevederile legale evocate anterior vizează doar persoana
vătămată în mod direct, respectiv intimata-reclamantă A.
A subliniat că doar victima infracţiunii care a suferit un prejudiciu este îndreptăţită să obţină
despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, invocând în acest sens
539
dezlegarea dată prin decizia nr. 12/16.05.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept.
În opinia recurentei-pârâte, caracterul reparabil al prejudiciilor nepatrimoniale suferite de alte
persoane este consacrat de lege doar în ipoteza decesului intimatei-reclamante, nu şi în cea a
vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii acesteia.
Totodată, a afirmat că instanţa de prim control judiciar a dat eficienţă unei norme generale,
respectiv art. 309 alin. (1) C.civ., în detrimentul normei speciale care reglementează despăgubirile ce
se acordă în cazul vătămării integrităţii corporale într-un accident rutier, respectiv art. 50 din Norma
A.S.F. nr. 23/2014.
Astfel, a susţinut că din interpretarea art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 rezultă că
intimatul-reclamant B. nu era îndreptăţit la daune materiale constând în câştigul nerealizat pe
perioada acordării îngrijirilor intimatei-reclamante.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 72 alin. (1) din
O.U.G. nr. 195/2002 în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale
şi morale către intimata-reclamantă.
Astfel, a susţinut că în cauză culpa victimei şi a autorului prejudiciului este comună, atât timp
cât ambele părţi nu au respectat normele rutiere de la art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art.
128 alin. (2) din H.G. nr. 1.391/2006 şi puteau evita producerea accidentului rutier.
În acest context, a conchis că despăgubirile constând în diferenţa de venit şi câştigul din
muncă nerealizat pentru perioadele ianuarie 2015-martie 2016 şi octombrie 2018-martie 2019
trebuiau stabilite prin raportare la culpa comună a părţilor.
La 22.06.2021 intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia
nulităţii recursului; în subsidiar, în măsura respingerii excepţiei, au solicitat respingerea ca nefondate
a căii de atac.
admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către
completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune
puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai intimaţii-reclamanţi şi-au
prezentat punctul de vedere.
Prin încheierea din 09.02.2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, iar acesta a fost
admis în principiu, stabilindu-se termen pentru astăzi în vederea soluţionării sale.
Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale
incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că acordarea către intimatul-reclamant B. a daunelor
materiale constând în beneficiul nerealizat, pe perioada în care şi-a îngrijit soţia, s-a realizat cu
aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.387-1.395 C.civ., care vizează exclusiv persoana vătămată în
mod direct, respectiv intimata-reclamantă A. Mai apreciază că instanţa de apel a dat eficienţă unei
norme generale, respectiv art. 309 alin. (1) C.civ., în detrimentul normei speciale care reglementează
despăgubirile ce se acordă în cazul vătămării corporale într-un accident rutier, respectiv art. 50 din
Norma A.S.F. nr. 23/2014.
Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material.
Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a obligat-o pe pârâtă la plata către
reclamantul B. a sumei de 10.985 lire sterline, cu titlu de daune materiale, pentru nerealizarea
câştigului din muncă de care acesta a fost lipsit pe perioada acordării îngrijirilor medicale soţiei sale,
A., în temeiul art. 309 alin. (1) C.civ., conform căruia „soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate
şi sprijin moral.”
540
Aşadar, acest text de lege reglementează, cu caracter general, îndatoririle reciproce ale soţilor
constând în respect, fidelitate şi sprijin moral.
Natura pretenţiilor disputate în recurs presupune însă raportarea la prevederile legale din
materia răspunderii civile delictuale reglementată de Codul civil şi a celor din Norma A.S.F. nr.
23/2014, care constituie norme speciale în raport cu norma generală, reprezentată de art. 309 alin. (1)
C.civ.
Astfel, prejudiciul material constând în nerealizarea câştigului din muncă în caz de vătămare
a integrităţii corporale sau a sănătăţii este reglementat la art. 1.387-1.388 C.civ.
Potrivit art. 1.387 alin. (1) C.civ., „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii
unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz,
echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl
dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta,
despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile
determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale”,
iar conform alin. (2), „despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă,
ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti
periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub
forma unei sume globale.”
De asemenea, potrivit art. 1.388 alin. (1) C.civ., „despăgubirea pentru pierderea sau
nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui
păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe
baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe
care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească”, iar potrivit
alin. (2), „cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă
mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine
seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.”
Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 1.387-1.388 C.civ. rezultă că dreptul la repararea
prejudiciului material constând în nerealizarea câştigului din muncă este recunoscut numai persoanei
a cărei integritate corporală sau sănătate a fost vătămată, nu şi soţului sau rudelor sale.
Astfel, atunci când legiuitorul a recunoscut dreptul la despăgubiri altor persoane decât
victima directă a prejudiciului, a reglementat expres cazurile şi condiţiile în care acestea le pot obţine
(spre exemplu art. 1.390-1.391 C.civ.).
De asemenea, Norma A.S.F. nr. 23/2014, aplicabilă în cauză faţă de data producerii
accidentului rutier (22.01.2015), recunoaşte dreptul la repararea prejudiciului constând în
nerealizarea câştigului din muncă numai persoanei vătămate.
Astfel, potrivit art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, „la stabilirea despăgubirilor în cazul
vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de
vătămare corporală: a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente
fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi
desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe
perioada spitalizării şi a concediului medical; b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi
desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au
calitatea de salariat (...).”
Ca atare, norma generală de la art. 309 alin. (1) C.civ. este înlăturată de la aplicare de normele
speciale reprezentate de art. 1.387-1.388 C.civ. şi art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform
principiului specialia generalibus derogant.
541
Prin urmare, fundamentarea soluţiei criticate în recurs pe o normă generală, înlăturată de la
aplicare de normele speciale evocate anterior, atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art.
Celelalte critici, referitoare la interpretarea greşită a art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002
în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale către
intimata-reclamantă, vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea
contribuţiei fiecărei părţi la producerea prejudiciului în vederea redimensionării cuantumului
despăgubirilor ar presupune reevaluarea probelor administrate în cauză, aspect care scapă cenzurii în
calea extraordinară de atac de faţă, întrucât controlul exercitat de instanţa de recurs este limitat la
verificarea legalităţii hotărârii atacate, conform art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 alin. (1)
C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 teza I C.proc.civ., Înalta Curte a admis
recursul, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de prim control judiciar, spre o
nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., D. şi C.; celelalte dispoziţii ale
deciziei atacate au fost menţinute.
În rejudecare, va fi reevaluată doar măsura de obligare a pârâtei la plata către reclamantul B. a
daunelor materiale constând în nerealizarea câştigului din muncă, celelalte dispoziţii ale sentinţei
apelate intrând în autoritatea de lucru judecat.
8. Acțiune în regres a asigurătorului întemeiată pe dispozițiile art. 58 lit. b) din Legea nr.
136/1995. Condiții de admisibilitate
Legea nr. 136/1995, art. 58 lit. b)

O.U.G. nr. 195/2002, art. 87
Potrivit dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul recuperează sumele
plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în cazul în care
accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind
circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au
produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie.
Conducerea unui autovehicul, având o îmbibație alcoolică peste limita legală, întrunește
elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de către legiuitor, fapta fiind comisă - sub aspectul
laturii subiective - cu intenție directă.
Este greșită interpretarea instanței de apel în sensul că una din condiţiile de admisibilitate a
acţiunii în regres ar fi ca pârâtul să fi fost condamnat pentru infracţiunea de conducere sub influenţa
alcoolului, în condiţiile în care textul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 nu impune condiţia
pronunţării unei hotărâri de condamnare pentru fapta săvârşită, fiind suficient, din această
perspectivă, ca, la data săvârșirii, fapta să fie incriminată de dispozițiile legale privind circulația pe
drumurile publice ca reprezentând o infracţiune săvârşită cu intenţie.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2240 din 2 noiembrie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 28
septembrie 2018 sub nr. x/3/2018, reclamanta Societatea de Asigurare A. S.A., prin lichidator
judiciar B. - Filiala Cluj, în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei
de 277.449 lei, cu titlu de despăgubire achitată în urma instrumentării dosarelor de daună
542
RA0050CE15 şi RA0051CE15, în baza sentinței și deciziei penale, pronunțate în cauza ce a făcut
obiectul dosarului x/300/2014; dobânda legală până la încasarea efectivă a sumei, precum şi
Prin sentinţa civilă nr. 664 din 13 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin
lichidator judiciar B. - Filiala Cluj, în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată; a fost respinsă
cererea formulată de pârât privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1116 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A. S.A., prin lichidator
judiciar B. - Filiala Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 664 din 13 martie 2019, pronunţate de
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimatul C.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că, atât sentința pronunțată de instanța de
fond, cât şi decizia instanței de apel s-au dat cu interpretarea şi aplicarea eronată a legii, în speță a
dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, în baza căruia asigurătorul de răspundere civilă şi-
a întemeiat acțiunea.
Potrivit recurentei-reclamante, condiția de admisibilitate a acțiunii în regres pe care o are la
îndemână asigurătorul de răspundere civilă, prevăzută de art. 58 lit. b) teza I din Legea nr. 136/1995,
este ca accidentul să se fi produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale
privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie.
Aşa cum rezultă din actele de la dosar, pârâtul a produs un accident de circulaţie, în timp ce
conducea autoturismul asigurat RCA la recurenta-reclamantă, având o îmbibație alcoolică peste
limita admisă de legiuitor, aspecte necontestate de către acesta.
Prin urmare, astfel cum arată recurenta-reclamantă, conducerea unui autovehicul având o
îmbibație alcoolică peste limita legală întrunește elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de
către legiuitor, fapta fiind comisă - sub aspectul laturii subiective - cu intenție directă.
Recurenta-reclamantă susține că interpretarea instanțelor, în sensul că una din condiţiile de
admisibilitate a acţiunii ar fi ca pârâtul să fi fost condamnat pentru infracţiunea de conducere sub
influența alcoolului, este una eronată, în condițiile în care art. 58 lit. b) teza I din Legea nr. 136/1995
impune condiția ca fapta să fie doar incriminată şi nu condamnată, cu atât mai mult cu cât această
infracţiune, de regulă, este absorbită în infracţiunea de ucidere din culpă, însă „absorbţia” nu face ca
fapta să nu fi fost săvârşită sau incriminată şi nu poate reprezenta temeiul pentru respingerea acţiunii
în regres.
Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susține că, deși prima instanţă şi cea de apel au
arătat că stabilirea vinovăţiei unei persoane se realizează cu respectarea principiului prezumţiei de
nevinovăție prevăzut de art. 4 alin. (1) C.proc.pen., în plan civil, autorul prejudiciului răspunde
pentru prejudiciul creat.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,
în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea
acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.
Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.
Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul
de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 19 octombrie 2022, în şedinţă publică.
543
La 19 octombrie 2022, intimatul-pârât a depus la dosar concluzii scrise.
Prin încheierea din 19 octombrie 2022 s-a dispus amânarea pronunțării cauzei la 2 noiembrie
2022.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că
recursul declarat în cauză este fondat, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., pentru considerentele care urmează:
Potrivit art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul recuperează sumele plătite drept
despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, dacă ,,accidentul a fost produs în
timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice
ca infracțiuni săvârșite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în
timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie”.
Instanța de apel a constatat că, prin decizia penală nr. 1454/07.10.2016, pronunţată de Curtea
de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală în dosarul nr. x/300/2014, definitivă, instanța penală a reținut,
în considerente, că la data de 19.08.2011, în jurul orelor 19.20, inculpatul C., fiind sub influența
băuturilor alcoolice (având o alcoolemie teoretică în sânge în descreștere de cca. 0,95 g0/00), a
condus autoturismul marca X. cu nr. de înmatriculare (…), pe aleea de acces a blocului nr. (…) din
(…), pe sensul de mers dinspre (…) către magazinul Y., iar în momentul în care a efectuat manevra
de viraj spre dreapta pentru a ocupa locul nr. 2 din parcarea amenajată vis-a-vis de imobilul cu nr.
(…), nu s-a asigurat în mod corespunzător, surprinzând şi accidentând pe minorul D., în vârstă de 1
an și 11 luni, care se juca lângă bordura din dreptul aleii de acces în parcarea aferentă imobilului
menționat, în dreptul locului 1 spre locul 2 de parcare și care a decedat la scurt timp la spital ca
urmare a traumatismelor suferite în urma accidentului rutier.
Potrivit art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, în vigoare la data producerii
accidentului, ,,Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană
care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani”.
Înalta Curte arată că intervenirea pe parcursul procesului penal a unei legi penale mai
favorabile intimatului-pârât nu este de natură să înlăture răspunderea civilă a acestuia, ci doar
răspunderea sa penală.
Decizia nr. 1/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite prin care s-
a statuat în sensul că (...) faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai
de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de ucidere din
culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracţiune, complexă, de ucidere din
culpă, prevăzută la art. 178 alin. (3) teza I C.pen., în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art.
87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, nu poate fi reținută în prezenta acțiune în regres.
Aceasta deoarece, astfel cum rezultă din interpretarea logico-juridică a textului art. 58 lit. b)
din Legea nr. 136/1995, una dintre condiţiile necesare pentru a se putea exercita acţiunea în regres a
asigurătorului împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului este aceea a comiterii
unei fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiune
săvârşită cu intenţie, condiţie îndeplinită în speţă.
Textul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 nu impune condiţia pronunţării unei hotărâri de
condamnare pentru fapta săvârşită, fiind suficient, din această perspectivă, ca la data săvârşirii fapta
să fie incriminată de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca reprezentând o
infracţiune săvârşită cu intenţie, împrejurare confirmată de către instanţa penală.
În consecinţă, Înalta Curte reține greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art.
58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, în sensul că în cauză nu este îndeplinită condiţia ca accidentul să
544
fie produs în timpul comiterii unei fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulaţia pe
drumurile publice ca infracţiune săvârşită cu intenţie.
Faţă de cele de preced, potrivit art. 497 teza I C.proc.civ., art. 496 alin. (2), raportat la art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta A. S.A., prin
lichidator B. - Filiala Cluj, împotriva deciziei civile nr. 1116 din 22 septembrie 2020, pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a casat decizia atacată, cu consecinţa trimiterii
cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Notă: Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost abrogată prin O.U.G. nr.
54/2016 la data de 18 septembrie 2016.
9. Acţiune în despăgubiri. Prescripţia dreptului material la acţiune. Incidenţa dispoziţiilor art.

1394 din Codul civil în privinţa termenului de prescripţie aplicabil. Condiții și efecte
C.civ., art. 1.394

C.pen., art. 154 alin. (1) lit. c), art. 193, art. 194 alin. (1) lit. a)
În conformitate cu dispoziţiile 1.394 C.civ., „În toate cazurile în care despăgubirea derivă
dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de
prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.”
Potrivit prevederilor art. 194 alin. (1) lit. a) C.pen., fapta prevăzută la art. 193 care a cauzat
o infirmitate se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar conform art. 154 alin. (1) lit. c) C.pen.,
termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea
săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani.
Prin urmare, aplicând prevederile art. 1394 C.civ., art. 194 alin. (1) lit. a) și art. 154 alin.
(1) lit. c) C.pen. la situația de fapt, instanța de apel a constatat în mod legal că termenul de
prescripție aplicabil este de 8 ani, termen care a început să curgă de la data producerii accidentului
şi s-ar fi împlinit ulterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamanta căreia i s-
a produs prin fapta pârâtului o infirmitate fizică permanentă.
Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data
de 25.11.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL, SC C. SRL şi
SC D. SRL, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea în solidar a
pârâţilor (ce s-au făcut culpabili, în egală măsură, de comercializarea, cu rea credinţă, către unităţi
spitaliceşti, precum Spitalul Judeţean de Urgenţă E., de substanţe biocide ineficiente ori diluate), la
plata către reclamantă: a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune materiale (reprezentând, în principal,
cheltuieli cu medicația), în echivalent lei, la curs curent de schimb BNR; a sumei de 200.000 euro, în
echivalent lei, la curs curent de schimb BNR, cu titlu de daune morale-nepatrimoniale, în vederea
unei juste compensări a suferinţelor fizice şi psihice îndurate, precum şi din perspectiva afectării
ireversibile a calităţii vieţii personale şi a integrării sale socio-profesionale, în urma contractării unor
infecţii nozocomiale cu potenţial letal.
Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat cererea
reclamantei A. de introducere în cauză a Spitalului E. şi Ministerul Sănătăţii.
545
Prin sentința civilă nr. 872/31.03.2021 pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul
București, Secția a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată
invocată de Spitalul Judeţean E. şi Ministerul Sănătăţii, ca neîntemeiată. A admis excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtului Spitalul Judeţean E., invocată de acest pârât. A respins cererea
formulată în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean E. ca fiind introdusă împotriva unei persoane
fără calitate procesuală pasivă. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată
de pârâţi prin întâmpinări și a respins cererea ca prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., solicitând anularea sentinței apelate
și, în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.
Spitalul Judeţean E. a formulat apel incident împotriva sentinţei civile nr. 872 din 31 martie
2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat anularea sentinței
apelate și respingerea acţiunii formulată împotriva Spitalului Judeţean de Urgenţă E. ca inadmisibilă.
Prin decizia nr. 135/A din 26 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a
V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr.
872/31.03.2021, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu
intimatul-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă E., ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără
calitate procesuală pasivă. A fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu
cu intimaţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii, D. SRL, B. SRL, SC C. SRL prin lichidator F. IPURL SRL.
A fost anulată în parte sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. A fost
păstrată soluţia dată de prima instanţă excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive
a pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă E. A fost respins apelul incident formulat de Spitalul
Judeţean de Urgenţă E. împotriva sentinței civile nr. 872/31.03.2021, pronunțată de Tribunalul
București, Secția a VI-a civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
Împotriva deciziei nr. 135/A din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a V-a civilă, Ministerul Sănătății a declarat recurs.
Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:
Recurentul-pârât susține că decizia recurată este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea și
aplicarea greșită a normelor de drept material. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul redă
dispozițiile art. 194 alin. 1 lit. a) și art. 154 alin. 1 lit. c) C.pen. și arată că acestea sunt aplicabile în
cauză. În acest sens, susține că în cazul în care pedeapsa ar fi orientată spre minim, atunci termenul
de prescripție este de 5 ani, pedeapsa prevăzută la art. 194 C.pen. fiind de la 2 la 7 ani.
Totodată, recurentul-pârât arată că nu există nicio dovadă cu privire la data infectării cu
fiecare agent patogen al intimatei-reclamante, astfel încât momentul de la care curge termenul de
prescripție este data producerii accidentului, respectiv în noaptea 19/20 decembrie 2013. Prin
urmare, recurentul consideră că instanța de fond în mod corect a reținut că intimatei-reclamante
fiindu-i produsă o infirmitate fizică permanentă, termenul de prescripție este de 5 ani și s-a împlinit
la 20.12.2018, în raport de prevederile art. 194 alin. 1 lit. a) și art. 154 alin. 1 lit. c) C.pen.
Recurentul-reclamant susține că prin decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă s-a stabilit că tragerea la răspundere civilă a persoanei
vinovate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, infracțiune, poate avea loc în tot intervalul de
timp în care persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală, și nu prin adăugarea acestui
interval la cei 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și
persoana care răspunde de ea în conformitate cu dispozițiile art. 2517 și art. 2528 alin. 1 C.civ.
În continuare, recurentul-pârât face o amplă prezentare cu privire la atribuțiile Ministerului
Sănătății în procedura de aprobare a utilizării produselor biocide, precum și mențiuni privind actele
normative elaborate de către Ministerul Sănătății care reglementează achiziția și punerea pe piață a
produselor biocide.
546
În concluzie, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe
fond respingerea cererii.
În drept, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ.
Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Intimata SC D. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.
Intimatul Spitalul Județean de Urgență E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile
formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine
următoarele:
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. poate fi invocat atunci
când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Criticile referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune
nu vor fi însuşite de Înalta Curte deoarece instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile 1.394 C.civ.,
în conformitate cu care: „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea
penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se
aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.”
Totodată, instanţa supremă reţine că potrivit prevederilor art. 194 alin. 1 lit. a) C.pen., fapta
prevăzută la art. 193 care a cauzat o infirmitate se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar
conform art. 154 alin. 1 lit. c) C.pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, când
legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depășește 10 ani.
Înalta Curte constată că, aplicând prevederile art. 1394 C.civ., art. 194 alin. 1 lit. a) și art. 154
alin. 1 lit. c) C.pen. la situația de fapt, instanța de apel a constatat în mod legal că termenul de
prescripție aplicabil în speță este de 8 ani, termen care a început să curgă de la data producerii
accidentului, respectiv 20.12.2013 și s-a împlinit la 20.12.2021, ulterior introducerii cererii de
chemare în judecată de către intimata-reclamantă A., sens în care instanța de apel în mod corect a
admis apelul intimatei-reclamante pe acest aspect.
Astfel cum s-a stabilit în doctrină şi jurisprudenţă, prescripția extinctivă se întemeiază pe
culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exercițiul acestuia înăuntrul termenului legal,
având caracter de sancţiune, or în cauză, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod judicios a
reținut neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de împrejurarea că
cererea de chemare în judecată a fost depusă la 25.11.2019, iar termenul de prescripţie s-a împlinit la
20.12.2021.
Referitor la jurisprudența instanței supreme la care face referire recurentul-reclamant,
respectiv decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a
II-a civilă, precum și susținerile acestuia prin care prezintă atribuțiile Ministerului Sănătății în
procedura de aprobare a utilizării produselor biocide și actele normative elaborate care
reglementează achiziția și punerea pe piață a acestor produse, Înalta Curte constată că nu reprezintă
veritabile critici de nelegalitate în raport de decizia atacată, ci aspecte factuale care nu pot fi analizate
în etapa procesuală a recursului.
Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici
privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu
privire la modalitatea de analiză a probatoriului.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta
Curte constată că a fost indicat formal la finalul cererii de recurs, fără ca recurentul-pârât să expună
argumente pentru motivul de recurs invocat.
547
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., Înalta Curte de
Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii
împotriva deciziei civile nr. 135/A din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a V-a civilă.
10. Acțiune în răspunderea executorului judecătoresc în îndeplinirea atribuțiilor specifice în

instrumentarea dosarelor execuționale ale băncii. Condiții de admisibilitate
C.proc.civ., art. 431 alin. (2), art. 501 alin. (1)

Legea nr. 188/2000, art. 5, art. 7 lit. a), b)-i), art. 45 alin. (1), art. 56
C.civ., art. 1349, art. 1357 alin. (1)
C.proc.civ. 1865, art. 399 alin. (1), art. 404 alin. (1)
Potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 188/2000, „activitatea executorilor judecătoreşti se
înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale
altor persoane interesate”, iar conform celor ale art. 45 alin. (1), „răspunderea civilă a executorului
judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin
încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.
În cazul în care prin cererea de chemare în judecată se solicită angajarea răspunderii
executorului judecătoresc în vederea acoperirii prejudiciului pretins cauzat în urma încălcării
obligaţiilor profesionale în îndeplinirea exercitării atribuţiilor specifice în instrumentarea dosarelor
execuţionale ale băncii, este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1349 şi
art. 1357 C.civ., respectiv existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în
neglijenţa cu care a acţionat.
Astfel, în condițiile în care, în contextul cauzei, în raport de dispoziţiile art. 404 C.proc.civ.
de la 1865, instanța a reținut, în mod corect că faptele ilicite imputate executorului judecătoresc
trebuiau să fie de natură să conducă la anularea executării silite, la anularea formelor de executare,
cu consecinţa eventuală a repunerii părţilor în situaţia anterioară demarării procedurii
execuţionale, nefiind cazul unui refuz de a se începe executarea silită, de a se îndeplini un act de
executare ori de a se întârzia executarea silită, nu este îndeplinită condiția caracterului ilicit al
faptelor pârâtului pentru a putea fi angajată răspunderea delictuală a acestuia.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1278 din 24 mai 2022
1. Prin cererea înregistrată la 31 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Brăila, Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/113/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea
pârâtului BEJ B. la plata sumei de 396.608,55 lei, reprezentând prejudiciu cauzat în urma încălcării
obligaţiilor profesionale.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 şi urm. C.proc.civ., art. 1357 şi art. 1358
C.civ., art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.
Pârâtul BEJ B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de considerentele sentinţei civile nr.
2514 din 2 noiembrie 2018, pronunţate de Judecătoria Tulcea, în dosarul nr. x/327/2017.
548
Prin sentinţa nr. 208 din 23 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile prescripţiei extinctive şi autorităţii de lucru
judecat, invocate de pârât, şi a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat
schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a
fost formulată, şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul
litigiu.
Prin decizia civilă nr. 342/A din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi,
Secţia a II-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamantă.
3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând casarea hotărârii
atacate.
Prin decizia nr. 457 din 24.02.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a
II-a civilă, în dosarul nr. x/113/2019, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat decizia
atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
În motivare, Înalta Curte a reţinut că din considerentele deciziei recurate nu rezultă că
instanţa de apel a avut în vedere toate faptele pretins a fi fost săvârşite de către intimatul-pârât şi nu
reiese că le-a analizat sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale.
În acest sens, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a stabilit în mod clar care este
data la care intimatul-pârât a preluat dosarul de executare şi dacă rezultă din actele dosarului că
intimatul-pârât ar fi putut avea cunoştinţă de decizia nr. 582 din 23 iulie 2012. De asemenea, a mai
reţinut că instanţa de apel nu a motivat în mod logic şi clar de ce a apreciat că intimatul-pârât a depus
toate diligenţele pentru a obţine încheierea de încuviinţare a executării silite în cadrul celui de al
doilea dosar de executare silită, în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de atac, pe care a înţeles să
nu le folosească.
4. Prin decizia nr. 329/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi,
Secţia a II-a civilă, în rejudecare, în dosarul nr. x/113/2019*, s-a respins ca neîntemeiat apelul
formulat de reclamantă.
5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1)
pct. 5 şi 8 C.proc.civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi în urma rejudecării în fond a
recursului admiterea apelului formulat.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a
susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit prevederile art. 501 alin. (1) C.proc.civ.,
întrucât nu a respectat dispoziţiile obligatorii date prin decizia de casare.
În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut efectul pozitiv al
autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/327/2017, prin care s-a stabilit că
reclamanta nu a dovedit comunicarea către BEJ B. a deciziei nr. 582 din 23 iulie 2012, pronunţate de
Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, în dosarul nr. x/233/2011 şi nu a analizat dacă din actele dosarului
ar rezulta că intimatul a avut cunoştinţă de decizia invocată.
De asemenea, recurenta aminteşte că excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât la
prima instanţă, a fost respinsă în mod definitiv, nefiind apelată această soluţie.
În aprecierea recurentei, instanţa de apel nu a analizat nici dacă intimatul-pârât a depus toate
diligenţele pentru a obţine încuviinţarea executării silite în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de
atac pe care nu le-a exercitat.
În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta
susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1357 C.civ. şi art. 5 şi art. 45 alin. (1) din Legea
nr. 188/2000.
În opinia recurentei, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile legale evocate la situaţia ce
reclama un astfel de demers.
549
Recurenta consideră că a demonstrat faptul că intimatul-pârât putea şi trebuia să cunoască
decizia nr. 82 din 23 iulie 2012, prin care au fost anulate toate actele de executare silită în dosarul nr.
x/2010. Astfel, atât timp cât la dosarul de executare se regăseau atât încheierea prin care a fost
suspendată executarea silită, cât şi adresa prin care se solicitau copii de pe actele din dosarul de
executare, intimatul-pârât nu trebuia să ignore că pe rolul instanţelor de judecată era o contestaţie
împotriva executării instrumentate de acesta.
Dimpotrivă, susţine recurenta că în virtutea calităţii sale de profesionist avea obligaţia de a
depune toate diligenţele necesare pentru a se informa cu privire la stadiul soluţionării contestaţiilor la
executare formulate împotriva executării silite instrumentate, pentru a se evita întocmirea unor acte
de executare nelegale.
Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că prin simpla studiere a dosarului de
executare silită intimatul-pârât ar fi putut avea cunoştinţă de decizia prin care s-au anulat toate actele
de executare silită în dosarul instrumentat de acesta.
Potrivit recurentei, instanţa de apel trebuia să reţină săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte
ilicite şi nu doar că această faptă există, dar nu are caracter ilicit.
Totodată, recurenta susţine că în analiza faptei ilicite constând în exercitarea defectuoasă a
atribuţiilor de către intimatul-pârât pentru încuviinţarea executării silite, instanţa de apel a reţinut în
mod greşit că este necesară constatarea faptei în cadrul unei contestaţii la executare şi nu în cadrul
cauzei pendinte.
Recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat să atribuie caracter ilicit modului defectuos în
care a înţeles să acţioneze intimatul-pârât în dosarul de încuviinţare a executării silite, în condiţiile în
care aceeaşi instanţă a reţinut că această conduită a intimatului-pârât a condus la perimarea cererii de
încuviinţare a executării silite.
De asemenea, în aprecierea recurentei trebuie reţinut modul neglijent în care intimatul-pârât a
acţionat, nepromovând căile de atac existente împotriva soluţiilor de respingere a cererii de repunere
pe rol şi de perimare a cererii de încuviinţare a executării silite.
Prin urmare, în opinia recurentei instanţa de apel trebuia să atribuie caracter ilicit modului
defectuos în care executorul judecătoresc şi-a îndeplinit atribuţiile în obţinerea încuviinţării
executării silite.
Prin întâmpinarea formulată la 17 februarie 2022, intimatul-pârât BEJ B. a solicitat, în esenţă,
respingerea recursului ca nefondat, iar, prin răspunsul la întâmpinare depus la 10 martie 2022,
recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului ca nefondate.
De asemenea, la 23 mai 2022, intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a solicitat
respingerea căii de atac.
Cauza a fost înregistrată la 7 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a
II-a civilă iar, prin rezoluţia din 9 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la 24 mai 2022.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:
Criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ. nu sunt fondate.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. instituie condiţia existenţei
unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 C.proc.civ. Nulitatea
reprezintă principala sancţiune care se răsfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la
îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel, în
rejudecare, a prevederile art. 501 alin. (1) C.proc.civ., întrucât nu ar fi respectat dispoziţiile
obligatorii din decizia de casare.
550
În cauză, se constată că prin decizia de casare s-a reţinut că instanţa de apel din primul ciclu
procesual nu a analizat toate faptele pretins a fi fost săvârşite de către intimatul-pârât sub aspectul
îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale.
În acest sens, instanţa supremă a stabilit în sarcina instanţei de apel să verifice data la care
intimatul-pârât a preluat dosarul de executare şi dacă intimatul-pârât ar fi putut avea cunoştinţă de
decizia de anulare a executării silite, precum şi să stabilească dacă intimatul-pârât a depus toate
diligenţele pentru a obţine încuviinţarea executării silite în cadrul celui de al doilea dosar de
executare, în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de atac pe care a înţeles să nu le folosească.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a ignorat cele statuate prin decizia de casare, întrucât,
analizând fapta imputată intimatului-pârât privind efectuarea unor acte de executare silită ulterior
pronunţării deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită, în mod greşit a reţinut
puterea de lucru judecat a celor statuate prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/327/2017 privind
exercitarea atribuţiilor profesionale de executor judecătoresc.
Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod
just, a identificat faptele ilicite imputate intimatului-pârât prin acţiunea creditoarei-reclamante
constând în efectuarea unor acte de executare silită în perioada în care executarea silită a fost
suspendată, continuarea procedurii de executare silită şi după pronunţarea deciziei prin care au fost
anulate toate actele de executare silită, precum şi neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege
pentru admiterea cererii ulterioare de încuviinţare a executării silite şi a procedat la analiza acestora,
potrivit îndrumărilor obligatorii ale instanţei de casare.
Astfel, instanţa de apel a constatat că nu există fapta intimatului-pârât privind efectuarea unor
acte de executare silită în perioada de suspendare a procedurii de executare, întrucât în perioada
05.12.2011-23.07.2012 executarea silită nu a fost suspendată.
Referitor la cea de a doua faptă imputată intimatului-pârât, privind efectuarea de acte de
executare silită ulterior pronunţării deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită,
instanţa de apel a reţinut că fapta există, dar nu are un caracter ilicit.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că actul de adjudecare din data de 18 septembrie
2012 a fost întocmit în mod nelegal, însă intimatul-pârât nu ar fi încălcat atribuţiile profesionale prin
emiterea actului de adjudecare ulterior pronunţării deciziei de anulare a tuturor actelor de executare
silită, întrucât recurenta-reclamantă (creditoare) nu i-ar fi comunicat această decizie, fiind invocată în
privinţa imputabilităţii, în temeiul art. 431 alin. (2) C.proc.civ. puterea lucrului judecat a
considerentelor sentinţei civile definitive nr. 2514 din 02.11.2018 a Judecătoriei Tulcea.
Totodată, criticile recurentei privind faptul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2)
C.proc.civ. privind puterea de lucru judecat, întrucât prima instanţă s-a pronunţat asupra acesteia şi a
respins definitiv excepţia autorităţii de lucru judecat, nu sunt fondate.
Înalta Curte constată că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă, întrucât s-a
apreciat că în cauză nu există tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, care să conducă la o
imposibilitate de a se relua judecata aceleiaşi cauze, în timp ce instanţa de apel, în rejudecarea după
casare, a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ca mijloc de probă, în soluţionarea acţiunii
în răspundere delictuală.
În aprecierea recurentei, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de
casare, întrucât nu a analizat şi dacă intimatul-pârât a depus toate diligenţele pentru a obţine ulterior
încuviinţarea executării silite, în condiţiile în care avea la dispoziţie căi de atac pe care nu le-a
exercitat împotriva suspendării şi a perimării executării silite.
Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, analizând fapta imputată
intimatului privind neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege în scopul obţinerii încuviinţării
executării silite, a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 7 lit. a) şi 45 alin. (1) din Legea nr.
188/2000 privind executorii judecătoreşti şi art. 399 alin. (1) şi art. 404 alin. (1) C.proc.civ.,
551
constatarea lipsei de diligenţă a intimatului în îndeplinirea atribuţiilor profesionale trebuie să fie în
corelaţie directă cu o hotărâre judecătorească pronunţată în procedura contestaţiei la executare.
Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că, în caz contrar, în discuţie fiind răspunderea pentru
întocmirea unor acte de executare silită, s-a reţinut că procedura disciplinară împotriva pârâtului-
intimat s-a finalizat cu sancţionarea sa pentru o faptă (depunerea dosarului de executare în original,
nu în copie conformă cu originalul) care nici nu formează obiectul cauzei şi conţinutul faptelor ilicite
imputate prin acţiunea reclamantei.
În consecinţă, nefiind cazul unei încălcări a normele de ordin procedural prevăzute la art. 501
alin. (1) C.proc.civ., ori privind puterea lucrului judecat, sancţionate cu nulitatea potrivit art. 174
C.proc.civ., Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi
cod este nefondat.
Criticile recurentei privesc şi încălcarea dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C.civ. şi art. 5 şi art.
45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ.
Potrivit art. 1357 alin. (1) C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.
De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 188/2000, „activitatea executorilor judecătoreşti se
înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale
altor persoane interesate”, iar conform art. 45 alin. (1), „răspunderea civilă a executorului
judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin
încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.
Acţiunea a avut ca obiect răspunderea executorului judecătoresc (pârâtul-intimat) în
îndeplinirea exercitării atribuţiilor specifice în instrumentarea dosarelor execuţionale ale recurentei-
creditoare, care, se susţine, ar fi condus la prejudicierea acesteia.
În ceea ce priveşte textul care reglementează răspunderea civilă delictuală, prevăzut de art.
1357 C.civ., Înalta Curte reţine că răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de
reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită. Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă
delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Instanţa de apel, din analiza textelor incidente ale art. 1349 şi art. 1357 C.civ., a reţinut corect
condiţiile care se cer a fi întrunite cumulativ, respectiv existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a
raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a
cauzat prejudiciul constând în neglijenţa cu care a acţionat.
Instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a reţinut lipsa unuia dintre aceste
elemente, respectiv caracterul ilicit al faptelor pârâtului-intimat, nemaifiind analizate celelalte
condiţii, inclusiv vinovăţia, răspunderea executorului judecătoresc, faţă de recurenta-creditoare prin
angajarea răspunderii sale civile delictuale, nefiind posibilă.
Instanţa de apel a reţinut corect că, în contextul cauzei, în raport de dispoziţiile art. 404
C.proc.civ. de la 1865, faptele ilicite imputate pârâtului executor judecătoresc trebuiau să fie de
natură să conducă la anularea executării silite, la anularea formelor de executare, cu consecinţa
eventuală a repunerii părţilor în situaţia anterioară demarării procedurii execuţionale, nefiind cazul
unui refuz de a se începe executarea silită, de a se îndeplini un act de executare ori de a se întârzia
executarea silită.
În esenţă, s-a motivat prin decizia criticată că în intervalul 5 decembrie 2011 - 23 iulie 2012,
executarea silită nefiind suspendată, actele de executare emise de intimatul-pârât în acest interval,
respectiv publicaţia de vânzare din 14 iunie 2012 şi procesul-verbal de licitaţie din 9 iulie 2012 nu
erau oprite, conduita pârâtului-intimat fiind legală.
În ceea ce priveşte nelegalitatea actului de adjudecare din 18 septembrie 2012, precum şi a
procesului-verbal de licitaţie, ce a condus la anularea executării silite, instanţa de apel a constatat
552
puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 2514/2018 a Judecătoriei Tulcea, rămasă definitivă prin
decizia nr. 171/2020 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a stabilit că pârâtul-intimat nu şi-a
încălcat atribuţiile profesionale, motivat de faptul că apelanta-creditoare (recurentă în cauză) nu îi
pusese la dispoziţie hotărârea de anulare a actelor de executare.
De altfel, însăşi recurenta arată în cuprinsul căii extraordinare de atac că, sub imperiul
Codului de procedură civilă de la 1865, nu era reglementată obligaţia instanţei care pronunţă
hotărârea de anulare a executării de a-i comunica, din oficiu, această hotărâre şi executorului
judecătoresc.
În fine, Înalta Curte reţine că activitatea executorului judecătoresc se desfăşoară, la cererea
părţii interesate (creditoarea), fiind guvernată de principiul disponibilităţii, sens în care instanţa de
apel a apreciat conţinutul demersurilor întreprinse în executarea creanţei, în procedura de
încuviinţare a executării silite care a fost perimată.
Astfel, instanţa de apel a motivat că, în conformitate cu atribuţiile sale exclusive, pârâtul-
intimat a demarat procedura de încuviinţare a executării silite şi a răspuns la solicitările imperative
ale instanţei privind precizarea cadrului procesual, în condiţiile înstrăinării imobilului supus
procedurii execuţionale, doar că nu a răspuns complet, neobţinând răspunsul cerut de instanţă de la
creditoare (recurenta), ceea ce a condus la suspendarea judecăţii, la respingerea cererii de repunere
pe rol a cauzei şi, în final, la perimarea executării silite, ce permite, de altfel, reluarea procedurii.
Instanţa de apel a motivat că pasivitatea manifestată prin neexercitarea căilor de atac
împotriva hotărârilor de suspendare şi perimare nu putea fi asimilată faptelor cauzatoare de
prejudiciu patrimonial în sarcina creditorului, constatate în prealabil prin soluţionarea contestaţiei la
executare promovate de debitor, cu consecinţa nulităţii, neregularităţii sau viciului procedural
execuţional, constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea în mod nelegal a actului execuţional întocmit
de către executorul judecătoresc, ca premisă a răspunderii delictuale, potrivit art. 404 C.proc.civ.
Instanţa de apel a făcut trimitere şi la conţinutul şi temeiurile răspunderii disciplinare a
pârâtului-intimat, precum şi la dispoziţiile art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000, precum şi la art. 56
din acelaşi act normativ, nefiind fondate criticile privind nemotivarea în drept a acestei soluţii.
Înalta Curte reţine că prejudiciul pretins de creditoare în legătură cu neexecutarea creanţei nu
conducea de plano la îndeplinirea cerinţei privind existenţa faptelor ilicite, care era necesar a fi
dovedite.
Or în cauză, instanţa de apel constatând că una dintre condiţiile cumulative ale răspunderii
delictuale nu era îndeplinită, nu a mai analizat săvârşirea faptelor imputate cu gradul de vinovăţie
prevăzut de lege şi în mod corect a constatat inexistenţa temeiului răspunderii.
În esenţa lor, criticile recurentei nu reprezintă altceva decât trimiteri la situaţia de fapt
prezentată prin cererea de chemare în judecată şi conţin, în realitate, solicitarea de reinterpretare a
probatoriului administrat, aspectele de netemeinicie a hotărârii atacate neputând forma obiectului
controlului de legalitate al instanţei de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte constată că motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu
este fondat, nefiind cazul nesocotirii regulilor de drept substanţial prin decizia atacată.
Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1)
C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr.
329/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă.
553
11. Contract de asigurare de răspundere profesională a executorului judecătoresc.
Interpretarea clauzelor contractuale referitoare la cazurile de excludere a răspunderii
asigurătorului
C.civ., art. 16 alin. (3) teza a II-a, art. 1358
Asigurătorul nu răspunde pentru orice faptă culpabilă a asiguratului, ci doar pentru faptele
şi riscurile preluate în asigurare, excluderile prevăzute expres în contractul de asigurare exonerând
asigurătorul de obligaţia de plată a despăgubirii, acestea nefiind riscuri asigurate.
Astfel, în cazul în care prin poliţa de asigurare de răspundere civilă profesională încheiată
de executorul judecătoresc cu societatea de asigurare este prevăzută ca şi caz de excludere culpa
gravă, în mod corect instanţa a analizat forma de vinovăţie a pârâtului, raportat la dispoziţiile art.
16 şi art. 1358 C.civ., reţinând că fapta a fost comisă dintr-o culpă gravă şi nu reprezintă un risc
asigurat conform contractului de asigurare.
A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Focșani sub nr. x/231/13.11.2017,
reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții: Birou executor judecătoresc B. cu sediul în
Focşani; Casa de Asigurare a Executorilor Judecătoreşti București; S.C. C. S.A. București şi D.,
solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 990.683 lei ca urmare a încălcării
obligațiilor profesionale ale executorului judecătoresc D. în cadrul exercitării profesiei de executor în
cadrul BEJ B. conform art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/2000. Această sumă se compune din:
849.403 lei sumă achitată efectiv prin OP nr. 50 din 15 octombrie 2013, valoarea totală achitată prin
acest Ordin fiind de 1.280.000 lei şi a reprezentat cauțiune în dosarul execuțional nr. x/2013 al BEJ
B., dar din care s-a restituit de către pârât doar suma de 430.597 lei la data de 18 octombrie 2013;
suma de 101.594 lei reprezintă dobânda legală aferentă sumei mai sus indicate, calculată până la data
sesizării instanței; suma de 39.689 lei reprezintă comisioanele aferente creditelor achitate în perioada
2015-2017.
Judecătoria Focşani, prin sentinţa civilă nr. 1924 din 5 martie 2018, a admis excepția
necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Vrancea, Secția
a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
La data de 15 februarie 2019, SC E. SRL, societate în insolvenţă, prin practician F. SPRL, în
contradictoriu cu pârâții BEJ B. şi D. şi chemații în garanție G. SA prin Sucursala Vrancea, C. SA
București şi Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești București, a formulat cerere de
intervenție în cauză, solicitând obligarea pârâtului BEJ B. la plata sumei de 667.894 lei (1.185.000
lei achitată, din care s-a restituit suma de 420.856 lei şi 96.250 lei). A solicitat obligarea chemaților
în garanție la plata acestei sume.
B.Hotărârea instanţei de fond
Prin sentința civilă nr. 7 din 19 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Vrancea a fost
admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC C. SA Bucureşti şi, în
consecinţă:
A fost respinsă acţiunea promovată de reclamanta SC A. SRL şi SC E. SRL - societate în
insolvenţă, în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind promovată împotriva unei persoane care nu
are calitate procesuală pasivă.
Au fost respinse celelalte excepţii invocate de această pârâtă ca fiind invocate de o persoană
fără calitate procesuală pasivă.
554
Au fost respinse, ca fiind neîntemeiate, excepţiile invocate de pârâta G. SA Bucureşti, faţă de
acţiunea principală şi cererea de intervenţie/chemare în garanţie.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL şi cererea de
intervenţie/chemare în garanţie promovată de SC E. SRL - societate în insolvenţă, în contradictoriu
cu pârâţii BEJ B., Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti şi SC G. SA Bucureşti;
A fost obligat pârâtul BEJ B. să plătească reclamantei SC A. SRL despăgubiri civile în sumă
de 849.403 lei.
S-a dispus actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma actualizată la zi la momentul plăţii,
precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la 24 martie 2016 şi până la momentul
achitării integrale a debitului.
A fost obligat pârâtul BEJ B. să plătească intervenientei SC E. - societate în lichidare, în
contul deschis de lichidator, suma de 540.926 lei.
S-a luat act că pentru această sumă nu s-a solicitat actualizarea și nici daune-interese.
Au fost obligați pârâții/chemați în garanție Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești şi
SC G. SA să răspundă pentru debitele (prejudiciul efectiv) stabilite mai sus, în solidar cu pârâtul
BEJ B., până la limita următoarelor sume:
- Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti până la limita sumei de 5000 lei;
- SC G. SA Bucureşti până la limita sumei de 150.000 Euro pentru fiecare dintre părţi:
reclamanta şi intervenienta.
A fost obligat pârâtul BEJ B. să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 25.412 lei cu titlu
de cheltuieli de judecată.
S-a luat act că intervenienta SC E. SRL - societate în lichidare nu a solicitat cheltuieli de
judecată.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei SC G. SA de obligare a reclamantei şi
intervenientei la cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 37 din 8 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr.
x/231/2017, a fost admisă cererea de completare hotărâre formulată de SC C. SA, în contradictoriu
cu SC A. SRL, BEJ B., Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti, D. şi SC E. SRL; s-a dispus
completarea sentinţei civile nr. 7 din 19 februarie 2020 şi, în consecinţă:
A fost obligată reclamanta SC A. SRL să plătească pârâtei C. SA Bucureşti cheltuieli de
judecată în sumă de 16.182,52 lei; a fost obligată intervenienta-reclamantă SC E. SRL - societate în
lichidare să plătească pârâtei C. SA Bucureşti suma de 7.823,59 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
C.Calea de atac împotriva sentinţei instanţei de fond şi a sentinţei de completare
Împotriva sentinței civile nr. 7 din 19 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Vrancea, au
declarat apel pârâta/chemata în garanție societatea G. SA și intervenienta societatea E. SRL.
Împotriva sentinţei civile nr. 37 din 8 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Vrancea, au
declarat apel reclamanta societatea A. SRL şi intervenienta societatea E. SRL.
D.Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 337/A din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Galaţi, Secţia a VI-a civilă a
admis apelul declarat de pârâta-chemată în garanţie G. SA împotriva sentinţei civile nr. 7 din 19
februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Vrancea; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată şi în
rejudecare: a respins acţiunea formulată de reclamanta societatea A. SRL şi cererea de intervenţie -
chemare în garanţie formulată de societatea E. SRL prin administrator judiciar F. SPRL în
contradictoriu cu pârâta - chemata în garanţie societatea G. SA ca nefondate; a obligat pârâta -
chemata în garanţie Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti să răspundă pentru debitele
(prejudiciul efectiv) stabilite, în solidar cu pârâtul BEJ B. în limita sumei de 5000 lei; a obligat
reclamanta societatea A. SRL la plata sumei de 1833,3 lei şi pe intervenienta societatea E. SRL prin
555
administrator judiciar F. SPRL la plata sumei de 3666,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către
pârâta-chemata în garanţie societatea G. SA; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a
respins ca nefondat apelul declarat de intervenienta societatea E. SRL prin administrator judiciar F.
SPRL împotriva sentinţei civile nr. 7 din 19 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Vrancea; a
respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta societatea A. SRL şi de intervenienta
societatea E. SRL prin administrator judiciar F. SPRL împotriva sentinţei civile nr. 37 din 8 iulie
2020 pronunţată de Tribunalul Vrancea; a obligat intervenienta societatea E. SRL prin administrator
judiciar F. SPRL la plata sumei de 6123,50 lei către pârâta - chemata în garanţie societatea C. S.A. şi
către pârâta - chemata în garanţie societatea G. SA la plata sumei de 6815,5 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată în apel; a obligat reclamanta societatea A. SRL la plata sumei de 6123,50 lei către pârâta
- chemata în garanţie societatea C. S.A. şi către pârâta - chemata în garanţie G. SA la plata sumei de
6816,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
E.Calea de atac împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi au declarat recurs reclamanta SC A.
SRL şi intervenienta societatea E. SRL - în insolvenţă prin administrator judiciar F. SPRL.
Reclamanta SC A. SRL critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Deşi instanţa de apel reţine existenţa condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale
a executorului judecătoresc ajunge la concluzia că există o cauză exoneratoare de răspundere a
societăţii de asigurare care operează în cauză şi, astfel, lipseşte de efecte întreaga instituţie a
răspunderii civile delictuale şi a poliţei de asigurare.
Hotărârea este nemotivată întrucât instanţa de apel nu arată care este efectiv culpa gravă,
respectiv actul juridic pretins efectuat sau neefectuat de executor în procedura execuţională.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea, respectiv art. 16 şi art. 1358 C.civ. - în cauză fiind
întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Normele de drept material ce trebuiau aplicate în cauză sunt dispoziţiile art. 1357 C.civ.
coroborat cu art. 16 alin. (1) C.civ. şi alin. (3) teza I şi nicidecum dispoziţiile art. 16 alin. (3) teza a
II-a C.civ.
În cauză sunt aplicabile doar condiţiile generale de răspundere civilă profesională.
În conformitate cu dispoziţiile din Asigurarea de răspundere civilă profesională nu există
această clauză de excludere „culpa gravă”, astfel cum a reţinut instanţa de apel, condiţie ce se
regăseşte doar în cadrul Condiţiilor Generale de răspundere civilă.
În cauză nu se pot aplica dispoziţiile art. 1358 C.civ. deoarece faptele săvârşite de executorul
judecătoresc nu sunt străine de persoana autorului faptei.
Criteriul obiectiv este reprezentat de hotărârile judecătoreşti ce au anulat actele de executare
efectuate de pârât, iar natura subiectivă este reprezentată de executorul judecătoresc care, din culpă, a
dispus de sumele ce aparţin recurentei-reclamante şi a achitat alte dosare de executare.
Pârâtul BEJ B. a săvârşit din culpă faptele reţinute în sarcina sa, o culpă evidentă, fără a se
putea circumscrie această culpă vreunui caz de excludere, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Nu există o culpă gravă, ci doar culpa în formă simplă, executorul optând să achite către
creditorul din dosarul de executare (a cărui acte de executare au fost anulate) în defavoarea
recurentei-reclamante.
Executorii judecătoreşti folosesc contul de consemnare astfel, fiind de notorietate faptul că
sting debitele în funcţie de urgența lor.
Se solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată.
Intervenienta E. SRL - societate în insolvenţă, prin administrator judiciar F. SPRL, critică
decizia recurată sub următoarele aspecte:
556
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut faptul că sunt întrunite elementele
pentru antrenarea răspunderii civile, însă în apel s-a reţinut o altă formă de vinovăţie a pârâtului, care
ar fi o cauză de exonerare de răspundere.
În cauză nu există o hotărâre de punere a părţilor în situaţia anterioară actelor de adjudecare,
de unde rezultă că nu se putea prevede de către executor perioada de plată a sumelor din dosarul
execuţional şi, mai ales, modalitatea prin care adjudecatarii vor solicita returnarea sumelor, aceştia
având deschisă calea întoarcerii executării silite, cât şi a contestaţiei la executare.
Doar plata către o terţă persoană nu poate fi încadrată în categoria culpei grave.
În condiţiile în care s-a constatat decăderea autorităţii fiscale şi, deci, lipsa de diligenţă a
acesteia în urmărirea propriei creanţe în termen, recurenta-intervenientă apreciază că este îndreptăţită
şi la suma de 126.968 lei, deoarece în caz contrar s-ar înfrânge principiul reparării integrale a
prejudiciului.
Cererea prin care s-a solicitat obligarea intervenientei - societate în insolvenţă la plata
cheltuielilor de judecată are natura unei acţiuni în realizarea unei creanţe asupra averii debitorului,
astfel că este corectă aplicarea de către instanţă a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
care se referă la suspendarea de drept a acestor acţiuni.
Se solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.
F.Analizând recursurile prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte
apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere
când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii
ori numai motive străine de natura cauzei.
Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de
motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate
constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs,
respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În cauză, instanţa de judecată a arătat în considerentele hotărârii obiectul cererii şi susţinerile
pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate,
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.
Astfel, au fost arătate faptele concrete ale executorului judecătoresc care au fost săvârşite din
culpă gravă, precum şi motivele pentru care a fost înlăturată răspunderea societăţii de asigurare G.
SA.
Începând cu data de 24 martie 2016, executorul judecătoresc a dispus pe nedrept de sumele de
bani consemnate de reclamantă şi intervenientă cu titlu de preţ pentru imobilele adjudecate.
Faptele de a nu restitui adjudecatarilor sumele consemnate ca preţ al adjudecării, făcând plăţi
în contul altei societăţi, precum şi în contul unui cabinet de avocatură, dispunând pe nedrept de
sumele de bani consemnate, au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind săvârşite din culpă gravă.
Fiind promovată alături de acţiunea în răspunderea civilă delictuală a executorului
judecătoresc şi acţiunea civilă contractuală directă, pe lângă condiţiile răspunderii asigurătorului
trebuie dovedită şi conformitatea faptei ilicite cu riscul asigurat.
În condiţiile de asigurare, anexe la poliţa de asigurare încheiată cu G. SA, este prevăzută ca şi
caz de excludere culpa gravă, definiţia acesteia regăsindu-se în art. 15.8 din condiţiile generale,
definiţie identică cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) teza a II-a C.civ.: „culpa este gravă când autorul a
acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi
manifestat-o faţă de propriile interese”.
Aşa fiind, motivarea hotărârii se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor
logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative, ci oferă părţilor şi instanţei de control
557
judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia
prezentată în dispozitiv.
Ca atare, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În cauză nu sunt întrunite cerinţele acestui motiv de casare.
Instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare corectă a clauzelor contractului de asigurare
referitoare la exonerarea asigurătorului de obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare, reţinând că
faptele săvârşite din culpă gravă reprezintă excludere din asigurare, fiind incidente clauzele de
excludere cuprinse în condiţiile de asigurare, coroborate cu dispoziţiile art. 16 şi art. 1358 C.civ.
Asigurătorul nu răspunde pentru orice faptă culpabilă a asiguratului, ci doar pentru faptele şi
riscurile preluate în asigurare.
Excluderile prevăzute expres în contractul de asigurare exonerează asigurătorul de obligaţia
de plată a despăgubirii, acestea nefiind riscuri asigurate.
Culpa gravă este definită în art. 15.8 din Condiţiile generale şi în art. 5 din Condiţiile speciale
privind asigurarea de răspundere civilă profesională decurgând din practica executorilor
judecătoreşti, fiind identică cu dispoziţiile art. 16 C.civ.
Instanţa de apel a analizat în mod corect forma de vinovăţie a pârâtului, raportat la dispoziţiile
art. 16 C.civ. şi art. 1358 C.civ., reţinând că fapta a fost comisă dintr-o culpă gravă şi nu reprezintă
un risc asigurat conform contractului de asigurare.
În ceea ce priveşte modul de interpretare a probelor administrate, precum şi raţionamentul
instanţei de apel în stabilirea gradului de vinovăţie, acestea nu pot face obiectul analizei instanţei de
recurs întrucât ţin de temeinicia hotărârii.
Aşa fiind, hotărârea este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în
cauză.
În ceea ce priveşte critica recurentei E. referitoare la cheltuielile de judecată, aceasta este
nefondată, nefiind formulate critici de nelegalitate cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a
aplicat dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi, respectiv art. 455 C.proc.civ.
Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, Înalta
Curte reţine caracterul legal al dezlegării date de instanţa de apel cu privire la lipsa oricărei relevanţe
a stării de insolvabilitate a societăţii E., raportat la cheltuielile de judecată la plata cărora a fost
obligată.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de
nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor
art. 496 C.proc.civ., recursurile au fost respinse ca nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ., recurentele au fost obligate la plata
cheltuielilor de judecată în recurs către intimatele-pârâte C. SA şi G. SA.
558
12. Contract de prestări servicii. Emiterea unor facturi pro-forma. Neemiterea facturii fiscale.
Consecinţe asupra caracterului exigibil al creanţei
C.proc.civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

C.civ. 1864, art. 969
Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1)
Factura pro-forma în care sunt individualizate serviciile prestate și sunt menționate valoarea
acestora și contractul în baza căreia a fost emisă poate fi avută în vedere pentru determinarea
cuantumului creanței ce face obiectul acțiunii în pretenții formulată de prestatorul reclamant.
Temeiul obligaţiei de plată a contravalorii unor servicii prestate este contractul încheiat
între părţi, emiterea facturilor nefiind o condiţie pentru naşterea obligaţiei de plată a serviciilor.
Prin urmare, odată ce s-au constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi
existenţa unei creanţe certe şi exigibile împotriva beneficiarului serviciilor prestate, în mod corect
instanța a admis pretenţiile reclamantului, critica privind faptul că doar factura fiscală, nu şi cea
pro-forma, poate naşte obligaţii în sarcina destinatarului şi, prin urmare, numai cea dintâi poate fi
opusă de emitent în vederea satisfacerii creanțelor sale, neputând fi primită.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2288 din 3 noiembrie 2022
A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A.
S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. prin care a solicitat:
1. obligarea B. la plata sumei de 3.101.327,58 lei (echivalentul a 651.168 Euro) compusă din:
suma de 2.606.157,63 lei (echivalentul a 547.200 Euro) şi TVA-ul aferent acestei sume, în valoare de
495.169,95 lei (echivalentul a 103.968 Euro) („Debit de bază”) reprezentând contravaloarea
serviciilor prestate de A. în perioada 2016 - 2019 în temeiul Contractului, aferentă Facturilor depuse
în Anexa nr. 1 la prezenta cerere de chemare în judecată, pentru neexecutarea obligaţiei contractuale
de plată a preţului de către B.; a menționat că își rezervă dreptul de a solicita şi suma reprezentând
contravaloarea penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea obligaţiei contractuale de plată a
preţului de către B.;
2. obligarea B. la plata tuturor cheltuielilor de judecată antrenate pentru soluţionarea
prezentului litigiu.
B. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1769 din 8 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a
respins excepţia prescripției dreptului la acţiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins
acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca neîntemeiată.
C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând schimbarea acesteia
în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a
excepţiei prescripției dreptului material la acţiune şi a obligării B. la plata sumei de 3.101.327,58 lei
reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de A. în perioada 2016 - 2019 în temeiul
Contractului, aferentă facturilor depuse în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, pentru
neexecutarea obligaţiei contractuale de plată a preţului de către B., cu obligarea la plata cheltuielilor
de judecată.
Pârâta societatea B. a formulat apel incident la considerentele hotărârii. A criticat
considerentele prin care prima instanţă a reţinut următoarele: „în raport de clauzele acestui contract şi
559
ale actului adiţional nr. 1 din 19 septembrie 2013 la acest contract urmează a fi analizată cererea
reclamantei, fiind singurele înscrisuri însuşite de părţi prin semnare şi ştampilare”.
În acest context, în opinia apelantei-pârâte, limitându-şi analiza doar asupra acestor înscrisuri,
instanţa a ignorat o realitate juridică, trecând astfel peste voinţa reală a părţilor.
Pârâta societatea B. a declarat şi apel principal solicitând schimbarea în parte a sentinţei în
sensul admiterii prescripției dreptului material la acţiune, cu obligarea la plata cheltuielilor de
judecată.
D.Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 1964 A din 6 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă societatea B. S.A.; a admis
apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. şi apelul principal declarat de apelanta-pârâtă
societatea B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1769 din 8 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune şi a respins ca fiind prescrise pretenţiile aferente perioadei aprilie -
septembrie 2016; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să plătească
reclamantei suma de 3.016.311,6 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada
octombrie 2016 - aprilie 2019 în temeiul contractului înregistrat sub nr. 5276 din 28 decembrie 2010
la B. şi sub nr. 2 din 11 noiembrie 2010 la A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de
judecată în cuantum de 45.079,77 lei.
E.Considerentele hotărârii instanţei de apel
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit contractului încheiat între părţi, apelanta-reclamantă A. pune la dispoziţia B. datele
de acces în sistemul A., instruieşte personalul delegat de B. în vederea utilizării sistemului de
evaluare (art. 4.1), iar apelanta-pârâtă B. publică în sistemul A., conform indicaţiilor prestatorului,
autovehiculele declarate daună totală în vederea evaluării şi tranzacţionării acestora (art. 3.1) şi
respectă instrucţiunile de operare în sistem.
Apelanta-pârâtă era cea care introducea datele în sistem, având libertatea de a publica date
pentru orice autovehicul, asigurat CASCO sau RCA, fără ca apelanta-reclamantă să poată controla
sau cenzura informaţiile în funcţie de tipul asigurării.
În mod întemeiat prima instanţă a reţinut că singurele înscrisuri însuşite de părţi prin semnare
şi ştampilare în raport de care trebuie analizată cererea reclamantei sunt contractul nr. 5276 din 28
decembrie 2010 şi actul adițional nr.1 din 19 septembrie 2013, motiv pentru care apelul incident
declarat de apelanta-pârâtă împotriva acestor considerente este nefondat.
Apelanta-reclamantă a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale,
fiind incidente dispoziţiile art. 969 şi 1079 din vechiul Cod civil.
Pe parcursul anilor 2016 - 2018 apelanta-pârâtă nu a utilizat numai sistemul de evaluare pus
la dispoziţie de A., aşa încât au devenit incidente dispoziţiile art. 9.2 din contract, potrivit cărora
necomunicarea de către B. a deciziei de utilizare a mai multor sisteme de evaluare cu minim 15 zile
înainte de implementarea acestei decizii atrage facturarea completă a serviciilor de la data semnării
contractului.
Curtea a constatat că în mod nelegal prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a art. 2537 pct.
4 din noul Cod civil şi a art. 1522 din vechiul Cod civil în ce priveşte întreruperea cursului
prescripţiei.
Întrucât contractul este încheiat în 2010, potrivit art. 43 C. com., datoriile comerciale lichide
şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. Apelanta - pârâtă era de
drept în întârziere, iar notificarea din 3 aprilie 2019 şi cele care au urmat nu au semnificaţia unei
puneri în întârziere în sensul art. 2537 pct. 4 din noul Cod civil şi nu pot fi considerate cauze de
întrerupere a cursului prescripţiei.
560
Termenul de prescripţie este de 3 ani, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la
29 octombrie 2020, iar pentru pretenţiile exigibile anterior datei de 29 octombrie 2016 este
întemeiată excepţia prescripției. Aşadar, pretenţiile aferente perioadei aprilie - septembrie 2016 sunt
prescrise.
Potrivit art. 5.6 din contract, plata evaluărilor se face lunar de către B., prin ordin de plată, în
data de 10 a fiecărei luni, în baza facturii emise de prestator.
Prin actul adiţional nr. 1 din 19 septembrie 2013 părţile au convenit completarea contractului,
stabilind că prestarea serviciului se va considera realizată la momentul acceptării de către beneficiar
a raportului de activitate a prestatorului.
Întrucât facturile pro-forma emise de apelanta-reclamantă individualizează serviciile prestate
şi contractul în baza cărora au fost emise şi menţionează valoarea acestor servicii, acestea pot fi
avute în vedere pentru determinarea cuantumului creanţei. Apelanta-pârâtă avea obligaţia de a
efectua plata în termen de 10 zile de la emiterea acestor facturi.
Curtea a reţinut că sunt întemeiate criticile aduse sentinţei prin apelul declarat de apelanta-
reclamantă, apreciind că aceasta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale
şi a unei creanţe certe şi exigibile împotriva apelantei-pârâte.
F.Calea de atac împotriva deciziei instanţei de apel
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta societatea B. S.A., criticând-o sub
următoarele motive de nelegalitate:
Decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ce priveşte încheierea actului adiţional
2015 - motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Instanţa de apel a ignorat argumentele aduse de B. în dovedirea modificării cadrului
contractual conform celor stipulate în actul adiţional 2015 în conformitate cu voinţa reală a părţilor.
Nu s-a dat relevanţă juridică acestui act adiţional reţinându-se că nu a fost semnat şi
ştampilat, că definirea obiectului este diferită de cea a contractului iniţial. Documentele invocate de
instanţă sunt în realitate o dovadă incontestabilă că B. a pierdut posibilitatea de a administra datele
transmise către platformă, B. fiind nevoit să ceară rapoarte şi situaţii de la angajaţii A.
Decizia a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material - motiv de casare prevăzut
de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Modificarea contractului încheiat între părţi prin actul adiţional trebuie analizată din
perspectiva noului Cod civil.
Instanţa de apel nu a analizat în niciun mod modificarea contractului 5276 în baza poziţiei
clare şi neechivoce a părţilor în executarea contractului, reţinând că singurele înscrisuri însuşite de
părţi prin semnare şi ştampilare în raport de care trebuie analizată cererea reclamantei sunt contractul
nr. 5276 din 28 octombrie 2010 şi actul adiţional nr. 1 din 19 septembrie 2013. O astfel de soluţie
contravine principiului consensualismului, consacrând forma scrisă a contractului ca şi condiţie ad
validitatem la încheierea acestuia.
În evidenta implementare a actului 2015, ulterior acestuia, A. nu a mai emis nici o factură
către B. pentru anunţurile publicate pe platforma B.
Deşi instanţa de apel a respins susţinerile B. în sensul că a fost modificat contractul prin actul
adiţional 2015, instanţa de apel a încălcat prin hotărârea pronunţată chiar prevederile contractului
5276.
Pentru o corectă determinare a tarifelor, întocmirea unui raport de activitate acceptat de B. şi
facturarea regulată, lunară, erau esenţiale pentru a se putea verifica dacă s-au calculat în mod corect
tarifele.
Instanţa de apel a decis că plățile solicitate de A. sunt datorate, înlăturând condiţiile
contractuale pentru a face dovada prestării serviciilor precum şi criteriile de stabilire a taxelor de
evaluare. În acest mod, instanţa de apel încalcă principiul forţei obligatorii a contractului.
561
Au fost încălcate norme de drept material referitoare la interdicţia oricăror acorduri care
restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa.
Restricţia impusă de A. pentru B. de a publica informaţiile despre epavele care urmează a fi
vândute doar pe platforma A. are vădit caracter anticoncurenţial, restrângând sau chiar împiedicând
concurenţa.
Aceste dispoziţii contractuale contravin expres normelor prevăzute de art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 21/1996 şi sunt lovite de nulitate absolută, astfel că nu pot produce efecte. În egală măsură
nu pot produce efecte nici sancţiunile pe care contractul le ataşase acestei interdicții, respectiv
dublarea taxelor şi care au caracterul unei veritabile clauze penale.
Au fost încălcate normele de drept material referitoare la emiterea facturii pentru serviciile
prestate. Din punct de vedere juridic, factura pro-forma are caracterul unei oferte pe care emitentul
trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia. Emiterea unei astfel de facturi nu are
nici un impact asupra destinatarului şi nu duce la naşterea unei obligaţii de plată în sarcina acestuia.
Faptul că la redactarea contractului, părţile nu au distins între factura fiscală şi cea pro-forma
nu conduce la ideea că au acceptat naşterea obligaţiilor de plată în temeiul oricăruia dintre aceste
două tipuri de facturi.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare
Curţii de apel.
G.Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta
Curte apreciază criticile aduse acesteia ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, recursul
urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. casarea unei hotărâri se poate cere
ori numai motive străine de natura pricinii.
Recurenta susţine că instanţa de apel ar fi ignorat argumentele aduse de B. în dovedirea
modificării cadrului contractual conform celor stipulate în actul adiţional 2015, iar această
neanalizare echivalează cu nemotivarea hotărârii.
În realitate, motivarea hotărârii recurate respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b)
C.proc.civ. şi se înfăţişează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii.
Instanţa de apel nu avea cum să analizeze actul adiţional 2015, câtă vreme, aşa cum
subliniază chiar recurenta, acest act nu a fost niciodată semnat de părţi. Aşa fiind, acest act adițional
nu a intrat niciodată în vigoare şi nu a produs efecte, ceea ce a reţinut şi instanţa de apel.
Contractul dintre părţi a fost încheiat în formă scrisă, semnat şi ştampilat de acestea, iar, în
această situaţie, orice eventuală modificare trebuie să fie făcută în aceleaşi condiţii.
Pe de altă parte, Curtea de apel a reţinut că actul adiţional la care B. face referire are un obiect
diferit de cel al contractului nr. 5276 din 28 decembrie 2010. În anul 2015 între părţi au existat
discuţii referitoare la un proiect pilot pentru o altă categorie de vehicule, respectiv daune majore, însă
acest act adiţional nu a fost semnat de nici una din părţi.
Aşadar, este corectă reţinerea instanţei în sensul că singurele înscrisuri însuşite de părţi prin
semnare şi ştampilare în raport de care trebuie analizată cererea reclamantei sunt contractul nr. 5276
din 28 decembrie 2010 şi actul adiţional nr. 1 din 19 septembrie 2013.
Motivarea instanţei de apel oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza
cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Obligaţia de motivare a hotărârii este o rezultantă a exigenţelor ce decurg din art. 6
paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, însă această exigenţă nu poate fi înţeleasă
ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa având
posibilitatea să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în
cadrul unui singur considerent.
562
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Motivul arătat presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-
a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.
Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat norme de drept material în ce privește actul
adiţional din 2015. Această critică nu poate fi primită pentru că, reţinând faptul că actul adiţional nu
a fost semnat de părţi, nu a intrat niciodată în vigoare şi nu a produs efecte juridice, instanţa nu a
analizat prevederile acestui act, astfel că este imposibil să fi încălcat norme de drept material.
Potrivit dispoziţiilor art. 6.1 din contractul nr. 5276/2010: „Prezentul contract se încheie pe o
durată de 1 an, începând cu data semnării şi înregistrării acestuia de către părţi. Dacă nici una din
părţi nu denunţă contractul cu 15 zile înainte de expirare, contractul se prelungeşte pe perioade
egale”.
Nu au fost încălcate normele de drept material în ce privește principiul forţei obligatorii a
contractului.
Curtea a reţinut în mod corect faptul că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor
răspunderii civile contractuale, fiind incidente dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod civil. Au fost
analizate înscrisurile depuse la dosar şi s-a stabilit că au fost prestate servicii de către reclamantă în
perioada 2016 - 2018, aspect necontestat de recurenta-pârâtă. Ceea ce invocă recurenta-pârâtă este
faptul că, potrivit noii înţelegeri a părţilor, care ar fi intervenit tacit în cursul anului 2015, prestarea
serviciilor de evaluare a epavelor a fost făcută de reclamantă cu titlu gratuit.
Astfel cum s-a reţinut anterior în considerente, părţile nu au semnat actul adiţional din 2015,
aşa încât acesta nu a produs efecte între părţi.
Este de necontestat faptul că au fost efectiv prestate servicii de către reclamantă, iar
recurenta-pârâtă avea cunoştinţă despre acestea. De altfel, B. a continuat să utilizeze serviciile A., iar
prin notificarea nr. 259/287 din 13 martie 2019 a solicitat ca A. să continue să presteze aceste servicii
până la încetarea contractului.
Instanţa de apel nu a încălcat normele de drept material în ce privește emiterea facturii pentru
serviciile prestate.
Temeiul obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor prestate este contractul încheiat între
părţi. Emiterea facturilor nu este o condiţie pentru naşterea obligaţiei de plată a serviciilor.
Critica privind faptul că doar factura fiscală, nu şi cea pro-forma, poate naşte obligaţii în
sarcina destinatarului şi, prin urmare, numai cea dintâi poate fi opusă de emitent în vederea
satisfacerii creanțelor sale, nu poate fi primită.
În realitate, Curtea de apel a reţinut, în mod corect, faptul că facturile pro-forma emise de
reclamantă individualizează serviciile prestate şi contractul în baza cărora au fost emise şi
menţionează valoarea acestor servicii, astfel că pot fi avute în vedere pentru determinarea
cuantumului creanței.
Odată ce s-au constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi existenţa unei
creanţe certe şi exigibile împotriva pârâtei-recurente, în mod corect au fost admise pretenţiile
reclamantei.
Prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei se referă la înţelegeri între întreprinderi şi
practici concertate care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea
concurenţei.
Între părţi nu a existat o înţelegere cu acest efect. Contractul încheiat între părţi prevedea
faptul că A. percepea un tarif de 50 euro/evaluare autovehicul, tarif cu discount, dacă se utilizează
exclusiv sistemul de evaluare A., întrucât şansele de ofertare în cadrul unei astfel de licitaţii sunt mai
mari, iar valorile obţinute pe epave sunt mult mai mari.
563
Se percepea un tarif de 100 euro/evaluare autovehicul, tarif fără discount, dacă se utilizează
mai multe sisteme de evaluare/tranzacţionare, întrucât în această situație ofertanţii urmăresc în
paralel preţurile epavei şi pe alte platforme, iar şansele ca aceştia să supraliciteze în sistemul A. scad.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de
nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor
art. 496 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C.proc.civ., recurenta-pârâtă a fost obligată la plata
cheltuielilor de judecată în recurs către intimată.
13. Acţiune în pretenţii având ca obiect taxa pe valoare adăugată aferentă unei operaţiuni de
închiriere a imobilului. Condiţii de admisibilitate
C.civ., art. 1349, art. 1357, art. 1371 alin. (1)

C. fisc., art. 265, art. 292 alin. (2) lit. e)-f), alin. (3)
Potrivit art. 292 alin. (2) lit. e) C. fisc., sunt scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată
arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile, acordarea unor drepturi reale
asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct şi superficia, cu plată, pe o anumită perioadă.
Conform art. 292 alin. (3) C. fisc., orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea
operaţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi f), în condiţiile stabilite prin normele metodologice.
În cazul în care s-a optat pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată aferente unei operaţiuni
de închiriere a imobilului, exercitarea opţiunii locatorului pentru aplicarea acestei taxe şi virarea sa
către bugetul de stat nu justifică adăugarea ei la despăgubirile pretinse fostului chiriaş prin cererea
de chemare în judecată al cărei obiect constă în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat
prin folosirea fără drept a imobilului după încetarea contractului de închiriere.
Procedând în acest mod, locatorul pretinde repararea unui prejudiciu suplimentar pe care şi l-
a cauzat singur, or, conform art. 1.371 alin. (1) C.civ., când victima a contribuit cu intenţie sau din
culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o
facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
Prin urmare, pârâtul nu poate fi obligat la plata taxei pe valoarea adăugată aferente sumelor
acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 2 noiembrie
2020, sub nr. x/3/2020, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei
să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 48.673,1 euro (în echivalent în lei la data plăţii, la cursul
B.N.R.) şi a sumei de 151.553,7 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, a taxei pe
valoarea adăugată şi a dobânzii legale aferente.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.357 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1413 din 25 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a
admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 19.330,12 euro,
reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă, la care se adaugă dobânda legală de 1.190,80 euro, a
sumei de 17.917,24 lei, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă, la care se adaugă dobânda legală
de 771,87 lei şi a sumei de 106.823,8 lei, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă, la care se
adaugă dobânda legală de 1.842,81 lei.
564
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în parte a
sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei la plata inclusiv a taxei pe valoarea adăugată aferente
contravalorii lipsei de folosinţă şi a dobânzii legale.
Prin decizia civilă nr. 1785A din 8 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
atac şi casarea deciziei atacate.
În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că decizia
atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 286 şi art. 292 alin. (3) C. fisc.
În concret, a arătat că taxa pe valoarea adăugată aferentă contravalorii lipsei de folosinţă nu
provine în mod direct din livrarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, însă derivă din
imposibilitatea de închiriere a imobilului.
A mai susţinut că, în urma exercitării opţiunii de aplicare a taxei pe valoarea adăugată în
condiţiile art. 292 alin. (3) C. fisc., această taxă poate fi solicitată de la partea adversă.
În acest context, recurenta-reclamantă a subliniat că a virat la bugetul de stat taxa pe valoarea
adăugată aferentă sumelor pretinse în lunile în care au fost emise facturile de regularizare a sumelor
respective.
În final, a conchis că art. 292 alin. (3) C. fisc. este aplicabil indiferent de temeiul juridic
invocat pentru sumele pretinse cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, întrucât izvorul acestor pretenţii
este acelaşi, respectiv lipsa folosinţei imobilului.
În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la recurs.
Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente,
Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că în urma exercitării opţiunii de aplicare a taxei pe
valoarea adăugată în condiţiile art. 292 alin. (3) C. fisc., taxa virată la bugetul de stat poate fi solicitată
de la partea adversă cu titlu de despăgubiri indiferent de temeiul juridic invocat, întrucât izvorul
acestor pretenţii este acelaşi, respectiv lipsa folosinţei imobilului.
Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material.
Pentru a facilita deplina înţelegere a prezentei decizii se impune evocarea succintă a
raporturilor dintre părţi şi a aspectelor factuale relevante reţinute de instanţele devolutive, în raport de
care va fi verificată corecta aplicare a legii.
Astfel, instanţele devolutive au reţinut că intimata-pârâtă a continuat să folosească imobilul în
litigiu inclusiv după încetarea contractului de închiriere nr. 11734bis din 26 iulie 1991 și dispunerea
evacuării sale prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/1999 şi nr. x/299/2018; despăgubirile
pretinse prin acţiune constau în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului prin raportare la nivelul
chiriei stabilite prin hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi taxa pe valoarea
adăugată aferentă.
Despăgubirile disputate în recurs vizează numai taxa pe valoare adăugată aferentă sumelor
acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului.
Potrivit art. 265 C. fisc., taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul
statului şi care este colectat conform prevederilor prezentului titlu.
Astfel, taxa pe valoarea adăugată reprezintă un impozit indirect datorat la bugetul de stat de
către consumatorul final.
565
Potrivit art. 292 alin. (2) lit. e) C. fisc., sunt scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată
arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile, acordarea unor drepturi reale
asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct şi superficia, cu plată, pe o anumită perioadă.
Conform art. 292 alin. (3) C. fisc., orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea
operaţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi f), în condiţiile stabilite prin normele metodologice.
Astfel, printre operaţiunile scutite de la aplicarea şi plata taxei pe valoarea adăugată figurează
şi închirierea imobilelor; persoana impozabilă poate însă opta pentru taxarea operaţiunii respective.
În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a optat pentru
aplicarea taxei pe valoarea adăugată aferente unei operaţiuni de închiriere a imobilului, faţă de
evaluarea contravalorii lipsei de folosinţă la nivelul chiriei pe care ar fi putut să o perceapă de la un
chiriaş care desfășoară o activitate similară cu cea a intimatei-pârâte.
Exercitarea opţiunii pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată şi virarea sa către bugetul de
stat nu justifică însă adăugarea acestei taxe la despăgubirile pretinse intimatei-pârâte, din moment ce
obiectul cererii constă în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin folosirea fără drept a
imobilului, şi nu chirie.
De altfel, procedând în acest mod, autoarea recursului pretinde repararea unui prejudiciu
suplimentar pe care şi l-a cauzat singură. Or, conform art. 1.371 alin. (1) C.civ., când victima a
contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau
în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe
care a pricinuit-o.
În consecinţă, despăgubirile reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă unei operaţiuni
nesupuse acestei taxe se circumscriu unui prejudiciu imputabil exclusiv recurentei-reclamante.
În plus, autoarea recursului nu a invocat în justificarea acestor pretenţii prestarea unor servicii
către intimata-pârâtă sau existenţa unui contract de închiriere în vigoare, ci folosirea imobilului în
lipsa unui titlu valabil, astfel încât prejudiciul invocat nu rezultă dintr-o operaţiune impozabilă.
Emiterea facturilor cuprinzând şi taxa pe valoarea adăugată aferentă contravalorii lipsei de
folosinţă către intimata-pârâtă nu este de natură a conduce la concluzia contrară de vreme ce acţiunea
nu este fundamentată pe răspunderea contractuală, ci pe răspunderea delictuală.
Prin urmare, intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata taxei pe valoarea adăugată aferente
sumelor acordate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, a
respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.
14. A) Acţiune în răspundere civilă contractuală pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Întreruperea cursului prescripţiei. Condiții și efecte. B) Cerere de îndreptare a erorii
materiale din dispozitivul hotărârii. Principiul dezînvestirii. Condiţii şi efecte
C.proc.civ., art. 235, art. 401, art. 429, art. 431 alin. (2), art. 435 alin. (1), art. 442
Decretul nr. 167/1958, art. 16 lit. a)
A) Potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe
prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia.
În cazul în care prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul tinde la valorificarea
dreptului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, în temeiul răspunderii civile
566
contractuale, pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie este necesară recunoaşterea de
către pârâtă a dreptului la despăgubiri pretins de reclamant în temeiul contractului de mandat
încheiat între aceștia.
Simpla recunoaştere a dreptului de a folosi locuinţa nu echivalează cu o recunoaştere în
sensul art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, deoarece dreptul la despăgubiri este distinct de
dreptul de a folosi locuinţa și, prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa acestui caz întreruptiv de
prescripţie.
B) Potrivit prevederilor art. 429 C. procedură civilă, „după pronunțarea hotărârii instanța
se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.”
Dezînvestirea instanţei se apreciază în funcţie de momentul pronunţării soluţiei care se
consemnează în minută, conform art. 401 C.proc.civ. Ca atare, minuta reprezintă actul procedural
în raport de care se verifică respectarea principiului dezînvestirii.
Respectarea acestui principiu impune ca soluţia din dispozitivul hotărârii să coincidă cu
soluţia consemnată în minută.
Eventualele erori materiale cu privire la sumele indicate în cuprinsul hotărârii trebuie
corectate prin raportare la sumele menţionate în minută, astfel încât respingerea cererii de
îndreptare a erorii materiale nu a condus la încălcarea principiului dezînvestirii, în condițiile în
care instanţa nu a revenit asupra opiniei sale consemnate în minută, nefiind menţionate alte sume
decât cele indicate în minută.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 939 din 3 mai 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 14 martie
2017, sub nr. x/3/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării
Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia C., Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul
D., Oraşul E., Municipiul Bucureşti, prin primarul general, F. S.A. şi G. S.R.L la plata despăgubirilor
rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei reclamanţilor din cartierul X, începând cu 6 octombrie
2006 şi până la predarea locuinţei cu toate utilităţile funcţionale, despăgubiri evaluate la 1.000 euro
lunar, adică 126.000 euro până în martie 2017, precum şi în continuare până la predarea locuinţei
către reclamanţi, în temeiul răspunderii civile contractuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii
civile delictuale.
Prin încheierea din 18 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia
prescripţiei cu privire la pretenţiile aferente perioadei 6 octombrie 2006 - 13 martie 2014 şi a respins
excepţia prescripţiei cu privire la pretenţiile aferente perioadei ulterioare datei de 13 martie 2014.
Prin sentinţa civilă nr. 2017 din 8 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a
respins acţiunea (întemeiată pe răspunderea contractuală) formulată de reclamanţii A. şi B., în
contradictoriu cu pârâtul Sectorul 1 Bucureşti, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a
acestui pârât; a respins acţiunea formulată, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării
Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Judeţul D., Oraşul E., Municipiul
Bucureşti, prin primar general, F. S.A. şi G. S.R.L., pentru lipsa calităţii procesuale active; a respins
ca prescrise pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferente perioadei 6 octombrie
2006 - 13 martie 2014 şi ca neîntemeiate celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâta
Agenţia C.; a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Sectorul 1 Bucureşti, în
contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, Oraşul E. şi Consiliul Local al Oraşului E., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă
a titularului acestei cereri şi a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată
567
de pârâtul Judeţul D., în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale,
Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.
Împotriva încheierii din 18 mai 2018 şi a sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat
apel.
Prin decizia civilă nr. 1211A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentința atacată în sensul că: a admis în parte acţiunea şi a
obligat-o pe pârâta Agenţia C. la plata către reclamanţi a despăgubirilor în cuantum de 71.484 euro în
echivalent în lei la data plății, aferente perioadei 14 martie 2014 şi 31 octombrie 2018, în temeiul
răspunderii civile contractuale, a despăgubirilor în cuantum de 1.288 euro/lună, începând cu 1
noiembrie 2018 şi până la predarea efectivă a locuinţei şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de
19.067,52 lei; a menținut celelalte dispoziţii ale sentinței şi obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către
apelanții-reclamanți a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 3.428,76 lei.
Prin încheierea din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins
ca neîntemeiată cererea formulată de apelanţii-reclamanţi privind îndreptarea erorii materiale din
dispozitivul deciziei instanţei de apel.
Reclamanţii au declarat recursuri împotriva acestei decizii şi a încheierii de respingere a
cererii de îndreptare a erorii materiale.
În cadrul recursului declarat împotriva deciziei, recurenţii-reclamanţi au relatat istoricul
litigiului, după care au susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile
art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958.
În concret, au arătat că actele de executare şi de recunoaştere efectuate de partea adversă
produc efectul întreruptiv de prescripţie, inclusiv în privinţa obligaţiei de plată a despăgubirilor
aferente perioadei cuprinse între 6 octombrie 2006 şi 13 martie 2014.
Astfel, au precizat că au produs acest efect minuta audienţei din 27 mai 2016 prin care
recurenta-pârâtă a confirmat faptul că există lucrări decontate şi nerealizate, precum şi adresa din 22
noiembrie 2016, emisă de aceeaşi parte, în vederea recuperării prejudiciului suferit ca urmare a lipsei
de folosinţă.
Au mai arătat că recunoaşterea în scris a nerealizării la termen a locuinţei constituie un act
întreruptiv de prescripţie în sensul art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958.
În acest sens, au susţinut că recunoaşterea privării de folosinţa locuinţei echivalează cu
recunoaşterea chiar a dreptului dedus judecăţii.
Au mai arătat că recurenta-pârâtă a transmis adrese către diferite instituţii prin care a
comunicat că termenul de finalizare a locuinţei a fost depăşit. Or, această conduită poate fi asimilată
unei recunoaşteri a neexecutării propriei obligaţii de a asigura finalizarea locuinţei.
Totodată, au subliniat că efectuarea de către partea adversă a actelor care tind la realizarea
lucrărilor de construire şi viabilizare a Cartierului X constituie acte prin care această parte a
recunoscut dreptul beneficiarilor de a folosi locuinţa începând cu luna octombrie 2016.
În plus, au susţinut că norma de la art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 nu impune ca actul
de recunoaştere să vizeze chiar forma de despăgubire, ci dreptul dedus judecăţii, respectiv dreptul de
folosinţă asupra locuinţei.
Recurenţii-reclamanţi au subliniat că au invocat în faţa instanţei de apel puterea de lucru
judecat a deciziilor nr. 2124 din 23 decembrie 2016 şi nr. 327/A din 22 februarie 2016, pronunţate de
Curtea de Apel Bucureşti.
Astfel, au învederat că prin aceste decizii s-a statuat irevocabil asupra caracterului actual al
pretenţiilor beneficiarilor din cartierul X de a solicita despăgubiri pentru toată perioada în care au
fost lipsiţi de folosinţa locuinţelor.
În acest context, au apreciat că, fiind vorba despre aceeaşi chestiune litigioasă dezlegată în
contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 431 alin. (2) C.proc.civ.
568
Prin urmare, au conchis că modalitatea de dezlegare a acestei chestiuni litigioase se impunea
a fi respectată în prezentul litigiu, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
În drept, au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În cadrul recursului declarat împotriva încheierii din 25 ianuarie 2021, recurenţii-reclamanţi
au susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi 8
C.proc.civ.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., au arătat că
instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunea de eroare materială, aceasta vizând eroarea care
nu presupune rediscutarea problemei de drept şi nici soluţia pronunţată în cauză.
În acest sens, au susţinut că cererea de îndreptare a erorii materiale nu a pus în discuţie
problema de drept dezlegată, respectiv indicii de corecţie negativă utilizaţi de expert, ci numai cifrele
menţionate în dispozitivul deciziei.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., au învederat că
a fost încălcat principiul dezînvestirii consacrat de art. 429 C.proc.civ.
În acest sens, au susţinut că instanţa de apel a reţinut în considerente că situaţia reală a
imobilului nu permite aplicarea corecţiilor negative din raportul de expertiză.
Astfel, au subliniat că validarea raportului de expertiză care nu cuprindea corecţiile negative a
echivalat cu recunoaşterea dreptului reclamanţilor la un cuantum superior al despăgubirilor decât cel
acordat.
În acest context, au susţinut că refuzul instanţei de a îndrepta eroarea materială constituie o
schimbare a opiniei sale, în sensul că sumele datorate de recurenta-pârâtă se determină în baza
raportului de expertiză cu aplicarea corecţiilor negative. Or, instanţa de apel nu mai putea reveni
asupra variantei de raport avute în vedere iniţial.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., au arătat că la
pagina 16 a deciziei există o contradicţie între varianta de expertiză menţionată de instanţa de apel
(cea fără aplicarea corecţiilor negative) şi varianta aplicată în concret de aceeaşi instanţă (cea cu
aplicarea acestor corecţii).
Ca atare, recurenţii-reclamanţi au conchis că existenţa acestei contradicţii a determinat o
eroare materială în privinţa sumelor menţionate în dispozitivul hotărârii care poate fi îndreptată în
procedura reglementată de art. 442 C.proc.civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta a declarat recurs.
Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea ca nefondate a
recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a
recursului, iar prin încheierea din 14 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului
către părţi.
Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 1 martie 2022, Înalta Curte a admis excepţia netimbrării recursului
declarat de recurenta-pârâtă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.
Examinând cu prioritate chestiunea timbrajului cu privire la recursul declarat de
recurenta-pârâtă, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu s-a constatat că recursul declarat de recurenta-
pârâtă nu îndeplineşte cerinţa impusă de art. 486 alin. (2) C.proc.civ., referitoare la dovada achitării
taxei judiciare de timbru datorate conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Deşi raportul a fost comunicat recurentei-pârâtei la 21 decembrie 2021, aceasta nu s-a
conformat obligaţiei de a depune la dosar dovada achitării taxei până la termenul din 1 martie 2022,
stabilit pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului.
569
Înalta Curte a admis excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă, prin
încheierea din 1 martie 2022. Dat fiind că această încheiere are caracter interlocutoriu conform art.
235 C.proc.civ., instanţa nu mai poate reveni asupra dispoziţiei de admitere a excepţiei netimbrării
recursului.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., Înalta Curte a anulat ca
netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.
Examinând decizia recurată, în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale
incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că a fost nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru
judecat ataşat deciziilor nr. 2124 din 23 decembrie 2016 şi nr. 327/A din 22 februarie 2016, prin care
Curtea de Apel Bucureşti a statuat irevocabil asupra caracterului actual al pretenţiilor beneficiarilor
din cartierul X de a solicita despăgubiri pentru toată perioada în care au fost lipsiţi de folosinţa
locuinţelor.
Aceste critici se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 431 alin. (2) C.proc.civ., „oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat
într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.”
Acest text de lege reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care presupune
existenţa unei chestiuni litigioase definitiv tranşate între aceleaşi părţi, ce nu mai poate fi repusă în
discuţie într-un proces ulterior.
Aşadar, cerinţa identităţii de părţi este specifică şi efectului pozitiv al autorităţii de lucru
judecat, nu doar celui negativ.
Această concluzie decurge inclusiv din principiul relativităţii efectelor hotărârilor
judecătoreşti consacrat de art. 435 alin. (1) C.proc.civ., conform căruia „hotărârea judecătorească
este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.”
De altfel, prin Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „principiul relativităţii hotărârii
judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a
fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi
succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea
şi dreptul la apărare” (paragraful 95).
Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că deciziile nr. 2124 din 23 decembrie
2016 şi nr. 327/A din 22 februarie 2016 au fost pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosare în
care nu au figurat ca părţi recurenţii-reclamanţi A. şi B.
Aşadar, în dosarele în care au fost pronunţate deciziile evocate anterior au fost deduse
judecăţii raporturi juridice existente între recurenta-pârâtă Agenţia C. şi alte persoane fizice care au
pretins despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei.
Nefiind invocată încălcarea unor hotărâri judecătoreşti definitive care să fi tranşat o chestiune
litigioasă în legătură cu raportul juridic contractual existent între recurenţii-reclamanţi şi recurenta-
pârâtă, rezultă că nu este îndeplinită cerinţa identităţii de părţi.
Ca atare, dezlegările date prin deciziile invocate de recurenţii-reclamanţi nu se impun în
prezentul proces în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru lipsa identităţii de
părţi.
În consecinţă, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ. sunt nefondate.
570
Recurenţii-reclamanţi mai susţin că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art.
16 din Decretul-lege nr. 167/1958, arătând că recunoaşterea în scris a nerealizării la termen a
locuinţei constituie un act întreruptiv de prescripţie.
Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin
recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Acest text de lege reglementează un caz de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă
care operează prin recunoaşterea de către cel în folosul căruia curge prescripţia a dreptului a cărui
acţiune se prescrie.
Astfel, pentru a fi incident acest caz de întrerupere a prescripţiei este necesară recunoaşterea
chiar a dreptului pretins în justiţie.
Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi tind la
valorificarea dreptului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, în temeiul răspunderii
civile contractuale.
Astfel, pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie era necesară recunoaşterea de
către recurenta-pârâtă a dreptului la despăgubiri pretins de recurenţii-reclamanţi în temeiul
contractului de mandat.
Simpla recunoaştere a dreptului de a folosi locuinţa nu echivalează cu o recunoaştere în
sensul art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, deoarece dreptul la despăgubiri este distinct de
dreptul de a folosi locuinţa.
Ca atare, nu poate fi reţinută incidenţa cazului întreruptiv de prescripţie reglementat de art. 16
lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.
Celelalte critici referitoare la pretinsul efect întreruptiv produs de adresele transmise către
diferite instituţii şi minuta audienţei din 27 mai 2016 vizează probatoriul administrat în cauză.
Or, în recurs nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei
situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.
De altfel, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se examinează numai
conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ.
Dat fiind că aceste critici vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, ele vor fi înlăturate.
Prin urmare, considerentele expuse anterior impun concluzia că nu sunt incidente motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., astfel încât recursul declarat de
recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel va fi respins ca nefondat.
Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale
incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenţii-reclamanţi susţin că a fost încălcat principiul dezînvestirii consacrat de art. 429
C.proc.civ., întrucât refuzul instanţei de a îndrepta eroarea materială constituie o schimbare a opiniei
sale, în sensul că sumele se determină în baza variantei de raport cu aplicarea corecţiilor negative, în
condiţiile în care aceeaşi instanţă reţinuse anterior contrariul.
Potrivit art. 429 C.proc.civ., „după pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun
judecător nu poate reveni asupra părerii sale.”
Acest text de lege instituie regula imperativă a dezînvestirii instanței după pronunțarea
hotărârii, în sensul că niciun judecător din complet nu mai poate reveni asupra soluției sale.
Dezînvestirea instanţei se apreciază în funcţie de momentul pronunţării soluţiei care se
consemnează în minută, conform art. 401 C.proc.civ.
571
Respectarea acestui principiu impune ca soluţia din dispozitivul hotărârii să coincidă cu
soluţia consemnată în minută. Eventualele erori materiale cu privire la sumele indicate în cuprinsul
hotărârii trebuie corectate prin raportare la sumele menţionate în minută.
Ca atare, minuta reprezintă actul procedural în raport de care se verifică respectarea
principiului dezînvestirii.
Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că sumele menţionate în dispozitivul
deciziei din apel coincid cu cele consemnate în minută.
În acest context, respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale având ca obiect decizia
din apel nu a condus la încălcarea principiului dezînvestirii, deoarece instanţa nu a revenit asupra
opiniei sale consemnate în minută, nefiind menţionate alte sume decât cele indicate în minută.
Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ. sunt nefondate.
Recurenţii-reclamanţi mai susţin că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct. 6 C.proc.civ., întrucât la pagina 16 a deciziei există o contradicţie între varianta de expertiză
valorificată de instanţa de apel şi varianta aplicată în concret de aceeaşi instanţă.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura
cauzei.
Ipotezele sancţionate de acest motiv de recurs, reprezentate de lipsa motivelor, existenţa unor
motive contradictorii sau a unor motive străine de natura cauzei, trebuie să vizeze chiar
considerentele hotărârii atacate cu recurs.
Astfel, recursul declarat împotriva unei hotărâri nu ar putea fi admis pentru existenţa unor
motive contradictorii în cuprinsul altei hotărâri.
Or, recurenţii-reclamanţi invocă existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul
deciziei instanţei de apel în cadrul recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de
îndreptare eroare materială.
În acest context, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ. urmează a fi înlăturate.
Recurenţii-reclamanţi invocă incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunea de eroare materială,
aceasta vizând tocmai eroarea care nu presupune rediscutarea problemei de drept şi nici soluţia
pronunţată în cauză.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea
sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Acest motiv de recurs vizează exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material.
În cadrul procedurii reglementate de art. 442 C.proc.civ. pot fi corectate numai erorile
materiale din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, neputând fi pusă în discuţie încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material, întrucât nu se rejudecă cauza în fond.
În consecinţă, încheierile pronunţate asupra cererilor de îndreptare a erorilor materiale nu pot
fi criticate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În plus, Înalta Curte constată că instanţa de apel a determinat sumele datorate recurenţilor-
reclamanţi în urma valorificării raportului de expertiză administrat în cauză. Or, stabilirea altor sume
ar presupune reaprecierea probatoriului administrat în faţa instanţelor devolutive, aspect nepermis în
cadrul procedurii reglementate de art. 442 C.proc.civ.
Prin urmare, considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat împotriva
încheierii din 25 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă este nefondat.
572
Pentru aceste considerente, constatând că hotărârile recurate sunt legale, motivele de recurs
invocate nejustificând casarea lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a anulat ca
netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel şi a respins ca
nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din
25 ianuarie 2021 a aceleiaşi instanţe.
Notă: Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data
1 octombrie 2011.
15. Acțiune în despăgubiri şi în încetarea practicilor anticoncurențiale constând în recrutarea

şi angajarea personalului unei societăți concurente. Condiții de admisibilitate şi efecte în
raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991
Legea nr. 11/1991, art. 2 alin. (2) lit. c)

O.G. nr. 12/2014
C.proc.civ., art. 451 alin. (2), art. 452, art. 489 alin. (2)
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin
O.G. nr. 12/2014, „sunt interzise practicile de concurență neloială, după cum urmează:(...) c) orice
alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi
care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.”
Angajarea unor persoane care au avut contracte de muncă încheiate cu o societate
concurentă nu constituie, de plano, o practică concurențială neloială, ci numai dacă acțiunea de
recrutare a forței de muncă se dovedește, în concret, în antiteză cu uzanțele cinstite şi principiul
bunei-credinţe.
Astfel, acţiunile de recrutare întreprinse de o societate și angajarea salariaților unei alte
societăți concurente, doar pentru că aceştia cunosc o anumită limbă străină, nu este o practică
necinstită şi de rea-credinţă, neputând fi calificate ca practici de concurenţă neloială, în condițiile în
care nu s-a dovedit că prin ele s-a urmărit perturbarea activităţii acesteia.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub număr de
dosar x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei
ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:
1. obligarea pârâtei la plata prejudiciului material în valoare de 553.408,12 RON pricinuit
reclamantei ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) şi
(2) lit. c) din Legea nr. 11/1991;
2. obligarea pârâtei la încetarea practicilor de concurență neloială, constând în faptele de
recrutare și angajare a personalului reclamantei în scopul dezorganizării activității societății, fapte ce
intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991;
3. obligarea pârâtei, pe cheltuiala acesteia, la publicarea hotărârii într-un
ziar de largă circulaţie în baza dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 11/1991;
4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în
baza dispoziţiilor art. 451 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 7 din Legea nr. 11/1991.
573
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea
cererii, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 2793 din 2 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a
respins cererea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către
pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta A. S.R.L.
Prin decizia civilă nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L.
împotriva sentinţei civile nr. 2793 din 2 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017.
Împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a V-a civilă, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. S.R.L. au formulat cereri de
recurs.
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., care
prevăd că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de
drept material.
În argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că atât instanţa de fond, cât şi cea de
apel au analizat doar îndeplinirea primei condiții a răspunderii civile delictuale, respectiv aceea a
existenţei unei fapte ilicite, Curtea de Apel Bucureşti aplicând şi interpretând în mod eronat
dispoziţiile Legii nr. 11/1991, precum şi pe cele ale art. 1349 şi urm. din noul Cod civil în analiza
îndeplinirii acestei condiţii.
Pornind de la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea
nr. 11/1991, art. 14 alin. (1) C.civ., pe care le enunță, recurenta-reclamantă apreciază că, prin
hotărârea atacată, instanța de apel a stabilit condiții pe care Legea nr. 11/1991 nu le prevede.
Condițiile cerute de Legea nr. 11/1991, arată recurenta, sunt ca faptele săvârșite să contravină
uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și să producă sau să poată produce pagube
oricăror participanți la piață.
Or, nicăieri în Legea nr. 11/1991 nu se face referire la condiția de a se dovedi că scopul
principal al acțiunilor, cu atât mai puțin unicul scop, a fost destabilizarea concurentului. Aşa cum se
poate observa, destabilizarea ar putea fi eventual un efect al faptelor, ceea ce în cazul de faţă s-a şi
întâmplat, însă nici măcar aceasta nu este o condiție legală, prevederile Legii nr. 11/1991 vorbind de
fapte care produc sau pot produce pagube participanților la piață.
Raportat la speţa de faţă, susţine recurenta, faptul că B. a beneficiat în realitate de serviciile
angajaților preluați abuziv de la A. S.R.L. nu exclude îndeplinirea condițiilor legale pentru a fi în
prezența unei fapte de concurență neloială.
În strictă corelație cu interpretarea greșită a textelor de lege aplicabile în cauză, instanţa de
apel a impus societății reclamante probarea unor aspecte care depășesc cadrul legal.
Urmare a impunerii artificiale a unor condiții legale inexistente, instanța a apreciat că, pentru
a dovedi o faptă de concurenţă neloială, în cauză ar fi trebuit să se probeze că activităţile de recrutare
ale intimatei ar fi vizat doar angajaţii A.
Nimeni nu a contestat faptul că intimata a iniţiat campania de recrutare pentru că avea nevoie
de angajaţi cu anumite cunoştinţe specifice, respectiv vorbitori de limba italiană şi cu experienţă în
call-center, fiind firesc că aceasta nu s-a bazat doar pe recrutarea angajaţilor A.
Ceea ce s-a reclamat în cauză este că, aflată sub presiunea timpului pentru a recruta un număr
mare de angajaţi într-o perioadă scurtă, intimata a recurs, în raport cu A., la practici contrare
uzanțelor cinstite, cunoscând că recurenta avea angajați deja pregătiți pentru activitatea de call-center
şi vorbitori de limba italiană, criterii cu importanță deosebită în contextul derulării proiectului de către
B.
574
Societatea recurentă nu era ţinută să demonstreze că, după preluarea celor 12 angajaţi,
intimata nu ar fi desfăşurat activitate de call-center şi că nu i-ar fi folosit pe cei 12 angajaţi.
Principalul motiv pentru care orice comerciant ar recurge la deturnarea clientelei, captarea de
angajaţi, sustragerea de secrete comerciale, este pentru a profita de ele în propria sa activitate, cu
consecinţa, evident, a vătămării concurentului.
Astfel, o altă consecinţă a interpretării greşite a prevederilor legale aplicabile este aceea că
probele care au fost administrate în cauză au fost analizate exclusiv prin prisma îndeplinirii unor
condiții care nu sunt prevăzute de lege.
De asemenea, consideră că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că A. şi B. sunt
concurente direct pe piața serviciilor de call-center, precum şi faptul că aceasta din urmă a încheiat
contracte individuale de muncă cu 12 dintre angajaţii A., în mod eronat a apreciat că angajarea
salariaţilor unei alte societăţi doar pentru că aceștia cunosc o anumită limbă străină nu este practică
necinstită şi de rea-credinţă.
Un alt element pe care instanţa de apel îl scoate din sfera analizei existenţei faptelor de
concurenţă neloială este acela referitor la avantajele oferite de B. angajaţilor A. pentru transmiterea
de informaţii legate de alţi colegi din cadrul societăţii-reclamante.
Deşi instanţa reţine că din e-mailurile existente la dosarul cauzei reiese că a fost purtată
corespondenţă între angajaţi ai A. şi intimată, fiind transmise astfel CV-uri către B., aceasta apreciază
însă că nu se poate reţine că ar fi fost pretinse astfel de informaţii exprese despre alţi angajaţi ai A.
Contrar acestor considerente ale instanţei de apel, instanţa de recurs urmează a observa că din
corespondenţa referită reiese în mod evident că dna. C. colabora direct cu angajaţi A. pentru primirea
de CV-uri de la angajaţi ai acesteia. Cu titlu de exemplu, în e-mailul din data de 02.09.2016, D.
deţinea inclusiv informaţii cu privire la contextul recrutărilor, pe care nu le-ar fi putut afla decât de la
reprezentanții intimatei.
Cât privește declarațiile martorilor, în mod eronat nici din acestea instanţa de apel nu a extras
informaţiile esenţiale, ajungând astfel la o calificare greşită a faptelor B., atât timp cât intimata a
recunoscut faptul că în cadrul campaniei de recrutare a vizat şi a contactat în mod direct angajaţii A.
Conchizând, susţine că acţiunile intimatei nu pot fi calificate decât ca practici de concurenţă
neloială în sensul Legii nr. 11/1991, aceasta folosind mijloace necinstite în vederea angajării şi
recrutării personalului, vizând în mod direct angajarea salariaţilor A., acest comportament al B.
ducând la destabilizarea activităţii societăţii recurente, fiind evident că analiza făcută de instanța de
apel este una nelegală.
În opinia recurentei, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale atragerii răspunderii delictuale a
B., prejudiciul produs este cert, există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei şi
prejudiciul cauzat reclamantei.
Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a criticat decizia atacată pentru nelegalitate în raport cu soluţia de
respingere a cheltuielilor de judecată solicitate de către aceasta.
În argumentarea cererii de recurs, a arătat, în esenţă, că a solicitat cheltuielile de judecată atât
prin intermediul întâmpinării formulate în dosarul nr. x/3/2017, cât şi oral în şedinţa publică din 15
septembrie 2020, iar, pe de altă parte, că a făcut dovada cheltuielilor de judecată în condiţiile
prevăzute de art. 452 C.proc.civ.
Solicită a se constata că B. S.R.L. a făcut dovada cheltuielilor de judecată, constând în
onorariul avocaţial până la închiderea dezbaterilor, cheltuieli susţinute şi dovedite oral la termenul de
judecată de către reprezentantul convențional al acesteia, cât şi dovedite prin transmiterea
documentelor prin intermediul e-mailului.
Totodată, apreciază ca fiind solicitate în mod justificat cheltuieli de judecată, avocaţii
societăţii pârâte îndeplinind toate obligaţiile asumate prin contractul de asistenţă juridică, prin
575
redactarea tuturor actelor necesare în vederea susținerii apelului, precum şi prin susţinerea acestuia la
termenul acordat în cauză.
Solicită admiterea recursului, având în vedere că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea
greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 452 C.proc.civ.
Recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea
recursului reclamantei, ca nefondat, şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Recurenta-reclamantă E. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a formulat întâmpinare prin care a invocat
excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, motivat de faptul că B. S.R.L. nu a precizat expres
care este temeiul de drept al cererii de recurs.
Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 26.01.2022, comunicarea raportului părţilor,
pentru a depune puncte de vedere.
Prin încheierea din 18.05.2022, Înalta Curte a admis excepţia nulităţii recursului declarat de
recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţate
de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a admis în principiu recursul declarat de
recurenta-reclamantă E. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, fiind stabilit termen pentru soluţionarea
cauzei în ședință publică.
Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:
Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia/unora dintre motivele
prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea
acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a
pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.
Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie
să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin
care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia.
Înalta Curte reţine că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să
poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1)
C.proc.civ.
Afirmaţiile referitoare la dovedirea şi întinderea cheltuielilor de judecată prin care se invocă
nerespectarea dispoziţiilor art. 452 C.proc.civ. nu pot face obiectul analizei în prezenta cale
extraordinară de atac.
Art. 452 C.proc.civ. condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenţei şi
întinderii lor, iar criticile recurentei-pârâte privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului,
neacordate de către instanţa de apel și cele care vizează cuantumul acestora sunt aspecte ce țin
de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate.
În acest sens a statuat instanţa supremă prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Completul
competent să judece recursul în interesul legii, reţinând că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care
instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra
proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care
a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.”
Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligația
impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1)
C.proc.civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.
Pentru aceste argumente, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei
reglementate de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în
vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 488 alin. (3)
576
C.proc.civ., a anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr.
1124/A din 15 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L., Înalta Curte reţine că
este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Prin introducerea acţiunii în concurenţă neloială dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a
susţinut că a fost prejudiciată prin acte/fapte de concurenţă neloială săvârşite de către intimata-pârâtă
B. S.R.L., comerciant concurent pe piaţa serviciilor de call-center, prin utilizarea unor practici
necinstite.
Ca orice acţiune în răspundere civilă delictuală, acţiunea în concurenţă neloială presupune
întrunirea cumulativă a următoarelor cerinţe: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi raportul de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Criticile recurentei privind greșita interpretare și aplicare a art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, de către instanța de prim control judiciar, au fost
subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin
O.G. nr. 12 din 2014, aplicabilă în cauză, „sunt interzise practicile de concurență neloială, după cum
urmează:(...) c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului
general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.”
În privința pretenției întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, repararea prejudiciului era
condiționată de constatarea prealabilă a faptelor ilicite ce se includ în registrul concurenţei neloiale,
iar această cerinţă a fost constatată neîndeplinită.
Prin urmare, pentru a fi incidente dispoziţiile legale evocate trebuie îndeplinite mai multe
condiţii cumulative, respectiv reclamanta trebuia să probeze existenţa unor practici comerciale din
partea pârâtei ce contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi aceste fapte
să producă un prejudiciu reclamantei.
Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 2 alin.
(2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, apreciind că acțiunile intimatei-pârâte de recrutare a personalului
reclamantei nu prezintă caracteristicile unor practici concurenţiale neloiale, contrar celor susţinute de
recurentă.
Critica recurentei, potrivit căreia instanța de apel ar fi adăugat o condiție suplimentară la
textul de lege incident în cauză, respectiv aceea a destabilizării concurentului, ca urmare imediată a
faptei ilicite, nu este fondată.
Existenţa unei destabilizări/perturbări a activităţii recurentei a fost avută în vedere de instanţă
prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, în analiza îndeplinirii uneia dintre condiţiile
prescrise de lege pentru a fi angajată răspunderea pârâtei, în temeiul art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea
nr. 11/1991, respectiv existenţa unei fapte ilicite, contrară uzanţelor cinstite şi principiului general al
bunei-credinţe, iar nu ca o condiţie legală de sine stătătoare.
Această analiză nu se realizează abstract, pentru că angajarea unor persoane care au avut
contracte de muncă încheiate cu reclamanta nu constituie, de plano, o practică concurenţială neloială,
ci numai dacă acţiunea de recrutare a forţei de muncă se dovedeşte, în concret, în antiteză cu uzanţele
cinstite şi principiul bunei-credinţe.
Or, sub acest aspect, pe baza probelor administrate şi a situaţiei de fapt reţinute în baza
acestora, instanţa de apel a apreciat că acţiunile de recrutare întreprinse de intimata-pârâtă nu pot fi
calificate ca practici de concurenţă neloială, iar această apreciere a instanţei s-a bazat, printre altele,
şi pe constatarea că nu s-a urmărit perturbarea activităţii reclamantei.
În acest sens, pornind de la faptul că cele două societăţi sunt concurente pe piața serviciilor de
call-center, instanţele de fond au apreciat, în mod concordant, că angajarea salariaţilor unei alte
577
societăţi doar pentru că aceştia cunosc o anumită limbă străină nu este o practică necinstită şi de rea-
credinţă.
Doctrina și jurisprudența au conturat acele fapte ce ar putea fi caracterizate ca reprezentând
fapte de concurenţă neloială, cum ar fi: angajarea simultană a mai multor foști salariați a unei
societăți concurente, având drept consecință dezorganizarea acelei societăți, demisia simultană și în
mod necesar concertată al întregului personal a unei societăți, urmată de angajarea la o altă societate
concurentă, crearea de către fostul angajat al unei societăți comerciale a unei societăți concurente și
angajarea în noua societate a totalității salariaților primei societăți.
De asemenea, aşa cum însăşi recurenta arată, evocând aspecte reţinute pe cale doctrinară,
revine instanţei rolul de a aprecia dacă procedeul considerat contrar uzanţelor cinstite, indiferent dacă
legea se referă sau nu la el, întruneşte sau nu caracterele unei fapte de concurenţă neloială, puterea de
apreciere a instanţei fiind foarte largă asupra acestui aspect.
În cauza de faţă, s-a apreciat că acţiunile părţilor se înscriu în cadrul normal al mediului
concurenţial, iar fluctuaţia personalului este caracteristică şi altor societăți de profil, inclusiv
recurentei, astfel că trecerea unor salariaţi de la recurenta-reclamantă la intimata-pârâtă nu reprezintă
acte de concurență neloială, ci ţine de mobilitatea forţei de muncă şi piaţa concurenţială.
Tot în analiza circumstanțelor litigiului, s-a reţinut că înseși actele recurentei fac dovada că
ofertele și contraofertele de muncă, oferta unor salarii mai mari fac parte din propria activitate
comercială și din rivalitatea inerentă pe piață. Atragerea unor angajați de care pârâtă avea nevoie,
prin formularea unor oferte financiare atractive şi fără a urmări destabilizarea/perturbarea activității
unei societăți ori scoaterea din mediul de afaceri, nu este practică de concurență neloială.
Aceste constatări de fapt, pe fondul cauzei, întemeiate pe probele administrate, nu pot fi
reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere rigorile legale ce se impun în
judecata recursului, limitat la verificarea aspectelor de nelegalitate.
Recurenta reia, prin criticile aduse deciziei din apel, situaţia de fapt cu privire la interpretarea
probatoriilor administrate în cauză, situaţie care a fost analizată în cadrul etapei devolutive anterioare
şi care nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.
Sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991,
respectiv a îndeplinirii în cauză a tuturor cerinţelor instituite cumulativ prin textul legal menţionat,
recurenta a criticat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce
vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.
Prin aceste argumente, se solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în
fond, şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a normelor de drept
material, deşi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de
strictă interpretare.
Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii de recurenta-
reclamantă E. S.R.L. nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea
soluției adoptate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., l-a respins, ca nefondat.
578
16. Acțiune în daune-interese. Raport juridic cu element de extraneitate. Incidența
prevederilor art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011. Efecte

C.civ., art. 1169, art. 1266, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1272, art. 1350,
art. 1535, art. 1669
O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (21), art. 4
Potrivit dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice cu element de
extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină,
dobânda legală este de 6% pe an.
Nu există niciun motiv ca și în cazul reglementat de art. 4 să se aplice majorarea de 8%,
prevăzută de art. 3 alin. (21) din ordonanță, pentru că această prevedere legală, introdusă prin
Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată
a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi
contractante, se aplică doar în cazurile vizate de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, modificată.
Așadar, cum în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română
este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, nu avem ca element de raportare
dobânda cheie (rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a consiliului de
administraţie al băncii centrale) este evident că majorarea de 8% nu se poate cumula cu dobânda
legală prevăzută de art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată.
Prin sentinţa civilă nr. 4243 din 11 iulie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/3/2015, Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A.,
B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E. GmbH, pe care a obligat-o la plata sumei de 3.075.000
euro, reprezentând daune-interese conform art. 2 alin. ultim din Scrisoarea de intenţie din
22.11.2013, la valoarea în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, la care se adaugă dobânzi
legale penalizatoare în valoare de 14%/an, respectiv 0,04% pe fiecare zi de întârziere până la plata
efectivă a debitului principal. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de
39.622 lei taxă judiciară de timbru şi 15.255 euro, la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de
onorariu avocațial.
Împotriva încheierii de ședință din 4 aprilie 2016, prin care a fost respinsă excepţia
necompetenţei generale a instanţelor române, precum şi a sentinţei civile nr. 4243/11.07.2016,
ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2015, a declarat
apel pârâta E. GmbH, care a invocat, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea
competenţei generale a instanţelor române, reţinându-se în mod greşit de către instanţa de fond că
scrisoarea de intenţie este un antecontract de vânzare, procedând astfel la o recalificare juridică
greşită.
Prin decizia civilă nr. 1859/19.11.2017 pronunţată în dosarul nr. x/3/2015, Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis apelul societății pârâte, schimbând în tot încheierea din 4
aprilie 2016, precum şi sentinţa tribunalului, în sensul că a fost admisă excepţia necompetenţei
generale a instanţelor române, cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în
judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. B., C. şi D.
Prin decizia civilă nr. 605/22.03.2019, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul
reclamanţilor, dispunând casarea deciziei nr. 1859 din 9 noiembrie 2017 a Curții de Apel Bucureşti,
579
Secţia a V-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reținând, în esență, că în
prezenta cauză competenţa de soluţionare aparţine instanţelor române, precum și că prezintă
relevanţă în stabilirea instanţei general competente identificarea naturii juridice a scrisorii de intenţie,
astfel cum aceasta transpare din clauzele care o alcătuiesc.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în data de 21 august
2019, sub nr. x/3/2015*.
Prin decizia civilă nr. 1764 din 26 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2015*,
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în majoritate, a admis apelul formulat de pârâta E.
GmbH împotriva sentinţei civile nr. 4243/11.07.2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă și
a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat societatea pârâtă la plata către reclamanţi a
dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 6%/an, calculată la suma de 3.075.000 euro, începând cu
data de 29 septembrie 2015 şi până la plata efectivă a debitului, menținând-o în rest. Totodată,
intimaţii au fost obligați la plata către apelantă a sumei de 4.925 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,
iar apelanta la plata către intimaţi a sumei de 15.008 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data
plăţii, cu același titlu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta E. GmbH, precum și recurs
incident, reclamanții A., B., C. şi D.
Prin recursul principal pârâta, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8
C.proc.civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și, după rejudecare, schimbarea în tot a deciziei, în
sensul admiterii apelului societății şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., societatea
recurentă a susținut că hotărârea atacată încalcă aspectele reţinute de Înalta Curte de Casație și
Justiție prin decizia civilă nr. 605 din 22 martie 2019, fiind nesocotit art. 501 din cod. Prin decizia de
casare instanța supremă a admis recursul intimaţilor doar în ceea ce priveşte necompetenţa
instanţelor române, dezlegând numai aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluţionării
excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române, fapt care nu consolidează susţinerile
intimaților legitimate în cuprinsul hotărârii instanței de apel.
Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție menţionează că scrisoarea de intenţie are o natură
contractuală nu contrazice cu nimic susţinerile pârâtei recurente cu privire la fondul cauzei, aceasta
necontestând că respectivul act juridic stabileşte anumite drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor.
Dimpotrivă, instanța supremă a reţinut că scrisoarea de intenţie nu poate fi asimilată unui contract
numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor.
Chiar dacă, aparent, decizia recurată face trimitere la aspectele reţinute de instanța supremă,
prin efectele date de instanţa de rejudecare s-a ajuns la o veritabilă încălcare a deciziei de casare,
scrisoarea de intenţie devenind de facto o veritabilă promisiune de vânzare, ceea ce încalcă şi art. 501
C.proc.civ., dând un caracter de contract numit (antecontract de vânzare) scrisorii de intenţie, în
ciuda problemei de drept dezlegate deja.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare invocat, pârâta a arătat că instanța de apel a
încălcat natura juridică a scrisorii de intenţie, prevederile acesteia şi voinţa reală a părţilor,
nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv art. 1272 C.civ.
În lumina prevederilor legale mai sus menționate, dar şi a doctrinei, drepturile şi obligaţiile
contractuale ale părţilor trebuie analizate nu doar din perspectiva clauzelor expres stipulate, ci şi din
perspectiva obligaţiilor implicite ale acestora, în acord cu voinţa lor reală.
În aceste condiţii, este evident că dispoziţiile legale care conturează principiul pacta sunt
servanda sunt imperative şi de ordine publică, întrucât impun subiectelor de drept o anumită
conduită care trebuie urmată, nefiind posibil să se deroge de la această regulă decât în cazurile și în
ipotezele prevăzute de lege. Posibilitatea părţilor de a insera în contract anumite clauze privitoare la
drepturile şi obligaţiile lor este guvernată de norme dispozitive, însă din momentul în care acestea
580
sunt incluse în contract, devine incident principiul pacta sunt servanda, o concluzie contrară golind
de conţinut art. 1270 şi art. 1272 C.civ.
În mod evident, părţile nu ar putea să stipuleze o clauză în contract prin care să tindă să
înlăture incidenţa acestor două norme întrucât nu am mai avea o convenţie legal încheiată (lipsind
esenţa constând în intenţia părţilor de a se angaja juridic). Mai mult, în ipoteza în care forţa
obligatorie a contractului ar fi guvernată de norme dispozitive, îndeplinirea obligaţiilor contractuale
ar fi lăsată la latitudinea părţilor, fiind golită de conţinut implicit răspunderea civilă contractuală.
Prin urmare, este evident că dispoziţiile art. 1270 şi 1272 C.civ. reprezintă norme imperative, de care
atât instanţa, cât şi părţile trebuie să ţină cont.
Prin raportare la finalitatea respectivelor texte legale se poate concluziona că acestea sunt de
ordine publică, vizând un interes general, public - acela al menţinerii securităţii raporturilor juridice
în societate. Plecând de la principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa are obligaţia de a
interpreta contractul în acord cu regulile consfinţite în art. 1266 şi art. 1268 C.civ.
Aceste reguli de interpretare reprezintă un corolar al principiului forţei obligatorii a
contractului, fiind necesară interpretarea acordului părţilor în concordanţă cu voinţa reală a acestora,
cu natura contractului, cu interpretarea dată anterior de părţi raporturilor dintre ele, precum şi în
funcţie de practicile statornicite între ele. În jurisprudența instanței supreme au fost casate hotărâri
care au nesocotit principiul forţei obligatorii a contractului, apreciindu-se că au fost încălcate
dispoziţiile art. 1270 C.civ. (a se vedea deciziile nr. 107/2015 din 20 ianuarie 2015 și nr. 92/2016 din
26 ianuarie 2016).
Scrisoarea de intenţie, construcţie juridică frecvent folosită ca document precontractual în
faza negocierilor, a fost încheiată de părţi pentru a stabili anumite coordonate ale negocierilor ce
urmau a fi purtate pentru vânzarea activelor F. şi chiar a coordonatelor tranzacţiei înseşi. Necesitatea
încheierii unui astfel de document a fost justificată de complexitatea tranzacţiei avute în vedere de
părţi şi de implicaţiile acesteia pe piaţă, de situaţia juridică incertă a unora dintre active, de
organizarea internă a celor două societăţi, de procedura decizională specifică, precum şi de lipsa de
certitudine cu privire la aprobarea Consiliului Concurenţei.
Mai mult decât atât, art. 2 din scrisoarea de intenţie nu poate conţine vreo obligaţie de a
cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiţionată de o serie de cerințe clar
determinate în art. 5, printre care se regăsește și finalizarea cu succes a negocierilor. Este, astfel, clar
că la momentul semnării scrisorii de intenţie societatea recurentă nu putea exprima un consimţământ
ferm la cumpărare. Altfel spus, încă de la început nu au fost în niciun moment îndeplinite condiţiile
din scrisoarea de intenţie pentru perfectarea tranzacţiei, recurenta-pârâtă neputând rămâne blocată la
nesfârşit într-un contract, în ciuda încercărilor nenumărate de deblocare a situaţiei.
În cazul dedus judecăţii nici măcar nu a fost încheiat un Memorandum of Understanding,
documentul cel mai întâlnit şi cel mai puternic din punctul de vedere al efectelor care se încheie în
etapa precontractuală. Astfel, este dificil de înţeles interpretarea potrivit căreia scrisoarea de intenţie
reprezintă o promisiune de vânzare.
În mod greșit decizia atacată creează scrisorii de intenţie valoarea unei promisiuni bilaterale
de vânzare-cumpărare, deși nu sunt îndeplinite condițiile din art. 1661 C.civ., referitoare la preţ
determinabil. În realitate, analizând clauzele scrisorii de intenţie, este evident că ea nu valorează
promisiune bilaterală de vânzare, lipsind elemente esenţiale specifice unui astfel de contract.
În primul rând, se menționează faptul că scrisoarea de intenţie nu a fost încheiată între viitorii
cumpărători şi vânzători ai activelor, fiind semnată de societatea pârâtă și intimați, care sunt doar
acţionarii/asociaţii societăţilor care urmau să vândă, respectiv să cumpere. Aşadar, părţi ale scrisorii
de intenţie nu sunt societăţile proprietare ale activelor F. şi societăţile care urmau să cumpere, ci
persoanele care puteau decide această tranzacţie dacă, în urma negocierilor, se ajungea la un rezultat
581
acceptabil pentru ambele părţi, ceea ce înseamnă că scrisoarea de intenţie a fost încheiată ca bază a
negocierilor tocmai între persoanele care aveau abilitatea de a negocia tranzacţia.
Astfel, intimaţii şi-au asumat obligaţia ca pe parcursul negocierilor cu recurenta să nu se
angajeze în negocieri privind activele F. din scrisoarea de intenţie cu alte părţi interesate, oferind
astfel exclusivitate Societății E. GmbH pe perioada negocierilor.
În al doilea rând, preţul nu era determinat sau determinabil. Deşi în art. 1 din scrisoarea de
intenţie recurenta a indicat un preţ este evident că acesta nu este preţul ferm de cumpărare, ci preţul
de la care pârâta era dispusă să demareze negocierile. Aceasta, în condiţiile în care, potrivit art. 5,
una dintre condiţiile încheierii ulterioare a tranzacţiei era tocmai ajungerea la un rezultat al
negocierilor satisfăcător pentru recurentă.
O dovadă clară în sensul că preţul indicat la art. 1 era doar o bază de începere a negocierilor o
constituie faptul că din corespondenţa depusă de intimaţi rezultă că de la preţul iniţial menţionat de
30.750.000 euro intimaţii au acceptat în cursul negocierilor o reducere de până la 24.000.000 euro.
De altfel, acest aspect este expres menţionat în scrisoarea de intenţie, unde la art. 1 se arată că, „în
baza informaţiilor primite până acum, E. poate indica un preţ de cumpărare de 30.750.000 euro”,
fiind evident că niciuna dintre părți nu a considerat preţul avansat în momentul semnării scrisorii de
intenţie drept preţ final al vânzării, ci doar o bază de pornire a negocierilor.
Este evident, deci, că preţul viitoarei vânzări urma a fi stabilit după negocieri, în baza unui
acord ulterior de voinţă al părţilor, iar nu pe baza unor criterii obiective, independente de un nou
acord de voinţă şi stabilite de părţi încă de la început, aşa cum ar fi impus art. 1661 C.civ.
În ceea ce privește obligaţiile asumate de părţi, recurenta a arătat că specificul promisiunii de
vânzare este acela că dă naştere pentru fiecare parte unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei
celeilalte părţi de a încheia contractul promis.
În speţă, însă, niciuna dintre părţi nu îşi asumă obligaţia de a cumpăra, respectiv de a vinde.
Aşa cum rezultă în mod neechivoc din conţinutul acestei convenţii, scrisoarea de intenţie a avut doar
rolul de a stabili nişte coordonate ale negocierilor ce urmau a se purta între părţi pentru
achiziţionarea activelor prin intermediul a două societăţi cu răspundere limitată ce trebuiau a fi
înfiinţate de către recurentă. Aşadar, obligaţiile stabilite în sarcina părţilor prin scrisoarea de intenţie
sunt specifice fazei precontractuale de negociere. Mai mult, având în vedere că una dintre obligaţii
este tocmai aceea de a pune la dispoziţie documentele şi informaţiile pentru realizarea unui raport
due dilligence, rezultă implicit că recurenta avea opţiunea de a refuza să cumpere activele F. în cazul
în care fie rezultatul raportului, fie rezultatul negocierii condiţiilor contractuale nu-i erau
nesatisfăcătoare, o asemenea prevedere expresă a scrisorii de intenţie fiind absolut incompatibilă cu
promisiunea bilaterală de vânzare.
Mai mult decât atât, intenţia părţilor a fost de a stabili anumite termene până la care părţile
trebuiau să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în scrisoarea de intenţie, obligaţii fără de care
tranzacţia nu ar fi putut fi încheiată. Astfel, toate impedimentele pentru încheierea contractului de
vânzare trebuiau soluţionate într-un anumit termen, neputând fi admisă teza conform căreia aceste
impedimente ar fi putut fi remediate oricând.
Contrar susţinerilor intimaţilor, legitimate de instanţele de judecată, recurenta nu putea fi
blocată chiar şi în prezent în scrisoarea de intenţie dacă: a) activele F. erau sub sechestru penal (o
parte erau sub sechestru şi la momentul pronunţării sentinţei); b) părţile nu agreau preţul sau c) orice
condiţie din scrisoarea de intenţie nu era îndeplinită.
În plus, faţă de toate aceste argumente, a mai fost relevat faptul că potrivit normelor generale
de drept civil, suverană în stabilirea naturii juridice şi clauzelor unui contract este voinţa părţilor. Or,
în cazul scrisorii de intenţie părţile au afirmat clar, de la bun început, scopul încheierii acesteia:
„pentru a vă oferi şi a ne oferi încrederea necesară pentru a realiza următorii paşi şi următoarele
582
acţiuni ce vor duce la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, intenţiile noastre sunt
următoarele: (...)”.
Faptul că după semnarea scrisorii de intenţie negocierile dintre părţi au condus la redactarea a
două proiecte de contract de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinut drept dovadă a naturii juridice de
promisiune bilaterală de vânzare a scrisorii de intenţie. În realitate, redactarea a două proiecte de
contract, ca şi modificarea unor elemente esenţiale ale contractului, cum ar fi preţul, fac tocmai
dovada că scrisoarea de intenţie a fost o bază pentru demararea negocierilor prin care părţile urmau
să stabilească, conform voinţei lor, elementele esenţiale ale contractului şi celelalte clauze ale
acestuia şi tocmai de aceea, preţul propus iniţial ca şi obiectul vânzării (respectiv anumite active din
cele vizate iniţial de tranzacţie) au suferit modificări pe parcursul negocierilor.
Recurenta-pârâtă a mai dezvoltat argumente privitor la situaţia juridică a activelor F. în
momentul denunţării unilaterale a scrisorii de intenţie şi în momentul pronunţării hotărârii primei
instanţe, susţinând, totodată, eroarea instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiei stipulate la
art. 5.2 din contract.
În primul rând, face trimitere la documentele şi informaţiile care i-au fost puse la dispoziţie
de către reprezentanţii Societății F. S.A. odată cu corespondenţa din 19 mai 2015 și care
demonstrează că asupra activelor a fost instituit un sechestru asigurător, mai întâi în dosarul penal nr.
x/D/P/2012 şi apoi în dosarul nr. x/D/P/2013, disjuns din primul, iar la momentul trimiterii
informaţiilor sechestrul viza toate activele F., neexistând niciun indiciu cu privire la momentul sau
chiar posibilitatea ridicării sale. Măsurile de ridicare parţială nu vizează activele F. şi sunt exemple
nerelevante, ele fiind luate în considerarea unor situaţii speciale ale bunurilor care au fost scoase de
sub sechestru (de ex., var nestins, care putea fi valorificat într-o anumită perioadă, zahăr care s-ar fi
deteriorat prin păstrare mai mult timp).
În al doilea rând, o dovadă incontestabilă a faptului că sechestrul penal asupra activelor F. a
existat în momentul denunţării scrisorii de intenţie (22 mai 2015) o constituie chiar Ordonanţa din 29
septembrie 2015, depusă de intimaţi. Abia prin această ordonanţă, deci la 4 luni de la întreruperea
negocierilor de către recurentă, s-a dispus ridicarea sechestrului penal cu privire la o parte din
activele F. și aceasta nu pentru că intimaţii ar fi achitat prejudiciul reţinut în sarcina lor, ci pentru că
sechestrul a fost mutat asupra altor active aparţinând grupului F.
În fine, o altă dovadă clară a greşitei aplicări a legii o constituie extrasul de carte funciară
depus de recurentă la termenul din 27 iunie 2016, extras care se referă la sediul F., unul dintre
activele importante care urmau a constitui obiectul tranzacţiei, și din care rezultă că sechestrul penal
exista asupra acestui bun chiar şi la data respectivă, deci la mai bine de un an de la denunţarea
scrisorii de intenţie.
Concluzionând, condiţia stipulată la art. 5.2 din scrisoarea de intenţie pentru perfectarea
tranzacţiei nu era îndeplinită nici la data pronunţării hotărârii primei instanţe, astfel că denunţarea
este pe deplin legitimă, iar obligarea recurentei la plata de daune este lipsită de orice temei legal sau
contractual.
În mod neîntemeiat se reţine că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea
răspunderii sale contractuale (art. 1350 C.civ.), pe motiv că intimaţii şi-au îndeplinit obligaţiile
asumate prin scrisoarea de intenţie și că au fost îndeplinite toate condiţiile stipulate la art. 5 pentru
finalizarea tranzacţiei, iar refuzul Societății E. GmbH de a perfecta reprezintă o încălcare a
obligaţiilor asumate prin scrisoarea de intenţie, care trebuie sancţionată conform clauzei penale
stipulate de părţi în art. 2.
În realitate, această susţinere este contrazisă, pe de o parte, de clauzele scrisorii de intenţie,
iar, pe de altă parte, de situaţia faptică aşa cum rezultă ea din probele administrate.
Limitele stabilite în scrisoarea de intenţie pentru achiziţionarea activelor F. sunt foarte clar
determinate în cuprinsul art. 5, clauză prin care însăşi eficacitatea scrisorii de intenţie a fost supusă
583
condiţiilor descrise în acel articol. Aşadar, nici obligaţia de plată a penalităţilor conform clauzei
penale nu se poate spune că s-ar fi născut în lipsa îndeplinirii condiţiilor de la art. 5.
Din probatoriul administrat rezultă incontestabil că în luna mai 2015, la data la care recurenta
a notificat încetarea negocierilor, două dintre condiţiile stabilite de art. 5 din scrisoarea de intenţie
pentru finalizarea tranzacţiei nu erau îndeplinite: finalizarea cu succes a negocierilor şi ridicarea
tuturor sarcinilor şi măsurilor asigurătorii care grevau activele F.
Conform scrisorii din data de 13 aprilie 2015, transmisă intimaţilor, la acea dată echipele de
negociere nu au reuşit găsirea unui punct de vedere comun cu privire la următoarele aspecte: a)
emitentul şi condiţiile scrisorii de garanţie bancară care urma a fi prezentată drept garanţie de către
intimaţi; b) nerealizarea mentenanţei tehnice cu privire la echipamentele aparţinând Societății G.
S.A.; c) implicaţiile la nivel de TVA pe care tranzacţia urma să le aibă pentru Societățile E. GmbH,
respectiv F. S.A., H. S.R.L. şi G. S.A.; d) lipsa documentaţiei cadastrale pentru imobilele care făceau
parte din activele F. vizate de tranzacţie; e) sarcinile constituite în favoarea A.N.A.F. cu privire la
imobile ce fac parte din activele F. şi sechestrul penal instituit asupra activelor F., sarcini cu privire
la care nu se putea identifica un orizont de timp rezonabil în care să poată fi înlăturate; f)
nefurnizarea informaţiilor privind îndeplinirea unor sarcini de mediu.
Aşa cum rezultă din documentele depuse de pârâtă la termenul din 27 iunie 2016, cu privire
la unul din imobilele ce urma să constituie obiectul tranzacţiei, sediul F., sechestrul penal era încă în
fiinţă la data de 27 iunie 2016. În plus, faţă de existenţa unor puncte divergente de vedere în cadrul
negocierilor cu privire la unele aspecte şi faţă de neridicarea măsurilor asigurătorii, nici condiţia
obţinerii acordului din partea consiliului de administraţie nu putea fi socotită ca îndeplinită.
În mod eronat a reţinut prima instanţă drept aspect semnificativ ce dovedeşte buna-credinţă a
intimaţilor faptul că reprezentantul pârâtei, prin corespondenţa electronică din 1 mai 2015, a solicitat
intimaţilor să nu insiste în ridicarea tuturor sechestrelor penale până la decizia de aprobare a
tranzacţiei de către organul competent al Societății E. GmbH. Dacă prima instanţă ar fi citit cu
atenţie corespondenţa chiar de instanţă invocată, aceasta ar fi putut evalua corect situaţia de fapt,
respectiv că pârâta nu se regăseşte nici în cea de-a doua situaţie în care ar putea fi obligată la plata de
despăgubiri.
Rezultă, aşadar, că hotărârea primei instanţe în sensul obligării pârâtei la plata de despăgubiri
este absolut neîntemeiată, ea neputându-se sprijini nici pe clauze contractuale şi nici pe dispoziţii
legale, pentru că aceasta nu se face vinovată de încălcarea obligaţiilor asumate prin scrisoarea de
intenţie.
Prin recursul incident declarat împotriva aceleiași decizii, reclamanții au solicitat casarea
acesteia, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cuantumului dobânzii legale penalizatoare pe
care Societatea E. GmbH a fost obligată să le-o plătească, solicitând ca după rejudecare pârâta să fie
obligată la plata sumei de 1.279.000 lei, reprezentând diferenţa de dobândă legală penalizatoare în
valoare de 8%/an din suma de 3.075.000 euro, începând cu data introducerii cererii de chemare în
judecată şi până la data plăţii efective a sumei de 3.075.000 euro, respectiv pentru perioada
29.09.2015-09.12.2020.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat - art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. - s-a arătat că
hotărârea instanței de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material,
respectiv a dispoziţiilor art. 3 alin. (2 1) şi art. 4 din O.G. nr. 13/2011, cu trimitere la art. 2 ultimul
alineat din scrisoarea de intenţie şi la art. 1535 C.civ.
Conform ultimului alineat al art. 2 din scrisoarea de intenţie, Societatea E. GmbH este
obligată să le plătească suma de 3.075.000 euro de la momentul refuzului de a mai cumpăra activele.
Orice întârziere în plata clauzei penale trebuie sancţionată cu plata de daune moratorii, dobânzi
legale penalizatoare, conform art. 1535 C.civ.
584
În conformitate cu O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, în
caz de neplată la scadenţă/de la data punerii în întârziere, debitorul trebuie să plătească o dobândă
legală penalizatoare, art. 3 alin. 2 1 din aceeași ordonanță stipulând că, în raporturile dintre
profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la
nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale. De asemenea, art. 4 din O.G. nr.
13/2011 prevede că în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este
aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
Prin urmare, între relaţiile dintre profesionişti, care prezintă şi elemente de extraneitate,
dobânda legală penalizatoare este de 14% (6% plus 8 puncte procentuale reprezentând penalizarea).
Este necesară, astfel, aplicarea în mod coroborat a celor două prevederi din O.G. nr. 13/2011, fiind
atât în prezenţa unor raporturi dintre profesionişti, cât şi în prezenţa unor raporturi cu element de
extraneitate, relaţiilor dintre părți aplicându-li-se legea română, iar plata fiind stabilită în monedă
străină, respectiv în euro. Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat coroborarea textului
legal incident (art. 4) cu art. 3 alin. 2 1 din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală penalizatoare
aplicabilă în raporturile dintre profesionişti.
Dosarul a fost înregistrat la data de 14 octombrie 2021 pe rolul Secţiei a II-a civilă a Înaltei
Curți de Casaţie şi Justiţie, care a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursurilor.
Prin încheierea din 24 februarie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493
alin. 3 C.proc.civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele
de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. 4 al aceluiaşi text.
Prin încheierea din 12 mai 2022 a fost respinsă excepția netimbrării și cea a nulității cererii de
recurs principal, invocate de reclamanții A., B., C. și D., pentru argumentele reținute în cuprinsul
acestei încheieri, fiind admis în principiu atât recursul principal formulat de pârâta E. GmbH, cât și
recursul incident declarat de reclamanţi.
Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile
art. 483 alin. 3 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, pentru
considerentele ce succed.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, ținând seama de
prevederile alin. 3 al art. 483 C.proc.civ., potrivit cu care recursul urmăreşte să supună instanţei
competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile, acele critici ale pârâtei, care privesc starea de fapt sau reevaluarea unor probe, nu vor fi
avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv
motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.
De asemenea, nu vor fi analizate nici aspectele prin care pârâta critică de fapt sentința
tribunalului, pentru că obiectul recursului îl constituie doar hotărârea dată în apel, după cum o arată
fără echivoc alin. 1 al articolului mai sus menționat.
În esență, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată
cu nesocotirea art. 501 C.proc.civ. (motiv de casare reglementat de pct. 5 al alin. 1 al art. 488
C.proc.civ.), fiind, totodată, încălcate și aplicate greșit norme de drept material (motiv de casare
reglementat de pct. 8 al aceluiași text.), întrucât prima instanță de control judiciar, pe de o parte, a
ignorat faptul că instanța supremă, prin decizia anterioară, a reţinut că scrisoarea de intenţie nu poate
fi asimilată unui contract numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertăţii de voinţă
a părţilor; pe de altă parte, a încălcat natura juridică a scrisorii de intenţie, prevederile acesteia şi
voinţa reală a părţilor, nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv art. 1272 C.civ.,
precum și condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale, raportat la art. 1350 din același
cod.
585
În schimb, recurenții-reclamanți au susținut că, în ceea ce-i privește, este incident motivul de
casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât hotărârea instanței de apel a fost
pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 alin. (2 1)
şi art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, cu referire la art. 2 alin. ultim din scrisoarea de intenţie şi
art. 1535 C.civ.
Criticile recurenților nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de
către instanţa de apel a niciunei norme de drept material și nici nesocotirea prevederilor art. 501
C.proc.civ., raportat la cele statuate de Înalta Curte prin decizia de casare anterioară.
Într-adevăr, prin decizia nr. 605 din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul reclamanților doar în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor române, dezlegând numai
aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluţionării excepţiei de necompetenţă generală a
instanţelor române.
În acest sens, în considerente s-a arătat că relevanţă în stabilirea instanţei general competente
prezintă identificarea naturii juridice a scrisorii de intenţie, astfel cum aceasta transpare din clauzele
ce o alcătuiesc, iar analiza conţinutului clauzelor relevă faptul că acestea instituie în favoarea tuturor
părţilor semnatare drepturi şi obligaţii, conferindu-i astfel natură juridică contractuală. Faţă de
obiectul său şi de termenii în care este redactat, acest contract nu poate fi asimilat niciunui contract
numit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în
temeiul principiului libertății contractuale, expresie a autonomiei private, persoanele fizice și juridice
fiind libere să se autoguverneze încheind orice contracte și să determine conținutul acestora, în
limitele impuse imperativ de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, principiu consacrat de
art. 1169 C.civ.
Or, prin hotărârea recurată, prima instanță de control judiciar nu a făcut altceva decât să
constate că prin decizia de casare au fost dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, atât aspectul
referitor la natura juridică contractuală a scrisorii de intenție, cât și faptul că nu suntem în prezența
unui contract numit, ci a unuia având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care
îşi produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale.
Totodată, s-a mai reținut că societatea pârâtă nu şi-a asumat doar o obligaţie de negociere, ci
s-a obligat să achiziţioneze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție, în acest sens
trebuind să înfiinţeze două societăţi cu răspundere limitată, aspecte ce rezultă cu evidenţă din art. 2
alin. 3, coroborat cu alin. 2 din preambulul actului juridic.
În aceste condiții, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea
prevederilor art. 501 C.proc.civ., prin aceea că instanța de apel a dat un caracter de contract numit
(antecontract de vânzare) scrisorii de intenţie, în pofida problemei de drept dezlegate deja prin
decizia de casare.
Lăsând la o parte faptul că doar contractul de vânzare-cumpărare este, alături de celelalte
contracte speciale reglementate prin lege, un contract numit, antecontractul de vânzare-cumpărare
fiind doar o convenţie prin care ambele părţi (numite promitent-vânzător şi promitent-cumpărător) se
obligă să încheie între ele, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare, ale cărui elemente esenţiale
(lucrul şi preţul) sunt deja stabilite prin promisiune, se impune a se preciza faptul că nici redarea unei
părți din considerentele deciziei civile nr. 605/22.03.2019 a Înaltei Curți de Casaţie și Justiţie nu a
fost una fidelă, pentru că nicăieri în motivare instanța supremă nu a reținut că scrisoarea de intenţie
nu poate fi asimilată unui contract numit, „cum ar fi promisiunea de vânzare (…)”, așa cum eronat
menționează pârâta în memoriul de recurs.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârâtă, analiza trebuie să
pornească de la cele reținute în decizia de casare anterioară.
Astfel, prin scrisoarea de intenție semnată de reclamanți la data de 23 noiembrie 2013, iar de
pârâtă la data de 31 ianuarie 2014, părțile au convenit, în principal, următoarele: a) pentru
586
achiziţionarea tuturor activelor inclusiv echipamentelor, a terenurilor, a construcţiilor şi a mărcilor
aparţinând Societăţilor H. S.R.L., F. S.A. și G. S.A., pârâta şi-a asumat obligaţia de a înfiinţa în
România două noi societăți cu răspundere limitată, cu privire la care avea să se încheie contractul de
vânzare-cumpărare la preţul de 30.750.000 euro, care urma a fi plătit după aprobarea dată de către
Consiliul Concurenţei din România (preambulul şi art. 1); b) prin clauza de exclusivitate inserată în
art. 2, reclamanţii s-au obligat să acorde pârâtei dreptul exclusiv de a realiza tranzacţia sub forma
contractului de vânzare-cumpărare şi de a nu demara sau realiza negocieri contractuale cu alte părţi
interesate pe toată perioada de timp până când activele devin libere de garanţii, ipoteci şi orice alte
măsuri asiguratorii; c) sancţiunea încălcării acestui acord de exclusivitate are ca obiect obligaţia
acţionarilor de a plăti suma de 3.075.000 euro daune-interese pârâtei (art. 2 alin. 2); d) potrivit
clauzei din art. 2 alin. 3, în cazul în care pârâta va modifica această ofertă ori va refuza achiziţionarea
activelor solicitate cu excepţia cazurilor de forţă majoră, va suporta aceeaşi sancţiune contractuală cu
titlu de daune-interese în sumă de 3.075.000 euro, faţă de reclamanţi; e) clauza de la art. 4, intitulată
„contractul de cumpărare”, prevede că după acceptarea scrisă a ofertei, vânzarea efectivă şi transferul
efectiv al activelor vor face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare care va conţine condiţiile
standard adecvate, precum şi garanţiile tuturor activelor; f) prin clauza de la art. 5, denumită
„condiţii”, sunt prevăzute condiţiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea tranzacţiei, și anume:
1) negocierea unui contract de vânzare-cumpărare cu documentaţia aferentă incluzând
declaraţii/garanţii şi despăgubiri legale, adecvate unei astfel de tranzacţii; 2) obţinerea tuturor
aprobărilor legale, în special cele prevăzute de Legea concurenţei; 3) toate activele ce fac obiectul
ofertei să fie libere de garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii de orice tip; 4) părţile să fi obţinut
aprobarea prealabilă a propriilor consilii de administraţie sau adunări generale ale
acționarilor/asociaților, după caz; 5) prin clauza finală pârâta a consemnat în scrisoarea de intenţie că
este fermă să cumpere activele aferente fabricilor menţionate pe care le va integra în societatea sa,
precizând că acest acord contractual este guvernat de legea română şi (acceptat) la Bucureşti de către
ambele părţi.
Reclamanții și-au întemeiat prezentul demers judiciar pe dispoziţiile art. 2 ultimul alineat din
această convenţie, în conformitate cu care, „în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va
refuza achiziționarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepția cazurilor de forță
majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri”.
Din analiza acestor clauze contractuale în mod corect prima instanță de control judiciar a
concluzionat că societatea pârâtă nu şi-a asumat doar o obligaţie de negociere, ci s-a obligat să
achiziţioneze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție, în acest sens trebuind să
înfiinţeze două noi societăţi, aspecte ce rezultă fără putință de tăgadă din art. 2 alin. 3, coroborat cu
alin. 2 din preambulul scrisorii de intenţie.
Criticile recurentei-pârâte, în sensul că art. 2 din scrisoarea de intenţie nu poate conţine vreo
obligaţie de a cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiţionată de o serie de cerințe
determinate în art. 5, printre care se regăsește și finalizarea cu succes a negocierilor, precum și pentru
că suntem în prezența unui document precontractual din faza negocierilor, fiind clar că la momentul
semnării scrisorii de intenţie societatea recurentă nu putea exprima un consimţământ ferm la
cumpărare, nu pot fi primite.
Nicăieri în considerentele deciziei recurate nu este menționat faptul că instanța de apel a
calificat acest document ca fiind o promisiune de vânzare, cum fără temei afirmă societatea pârâtă.
Acesta este și motivul pentru care nu prezintă relevanță juridică în cauză faptul că nu sunt îndeplinite
condițiile din art. 1661 C.civ. sau că scrisorii de intenţie îi lipsesc elemente esenţiale specifice unei
promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, de vreme ce reclamanții nu au învestit instanța cu o
cerere pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare (art. 1669
C.civ.).
587
Pe de altă parte, însă, natura juridică a scrisorii de intenție a fost tranșată definitiv de instanța
supremă prin decizia de casare anterioară, și anume că suntem în prezența unui contract nenumit,
având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul
principiului libertății contractuale.
Așadar, criticile pârâtei pe acest aspect, în sensul că nu ar fi vorba decât de un simplu
document precontractual, care ar da naştere exclusiv unor obligaţii de negociere, sunt nefondate,
interpretarea propusă de aceasta lipsind de efecte juridice clauza contractuală prevăzută în art. 2 din
scrisoarea de intenție, ceea ce legiuitorul român interzice expres, prin alin. 3 al art. 1268 C.civ.:
„Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea
produce niciunul”.
Nesemnarea unui „Memorandum of Understanding” nu constituie un argument în sprijinul
tezei avansate de societatea recurentă, tocmai pentru că părțile sunt libere să își asume obligații în
acord cu principiul autonomiei de voinţă, aspect reliefat, de altfel, și de către instanța supremă, în
decizia de casare pronunțată, iar acest principiu implică și respectul „cuvântului dat”, aşa cum
libertatea presupune răspunderea pentru actele săvârşite, art. 1270 și art. 1350 C.civ. fiind corect
aplicate de către curtea de apel.
De asemenea, sunt nefondate și susținerile recurentei-pârâte în legătură cu semnatarii scrisorii
de intenție, respectiv faptul că nu erau părți societăţile proprietare ale activelor F. şi societăţile care
urmau să le cumpere, în contextul în care, pe de o parte, cele două noi societăţi cu răspundere
limitată care urmau să achiziționeze activele trebuiau să fie înfiinţate în acord cu legislația română
chiar de către recurentă, prin scrisoarea de intenţie aceasta din urmă obligându-se să realizeze toate
demersurile pentru a se încheia contractul de vânzare-cumpărare a activelor și întrucât nu și-a
respectat această obligaţie a fost acționată în judecată de către reclamanți; pe de altă parte, recurenta-
pârâtă este cea care intenționa cumpărarea activelor, urmând ca acestea să fie integrate în societatea
sa (art. 7 alin. 4 din scrisoarea de intenție); nu în ultimul rând, recurenta nu se poate prevala de faptul
că nu urma să fie parte semnatară a contractului de vânzare-cumpărare pentru a se exonera de
răspunderea ce-i revine pentru neexecutarea fără justificare a obligației asumate convențional față de
reclamanți și denunţarea unilaterală a scrisorii de intenţie.
Cât privește incidența dispozițiilor art. 1350, raportat la art. 1538 C.civ., cum în mod justificat
au arătat și reclamanții prin întâmpinare, recurenta-pârâtă nu aduce nicio critică de nelegalitate
deciziei atacate. În realitate, nemulțumirile sale vizează modul în care instanțele de fond au reținut
starea de fapt, au analizat probatoriul administrat în cauză și au ajuns la concluzia că sunt întrunite
toate condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a societății recurente.
Însă, toate aceste aspecte sunt chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și
care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului
acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii
atacate.
Oricum, nu se poate omite faptul că în momentul semnării scrisorii de intenţie (31 ianuarie
2014), recurenta-pârâtă cunoştea situaţia juridică a activelor ce urmau să fie cumpărate și că în
cuprinsul acestui act juridic nu s-a prevăzut niciun termen pentru ca activele să fie eliberate de
garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii.
În ceea ce privește sechestrul penal, tot instanța de apel a reținut faptul că societatea pârâtă a
cunoscut încă de la data semnării scrisorii de intenție existența acestuia, fiind inserată la art. 5 lit. c) o
clauză potrivit căreia realizarea tranzacției este condiționată de eliberarea activelor de orice garanții,
ipoteci și măsuri asiguratorii de orice tip. Ulterior, însă, pe parcursul desfășurării negocierilor, pârâta
a elaborat proiectele de contract de vânzare-cumpărare în care a inserat o serie de condiții suspensive
care să fie îndeplinite după semnarea contractului cadru de vânzare-cumpărare, printre aceste condiții
588
suspensive regăsindu-se și ridicarea sechestrului asigurător instituit de procuror, astfel că niciunul
dintre aspectele invocate de aceasta nu constituie un caz exonerator de răspundere.
Nici recursul incident nu este fondat, întrucât în mod legal instanța de apel a reținut că, din
interpretarea prevederilor O.G. nr. 13/2011, modificată, în prezenta cauză este aplicabil art. 4 din
ordonanță, astfel că dobânda legală la care trebuie să fie obligată pârâta este de 6%/an.
Într-adevăr, raportul juridic dedus judecății conține un element de extraneitate, despăgubirile
evaluate anticipat de către părți în eventualitatea neexecutării sau executării defectuoase a obligațiilor
pe care și le-au asumat sunt stipulate în moneda unică europeană, iar legea română este aplicabilă.
Or, art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, statuează rituos că, „În raporturile juridice cu
element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă
străină, dobânda legală este de 6% pe an”.
Nu există niciun motiv, contrar celor afirmate de reclamanți, ca și în cazul reglementat de art.
4 să se aplice majorarea de 8%, prevăzută de art. 3 alin. 2 1 din ordonanță, pentru că această prevedere
legală, introdusă prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între
aceştia şi autorităţi contractante, se aplică doar în cazurile vizate de art. 3 din O.G. nr. 13/2011,
modificată.
Potrivit acestei din urmă norme, rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul
ratei dobânzii de referinţă a B.N.R., care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin
hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, iar rata dobânzii legale
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, numai
urmare modificărilor legislative din anul 2013, stabilindu-se că, în raporturile dintre profesionişti şi
între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei
dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
Așadar, cum în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este
aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, nu avem ca element de raportare dobânda
cheie (rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a consiliului de administraţie al băncii
centrale) este evident că majorarea de 8% nu se poate cumula cu dobânda legală prevăzută de art. 4
din O.G. nr. 13/2011, modificată.
În consecință, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a
respins ca nefondate ambele recursuri, situaţie în care nu se pot acorda cheltuieli de judecată.
17. Servicii de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 174/2000. Acțiune în
pretenții având ca obiect obligarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii la plata
dobânzii legale datorată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport. Natura juridică a
răspunderii civile. Stabilirea exigibilității obligației principale
Legea nr. 147/2000, art. 31

H.G. nr. 74/2012
H.G. nr. 231/2016
Legea nr. 72/2013, art. 3 alin. (3) lit. a)
C.civ., art. 1522, art. 1535 alin. (1)
O.G. nr. 13/2011, art. 2, art. 3
Prin Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern
s-a stabilit că pensionarii din sistemul public de pensii, precum şi pensionarii din celelalte sisteme
589
proprii de asigurări sociale beneficiază anual de un număr de călătorii simple cu reducere de 50%
din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenul, cheltuielile care decurg din aplicarea
legii urmând a fi suportate din bugetul de stat, precum și că aceste călătorii vor fi asigurate atât de
unitățile cu capital de stat, cât şi de societățile comerciale cu capital privat.
Deoarece în Legea nr. 147/2000 nu sunt prevăzute obligațiile specifice ale operatorului
feroviar care desfășoară activități de interes public național, respectiv transport feroviar public de
călători, şi nici ale Ministerului Transporturilor și Infrastructurii pentru asigurarea transportului
feroviar de călători, acestea au fost cuprinse într-un contract de servicii publice încheiat de cele
două părţi.
Aspectul că obligația de a efectua transportul este prevăzută în lege nu înlătură aplicarea
regulilor răspunderii contractuale.
De esenţa răspunderii contractuale este existenţa manifestării de voinţă a părţilor în sensul
încheierii unui contract. Faptul că mecanismul de încheiere a contractului este supus în parte sau în
întregime unor dispoziţii prevăzute în acte normative generale sau speciale, de la care părţile fie nu
vor, fie nu pot deroga, nu atrage un alt tip de răspundere, ci doar dovedeşte, existenţa unor tipuri de
contracte strict reglementate (contracte obligatorii).
Așadar, raportul juridic dedus judecății prin care operatorul feroviar solicită obligarea
ministerului la plata dobânzii legale calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe
calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 147/2000 izvorăşte din acordul de voinţă al părților și
are natură contractuală, fiind supus regimului juridic al răspunderii contractuale.
Faptul că în contract nu este prevăzută o dată a plății ori perceperea de dobânzi legale în
caz de executare cu întârziere a obligației de plată nu este de natură să atragă inexistența obligației
de plată a dobânzilor legale, în această situație fiind aplicabile regulile generale în materia
obligațiilor prevăzute de Codul civil, care constituie dreptul comun şi dispoziţiile Legii 72/2013.
Termenul de plată a obligației principale nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a
ministerului, în funcție de bugetul aprobat, astfel că în lipsa unei reglementări în acest sens în
contract şi în legislația privind acordarea facilităților de călătorie, exigibilitatea obligației de plată
trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile Legii 72/2013 şi ale Codului civil.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 350 din 22 februarie 2022
1.Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 23 octombrie 2018, reclamanta,

Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” - S.A., a solicitat obligarea
pârâtului, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, la plata sumei de 549.020,03 lei, reprezentând
dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate
de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru
transportul intern, la plata daunelor-interese calculate de la data introducerii cererii până la plata
integrală a sumei de 549.020,03 lei şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148 şi 194 C.proc.civ., art. 1522 şi 1535 C.civ., art.
3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între
aceștia și autoritățile contractante, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale în domeniul bancar, Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind
reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern şi O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea
unor facilităţi familiilor de pensionari.
Prima instanţă de fond, prin încheierea din 4 septembrie 2019, a admis în principiu cererea de
chemare în garanţie a Autorităţii pentru Reformă Feroviară, formulată de pârât.
590
Prin sentința civilă nr. 3345 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă
a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de chematul în garanţie, ca
neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională
de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
Transporturilor, ca neîntemeiată, și a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
2. Împotriva sentinţei a promovat apel reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar
de Călători C.F.R. Călători SA.
Prin decizia civilă nr. 1499A din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a respins apelul formulat, ca nefondat.
3. Reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” -
S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1499A din 6 noiembrie 2020, pronunţate de
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare,
obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 549.020,03 lei cu titlu de dobândă legală, daune-interese
potrivit art. 1535 C.civ. şi restituirea cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.061,73 lei,
reprezentând taxele judiciare de timbru achitate la instanțele de fond. De asemenea, a solicitat şi
obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din recurs.
Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a arătat că
hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la termenul la care devine scadentă
obligația de plată pentru sumele înscrise în deconturi, reprezentând contravaloarea serviciilor de
transport pe calea ferată. Astfel, pe de o parte instanţa de apel a reţinut că obligația de plată a
sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care sunt primite deconturile,
iar, pe de altă parte a argumentat că art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.
147/2000 stabilește momentul la care trebuie efectuate viramentele.
În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta
a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013,
reținând că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, deşi între părți a fost încheiat un contract de
prestări servicii publice pentru perioada 01.01.2016-02.12.2019.
A mai susţinut recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat prevederile art. 4 din
Contractul de servicii publice încheiat între părţi, prevederile art. 1270-1272 C.civ. și ale art. 31 din
Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, atunci când a apreciat că o simplă
justificare a intimatului-pârât în refuzarea plăţii îl exonerează pe acesta de respectarea obligaţiilor
contractuale şi legale.
Recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu-i poate fi imputată
pârâtului neplata contravalorii serviciilor de transport şi că nu există o legătură de cauzalitate între
neplata invocată şi prejudiciul solicitat de reclamantă, ignorând că în contractul părţilor este stipulată
obligaţia de plată, în mod expres, la art. 4. Prevederile contractuale se coroborează cu art. 31 din
Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.
A mai invocat recurenta că, potrivit art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, intimatul-
pârât avea obligaţia efectuării plăţii în termen de 30 de zile de la primirea deconturilor.
Referitor la daunele-interese solicitate, recurenta a criticat argumentele instanței de apel,
susținând că aceasta a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 1535 C.civ. deoarece aceste daune nu
reprezintă dobândă moratorie la dobândă moratorie, ci actualizarea creanţei, datorată de la data
introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,
și menținerea hotărârii atacate, pe care a apreciat-o ca fiind legală şi temeinică.
Prin întâmpinarea formulată de intimatul-chemat în garanţie, acesta a solicitat respingerea
591
Recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţi, solicitând respingerea
apărărilor formulate de aceştia şi admiterea recursului.
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. 2 şi 3 C.proc.civ. a fost analizat în
completul de filtru, fiind comunicat părților pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile
de la comunicare. Părțile nu au exercitat acest drept.
Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile
art. 483 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. este nefondat şi va fi
respins, neexistând considerente contradictorii în decizia recurată.
Recurenta a susținut că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că obligația de plată a sumelor
înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care sunt primite deconturile, iar, pe
de altă parte a argumentat că art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000
stabilește momentul la care trebuie efectuate viramentele.
Dimpotrivă, instanţa de recurs constată că nu există astfel de argumente în decizia recurată,
raționamentul logico-juridic al instanței de apel cu privire la data scadentă fiind clar, neechivoc, în
sensul că obligația de plată a contravalorii serviciilor de transport nu a devenit scadentă la data de 20
a lunii în care pârâtul a primit deconturile.
Instanţa de apel a expus mecanismul de decontare a contravalorii serviciilor prestate de
reclamantă, aşa cum rezultă acesta din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000,
arătând că, potrivit acestor prevederi legale și contrar susținerilor apelantei- reclamante, obligația de
plată a sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care au fost primite
deconturile; până la data de 20 a lunii în care au fost primite deconturile pârâtul are doar obligația de
a verifica respectivele deconturi și de a întocmi documentația necesară deschiderii creditelor
bugetare aferente. Viramentele către operatorul de transport feroviar trebuie efectuate de către pârât
după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, cu
încadrarea în limitele aprobate pentru această destinaţie prin bugetul de stat al Ministerului
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului; a concluzionat instanţa de apel că, astfel cum a reținut
şi prima instanță, scadenţa obligaţiilor de plată nu poate fi stabilită anterior momentului primirii
creditelor bugetare de la Ministerul Finanţelor Publice.
Neprobându-se susținerea recurentei în sensul existenței unor considerente contradictorii în
decizia recurată, motivul de recurs invocat de aceasta va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește însă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
Înalta Curte constată că acesta este fondat, impunându-se admiterea recursului şi casarea deciziei
recurate.
Prioritar, se constată că prima instanță de fond a reţinut că raportul juridic dintre părţi nu a
izvorât dintr-un contract, ci din Legea nr. 147/2000, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.
72/2013, reclamanta neavând temei pentru obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare.
Instanța de apel a reţinut şi existența contractului de prestări servicii publice încheiat între
părţi, arătând că prevederile art. 4 alin. (3) din contract nu reglementează toate condițiile în care
urmează a fi făcută plata compensațiilor, ci stipulează doar că plata compensațiilor va fi efectuată în
temeiul documentelor justificative prezentate de operatorul de transport feroviar. Din acest motiv,
instanţa a apreciat că obligațiile de plată ale pârâtului rezultă nu doar din prevederile contractului ci
şi din dispozițiile Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.
Înalta Curte constată că este necesară lămurirea acestor aspecte, pentru a se stabili natura
răspunderii civile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății.
592
În acest sens se reţine că prin Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor
pentru transportul intern s-a stabilit că pensionarii din sistemul public de pensii, precum şi
pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale beneficiază anual de un număr de
călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenul,
cheltuielile care decurg din aplicarea legii urmând a fi suportate din bugetul de stat. Prin acelaşi act
normativ s-a stabilit că aceste călătorii vor fi asigurate atât de unitățile cu capital de stat, cât şi de
societățile comerciale cu capital privat.
Recurenta din prezenta cauză este un operator feroviar care desfășoară activități de interes
public național, respectiv transport feroviar public de călători, astfel că şi acestei societăți îi revine
obligația legală de a asigura călătoriile prevăzute în Legea nr. 147/2000.
Însă, în legea menționată mai sus nu sunt prevăzute obligațiile specifice ale CFR Călători şi
ale Ministerului Transporturilor și Infrastructurii pentru asigurarea transportului feroviar de călători,
aceste obligații fiind cuprinse în Contractul de servicii publice încheiat de cele două părţi.
Dată fiind importanţa activității de interes național desfăşurate de CFR Călători, contractele
de servicii publice încheiate între cele două părţi au fost aprobate prin hotărâri de guvern, publicate
în Monitorul Oficial al României, fiind astfel accesibile oricui.
În perioada octombrie 2015-noiembrie 2016, perioadă în care reclamanta a prestat servicii de
transport feroviar în condiţiile Legii 147/2000, obligațiile părților erau cuprinse în Contractul de
servicii publice pentru perioada 2012-2015, din 02.02.2012, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.
74/2012 şi în Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, din
30.03.2016, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 231/2016. Ambele contracte au fost publicate în
Monitorul Oficial al României. Existând o convenție între părți, care particularizează drepturile şi
obligațiile pe care părțile şi le-au asumat, rezultă cu evidență că în cauză devin aplicabile dispozițiile
legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală.
Se mai reţine că la art. 4 din ambele contracte părţile au prevăzut că Ministerul
Transporturilor va aloca lunar sumele compensatorii cuvenite CFR Călători în condiţiile legii,
urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului
Transporturilor dovada confirmată de Compania Naţională de Căi Ferate «C.F.R.» - S.A. a efectuării
pachetului minim social contractat, precum şi declaraţia pe propria răspundere privind realizarea
volumului de călători-km prevăzut în contractele de servicii publice aprobate. Pentru facilităţile de
călătorie acordate, potrivit legii, pe bază contractuală, anumitor categorii de persoane, CFR Călători
va primi compensaţii conform documentelor justificative prezentate de aceasta.
De asemenea, la art. 15 din contract s-a prevăzut că părţile se obligă să execute prezentul
contract întocmai şi cu bună-credinţă şi să repare prejudiciul cauzat ca urmare a
neexecutării/executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractului, care au fost
făcute exclusiv din vina acestora.
În Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate
pensionarilor pentru transportul intern este prevăzută procedura ce trebuie urmată pentru obţinerea
decontărilor de la Ministerul Transporturilor, stabilindu-se în acest sens data până la care operatorul
de transport trebuie să întocmească şi să transmită deconturile lunare centralizatoare, respectiv o
singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. De asemenea, se prevede
şi data până la care trebuie verificate aceste deconturi, respectiv până la data de 20 a lunii în care au
fost primite, urmând ca după această verificare Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi
Turismului - Direcţia generală economică şi buget să întocmească documentaţia pentru solicitarea şi
obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii
creditelor bugetare aferente.
593
Prin urmare, prin Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 se reglementează
numai modul de aplicare a acestei legi, fără a se reglementa data scadenței obligațiilor asumate de
părți.
Întrucât una dintre părțile contractante este o autoritate publică, Ministerul Transporturilor și
Infrastructurii încheind acest contract în numele statului, şi dat fiind faptul că reducerile acordate
pensionarilor sunt suportate din bugetul de stat, este evident că decontarea acestor sume trebuie să se
realizeze în concordanță cu legislația financiară, fiind astfel necesară întocmirea unor documente
justificative.
Însă, între părțile din prezenta cauză au fost încheiate mai multe contracte succesive, aşa cum
s-a menţionat mai sus, astfel că raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile dispozițiile legale
privind răspunderea civilă contractuală.
Prin urmare, instanţa de apel trebuia să analizeze clauzele contractuale şi să aplice dispozițiile
legale referitoare la răspunderea civilă contractuală.
Se mai reţine că pretențiile formulate de reclamantă au fost întemeiate pe art. 2 și art. 3 din
O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, fiind justificate prin prisma faptului
că serviciile de transport pe căile ferate prestate de reclamantă au fost achitate cu întârziere de către
pârât.
Reținând însă că obligația de a asigura transportul feroviar pentru pensionari, cu reducerile
prevăzute de lege, izvorăște din Legea nr. 147/2000, instanţa de apel a constatat că nu devin
aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, omițând că între părți au fost
încheiate mai multe contracte, prin care se particularizează şi detaliază obligațiile și drepturile
acestora.
Aspectul că obligația de a efectua transportul este prevăzută în lege nu înlătură aplicarea
regulilor răspunderii contractuale.
De esenţa răspunderii contractuale este existenţa manifestării de voinţă a părţilor în sensul
încheierii unui contract. Faptul că mecanismul de încheiere a contractului este supus în parte sau în
întregime unor dispoziţii prevăzute în acte normative generale sau speciale, de la care părţile fie nu
vor, fie nu pot deroga, nu atrage un alt tip de răspundere, ci doar dovedeşte, existenţa unor tipuri de
contracte strict reglementate (contracte obligatorii).
Așadar, raportul juridic dedus judecății izvorăşte din acordul de voinţă al părților și are natură
contractuală, fiind supus regimului juridic al răspunderii contractuale.
De asemenea, sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii 72/2013, deoarece contractul este încheiat
între un profesionist şi o autoritate a statului român, respectiv Ministerul Transporturilor.
Instanțele de fond au reținut că debitul principal a fost achitat cu întârziere, însă au achiesat la
apărarea pârâtului în sensul că achitarea acestuia cu întârziere nu ar fi generatoare de dobânzi, fără
însă să analizeze clauzele contractuale şi dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dintre părţi.
Pârâtul a justificat întârzierea în efectuarea plăţilor, prin lipsa fondurilor alocate de către
Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că o atare conduită nu îi poate fi imputată şi reiterând
apărarea conform căreia nu poate fi obligat la plata de dobânzi legale pentru achitarea cu întârziere a
contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor Legii nr.
147/2000, atât timp cât legea nu prevede data plății deconturilor.
Înalta Curte reține că obligația pârâtului de plată a contravalorii serviciilor de transport pe
calea ferată efectuate de recurentă derivă din contract şi din lege, respectiv din prevederile Legii nr.
147/2000, Normele metodologice emise pentru aplicarea acestei legi reglementând doar procedura de
decontare a lor.
Faptul că în contract nu este prevăzută o dată a plății ori perceperea de dobânzi legale în caz
de executare cu întârziere a obligației de plată nu este de natură să atragă inexistența obligației de
plată a dobânzilor legale, așa cum eronat a apreciat instanța de apel, în cauză fiind aplicabile regulile
594
generale în materia obligațiilor prevăzute de Codul civil, care constituie dreptul comun şi dispoziţiile
Legii 72/2013.
Termenul de plată a obligației principale nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a pârâtului,
în funcție de bugetul aprobat, astfel că în lipsa unei reglementări în acest sens în contract şi în
legislația privind acordarea facilităților de călătorie, exigibilitatea obligației de plată trebuie stabilită
prin raportare la dispozițiile Legii 72/2013 şi ale Codului civil.
Recurentul a invocat incidența art. 1.535 alin. (1) C.civ., care consacră principiul reparării
integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor,
acesta fiind temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune-interese de la
debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani. Prin urmare, contrar
apărărilor pârâtului și reținute prin decizia atacată, angajarea răspunderii nu este condiționată de
reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale, prin care a fost
stabilită obligația principală de plată a biletelor de călătorie.
Se mai reţine şi incidenţa dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform cărora, „În cazul în
care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi
remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de
către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile
întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în cauză fiind
aplicate greșit dispozițiile de drept material care guvernează raportul juridic dedus judecății,
respectiv art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, art. 31 din
Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor
pentru transportul intern, precum și dispozițiile art. 1522 și art. 1535 C.civ.
Având în vedere reținerea acestui motiv de recurs, se impune casarea deciziei atacate și
trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, celelalte critici formulate prin cererea de
recurs urmând a nu mai fi analizate faţă de această soluție.
În rejudecarea cauzei, instanța de apel va analiza condițiile atragerii răspunderii civile
contractuale a pârâtului, prin raportare la clauzele contractuale şi dispozițiile legale menționate
anterior, urmând a stabili termenul scadenței obligației de plată astfel cum rezultă acesta din contract
şi din lege, urmând a stabili dacă reclamanta a suferit un prejudiciu cuantificat prin dobânda legală
prevăzută de art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013. De
asemenea, va analiza şi restul pretențiilor formulate de reclamantă.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta Societatea
Naţională de Transport Feroviar de Călători ,,C.F.R. - Călători” - S.A. împotriva deciziei civile nr.
1499 A din 6 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a casat
decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentă reprezentând taxele judiciare de
timbru achitate în toate fazele procesuale, având în vedere că soluția de casare a deciziei instanței de
apel impune trimiterea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei noi decizii, cererea va fi analizată
de instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C.proc.civ., odată cu soluționarea
apelului.
595
18. Acţiune în constatarea diminuării participaţiei de acţiuni. Contract de cesiune de acţiuni.
Interpretarea convenţiei după criteriul voinţei reale a părţilor. Condiţii de admisibilitate
C.civ. 1864, art. 977, art. 1175

C.civ., art. 1266
Legea nr. 31/1990, art. 99
C.proc.civ., art. 430, art. 431 alin. (2), art. 478, art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (1)-(2)
Potrivit dispoziţiilor art. 977 C.civ. de la 1864, „Interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”.
Stabilirea voinţei concordante se realizează judiciar prin folosirea unor criterii stabilite în
mod constant jurisprudenţial, apte să o clarifice: scopul contractului, discuțiile care l-au precedat,
practicile curente şi, nu în ultimul rând, conduita părţilor ulterioară încheierii convenţiei.
Folosind aceste criterii, în mod legal instanţa de apel a stabilit niște repere concrete, legate
de împrejurarea că părţile au stabilit preţul cesiunii după niște elemente fără echivoc, că scopul
cesiunii a fost crearea unui pachet majorat de acţiuni în proprietatea unuia dintre acţionari în
scopul vânzării lui, dar şi că aceste aspecte sunt confirmate prin contractul ulterior de tranzacţie şi
că aplicarea art. 99 din Legea nr. 31/1990 impune concluzia că prin contractul de cesiune s-a
intenţionat şi realizat transferul proprietăţii acţiunilor cesionate, toate aceste date fiind deduse din
piesele dosarului.
Prin urmare, instanţa de apel a folosit reperele necesare pentru determinarea adevăratei
voinţe contractuale, statuând şi că înțelegerea ulterioară, respectiv contractul de tranzacţie, nu
putea decât să creeze o nouă ordine juridică, prin raportare la datele convenţiei inițiale.
Astfel, tranzacția, fără a putea conduce la reinterpretarea convenţiei primordiale, a
reconfirmat scopul prefigurat în cesiune, de vânzare a pachetului de acţiuni, iar dacă această
vânzare nu va fi fost finalizată, părţile se obligau să revină la situaţia preexistentă, iar acțiunile
cesionate să fie retransmise deținătorului lor iniţial.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, Secția civilă, la 23.03.2016,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A. şi C., solicitând instanței ca, prin
hotărârea ce o va pronunța, să constate diminuarea participării pârâtului C. în cadrul societății pârâte
de la 310 acţiuni la 160 acţiuni, conform participaţiei sale reale în cadrul S.C. D. S.A., de 16% la
momentul divizării, să constate dobândirea de către reclamant a unei participaţii de 150 acţiuni în
cadrul societăţii pârâte, conform participaţiei reale de 15% din cadrul S.C. D. S.A., să dispună
înregistrarea în registrul comerţului a acestor modificări și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1152F/24.08.2017, Tribunalul Ialomiţa, Secţia civilă, a admis acţiunea,
a constatat diminuarea participației pârâtului C. în cadrul S.C. B. S.A. de la 310 la 160 acţiuni şi
dobândirea de către reclamant a unei participații în cadrul S.C. B. S.A. de 150 acţiuni şi a dispus
înregistrarea în registrul comerţului a modificărilor menţionate anterior în acţionariatul S.C. B. S.A.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,
iar prin decizia civilă nr. 481A/09.03.2018, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins
ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs C., soluţionat prin decizia nr.
497/03.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin care a fost
admis recursul, casată decizia civilă atacată și cauza trimisă, spre o nouă judecată, curţii de apel.
596
În rejudecare, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a pronunţat decizia civilă nr.
1265A/09.10.2020, prin care a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a
respins acțiunea.
Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, prin care a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre o nouă
judecată, curții de apel.
În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul a susținut că dispoziţiile art. 977 şi art. 1175
C.civ. de la 1864 și cele corespondente din noul Cod civil au fost aplicate greșit, deoarece în analiza
efectelor celor trei acte juridice pe care le-a încheiat cu intimatul-pârât C., respectiv contractul de
cesiune acţiuni din 10.01.2007, contractul de tranzacţie din 24.05.2011 şi convenţia de rezoluţiune
din 21.12.2012 nu s-au avut în vedere dispoziţiile legale privind simulația şi interpretarea
contractelor în funcţie de voinţa reală a părţilor.
Recurentul a susținut că intenţia părţilor a fost de a transmite doar dreptul de administrare, nu
dreptul de proprietate asupra acţiunilor, aspect ce rezultă și din poziţia procesuală adoptată de către
intimatul-pârât, astfel că instanţa devolutivă nu poate să dea o altă interpretare a actelor juridice
încheiate, decât cea pe care părţile semnatare le-au dat-o.
Astfel, a arătat că, prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, intimatul-pârât a recunoscut
faptul că el doar i-a administrat acţiunile, iar în cadrul apelului acesta a precizat că prin contractul de
cesiune acţiuni din 10.01.2007 „s-a urmărit un scop legitim de către ambele părţi, acela de a vinde
împreună acţiunile, care totalizau în urma cesiunii un procent de 31% (15% A. + 16% C.)”.
Potrivit recurentului, dacă intimatul-pârât ar fi devenit proprietarul acţiunilor, nu s-ar mai fi
referit la „vânzarea împreună”, căci el ar fi fost singurul proprietar.
Totodată, în opinia recurentului dispoziţiile Codului civil de la 1864 sunt aplicabile şi
convenţiei de rezoluţiune din 21.12.2012, raporturile juridice fiind născute în baza Codului civil
anterior. Or, chiar dacă s-ar aplica dispoziţiile noului Cod civil, respectiv art. 1.289-1.292 şi art.
1.266 C.civ., interpretarea acestuia nu se poate realiza fără raportarea şi la efectele primelor două
acte juridice încheiate, atât timp cât prin cel din urmă se face referire la rezoluţiunea celorlalte.
A mai susținut că intimatul-pârât a recunoscut expres faptul că a avut doar dreptul de
administrare asupra acțiunilor respective, împrejurare care se încadrează în „comportamentul ulterior
încheierii contractului“ prevăzut de art. 1.266 C.civ. Chiar dacă s-ar ignora precizările pârâtului,
scopul actelor juridice încheiate între părţi rezultă din clarificările stipulate în contractul de tranzacție
din 24.05.2011.
În continuare, a mai arătat că la art. 1 din contractul de tranzacție se menţionează că „în toate
situaţiile dl. C. nu va semna niciun act de înstrăinare a pachetului de 15% acţiuni aparţinând d-lui. A.
decât cu acordul în scris expres şi prealabil al acestuia”, iar la art. 3 se face referire la efectele actului
juridic faţă de terţi.
Așadar, recurentul a precizat că la data de 24.05.2011 intimatul-pârât a recunoscut în mod
expres că nu este proprietarul pachetului de 15% din acţiuni, pachet ce aparținea recurentului care
avea libertatea de a-şi da sau nu acordul pentru a putea fi înstrăinate.
În cauză, a susţinut recurentul, în interpretarea efectelor juridice ale actului juridic intitulat
contract de tranzacţie din 24.05.2011, instanța de apel a făcut referire doar la premisele indicate, fără
a mai analiza şi clauzele contractului.
Potrivit recurentului, contractul de tranzacţie din 24.05.2011 consemnează simulația dintre
părţi, respectiv identifică, în scris, scopul real urmărit de părţi la semnarea actului juridic intitulat
contract de cesiune acţiuni din 10.01.2007 și produce efecte încă de la data de 10.01.2007.
A mai susținut că, dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel, în sensul că actul juridic
intitulat contract de tranzacţie din 24.05.2011 produce efecte juridice doar de la data încheierii lui,
597
rezultă că din 24.05.2011, în relaţia cu intimatul-pârât, era proprietarul pachetului de acţiuni de 15%,
aspect stipulat clar la art. 1.
Intimatul C. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea
deciziei atacate ca fiind legală.
În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat
părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 24.11.2021 recursul a fost admis în principiu,
fiind stabilit termen pentru dezbateri.
Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că reclamantul A. critică decizia
instanţei de apel în principal din perspectiva aplicării greşite a legii, a normelor de drept referitoare la
interpretarea contractelor concordant intenţiei reale a acestora, susţinând că au fost ignorate
dispoziţiile art. 977 şi art. 1175 C.civ. de la 1864, respectiv art. 1266 C.civ., prin raportare la data
încheierii actelor juridice examinate.
Astfel, recurentul a susţinut că în analiza efectelor celor trei acte juridice succesiv încheiate
între A. şi C. nu au fost avute în vedere dispoziţiile legale privind simulaţia şi nici cele privind
interpretarea contractelor prin raportare la voinţa reală a părţilor.
Cu referire la interpretarea celor trei contracte, instanţa de apel a reţinut că prin actul de
cesiune de acţiuni încheiat la 10.01.2007, A., în calitate de cedent, a transmis pârâtului C. un număr
de 45 de acţiuni la purtător deţinute în S.C. D. S.A - reprezentând 15% din pachetul de acţiuni emise
-, în scopul efectuării, de către cesionar a unei transmisiuni a întregului pachet de acţiuni,
incluzându-le şi pe cele preexistente în patrimoniul cesionarului, către un terţ. S-a reţinut că preţul
cesiunii a fost achitat prin cedarea cotei de dividende aferente pachetului deţinut anterior cesiunii de
către C., plus o cotă care urma să fie determinată prin raportare la preţul vânzării ulterioare a
pachetului majorat, care urma să fie încheiată în termen de un an de la predarea acţiunilor.
Raportându-se la elementele lui caracteristice, instanţa de apel a statuat că prin contractul de cesiune
încheiat s-a realizat un transfer de proprietate al acţiunilor, iar nu transferul unui drept de
administrare asupra acestora. În ceea ce priveşte contractul de tranzacţie, încheiat de aceleaşi părţi la
24.05.2011, s-a subliniat că prin acest act părţile au intenţionat o recalificare a naturii primului
contract, reiterând scopul comun, acela de vânzare a unui pachet majorat al acţiunilor S.C. D. S.A.
către un terţ cu care se inițiase o procedură de negociere. Cu referire la acest contract, instanţa de
apel a statuat că el nu poate modifica înţelegerea iniţială, ci doar crea o ordine juridică nouă, dar şi
că, indiferent de termenii contractului, proprietatea acţiunilor, ca efect al cesiunii, fusese deja
transferată în patrimoniul lui C., fiind evocate dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 31/1990. În fine, prin
raportare la convenţia de rezoluţiune, încheiată de părţi la 21.12.2012, curtea de apel a subliniat că nu
poate valida interpretarea că a operat o repunere a părţilor în situaţia anterioară, în sensul
recunoaşterii efectului retroactiv al transmiterii dreptului de proprietate asupra acţiunilor. S-a dat
efect dezlegărilor date prin decizia civilă nr. 904A/29.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti în dosarul nr. x/98/2013, în care s-a stabilit că acest ultim acord reprezintă un contract nou
prin care dlui. A. i se retransmit cele 45 de acţiuni ale S.C. D. S.A. şi că acest lucru nu semnifică o
repunere în situaţia anterioară cu efect retroactiv.
Fiind prezentate succint chestiunile statuate prin decizia recurată şi raportându-se la criticile
de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază, într-un prim
considerent, că deşi s-a imputat instanţei de prim control judiciar neaplicarea regulilor de drept
incidente în materia simulaţiei, acest motiv nu poate fi examinat în recurs, în acord cu art. 488 alin.
(2) C.proc.civ., deoarece incidenţa simulaţiei, ca instituţie juridică, a fost pentru prima dată invocată
în recurs. Instanţa supremă mai subliniază şi că, potrivit dispoziţiilor art. 478 C.proc.civ., la care art.
494 C.proc.civ. face trimitere, recurentul nu poate invoca pentru prima dată în recurs chestiuni care
tind la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, părțile putând doar să expliciteze cererile
care au fost cuprinse în acţiunea iniţială, fie şi implicit.
598
Instanţa de apel nici nu avea obligaţia ca în verificările realizate să se refere la simulaţie,
deoarece, tributar principiului disponibilităţii procesului civil, judecătorul este ţinut să se pronunţe în
cauză numai pe temeiurile invocate de părţi prin actele de procedură efectuate în disciplina impusă
de lege, numai asupra a ceea ce s-a cerut, fără a se depăşi limitele învestirii, deci pe baza temeiurilor
invocate de părţi, calificate juridic.
Or, din suma actelor de procedură efectuate, rezultă în mod neîndoielnic că, nicicând în
cursul procesului în faţa instanţelor devolutive, reclamantul nu s-a referit, fie şi implicit, la instituția
simulaţiei şi nu a oferit, ca temei al pretenţiei sale, o construcţie juridică bazată pe existenţa unui act
aparent, în contrapondere cu un acord simulatoriu care a precedat sau care a însoțit, concomitent, un
act public. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigios reclamantul a solicitat instanţelor să constate că, în
realitate, obiectul convenţiei de cesiune l-a reprezentat un drept de administrare asupra acţiunilor
proprii, iar nu un drept de proprietate asupra acestora, iar instanțele au examinat cauza pe aceste
temeiuri.
Aşadar, dincolo de impedimentul impus de art. 488 alin. (2) C.proc.civ., Înalta Curte arată că
însăși construcția juridică realizată de recurent prin memoriul de recurs exclude, în mod propriu,
încălcarea legii în apel, determinată de neaplicarea dispoziţiilor art. 1175 C.civ. de la 1864; suma
criticilor dezvoltate este deplin convergentă interpretării greşite a convenţiei în apel, ca efect al
ignorării voinţei reale a părţilor, care se referă la modul în care această instanţă a statuat asupra
efectelor convenţiilor succesiv prezentate.
Prin urmare, înlăturând criticile de nelegalitate sesizate prin memoriul de recurs, referitoare la
neaplicarea, în apel, a dispoziţiilor legale care reglementează instituţia simulaţiei, instanţa de recurs
va examina modalitatea de aplicare a dispoziţiilor referitoare la interpretarea convenţiei după criteriul
voinţei reale a părţilor.
Aceste dispoziţii îşi regăsesc sediul în art. 977 C.civ. de la 1846 în ceea ce priveşte
convenţiile încheiate pe durata activităţii acestuia şi în art. 1266 C.civ. adoptat prin Legea nr.
287/2009, pentru convenţiile încheiate după 01.10.2011, pentru a da efect regulii tempus regit actum.
Procedând astfel, instanţa de apel a statuat că prin contractul de cesiune încheiat la
10.01.2007, în condiţiile în care s-a prevăzut un preţ al cesiunii coroborat cu suma clauzelor
convenţionale, rezultă că părțile au intenţionat transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor ce
au făcut obiectul convenţiei, iar nu doar cesiunea dreptului de administrare a acestora. Cu privire la
contractul de tranzacţie, încheiat la 24.04.2011, instanța de apel a stabilit că natura actului juridic se
stabilește în funcție de conținutul de substanță al acestuia şi că, indiferent de termenii folosiți, el
produce efecte doar pentru viitor, fără a schimba conţinutul şi efectele convenţiei din 10.01.2007.
Contra celor reţinute, recurentul a afirmat că intenţia părţilor este clarificată prin întâmpinarea
formulată de pârât în faţa primei instanţe, act prin care acesta a recunoscut expres că a deţinut numai
un drept de administrare asupra acţiunilor care au făcut obiectul cesiunii, de vreme ce a subliniat că a
contribuit cu dividendele acţiunilor astfel administrate la majorarea capitalului social al S.C. D. S.A.
Examinând chestiunile sesizate, Înalta Curte subliniază încă de la început că nu intră în
domeniul verificărilor de legalitate modalitatea în care instanţa devolutivă a apreciat probele în
cauză, fie şi dacă acestea constau într-o mărturisire realizată procesual; asupra interpretării probelor
legiuitorul oferă instanţelor de fond o libertate de apreciere care excedează sfera controlului de
legalitate impus prin art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Trecând peste aceste observaţii, urmează să fie reamintite dispoziţiile art. 977 C.civ. de la
1864, care arată că „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, iar nu după
sensul literal al termenilor”; stabilirea voinţei concordante se realizează judiciar prin folosirea unor
criterii stabilite în mod constant jurisprudenţial, apte să o clarifice: scopul contractului, discuțiile care
l-au precedat, practicile curente şi, nu în ultimul rând, conduita părţilor ulterioară încheierii
convenţiei.
599
Folosind aceste criterii, instanţa de apel a stabilit niște repere concrete, legate de împrejurarea
că părţile au stabilit preţul cesiunii după niște elemente fără echivoc, că scopul cesiunii a fost crearea
unui pachet majorat de acţiuni în proprietatea lui C. în scopul vânzării lui, dar şi că aceste aspecte
sunt confirmate prin contractul ulterior de tranzacţie şi că aplicarea art. 99 din Legea nr. 31/1990
impune concluzia că prin contractul de cesiune s-a intenţionat şi realizat transferul proprietăţii
acţiunilor cesionate, toate aceste date fiind deduse din piesele dosarului.
Mai departe, însă, de verificarea operării în concret cu aceste criterii, modalitatea în care
instanţa a evaluat starea de fapt pe baza probelor cauzei intră în marja de apreciere a instanţei de
fond, cu privire la care este exclus controlul de legalitate.
Pe lângă împrejurarea că instanţa de apel a oferit în motivare suficiente elemente pentru
clarificarea voinţei părţilor, a căror apreciere a impus o concluzie unitară şi coerentă, Înalta Curte
subliniază că prin motivul de recurs, în combaterea chestiunilor de drept dezlegate, recurentul opune,
în realitate, o probă care tinde la schimbarea statuărilor în fapt, fără a dezvolta un argument specific
de natură să caracterizeze aplicarea greşită a legii.
Or, astfel cum s-a subliniat, recursul nu are un caracter devolutiv şi nu poate conduce instanţa
la reexaminarea situaţiei de fapt; la acest considerent se cuvine adăugat şi că, după cum s-a stabilit
deja, un criteriu relevant a fost examinarea conduitei părţilor, ulterioară încheierii convenţiei
interpretate. Executarea obligaţiilor convenţiei, în sensul degajat prin interpretarea conţinutului ei,
semnifică o confirmare a adevăratei voinţe a părţilor; or, nu poate fi ignorată, în acest context,
statuarea opusă de instanţa de fond referitoare la tradiţiunea acţiunilor de la cedent la cesionar, aşa
cum rezultă din decizia civilă nr. nr. 904A/29.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în
dosarul nr. x/98/2013 şi evocarea, în acest context, a dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 31/1990,
chestiune rămasă necontestată.
Prin urmare, instanţa de apel a folosit reperele necesare pentru determinarea adevăratei voinţe
contractuale. În acest context a statuat şi că înțelegerea ulterioară - contractul de tranzacţie din
24.05.2011 - nu putea decât să creeze o nouă ordine juridică, prin raportare la datele convenţiei
inițiale. Tranzacția, fără a putea conduce la reinterpretarea convenţiei primordiale, reconfirmă scopul
prefigurat în cesiune, de vânzare a pachetului de 93 de acţiuni, reprezentând o fracţie de 31% din
totalul acţiunilor S.C. D. S.A., iar dacă această vânzare nu va fi fost finalizată, părţile se obligau să
revină la situaţia preexistentă, iar acțiunile cesionate să fie retransmise deținătorului lor iniţial.
Nu este real că instanţa de apel a apreciat selectiv clauzele convenţiei de tranzacţie, făcând
referire doar la premisele acesteia. Soluţia instanţei de apel s-a raportat la examinarea termenilor
lipsiți de echivoc ai acestei înțelegeri pentru concluzia formulată, prin care părţile au stabilit că dacă
scopul final al tranzacției nu va fi atins, acestea vor depune eforturi pentru negocierea vânzării
depline şi exclusive a pachetului de 31% de acţiuni către una dintre părţile semnatare şi că, dacă
aceste negocieri eşuează, dl. C. se obligă să transmită în patrimoniul reclamantului, potrivit
prevederilor legale, cele 45 de acţiuni; existând acest scop comun, i se recunoştea dlui. A. exercitarea
atribuţiilor de consultant. Or, pe aceste date este evident că noul contract a creat între părţi o situaţie
juridică nouă prin care, fără a se opune efectelor contractului de cesiune, prefigurau în termeni
precişi conduita lor viitoare.
Nici ultima convenţie încheiată de părţi, intitulată convenţie de rezoluţiune, nu putea
determina, prin succesiunea ei, reconfigurarea interpretării acordului de cesiune. Deşi recurentul a
susţinut că, în privinţa ei, instanţa de apel a realizat o interpretare care ignoră realitatea juridică
preexistentă, aceasta nu a fost evaluată desprinsă din contextul iniţial. S-a opus instanţei de apel că a
realizat o interpretare a acordului de rezoluţiune exclusiv pe baza unor date extracauzale şi a ignorat
scopul acestei convenţii, acela de a devoala caracterul simulat al înțelegerilor anterioare şi revenirea
la situaţia reală iniţială.
600
Cu acest prilej, Înalta Curte subliniază că scopul, efectele şi limitele convenţiei de rezoluţiune
au fost chestiuni litigioase dezlegate definitiv prin decizia civilă nr. 904A/29.05.2015 pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/98/2013, opusă în proces prin valorificarea efectului
pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Prin această decizie s-a statuat, iar această decizie se opune în
condiţiile art. 430 - 431 alin. (2) C.proc.civ., asupra chiar chestiunilor litigioase repuse în dezbatere
în litigiul pendinte: că acordul de rezoluţiune este un contract nou care nu are forţa de a repune
părţile în situaţia anterioară solicitată, că efectele sale se produc pentru viitor, iar nu şi pentru trecut
şi că efectul prefigurat de aceasta este acela că, începând cu data semnării ei, pârâtului îi revine
obligaţia de a transfera reclamantului acţiunile cumpărate, în sensul modificării efectelor statuate
prin convenţia anterioară.
Din acest punct de vedere, instanța de apel nu putea statua diferit asupra chestiunilor de drept
dezlegate, deoarece aceasta ar fi condus la încălcarea ordinii de drept şi o anulare a principiului
securității juridice. Astfel, în decizia din apel instanţa nu a exercitat, din acest punct de vedere, o
operațiune proprie de interpretare a convenţiei, ci, aşa cum a subliniat în propriile considerente, a
valorificat efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, obligaţie pe care legea i-o trasează imperativ,
iar în această măsură, examinarea încălcării regulilor legale de interpretare a contractului nu poate fi
opusă cu temei în recurs.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat în totalitate criticile aduse de
recurent deciziei atacate şi, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamant ca
nefondat, soluţie care înglobează şi cererea accesorie a recurentului, vizând obligarea intimatului la
19. Acţiune în îmbogăţire fără justă cauză. Incidenţa dispoziţiilor art. 1346 lit. a) din Codul
civil. Efecte
C.civ., art. 1280, art. 1345, art. 1346
Conform dispoziţiilor art. 1346 C.civ., îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din
executarea unei obligaţii valabile.
Executarea unei obligaţii valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al
îmbogăţirii, fără a se impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat între cel ce afirmă
însărăcirea şi cel pretins îmbogățit, ori între acesta din urmă şi un terţ.
Astfel, cauza îmbogățirii nu mai poate fi caracterizată ca injustă atunci când aceasta este
rezultatul executării unui titlu juridic, contractul de vânzare, în care îmbogăţitul are calitatea de
cumpărător, act în baza căruia a plătit un preţ, fiind indiferent dacă preţul bunului este inferior
valorii reale a bunului.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 136 din 26 ianuarie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, Secția civilă la 08.02.2017,

reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei
la plata sumei de 349.705,66 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor realizate asupra imobilelor
înscrise în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), în suprafaţă de 1.472 mp, cu
clădirea C2 şi în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), având suprafaţa de 2.224 mp
pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A mai solicitat, de asemenea, să se constate dreptul de
601
retenţie al reclamantului asupra imobilelor arătate, până la plata sumelor solicitate, precum şi
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În faţa primei instanţe, S.C. C. S.R.L. a depus la dosar o cerere de intervenţie voluntară în
favoarea reclamantului, admisă în principiu prin încheierea din 26.09.2017.
La 23.05.2019, reclamantul şi intervenienta au majorat pretenţiile de la suma de 349.705,66
lei la suma de 649.373 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la imobilele în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 1750/05.12.2019, Tribunalul Harghita, Secția civilă, a respins
excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului și lipsei calităţii procesuale pasive a
pârâtei, a respins ca neîntemeiate acţiunea reclamantului A. și cererea de intervenţie accesorie
formulată de S.C. C. S.R.L. şi l-a obligat pe reclamant să achite pârâtei suma de 9.000 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul și intervenienta au declarat apel, soluţionat prin
decizia nr. 178/A/13.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor, apelanții fiind
obligaţi în solidar la plata cheltuielilor de judecată parțiale, efectuate în apel de către intimată.
Prin încheierea nr. 39/A/CC/08.09.2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta şi dispozitivul
deciziei nr. 178/A/13.07.2020, referitoare la cheltuielile de judecată la care au fost obligați apelanții
în apel.
Împotriva deciziei nr. 178/A/13.07.2020, reclamantul și intervenienta au declarat recurs,
solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, invocând motivele
de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții
au susținut că decizia din apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a art. 1345 și a art.
1280 C.civ.
Referitor la aplicarea greșită a art. 1345 C.civ., au susținut că instanța de apel a apreciat în
mod eronat că, pentru a fi îndeplinită condiția existenței unei legături între mărirea unui patrimoniu și
diminuarea celuilalt, ar fi fost necesară existența unei legături de cauzalitate corespunzătoare.
Au mai arătat că, potrivit doctrinei, „nu se cere o legătură cauzală între mărirea unui
patrimoniu și micșorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi concepută între o faptă și
rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt au o cauză unică”.
S-a susţinut că, dacă instanța ar fi interpretat corect aceste dispoziţii legale, ar fi observat că
persoana căreia îi profită indirect investițiile efectuate de recurenţi este chiar intimata, care, prin
cumpărarea imobilului în procedura insolvenței, s-a îmbogățit în detrimentul recurentei.
Sub acest aspect, s-a arătat că investițiile nu au fost cuprinse în raportul de evaluare a
bunurilor debitoarei insolvente S.C. D. S.R.L., iar prețul de vânzare în insolvență, de 22.800 lei, a
fost de 28 de ori mai mic decât valoarea investițiilor evaluate la 649.373 lei, fiind evident faptul că
îmbogățirea i-a profitat indirect, dar exclusiv, intimatei.
Așadar, au afirmat recurenții, considerând eronat că ar fi necesară o legătură directă de
cauzalitate și fără a explica raționamentul unei astfel de condiții, instanța de apel a exclus
posibilitatea ca îmbogățirea să se realizeze în mod indirect, așa cum s-a întâmplat în cauză.
În ceea ce privește aplicarea greşită a art. 1280 C.civ, recurenții au arătat că instanța de apel
în mod incorect a apreciat că temeiul legitim al îmbogățirii îl constituie contractul de vânzare,
încheiat între debitoarea insolventă S.C. D. S.R.L. și intimata îmbogățită S.C. B. S.R.L., contract față
de care recurenții au calitatea de terți, nefiindu-le opozabil.
În final, au conchis că împrejurarea că intimata a cumpărat un imobil în cadrul procedurii
insolvenței nu poate constitui un temei juridic legitim al îmbogățirii, în contextul în care investițiile
nu au fost cuprinse în raportul de evaluare a imobilului vândut.
602
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenții
au arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece la pagina 5, paragraful 5 din
decizie instanța de apel a reținut că „(...) valoarea îmbunătățirilor a intrat efectiv în preț”, pentru ca la
paragraful 6 să rețină că „nu prezintă relevanță sub aspectul analizat dacă s-au avut în vedere sau nu
prin raportul de evaluare investițiile în cauză, întrucât, pe de o parte, chiar dacă ar fi fost avute în
vedere, aceasta nu producea efecte juridice cu privire la situația apelantului-reclamant, iar pe de altă
parte nu s-a făcut dovada că în această ipoteză s-ar fi oferit un preț mai mare decât cel la care s-a
vândut efectiv”.
Recurenții au mai relevat împrejurarea că este evidentă contradicția dintre considerente,
pentru că, pe de o parte, s-a statuat că investițiile au fost cuprinse în preț - deși nu sunt cuprinse în
raportul de evaluare a vânzării în insolvență -, iar, pe de altă parte, că nu prezintă relevanță dacă
investițiile au fost sau nu incluse în raportul de evaluare. Cu alte cuvinte, investițiile au fost cuprinse
în prețul efectiv al contractului de vânzare, chiar dacă sunt sau nu cuprinse în raportul de evaluare ce
a stat la baza vânzării în insolvență.
Sub acest aspect, au apreciat că aceste motive contradictorii se răsfrâng inclusiv asupra unei
juste interpretări a condiției materiale ce vizează legătura de cauzalitate referitor la care instanța de
apel, interpretând-o greșit, a considerat că este necesară o ,,legătură directă”, ,,o legătură de
cauzalitate”, fiindcă în speță, atât timp cât investițiile nu au fost cuprinse în raportul de evaluare,
legătura dintre sporirea patrimoniului intimatei și diminuarea patrimoniului recurenților este una
indirectă.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea
deciziei atacate, în considerarea caracterului nefondat al motivelor de casare.
În cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., s-a întocmit raportul asupra admisibilității
în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 10.11.2021,
recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.
Examinând motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în cauză este
deplin stabilită şi necontestată starea de fapt referitoare la dinamica transmisiunii bunurilor imobile
înscrise în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), în suprafaţă de 1.472 mp, cu
clădirea C2 şi în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), având suprafaţa de 2.224 mp,
la împrejurarea că în perioada 2012-2016 acestea s-au predat în posesia reclamantului A. de către
proprietara S.C. D. S.R.L. şi că în această perioadă s-au efectuat lucrări de reparații şi îmbunătățiri la
aceste imobile, precum şi la faptul că în procedura insolvenței, la 29.06.2016, bunurile S.C. D. S.R.L.
au fost vândute S.C. B. S.R.L.
Disputa juridică poartă însă asupra dreptului reclamantului A., căruia în proces i s-a alăturat
intervenienta S.C. C. S.R.L., de a obţine de la cumpărător - pârâta în cauză - sumele investite pe
durata exercitării posesiei, pentru efectuarea de reparaţii şi îmbunătățiri la imobilele care au făcut
obiectul acestor transferuri în temeiul actio de in rem verso (îmbogățirea fără justă cauză), în lipsa
unei acţiuni specific determinate pentru recuperarea acestora.
Întrucât instanţa de apel a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea
acţiunii, cu referire la lipsa unei legături de cauzalitate între diminuarea patrimoniului reclamantului
şi mărirea patrimoniului pârâtei şi existenţa unei cauze juste a dobândirii bunului de către pârâtă,
subliniind că mărirea patrimonială afirmată s-a produs în mod direct în patrimoniul S.C. D. S.R.L.
care apoi a vândut imobilele în procedura insolvenţei către S.C. B. S.R.L., recurenţii au criticat
aceste statuări, afirmând că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 1345 C.civ.
S-a afirmat în memoriul de recurs că dispoziţiile legale nu impun o legătură cauzală între
mărirea unui patrimoniu şi micșorarea corespondentă a celuilalt, căci această legătură nu poate fi
privită decât între o faptă şi rezultatul ei, pe când, în cazul îmbogățirii fără justă cauză, etiologia este
unică, privită ca fapt sau eveniment, iar nu ca legătură cauzală între sporirea şi diminuarea reciprocă
603
a unor patrimonii. S-a susţinut, deci, că instanţa de apel a statuat greşit că este necesară o legătură de
cauzalitate directă între mărirea şi micşorarea patrimoniilor, în condiţiile în care, totuşi, pârâta profită
indirect de toate investiţiile efectuate de reclamant la imobilele identificate în acţiune, că acest lucru
este efectul unei cauze unice, respectiv, cumpărarea bunurilor imobile în procedura insolvenţei S.C.
D. S.R.L., bunuri a căror valoare a sporit considerabil prin efortul recurentului-reclamant.
Analizând aceste critici, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1345 C.civ., verificând
temeinicia unei cereri fondate pe acest temei, este necesar a fi examinate condiţiile economice şi
juridice ale acestui fapt licit, pentru a putea fi admisă o acţiune în restituire.
În cadrul celor dintâi este nevoie să fie demonstrată procesual legătura de conexitate dintre
îmbogăţirea unui patrimoniu şi însărăcirea celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului
ori evenimentului determinant.
Deşi este adevărat că instanţa de apel a făcut referire la necesitatea existenţei unei legături de
cauzalitate - care, în realitate, aşa cum au arătat recurenţii, imprimă legătura dintre un eveniment şi
rezultatul lui - această exprimare a fost greşită numai literal, deoarece, în esenţă analiza instanţei
devolutive a avut în vedere examinarea corectă a cauzei unice între micșorarea patrimoniului
reclamantului şi mărirea corespunzătoare a patrimoniului pârâtei.
În acest sens, instanţa de apel a subliniat în mod corect că faptul generator nu este unic, astfel
cum a afirmat reclamantul, deoarece sporul de valoare economică determinat de investițiile realizate
s-a produs direct într-un alt patrimoniu, cel al S.C. D. S.R.L., deci relaţia de îmbogățire fără just
temei se identifică numai în acest raport. Împrejurarea că, ulterior, bunurile imobile au fost transmise
de la S.C. D. S.R.L. către societatea pârâtă, iar valoarea patrimonială a fost transmisă cumpărătoarei
S.C. B. S.R.L., nu mai are aceeaşi cauză, ci este rezultatul unei operaţiuni juridice distincte şi
autonome de cauza primordială.
Nu este corectă nici alegaţia recurenţilor referitoare la faptul că instanţa de apel a omis că
legătura între sporirea şi diminuarea patrimonială, specifice raportului juridic judecat, poate fi şi
indirectă, deoarece fundamentul acestei critici, aşa cum a fost dezvoltată în memoriul de recurs,
ignoră totuşi condiţia unicităţii cauzei, reclamanţii considerând greşit că efectuarea investiţiilor de
către reclamant şi cumpărarea ulterioară a bunului de la adevăratul proprietar de către pârâtă
reprezintă componente ale unei cauze unice şi indivizibile.
Recurenţii confundă legătura de conexitate indirectă între însărăcirea proprie şi îmbogățirea
intimatei cu împrejurarea că, dobândind bunul de la S.C. D. S.R.L., pârâta este beneficiarul final al
lucrului şi cel care profită deplin de starea lui actuală şi, de aceea, în opinia acestora, este just ca
intimata să restituie sporul de valoare.
Se cuvine subliniat în acest context, chiar eludând condiţia unicității cauzei, că S.C. B. S.R.L.
este un dobânditor cu titlu particular în privinţa bunurilor imobile cumpărate, de aceea, poate fi ţinut
numai de obligaţiile autorului său derivate din acte juridice anterioare referitoare la dreptul sau
bunurile ce au făcut obiectul contractului şi numai în condiţii de opozabilitate a acestora, iar nu de
obligațiile născute în patrimoniul autorului său din fapte juridice, chiar licite, cum ar fi îmbogățirea
fără o justă cauză.
Prin urmare, statuările instanţei de apel sunt conforme dispoziţiilor legale examinate, de
aceea, această primă parte a criticilor recurenților va fi înlăturată.
Au mai susținut, de asemenea, recurenţii că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art.
1345 C.civ. când a stabilit că la dobândirea imobilelor prin vânzare de către pârâtă, în starea în care
se aflau la momentul cumpărării, a existat un just temei, reprezentat de chiar operaţiunea juridică de
vânzare dintre S.C. D. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., şi că efectele acestui contract sunt opuse recurenţilor
cu încălcarea dispoziţiilor art. 1280 C.civ.
Nici aceste critici nu sunt fondate, urmând a fi înlăturate.
604
Astfel cum s-a arătat în examinarea motivului de casare precedent, verificarea temeiniciei
unei cereri de chemare în judecată fondate pe dispoziţiile art. 1345 C.civ. impune examinarea,
deopotrivă, şi a condiţiilor juridice ale îmbogățirii fără justă cauză, mai precis examinarea titlului
juridic care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit.
605
Înalta Curte arată că examinarea condiţiei juridice în discuţie, constând în absenţa justei cauze
nu poate fi realizată decât prin coroborarea dispozițiilor art. 1345 C.civ. cu cele ale art. 1346 C.civ.,
text prin care se statuează că „Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei
obligaţii”.
Aşadar, executarea unei obligaţii valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al
îmbogăţirii, fără a se impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat între cel ce afirmă însărăcirea
şi cel pretins îmbogățit, ori între acesta din urmă şi un terţ. Astfel cum a arătat şi instanţa de apel,
S.C. B. S.R.L. a primit în patrimoniu imobilele în starea în care acestea se aflau la momentul
cumpărării lor de la S.C. D. S.R.L., plătind, în schimbul bunurilor, aşa cum se găseau în momentul
vânzării, un preţ stabilit de vânzător.
Din acest punct de vedere, cauza îmbogățirii pârâtei nu mai poate fi caracterizată ca injustă
atunci când aceasta este rezultatul executării unui titlu juridic, contractul de vânzare, în care
îmbogăţitul are calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit un preţ, fiind indiferent dacă preţul
bunului este inferior valorii reale a bunului; de aceea, instanța de recurs subliniază că este lipsită de
relevanţă teza recurenţilor, prin care arată că preţul de vânzare a imobilelor nu a inclus valoarea
îmbunătăţirilor anterioare vânzării.
Fiind, aşadar, corectă statuarea instanţei de apel care a arătat că S.C. B. S.R.L. a avut un
temei legitim al îmbogățirii, instanţa de recurs relevă că această concluzie nu intră în conflict cu
dispoziţiile art. 1280 C.civ., care consacră principiul relativităţii efectelor contractului. Acest
principiu nu a fost încălcat prin hotărârea instanței de apel, iar prin contractul de vânzare, titlul
juridic al dobânditorului, nu s-au trasat reclamantului drepturi ori obligaţii, acesta fiind considerat un
terţ situat în afara oricăror efecte ale contractului.
Trecând, mai departe, la examinarea ultimului motiv de recurs enunţat, instanţa de recurs
reţine că, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenţii au solicitat casarea hotărârii
pronunţate în apel pentru contrarietatea motivelor succesiv prezentate în decizie.
Astfel, s-a subliniat că există o contradicţie între considerentele succesive ale instanţei,
relevată de împrejurarea că instanţa de apel a arătat că valoarea îmbunătățirilor a intrat în preţul de
vânzare stabilit de vânzător, pentru ca, ulterior, să sublinieze că acest aspect este unul indiferent,
deoarece nu produce niciun efect juridic asupra situaţiei apelanţilor.
Înalta Curte reamintește părţilor cu acest prilej că o motivare contradictorie, pentru a constitui
temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii,
făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul
deliberării.
Examenul hotărârii recurate nu relevă acest viciu, din două perspective.
Astfel, s-a arătat deja că este indiferent dacă preţul vânzării a fost mai mic decât valoarea
reală a bunului, deci, dacă, în stabilirea lui, vânzătorul a inclus investiţia realizată de către reclamant,
deoarece acest lucru nu are aptitudinea să infirme cauza justă a cumpărătorului; aşadar, chiar dacă s-
ar fi constatat succesiv că investițiile au fost, respectiv, că nu au fost avute în vedere la stabilirea
preţului, aceste aspecte nu au caracter decisiv, în măsura în care nu ar fi avut aptitudinea să
influențeze soluţia adoptată în apel.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că cele două considerente nu sunt contradictorii,
deoarece, pe de o parte, instanţa de apel a subliniat că prin stabilirea unui preţ are caracter implicit,
deci teoretic, considerarea întregii valori a bunului de la momentul vânzării, iar, pe de altă parte,
instanţa a subliniat că este, oricum, nerelevant dacă, în mod concret, la stabilirea preţului s-au avut în
vedere cele consemnate în raportul de evaluare a investiţiilor, acest lucru neproducând efecte asupra
situaţiei juridice a apelanţilor.
606
În fine, niciunul dintre aceste considerente nu puteau influenţa aprecierea asupra condiţiilor
materiale ale îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece, astfel cum s-a arătat deja, nu s-a identificat cauza
unică şi indivizibilă care le putea demonstra.
Înlăturând, astfel, ca nefondate motivele de casare propuse de recurenţi, în temeiul art. 496
C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, soluţie care înglobează şi cererea
accesorie, vizând plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în temeiul art. 453 C.proc.civ., a obligat
recurenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în această fază a procesului, dovedite
în cauză cu înscrisuri.
20. Dispută privind accesul la rețeaua electrică. Act întocmit de un organ administrativ
jurisdicțional. Imposibilitatea subscrierii actului noțiunii de înscris autentic
C.proc.civ., art. 175 alin. (1), art. 264, art. 269, art. 270, art. 425 alin. (1) lit. b),
art. 430 alin. (2), art. 480 alin. (2)-(3), alin. (6)
Legea nr. 123/2012, art. 23 alin. (3), art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (5), alin. 13,
art. 26, art. 153 alin. (4)
Ordin A.N.R.E. nr. 85/2014
Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)
H.G. nr. 90/2008, art. 18
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, accesul la reţelele electrice de interes public
reprezintă un serviciu obligatoriu, în condiţii reglementate, pe care trebuie să îl îndeplinească
operatorul de transport şi de sistem, precum şi operatorul de distribuţie conform art. 23 alin. (3) din
acelaşi act normativ, disputele privind accesul la reţeaua electrică soluţionându-se de autoritatea
competentă prin emiterea unei decizii obligatorii pentru părţi.
Conform art. 153 din Legea nr. 123/2012, pentru soluţionarea pe cale administrativ
jurisdicţională a disputelor de acces la sistem, s-a constituit în cadrul A.N.R.E. o comisie de
specialitate, ale cărei hotărâri sunt, în condiţiile art. 153 alin. (4), obligatorii pentru părţi şi pot fi
atacate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Decizia prin care s-a respins o astfel de dispută ca fiind lipsită de obiect întrucât, la data
formulării cererii, reclamanta avea deja acces la reţeaua electrică a operatorului de distribuţie nu
poate fi subscrisă noţiunii de înscris autentic întrucât nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 269
C.proc.civ. de a fi întocmit „în forma şi condiţiile stabilite de lege”. Aceasta întrucât au caracter
autentic doar actele întocmite de funcţionarii publici în limitele atribuţiilor lor de serviciu.
Astfel, în condițiile în care prin această decizie s-a reţinut că disputa cu care a fost învestită
comisia de specialitate din cadrul A.N.R.E. nu intră în domeniul de competenţă al acesteia, decizia nu
poate fi subscrisă noţiunii de înscris autentic.
În consecinţă, este vorba de o probă fără o valoare doveditoare prestabilită de lege, a cărei
apreciere se face în mod liber, potrivit convingerii instanţelor devolutive, în condiţiile art. 264
C.proc.civ.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 16

aprilie 2018, sub nr. x/1285/2018, astfel cum a fost precizată la data de 9 mai 2018, reclamanta A.
S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice
607
B. S.A. și Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X a aceleiași societăți, obligarea pârâtelor, în
solidar, la plata sumei de 1.981.840,80 lei, în principal, în temeiul obligației de restituire a plății
nedatorate, iar, în subsidiar, cu titlu de prejudiciu provocat ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare
a obligațiilor contractuale, la plata dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesioniști,
conform art. 3 alin. (21) al O.G. 13/2011, calculată de la data încasării sumei menționate și până la
data restituirii efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În drept, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe regimul juridic al plății nedatorate, iar în
subsidiar pe răspunderea contractuală.
Pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. și Societatea de Distribuție a
Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X au formulat întâmpinare
prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței specializate, excepția de nelegalitate
a actului administrativ reprezentat de Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, în temeiul art.
4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în
judecată ca neîntemeiată.
Prin încheierea civilă nr. 179/2019 din 6 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr.
x/1285/2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei sale
materiale şi a fixat termen pentru continuarea soluţionării cauzei la 13 martie 2019.
Prin sentinţa civilă nr. 1718/2019 din 9 octombrie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis
excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. -
Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X, excepție invocată de instanță din oficiu, și în
consecință:
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu
cu pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei
Electrice X, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.
A respins excepția de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285/05.09.2017 invocată de pârâta
Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A.
A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L.,
în contradictoriu cu pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A., având ca obiect
plată nedatorată și răspundere contractuală, în subsidiar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi
schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii şi, pe cale de consecinţă: obligarea
în solidar a pârâtelor la plata către apelantă a sumei de 1.981.840,80 lei, reprezentând contravaloarea
lucrărilor suplimentare de întărire a reţelei, necuprinse în soluţia de racordare cuprinsă în Avizul
tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013; obligarea în solidar a pârâtelor la plata
către apelantă a dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesionişti, conform art. 3 alin.
(2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data încasării sumei menţionate la petitul I (respectiv suma de
628.828,8 lei - achitată la data de 29 decembrie 2015 şi suma de 1.353.012 lei - achitată la data de 19
aprilie 2016) şi până la data restituirii efective; cu plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel.
Totodată, a formulat apel şi împotriva încheierilor din data de 21 noiembrie 2018 şi 12 iunie
2019 prin care au fost respinse cererile apelantei în probaţiune.
Prin decizia nr. 240/2021 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a admis
apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1718 din 9 octombrie 2019 şi a încheierii
din 21 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/1285/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe
care a anulat-o în parte, în sensul că:
A respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei
Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X şi rejudecând:
A respins excepţia de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017,
invocată de pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A.
608
A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.
S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. şi
Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X,
având ca obiect plăţi nedatorate şi, în subsidiar, răspundere contractuală.
A respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, apreciind că
această decizie este nelegală din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1)
pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C.proc.civ.
Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta
susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 480 alin. (2) şi (3)
C.proc.civ., conform cărora o hotărâre judecătorească pronunţată fără citarea uneia dintre părţi
urmează a fi anulată.
Detaliind, recurenta arată că, în speţă, în primă instanţă, încă de la primul termen de judecată,
cadrul procesual a fost incomplet, fiind admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei,
invocată din oficiu.
Susţine că art. 480 alin. (3) C.proc.civ. nu prevede sancţiunea nulităţii parţiale a unei hotărâri
judecătoreşti, motivul de nulitate afectând întreaga hotărâre, care nu mai poate produce niciun efect,
principiul contradictorialităţii fiind de ordine publică.
Prin urmare, consideră că, deşi a constatat justeţea motivului de nulitate a sentinţei pronunţate
în primă instanţă, instanţa de apel, în mod eronat, a înţeles să anuleze doar în parte o sentinţă nulă
absolut.
În continuare, arată că instanţa de apel nu a rejudecat fondul prin prisma propriilor sale
convingeri cu privire la probatoriul administrat, ci a continuat să verifice, prin raportare la motivele
de apel invocate, legalitatea şi temeinicia unei hotărâri anulate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., în cazul în care se constată că, în mod
greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în
lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca
procesul, evocând fondul.
Mai arată că rejudecarea cauzei şi evocarea fondului de către instanţa de apel nu se putea face
la acelaşi termen la care s-a admis apelul şi s-a anulat sentinţa primei instanţe, faţă de motivul care a
justificat această soluţie şi care impunea evocarea fondului cu legala citare a părţii faţă de care fusese
admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă încă de la primul termen de judecată din prima
instanţă. Citarea sucursalei în apel, respectiv a părţii care a lipsit de la judecata în primă instanţă, a
putut avea în vedere doar apelul, nu şi rejudecarea fondului.
Întrucât dispoziţiile privind anularea hotărârii judecătoreşti sunt de ordine publică, recurenta
susţine că hotărârea pronunţată în evocarea fondului, după admiterea apelului, este la rândul său
lovită de nulitate, justificând admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei
de apel, în vederea evocării fondului în contradictoriu cu toate părţile, cu rediscutarea cererilor în
probaţiune formulate de recurenta-reclamantă în primă instanţă faţă de această pârâtă (ex:
interogatoriul).
De asemenea, recurenta apreciază că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea
dispoziţiilor art. 270 C.proc.civ., sens în care are în vedere atât nulitatea soluţiei instanţei de apel
pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017,
cât şi a celei pronunţate pe fondul cauzei de către instanţa de apel, faţă de lipsirea totală de efecte
probatorii a acestui înscris autentic, ceea ce, în opinia recurentei, aduce atingere dreptului la un
proces echitabil.
Totodată, apreciază că s-a produs un exces de putere atunci când instanţa a refuzat să se
pronunţe cu privire la o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
609
Aşadar, recurenta susţine că, în speţă, instanţa de apel a ignorat în totalitate constatările
A.N.R.E. cuprinse în Decizia nr. 1285 din 5 septembrie 2017, nearătând care sunt motivele pentru
care acestea au fost îndepărtate sau considerate neadevărate.
Făcând trimitere la Ghidul pentru aplicarea art. 6 al C.E.D.O. publicat de Curtea Europeană a
Dreptului Omului, recurenta afirmă că, în cazul de faţă, instanţa de apel nu a examinat deloc
principala probă adusă de autoarea recursului pentru dezlegarea pricinii, respectiv constatările
Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017 care, în opinia recurentei, sunt pe deplin opozabile
pârâtelor, reprezentând o prezumţie a legalităţii argumentelor sale.
Mai mult, consideră că, în realitate, această decizie este un act autentic care se bucură de
prezumţia de autenticitate şi legalitate inclusiv cu privire la considerente, proba contrară nefiind
realizată în cadrul acestui litigiu.
În plus, arată că, în calitate de for administrativ superior, cu drept de control (similar Curţii de
Conturi în raporturile cu autorităţile locale), A.N.R.E. constată încălcările legislaţiei specifice,
realizate de pârâte în raporturile contractuale cu recurenta, inclusiv abuzul de putere dominantă, prin
impunerea unei etape suplimentare nelegale (S.F.) şi a unor lucrări suplimentare necuprinse în
Avizul tehnic de racordare (A.T.R.). Menţionează că aceste constatări nu au fost contrazise de
intimate, care nu au putut face dovada necesităţii realizării studiului de fezabilitate, faţă de
preexistenţa unui studiu de soluţie aprobat. De asemenea, susţine că intimatele au recunoscut faptul
că nu au utilizat procedura legală de actualizare a A.T.R., deşi nu au respectat soluţia de racordare
din acesta, impunând lucrări suplimentare.
Aşadar, recurenta subliniază că, prin neexaminarea efectivă a acestui mijloc de probă
esenţial, pe care l-a prezentat în susţinerea cererii sale, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.
susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte legislaţia aplicabilă
raporturilor dintre părţi.
În concret, arată că, dacă la pagina 20 sus, instanţa de apel a reţinut că „întreaga procedură de
racordare trebuia să se realizeze în baza normelor legislative în vigoare la data executării acestora
(Regulamentul de racordare a utilizatorilor la reţele electrice de interes public aprobat prin A.N.R.E.
nr. 59/2013)”, ulterior, la aceeaşi pagină 20, paragraful 7, a reţinut că „intimatele în mod corect (..)
nu au uzat de prevederile Ordinului A.N.R.E. nr. 11/2014 şi 141/2014”, iar la paragraful 8 că, „în
situaţia în care ar fi fost incidente prevederile Ordinelor A.N.R.E. 59/2013, nr. 11/2014 şi nr.
141/2014” (deducându-se că aceste acte normative nu sunt incidente cauzei), pentru ca la pagina 21,
paragraful 6, să revină şi să reţină din nou faptul că, la baza actelor adiţionale încheiate, au stat „noile
reglementări cuprinse în regulamentul de racordare aprobat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 59/2013, nr.
74/2014 şi nr. 11/2015; 141/2014”.
Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susține că se impune stabilirea corectă a legii aplicabile
raportului juridic încheiat între părţi, condiţie esenţială pentru verificarea legalităţii deciziei recurate
şi, subsecvent, a temeiniciei cererii introductive.
De asemenea, învederează că instanţa nu a motivat înlăturarea din materialul probatoriu a
Deciziei A.N.R.E. nr. 1285/2017 (analizată strict în cadrul soluţiei asupra excepţiei de nelegalitate
invocată de pârâte), susținând că această probă este esenţială, hotărâtoare cu privire la soluţia ce
trebuia pronunţată, fiind complet ignorată, fără vreo minimă motivare.
În plus, arată că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea dispoziţiilor art. 1865 alin. (1) şi (2)
C.civ. privind obligaţia de justificare a oricărei creşteri de preţ, pe care a invocat-o în mod expres ca
temei al solicitării de angajare a răspunderii sale contractuale.
Fiind vorba de un temei de drept distinct, hotărâtor, afirmă că obligaţia instanţei de apel de a
motiva înlăturarea sa, odată cu evocarea fondului, este esenţială din perspectiva dispoziţiilor art. 425
alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
610
susţine că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe asupra excepţiei de nelegalitate a
Deciziei A.N.R.E. nr. 1285/05.09.2017, din aceleaşi considerente eronate ca ale primei instanţe,
apreciind faptul că autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2310/16.05.2018 a Curţii de Apel
Bucureşti ar însemna lipsa oricărui efect al Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, cu
încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) C.proc.civ.
Recurenta susţine că, prin hotărârea judecătorească la care se face referire, a fost respinsă
acţiunea în contencios a pârâtei, constatându-se faptul că, prin considerentele Deciziei A.N.R.E. nr.
1285 din 5 septembrie 2017, nu se nasc în mod direct obligaţii în sarcina operatorului de distribuţie,
fiind doar constatări ale unor stări de fapt, ce urmează a fi utilizate într-o altă procedură. Cu toate
acestea, susţine că, prin aceeaşi sentinţă, s-a reţinut faptul că revine operatorului de distribuţie
sarcina de a face dovada contrară celor reținute de A.N.R.E. în decizia sa.
Cu alte cuvinte, recurenta subliniază că cele constatate de A.N.R.E. au forţă probantă până la
proba contrară, revenind instanţelor învestite cu soluţionarea fondului pretenţiilor sale să justifice
îndepărtarea celor constatate de autoritatea de reglementare în exercitarea dreptului său de control.
Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale privind autoritatea
de lucru judecat.
susţine că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit mai multe norme de drept material.
Detaliind, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut faptul că avizul tehnic de racordare
(act administrativ) ar fi fost suspendat pentru o perioadă de 2 ani, în baza unei prevederi din aviz cu
privire la încetarea efectelor.
Recurenta susţine că este inadmisibilă confuzia între doi termeni juridici cu efecte complet
diferite: suspendarea efectelor unui act administrativ (efect temporar) şi încetarea efectelor unui act
administrativ (efect definitiv).
În altă ordine de idei, recurenta învederează că această reţinere este complet lipsită de temei
legal, în condiţiile în care legislaţia în vigoare nu reglementează posibilitatea de suspendare a
avizului tehnic de racordare de către emitentul său.
În al treilea rând, arată că şi dacă ar exista posibilitatea de a dispune suspendarea unui act
administrativ de către emitentul acestuia, o astfel de decizie nu poate exista decât în formă scrisă,
conform principiului similitudinii.
De altfel, menţionează că, potrivit art. 528 alin. (2) C.adm., actul administrativ se încheie în
formă scrisă.
Prin urmare, susţine că, atâta vreme cât nu a existat vreun act administrativ de suspendare a
efectelor A.T.R. comunicat recurentei, considerentele instanţei de apel privind o eventuală
suspendare a efectelor A.T.R. sunt vădit nelegale şi nu pot justifica soluţia de respingere a cererii
introductive.
Mai arată că, faţă de data emiterii A.T.R. nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013, legislaţia
aplicabilă este H.G. nr. 90 din 23 ianuarie 2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea
utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, apreciind ca fiind relevante, cu privire la
problematica valabilității avizului tehnic de racordare, dispoziţiile art. 28 alin. (1).
Recurenta arată că instanţa de apel a preluat susţinerile pârâtei, făcând referire la proceduri
inexistente în legislaţia specifică, fără a căuta argumentele legale care să le justifice, ignorând
dispoziţiile legale incidente în cauză, invocate de recurentă încă de la prima instanţă (prin notele
scrise depuse la data de 15 ianuarie 2019).
Mai arată că legiuitorul a prevăzut o unică soluţie de racordare confirmată, un unic aviz
tehnic de racordare, un unic contract de racordare. În opinia recurentei, nu există suspendarea
avizului tehnic de racordare, nici reluarea procesului de racordare, ci doar procedura de emitere a
611
avizului tehnic de racordare (prin confirmarea studiului de soluţie) şi procedura de actualizare a
avizului tehnic de racordare (atunci când apar modificări de natură tehnică).
Totodată, susţine că instanţa de apel a omis să constate faptul că, la data de 30 iulie 2014
(ulterior transmiterii acelor notificări abuzive, depuse în probaţiune de pârâte şi avute în vedere de
instanţă), a fost încheiat Actul adiţional nr. 1 din 30 iulie 2014 la Contractul de racordare nr.
60201320103/34505 din 23 iulie 2013.
Recurenta arată că nu îşi poate explica cum, în opinia intimatelor şi a instanţei de apel, se
putea încheia un act adiţional cu privire la un aviz aparent suspendat, întrucât, în legislaţia în
domeniu, nu există noţiunea de reluare a procesului de racordare în baza aceluiași A.T.R.
În realitate, arată că legislaţia prevede un unic proces de racordare, în baza unui unic aviz
tehnic de racordare, a cărui valabilitate este de minim 25 ani, iar orice modificare a condiţiilor (dacă
ar exista şi ar fi dovedită) trebuie să facă obiectul unei proceduri de actualizare a A.T.R., procedură
reglementată expres în Regulamentul emis de A.N.R.E.
Din perspectiva motivului de recurs invocat, recurenta susţine că prezintă relevanţă încălcarea
sau greşita aplicare a dispoziţiilor H.G. nr. 90/2008, art. 28 alin. (1), precum şi art. 29, conform
căruia încetarea valabilității unui A.T.R. poate avea loc doar anterior încheierii contractului de
racordare, ulterior acestui moment actul administrativ, A.T.R., intrând în circuitul civil, nemaiputând
fi revocat conform art. 1 alin. (6) al Legii nr. 554/2004.
În continuare, recurenta susţine că sunt lipsite de temei legal considerentele instanţei de apel
privind stabilirea obiectului contractului de racordare, conform cărora „nu se poate afirma faptul că
obiectul contractului de racordare nr. 60201320103 din 18 iunie 2015 este constituit doar de lucrările
de întărire reţea în amonte de punctul de racordare, cuprinse în avizul tehnic nr. 60201320103 din 25
ianuarie 2013”, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din H.G. 90/2008,
precum şi pe cele ale art. 35 din acelaşi act normativ.
Recurenta mai arată că o greşită aplicare a legii se regăseşte şi în cazul reţinerii de către
instanţa de apel a faptului că „studiul de soluţie întocmit de societatea atestată A.N.R.E. în anul 2010
nu a fost temeinic fundamentat tehnic”.
Autoarea prezentului demers judiciar susţine că nu există nicio probă care să susţină o astfel
de afirmaţie, iar această reţinere a instanţei încalcă flagrant dispoziţiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr.
90/2008, coroborat cu alin. (7) al aceluiași articol.
De altfel, recurenta susţine că inclusiv prevederile legale în materia dreptului comun al
actelor administrative vin să confirme prezumţia de legalitate a oricărui act administrativ, care, în
măsura în care nu a fost anulat sau revocat, este pe deplin opozabil atât operatorului de reţea, cât şi
instanţelor judecătoreşti.
Mai mult, arată că instanţa nu a fost sesizată cu vreo excepţie de nelegalitate a avizului tehnic
de racordare, iar orice modificare a acestuia nu putea avea loc decât prin parcurgerea procedurii
actualizării A.T.R., procedură ce nu a fost urmată. Pe cale de consecinţă, recurenta subliniază că
Avizul tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013 este legal şi determină, în mod
limitativ, obiectul contractului de racordare.
De altfel, susţine că nici nu era cazul unei actualizări a avizului tehnic de racordare, întrucât
niciunul dintre actele la care face referire instanţa de apel nu este ulterior emiterii A.T.R.
Astfel, arată că Ordinul A.N.R.E. 41/2012 era în vigoare la data emiterii A.T.R. (25.01.2013),
fiind avut în vedere la momentul stabilirii soluţiei de racordare şi neputând justifica modificarea
acestei soluţii.
Recurenta arată că a reţine faptul că „prevederea celor 2 celule de linie de 110 kv compacte a
fost prevăzută de respectarea reglementărilor tehnice în vigoare la data reluării procesului de
racordare” echivalează cu a încălca grav dispoziţiile legale în materia racordării utilizatorilor la
reţelele electrice de interes public, unde principiile de bază sunt cele ale identificării celei mai bune
612
oferte tehnico-economice pentru utilizator, al comunicării ofertei ferme şi al necesităţii obţinerii
acordului expres al utilizatorului asupra soluţiei de racordare.
Mai arată că orice modificare a soluţiei de racordare cu nerespectarea procedurilor prevăzute
în Regulamentele de racordare emise de Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei
este nelegală şi nu poate produce vreun efect.
Recurenta subliniază că încălcarea regulamentului de racordare şi a legislaţiei în domeniu de
către intimate a fost constatată de A.N.R.E., autoritatea cu cele mai înalte atribuţii în domeniu, prin
Decizia A.N.R.E. nr. 1285/2017 nefiind făcută nicio dovadă contrară.
Susţinând, aşadar, că întreaga motivare a deciziei recurate, în privinţa stabilirii obiectului
contractului de racordare nr. 60201320103 din 18 iunie 2015, este lipsită de temei legal, fiind
realizată cu încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, în special H.G. nr.
90/2008, recurenta arată că, în acest context, se impune a se observa faptul că decizia recurată a fost
pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.
Recurenta susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat a fi aplicabile dispoziţiile
Ordinului A.N.R.E. nr. 59/2013, nr. 11/2014 şi nr. 141/2014. De altfel, menţionează că, aşa cum a
arătat în dezvoltarea motivului de recurs reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C.proc.civ.,
reţinerile instanţei de apel sunt contradictorii în stabilirea legii aplicabile.
Totodată, apreciază că instanţa de apel a ignorat faptul că, la momentul emiterii A.T.R. nr.
60201320103 din 25 ianuarie 2013, era în vigoare Ordinul nr. 55 din 3 iunie 2008 privind
modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui A.N.R.E. nr. 15/2004 pentru aprobarea tarifelor şi
indicilor specifici utilizaţi la stabilirea tarifelor de racordare a utilizatorilor la reţelele electrice de
medie şi joasă tensiune (invocat în cadrul notelor de şedinţă depuse în ianuarie 2019).
Mai arată că legea aplicabilă speţei este stabilită prin normele tranzitorii ce se regăsesc la art.
58 alin. (2) al Ordinului preşedintelui A.N.R.E. nr. 11/2014, astfel cum acesta a fost modificat prin
Ordinul nr. 87 din 24 septembrie 2014, tocmai pentru a preîntâmpina astfel de abuzuri ale
operatorilor de reţea, menţionând că, în cauză, nu a fost solicitat vreun spor de putere sau orice altă
modificare a avizului tehnic de racordare iniţial, motiv pentru care nu se putea solicita niciun cost
suplimentar pentru lucrările de întărire de reţea.
Aşadar, în opinia recurentei, toate aceste încălcări şi aplicări greşite ale normelor de drept
material aplicabile cauzei au atras soluţia nelegală şi netemeinică a instanţei de apel, care a apreciat că
obiectul contractului de racordare ar fi putut fi modificat printr-un simplu act adiţional, care face
referire doar la preţul contractului, fără a identifica lucrările suplimentare şi fără a avea ca suport vreo
modificare a avizului tehnic de racordare cu privire la acestea.
Recurenta susţine, aşadar, că aşa cum a arătat şi în faţa instanței de apel, contractul de
racordare este un contract reglementat, libertatea de negociere a părţilor fiind limitată de dispoziţiile
imperative ale legislaţiei specifice, iar respectarea soluţiei de racordare vizează nu doar interesul
privat, ci şi interesul public. De asemenea, arată că nerespectarea dispoziţiilor legale în privinţa
conţinutului obligatoriu al contractului de racordare a fost constatată prin Decizia A.N.R.E. nr. 1285
din 5 septembrie 2017, iar această constatare nu a fost contrazisă în mod valabil de către pârâte.
În privinţa temeiului de drept subsidiar, cel vizând neexecutarea corespunzătoare a
contractului, recurenta susţine că instanţa de apel s-a mulţumit să înlăture sumar criticile din apelul
său, fără a realiza în mod efectiv o rejudecare a fondului, ulterior anulării sentinţei din prima instanţă.
Mai arată că, în mod nelegal şi superficial, instanţa de apel a reţinut că singurele obligaţii
contractuale ale intimatelor ar fi fost încheierea contractelor subsecvente cu proiectantul şi executantul
lucrărilor, ignorând atât dispoziţiile contractului de racordare, dar mai ales pe cele ale legislaţiei legale
incidente. În acest sens, menţionează că a indicat în faţa instanţei de fond care au fost obligaţiile
legale neîndeplinite de către intimate, anexând şi extrase ale legislaţiei speciale.
613
Evocând dispoziţiile art. 35 din H.G. nr. 90/2008, recurenta susţine că o corectă aplicare a
normelor de drept material ar fi dus instanţa de apel la concluzia conform căreia obligaţia contractuală
a intimatelor a fost cea de a asigura atât proiectarea, cât şi construirea şi punerea în funcţiune a
lucrărilor menționate în avizul tehnic de racordare (singura temă de proiectare aprobată de recurentă).
De asemenea, susţine că instanţa de apel a ignorat şi faptul că, în conformitate cu prevederile
regulamentelor A.N.R.E., intimatele sunt cele care au atribuţia legală de a aviza proiectele tehnice şi a
verifica corespondența acestora cu A.T.R.
Mai arată că, în justificarea respingerii cererii introductive întemeiate pe răspunderea
contractuală, instanţa de apel nu a motivat înlăturarea dispozițiilor art. 1865 alin. (1) şi (2) C.civ.
privind obligaţia de justificare a oricărei creşteri de preţ.
Aşadar, arată că, prin validarea preţului majorat al contractului fără a identifica motivele
pentru care lucrările suplimentare nu ar fi putut fi prevăzute de antreprenor (intimatele operator de
reţea), decizia recurată încalcă dispoziţiile de drept material invocate.
Faţă de susţinerea potrivit căreia s-ar fi modificat condiţiile tehnice, recurenta arată că, în
realitate, nu s-au modificat nici condiţiile tehnice din Staţia Y (unde de zeci de ani nu se mai făcuse
nicio investiţie), nici normativele tehnice (Ordinul A.N.R.E. nr. 41/2012 era deja în vigoare la
momentul emiterii A.T.R.), singurul reper fiind avizul tehnic de racordare, care nu a fost actualizat,
reprezentând tema de proiectare şi, totodată, limitele obiectului contractului de racordare.
Totodată, recurenta menţionează că întreaga legislaţie specifică racordării producătorilor la
reţeaua naţională (inclusiv a producătorilor de energie din surse regenerabile de energie, al căror acces
prioritar e garantat de Legea nr. 220/2008) susţine principiul previzibilităţii costurilor de racordare,
operatorul de reţea fiind obligat să comunice „o estimare cuprinzătoare şi detaliată a costurilor legate
de racordare” încă de la momentul emiterii ofertei de racordare reprezentate de A.T.R., nicio
modificare ulterioară a acestor costuri neputând fi opusă utilizatorului fără o actualizare prealabilă a
avizului tehnic de racordare.
Concluzionând, recurenta arată că obiectul contractului de racordare este stabilit de legiuitor şi
constă în realizarea lucrărilor cuprinse în Avizul tehnic de racordare, operatorul de reţea neavând
dreptul de a-l completa sau modifica.
În continuare, recurenta arată că nici în cazul analizei abuzului de poziţie dominantă, decizia
recurată nu este una legală, fiind aplicate în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 21/1996.
În acest sens, arată că instanţa de apel a ignorat faptul că a solicitat în mod expres să se
constate nulitatea de drept a clauzelor contractuale din actul adiţional nr. 1/2015, în baza căruia
recurenta a fost obligată la achitarea contravalorii lucrărilor suplimentare, invocând dispoziţiile art. 50
ale Legii nr. 21/1996, aceste dispoziţii fiind invocate în cadrul acţiunii introductive, cea pe care
instanţa de apel trebuia să o rejudece, ulterior anulării sentinţei pronunţate în primă instanţă.
De asemenea, recurenta susţine că statuarea instanţei de apel, conform căreia intimatele nu ar
deţine un monopol în materia racordării la reţea, este nelegală, fiind urmarea aplicării greşite a
dispoziţiilor legale (art. 102, T.F.U.E.- Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Totodată,
arată că poziţia dominantă a fost definită de C.J.U.E. (C- 27/76, United Brands Co and United Brands
Continental BV v. Commission, C-85/76, Hoffinann-La Roche & Co AG v. Commission) ca fiind „o
poziţie de putere economică de care se bucură un operator economic, care îi permite să afecteze
concurenţa de pe o piaţă relevantă prin capacitatea pe care o are de a se comporta independent faţă de
concurenţii şi cumpărătorii săi şi, în cele din urmă, faţă de consumatorii finali ai produsului
respectiv”, iar, în cazul de faţă, intimatele au atribuţii exclusive în domeniul implementării soluţiilor
de racordare aprobate prin avizele tehnice de racordare.
În continuare, recurenta afirmă că instanţa de apel a interpretat eronat obiectul cererii sale,
abuzul de poziție dominantă invocat neavând legătură cu executarea efectivă a lucrărilor, ci cu
614
transferarea costurilor lucrărilor suplimentare în sarcina sa, prin modificarea unilaterală a temei de
proiectare.
Fără a nega faptul că au fost realizate lucrări suplimentare, necuprinse în soluţia de racordare
confirmată prin Avizul tehnic de racordare, recurenta susţine că aceste lucrări au fost impuse de
operatorul de reţea, fără a se parcurge procedura obligatorie a actualizării avizului tehnic de reţea, cu
tot ceea ce aceasta presupune: de la avizul C. până la acordul expres al recurentei.
Pe cale de consecinţă, susţine că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea nulităţii
clauzelor contractuale prin raportare la dispoziţiile art. 50 coroborate cu art. 6 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 21/1996 a concurenţei (în forma în vigoare din anul 2015).
Nu în ultimul rând, arată că argumentele instanţei de apel, conform cărora autoarea recursului
ar fi avut obligativitatea de a urma procedurile vizând soluţionarea disputelor la nivelul A.N.R.E.,
aduc atingere dreptului constituţional de acces la justiţie, ştiut fiind că orice jurisdicţie administrativă
este facultativă, neputându-i restricţiona valorificarea pretenţiilor pe calea dreptului comun.
Totodată, precizează că întreaga legislaţie specifică racordării producătorilor la reţeaua
naţională (inclusiv a producătorilor de energie din surse regenerabile de energie, al căror acces
prioritar e garantat de Legea nr. 220/2008) susţine principiul previzibilităţii costurilor de racordare,
operatorul de reţea fiind obligat să comunice „o estimare cuprinzătoare şi detaliată a costurilor legate
de racordare” încă de la momentul emiterii ofertei de racordare reprezentate de A.T.R. De asemenea,
subliniază că nicio modificare ulterioară a acestor costuri nu poate fi opusă utilizatorului fără o
actualizare prealabilă a avizului tehnic de racordare.
Concluzionând, recurenta reiterează faptul că obiectul contractului de racordare este stabilit de
legiuitor şi constă în realizarea lucrărilor cuprinse în Avizul tehnic de racordare, operatorul de reţea
neavând dreptul de a-l completa sau modifica.
Pornind de la acest principiu, al contractului cu obiect reglementat, care nu poate fi modificat
de către părţi şi, cu atât mai puţin, de către o singură parte, recurenta arată că şi-a întemeiat acțiunea
introductivă, în principal, pe temeiul plăţii nedatorate, cel al abuzului de putere dominantă şi, în
subsidiar, pe cel al răspunderii contractuale (faţă de nerespectarea temei de proiectare).
Având în vedere că, în opinia recurentei, hotărârea instanţei de apel denotă încălcarea şi
greşita aplicare a normelor de drept material invocate, aceasta solicită ca, în cazul admiterii recursului
şi reţinerii cauzei spre rejudecarea fondului, să fie admisă acţiunea introductivă.
În acest sens, a arătat că plata nedatorată este reglementată de art. 1341 C.civ. (2009) şi că a
optat în principal pentru acest temei de drept în considerarea situaţiei de fapt expuse mai sus şi
constatate prin Decizia nr. 1285/05.09.2017 a A.N.R.E.
Totodată, arată că obiectul contractului de racordare nu a fost vreodată modificat şi nici nu ar
fi putut fi modificat întrucât ne aflăm în situaţia unui contract reglementat, iar valoarea contractului
trebuie să fie justificată printr-o prestaţie contractuală.
Or, câtă vreme lucrările suplimentare nu au făcut obiectul contractului, nefiind cuprinse în
A.T.R., contravaloarea acestora nu reprezintă o plată contractuală, ci una extracontractuală, fără just
titlu, care trebuie restituită. În susţinere, recurenta face trimitere la decizia nr. 731/2016 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Mai arată că la aceeaşi concluzie se ajunge şi prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1996
privind concurenţa (în forma în vigoare din anul 2015), în special a art. 50 din respectiva lege.
Astfel, faţă de apărările pârâtei cu privire la clauzele actului adiţional la contractul de
racordare, recurenta susţine că, şi dacă instanţa ar trece peste cele expuse mai sus privind lipsa unei
contraprestaţii contractuale pentru suma reprezentând contravaloarea lucrărilor de întărire ce nu fac
obiectul A.T.R., respectivele clauze contractuale impuse de operatorul de reţea ca urmare a abuzului
de putere dominantă sunt nule de drept şi nu pot naşte obligaţii în sarcina celeilalte părţi.
615
Astfel, recurenta susţine că, în vederea stabilirii poziţiei dominante a unei întreprinderi, este
necesară definirea pieţei relevante atât din perspectiva produsului/serviciului, cât şi din perspectivă
geografică.
În cazul de faţă, arată că piaţa relevantă este reprezentată de serviciile conexe distribuţiei de
energie electrică (proiectarea şi execuţia instalaţiilor electrice aferente racordării noilor utilizatori la
reţea).
Întrucât prestarea serviciului de distribuţie este considerată monopol natural, accesul la reţeaua
electrică este reglementat, operatorii de distribuţie fiind obligaţi să presteze serviciile lor în condiţii
nediscriminatorii, asigurând accesul la reţea cu respectarea prevederilor regulamentare. Recurenta
susţine că, în mod similar, racordarea propriu-zisă la reţeaua electrică este o activitate reglementată,
ce se concretizează în activităţi distincte prestate de operatorul de distribuţie conform regulamentelor
A.N.R.E.
La nivel geografic, arată că, în speţă, piaţa relevantă este regiunea Z, pentru care pârâta deţine
licenţă exclusivă, fiindu-i concesionat serviciul de distribuție a energiei electrice.
Mai arată că activităţile conexe, precum întocmirea studiului de soluţie, proiectarea şi
realizarea lucrărilor de racordare la reţea sunt activităţi concurenţiale, iar studiul de soluţie analizează
mai multe soluţii de racordare şi stabileşte costurile de realizare ale acestora, fiind supus avizării
operatorului de reţea. Utilizatorul are dreptul să opteze pentru una din variantele de soluţie stabilite în
studiul de soluţie, aceasta fiind cuprinsă în A.T.R. şi devenind obligatorie pentru ambele părţi.
Operatorul de reţea are atribuţia de a realiza proiectarea şi realizarea lucrărilor de racordare la reţea, în
baza soluţiei de racordare avizate prin avizul tehnic de racordare. Având în vedere cele arătate mai
sus, recurenta susţine că este irelevant dacă identitatea proiectantului şi/sau executantului a fost
indicată de beneficiar din lista pusă la dispoziţie de operator, în condiţiile în care aceştia au calitatea
de subantreprenori ai operatorului de distribuţie şi sunt obligaţi să respecte instrucţiunile acestuia,
aflându-se sub controlul operatorului (pârâta din prezenta cauză).
Pe cale de consecinţă, afirmă că puterea de piaţă a pârâtei este cea specifică monopolului
activităţii de distribuţie pe care aceasta din urmă îl deține în regiunea Z, recurenta neavând
posibilitatea de a apela la alt operator de distribuţie, racordarea investiţiei sale depinzând de poziţia
pârâtelor.
Evocând dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996, arată că însuşi Consiliul
Concurenţei şi-a exprimat îngrijorarea faţă de practicile operatorilor de distribuţie în domeniul
racordării la reţea, prin tergiversarea lucrărilor de racordare, prin prezentarea unor soluţii
neeconomice sau prin existenţa mai multor soluţii de racordare cu preţuri diferite.
În cazul de faţă, recurenta susţine că a făcut dovada faptului că pârâta, în calitate de operator
de distribuţie, folosindu-se de poziţia sa dominantă pe piaţa distribuţiei de energie electrică şi a
serviciilor conexe procesului de racordare la reţea, a impus o soluţie de racordare nelegală,
transferându-i costuri care cădeau în sarcina acesteia. De asemenea, subliniază că nu există vreun
dubiu asupra faptului că operatorul de reţea a influenţat conţinutul proiectului tehnic prin impunerea
studiului de fezabilitate (nereglementat) şi avizarea unui scenariu nerecomandat de proiectant şi
neînsuşit de utilizator, cu nerespectarea soluţiei de racordare stabilită prin avizul tehnic de racordare.
Mai mult decât atât, susţine că un alt aspect care denotă abuzul de poziţie dominantă pe care l-
a exercitat asupra sa operatorul de reţea este reprezentat de Actul adiţional nr. 2 din 30 iunie 2016,
nesemnat şi neasumat de recurentă, prin care acesta îi comunica o prelungire a termenului de execuţie
a lucrărilor cu aproape 6 luni, ceea ce însemna o dublare a termenului de execuţie. Chiar dacă
nerespectarea termenului de execuţie nu face obiectul prezentei cereri, recurenta afirmă că această
conduită este relevantă din perspectiva presiunii exercitate asupra sa la momentul semnării primului
act adiţional.
616
Acţionând în această manieră, recurenta susţine că pârâta şi-a mărit în mod nejustificat, pe
cheltuiala sa, patrimoniul, condiţionând încheierea contractului de racordare (a actului adiţional) de
acceptarea achitării contravalorii unor lucrări suplimentare, voluptorii, care, prin natura lor şi în
conformitate cu regulamentele A.N.R.E., nu aveau legătură cu obiectul contractului de racordare.
Faţă de aceste argumente, recurenta solicită a se constata faptul că sunt întrunite condiţiile
reglementate de art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996, iar, prin raportare la dispoziţiile art. 50
din aceeaşi lege, sunt nule de drept acele clauze contractuale care au dus la plata de către recurentă a
unor sume nedatorate. Cum nulitatea absolută atrage aplicarea principiului restitutio in integrum, în
opinia recurentei, pârâta este obligată la restituirea sumelor încasate fără just titlu.
Cât priveşte angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, recurenta susţine că acest temei al
acţiunii a fost înlăturat în mod formal de către prima instanţă, fără vreo motivare efectivă.
Sub aspectul îndeplinirii primei condiţii (fapta ilicită), recurenta susţine că prima instanţă a
apreciat în mod greşit că această condiţie nu ar fi îndeplinită faţă de „dispoziţiile legale în vigoare la
data efectuării documentaţiei”, fără a indica care ar fi, în accepţiunea sa, aceste dispoziţii.
Cum o astfel de motivare sumară echivalează cu o nemotivare, recurenta subliniază că nici
pârâta şi nici prima instanţă nu au justificat modificarea soluţiei de racordare prin indicarea unui temei
legal concret.
Mai arată că prejudiciul de care se face vinovată pârâta îl reprezintă îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de proiectare asumate, mai exact nerespectarea temei de proiectare:
„lucrări de întărire conform Avizului tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013”. Mai
mult decât atât, arată că pârâtele au recunoscut că au proiectat şi executat lucrări suplimentare,
necuprinse în A.T.R.
Astfel, faţă de prevederile art. 3 (Obiectul contractului) coroborate cele ale art. 9 (Obligaţiile
operatorului), recurenta apreciază că operatorul de reţea şi-a încălcat obligaţiile contractuale, avizând
şi, ulterior, contractând pe cheltuiala recurentei, execuţia unor lucrări de întărire de reţea care nu
fuseseră stabilite în Avizul tehnic de racordare nr. 60201320103 din 25 ianuarie 2013 emis de
F.D.E.E. „Electrica Distribuţie B.”- S.A. pentru crearea condiţiilor tehnice necesare în vederea
racordării la reţea a locului de producere Centrala Electrică Eoliană Y, judeţul Bihor.
Mai arată că cele constatate de comisia din cadrul A.N.R.E., cuprinse în cadrul Deciziei nr.
1285 din 5 septembrie 2017, reprezintă o sinteză relevantă a conduitei nelegale şi abuzive, manifestate
de operatorul de distribuţie pe parcursul relaţiei contractuale, fiind evidenţiat faptul că soluţia de
racordare stabilită prin A.T.R. nu poate fi modificată prin studiul de fezabilitate sau prin proiectul
tehnic.
În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta susţine că paguba ce i-a fost provocată este egală cu
valoarea lucrărilor suplimentare de întărire de reţea ce i-au fost impuse peste conţinutul A.T.R. nr.
60201320103 din 25 ianuarie 2013. Mai arată că prejudiciul este cert, întrucât existenţa lui este sigură,
neîndoielnică şi actual, având în vedere că acesta s-a produs în întregime odată cu plata efectuată de
recurentă, sub presiunea refuzului racordării investiţiei. Totodată, afirmă că întinderea prejudiciului nu
a fost contestată, calculul acestuia fiind prezentat în Anexa 4 a acţiunii introductive, unde au fost
defalcate lucrările pe cele două categorii: lucrări contractuale, stabilite în A.T.R. şi lucrări
extracontractuale, neincluse în A.T.R. (Anexa 4). Astfel, recurenta afirmă că a achitat, fără a datora,
contravaloarea lucrărilor pentru întărirea reţelei electrice în amonte de punctul de racordare
necuprinse în A.T.R. 60201320103 din 4 ianuarie 2013 (etapa II/1.2. şi etapa II/2), în cuantum total de
1.634.630 lei, la care se adaugă TVA în cotă de 24%, respectiv 20%, în funcţie de cota de TVA în
vigoare la momentul facturării, rezultând o sumă totală de 1.981.840,80 lei, din care TVA 347.210,8
lei.
Cu referire la raportul de cauzalitate, subliniază faptul că, în conformitate cu prevederile art.
1082 C.civ. 1864, existența raportului de cauzalitate în materie contractuală este prezumată, iar în
617
temeiul acestei prezumţii, numită şi prezumţie de responsabilitate, creditorul este scutit de dovada
legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu. Cu toate acestea, arată că, în cazul de
faţă, acest raport de cauzalitate este evident, recurenta suferind o pierdere prin achitarea contravalorii
unor lucrări care nu au fost stabilite în sarcina sa prin A.T.R., oferta fermă de racordare. Prin urmare,
susţine că, între fapta prejudiciabilă a pârâtei şi prejudiciul ce i-a fost cauzat, există o directă şi
evidentă legătură de cauzalitate.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei culpei pârâtei, recurenta susţine că, potrivit dispoziţiilor
legale în vigoare (art. 1548 C.civ. 2009), în materia răspunderii contractuale, culpa debitorului este
prezumată, prezumţia operând deîndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat fapta sau
nu a obţinut rezultatul la care s-a obligat.
În opinia recurentei, culpa pârâtei este derivată din nerespectarea unor prevederi legale
specifice domeniului său de activitate, ca profesionist, sens în care face trimitere la Decizia A.N.R.E.
nr. 1285 din 5 septembrie 2017 care, în accepţiunea sa, prezintă relevanţă.
În încheiere, recurenta arată că toate acestea dovedesc îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea
răspunderii civile contractuale a pârâtei, în sensul restituirii sumelor facturate şi încasate pentru
lucrările suplimentare impuse peste conţinutul A.T.R.
Având în vedere concluziile de mai sus, recurenta reiterează solicitarea de admitere a
recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei
de apel în vederea reevocării fondului, iar în subsidiar, ca urmare a admiterii apelului formulat
împotriva sentinţei civile nr. 1718 din 9 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj,
schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii introductive.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8
C.proc.civ.
La 12 august 2021, intimatele-pârâte au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au
solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Totodată, au menţionat faptul că sunt de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru în
situaţia în care acesta va fi găsit admisibil în principiu.
La 23 august 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Conform art. 493 alin. (2) - (4) C.proc.civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea
nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după
analiza acestuia în complet de filtru, la data de 3 mai 2022, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 21 iunie 2022, în condiţiile art. 493 alin. (7) C.proc.civ., s-a respins excepţia
nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, pentru considerentele reţinute în respectivul act de
procedură. A fost admisă în principiu calea extraordinară de atac în reformare şi s-a fixat termen de
judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.
Recursul de faţă este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ., constată că s-a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 480 alin. (2)
şi (3) C.proc.civ., precum şi a dispoziţiilor art. 270 C.proc.civ.
În esenţă, recurenta a susţinut că judecata în etapa fondului s-a făcut în lipsa uneia dintre părţi,
respectiv a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a
Energiei Electrice X, în privinţa căreia s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă,
încă de la primul termen de judecată. Instanţa de apel, primind motivul de nulitate referitor la greşita
admitere a excepţiei, ar fi trebuit să procedeze, în condiţiile art. 480 alin. (3) teza întâi C.proc.civ., la
anularea în tot, şi nu în parte, a sentinţei apelate şi la evocarea fondului. Mai mult, după anularea
618
hotărârii, rejudecarea cauzei nu se putea face doar prin raportare la motivele de apel, ci ar fi trebuit să
se evoce fondul, instanţa fiind obligată să se ocupe de cauza supusă judecăţii în ansamblul său.
Toate aceste critici sunt nefondate şi vor fi respinse de instanţa de recurs.
În primul rând, constată că pârâta-sucursală a fost legal citată şi reprezentată în faţa primei
instanţe la toate termenele de judecată. Astfel, deşi judecătorul fondului a pus în discuţie excepţia lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă a acestei părţi la termenul din 21 noiembrie, prin încheierea în
discuţie, excepţia nu a fost soluţionată, iar pârâta a continuat să figureze în citativ şi să fie reprezentată
la termenele de judecată ulterioare. Dovadă în acest sens este faptul că instanţa de fond s-a pronunţat
asupra capacităţii de folosinţă a pârâtei doar la finalizarea acestei etape procesuale, prin sentinţa nr.
1718 din 9 octombrie 2019.
În al doilea rând, chiar şi în ipoteza în care una dintre pârâte nu ar fi fost legal citată iar judecata
în primă instanţă s-ar fi făcut în lipsa acesteia (situaţie ce nu se confirmă aşa cum s-a arătat mai sus),
recurenta-reclamantă nu poate justifica ce vătămare a drepturilor ei procesuale s-ar fi putut produce în
această ipoteză. Altfel spus, potrivit art. 175 alin. (1) C.proc.civ., nu este suficient ca o parte să invoce
nesocotirea unor dispoziţii legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, ci, pentru a cere aplicarea
sancţiunii nulităţii, este necesar să i se fi produs o vătămare şi să fie imposibilă înlăturarea în alt mod a
vătămării produse.
Nu în ultimul rând, constată că instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 480 alin.
(3) C.proc.civ., întrucât, în cauză, nu era incidentă niciuna din cele două ipoteze strict determinate de
textul de lege. Aşa cum deja s-a demonstrat în precedentele considerente, judecata în faţa instanţei de
fond nu s-a făcut în lipsa uneia dintre pârâte, care nu a fost legal citată. Totodată, prima instanţă nu a
soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Dimpotrivă, deşi a constatat că sucursala nu are
capacitate procesuală de folosinţă (aceasta reprezentând, de altfel, un dezmembrământ al celei de a
doua pârâte), instanţa de fond a cercetat temeinicia acţiunii în raport cu una dintre pârâte.
Ca atare, constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 480 alin. (6)
C.proc.civ., anulând în parte hotărârea atacată (numai în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei) şi
judecând cauza în fond. Ipoteza în care s-a aflat instanţa de prim control judiciar era esenţialmente
diferită de cea prevăzută de art. 480 alin. (3) C.proc.civ. Concret, nu se punea problema evocării
fondului, întrucât principiul celor două grade de jurisdicţie nu a fost nesocotit, de vreme ce la prima
instanţă a avut loc o judecată de fond.
O altă critică, subscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
vizează pretinsa încălcare a puterii doveditoare a unui înscris autentic, respectiv refuzul instanţelor
devolutive de a se pronunţa cu privire la o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cum este
Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017.
Instanţa constată că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, accesul la reţelele electrice
de interes public reprezintă un serviciu obligatoriu, în condiţii reglementate, pe care trebuie să îl
îndeplinească operatorul de transport şi de sistem, precum şi operatorul de distribuţie conform art. 23
alin. (3) din acelaşi act normativ, disputele privind accesul la reţeaua electrică se soluţionează de
autoritatea competentă prin emiterea unei decizii obligatorii pentru părţi.
Conform art. 153 din Legea nr. 123/2012, pentru soluţionarea pe cale administrativ
jurisdicţională a disputelor de acces la sistem, s-a constituit în cadrul A.N.R.E. o comisie de
specialitate, a cărei organizare şi funcţionare a fost reglementată prin Ordinul A.N.R.E. nr. 85/2014.
Hotărârile acestei comisii sunt, în condiţiile art. 153 alin. (4), obligatorii pentru părţi şi pot fi atacate
potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
După prezentarea sumară a contextului legislativ potrivit căruia sunt soluţionate divergenţele
relative la accesul la reţelele electrice, se cuvine subliniat că reclamanta a învestit autoritatea
administrativ jurisdicţională cu o astfel de dispută, iar prin Decizia nr. 1285 din 5 septembrie 2017
aceasta a fost respinsă, ca fiind lipsită de obiect. În esenţă, autoritatea publică a reţinut că, la data
619
formulării cererii, reclamanta avea deja acces la reţeaua electrică a operatorului de distribuţie (pârât în
prezenta cauză).
Faţă de cele mai sus arătate, urmează a verifica dacă Decizia nr. 1285 din 5 septembrie 2017
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 269 C.proc.civ., pentru a putea califica acest înscris ca fiind
autentic şi, abia ulterior, a statua dacă are puterea doveditoare prevăzută de art. 270 C.proc.civ.
Actul este, într-adevăr, întocmit de un organ învestit cu autoritate publică (organ administrativ
jurisdicţional). Însă, în cauză, nu se verifică cea de a doua exigenţă a actului autentic, de a fi întocmit
„în forma şi condiţiile stabilite de lege”. Aceasta întrucât au caracter autentic doar actele întocmite de
funcţionarii publici în limitele atribuţiilor lor de serviciu. Or, în mod evident, prin decizia în discuţie s-
a reţinut că disputa cu care a fost învestită comisia nu intră în domeniul de competenţă al acesteia şi, ca
atare, decizia nu poate fi subscrisă noţiunii de înscris autentic.
În consecinţă, este vorba de o probă fără o valoare doveditoare prestabilită de lege, a cărei
apreciere se face în mod liber, potrivit convingerii instanţelor devolutive, în condiţiile art. 264
C.proc.civ.
Un alt motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 7 C.proc.civ., aceasta susţinând că, prin hotărârea atacată, a fost încălcat efectul pozitiv al puterii
de lucru judecat a sentinţei nr. 2310 din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti [art. 430 alin. (2)
C.proc.civ.].
Reţine că, prin sentinţa sus arătată, instanţa de contencios administrativ a respins, ca
inadmisibilă, acţiunea formulată de Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A., având ca
obiect anularea parţială a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017. Pentru a pronunţa această
soluţie, a reţinut că actul a cărui anulare se solicită nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 2 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi calificat act administrativ, în sensul că nu dă naştere, nu
modifică şi nu stinge raporturi juridice.
Aşadar, puterea de lucru judecat poate fi ataşată şi considerentelor, însă numai în măsura în
care priveşte puncte litigioase care vizează obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv.
De altfel, din considerentele hotărârii instanţei de contencios administrativ nu rezultă cui revine sarcina
probei într-un eventual litigiu privind încheierea şi executarea contractelor perfectate de părţi, ci doar
faptul că decizia emisă de A.N.R.E., prin care reţine că nu intră în competenţa sa disputa dintre părţi,
cuprinde constatări de fapt inapte a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice.
În consecinţă, prin decizia recurată nu a fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a
sentinţei nr. 2310/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, critica recurentei fiind vădit nefondată.
Instanţa constată, însă, întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., atât sub aspectul includerii de motive contradictorii în considerentele
hotărârii atacate, cât şi sub aspectul nemotivării unor împrejurări esenţiale ale cauzei.
În adevăr, decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ce priveşte actul normativ care
guvernează raporturile juridice dintre părţi, în sensul că se arată, pe de o parte, că întreaga procedură de
racordare este supusă prevederilor Hotărârii de Guvern nr. 90/2008 (în vigoare la data emiterii avizului
tehnic de racordare - A.T.R. şi la data încheierii contractului de racordare nr. 60201320103/34505 din
23 iulie 2013) iar, pe de altă parte, că sunt aplicabile, deopotrivă, şi actele normative ce i-au succedat
(în principal, Ordinul A.N.R.E nr. 59/2013 şi Ordinul A.N.R.E. nr. 11/2014).
Întreaga motivare nu reprezintă altceva decât o succesiune confuză de elemente de fapt şi de
drept ce nu poate fi calificată ca fiind un raţionament logico-juridic ce conduce la soluţia adoptată.
De asemenea, împrejurări esenţiale ale cauzei, cum ar fi cererea reclamantei, formulată prin
însăşi cererea de chemare în judecată, de a se constata nulitatea absolută a actului adiţional la
contractul de racordare referitor la lucrările de întărire reţea, în temeiul art. 50 raportat la art. 6 din
Legea nr. 21/1996, au fost omise din analiza instanţei de apel. Aceasta a reţinut, prin decizia atacată, că
reclamanta a efectuat plăţi, „în baza unui contract legal încheiat care nu a fost anulat de către instanţa
620
de judecată şi a cărui anulare nu s-a solicitat”, ignorând, practic, petitul cererii de chemare în judecată
şi una din cauzele juridice ale acţiunii. Practic, instanţa de apel a omis să observe că acţiunea în
pretenţii promovată de reclamantă se întemeia nu numai pe faptul juridic licit al plăţii nedatorate şi pe
răspunderea contractuală, ci şi pe restituirea prestaţiilor, ca urmare a constatării nulităţii unor clauze
contractuale inserate în convenţii cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative şi în exercitarea
abuzului de poziţie dominantă a societăţilor pârâte.
Or, pentru a răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., considerentele unei
hotărâri trebuie să răspundă la tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi să se întemeieze pe toate mijloacele
ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi. Decizia recurată se sprijină însă numai pe afirmaţiile
unor părţi (ale pârâtelor-intimate), afirmaţii care nu sunt verificate prin raportare la probe concrete sau
la normele legale incidente. Motivele invocate nu trebuie să fie contradictorii sau dubitative, ci ar
trebui să ofere părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept
pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Faptul că motivarea deciziei recurate nu corespunde imperativelor logicii urmează a fi
demonstrat în cele ce urmează, fără ca prezentarea succintă a obiectului litigiului şi a principalelor
elemente de analiză să reprezinte un răspuns exhaustiv la toate criticile subscrise de recurentă
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat pârâtelor să îi restituie
contravaloarea lucrărilor de întărire a reţelei electrice în amonte de punctul de racordare, percepute de
operatorul de distribuţie, în opinia titularului cererii, cu încălcarea normelor legale ce guvernează
etapele procesului de racordare, conţinutul reglementat al contractului de racordare şi metodologia
aprobată de autoritatea competentă referitoare la stabilirea tarifului de racordare.
Pentru realizarea racordării instalaţiilor reclamantei la reţeaua electrică de interes public s-au
parcurs, în mod firesc, toate etapele prevăzute de normele legale şi tehnice în vigoare, în mod
cronologic: etapa preliminară de informare şi documentare a utilizatorului, depunerea cererii de
racordare şi a documentaţiei aferente pentru obţinerea avizului tehnic de racordare, stabilirea soluţiei de
racordare şi emiterea de către pârâtă a avizului tehnic de racordare (ca ofertă de racordare), încheierea
contractului de racordare, realizarea lucrărilor de racordare ş.a.m.d., finalizată prin punerea sub
tensiune a instalaţiei şi emiterea certificatului de racordare.
Specificul litigiului dintre părţi este acela că, pe parcursul derulării acestor etape, a intervenit o
succesiune de norme de reglementare, atât cu privire la racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de
interes public, cât şi cu privire la metodologia de stabilire a tarifelor şi conţinutul reglementat al
contractului de racordare. Cert este faptul că la data emiterii avizului tehnic de racordare şi încheierii
contractului de racordare din 23 iulie 2013, era în vigoare Hotărârea de Guvern nr. 90/2008, pentru ca,
pe parcursul realizării lucrărilor şi până la emiterea certificatului de racordare, să se abroge acest
Regulament, fiind înlocuit prin Regulamentul aprobat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 59/2013, care, la
rândul său, a suferit numeroase modificări.
În acest context, instanţa de apel era obligată să verifice şi să aplice principiile ce guvernează
concursul de acte normative în timp, raportându-se, inclusiv, la dispoziţiile tranzitorii cuprinse în cele
două regulamente succesive.
Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, cu titlu de exemplu, că avizul tehnic de
racordare reprezintă oferta operatorului la cererea de racordare a solicitantului şi că, întrucât acesta din
urmă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, pârâtele nu erau obligate să îşi menţină oferta pe perioadă
nedeterminată, fiind firesc ca raporturile contractuale dintre părţi să fie guvernate de reglementări
ulterioare.
Este adevărat că acest aviz reprezintă o ofertă de a contracta, în condiţiile art. 18 din H.G. nr.
90/2008, însă reclamanta a acceptat oferta şi a încheiat contractul de racordare la data de 23 iulie 2013,
astfel că, conţinutul şi obligaţiile stabilite prin această convenţie trebuiau verificate prin raportare la
621
normele relevante la data perfectării convenţiei [art. 36 lit. a), art. 37 alin. (1), art. 37 alin. (4) lit. c)].
Altfel spus, instanţele devolutive aveau obligaţia să verifice modul în care părţile şi-au asumat
suportarea costului lucrărilor de întărire a reţelei electrice în amonte de punctul de racordare, cota de
participare prin raportare la reglementările emise de autorităţile competente.
Părţile au perfectat, ulterior, respectiv la data de 18 iunie 2015, un al doilea contract, denumit
contract de racordare, însă obiectul acestuia a constat doar în realizarea lucrărilor de întărire în amonte
de punctul de racordare (Staţia Y) - art. 3 din contract. Validitatea acestui contract trebuie, în adevăr,
raportată la normele în vigoare la data respectivă (în principal, cuprinse în Regulamentul aprobat prin
Ordinul A.N.R.E. nr. 59/2013), inclusiv sub aspectul stabilirii posibilităţii legale ca pentru acelaşi loc
de consum/producere a energiei să existe două contracte de racordare, perfectate urmare unei unice
oferte de a contracta (aviz tehnic de racordare).
În acest context, se cuvine a sublinia că operatorii de transport şi de sistem, precum şi operatorii
de distribuţie deţin un monopol natural în ce priveşte accesul la reţelele electrice de interes public. Din
aceste considerente, legiuitorul a apreciat că asigurarea acestui acces reprezintă un serviciu public, în
condiţii reglementate [art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012], a reglementat tariful pentru acest
serviciu [art. 25 alin. (5)] şi a statuat că etapele şi procedura de racordare vor face obiectul unui
regulament aprobat de autoritatea competentă, A.N.R.E. [art. 25 alin. (13) din Legea nr. 123/2012].
În mod asemănător, şi contractul de racordare este o convenţie cu conţinut reglementat, potrivit
art. 26 din actul normativ sus arătat.
Prin urmare, în condiţiile în care etapele precontractuale ale racordării la reţelele electrice
publice, conţinutul concret al acestui tip de contract precum şi executarea acestuia sunt guvernate de
norme imperative, judecătorul are obligaţia de a stabili dacă conduita părţilor este congruentă dreptului
obiectiv şi a dispune în consecinţă. Nu în ultimul rând, pentru a aplica normele juridice în vigoare,
instanţa de apel ar fi trebuit să fie în măsură să stabilească, în mod corect, împrejurările de fapt ale
cauzei, inclusiv prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, dat fiind domeniul extrem de
tehnic al speţei.
Faţă de considerentele anterioare, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C.proc.civ., raportat
la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a
casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.
21. A) Asigurări. Acţiune în pretenţii având ca obiect penalităţile de întârziere. Neparcurgerea

procedurii de avizare a daunei. Momentul de la care curg penalităţile de întârziere. B) Apel
incident respins ca inadmisibil. Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 472 alin. (1) din Codul de
procedură civilă. Consecinţe
C.proc.civ., art. 201 alin. (1), art. 204 alin. (1), art. 235, art. 425 alin. (1) lit. a) teza I,
art. 430 alin. (1), art. 466 alin. (4), art. 472 alin. (1), art. 491
Norma ASF nr. 23/2014, art. 2 pct.1, art. 36, art. 37, art. 38
622
A) În cazul în care persoana prejudiciată nu a urmat procedura avizării de daună conform
art. 2 pct. 1 şi art. 36 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, neînregistrând o cerere de despăgubire la
asigurător, însoţită de documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării despăgubirii,
anterior introducerii cererii de chemare în judecată, ci s-a adresat direct instanței de judecată în
vederea stabilirii despăgubirilor, nu există temei legal pentru a conferi cererii de chemare în
judecată comunicată asigurătorului pârât, în condițiile art. 201 alin. (1) C.proc.civ., valențele unei
cereri de avizare de daună.
Astfel, este fără suport legal calcularea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) şi
(2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 de la data depunerii întâmpinării de către asigurătorul-pârât, câtă
vreme prevederea legală impune calcularea acestui termen de la data avizării de daună.
Prin urmare, în mod nelegal instanța de apel a stabilit că momentul de la care se calculează
penalitățile de întârziere este dat de împlinirea unui termen de 3 luni de la data depunerii
întâmpinării, cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 36 şi art. 37 alin. (1)-(4)
din Norma A.S.F. nr. 23/2014.
B) Apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului
principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii
primei instanţe în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi
îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi.
Astfel, în cazul în care prin apelul incident reclamanta a urmărit înlăturarea dispoziţiilor din
încheierea de şedinţă care conţine dezbaterile asupra fondului cauzei, încheiere care este parte
integrantă din hotărârea pronunţată de prima instanţă, în vederea păstrării soluției adoptate de
tribunal pe fondul cauzei, soluție care îi este favorabilă, este nelegală respingerea acestuia ca
inadmisibil, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 472
alin. (1) C.proc.civ.
Prin respingerea apelului incident, ca inadmisibil, în mod nelegal s-a limitat dreptul
intimatei-reclamante de a declara apel incident, sub motiv că obiectul celor două forme de apel nu
ar fi acelaşi, întrucât, în temeiul prevederilor art. 472 alin. (1) C.proc.civ., intimatul are la dispoziţie
această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în oricare dintre soluţiile
care îl nemulţumesc.
Prin cererea înregistrată la 2 august 2018, sub nr. x/1285/2018, la Tribunalul Specializat Cluj,
reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. - Broker de Asigurare Reasigurare
S.R.L., în calitate de corespondent Carte Verde în România al asigurătorului F. ZRT, solicitând
obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, pentru despăgubirile stabilite prin
decizia civilă nr. 334/2017 a Curţii de Apel Cluj şi sentinţa civilă nr. 2158/2016 a Tribunalului
Specializat Cluj, de la data imediată a expirării termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. 1 din
Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014, termen calculat de la data primirii de către pârâtă a cererii de
chemare în judecată în dosarul nr. x/1285/2016 şi până la plata efectivă a despăgubirilor civile
acordate de instanţă, respectiv 26.06.2017; cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile Normei nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și Directiva nr.
2009/103/CE.
Prin sentinţa civilă nr. 259/2019, pronunţată la 19 februarie 2019, Tribunalul Specializat Cluj
a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Cluj.
623
Prin sentinţa nr. 350/2019 din 15 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, Secţia civilă, s-a admis
excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus
înaintarea dosarului la Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă pentru soluţionarea acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 149/F/CC/2019 din 12 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj,
Secţia I civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, unde dosarul a
fost reînregistrat sub nr. x/1285/2018*.
Prin precizarea de acţiune depusă la 4 noiembrie 2019, reclamanţii au chemat în judecată
asigurătorul F. ZRT, prin mandatar E. - Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L.
Prin încheierea din 3 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, instanţa a respins,
ca tardivă, modificarea de acţiune formulată la 4 noiembrie 2019, prin care reclamanţii au modificat cadrul
procesual, chemând în judecată, în calitate de pârâtă şi societatea F. ZRT, faţă de pârâta iniţială E. - Broker
de Asigurare Reasigurare S.R.L. în calitate de corespondent Carte verde în România al asigurătorului de
răspundere civilă F. ZRT.
Prin sentinţa civilă nr. 2190 din 10 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/1285/2018* al
Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. Broker de
Asigurare Reasigurare SRL şi a fost admisă cererea de chemare în judecată precizată; în consecinţă: a fost
obligată pârâta F. ZRT, prin mandatara sa în România, E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. să
plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, pentru despăgubirile stabilite
prin sentinţa civilă nr. 2158/2016 a Tribunalului Specializat Cluj, definitivă şi executorie prin decizia
civilă nr. 334/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/1285/2016, începând cu 15 iunie
2016 şi până la data plăţii sumelor stabilite prin hotărârile anterior arătate, respectiv 26 iunie 2017.
Împotriva sentinţei civile nr. 2190 din 10 decembrie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, au
formulat apel pârâtele F. ZRT, prin mandatar E. Broker de Asigurare Reasigurare SRL, solicitând
admiterea apelului, anularea hotărârii apelate şi, în rejudecare, să se admită excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive şi să se respingă acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, iar, în subsidiar, să se anuleze hotărârea apelată şi, în rejudecare, să se respingă
acţiunea ca neîntemeiată.
Reclamanţii au formulat apel incident faţă de soluţia de „respingere ca tardivă a cererii de
modificare de acţiune”, cuprinsă în considerentele încheierii din 3 decembrie 2019, solicitând
admiterea apelului incident şi schimbarea încheierii atacate, în sensul respingerii excepţiei tardivităţii
cererii precizatoare depusă la 4 noiembrie 2019.
Prin decizia civilă nr. 433/2020 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a
II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtele F. ZRT, prin mandatar E. Broker de Asigurare
Reasigurare S.R.L. şi E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.
2190/10.12.2019, pe care a păstrat-o în întregime.
Totodată, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respins, ca inadmisibil, apelul incident
formulat de reclamanţi împotriva considerentelor încheierii din 3 decembrie 2019.
Recursul recurentelor-pârâte
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele F. ZRT, prin mandatar E. Broker de Asigurare
Reasigurare S.R.L. şi E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5,
6 şi 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea spre o nouă judecată.
Identificarea motivelor de recurs:
1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.;
Subsumat acestui motiv de casare, recurentele susţin că instanţa de apel a menţinut sentinţa nelegală a
instanţei de fond, prin care au fost încălcate dispoziţiile art. 235 C.proc.civ., deşi prima instanţă era „legată” de
soluţia pronunţată prin încheierea interlocutorie din 3.12.2019 cu privire la stabilirea cadrului procesual.
Prin încheierea interlocutorie din 3.12.2019, instanţa de fond a analizat cererea modificatoare şi s-a
624
pronunţat deja în sensul respingerii acesteia ca tardivă. În acest cadru se arată că instanţa de apel a respins, în
mod nelegal, criticile recurentelor cu privire la aceste aspecte, deoarece, aşa cum rezultă în mod imperativ
din dispoziţiile art. 235 C.proc.civ., instanţa de fond este obligată ca la pronunţarea soluţiei date ulterior, prin
hotărârea judecătorească, să ţină cont de soluţia de respingere a modificării cadrului procesual, neputând, sub
sancţiunea nulităţii, prevăzută de dispoziţiile art. 405 C.proc.civ., să revină asupra aspectelor tranşate deja
prin hotărârea interlocutorie.
Susţin recurentele că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a procedat la analizarea în mod
cronologic a conţinutului actelor procedurale întocmite în dosarul de fond, prin raportare la fiecare
dintre cererile formulate de către părţi şi nici nu a analizat criticile formulate pe larg de către
recurente, în motivele de apel. Deşi, prin considerentele hotărârii recurate se indică faptul că instanţa
de apel ar fi „examinat” motivele de apel ale recurentelor, acest aspect a fost consemnat strict formal,
de vreme ce nu este expus vreun raţionament clar de analiză a criticilor formulate şi nici vreun
contraargument referitor la faptul că instanţa de fond era ţinută de propria soluţie de respingere a
cererii modificatoare, astfel că aspectele referitoare la cadrul procesual nu mai puteau fi ulterior
schimbate.
Arată recurentele că, în realitate, instanţa de apel nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 235
C.proc.civ. şi nici cauza de nulitate a hotărârii, de vreme ce nu a făcut referire şi nu a expus vreun
punct de vedere, ci s-a limitat să reia apărările formulate de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare.
În plus, recurentele susţin că a fost încălcat şi dreptul la apărare şi la un proces echitabil al
societăţii F. ZRT, a cărei introducere în cauză a fost respinsă şi, pe cale de consecinţă, nu putea fi
obligată la plata penalităţilor de întârziere.
Totodată, susţin că, din motivele de nulitate absolută invocate, a decurs şi soluţia nelegală
pronunţată de către instanţa de apel, care nici nu a mai analizat criticile formulate de recurente şi nici
raţionamentul greşit de interpretare a dispoziţiilor legale, expus de către instanţa de fond prin
considerente, în urma căruia, în mod vădit eronat, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive, invocată de recurentă.
În opinia recurentei, aspectele referitoare la calitatea procesuală trebuie analizate pentru
fiecare cauză în parte, iar argumentele expuse prin motivele de apel şi apărările formulate în dosarul
de fond nu pot fi ignorate, în condiţiile în care, în cealaltă cauză la care s-a făcut referire prin decizia
atacată, a fost stabilit un alt cadru procesual „ab initio”, iar argumentul cu privire la autoritatea de
lucru judecat ar fi fost corect numai dacă, şi în prezenta cauză, intimaţii-reclamanţi ar fi chemat în
judecată societatea F. ZRT.
Arată recurentele că, prin sentinţa nr. 2158 din 31.10.2016, pronunţată de Tribunalul
Specializat Cluj în dosarul nr. x/1285/2016, definitivă astfel cum a fost schimbată prin decizia nr.
334/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată la 30.05.2017, a fost obligată la plata despăgubirilor
numai societatea de asigurare F. ZRT, prin corespondent E. S.R.L., iar nu direct corespondentul, care
are doar calitatea de mandatar al pârâtului şi nu de pârât. Obligaţia de plată nu se naşte direct în
patrimoniul mandatarului, instanţele stabilind cu autoritate de lucru judecat că numai societatea de
asigurare poate sta în proces în calitate de pârâtă, iar, prin hotărârea apelată, instanţa de fond a
apreciat, în mod greşit, că aceasta ar fi „o chestiune de ordin formal, care nu poate duce la concluzia
unei lipse de legitimare pasivă în cauză, întrucât calitatea de corespondent carte verde (...) nu a fost
contestată”.
Arată că, de vreme ce E. nu este societate de asigurare şi nici parte în contractul RCA, în baza căruia
s-a antrenat răspunderea în urma producerii accidentului de circulaţie (cazul asigurat), aceasta nu poate sta în
proces în calitate de pârâtă şi nu are legitimare procesuală pasivă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 36 C.proc.civ.
Susţin recurentele că decizia din apel este nelegală, deoarece a menţinut hotărârea primei instanţe,
în condiţiile în care întreg raţionamentul expus de instanţa de fond prin considerentele hotărârii apelate
625
este profund greşit, aceasta interpretând în mod greşit nu numai prevederile legale speciale aplicabile în
materia asigurărilor, invocate de recurente, dar şi noţiunile de mandatar şi corespondent carte verde,
acestea nefiind nicidecum aspecte de ordin formal, ci elemente raportat la care se stabileşte cadrul
procesual.
Mai departe, recurentele reiau argumentele prezentate în faţa primei instanţe cu privire la susţinerea
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii E.
Cu privire la acest motiv de nelegalitate, recurenta susţine că hotărârea recurată cuprinde
considerente contradictorii şi nu analizează motivele de apel invocate de recurente.
Arată recurentele că, deşi instanţa de apel reţine că aspectele referitoare la lipsa calităţii procesuale
pasive au fost tranşate prin decizia civilă nr. 334/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr.
x/1285/2016, prin care a fost obligată în mod definitiv, în calitate de pârâtă, numai societatea F. ZRT, iar
acest aspect beneficiază de autoritate de lucru judecat, concluzia instanţei de apel, în sensul că nu se mai
impune analizarea aspectelor referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a E. (adică a altei societăţi decât
cea care a avut calitate de pârât în cauza la care face referire), este, în mod evident, contradictorie de vreme
ce, prin decizia anterioară a fost obligată societatea de asigurare (F. ZRT), adică altă societate decât cea faţă
de care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive în prezenta cauză.
Consideră recurentele că, urmând logica instanţei, s-ar fi impus soluţia contrară, respectiv admiterea
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii E.
În plus, consideră că, prin considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel nu a procedat la analiza
criticilor şi argumentelor expuse prin motivele de apel formulate de recurentele-pârâte, consecinţa fiind
tocmai expunerea, prin considerente, a unor argumente contradictorii şi eronate, în condiţiile în care, prin
motivele de apel, recurentele au explicat pe larg, atât raporturile juridice, cât şi calităţile părţilor pârâte.
Împrejurarea că E. a efectuat plata despăgubirilor, pentru care au fost ulterior solicitate, în
prezenta cauză, penalităţi de întârziere, nu prezintă niciun fel de relevanţă, iar argumentul instanţei
de apel este greşit tocmai pentru că această societate a efectuat plata despăgubirilor în numele şi
pentru societatea F. ZRT, în calitate de mandatar al pârâtei în acea cauză (cum de altfel s-a şi reţinut
prin considerentele criticate), nicidecum în calitate de pârâtă.
Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentele susţin că instanţa de apel a interpretat greşit
dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.
În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că instanţa de apel a reţinut, în mod contrar
dispoziţiilor legale, care arată exact procedura de urmat în vederea obţinerii despăgubirilor, că
cererea de chemare în judecată „poate primi valenţele unei cereri de despăgubiri”.
Arată că, având în vedere conţinutul clar şi neechivoc al prevederilor legale, dat fiind că
reclamanţii nu au formulat o cerere de despăgubire la asigurător, dacă s-ar admite interpretarea
instanţei de fond, menţinută în mod nelegal de instanţa de apel, ar însemna că ipoteza a doua a
textului de lege nu s-ar aplica niciodată. Or, o dispoziţie legală trebuie interpretată în sensul în care
să se aplice, iar nu în sensul în care să fie inaplicabilă, respectiv să fie în mod artificial lipsită de
efecte.
Apreciază recurentele că hotărârea instanţei de apel este nelegală prin aceea că a reţinut ca
fiind corect raţionamentul de interpretare profund greşit al primei instanţe. Acţiunea intimaţilor-
reclamanţi este neîntemeiată, motivat de faptul că aceştia nu au urmat procedura prevăzută de
legislaţia specială în materia asigurărilor RCA şi nu au formulat cerere de despăgubire la asigurător,
introducând direct acţiune în instanţă pentru plata despăgubirilor. În atare situaţie, penalităţile de
întârziere se pot acorda numai de la expirarea unui termen de 10 zile de la data când asigurătorului i-a
fost comunicată hotărârea definitivă prin care a fost obligat la plata despăgubirilor, iar recurenta E.,
în calitate de mandatar al societăţii de asigurare, a efectuat plata despăgubirilor înainte de împlinirea
626
termenului de la care s-ar fi datorat penalităţi.
În continuare se redau dispoziţiile art. 2 pct. 1, art. 36, art. 37 alin. 1-4, art. 38 din Norma ASF
23/2014 şi se menţionează că, potrivit dispoziţiilor citate, despăgubirea persoanelor păgubite prin
accidente de autovehicule se poate realiza prin două modalităţi distincte, fie pe cale amiabilă, prin
avizarea daunei la asigurător, fie pe cale judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii cu
privire la persoana răspunzătoare, la cauzele producerii accidentului sau nu se pot cuantifica
despăgubirile, precum şi în cazul în care persoana păgubită se adresează direct instanţei de judecată
fără să urmeze procedura prealabilă de avizare a daunei prevăzută de legislaţia specială în materie.
Faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, în mod nelegal şi profund greşit a
reţinut instanţa de apel că cererea de chemare în judecată ar putea primi valenţele unei cereri de
despăgubire, în condiţiile în care este vorba de cereri distincte, care au efecte diferite, în funcţie de
procedura aleasă de către cel păgubit (pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească).
Or, în condiţiile în care persoanele păgubite (intimaţii-reclamanţi) nu au urmat această
procedură prevăzută de lege şi au ales să se adreseze direct instanţei de judecată cu o acţiune în
pretenţii, aceasta nu poate fi considerată, susţin recurentele, avizare de daună, iar asigurătorul nu
avea obligaţia să o soluţioneze, deoarece nu se afla în procedura prealabilă, ci în procedura judiciară.
Arată recurentele că, şi în ipoteza reţinută de instanţă, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la
penalităţi de întârziere, deoarece, prin întâmpinarea depusă în interiorul termenului de 3 luni,
recurentele au formulat oferta de despăgubire a intimaţilor-reclamanţi, aspect reţinut şi în
considerentele sentinţei civile nr. 2158/31.10.2016, iar, dacă aceştia ar fi comunicat coordonatele
bancare, recurentele ar fi efectuat şi plata acelor sume.
Se solicită să se reţină că reclamanţii nu au depus nicio cerere scrisă direct la recurente, iar
instanţele anterioare nu au ţinut cont de jurisprudenţa la care recurentele au făcut referire.
La 28 decembrie 2020, a fost depusă precizarea privind acordul ca, în situaţia în care recursul
va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493
C.proc.civ.
Recursul a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi la 15.12.2020.
La 31.12.2020, în termen legal, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care
au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-pârâte la 08.01.2021, care nu a depus răspuns la
întâmpinare.
La 28.12.2020, reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat recurs incident împotriva deciziei
civile nr. 433/2020 din 22.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, faţă de
soluţia instanţei de apel de respingere, ca inadmisibil, a apelului incident declarat în cauză.
Recurenţii-reclamanţi arată că, la termenul din 3.12.2019, instanţa a apreciat că cererea din
4.11.2019 este o precizare de acţiune tardivă (fila 1-2 din încheiere), însă, în motivarea sentinţei,
instanţa reţine, în mod corect, că nu a fost vorba de nicio modificare, obligând pârâta F. ZRT, prin
mandatar E. Broker de Asigurare Reasigurare S.R.L.
Faţă de acest aspect, arată că au înţeles să formuleze apel incident împotriva soluţiei din
3.12.2019, tocmai pentru ca această soluție să nu intre în puterea de lucru judecat și să apară ca fiind
în contradicție cu dispozitivul sentinței apelate de către pârâtă. Instanța de apel a respins, ca
inadmisibil, apelul incident, însă a pronunțat o hotărâre corectă pe fondul cauzei. Întrucât s-a reiterat
în recursul formulat de pârâte aceleași critici ca și cele expuse prin apel, referitoare la contradicția
dintre încheierea din 03.12.2019 și sentința instanței de fond, consideră că sunt obligați să
promoveze recursul.
Recurenţii-reclamanţi apreciază că soluţia de respingere ca inadmisibil a recursului incident
este nelegală, fiind contrară deciziei RIL nr. 14/2020.
Raportat la argumentul instanţei de apel că apelul incident nu are acelaşi obiect cu apelul
627
principal, arată recurenţii că, prin decizia nr. 14/2020, pronunţată în recurs în interesul legii, ICCJ a
stabilit cu caracter obligatoriu că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 și art.
491 C.proc.civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului
principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau
considerentele acesteia”.
Referitor la argumentul instanţei de apel că nu au atacat sentinţa, recurenţii învederează că au
arătat clar în apelul incident că formulează apel incident împotriva încheierii ce face corp comun cu
sentinţa, în condiţiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ., criticând soluţia de tardivitate din încheierea atacată.
Se motivează că nu puteau formula apel incident strict împotriva sentinţei care le este
favorabilă, neavând interes în atacarea acesteia, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, actualul cod de
procedură civilă permite exercitarea apelului și în contra considerentelor unei hotărâri favorabile - pe
cale de consecinţă este cel puţin logic să poată fi apelată o dispoziţie vătămătoare dintr-o încheiere
care contrazice sentinţa pronunţată asupra fondului.
La 18.01.2021, a fost depusă precizarea privind dezacordul ca, în situaţia în care recursul va fi
admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493
C.proc.civ.
Recursul incident a fost comunicat intimatelor-pârâte la 08.01.2021, care, la 19.01.2021, în
termen legal, au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii formulării
recursului incident, în raport cu dispoziţiile art. 491 şi art. 488 raportate la art. 466 alin. 4 C.proc.civ.,
iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 09.02.202, care nu au depus răspuns
la întâmpinare.
Conform art. 493 alin. 2-4 C.proc.civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea
nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după
analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.
Prin încheierea din 9 noiembrie 2021, conform art. 493 alin. 7 C.proc.civ., a fost respinsă
excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de intimate prin întâmpinare. Recursurile au
fost admise în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea
părților.
Analizând recursul incident prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate,
Înalta Curte a reținut următoarele:
Recurenții-reclamanți A., B., C. şi D. au formulat recurs incident împotriva dispoziției
cuprinse în decizia instanței de apel, prin care s-a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat
împotriva încheierii din 3 decembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj. Instanța de apel
a motivat sub două aspecte admiterea excepției de inadmisibilitate a apelului incident.
Sub un prim aspect, a reținut că apelanții nu au formulat apel și împotriva hotărârii de fond,
ci doar împotriva încheierii premergătoare de la termenul din 03.12.2019. Al doilea aspect s-a
întemeiat pe dispozițiile art. 472 alin. 1 C.proc.civ., instanța de apel reținând că nu este îndeplinită
condiția ca apelul incident să aibă același obiect ca și apelul principal.
Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel, arătând că încheierea din
03.12.2019, atacată pe calea apelului incident, face corp comun cu sentința pronunțată în primă
instanță, fiind susceptibilă de apel în condițiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ. Totodată, recurenții-
reclamanți au susţinut că apelul incident nu devine inadmisibil pentru că nu are acelaşi obiect ca și
apelul principal.
Criticile astfel prezentate de recurenții-reclamanți se integrează cazului de nelegalitate
prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Instanța de recurs reține că, prin încheierea din 03.12.2019, pronunţată de Tribunalul
Specializat Cluj, cererea reclamanților intitulată precizare, transmisă prin fax la 01.11.2019, a fost
628
calificată ca fiind o modificare de acţiune cu motivarea că, „separat de pârâta SC E. Broker de
Asigurare Reasigurare SRL, în calitate de corespondent carte verde în România al asigurătorului de
răspundere civilă F. Zrt, astfel cum iniţial a fost formulată cererea, reclamanţii au chemat în judecată,
fără a se indica în ce calitate, pe F. ZRT. Astfel, faţă de cererea de chemare în judecată, cererea
formulată reprezintă o modificare a cadrului procesual permisă de Codul de procedură civilă până la
primul termen de judecată, ulterior cu eventualul acord al părţii adverse, iar pârâta şi-a exprimat
poziţia, arătând că nu este de acord la acest moment cu modificarea cadrului procesual”.
Prin raportare la aceste considerente rezultă că prima instanță, inițial, a procedat la calificarea
cererii denumite de reclamanți „precizare”, ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată
potrivit art. 204 alin. 1 C.proc.civ. și, subsecvent, a respins, ca tardiv formulată, modificarea cererii
de chemare în judecată.
Din analiza cuprinsului încheierii din 03.12.2019 se constată că, la acest termen, s-au purtat
dezbaterile asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SRL, excepție pe care
această parte a invocat-o prin întâmpinare, soluționarea excepției fiind unită cu fondul cauzei.
Totodată, la același termen au avut loc dezbaterile pe fond, iar pronunțarea hotărârii a fost
amânată pentru data de 10.12.2019.
Conținutul hotărârii judecătorești este reglementat de art. 425 C.proc.civ., prevedere legală
din care rezultă că hotărârea judecătorească se compune din trei părți: partea introductivă (sau
practicaua), considerentele (sau motivarea) și dispozitivul.
Potrivit art. 425 alin. 1, lit. a, teza I C.proc.civ., partea introductivă va cuprinde mențiunile
prevăzute la art. 233 alin. 1 și 2 C.proc.civ. referitoare la cuprinsul încheierii de ședință. În
considerarea acestor dispoziții legale rezultă că încheierea din 03.12.2019, care conține dezbaterile
asupra fondului cauzei, este parte integrantă din hotărârea pronunțată de prima instanță, întrucât
reprezintă partea introductivă a acestei hotărâri.
Instanța de apel nu a observat că încheierea din 03.12.2019 face parte integrantă din hotărârea
finală pronunțată de prima instanță. Totodată, se constată că soluția instanței de apel nu este în
concordanță cu interpretarea dispozițiilor art. 472 și art. 491 C.proc.civ. realizată prin Decizia nr.
40/2020 din 22/06/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru
soluționarea recursului în interesul legii. Prin această decizie, obligatorie, în conformitate cu
prevederile art. 517 C.proc.civ., s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472
şi art. 491 C.proc.civ., că „apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau
recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau
considerentele acesteia”.
În fundamentarea deciziei în interesul legii s-a reținut, cu relevanță pentru cauza dedusă spre
soluționare, că apelul incident nu poate fi limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului
principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii
primei instanţe în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi
îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi.
S-a concluzionat, prin decizia în interesul legii, că dispoziţiile art. 472 alin. (2) C.proc.civ. nu
condiţionează formularea apelului de invocarea unor motive de apel care să vizeze doar dispoziţiile
hotărârii care au fost criticate prin cererea de apel, putându-se considera că motivele apelului
incident pot tinde la anularea/schimbarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes
pentru intimatul care declară apel incident.
Prin apelul incident, reclamanții au criticat încheierea atacată, atât din perspectiva calificării
pe care prima instanță a dat-o precizării depuse în scris, susținându-se că s-a urmărit doar clarificarea
calității părților pârâte, iar nu modificarea cererii de chemare în judecată, cât și sub aspectul
respingerii cererii de modificare a cadrului procesual subiectiv, ca tardiv formulate. Rezultă, astfel,
că, prin apelul incident, reclamanții au urmărit înlăturarea dispoziţiilor din încheierea atacată, în
629
legătură cu calificarea dată cererii denumite precizare, în vederea păstrării soluției adoptate de
Tribunal pe fondul cauzei, soluție care le este favorabilă. Acest demers procesual apare justificat, în
contextul în care cererea formulată de reclamanți, în sensul introducerii în proces a societății F., a
fost respinsă ca tardiv formulată, iar prin apelul principal s-a criticat soluția de respingere a excepției
lipsei calității procesuale pasive a societății E. S.R.L. și s-a susținut că, în mod greșit, a fost obligată
la plata penalităților de întârziere societatea F., care nu este parte în proces.
Instanţa de recurs constată că, prin respingerea apelului incident, ca inadmisibil, în mod
nelegal s-a limitat dreptul intimatei-reclamante de a declara apel incident, sub motiv că obiectul celor
două forme de apel nu ar fi acelaşi, întrucât, în temeiul prevederilor art. 472 alin. 1 C.proc.civ.,
intimatul are la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, în
oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc.
Față de considerentele ce preced, instanța de recurs reține că decizia instanței de apel, prin
care s-a respins apelul incident ca inadmisibil, este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art.
472 alin. 1 C.proc.civ. În temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. raportat la art. 496 alin. 2 și art.
497 teza I C.proc.civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți și va casa decizia atacată,
cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.
Analizând recursul principal declarat de recurentele-pârâte societatea F. ZRT, prin
mandatar E. S.R.L. și E. S.R.L., prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate,
Înalta Curte a reținut următoarele:
Recurentele-pârâte au criticat decizia pronunțată de instanța de apel în privința soluției de
respingere a apelului principal, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.
5, 6 și 8 C.proc.civ.
Examinând cu prioritate motivul de recurs fondat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., se constată întemeiate criticile recurentelor circumscrise acestui motiv de
recurs.
Recurentele-pârâte au arătat că instanța de apel nu a luat în analiză motivul de apel referitor la
încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 235 C.proc.civ., prin nesocotirea dispozițiilor
stabilite în încheierea interlocutorie din 03.12.2019. Au precizat că, prin încheierea din 03.12.2019,
s-a respins cererea reclamanților de introducere în cauză a pârâtei F. ZRT, iar, prin hotărârea finală,
prima instanţă, a obligat pe pârâta F. ZRT la plata penalităților de întârziere.
Examinând considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel nu a verificat criticile
pârâtelor, din această perspectivă, pentru a stabili dacă există coerență între măsurile procesuale luate
de prima instanță prin încheierea din 03.12.2021 și dispoziţiile pe care le cuprinde hotărârea
pronunțată pe fondul cauzei.
În privința calității procesuale pasive a societăţii E.- Broker de Asigurare-Reasigurare,
mandatar al F. ZRT, instanţa de apel a motivat că această chestiune este tranşată, în mod definitiv,
prin decizia civilă nr. 334/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/1285/2016. S-a
motivat că, prin această decizie, a fost obligată F. Zrt, prin mandatara sa în România, E. - Broker de
Asigurare - Reasigurare SRL la plata debitului principal către intimaţi, legitimarea procesuală pasivă
dobândind autoritate de lucru judecat în condiţiile art. 430 alin. 1 C.proc.civ., câtă vreme în prezenta
cauză se solicită acordarea unor sume de bani cu titlu de penalități, accesorii debitului principal.
Considerentul reținut de instanța de apel nu este suficient, pentru că nu analizează, în concret,
criticile din apel prin care pârâții au susţinut că nu există identitate de părți între litigiul finalizat
definitiv prin decizia civilă nr. 334/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr.
x/1285/2016 și prezenta cauză. Pârâtele au invocat că, în prezenta cauză, reclamanții nu au chemat în
judecată pe pârâta F. ZRT, ci pe E. SRL, spre deosebire de litigiul anterior în care calitatea de pârâtă
o deține F. ZRT, iar E. SRL este mandatarul acesteia.
Recurentele-pârâte au susținut că autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea
630
pronunțată în litigiul anterior ar fi trebuit să constituie un argument în favoarea lor, dacă instanța de
apel ar fi observat că prima instanță a respins cererea reclamanților de modificare a cererii de
chemare în judecată, în sensul introducerii în proces a pârâtei F. ZRT.
Instanţa de recurs constată că toate aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel prin
decizia adoptată. Păstrarea soluției de respingere a excepţiei lipsei calității procesuale pasive a
pârâtei E. SRL, prin reținerea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă din
litigiul anterior, s-a realizat fără a se verifica dacă există identitate de părți, respectiv dacă aceleași
părți au fost chemate în judecată în aceleași calități juridice, atât în litigiul anterior, cât și în prezentul
litigiu. În considerentele deciziei atacate nu se regăsesc analizate conținutul cererii de chemare în
judecată și precizările formulate de către reclamanți pentru a se identifica subiecții procesuali
împotriva cărora s-a exercitat acțiunea judiciară. Din această perspectivă, instanța de apel ar fi trebuit
să analizeze cu prioritate apelul incident formulat de reclamanți, pentru a lămuri care a fost cadrul
procesual subiectiv în primă instanță și, subsecvent, să cenzureze soluția prin care prima instanță a
rezolvat excepția lipsei calității procesuale pasive a societății E. SRL, precum și dispoziția de
obligare a pârâtei F. ZRT, prin mandatara sa în România, SC E. - Broker de Asigurare Reasigurare
SRL, la plata penalităţilor de întârziere către reclamanți.
În raport de considerentele ce preced, rezultă că instanța de apel nu a realizat un examen
efectiv al criticilor invocate de pârâte prin apelul formulat, referitoare la încălcarea prevederilor art.
235 C.proc.civ. și nu a analizat dispozițiile legale invocate în susținerea greșitei soluționări a
excepției lipsei calității procesuale pasive a societății E. SRL. În acest sens, nu se regăsesc analizate
susținerile din apel referitoare la calitatea E. SRL, de mandatar-gestionar acordată prin contract de
mandat de către Biroul Național Gestionar al Cărții Verzi (acesta din urmă fiind, la rândul său,
reprezentant legal al asigurătorilor străini de răspundere civilă auto) și la principiul relativității
efectelor contractului de asigurare, în temeiul căruia s-a invocat că E. SRL este terț față de
contractul de asigurare.
În raport de toate deficiențele constatate în legătură cu motivarea deciziei recurate se impune
concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate prin apel și nu a delimitat care a fost
cadrul procesual de învestire a primei instanțe, sub aspectul părții/părților chemate în judecată în
calitate de pârâte, în limitele căruia se realizează și judecata în apel. Hotărârea adoptată nu creează
transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și să
permită realizarea controlului judiciar.
Nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs criticile din apel referitoare la încălcarea
prevederilor art. 235 C.proc.civ., la nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei calității
procesuale pasive a E. SRL și de obligare a societății F. ZRT la plata de penalități de întârziere, cu
încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. Aceste critici au fost invocate în apel și nu se
regăsesc analizate în considerentele deciziei pronunțate în soluționarea apelului. De aceea, nu este
posibilă verificarea legalității hotărârii din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în cadrul căruia sunt invocate aceleași critici care au fost omise de la
analiză de către instanța de apel.
Pentru toate aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.
6 C.proc.civ., este necesar ca, într-o nouă judecată a cauzei, instanța de apel să realizeze un examen
complet al criticilor formulate de pârâte în cadrul apelului.
Printr-un alt motiv de recurs, fondat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., recurentele-pârâte au invocat greșita aplicare a prevederilor art. 2 pct. 1, art. 37 și art. 38
din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva asimilării cererii de chemare în judecată cu avizarea de
daună, în condițiile în care intimații-reclamanți nu au formulat cerere de despăgubire la asigurător, ci
au introdus direct acțiune în instanță pentru plata despăgubirilor. Au susținut recurentele-pârâte că, în
această situație, penalitățile de întârziere se pot acorda numai de la expirarea unui termen de 10 zile
631
de la data când asigurătorului i-a fost comunicată hotărârea definitivă prin care a fost obligat la plata
despăgubirilor, iar nu de la împlinirea termenului de 3 luni de la data depunerii întâmpinării în
dosarul nr. x/1285/2016.
Din examinarea considerentelor care au stat la baza adoptării deciziei recurate rezultă că
instanța de apel a apreciat corectă hotărârea pronunțată de prima instanță, prin care s-a reținut că
cererea de chemare în judecată, înregistrată în dosarul nr. x/1285/2016 al Tribunalului Specializat
Cluj, poate primi valențele unei cereri de despăgubire, care nu a fost soluționată de către societatea
de asigurare, în termen de 3 luni de la depunerea întâmpinării, împlinirea acestui termen marcând
momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere.
Așadar, instanțele devolutive au considerat că înregistrarea cererii de chemare în judecată
este echivalentă procedurii de avizare de daună, situație în care, în afara cadrului legal prevăzut de
art. 37 alin. 1-4 din Norma ASF nr. 23/2014, au stabilit că data care marchează începutul termenului
pentru aplicarea penalităților de întârziere, prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, este
reprezentată de împlinirea termenului de 3 luni de la depunerea întâmpinării în primă instanță, în
litigiul anterior, prin care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească suma de despăgubire pe care
asigurătorul trebuie să o plătească fiecărui reclamant.
Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greșită a
legii.
Instanța de recurs reține că, potrivit art. 2 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 privind
asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule,
termenul avizare de daună semnifică „procedura prin care păgubitul înregistrează la asigurător o
pretenţie de despăgubire, pe baza unor documente din care rezulta producerea unui eveniment
acoperit prin poliţa de asigurare”.
Procedura avizării de daună se caracterizează prin soluţionarea pretenţiilor de despăgubire în
absenţa unui litigiu judiciar, printr-o procedură voluntară, amiabilă urmată de asigurător după
sesizarea sa de către persoana vătămată.
În acest sens, în temeiul prevederilor art. 36 și art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 persoana
prejudiciată în urma accidentului produs prin intermediul unui vehicul asigurat are dreptul să
înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, iar acestuia din urmă îi revine obligaţia de a
soluţiona cererea în termenele prevăzute de lege şi, ulterior, de a efectua plata despăgubirilor
înăuntrul unui termen stabilit, de asemenea, în mod imperativ de legiuitor. În concret, potrivit art. 37
alin. (1) şi (2), asigurătorul RCA are la dispoziție un termen de 3 luni de la avizarea producerii
evenimentului asigurat, în interiorul căruia trebuie, fie să notifice părţii prejudiciate respingerea, în
totalitate sau în parte, a pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, fie să formuleze
o ofertă de despăgubire justificată.
De asemenea, conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, asigurătorul de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule are obligaţia de a efectua plata
despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care dosarul de daună este complet, în
sensul că s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei sau de la
data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea datorată.
Potrivit art. 38 din aceeaşi normă, neîndeplinirea obligaţiilor sus-arătate în termenele stabilite
de lege sau îndeplinirea lor defectuoasă, inclusiv diminuarea nejustificată a despăgubirilor, se
sancţionează cu plata unor penalizări în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate la
nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.
Intimații-reclamanți nu au urmat procedura avizării de daună conform art. 2 pct. 1 şi 36 din
Norma ASF nr. 23/2014, ci s-au adresat direct instanței de judecată în vederea stabilirii
despăgubirilor, aspect necontestat de părţile din litigiu. Pornind de la această situație-premisă, în care
persoanele prejudiciate nu au înregistrat o cerere de despăgubire la asigurător, însoţită de
632
documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării despăgubirii, anterior introducerii cererii
de chemare în judecată, instanţa de recurs reţine că nu există temei legal pentru a conferi cererii de
chemare în judecată comunicată asigurătorului pârât, în condițiile art. 201 alin. 1 C.proc.civ.,
valențele unei cereri de avizare de daună. De asemenea, este fără suport legal calcularea termenului
de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. 1 şi 2 din Norma ASF nr. 23/2014, de la data depunerii întâmpinării
de către intimații-pârâți, câtă vreme prevederea legală impune calcularea acestui termen de la data
avizării de daună.
În raport de toate considerentele reținute, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât în mod nelegal instanța de apel a stabilit că momentul de la care se
calculează penalitățile de întârziere este dat de împlinirea unui termen de 3 luni de la data depunerii
întâmpinării în dosarul nr. x/1285/2016, înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, cu
încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 36 şi art. 37 alin. 1-4 din Norma ASF nr.
23/2014.
În rejudecare, instanța de apel urmează să stabilească, dacă s-a depășit termenul limită defipt
de lege pentru plata despăgubirilor, respectiv termenul de maximum 10 zile de la data la care
reclamanţii au primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea cuvenită, acesta
fiind momentul care marchează data de la care se datorează daunele-interese moratorii în temeiul
dispoziției legale speciale, prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.
În temeiul art. 496 alin. 2 și art. 497 C.proc.civ., urmează a admite recursul, cu consecința
casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului aceleiași instanțe de apel.
Notă: Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogată prin Norma nr. 39/2016 la data de
22 decembrie 2016.
22. Acţiune în constatarea caracterului simulat al contractului de împrumut. Proba simulaţiei.

Existența unui început de dovadă scrisă. Consecințe
C.civ., art. 1292

C.proc.civ., art. 309 alin. (4) pct. 2, art. 310 alin. (1)
Potrivit art. 310 alin. (1) C.proc.civ., „Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere,
chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la
cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins”.
Pentru ca o scriere să reprezinte un început de dovadă scrisă este necesar doar ca din
cuprinsul ei să reiasă că faptul pretins este demn de crezare, nu și ca aceasta să se refere direct la
faptul pretins și, cu atât mai puțin, să-l probeze - căci, altfel, s-ar ajunge ca începutului de dovadă
scrisă să i se pretindă să întrunească cerinţele dovezii înseşi -, fiind suficient ca scrierea să se refere
la un fapt conex din care s-ar putea deduce că faptul pretins este verosimil.
Astfel, în cazul în care conținutul corespondenței electronice transmise între părți are
puterea de a face faptul pretins verosimil, acest înscris are valoarea unui început de dovadă scrisă,
aspect care, atrăgând incidența art. 309 alin. (4) pct. 2 C.proc.civ., îngăduie administrarea probei
cu martori, în completare.
De aceea, lipsa administrării, în etapele devolutive ale procesului, a acestei probe este
consecința nelegalei calificări a corespondenței electronice transmise de autorul intimaților către
633
recurentă ca nefiind un început de dovadă scrisă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 05.07.2019,
reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care
o va pronunța, să constate caracterul simulat al contractului de împrumut nr. 17/13.12.2012 încheiat
între D. (autorul decedat al pârâților), în calitate de împrumutător și reclamantă, în calitate de
împrumutat, contractul fiind atestat de avocat E.
Prin sentința civilă nr. 781/24.06.2020, completată prin sentința civilă nr. 222/03.02.2021,
Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la
plata către pârâți a sumei de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 781/24.06.2020, A. a declarat apel, calea de atac astfel exercitată
fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 1062/08.06.2021 a Curții de Apel București, Secția
a V-a civilă.
Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre
rejudecare instanței de apel.
În motivare, autoarea căii de atac a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea
normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestuia, a afirmat, sub un prim aspect, că instanța de apel a validat, în mod
nelegal, statuarea tribunalului, care a reținut că proba simulației nu se poate face decât printr-un
contraînscris, respectiv prin prezentarea actului secret și a acordului simulatoriu în formă scrisă.
Evocând dispozițiile art. 250 C.proc.civ., recurenta a subliniat că legiuitorul nu a consacrat, în
materia simulației, o excepție în sensul în care proba părților ar fi limitată la înscrisul constatator al
simulației.
De asemenea, a mai apreciat că din interpretarea per a contrario a art. 1.292 C.civ. rezultă că
părțile pot face dovada simulației cu orice fel de înscrisuri și nu doar cu actul juridic secret, iar a
reține contrariul ar face ca proba simulației să fie imposibilă într-un caz precum cel dedus judecății,
în care pentru o operațiune de cesiune de părți sociale legea nu impune cerința formei scrise, ad
validitatem.
Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că instanțele de fond au reținut în mod greșit că
simulația nu poate fi dovedită prin martori și prezumții, deoarece nu ar fi fost invocat caracterul ei
ilicit.
Astfel, a precizat că art. 309 alin. (4) pct. 10 (pct. 2, s.n.) C.proc.civ. prevede dreptul părților
de a dovedi simulația cu orice mijloc de probă și în situația în care există un început de dovadă scrisă
în sensul art. 310 C.proc.civ.
Or, potrivit recurentei, corespondența electronică din 13.12.2013 (2012, în realitate, s.n.), ora
3:40, expediată de la o adresă de email care nu a fost contestată, constituie un început de dovadă
scrisă, în care autorul intimaților a confirmat scopul și destinația sumelor primite aparent cu titlu de
împrumut, făcând credibilă preexistența unui acord simulatoriu.
Or, atât timp cât începutul de dovadă scrisă nu poate fi considerat o dovadă deplină a faptului
pretins, oricât de verosimil l-ar face, recurenta a considerat că în mod nelegal i-a fost limitat dreptul
de a administra, în completare, orice mijloc de probă de natură a-i confirma temeinicia pretențiilor,
motiv pentru care a solicitat casarea deciziei atacate și reluarea judecății, în fața curții de apel.
La 15.11.2021, intimații au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea
recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
634
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate,
Înalta Curte reține următoarele:
Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat
prezentul litigiu derivă din încheierea, între D. (autorul decedat al intimaților), în calitate de
împrumutător și recurentă, în calitate de împrumutat, a contractului de împrumut nr. 17/13.12.2012,
atestat de avocat.
Susținând că acest act nu reflectă acordul real de voință al părților, care ar fi fost în sensul
înstrăinării unor părți sociale ale S.C. F. S.R.L. către autorul intimaților, recurenta a inițiat demersul
judiciar de față, care a fost respins prin sentința primei instanțe, confirmată în apel, prin decizia
recurată.
În esență, instanțele au reținut că acțiunea nu a fost dovedită, apreciind că nu i se poate
conferi corespondenței electronice indicate de către autoarea cererii de chemare în judecată
semnificația unui început de dovadă scrisă. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de prim
control judiciar a notat că emană de la apelantă corespondența din 17.12.2012 și că cea din
13.12.2012 menționează înregistrarea unei operațiuni ca împrumut acordat unei societăți (și nu
apelantei), fără a preciza denumirea societății, valoarea sumei împrumutate ori natura reală a
operațiunii.
În considerarea acestui argument, curtea de apel a considerat că înscrisurile în discuție nu pot
fi completate cu alte probe (declarații testimoniale ori prezumții).
Această dezlegare este rezultat al încălcării normelor de drept procesual, iar motivul de recurs
invocat va fi reîncadrat în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.292 C.civ., „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de
creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă,
atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit”.
Semnificaţia acestui text de lege este aceea că părţile vor putea face dovada simulaţiei numai
potrivit dreptului comun.
Aşadar, şi părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă, în măsura în care există un
început de dovadă scrisă, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2, raportat la art. 310 C.proc.civ.
Dintre înscrisurile indicate în cuprinsul deciziei atacate, relevanță prezintă corespondența
electronică adresată recurentei de către autorul intimaților, care a fost transmisă pe 13.12.2012, ora
3:40 PM (în ziua încheierii actului disputat).
Potrivit art. 310 alin. (1) C.proc.civ., „Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere,
chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la
cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins”.
Menționarea, în cuprinsul corespondenței electronice în discuție, a faptului că suma urma să
fie înregistrată sub forma unui împrumut acordat unei „companii” este de natură, în contra a ceea ce
a reținut curtea de apel, să facă demnă de crezare susținerea autoarei căii de atac, care a afirmat că
voința reală a părților nu a fost în sensul unui împrumut care să-i fi fost acordat, ci că acesta a fost
doar modalitatea sub care a fost mascată o altă operațiune juridică.
Lipsa indicării denumirii societății, a valorii sumei pretins împrumutate ori a naturii reale a
operațiunii are aptitudinea de a nega scrierii analizate aprecierea ca dovadă, dar nu de a-i nega
calificarea ca început de dovadă scrisă.
Aceasta întrucât, considerând că lipsa acestor din urmă mențiuni nu îngăduie ca scrierea din
cuprinsul corespondenței evocate să fie privită prin prisma art. 310 alin. (1) C.proc.civ., instanța de
apel a nesocotit textul legal precitat și a pretins, practic, ca începutul de dovadă scrisă să întrunească
cerințele dovezii înseși.
Or, pentru ca o scriere să reprezinte un început de dovadă scrisă, este necesar doar ca din
cuprinsul ei să reiasă că faptul pretins este demn de crezare, nu și ca aceasta să se refere direct la
635
faptul pretins și, cu atât mai puțin, să-l probeze, fiind suficient ca scrierea să se refere la un fapt
conex din care s-ar putea deduce că faptul pretins este verosimil.
Stabilind, așadar, că în speță conținutul corespondenței electronice transmise recurentei la
13.12.2012, ora 3:40 PM (din care rezultă că autorul intimaților a fost sfătuit de către consultanții săi
ca suma să fie înregistrată ca un împrumut către societate, și în care acesta a menționat că la
momentul la care se va înregistra profit și când dividende vor fi fost declarate, va lua echivalentul
sumei împrumutate, în loc să le primească și să plătească impozitele aferente) are puterea de a face
faptul pretins verosimil, Înalta Curte reține că acest înscris are valoarea unui început de dovadă
scrisă, aspect care, atrăgând incidența art. 309 alin. (4) pct. 2 C.proc.civ., îngăduie administrarea
probei cu martori, în completare.
De aceea, lipsa administrării, în etapele devolutive ale procesului, a acestei probe este
consecința nelegalei calificări a corespondenței electronice transmise la 13.12.2012 de autorul
intimaților către recurentă ca nefiind un început de dovadă scrisă.
Așadar, respingerea demersului judiciar de față în considerarea nedovedirii lui este rezultat al
încălcării regulilor de procedură, motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C.proc.civ., a
admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel, care
urmează să administreze probe, în completarea începutului de dovadă scrisă reținut în considerentele
expuse mai sus.
23. Nelegalitatea raportării informațiilor negative în Centrala Riscului de Credit. Acțiune în

despăgubiri. Nelegala aplicare a legii în analiza legăturii de cauzalitate, condiție a răspunderii
civile. Consecințe
C.civ., art. 1358 alin. (1), art. 1385 alin. (3), art. 1531
Raportul de cauzalitate este nu doar o condiţie a răspunderii, ci şi criteriul după care se

stabileşte întinderea obligaţiei de despăgubire. Decelarea acestei condiţii nu este întotdeauna facilă,
legătura de cauzalitate se configurează adesea într-un complex de împrejurări, cu interacţiuni
diferite în producerea rezultatului, iar acestea trebuie examinate fiecare în parte spre a putea
determina care dintre ele, singular ori împreună, au condus, în mod indivizibil, la producerea
pagubei.
Cauza prejudiciului nu poate fi identificată întotdeauna ca fiind singulară ori izolată, ci
trebuie determinată prin evaluarea modului în care ea este favorizată de alte elemente, chiar
secundare, care concură, înlesnesc sau favorizează, în cele din urmă, paguba. Toate împrejurările
evocate pot provoca un context care, în sine, se poate identifica într-o etiologie unică şi
caracterizează, într-un caz particular, legătura de cauzalitate care concură la demonstrarea
răspunderii civile.
Or, în măsura în care instanţa de apel a avut în vedere examinarea legăturii de cauzalitate
numai prin evaluarea unui singur şir de elemente, evaluate ca indispensabile, dar a ignorat altele,
la rândul lor esenţiale, integrate aceluiași context, analiza legăturii de cauzalitate, condiţie a
răspunderii civile, este insuficientă, ceea ce nu corespunde unei aplicări corecte a legii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, la 16 februarie 2018 sub numărul x/113/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a
636
chemat-o în judecată pe pârâta B. N.V., prin B. N.V. Amsterdam - Sucursala București, solicitând
instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nelegalitatea raportării informațiilor
negative cu privire la aceasta în Centrala Riscului de Credit şi să o oblige pe pârâtă la radierea
acestor informații din Centrala Riscului de Credit. A solicitat și obligarea pârâtei la plata către
reclamantă a sumei de 13.300 euro, reprezentând contravaloarea a 50% din construcţia ce trebuia să
fie edificată de aceasta prin fonduri nerambursabile prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală
2014-2020, a sumei de 23.831,50 euro, reprezentând contravaloarea a 50% din utilajul denumit
„linie procesare seminţe cu selectorul EAC cu ambalare la sac”, ce urma a fi achiziţionat prin
accesarea de fonduri nerambursabile; a solicitat actualizarea sumelor cu dobânda legală calculată de
la data introducerii acţiunii şi până la data plății efective a debitului și obligarea pârâtei la plata către
reclamantă a sumei de 100.000 lei, reprezentând prejudiciu moral produs ca urmare a înscrierii
informațiilor negative în Centrala Riscului de Credit, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința nr. 345/Fca din 10 octombrie 2019, Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a respins ca rămase fără obiect cererile privind constatarea
nelegalității raportării informațiilor negative în Centrala Riscului de Credit și pe cea privind
obligarea pârâtei la radierea informațiilor negative din Centrala Riscului de Credit. A obligat-o pe
pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 13.300 euro, reprezentând contravaloarea a 50% din
construcţia ce trebuia edificată de petentă prin accesarea fondurilor nerambursabile şi a sumei de
23.831 euro, reprezentând contravaloarea a 50% din utilajul ce urma a fi achiziţionat tot prin
accesarea de fonduri nerambursabile prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020, plus
dobânda legală calculată de la data introducerii şi până la plata efectivă a sumelor. A respins cererea
reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale. A
compensat onorariul de avocat și obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 5.665 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței primei instanțe, S.C. A. S.R.L. și B. N.V., prin B. N.V. Amsterdam -
Sucursala București au declarat apel.
Prin decizia nr. 197 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Galați, Secţia a II-a civilă, a
admis apelurile și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea de obligare a
apelantei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 13.300 euro, a sumei de 23.831,50
euro și a dobânzii legale aferente acestor sume, a admis cererea de acordare a despăgubirilor pentru
daunele morale și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 25.000
lei, cu acest titlu, menţinând dispozițiile neapelate ale sentinţei. A admis în parte cererile părților de
acordare a cheltuielilor de judecată, a compensat sumele datorate reciproc până la concurența celei
mai mici și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1.437,5 lei,
cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei nr. 197 din 23 septembrie 2020, ambele părţi au declarat recurs.
Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea deciziei şi, prin rejudecarea apelului, admiterea acţiunii şi
respingerea apelului pârâtei.
În motivare, după expunerea etapelor procesuale anterioare, recurenta-reclamantă a afirmat
că hotărârea atacată este nelegală în ceea ce privește modul în care instanța de apel a analizat
condiția răspunderii civile delictuale referitoare la legătura de cauzalitate și a diminuat cuantumul
prejudiciului moral solicitat.
În susținerea primei critici, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a analizat
existența legăturii de cauzalitate prin raportare la fapta ilicită și la îndeplinirea de către reclamantă a
condițiilor de solicitare a sprijinului pentru investiții în procesarea şi marketingul produselor agricole
și nu prin raportare la fapta ilicită și prejudiciul patrimonial, astfel cum prevăd dispozițiile Codului
civil.
637
A subliniat că nu a susținut în fața instanței de apel că înscrierea eronată, nelegală a
informațiilor negative în Centrala Riscului de Credit a avut drept consecință neîndeplinirea
condițiilor pentru finalizarea proiectului și accesarea de fonduri nerambursabile, ci imposibilitatea de
accesare a creditelor pentru întocmirea și depunerea proiectului de finanțare. A precizat că o dovadă
în acest sens a constituit-o refuzul C. Bank S.A. și solicitarea băncii de rambursare a creditului aflat
în derulare, ceea ce a determinat reducerea lichidităților și a capacității de susținere a cheltuielilor
generate de finalizarea proiectului de investiții pentru depunerea sa spre aprobare.
În continuare, a arătat autoarea căii de atac că în raportul de expertiză contabilă s-a reținut că
aceasta îndeplinea condițiile minime pentru obținerea finanțării.
A menționat recurenta-reclamantă că legătura de cauzalitate între fapta ilicită și nefinalizarea
proiectului rezultă și din faptul că, urmare a faptei ilicite a pârâtei, aceasta nu a putut asigura
cofinanțarea proiectului și dovada aportului propriu pentru susținerea proiectului.
Totodată, evocând doctrina de specialitate, recurenta a relevat că stabilirea legăturii de
cauzalitate trebuia realizată de instanța de apel ținând cont de toate împrejurările și evenimentele cu
rol de cauze propriu-zise sau condiții, inclusiv de acțiunile sau inacțiunile victimei de a evita sau de a
limita prejudiciul iminent, respectiv stoparea demersurilor de către societatea A. S.R.L. de întocmire
și depunere a proiectului de finanțare.
Conchizând, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală din perspectiva
respingerii cererii de reparare a prejudiciului patrimonial, întrucât instanța de apel, procedând în mod
simplist la stabilirea raportului de cauzalitate, nu a observat că producerea prejudiciului a fost
precedată de mai multe acțiuni și inacțiuni succesive, cu ponderi diferite, dar care au alcătuit un
complex de împrejurări și evenimente cu rol de cauze propriu-zise sau de condiții aflate în strânsă
interdependență.
În ceea ce privește cea de-a doua critică de nelegalitate, autoarea căii de atac a susținut greșita
aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material privind acoperirea integrală a
prejudiciului nepatrimonial produs, anume a dispozițiilor art. 1358 alin. (1) C.civ.
Sub acest aspect, a arătat că suma acordată de instanța de control judiciar cu titlu de daune
nepatrimoniale nu este proporțională cu prejudiciul suferit, prin raportare la efectele faptei ilicite
inclusiv asupra reputației sale.
A menționat recurenta-reclamantă că pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial, astfel
cum a fost cuantificat în cererea de chemare în judecată, a pretins o sumă rezonabilă și echivalentă
prejudiciului suferit, iar cenzurarea acesteia de instanța de apel nu se putea realiza decât dacă se
constata că suma cerută cu acest titlu era excesivă.
Prin recursul propriu, B. N.V., prin B. N.V. Amsterdam - Sucursala București a solicitat
casarea deciziei şi, prin rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, în
temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În motivarea recursului, autoarea căii de atac a susținut că hotărârea cuprinde motive străine
de cauză și a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Subsumat primului motiv de recurs, aceasta a arătat că instanța de apel și-a întemeiat decizia
pe un înscris care nu are legătură cu obiectul cauzei.
Recurenta-pârâtă a precizat că certificatul ,,Firma de Încredere”, depus de S.C. A. S.R.L. în
dovedirea reputației sale și reținut de instanța de control judiciar în motivarea hotărârii este emis de o
societate cu răspundere limitată și nu de un organism independent și abilitat.
A arătat că înscrisul nu are valoare juridică, față de modul în care a fost dobândit. În acest
sens, recurenta-pârâtă a menționat condițiile și procedura de emitere a certificatului, subliniind faptul
că eliberarea acestuia s-a realizat fără efectuarea unor verificări obiective a societății pe portalul
instanțelor de judecată, la Agenția Națională de Administrare Fiscală sau la partenerii contractuali ai
societății.
638
Totodată, a arătat că certificatul nu are forță probantă, în lipsa unor referințe din partea
partenerilor de afaceri cu istoric contractual probat, a apariției în publicații de prestigiu sau a dovezii
participării societății în cauze privind responsabilitatea socială.
În continuare, a menționat că motivele avute în vedere de instanța de apel cu privire la
existența prejudiciului moral sunt străine de cauză, nefiind susținute de materialul probator aflat la
dosarul cauzei.
Sub acest aspect, a arătat că din răspunsul nr. 5033 din 18 octombrie 2018, transmis de C.
Bank S.A. a rezultat că denunțarea contractului de creditare încheiat cu S.C. A. S.R.L. a intervenit ca
urmare a deciziei băncii de a nu prelungi linia de creditare la scadență.
În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., după invocarea practicii instanțelor judecătorești privind art. 252-257 C.civ., recurenta-
pârâtă a susținut în esență că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit aceste dispoziții legale,
întrucât reputația unei persoane juridice nu se încadrează în valorile sociale protejate de aceste
prevederi legale.
Împotriva acestui recurs reclamanta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția
nulității recursului declarat de partea adversă. În susținerea excepției, aceasta a menționat că
motivele cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin.
(1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ. Pe fond, a solicitat respingerea căii de atac.
În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ., s-a întocmit raportul asupra
admisibilităţii în principiu a recursurilor, comunicat părţilor.
Prin decizia nr. 158/26.01.2022 pronunţată în completul de filtru, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a disjuns judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L şi a anulat
recursul declarat de recurenta-intimată B. N.V., prin B. N.V. Amsterdam - Sucursala București
împotriva deciziei 197/23.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă.
După disjungere a fost format dosarul nr. x/1/2011 în care recursul declarat de recurenta-
reclamantă S.C. A. S.R.L. a fost admis în principiu prin încheierea completului de filtru din
26.01.2022, fiind stabilit termen pentru dezbateri.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că un prim motiv de casare s-a
referit la aplicarea greșită a legii în apel, cu prilejul examinării şi evaluării legăturii de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciul material solicitat în acţiune. S-a susţinut că, în măsura în care
ambele instanţe de fond au apreciat ca dovedită existenţa faptului ilicit al pârâtei, culpa acesteia şi
existenţa unui prejudiciu, instanţa de apel a fost obligată să examineze legătura de cauzalitate între
aceste elemente, spre a decide asupra temeiniciei acţiunii.
Cu toate acestea, analiza realizată de instanța de apel s-a permutat la alte repere, fiind statuat
că îndeplinirea, de către reclamantă, a condiţiilor de solicitare a sprijinului pentru investiţii în
procesarea şi marketingul produselor agricole nu a fost influenţată de faptul imputat pârâtei.
Or, a susţinut recurenta, aceasta nu a afirmat că raportarea sa nelegală în Centrala Riscului de
Credit a avut drept consecinţă neîndeplinirea condiţiilor pentru finalizarea proiectului şi accesarea de
fonduri nerambursabile, ci a determinat imposibilitatea obţinerii unui credit destinat părţii sale
proprii de finanţare, de 50% din valoarea totală a proiectului. Mai precis, prin refuzul de creditare
primit de la C. Bank S.A. şi solicitarea rambursării unui credit aflat în derulare, determinate de
înscrierea eronată a reclamantei în Centrala Riscului de Credit, S.C. A. S.R.L. a suferit o reducere
drastică a lichidităților şi, prin aceasta, nu a putut susţine cheltuielile generate de finalizarea
proiectului de investiţii.
În aceste condiţii, recurenta a arătat că este evidentă legătura de cauzalitate existentă între
înscrierea şi refuzul de radiere a informaţiilor negative în Centrala Riscului de Credit realizate de
pârâtă - care au avut drept consecinţă refuzul de finanţare din partea C. Bank S.A. - şi prejudiciul
determinat de pierderea finanţării nerambursabile în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare
639
Rurală. În concret, partea a subliniat că imposibilitatea de obţinere a părţii proprii de finanţare a
determinat, ca decizie de afaceri, retragerea din proiectul arătat, pentru minimizarea riscurilor ori a
pierderilor. Ignorând aceste conexiuni, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1385 alin. (3) şi art.
1531 C.civ., deoarece a respins din complexul cauzal acţiunile relevante ale reclamantei, care aveau
drept scop evitarea sau limitarea prejudiciului; legătura cauzală a fost examinată de instanţa de prim
control judiciar în mod simplist, statuându-se abstract că S.C. A. S.R.L. trebuia să continue
formalităţile impuse în derularea proiectului de finanţare şi să încheie contractul, iar ulterior să
încerce accesarea altor surse de finanţare.
Înalta Curte reţine, pentru a evalua temeinicia motivului de casare, că instanţa de apel a
statuat, în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, că reclamanta, pentru
accesarea finanţării în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020, trebuia să
îndeplinească cerinţa de a nu fi „întreprindere în dificultate”, criteriu înţeles, în acord cu normele
comunitare, ca reprezentând situaţia în care capitalul subscris şi vărsat al societăţii a dispărut în
procent de peste 50%, din cauza pierderilor acumulate. A mai subliniat instanţa de prim control
judiciar că acest criteriu nu are nicio legătură cu înscrierea reclamantei în Centrala Riscului de
Credit, sens în care a respins probele administrate, arătând că acestea dau un înțeles generic noţiunii
de „întreprindere în dificultate”, dar şi că reclamanta nu a putut justifica în ce modalitate refuzul de
finanţare cu suma de 26.700 lei a influenţat decisiv imposibilitatea de susţinere a întregii sale cote de
contribuţie în cadrul proiectului, care totaliza 37.131 euro, ori de ce nu a solicitat finanţare şi din
partea altor bănci. Circumstanțial, a subliniat că dovada resurselor proprii trebuia făcută, potrivit
Ghidului solicitantului şi formularului de finanţare, la cel puţin 4 luni de la notificarea privind
selectarea cererii solicitantului, iar un calcul simplu a justificat instanţa să considere că reclamanta
putea face noi demersuri de creditare, fără a afecta participarea sa la proiect, după radierea înscrierii
sale în Centrala Riscului de Credit.
În acest context, instanţa de recurs reamintește părţilor că raportul de cauzalitate este nu doar
o condiţie a răspunderii, ci şi criteriul după care se stabileşte întinderea obligaţiei de despăgubire.
Decelarea acestei condiţii nu este întotdeauna facilă, legătura de cauzalitate se configurează adesea
într-un complex de împrejurări, cu interacţiuni diferite în producerea rezultatului, iar acestea trebuie
examinate fiecare în parte spre a putea determina care dintre ele, singular ori împreună, au condus, în
mod indivizibil, la producerea pagubei.
De aceea, fără a exclude că este integrată în cauzalitatea generică, chestiunea examinată în
apel şi circumstanţele legate de aceasta, nu are, în mod singular, relevanţă în stabilirea condiţiei
analizate.
Instanţa de apel a reţinut doar că reclamanta nu putea fi considerată „întreprindere în
dificultate”, că suma refuzată la creditare din cauza înscrierii sale în Centrala Riscului de Credit
reprezenta o cotă nesemnificativă în raport cu valoarea totală a contribuției proprii la finanţare, ori că
partea avea un interval mare pentru procurarea lichidităților, iar aceasta nu a impietat asupra
continuării procedurii de accesare a fondurilor nerambursabile în cadrul Programului Naţional pentru
Dezvoltare Rurală 2014-2020.
Cu toate acestea, deşi nu erau chestiuni lipsite de relevanţă în complexul cauzal, curtea de
apel nu a examinat dacă şi în ce fel refuzul finanţării, determinat de raportarea greşită a reclamantei
ca înregistrând riscuri de creditare, împreună cu obligaţia acesteia de a rambursa, din acelaşi motiv,
un credit aflat în derulare au generat un deficit financiar care a impus rezonabil, o nouă decizie de
afaceri, constând în retragerea S.C. A. S.R.L. din programul de finanţare. De asemenea, instanța de
apel nu a examinat dacă retragerea reclamantei din proiect nu a avut, în cele din urmă, efectul
minimizării consecinţelor păgubitoare, adică, dacă nu a fost, pentru aceasta, o măsură precaută în
ceea ce priveşte expunerea la un risc.
640
Acest examen era necesar, deoarece cauza prejudiciului nu poate fi identificată întotdeauna
ca fiind singulară ori izolată, ci trebuie determinată prin evaluarea modului în care ea este favorizată
de alte elemente, chiar secundare, care concură, înlesnesc sau favorizează, în cele din urmă, paguba.
Toate împrejurările evocate pot provoca un context care, în sine, se poate identifica într-o etiologie
unică şi caracterizează, într-un caz particular, legătura de cauzalitate care concură la demonstrarea
răspunderii civile.
Or, în măsura în care instanţa de apel a avut în vedere examinarea legăturii de cauzalitate
numai prin evaluarea unui singur şir de elemente, evaluate ca indispensabile, dar a ignorat altele, la
rândul lor esenţiale, integrate aceluiași context, Înalta Curte subliniază că analiza legăturii de
cauzalitate, condiţie a răspunderii civile, a fost insuficientă, ceea ce nu corespunde unei aplicări
corecte a legii.
De aceea, în raport cu cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că sunt fondate
criticile recurentei şi că se impune reexaminarea acestui element al răspunderii pentru daunele
materiale solicitate prin evaluarea tuturor aspectelor care creează o unitate indivizibilă şi
caracterizează, în acest caz, legătura specifică de cauzalitate.
Un al doilea motiv de casare supune deliberării încălcarea legii în apel, determinată de
reducerea drastică a pretențiilor formulate cu titlu de prejudiciu moral.
A susţinut recurenta că, deşi instanţa a recunoscut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
pentru prejudiciul nepatrimonial, a ignorat regula reparării integrale a prejudiciului prevăzută de art.
1358 alin. (1) C.civ. Chiar dacă evaluarea prejudiciului moral include, în genere, o doză de
aproximare, instanţa trebuia să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: lezarea reputației sociale şi
profesionale a victimei, suferinţele psihice şi intensitatea perceperii acestor suferinţe, dar şi să
respecte principiile echităţii şi caracterul rezonabil al despăgubirii. Recunoscând că instanţa are în
vedere, în analiza acestor repere, o evaluare subiectivă, recurenta a susţinut că acordarea unei sume
cu mult mai mici decât cea solicitată plasează recunoașterea şi reparația prejudiciului în zonă
derizorie.
Examinând criticile, Înalta Curte subliniază că prin modul de dezvoltare şi argumentare,
acestea exclud integrarea lor în limitele art. 488 alin (1) pct. 8 C.proc.civ.
Simpla invocare a dispoziţiilor art. 1358 alin. (1) C.civ. nu este şi suficientă pentru ca
aspectele sesizate să devină proprii controlului de legalitate realizat în recurs, atâta vreme cât toate
argumentele determinante în susţinerea motivului de casare pretind greșita apreciere a instanței de
fond a importanţei valorilor morale încălcate, a incapacității acesteia de apreciere şi determinare a
unei recunoaşteri concrete a lezării acestor valori, chestiuni plasate integral în domeniul evaluării
faptelor şi contextului personal al reclamantei.
Deşi chiar recurenta recunoaşte că evaluarea prejudiciului moral este determinat de elemente
întotdeauna circumstanțiale, de persuasiunea cu care părţile îl afirmă ori justifică, ignoră că, în
această privinţă, judecătorul cauzei apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în măsura în
care o dispoziţie legală nu îi limitează aceste posibilităţi.
Prin urmare, chestiunile contestate vizează exclusiv aspecte de fapt şi vizează netemeinicia
deciziei pronunţate de instanţa de apel, ceea ce excedează controlul de legalitate realizat de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3)
C.proc.civ. şi, de aceea, aceste critici vor fi înlăturate fără o examinare a temeiniciei lor.
În consecinţă, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul şi, potrivit dispoziţiilor art. 497
C.proc.civ. în forma aflată în vigoare la data începerii procesului, a casat decizia recurată şi a trimis
cauza curţii de apel pentru o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă B. NV, prin B. NV
Amsterdam Sucursala Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 345/10.10.2019, pronunţată de
641
Tribunalul Brăila, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând celelalte
dispoziţii ale deciziei.
În rejudecare, instanţa de apel va soluţiona şi cererea accesorie a recurentei S.C. A. S.R.L.
privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
24. Convenție de garantare. Acțiune în restituire a plății nedatorate formulată de Fondul

Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii împotriva băncii.
Condiții de admisibilitate și efecte

C.proc.civ., art. 36, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (5)
Condiţiile plăţii nedatorate sunt: existenţa unei plăţi - solvens trebuie să fi executat o
prestaţie pozitivă cu titlu de plată, respectiv cu intenţia de a stinge o datorie; datoria a cărei stingere
s-a urmărit prin plată să nu existe; plata să fie făcută de solvens din eroare - solvens plăteşte din
eroare atunci când execută o prestaţie cu intenţia de a stinge o datorie faţă de accipiens, fără să ştie
că datoria respectivă este inexistentă.
În cazul în care, la momentul efectuării plăţii de către Fondul Naţional de Garantare a
Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, banca garantată știa că decizia sa de declarare a
scadenţei anticipate era contestată în instanţă, existând posibilitatea anulării actului care stă la
baza demersurilor sale de plată a garanţiei, și a omis să îl informeze pe solvens cu privire la
aceasta, sunt îndeplinite cerinţele legale ale instituţiei plăţii nedatorate.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 763 din 31 martie 2022
A. Obiectul cererii de chemarea în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamantul
Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii a chemat în
judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei în cuantum de
5.597.959,52 lei, cu titlu de plată nedatorată (reprezentând garanţia achitată de reclamant prin ordinul
de plată nr. 4376 din 21 decembrie 2016, în favoarea A. S.A. - fosta Banca B. S.A., în baza Scrisorii
de garantare nr. 446 din 7 iulie 2011, beneficiar fiind C. S.R.L.), sumă la care se adaugă dobânda
legală calculată de la data plăţii - 21 decembrie 2016 - până la plata efectivă a sumei datorate,
precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
B. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 2688 din 21 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A. S.A. invocată
de aceasta; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de
Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii în contradictoriu cu pârâta A. S.A.; a
obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.597.959,52 de lei cu titlu de plată nedatorată
precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 21 decembrie 2016 şi
până la plata efectivă a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de
83.768,80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.
642
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secția a VI-a civilă, a formulat apel
pârâta A. S.A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe în sensul
respingerii acţiunii formulate.
D. Hotărârea instanţei de apel.
Prin decizia civilă nr. 166 din 11 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a
civilă, a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta pârâtă A. S.A. împotriva sentinţei
civile nr. 2688 din 21 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă; a
respins ca neîntemeiată cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
E. Considerentele deciziei pronunţate în apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Fondul, în calitate de garant al băncii a efectuat o plată în temeiul convenției acestora, în baza
unei cereri de îndeplinire a condițiilor de plată, înaintată de către banca garantată, care i-a adus la
cunoștință faptul că debitorul nu își îndeplinise obligațiile de plată, împotriva acestuia fiind demarată
procedura executării silite. Ulterior, Fondul a aflat că declararea scadenței anticipate a creditului de
către partenerul său garantat - banca, fusese anulată în instanță, motiv pentru care a apreciat că nu
fuseseră îndeplinite condițiile de plată a garanției la momentul efectiv al formulării cererii de plată de
către bancă.
În acest context, nu se poate vorbi de un caz de lipsă a legitimității procesuale pasive.
Prevederile contractuale în privința subrogării, respectiv împărțirii riscului nu prezintă
relevanță în prezentul litigiu, deoarece elementul central pe care se fundamentează cererea de
restituire în temeiul efectuării unei plăți nedatorate este chiar inexistența unei executări silite.
Constatând că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat caracterul nelegal al
plății garanției în virtutea anulării în instanță a deciziei de declarare a scadenței anticipate și al
inexistenței unei proceduri de executare silită în derulare, instanţa de apel a respins critica referitoare
la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive.
La 2 februarie 2016 apelanta pârâtă a transmis FNGCIMM S.A. - IFN cererea de plată nr. RG
4171, solicitând plata garanţiei în cuantum de 5.597.959,52 lei, iar plata a fost efectuată prin
aprobarea ordinului de plată de către reclamant nr. 4376 din 21 decembrie 2016. Cu toate acestea,
anterior momentului la care pârâta a solicitat plata garanției, la data de 9 octombrie 2015 a fost
înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi dosarul nr. x/245/2015 având ca obiect cererea C. S.R.L. de
anulare a dispoziţiei de declarare a exigibilităţii anticipate a creditelor acordate în baza contractelor
de credit nr. 5 din 14 iulie 2011; nr. 198 din 24 aprilie 2013 şi nr. 352 din 28 august 2014, iar cererea
debitoarei a fost soluționată și admisă de Tribunalul Iaşi conform deciziei nr. 3224 din 23 noiembrie
2018.
La momentul efectuării plăţii, banca garantată știa că decizia sa de declarare a scadenței
anticipate era contestată în instanță, ulterior dovedindu-se că motivele contestării unui atare demers
au fost întemeiate, instanța anulând decizia de declarare a scadenței anticipate. Cel care a primit plata
(accipiensul) cunoștea, la momentul efectuării sale, posibilitatea anulării deciziei sale de declarare a
scadenței anticipate (decizie pe care se baza demararea scrisorii de garanție), dar nu a adus-o la
cunoștința solvens-ului.
Instanţa a reţinut reaua-credinţă în îndeplinirea obligațiilor din convenţia de garantare de
către bancă și punerea fondului în imposibilitate obiectivă de a cunoaște totalitatea condițiilor de
declarare a scadenței anticipate în considerarea cunoașterii de către accipiens a posibilităţii anulării
actului care stă la baza tuturor demersurilor sale de plată a garanției (scadența anticipată), precum și
omisiunea informării Fondului la data adresării cererii de plată.
Nu se invocă nulitatea dispoziţiilor de efectuare a plăţii garanției, ci doar neîndeplinirea, cu
rea-credință, a obligațiilor contractuale ale băncii, prin dezinformarea fondului garant în privința
eventualei anulări a deciziei de declarare a scadenței anticipate. Prin însăși anularea deciziei de
643
declarare a scadenței anticipate a fost invalidată procedura de plată a garanției, care avea la bază
realitatea unui atare demers, pe care erau construite restul etapelor. Așadar, trebuie considerate
îndeplinite cerințele legale pentru incidența instituției plății nedatorate.
Au fost aplicate corect regulile de restituire în situaţia plăţii unei sume de bani. Astfel,
accipiensul de rea-credință este ţinut să restituie suma de bani, dar şi dobânzile legale penalizatoare
calculate de la data plăţii. În realitate, simpla cunoaștere a demersului în instanţă iniţiat de debitor, în
scopul anulării deciziei de declarare a scadenței anticipate şi ascunderea acesteia față de fondul ce
îndeplinea calitatea de garant trebuie echivalată unei atitudini de rea-credință, de la momentul
depunerii cererii de plată. Legea instituie obligația restituirii fructelor civile de la data plății în cazul
reținerii relei-credințe, astfel încât în mod corect a fost admisă cererea de plată a sumei achitate cu
titlu de garanție și a dobânzii penalizatoare de la data de 21 decembrie 2016.
F. Calea de atac împotriva deciziei instanţei de apel.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta A. S.A., criticând-o sub
următoarele motive de nelegalitate:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. - nemotivarea corespunzătoare.
Instanţa de apel a preluat practic motivarea instanţei de fond, fără să analizeze motivele şi
criticile invocate efectiv de apelantă.
În cadrul excepției lipsei calității procesuale pasive s-a invocat şi faptul că Fondul primește
de două ori anumite sume, ajungându-se la o dublă reparare a prejudiciului: primeşte atât suma
integral de la Bancă în urma admiterii acţiunii întemeiată pe plata nedatorată, dar a încasat deja şi
suma de la debitoarea C. ca urmare a subrogării în drepturile băncii.
La acest moment s-a declarat o nouă scadență anticipată şi o nouă procedură de executare
silită, fiind transmisă din nou înştiinţarea de neplată în termen de 10 zile, tocmai pentru ca
reclamanta să fie încunoştiinţată de această situaţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a
hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin
urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 şi 10 din Convenţie.
Nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare apare astfel ca un viciu de procedură (formal),
întrucât se materializează în însăşi sentinţa sau decizia atacată, apărând ca rezultat al unei redactări
greşite din partea judecătorului.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ.:
Soluţia dată motivului de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei
încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulităţii:
Lipsa calității procesuale pasive este determinată de două aspecte principale: Fondul s-a
subrogat deja în drepturile Băncii în urma plăţii efectuate. De asemenea, a şi încasat sume de bani de
la debitoare în urma acestei subrogaţii în condiţiile în care se consideră că Banca are calitate
procesuală pasivă în ceea ce priveşte restituirea garanţiei se ajunge la o dublă reparare în favoarea
reclamantei: primeşte înapoi şi suma plătită şi dobânzile calculate retroactiv de la data plăţii şi a
încasat şi sume de la debitoare în urma subrogării în drepturile băncii şi în contul garanţiei pe care a
plătit-o.
Concluzia instanţei de apel că subrogaţia nu mai poate opera este greşită. Subrogaţia a operat
chiar în momentul plăţii garanţiei în favoarea Băncii, la momentul respectiv Fondul subrogându-se în
drepturile Băncii, iar ulterior Fondul a şi acționat în temeiul acestei subrogări încasând sume de bani.
Soluţia instanţei de apel prin care a refuzat să analizeze motivul de apel privind aspectele
legate de compensare, respectiv faptul că între timp s-a declanşat o nouă scadenţă anticipată şi o
nouă procedură de executare, cu o nouă înştiinţare de plată, şi ca urmare nu se mai pune problema
restituirii garanţiei pentru că oricum Fondul o datorează din nou, fiind o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă încalcă de asemenea art. 488 pct. 5 C.proc.civ.
644
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. - încălcarea şi aplicarea
greşită a dispoziţiilor legale din materia plăţii nedatorate - art. 1341 C.civ., precum şi încălcarea şi
aplicarea greşită a dispoziţiilor legale din materia compensării - art. 1617 C.civ.
Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că ar fi vorba de o plată nedatorată. La momentul
plăţii garanţiei de către reclamantă au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute în Convenţia nr. 68
din 2 iulie 2008. În consecinţă, plata garanţiei a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile
contractuale, iar Fondul s-a subrogat în drepturile Băncii pentru suma plătită, înscriindu-şi creanţa la
executorul judecătoresc în conformitate cu prevederile contractuale.
În speţă au fost îndeplinite toate condiţiile pentru plata garanţiei, la momentul înştiinţării de
neplată şi formulării cererii de plată, plata fiind efectuată în conformitate cu prevederile contractuale.
Prin decizia civilă nr. 3224 din 23 noiembrie 2018, Tribunalul Iaşi nu a statuat în sensul că nu
ar fi fost îndeplinite condiţiile de fond pentru declararea scadenţei anticipate potrivit contractelor de
credit. Notificarea a fost anulată dintr-un considerent pur formal, procedural, acela că nu s-a făcut
dovada predării efective a comunicării notificării de punere în întârziere, anterior declarării scadenţei
anticipate.
În speţă nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate. Plata nedatorată este un fapt juridic
care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe
care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.
În cauză au fost încălcate dispoziţiile legale din materia compensării.
Prin notificarea nr. 148749 din 13 iulie 2020 s-a transmis situaţia la această dată a sumelor
datorate în temeiul celor trei contracte de credit solicitându-se ca în termen de maxim 15 zile
calendaristice să se facă plata, în caz contrar urmând să se procedeze la declararea scadenţei
anticipate şi la procedurile de executare silită. În speţă, nu se mai pune problema unei noi cereri de
plată efective la acest moment tocmai pentru că garanţia a fost deja plătită de reclamantă pentru acest
debitor, astfel că nu se mai pune problema unei noi plăţi.
Soluţia de obligare a pârâtei la dobânzi de la data plăţii garanţiei, respectiv de la 21
decembrie 2016 este vădit nelegală. Nu este vorba de o plată nedatorată şi nu se justifică nici
restituirea debitului principal. În condiţiile în care nu se pune problema restituirii garanţiei, pârâta nu
datorează nici dobânzi.
Concluzia instanţei de apel că pârâta ar fi fost de rea-credinţă este vădit neîntemeiată. Banca
şi-a executat toate obligaţiile contractuale cu bună-credinţă şi a transmis toate documentele şi
informaţiile necesare. Debitoarea C. ester cea de rea-credinţă refuzând să îşi îndeplinească obligaţiile
asumate prin contractele de credit.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta
Curte a apreciat recursul ca fiind nefondat şi acesta a fost respins pentru următoarele
considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei.
Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de
motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate
constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii instanţei de recurs, respectiv examinarea
conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii obiectul cererii şi susţinerile părţilor,
expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de
drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele
pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
645
Aşa fiind, decizia recurată răspunde exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b
C.proc.civ. Motivarea hotărârii se înfăţişează într-o asemenea manieră încât corespunde
imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative, ci oferă părţilor şi instanţei
de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la
concluzia prezentată în dispozitiv.
Art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului impune obligaţia instanţei de
a proceda la un examen efectiv al motivelor şi argumentelor prezentate de părţi, însă această
exigenţă, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, nu poate
fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa
putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în
cadrul unui singur considerent.
Recurenta reproşează instanţei de apel faptul că a preluat practic motivarea instanţei de fond,
fără să analizeze motivele şi criticile invocate efectiv de apelantă.
În realitate, instanţa de apel a răspuns criticilor invocate în apel, iar faptul că a apreciat ca
fiind corectă şi legală motivarea instanţei de fond nu înseamnă o lipsă de motivare a deciziei
recurate.
Nemulţumirea recurentei vizează de fapt soluţia pronunţată, însă în cauză nu sunt întrunite
cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere
când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii.
Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică
acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele
decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror
nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Recurenta arată că soluţia dată motivului de apel referitor la excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei încalcă formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Calitatea procesuală este o condiţie prevăzută de legiuitor pentru exercitarea acţiunii civile.
Art. 36 C.proc.civ. oferă o definiţie legală a calităţii procesuale, reprezentând o valorificare
notabilă a doctrinei relevante în materie. Astfel, calitatea procesuală presupune existenţa unei
identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitatea procesuală
activă), precum şi între pârât şi cel care este subiect pasiv în raport juridic dedus judecăţii (calitate
procesuală pasivă).
Textul de lege prevede în mod clar că existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor
afirmate constituie o chestiune de fond, ceea ce înseamnă că, de regulă, justificarea calităţii
procesuale nu conchide cu analiza temeiniciei poziţiei respectivei părţi.
În speţă, în mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de
pârâtă.
Astfel, părţile au încheiat Convenţia pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr.
68 din 2 iulie 2008, având ca obiect garantarea de către Fond, în calitate de fidejusor, în mod expres,
irevocabil şi necondiţionat, a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor acordate beneficiarilor care se
încadrau în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, în schimbul plăţii unui comision de garantare,
în limita unui plafon de garantare şi în termenii notificărilor de includere în plafonul de garantare
confirmate de reclamant.
Prin raportare la faptul că părţile scrisorii de garantare nr. 446 din 7 iulie 2011 sunt Banca şi
Fondul, că cererea de plată a fost formulată de către Bancă, iar plata garanţiei în cuantum de
5.597.959,59 lei a fost efectuată de Fond, s-a reţinut în mod corect faptul că Banca are calitate
procesuală pasivă în prezenta cauză.
646
Este de reţinut şi faptul că prevederile art. 7.7 din Convenţia nr. 68/2008 au fost eliminate din
textul Convenţiei prin Actul adiţional nr. 6 din 4 octombrie 2010, fiind introdus un nou capitol, 8 -
„împărţirea riscului de credit între bancă şi Fond”.
În ceea ce priveşte problema compensaţiei legale, este adevărat că potrivit dispoziţiilor art.
478 alin. 5 C.proc.civ. aceasta se poate invoca direct în apel.
Critica privind faptul că instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor compensaţiei
legale este nefondată. Aceasta deoarece prin cererea de chemare în judecată se reclamă caracterul
nelegal al plăţii efectuate în temeiul unei declarări a scadenţei anticipate care a fost anulată şi a unei
executări silite demarate în temeiul acesteia inexistente. În realitate, nu se poate analiza îndeplinirea
condiţiilor compensaţiei legale în condiţiile unei noi proceduri de executare şi a altei decizii de
declarare a scadenţei.
Pe de altă parte, compensaţia legală presupune existenţa a două datorii certe, lichide şi
exigibile, iar recurenta critică decizia recurată şi susţine că în mod greşit s-a reţinut existenţa unei
plăţi nedatorate.
Aşadar, se susţine de către recurentă că nu trebuie să plătească respectiva sumă către Fond,
dar în acelaşi timp, invocă prevederile compensaţiei legale, ceea ce înseamnă recunoaşterea
existenţei unei datorii către acesta.
În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Motivul arătat
presupune că instanţa a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul
lor, sau le-a aplicat greşit.
Critica privind încălcarea dispoziţiilor legale din materia plăţii nedatorate este nefondată.
Condiţiile plăţii nedatorate sunt: existenţa unei plăţi - solvens trebuie să fi executat o prestaţie
pozitivă cu titlu de plată, respectiv cu intenţia de a stinge o datorie; datoria a cărei stingere s-a
urmărit prin plată să nu existe; plata să fie făcută de solvens din eroare - solvens plăteşte din eroare
atunci când execută o prestaţie cu intenţia de a stinge o datorie faţă de accipiens, fără să ştie că
datoria respectivă este inexistentă.
Eroarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: numai solvens-ul trebuie să fie în
eroare; eroarea solvens-ului trebuie să fie determinată, adică în lipsa ei plata să nu fi fost făcută;
eroarea să fie scuzabilă, ceea ce înseamnă că presupune lipsa culpei din partea lui solvens.
În speţă, la momentul efectuării plăţii - 21 decembrie 2016 - banca garantată ştia că decizia sa
de declarare a scadenţei anticipate era contestată în instanţă, demers care s-a finalizat cu anularea
deciziei de declarare a scadenţei anticipate. Accipiensul cunoştea aşadar la momentul efectuării plăţii
posibilitatea anulării deciziei sale de declarare a scadenţei anticipate, însă nu a adus-o la cunoştinţa
solvens-ului.
S-a reţinut în mod corect reaua-credinţă a Băncii faţă de faptul că aceasta cunoştea
posibilitatea anulării actului care stă la baza demersurilor sale de plată a garanţiei, precum şi
omisiunea informării Fondului la data formulării cererii de plată. Aşa fiind, Banca nu şi-a îndeplinit
obligaţiile din convenţia de garantare cu bună-credinţă, astfel cum susţine recurenta, şi a pus Fondul
în imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte în totalitate condiţiile de declarare a scadenţei anticipate.
Solvensul nu are nicio culpă în efectuarea plăţii în condiţiile în care avea cunoştinţă numai de
actele care probau îndeplinirea tuturor etapelor prevăzute în convenţia de garantare. Prin anularea
deciziei de declarare a scadenţei anticipate a fost invalidată procedura de plată a garanţiei.
Faţă de aceste considerente, sunt îndeplinite în cauză cerinţele legale ale instituţiei plăţii
nedatorate.
Potrivit dispoziţiilor art. 1645 alin. 2 C.civ.: „Atunci când cel obligat la restituire a fost de
rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor
647
angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi
să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, recurenta datorează dobânda penalizatoare, astfel cum s-a
reţinut în mod corect de către instanţa de apel.
Nu se poate reţine, astfel cum arată recurenta, faptul că la momentul plăţii garanţiei erau
îndeplinite condiţiile pentru această plată, iar aceste condiţii sunt îndeplinite şi în prezent într-o nouă
procedură de executare silită. În situaţia în care erau îndeplinite condiţiile pentru plată nu ar mai fi
fost necesară declanşarea unei nou proceduri.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Având în vedere faptul că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea
deciziei recurate, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
25. Acțiune revocatorie. Momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului

material la acțiune
C.civ., art. 20, art. 24, art. 883 alin. (1), art. 1562, art. 1564
Legea nr. 7/1996
Legea nr. 85/2014, art. 5 pct. 29
Potrivit dispozițiilor art. 1564 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiunea
revocatorie se prescrie în termen de un an, de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să
cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Un creditor care dorește să promoveze o acțiune revocatorie (pauliană) cu privire la un
anumit act încheiat de debitor, trebuie să verifice dacă actul respectiv este sau nu de natură să îi
producă un prejudiciu, încă din momentul în care are cunoștință despre încheierea lui.
Prin urmare, din momentul luării la cunoștință despre un act de dispoziție cu privire la
bunurile debitorului încheiat de către acesta cu un terț, creditorul trebuie și poate să verifice dacă
respectivul act este sau nu prejudiciabil pentru el.
În cazul înstrăinării unor imobile prin acte autentice, termenul de prescripție începe să curgă
de la data îndeplinirii formalităților de publicitate - acesta fiind momentul la care creditorul „ar fi
trebuit să cunoască” înstrăinarea de care se leagă prejudiciul suferit de creditor și pe care
urmărește să-l acopere prin promovarea acțiunii pauliene.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș la 16 ianuarie 2020 sub număr de
dosar x/1371/2020, reclamanta A. KFT a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C.
SRL, declararea inopozabilității față de reclamantă a Contractului de Vânzare Cumpărare încheiat
între pârâtele de rd. 1 și 2, contract autentificat sub nr. 2312 din data de 22.08.2016 de BNP D.,
privind imobilele înscrise în CF nr. (...) Călărași, jud. Cluj (CF vechi ... Călărași), nr. cad. 1 1, 1 1 -
Cl și 11 -C2, respectiv în CF (...) Călărași (CF vechi ... N), nr. cad. 12, în limita sumei de 500.000 lei,
sumă datorată ei de pârâta B. SRL și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut
obiectul Contractului de Vânzare sus-menționat până la realizarea integrată a creanței indicate la pct.
1, deținute de reclamantă față de pârâta de rd. 1, respectiv obligarea pârâtelor la suportarea
cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin întâmpinarea înregistrată la 3 martie 2020, pârâta SC C. SRL a solicitat respingerea
acțiunii revocatorie, ca tardiv formulată și ca netemeinică și nelegală.
648
Pe cale de excepție, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei,
privind formularea acțiunii revocatorie, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 1564 C.civ.
Față de aceste dispoziții legale, a apreciat că termenul de un an a început să curgă la
momentul când reclamanta creditoare a cunoscut de act și de cauza care determină desființarea lui.
Acest moment este data la care în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
2312 din 22 august 2016 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea societății C. în cartea
funciară nr. (...) Călăraș cu nr. cad. 11, prin încheierea de cf. nr. 20281 din data de 23.08.2016, dată
la care s-a realizat publicitatea tranzacției prin înscrierea în registrele de cadastru și publicitate
imobiliară.
Reclamanta a formulat acțiunea revocatorie la data de 16.01.2020, mult după termenul de
prescripție care s-a împlinit la 23.08.2017, astfel că acţiunea a fost tardiv introdusă la Tribunalul
Specializat Mureș.
Prin sentința civilă nr. 57 din 22 octombrie 2020, Tribunalul Specializat Mureș a respins ca
neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâta SC C. SRL; a
respins ca neîntemeiată acțiunea revocatorie formulată de reclamanta A. KFT, în contradictoriu cu
pârâtele SC B. SRL, în insolvență, prin lichidator judiciar E. IPURL și SC C. SRL și a dispus
obligarea reclamantei la plata sumei de 3.000 lei către pârâta SC C. SRL, reprezentând cheltuieli de
judecată constând în onorariu avocațial.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului de a promova acțiunea revocatorie,
prima instanţă a apreciat că reclamanta putea cunoaște prejudiciul ce l-ar fi putut produce încheierea
contractului atacat, doar după deschiderea procedurii insolvenței față de societatea vânzătoare a
imobilului, raportat la care nu este împlinit termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 1564
C.civ., motiv pentru care instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca
neîntemeiată.
În privința fondului cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită în cauză
condiția ca actul atacat să fi cauzat o însărăcire debitoarei care să fi provocat sau accentuat starea de
insolvabilitate a acesteia.
Aşa fiind, constatând că nu este îndeplinită în cauză condiția acțiunii revocatorii privind
prejudiciul creditorului care să constea în faptul că debitorul și-ar fi provocat sau și-ar fi mărit, prin
încheierea actului atacat, o stare de insolvabilitate, Tribunalul Specializat Mureș a apreciat că nu este
necesară analiza ultimelor două condiții ale acțiunii revocatorii, iar în temeiul celor reținute, a respins
ca fiind neîntemeiată acțiunea revocatorie formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. K.F.T. a declarat apel, solicitând admiterea apelului,
schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost aceasta
formulată, respectiv declararea inopozabilității față de apelanta reclamantă a Contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2312 din data de 22.08.2016 de BNP D., încheiat între
pârâtele intimate de rândul 1 și 2, privind imobilele înscrise în CF nr. (...) Călărași, jud. Cluj (CF
vechi ... Călărași), nr. cad. 11, 11 - C1 și 11 -C2, respectiv în CF (...) Călărași (CF vechi ... N), nr.
cad. 12, în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată apelantei reclamante de către pârâta-intimată
B. SRL, și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul Contractului de
vânzare-cumpărare menționat până la realizarea integrală a creanței indicate, deținute de apelanta
reclamantă față de pârâta intimată de rândul 1.
Odată cu întâmpinarea, C. SRL a formulat și apel incident, prin care a solicitat schimbarea în
parte a încheierii pronunțate de prima instanță în ședința publică din 16 iunie 2020, prin care s-a
respins proba cu expertiza tehnică contabilă și admiterea acestei probe, precum și schimbarea în
parte a sentinței nr. 57/22.10.2020 în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la
acțiune al reclamantei și respingerii acțiunii revocatorie, formulată de A. Kft. (SRL), ca tardiv
formulată, cu cheltuieli de judecată.
649
Prin decizia nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul incident promovat de apelantul C.
SRL împotriva sentinței nr. 57/22.10.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul
nr. x/1371/2020, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost admisă excepția prescripției
dreptului material la acțiune, excepție invocată de către pârâta-apelantă SC C. SRL și, în consecință:
s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea revocatorie formulată de reclamanta A. KFT, în contradictoriu
cu pârâtele SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. IPURL și SC C. SRL.
S-a menţinut restul dispozițiilor din sentința atacată, cu referire la obligația vizând cheltuielile
de judecată în fața primei instanțe.
A fost respins ca neîntemeiat apelul principal promovat de apelantul A. KFT împotriva
sentinței nr. 57/22.10.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/1371/2020.
A fost obligată intimata-apelantă A. KFT la plata către apelanta-intimată C. SRL a sumei de
5803 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă de timbru în faza procesuală a
apelului.
În termen legal, împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., reclamanta A. KFT (S.R.L.) a declarat recurs.
În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate, motivat de
faptul că aceasta a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1564 şi art. 1562
C.civ., pe care le redă.
Din conţinutul art. 1564 C.civ., precizează recurenta, rezultă că legiuitorul nu a legat debutul
termenului de prescripţie de momentul încheierii actului prejudiciabil - aşa cum a apreciat instanţa de
apel - ci de momentul la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul faţă de acesta
rezultat din act (prejudiciu paulian, în sensul art. 1562 alin. 1 C.civ., adică crearea sau mărirea stării
de insolvabilitate a debitorului).
Aşadar, în reanaliza excepţiei prescripţiei, instanţa de apel trebuia să se preocupe de stabilirea
în concret a momentului posibilităţii obiective a cunoaşterii prejudiciului (crearea sau mărirea stării
de insolvabilitate) şi nicidecum să stabilească că, de principiu, acest moment este cel al încheierii
actului (sau al cunoaşterii încheierii actului de către creditorul care înţelege să formuleze acţiunea
revocatorie).
Consideră că această interpretare şi aplicare a art. 1564 C.civ. constituie o adăugare la lege.
Dacă ar fi fost preocupat să lege momentul de început al prescripţiei de momentul încheierii actului,
legiuitorul ar fi prevăzut-o expres. Or, legiuitorul a stabilit ca punct de reper posibilitatea obiectivă a
conştientizării de către creditor a prejudiciului, nu al încheierii actului.
De asemenea, în opinia recurentei, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare şi
înscrierea acestuia în evidenţele de carte funciară nu poate conduce automat la concluzia că acel act
este încheiat în frauda creditorilor chirografari, iar faţă de aceştia începe să curgă termenul de
prescripţie al acţiunii pauliene.
Modul de interpretare de către instanţa de apel a art. 1564 C.civ. a antrenat şi greşita aplicare
a art. 24, raportat la art. 20 C.civ., precum şi a Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, arată că prevederile legale aplicabile în materia
publicităţii imobiliare fac distincţie între accesul la cartea funciară a unui imobil (după care se poate
obţine un extras, fără a fi necesară justificarea unui interes) şi accesul la înscrisurile care au stat la
baza înscrierilor din cartea funciară (în concret, la contractul de vânzare-cumpărare în discuţie).
Această distincţie neobservată de instanţa de apel este marcată de art. 983 alin. 1 C.civ.:
„orice persoană, fără a fi ţinută să justifice un interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi
celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la
baza efectuării înscrierilor în cartea funciara poate fi consultată de orice persoană interesată, cu
650
respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date (subl. ns.)”.
Rezultă, aşadar, că art. 24 C.civ. constituie norma generală privitoare la publicitate (a se
vedea şi art. 18 alin. 2 C.civ.), iar în materia publicităţii imobiliare se aplică prevederea specială de la
art. 983 alin. 1 C.civ., care stabileşte condiţia suplimentară a justificării interesului pentru a obţine
accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierii în cartea funciară. În concret, subliniază că
recurenta putea obţine cel mult un extras de carte funciară din care să rezulte încheierea tranzacţiei în
discuţie, însă nu putea avea acces la conţinutul actului de transfer, pentru a putea eventual stabili un
eventual caracter prejudiciabil al acestuia în sens paulian.
Precizează că nu a pretins că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la momentul
deschiderii procedurii insolvenţei faţă de intimata de rând 1, B. S.R.L., moment avut în vedere de
instanţa de apel.
Simpla deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitorul său nu îl îndreptăţeşte pe creditor
să formuleze acţiunea revocatorie.
Recurenta a cunoscut prejudiciul în sensul art. 1562 alin. 1 C.civ. la data publicării în
Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 23221/05.12.2019 a Raportului administratorului judiciar, în
care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecţia fiscală realizată de ANAF.
Or, până la acel moment, nici recurenta, nici orice alt creditor al pârâtei-intimate de rd.1 B. nu
putea avea reprezentarea prejudicierii (crearea sau mărirea stării de insolvabilitate) rezultate din actul
atacat. Prejudiciul paulian real s-a conturat odată cu publicarea informaţiilor din Raportul de
activitate, iar până la acel moment creditorii nu deţineau elemente din care să rezulte că tranzacţiile
debitorului ar fi fost realizate în alte scopuri decât realizarea de profit.
În al doilea rând, consideră că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că în privinţa
analizării prescripţiei noţiunea de „insolvabilitate”, prevăzută de art. 1562 alin. 1 C.civ., ar fi
distinctă sau nu ar avea legătură cu noţiunea de „insolvenţă”, definită de art. 5 pct. 29 din Legea nr.
85/2014.
În opinia recurentei, cei doi termeni sunt echivalenţi, iar prin deschiderea procedurii
insolvenţei se stabileşte judiciar că un debitor nu deţine lichidităţile suficiente pentru plata datoriilor
sale. Acelaşi sens îl are şi „insolvabilitatea” pauliană, din art. 1562 alin.1 C.civ. rezultând că, prin
încheierea frauduloasă a unor acte juridice, debitorul se pune pe el însuşi în situaţia de a nu putea
onora datoriile acumulate faţă de creditorii săi.
În vederea legalei aplicări a art. 1562 şi art. 1564 alin. 1 C.civ., consideră că instanţa de apel
trebuia să aibă în vedere şi momentul la care recurenta-reclamantă a obţinut o recunoaştere
judecătorească a debitului datorat de pârâta-intimată de rd.1, respectiv sentinţa Tribunalului
Specializat Mureş nr. 39/06.09.2019.
Intimata-pârâtă C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii
recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.
Recurenta-reclamantă A. KFT (S.R.L.) a depus răspuns la întâmpinare.
La termenul din 16 martie 2022, Înalta Curte, constatând că recursul a fost declarat cu
respectarea termenului prescris de lege, a respins excepţia tardivităţii invocată de intimata-pârâtă C.
SRL.
Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia
atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul
nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., invocat de recurentă, casarea unei
hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru
considerentele care succed.
651
Reclamanta A. KFT (S.R.L.) a formulat o acţiune întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1562
C.civ., prin care a solicitat declararea inopozabilității față de reclamantă a contractului de vânzare-
cumpărare încheiat între pârâtele B. S.R.L. şi C. SRL, privind imobilele înscrise în CF nr. (...)
Călărași, respectiv în CF (...) Călărași (CF vechi ... N), în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată
ei de pârâta B. SRL și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul
contractului de vânzare menționat.
Recursul de față vizează soluția instanței de apel asupra prescripției dreptului material la
acțiune.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile art.
1562 raportat la art. 1564 C.civ., fără a adăuga la lege, cum în mod eronat pretinde recurenta, iar
criticile vizând aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt
nefondate.
Conform art.1.562 C.civ., dacă se dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie
declarat inopozabil faţă de el un act încheiat de debitor în frauda drepturilor sale, cum este actul prin
care creditorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, iar potrivit art. 1564 C.civ., dacă
prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiunea revocatorie se prescrie în termen de un an, de la
data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Ceea ce susţine recurenta-reclamantă, în contradicţie cu motivarea instanţei de apel, este
momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de un an instituit de prevederile art.
1564 C.civ.
Astfel, invocând prevederile art. 1562 alin. 1 C.civ., recurenta apreciază că prescripţia
extinctivă a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut prejudiciul, respectiv de la data
publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 23221/05.12.2019 a Raportului
administratorului judiciar, în care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecţia fiscală realizată de
ANAF.
Se constată că recurenta încearcă să creeze în mod artificial o distincție între cunoașterea
actului prejudiciabil și cunoașterea prejudiciului produs, pentru a putea beneficia de un alt moment
de la care să curgă termenul de prescripţie, or, trebuie subliniat că un creditor care dorește să
promoveze o acțiune revocatorie (pauliană) cu privire la un anumit act încheiat de debitor trebuie să
verifice dacă actul respectiv este sau nu de natură să îi producă un prejudiciu, încă din momentul în
care are cunoștință despre încheierea lui.
Prin urmare, din momentul luării la cunoștință despre un act de dispoziție cu privire la
bunurile debitorului încheiat de către acesta cu un terț, creditorul trebuie și poate să verifice dacă
respectivul act este sau nu prejudiciabil pentru el.
Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, în cazul înstrăinării unor imobile
prin acte autentice (situaţia din speţă), termenul de prescripție începe să curgă de la data îndeplinirii
formalităților de publicitate - acesta fiind momentul la care creditorul „ar fi trebuit să cunoască”
înstrăinarea de care se leagă prejudiciul suferit de creditor și pe care urmărește să-l acopere prin
promovarea acțiunii pauliene.
Deși recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispozițiile art. 983 alin. 1 C.civ., față de
conținutul textului legal pe care îl redă, este evidentă eroarea materială strecurată în cuprinsul cererii
de recurs, aceasta având în vedere, în realitate, art. 883 C.civ. vizând cercetarea Cărții Funciare, în
analiza criticilor formulate instanța de recurs urmând a se raporta la acest din urmă text de lege.
Potrivit art. 883 alin. 1 C.civ.: „Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate
cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit
legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi
consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date”.
652
Astfel, pentru consultarea cărţilor funciare şi a înscrisurilor întregitoare, solicitantul nu
trebuie să-şi justifice interesul său în faţa biroului de cadastru şi publicitate imobiliară.
Raţiunea publicităţii imobiliare nu constă doar în scopul acesteia, care este al evidenţierii
imobilelor şi al înscrierii drepturilor tabulare cu privire la acestea.
Publicitatea se întregeşte prin accesul asigurat subiecţilor de drept la datele şi informaţiile
cuprinse în mijlocul de evidenţă al cărţii funciare, acest caracter fiind de natură să confere publicităţii
imobiliare o trăsătură deschisă, neîngrădită, publică.
Contrar susţinerilor recurentei, s-a reţinut în mod legal că, în conformitate cu prevederile art.
24 coroborat cu art. 20 C.civ. și prevederile Legii nr. 7/1996, orice persoană, chiar fără a justifica un
interes, poate în condițiile legii să consulte registrele publice privitoare la un drept, astfel că
reclamanta avea posibilitatea de a verifica situația cărților funciare în permanență, în acest sens fiind
și prevederile art. 883 alin. 1 C.civ., de care se prevalează aceasta.
Astfel, persoanele care consultă registrele publice, chiar în lipsa unui interes, au dreptul să
obţină extrase sau copii certificate de pe acestea, funcţionarul însărcinat cu atribuţii în materia
publicităţii neputând solicita persoanei dovezi ale interesului, ca şi în cazul consultării, deoarece
dispozițiile legii nu disting, iar acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă
(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Prin urmare, nu se poate reproșa instanței că nu a avut în vedere prevederile art. 883 C.civ.,
reglementarea cuprinsă de acest text legal întărind cele edictate de art. 24 C.civ.
De altfel, susținerile recurentei vizând o pretinsă condiţie suplimentară a justificării
interesului în ceea ce privește accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierilor din cartea
funciară echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin: „nemo auditor propriam
turpitudinem allegans” (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă),
nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un
asemenea temei.
În condițiile în care termenul de prescripție curge de la momentul în care s-a realizat
publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective, acesta fiind momentul
subiectiv în care creditorul a putut lua cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii
intereselor sale, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale
incidente, reţinând că termenul de prescripţie curge de la data efectuării înscrierii dreptului de
proprietate în cartea funciară (23.08.2016), dată de la care drepturile reale dobândite de pârâta-
apelantă C. SRL au devenit opozabile erga omnes prin îndeplinirea formalităților de publicitate
imobiliară, inclusiv față de reclamanta care nu a promovat acțiunea pauliană în termenul de
prescripție de un an, aceasta fiind demarată abia la 16 ianuarie 2020.
Nu pot fi primite nici susținerile recurentei conform cărora instanța de apel trebuia să aibă în
vedere şi momentul la care recurenta-reclamantă a obţinut o recunoaştere judecătorească a debitului
datorat de pârâta-intimată de rând 1, B. S.R.L., respectiv sentinţa Tribunalului Specializat Mureş nr.
39/06.09.2019.
Aceasta întrucât, nu există nicio legătură între începerea executării silite în temeiul unui titlu
executoriu - sentința nr. 39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureş şi termenul în care trebuia
formulată acţiunea pauliană ce face obiectul pricinii de faţă.
Astfel cum a arătat și instanța de apel, acţiunea pauliană nu reprezintă un act de executare, ci
o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, iar
recurenta creditoare chiar și înainte de obținerea titlului executoriu reprezentat de sentința nr.
39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureş putea solicita luarea unor măsuri asiguratorii cu
privire la bunurile debitoarei, care să privească inclusiv imobilele deduse judecății în prezentul
litigiu.
653
Actul declarat inopozabil trebuie să fie prejudiciabil încă de la momentul încheierii sale, și nu
ulterior, iar recurenta, astfel cum s-a arătat, putea și trebuia să cunoască efectele produse de actul
atacat încă de la momentul efectuării publicității imobiliare a vânzării în discuție, când, în urma unor
demersuri simple de informare la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, ar fi putut constata
condițiile contractului de vânzarea-cumpărare contestat în instanță.
Totodată, nu există nicio legătură între cunoașterea pentru prima dată a caracterului
prejudiciabil al actului atacat și momentul întocmirii în cadrul procedurii de insolvență deschise față
de debitor a unor rapoarte de activitate de către practicianul în insolvență.
Este știut că în cadrul acţiunii revocatorii (pauliene) creditorul trebuie să invoce o creanţă
certă la data introducerii acţiunii, context în care instanța de apel a reținut că la data la care creanța a
devenit certă, lichidă și exigibilă (în speță, fiind vorba despre facturi emise cu scadența la 90 de zile
emise pentru livrări efectuate în perioada decembrie 2015 - aprilie 2016), creditoarea trebuia să facă
demersuri pentru a se informa cu privire la starea de solvabilitate a debitorului.
În mod greșit recurenta-reclamantă susține că noțiunea de insolvență este echivalentă cu
noțiunea de insolvabilitate.
Se impune precizarea că noțiunea de insolvență se referă exclusiv la faptul că o persoană nu
mai are banii necesari pentru acoperirea datoriilor sale, iar nu la faptul că valoarea bunurilor pe care
le deține ar fi mai mică decât valoarea obligațiilor sale (cazul insolvabilității), iar în anumite situații
insolvabilitatea poate duce la insolvență.
În acest sens, instanța de apel a reținut cu justețe că în cadrul procedurii prevăzute de Legea
nr. 85/2014 judecătorul sindic verifică îndeplinirea condiției insolvenței debitorului și nu
insolvabilitatea acestuia; că art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 definește insolvența ca „acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile
pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile” fiind vorba despre o noțiune distinctă de cea de
insolvabilitate.
Aşa fiind, în condiţiile în care, termenul de prescripţie de un an instituit de art. 1564 C.civ.
calculat de la 23.08.2016 (data efectuării transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară) a fost
depăşit în raport de data formulării acţiunii revocatorii (pauliene) ce formează obiectul prezentului
litigiu (16.01.2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține ca fiind nefondate criticile recurentei
vizând greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Este de amintit că în ceea ce priveşte reglementarea unor termene, fie de prescripţie, fie de
decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este
o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume
garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de
multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor
judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate
în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996,
§ 51).
Pentru raţiunile înfăţişate, în raport cu reţinerea corectă a instanţei de apel vizând soluţionarea
cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că nu este incident motivul de
nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și invocat de recurenta-
reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin.1 C.proc.civ.,
văzând și prevederile art. 499 C.proc.civ., a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A.
KFT (S.R.L.) împotriva deciziei nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu
Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia
atacată, ca fiind legală.
Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de
solicitarea intimatei C. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul
654
dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C.proc.civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-
reclamante A. KFT (S.R.L.) la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C.
SRL, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
26. Acţiune în pretenţii formulată de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru

Întreprinderile Mici şi Mijlocii împotriva Fondului Român de Contragarantare. Condiţii de
admisibilitate
Regulamentul BNR nr. 20/2009, art. 7 alin. 1 pct. 23

C.civ., art. 1266
A. În ipoteza în care, prin convenţia încheiată, Fondul Român de Contragarantare a

mandatat garantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de
contragarantare stabilite prin Norma nr. 1/2012 şi să acorde contragaranţii IMM-urilor care fac
dovada realizării acestora, iar printre documentele pe baza cărora se verifică satisfacerea
condiţiilor de eligibilitate de către beneficiar nu se regăseşte menţionată şi poliţa de asigurare,
omisiunea verificării de către FNGCIMM, la momentul acordării garanţiei, a poliţei de asigurare
emisă în favoarea beneficiarului nu relevă lipsa îndeplinirii cerinţelor de eligibilitate prevăzute de
art. 4.1 lit. e din Norma nr. 1/2012.
Această împrejurare nu este de natură a evidenţia culpa FNGCIMM în îndeplinirea
mandatului, deoarece culpa în executarea acestuia se poate stabili doar prin raportare la obligaţiile
care îi reveneau mandatarului.
Prin urmare, fiind îndeplinit mandatul acordat, în conformitate cu prevederile Convenţiei de
contragarantare şi a Normei nr. 1/2012, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile privind riscul de credit
la plata căreia în mod corect a fost obligat Fondul Român de Contragarantare.
B. Potrivit art. 7 alin. 1 pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, prevederi aplicabile
instituţiilor financiare nebancare, nu şi celor bancare - riscul operaţional este definit ca fiind riscul
înregistrării unor pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinate fie de utilizarea unor
procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod
corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic.
Acceptarea unei poliţe de asigurare care nu acoperă riscul de incendiu şi explozie nu
echivalează cu utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate şi nici nu are natura
unor factori externi, cum sunt condiţiile economice şi progresul tehnologic, pentru a reprezenta un
risc operaţional.
Astfel, în cazul în care prejudiciul înregistrat de finanţator nu a fost cauzat de aceşti factori,
ci de neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de beneficiar prin contractul de credit,
împrejurarea că finanţatorul şi-ar fi putut valorifica ipoteca mobiliară prin care s-a garantat
restituirea împrumutului sau prin încasarea despăgubirii de la asigurator, în măsura în care riscul
de incendiu şi explozie era acoperit, nu este de natură a determina o altă concluzie decât aceea că
neavând natura unui risc operaţional al finanţatorului, acesta nu are acest caracter nici pentru
FNGCIMM în calitate de garant, ci reprezintă un risc de credit, produs ca urmare a neîndeplinirii
de către beneficiar a obligaţiilor contractuale, pe care Fondul Român de Contragarantare îl preia în
parte conform convenţiei încheiate.
655
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a

civilă la data de 30 octombrie 2020 sub nr. x/3/20208, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a
Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtului Fondului
Român de Contragarantare S.A. la plata contragaranţiei în cuantum de 960.000 lei, precum şi a
dobânzii legale aferente, calculate de la 30 iulie 2020, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de
judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1523 lit. d şi art. 1535 C.civ., O.G. nr.
13/2011.
Prin sentința civila nr. 1264 din 10 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a
respins ca nefondată cererea de chemare în judecată a reclamantei.
2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a
Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând modificarea în tot a sentinței
civile apelate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 1877 din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a V-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a
Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 1264 din 10
mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul
admiterii acţiunii.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 960.000 lei, precum şi dobânda
legală penalizatoare, calculată cu începere de la 30 iulie 2020 până la data plății efective.
S-a dispus obligarea intimatului la plata către apelant a sumei de 21.309,8 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.
3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.,
prin care a solicitat, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii acţiunii
reclamantului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Subsumat acestui motiv de casare recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea
greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. 1 şi art. 4 din O.UG nr. 23/2009, art. 22
alin. 2 C.proc.civ., art. 1266, art. 1170 şi art. 2018 C.civ. raportate la art. 4.4, art. 5.1, art. 1.1 pct. 3,
art. 6.1 din Convenţia de Contragarantare nr. 1/2012 şi art. 2.1 lit. g din Norma nr. 1/2012.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că instanţa de apel a interpretat eronat
prevederile art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2012 potrivit cărora Fondul Român de Contragarantare
suportă riscul I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al garantului, aceste prevederi
fiind invocate ca temei al respingerii cererii de plată.
Soluţia instanţei de apel potrivit căreia excluderea riscului de incendiu şi explozie din poliţa
de asigurare nu reprezintă un risc operaţional prin raportare la utilizarea unor procese, sisteme sau
resurse inadecvate ori unor factori externi este lipsită de temei legal.
De altfel, instanţa de apel, distinct de faptul că nu a arătat motivele care au determinat această
concluzie, a pronunţat o soluţie contrară prevederilor din Regulamentul BNR nr. 20/2009 privind
definiţia riscului operaţional şi art. 1.1 pct. 3 din Convenţia de contragarantare privind riscul de
credit.
Raportând aceste prevederi la situaţia factuală din care rezultă că toate activele societăţii au
ars într-un incendiu, iar din riscurile asigurate prin poliţa de asigurare acceptată de finanţator au fost
excluse cele cauzate de incendiu şi explozie, contrar, celor reţinute prin decizia recurată, reiese că
evenimentul produs nu reprezintă un risc de credit, ci un risc operaţional, iar pârâtul nu poate deconta
contragaranţiile ca urmare a producerii unui astfel de risc.
656
Conform recurentului, intimatul avea obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriilor de
eligibilitate pentru plata contragaranţiei deoarece Fondul Român de Contragarantare nu preia orice
risc al beneficiarului inclusiv riscul operaţional, în condiţiile în care a fost mandatat să efectueze o
astfel de verificare trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract.
O altă critică vizează nelegalitatea deciziei derivată din interpretarea şi aplicarea greşită a
prevederilor art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012, a art. 4.1 lit. d din Norma nr. 1/2012, coroborate cu
art. 2017 şi art. 1266 C.civ.
S-a susţinut în acest sens că, respingerea solicitării de plată a fost justificată ca urmare a
identificării încălcării prevederilor contractuale de către banca finanţatoare, care a acceptat o poliţă
de asigurare incompletă, iar prin acceptarea plăţii garanţiei de către reclamant s-a produs un risc
operaţional care nu este preluat de pârât.
Acordarea contragaranţiei nu obligă la plata acesteia, în condiţiile în care excluderea
riscurilor de incendiu şi explozie din poliţa acceptată de finanţator constituie un risc operaţional al
acestuia şi implicit al garantului, risc pe care Fondul Român de Contragarantare, potrivit art. 6.1
raportat la art. 5.1 din contract, nu îl preia.
De asemenea, prevederile art. 6.4 alin. 2 din contract, îl îndreptăţesc să refuze plata
contragaranţiei în cazul în care la data examinării cererii de executare se identifică o încălcare a
prevederilor contractuale constând în acceptarea unei poliţe de asigurare incomplete, iar prin
acceptarea plăţii garanţiei de către reclamant se identifică un risc operaţional pe care Fondul Român
de Contragarantare nu îl preia.
Interpretând greşit convenţia din litigiu, susţine recurentul, instanţa de apel a aplicat eronat
art. 5.1 raportat la dispoziţiile art. 2018 C.civ., prin decizia recurată fiind nesocotite obligaţiile
reclamantului privind executarea mandatului cu titlu oneros.
Întrucât mandatarul cu titlu oneros răspunde cu diligenţă pentru propriile afaceri şi pentru cea
mai mică culpă, rezultă că acesta trebuia să cunoască îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
asigurare a bunurilor garantate, asigurarea fiind doar parţială, excluzându-se riscurile de incendiu şi
explozie, în consecinţă să nu acorde sau să refuze plata garanţiei, deoarece obligaţiile reclamantului
nu sunt limitate doar la momentul acordării garanţiei ci şi la data plăţii garanţiei contragarantate.
Instanţa de apel, arată recurentul prin ultima critică, a interpretat eronat caracterul expres,
irevocabil şi necondiţionat al contragaranţiei, prevăzut de art. 2.1 lit. g din Norma nr. 1/2012. În acest
sens sunt descrise etapele acordării garanţiei şi contragaranţiei şi citând dispoziţiile art. 6.4 din
Convenţia nr. 1/2012 se concluzionează că nu există obligaţia de plată în ipoteza în care se
descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că mandatarul nu şi-a îndeplinit corespunzător
obligaţiile.
Prin întâmpinarea formulată intimatul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru
Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a invocat, în conformitate cu art. 489 alin. 2 C.proc.civ.,
excepţia nulităţii recursului, care a fost respinsă pentru considerentele consemnate în încheiere, iar pe
fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate şi a dispoziţiilor legale invocate, îl va respinge pentru următoarele
considerente:
Cu titlu prealabil se va reţine că instanţele au fost învestite cu solicitarea reclamantului
Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN de
obligare a pârâtului Fondul Român de Contragarantare SA la plata garanţiei în cuantum de 960.000
lei, aferente garanţiei asumate de reclamant în favoarea A. SA, conform notificării de includere în
plafonul de garantare nr. 34973 din 16 aprilie 2014 şi a confirmării de includere în plafonul de
garantare, beneficiar fiind B. SRL.
657
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului reţinând, în esenţă, încălcarea de către acesta
a obligaţiilor stabilite prin art. 6.1 din Convenţia nr. 1/2010, care impuneau verificarea cu diligenţa
unui bun profesionist îndeplinirea de către beneficiar a criteriului de eligibilitate pentru acordarea
garanţiei. Această cerinţă nu este îndeplinită în cauză, în condiţiile în care toate activele beneficiare
garanţiei au ars într-un incendiu, iar poliţa de asigurare nu includea şi acest risc, motiv pentru care nu
a fost despăgubit de societatea de asigurare. Această împrejurare evidenţiază faptul că reclamantul nu
a urmărit cu toată diligenţa la care era obligat prin contractul de mandat acordarea garanţiei unui
beneficiar eligibil.
Învestită cu soluţionarea apelului formulat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a
Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, curtea de apel a arătat că, contrar celor reţinute de
tribunal, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării de către reclamant a obligaţiilor care îi reveneau
conform Convenţiei 1/2012 şi Normei 1/2012.
Totodată, au fost înlăturate apărările formulate de intimat, întemeiate pe art. 6.1 din
Convenţie constând în existenţa unui risc operaţional al finanţatorului, preluat de garant, nu şi de
intimat, cu motivarea că prevederile art. 7 alin. 1 pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009 privind
definiţia riscului operaţional, exclud interpretarea propusă de acesta.
Din această perspectivă, cu precizarea că în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. 3
C.proc.civ., Înalta Curte verifică conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, ceea ce
semnifică faptul că sunt excluse analizei în această etapă procesuală aspectele care vizează
netemeinicia hotărârii recurate ori interpretarea clauzelor contractuale, în absenţa dezvoltării unor
critici concrete din care să rezulte încălcarea regulilor stabilite prin art. 1266 C.civ., simpla trimitere
la aceste dispoziţii legale nefiind suficientă pentru a provoca controlul de legalitate al hotărârii
recurate.
Prin urmare, în legătură cu natura riscului, în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că,
potrivit art. 7 alin. 1 pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, prevederi aplicabile instituţiilor
financiare nebancare, nu şi celor bancare, categorie în care se include finanţatorul A. - riscul
operaţional este definit ca fiind riscul înregistrării unor pierderi sau al nerealizării profiturilor
estimate, determinate fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu
şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi
progresul tehnologic.
În consecinţă, acceptarea unei poliţe de asigurare care nu acoperea riscul de incendiu şi
explozie nu echivalează cu utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate şi nici nu
are natura unor factori externi, cum sunt condiţiile economice şi progresul tehnologic. Prejudiciul
înregistrat de finanţator nu a fost cauzat de aceşti factori, ci de neexecutarea obligaţiilor contractuale
asumate de beneficiar prin contractul de credit. Împrejurarea că finanţatorul şi-ar fi putut valorifica
ipoteca mobiliară prin care s-a garantat restituirea împrumutului sau prin încasarea despăgubirii de la
asigurator, în măsura în care riscul de incendiu şi explozie era acoperit, nu este de natură a determina
o altă concluzie decât aceea că neavând natura unui risc operaţional al finanţatorului, acesta nu are
acest caracter nici pentru reclamant în calitate de garant, ci reprezintă un risc de credit, produs ca
urmare a neîndeplinirii de către beneficiar a obligaţiilor contractuale, pe care pârâtul îl preia în parte
conform art. 2.1 din Convenţia nr. 1/2012.
Prin urmare, motivul de refuz invocat de recurentă, respectiv excluderea riscurilor de
incendiu şi explozie din poliţa acceptată de finanţator nu poate fi definit ca fiind un risc operaţional
al intimatului în accepţiunea art. 6.1 din Convenţie şi art. 7 alin. 1 pct. 23 din Regulamentul BNR nr.
20/2009.
De altfel, în această privinţă este întemeiată apărarea intimatului conform căruia recurentul
nu dezvoltă argumentele din care să rezulte că a utilizat procese sau resurse umane neadecvate în
658
exercitarea operaţiunilor mandatate de Fondul Român de Contragarantare pentru a fi incidente în
cauză dispoziţiile art. 6.1 din contract.
În egală măsură, Înalta Curte observă că sunt nefondate şi criticile recurentului conform
căruia instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerile privind producerea unui
risc operaţional şi nu de credit, deoarece verificarea considerentelor deciziei recurate relevă
contrariul.
Situaţia este identică şi în privinţa criticilor privind omisiunea intimatului de a verifica
îndeplinirea criteriilor de eligibilitate pentru plata garanţiei şi respectiv a celor referitoare la modul
de îndeplinire a mandatului.
Astfel, în conformitate cu art. 4.1 din Convenţie, Fondul Român de Contragarantare
mandatează garantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de
contragarantare stabilite prin Norma nr. 1/2012 şi să acorde contragaranţii IMM-urilor care fac
dovada îndeplinirii acestora. Documentele pe baza cărora se verifică îndeplinirea acestor condiţii
sunt menţionate la art. 4.1 din Norma nr. 1/2012, printre acestea nu este menţionată şi poliţa de
asigurare ca fiind un document necesar pentru examinarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de
către beneficiar. În consecinţă, faptul că reclamantul nu a verificat la momentul acordării garanţiei
poliţa de asigurare emisă în favoarea beneficiarului nu relevă neîndeplinirea condiţiilor de
eligibilitate prevăzute de art. 4.1 lit. e din Norma nr. 1/2012 şi nici nu este de natură a evidenţia culpa
reclamantului în îndeplinirea mandatului, deoarece culpa în executarea acestuia se poate stabili doar
prin raportare la obligaţiile care îi reveneau mandatarului.
De asemenea, Înalta Curte constată că este fondată apărarea intimatului referitoare la lipsa de
temei a criticilor recurentei referitoare la neîndeplinirea conformă a mandatului primit prin raportare
la prevederile Convenţiei nr. 1/2012.
Astfel, după parcurgerea etapelor prevăzute la art. 4.3 din Convenţie, recurentul a confirmat
contragaranţia notificată pentru beneficiar, ceea ce justifică concluzia că acesta a constatat că sunt
suficiente demersurile efectuate de reclamant şi că au fost respectate clauzele privind acordarea
contragaranţiei. Fiind îndeplinit mandatul acordat, în conformitate cu prevederile Convenţiei de
contragarantare nr. 1/2012 şi a Normei nr. 1/2012, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile privind riscul
de credit la plata căreia în mod corect a fost obligat pârâtul.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de
art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a
respins ca nefondat recursul formulat de pârât.
27. Caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză. Inadmisibilitatea acţiunii în
situația existenței unor proceduri speciale instituite prin acte administrative
C.civ., art. 1345, art. 1348

Ordinul A.N.R.E. nr. 64/2014, art. 101 alin. (2)
Ordinul A.N.R.E. nr. 121/2015, art. 4, art. 26 alin. (2) lit. b)
Legea nr. 123/2012
Pentru intentarea acţiunii în restituire pentru îmbogăţirea fără justă cauză trebuie să nu
existe niciun alt mijloc juridic prin care cel căruia i s-a micşorat patrimoniul să poată obţine ceea ce
rezultă din raportul de îmbogățire. Acţiunea de in rem verso, potrivit art. 1348 C.civ., are caracter
subsidiar faţă de orice altă acţiune juridică, neputând fi primită ori de câte ori se constată existenţa
vreunei alte acţiuni în realizare de drepturi.
659
Potrivit art. 101 alin. (2) din Ordinul A.N.R.E. nr. 64/2014, „(2) În cazul în care se constată
că energia electrică măsurată este eronată, operatorul de rețea (OR) recalculează energia electrică
consumată. Modul de recalculare a consumului de energie electrică şi a serviciilor asociate, preţul
la care se plăteşte şi taxele aplicabile energiei electrice, precum şi intervalul de timp pentru care se
face recalcularea sunt reglementate prin Procedura de recalculare a consumului de energie
electrică în caz de înregistrare eronată a consumului, elaborată de ANRE”.
În aplicarea acestor dispoziții normative a fost emis Ordinul A.N.R.E. nr. 121/2015 pentru
aprobarea Procedurii privind determinarea consumului de energie electrică în caz de înregistrare
eronată și în sistem paușal și pentru modificarea art. 80 din Regulamentul de furnizare la clienții
finali, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 64/2014, care reglementează la art. 26 alin. (2)
lit. b) procedura de decontare a consumului de energie electrică corectat/stabilit în sistem paușal.
„Dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat” prevăzut de art.
1348 C.civ. nu este limitat la „acţiune în instanţă” în sensul clasic, tradiţional de „cerere de
chemare în judecată”, ci acoperă orice tip de acţiune, orice demers juridic, inclusiv parcurgerea
unei proceduri speciale prevăzută prin Ordinul A.N.R.E. nr. 121/2015.
Astfel, întrucât prin aceste dispoziții normative a fost instituită o procedură specială de
decontare a consumului de energie înregistrat eronat, este legală soluția instanței de apel de
respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 C.civ. privind îmbogăţirea
fără justă cauză
Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2019 pe rolul Tribunalului Galaţi, Secţia a II-a
civilă, înregistrată sub dosar nr. x/121/2019, reclamanta Societatea de Distribuţie a Energiei Electrice
A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de
4.343.437,24 de lei, reprezentând contravaloare energie electrică consumată şi neachitată. A solicitat
şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1345 C.civ. şi următoarele, raportate la art.
1640 C.civ.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, excepţia inadmisibilităţii cererii de
chemare în judecată fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză, excepţia decăderii/prescripției
dreptului material la acţiune.
Prin sentința civilă nr. 694 din 27 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/121/2019**, atribuit
în urma pronunţării regulatorului de competenţă de către Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă,
Tribunalul Galaţi, Secţia a II-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în
judecată, invocată de pârâtă. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta
Societatea de Distribuţie a Energiei Electrice A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca
inadmisibilă.
A respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca
neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamanta, care a fost respins, ca nefondat, prin
decizia civilă nr. 307/A din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a
civilă, în dosar nr. x/121/2019**.
Prin aceeași decizie a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 8.000 lei
reprezentând onorariu avocațial, așa cum a fost acesta redus de instanța de apel.
Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta Societatea de Distribuţie a Energiei Electrice
A. S.A. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., admiterea
660
recursului, casarea hotărârii recurate iar, în rejudecarea excepției inadmisibilității, a solicitat
respingerea excepției ca neîntemeiată, cu consecința trimiterii cauzei la Tribunalul Galați, potrivit
art. 497 alin. 1 C.proc.civ., pentru judecarea cauzei, întrucât instanța a soluționat procesul fără a intra
în judecata fondului.
După o scurtă prezentare a parcursului litigios al dosarului, recurenta susține că instanța de
apel a aplicat alte prevederi legale decât cele incidente raportului juridic dedus judecății, prin
calificarea în mod greșit a situației de fapt.
Astfel, susține că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a reglementărilor pieței de energie
electrică, modalitatea de decontare stabilită prin decizia recurată neputându-se realiza în situația de
fapt și de drept existentă atât la momentul demarării acțiunii în justiție (2019), cât și la momentul
pronunțării.
Autoarea prezentei căi de atac învederează că instanța de apel nu a ținut seama în judecarea
apelului de următoarele acte normative incidente în situația de fapt dedusă judecății: Legea nr.
123/2012 privind energia electrică și gazele naturale, Ordinul ANRE nr. 15/2014 privind aprobarea
Procedurii pentru determinarea consumului propriu tehnologic (CTP) în rețelele de distribuție, în
vigoare în perioada 2016-2019, Ordinul ANRE nr. 233/2020 pentru aprobarea Procedurii pentru
determinarea valorilor măsurate pe interval de decontare ale consumului propriu tehnologic (CTP) în
rețelele de distribuție, în vigoare la momentul pronunțării, Ordinul ANRE nr. 97/2013 pentru
aprobarea Regulilor privind achiziția energiei electrice pentru acoperirea CTP eferent rețelelor
electrice, Ordinul ANRE nr. 78/2014 pentru aprobarea Regulamentului privind modalitățile de
încheiere a contractelor bilaterale de energie electrică prin licitație extinsă și negociere continuă și
prin contracte de procesare, Ordinul ANRE nr. 93/2018 - reguli comerciale privind colectarea,
agregarea și transmiterea valorilor măsurate de energie electrică, în vigoare în perioada 2016-2019 și
respectiv Ordinul nr. 62/2020 în vigoare la data pronunțării, Codul fiscal.
Recurenta consideră că instanța de apel ar fi reținut, în mod eronat, că energia electrică ce
face obiectul acțiunii poate fi decontată prin aplicarea prevederilor referitoare la furnizarea energiei
electrice către consumatorii finali, cuprinse în Ordinul ANRE nr. 235/2019 de aprobare a
Regulamentului de furnizare a energiei electrice, însă situația de fapt dedusă judecății atrage
aplicarea altor acte normative de reglementare a pieței de energie.
Mai precis, arată că instanța de apel ar fi reținut faptul că recurenta nu se poate îndrepta direct
împotriva intimatei B. S.A. cu o acțiune în îmbogățire fără justă cauză deoarece furnizorul acesteia
(C.) este intermediar între distribuitor și consumator, fapt ce ar atrage întotdeauna răspunderea
contractuală a acestuia pentru pretențiile recurentei. Or, susține că această apreciere a instanței de
apel este eronată, pe piața de energie desfășurându-se și alte tranzacții, care nu îl includ pe furnizor.
Totodată, consideră că instanța de apel ar fi trebuit să dezlege pricina prin găsirea unei soluții
în conformitate cu starea de fapt, iar nu cu clauzele contractelor încheiate între părți, care nu își
găsesc aplicare în speță.
Concret, arată că, pornind de la faptul cert că energia ce face obiectul acțiunii a fost
cumpărată de recurentă și achitată de aceasta producătorilor, ieșind astfel de pe piața reglementată,
instanța de apel nu poate schimba această situație de fapt, considerând, în mod eronat, că energia mai
poate fi tranzacționată și transmisă la furnizor, cu consecința aplicării unor prevederi legale incidente
în altă stare de fapt fără legătură cu realitatea.
În continuare, precizează că aspectul esențial este încadrarea energiei electrice ce face
obiectul acțiunii în categoria energiei aferentă consumului propriu tehnologic al rețelelor de
distribuție pe care recurenta o achiziționează de la producători, în temeiul actelor normative emise de
ANRE în scopul reglementării echilibrării pieței de energie.
Faptul că recurenta achiziționează energie, nu doar furnizorii, este prevăzut în Legea nr.
123/2012 și în Ordinul ANRE nr. 97/2013.
661
În temeiul acestor acte normative și în îndeplinirea obligației recurentei de a acoperi
consumul propriu tehnologic al rețelelor de distribuție, în perioada 2016-2019, arată recurenta că a
achiziționat de la producători energia electrică necesară acoperii acestui CTP, în baza contractelor
încheiate de recurentă cu aceștia (aflate la dosar), achitând lunar toată energia inclusă potrivit
prevederilor legale în CTP.
Potrivit art. 4 din Ordinul ANRE nr. 233/2020, prin CTP se înțelege diferența dintre energia
electrică măsurată la intrarea în rețeaua electrică și energia electrică măsurată la ieșirea din rețeaua
electrică respectivă, reprezentând pierderile de energie electrică în elementele componente ale
rețelei, precum și energia electrică preluată din rețea (consumată) dar nefacturată de furnizori.
Precizează recurenta că, în perioada 2016-2019, determinarea valorilor aferente CTP și
achiziția energiei ce face obiectul acțiunii s-a realizat potrivit Ordinului ANRE nr. 15/2014 privind
aprobarea Procedurii pentru determinarea consumului propriu tehnologic în rețelele electrice de
distribuție.
Potrivit art. 2 din acest ordin, această procedură asigură determinarea valorilor aferente CTP
din notificările fizice și a valorilor măsurate necesare decontării pe piața angro de energie electrică,
permițând achiziția acestei energii prin tranzacții transparente și nediscriminatorii, bazate pe reguli
de piață, în conformitate cu prevederile art. 23 și art. 45 din Legea nr. 123/2012, cu modificările
ulterioare.
Conform art. 3 din ordin, procedura se aplică de către operatorii de distribuție concesionari
pentru zona de distribuție proprie, în scopul determinării energiei electrice aferente consumului
propriu, a valorilor prognozate și a celor realizate.
Mai arată că, începând cu anul 2020, determinarea CTP și acoperirea necesarului de energie
s-a realizat prin aplicarea dispozițiilor Ordinului ANRE nr. 233/2020. Având în vedere obligația
recurentei de acoperire a necesarului de energie electrică și faptul că energia ce face obiectul acțiunii
a fost consumată fără a fi facturată de către furnizor intimatei-pârâte B. S.A., această energie a fost
încadrată în CTP. Diferența dintre consumul realizat de intimata-pârâtă și consumul facturat de
furnizorul său fiind înregistrată lunar ca energie CTP și plătită producătorilor, conform contractelor
bilaterale încheiate în acest sens, a trecut prin platforma de tranzacționare la momentul respectiv
ieșind de pe piața de energie.
Arată recurenta și că achizițiile de pe piața de energie sunt reglementate de Ordinul ANRE nr.
78/2014. În acest context, din momentul achitării de către recurentă a facturilor emise de producători,
această energie este a recurentei, deci nu mai poate fi transmisă la furnizor, adică introdusă din nou
în piață, ca și cum ar fi fost cumpărată de aceasta.
Prin urmare, susține că, energia fiind plătită de recurentă, nu mai poate fi invocată legislația
aplicabilă altor situații de fapt, care nu au legătură cu cauza, iar modul de recuperare a prețului plătit
de recurentă nu poate fi cel stabilit de către instanța de apel, adică prin intermediul răspunderii civile
contractuale a furnizorului, care nu a fost implicat în niciun fel în această tranzacție, ci prin aplicarea
dispozițiilor îmbogățirii fără justă cauză a consumatorului care a consumat energie din CTP.
Concluzionează recurenta în sensul că, prin modalitatea de decontare stabilită de instanță,
aceasta nu și-ar putea recupera prejudiciul iar emiterea de noi facturi pentru aceeași marfă și
încasarea contravalorii ei de două ori contravine dispozițiilor Codului fiscal.
La 28 februarie 2022, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat
excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat
respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
La 21 martie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare.
Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a
temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte l-a respins ca nefondat, pentru următoarele
considerente:
662
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Societatea de Distribuţie a Energiei Electrice
A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de
4.343.437,24 de lei, reprezentând contravaloare energie electrică consumată din reţeaua de distribuţie
în perioada februarie 2016 - februarie 2019 şi neachitată reclamantei, în temeiul art. 1345 C.civ.
privind îmbogățirea fără justă cauză.
Potrivit stării de fapt necontestată de părți, instanţa supremă reţine că, între C. S.A. şi B. S.A.
s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice nr. 443E/26.01.2016, în baza căruia
a fost livrată energie electrică inclusiv la punctul de consum din str. X.
Potrivit art. 5 alin. 2 din contract: „În termen de 5 zile lucrătoare după finalizarea lunii de
livrare, sub rezerva primirii proceselor-verbale de citire a contoarelor de la Distribuitor, Vânzătorul
va trimite cel puţin energia activă citită pe contoare, urmând ca după alte 2 zile lucrătoare să emită
facturi reprezentând contravaloarea energiei electrice efectiv consumată”.
Între C. S.A. (fostă D. S.A.) şi reclamanta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice A.
S.A. s-a încheiat contractul pentru serviciul de distribuție a energiei electrice nr.
R106819/16.07.2015.
Conform art. 6 din contract: „Operatorul de distribuție asigură măsurarea energiei electrice
active (…) aferentă locurilor de consum (…)”. Potrivit art. 8 din contract: „Operatorul de distribuție
transmite furnizorului datele de măsurare în vederea decontării consumului de energie electrică în
formatul-cadru stabilit de ANRE, în termen de maximum 8 zile lucrătoare, calculate de la ultima zi
calendaristică a fiecărei luni contractuale”.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că, în urma unei verificări
efectuate în teren asupra instalaţiilor electrice de distribuţie a energiei electrice de la locul de consum
din Mun. Galaţi, str. X şi a unor analize şi măsurători comparative, angajaţii reclamantei au constatat
că pârâta achita doar jumătate din energia electrică pe care o consuma. A arătat reclamanta că acest
lucru a fost posibil întrucât, deşi schema de măsurare identificată la faţa locului era corectă din punct
de vedere tehnic, raportul transmis de reclamantă către furnizor în vederea determinării cantităţii de
energie electrică consumată, respectiv pentru facturare, nu corespundea situaţiei de fapt, calculele
fiind efectuate de reclamantă în raport de o constantă (K) greşită.
Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel susținând că,
aplicând greșit reglementările pieței de energie electrică, instanța de apel ar fi reținut faptul că
recurenta nu se poate îndrepta direct împotriva intimatei B. S.A. cu o acțiune în îmbogățire fără justă
cauză, deoarece furnizorul acesteia (C.) este intermediar între distribuitor și consumator.
Criticile, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., sunt
nefondate.
Instanța supremă reține că pentru intentarea acţiunii în restituire pentru îmbogăţirea fără justă
cauză trebuie să nu existe niciun alt mijloc juridic prin care cel căruia i s-a micşorat patrimoniul să
poată obţine ceea ce rezultă din raportul de îmbogățire. Acţiunea de in rem verso, potrivit art. 1348
C.civ., are caracter subsidiar faţă de orice altă acţiune juridică, neputând fi primită ori de câte ori se
constată existenţa vreunei alte acţiuni în realizare de drepturi.
Raportat la obiectul cauzei, respectiv contravaloarea energiei electrice consumate în perioada
februarie 2016 - februarie 2019, instanța supremă reține aplicabilitatea în cauză a Ordinului ANRE
nr. 64/2014 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice la clienții finali,
invocat și de intimata-pârâtă prin întâmpinare.
Potrivit art. 101 alin. 2 din Ordinul ANRE nr. 64/2014, „(2) În cazul în care se constată că
energia electrică măsurată este eronată, operatorul de rețea (OR) recalculează energia electrică
consumată. Modul de recalculare a consumului de energie electrică şi a serviciilor asociate, preţul la
care se plăteşte şi taxele aplicabile energiei electrice, precum şi intervalul de timp pentru care se face
663
recalcularea sunt reglementate prin Procedura de recalculare a consumului de energie electrică în caz
de înregistrare eronată a consumului, elaborată de ANRE”.
În aplicarea acestor dispoziții normative a fost emis Ordinul ANRE nr. 121/2015 pentru
aprobarea Procedurii privind determinarea consumului de energie electrică în caz de înregistrare
eronată și în sistem paușal și pentru modificarea art. 80 din Regulamentul de furnizare la clienții
finali, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 64/2014.
Art. 26 alin. 2 lit. b) din Ordinul nr. 121/2015, aflat în Cap. V - Decontarea consumului de
energie electrică corectat/stabilit în sistem paușal, dispune în sensul că, „(2) Pentru intervalele pentru
care, conform regulilor pieţei angro de energie electrică, valorile măsurate aprobate au fost transmise
către operatorul de decontare al pieţei angro, regularizarea se face fără modificarea decontărilor pe
piaţa angro, astfel: b) în cazul în care contractul de reţea este încheiat între operatorul de rețea (OR)
şi furnizor:
(i) clientul final plăteşte furnizorului sau, după caz, primeşte de la furnizor contravaloarea
diferenţei de consum de energie electrică la preţul energiei electrice precizat în contractul de
furnizare a energiei electrice (care include tarifele serviciilor asociate, precum şi toate taxele aferente
consumului final de energie electrică);
(ii) furnizorul plăteşte operatorului de rețea (OR) sau, după caz, primeşte de la OR
contravaloarea diferenţei de consum de energie electrică la preţul mediu estimat de achiziţie a
energiei electrice pentru acoperirea consumurilor proprii tehnologice în reţelele OR, aprobat de
autoritatea competentă pentru anul anterior, inclusiv contravaloarea serviciului asociat acesteia;
(iii) furnizorul regularizează cu operatorul de transport și de sistem (OTS) contravaloarea
serviciilor asociate şi cu entităţile prevăzute de legislaţia în vigoare toate taxele aferente consumului
final de energie electrică, conform reglementărilor specifice în vigoare; diferenţa de consum de
energie electrică se corectează în raportările prevăzute de reglementările în vigoare ale furnizorului
de energie electrică.”
Instanța supremă reține și că, potrivit art. 4 din același act normativ, operatorul de rețea este
obligat să constate situaţiile în care datele de măsurare privind consumul de energie electrică sunt
înregistrate eronat sau nu au fost înregistrate.
Raportat la dispozițiile normative mai sus evocate, care instituie o procedură specială de
decontare a consumului de energie înregistrat eronat, situaţie invocată şi de recurenta-reclamantă
prin cererea de chemare în judecată, în mod judicios a reținut instanța de apel atât faptul că
mecanismul de decontare presupune intervenirea furnizorului între consumator și distribuitor, cât și
faptul că recurenta-reclamantă are la îndemână alte acțiuni directe pentru valorificarea pretențiilor de
la consumator, prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 C.civ. privind îmbogăţirea fără
justă cauză fiind inadmisibilă.
Instanța supremă reține că „dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat”
prevăzut de art. 1348 C.civ. nu este limitat la „acţiune în instanţă” în sensul clasic, tradiţional de
„cerere de chemare în judecată”, ci acoperă orice tip de acţiune, orice demers juridic, inclusiv
parcurgerea unei proceduri speciale prevăzută prin Ordinul ANRE nr. 121/2015.
Argumentele recurentei-reclamante privind stabilirea proprietarului energiei electrice
consumate și neplătite, precum și includerea energiei electrice în litigiu în consumul propriu
tehnologic nu pot fi analizate în această etapă procesuală, cât timp acțiunea întemeiată pe îmbogățire
fără justă cauză a fost respinsă ca inadmisibilă, iar instanțele anterioare nu au verificat îndeplinirea
condițiilor prevăzute de art. 1345 C.civ.
Criticile recurentei privind întemeierea soluţiei instanţei de apel pe dispoziţiile Ordinului
ANRE nr. 235/2019 sunt străine de considerentele deciziei atacate. Astfel, pe de o parte, dispoziţiile
Ordinului ANRE nr. 235/2019 sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii, raportat la
principiul neretroactivităţii legii civile, iar, pe de altă parte, raţionamentul juridic al instanţei de apel
664
a avut la bază, în mod corect, dispoziţiile Ordinului ANRE nr. 64/2014 şi ale Legii nr. 123/2012
privind energia şi gazele naturale.
De altfel, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu a contestat în mod concret
incidenţa acestor acte normative în speţa dedusă judecăţii, susţinerile sale vizând în majoritate
aspecte de netemeinicie privind eficacitatea practică a mecanismului de decontare stabilit de lege,
chestiuni care nu pot face obiectul cercetării în recurs.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a
respins recursul recurentei-reclamante, ca nefondat.
Ca parte căzută în pretenții, recurenta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă
a sumei de 14.720 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ.
Notă: Ordinul A.N.R.E. nr. 121/2015 pentru aprobarea Procedurii privind determinarea consumului de energie
electrică în caz de înregistrare eronată şi în sistem pauşal şi pentru modificarea art. 80 din Regulamentul de
furnizare la clienţii finali, aprobat prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în
Domeniul Energiei nr. 64/2014 a fost abrogat prin Ordinul nr. 190/2020 începând cu data de 4 noiembrie
2020.
28. Acțiune în răspundere contractuală. Stingerea datoriilor părților prin compensare

convențională. Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1617 alin. (1) din Codul civil
C.civ., art. 1270, art. 1350, art. 1615, art. 1617 alin. (1)
În cazul în care în cadrul acțiunii în pretenții formulată de titularul dreptului de administrare

a bunului ce aparține domeniului public al unității administrativ-teritoriale, apărarea părţii chemate
în judecată a opus în apel existenţa unor convenţii de compensare anterioare litigiului, care aveau ca
obiect pretenţiile deduse judecăţii, încheiate cu titularul dreptului de proprietate, cerând instanţei să
valorifice aceste compensări ca modalitate de stingere a obligaţiilor proprii şi să constate că
datoriile afirmate erau stinse, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica existenţa creanţelor
reclamantei şi de a decide asupra aplicării art. 1270 C.civ., adică de a evalua cum s-au repercutat
asupra raportului juridic judecat aceste convenţii premergătoare litigiului ori dacă prin convenţiile
de compensare a fost stinsă creanţa solicitată în integralitate ori numai parţial.
În aceste condiţii, apelanta a cerut instanţei, nu aplicarea art. 1617 alin. (1) C.civ. care se
referă la condițiile compensării legale, chiar dacă această dispoziţie s-a integrat între temeiurile
enumerate de parte, ci evaluarea aplicării art. 1270 prin raportare la art. 1615 C.civ. în vederea
paralizării acțiunii reclamantei, în scopul de a se demonstra că datoria fusese stinsă prin
compensare convențională, norme pe care instanţa de apel în mod greşit nu le-a avut în vedere.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2180 din 26 octombrie 2022
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a
civilă la 02.09.2020 reclamanta A. (în continuare, A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B.
S.A., în temeiul răspunderii contractuale, plata sumei totale de 1.056.969,29 lei, compusă din:
878.380,73 lei reprezentând contravaloare evenimente sportive, 137.093,39 lei contravaloare utilităţi
şi penalităţi de întârziere de 41.495,17 lei.
Prin notele de sedinţă depuse în cauză la 25.03.2021 pârâta a solicitat respingerea acţiunii
faţă de împrejurarea că sumele datorate au fost compensate în conformitate cu dispoziţiile art. 1617
665
alin. (1) C.civ. cu sumele datorate Municipiului Bucureşti, respectiv cu creanţele pârâtei rezultate din
serviciile de mentenanță a gazonului Arenei Naţionale, astfel cum s-a stabilit prin protocolul de
colaborare nr. 4048/01.11.2017.
Prin încheierea din 25.03.2021 Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a declinat
soluţionarea cauzei în favoarea Secţiei a VI-a a aceleiaşi instanţe, care a soluţionat litigiul prin
sentinţa civilă nr. 1640/10.06.2021 în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, iar pentru motivele opuse ca apărări în faţa primei
instanţe, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 79/18.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins
ca nefondat apelul.
Împotriva deciziei a declarat apel pârâta solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la instanţa de apel, în baza motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ.
Prin acestea recurenta a susţinut că au fost greşit aplicate şi interpretate dispoziţiile art. 1617
alin. (1) C.civ., cele ale art. 1270 şi art. 1350 C.civ. referitoare la principiile răspunderii contractuale.
Astfel, instanţa de apel a considerat greşit că sumele cerute la plată prin acţiunea introductivă
nu au fost contestate ori lipsa contestaţiei privind existenţa debitelor, în condiţiile în care a fost
invocată stingerea debitului prin compensaţie, astfel cum s-a detaliat şi în apel. S-a opus şi
demonstrat în apel că datoriile pretinse de A. au fost stinse prin compensaţie anterior declanşării
litigiului în modalitatea agreată de proprietarul arenei naţionale, însă aceste chestiuni nu au fost în
mod specific examinate.
S-a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza reţinând că nu există datorii reciproce spre a
fi stinse prin compensare, în baza unei interpretări care a evaluat greşit natura şi limitele dreptului de
administrare pe care reclamanta îl are asupra Stadionului Naţional „Lia Manoliu”. Această instanţă a
reţinut că sumele cu privire la care apelanta pretindea calitatea de creditoare nu sunt opozabile
reclamantei A., pe care a considerat-o o entitate distinctă de Municipiul Bucureşti, aşa încât a reținut
că în cauză nu era îndeplinită condiția reciprocităţii datoriilor în bani, pentru a opera compensarea.
În acest sens, recurenta a subliniat că este esenţial a se cunoaște că dreptul de administrare
este condiţionat de existenţa unui raport de subordonare între subiectele raportului juridic de
administrare a unui bun integrat domeniului public. Acest raport există între Municipiul Bucureşti şi
A. şi rezultă din acte cu caracter public, accesibile tuturor persoanelor interesate.
Ca titular al dreptului de proprietate publică, entitatea publică constituie, în temeiul
dispoziţiilor legale ale Legii nr. 215/2001, respectiv ale art. 300 C. adm., dreptul de administrare care
conferă titularului său atributul de a valorifica optim bunul, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în
actul de constituire a acestui drept real, a limitărilor prevăzute de lege, de unde rezultă, în principal,
că dreptul de administrare nu poate fi opus constituitorului, adică titularului dreptului de proprietate
asupra bunului, căruia administratorul i se subordonează.
Faţă de aceste particularități, în legătură cu acest bun, reclamanta, subordonată entității
principale, Municipiul Bucureşti, nu poate ignora protocolul de colaborare încheiat de municipiu cu
recurenta-pârâtă, act care conferă acestei părţi litigante dreptul de a compensa creanțele proprii cu
sumele datorate, rezultând din închirierea stadionului şi plata utilităților, adică, tocmai sumele cerute
de reclamantă prin cererea principală.
De altfel, aceste sume au fost compensate convențional, prin semnarea proceselor-verbale de
compensare şi a ordinelor de compensare, această operaţiune fiind recunoscută de către A. prin
adresa nr. 1967/26.02.2018.
Evocând valoarea juridică a ordinului de compensare şi regimul stabilit acesteia conform H.G.
nr. 685/1999, dar şi dispozițiile art. 128 alin. (1) C.adm., recurenta a arătat că actele autorităților
administrației publice locale aprobate sau emise fără a fi fundamentate, semnate sau contrasemnate
666
ori avizate din punct de vedere tehnic sau al legalității, produc efecte juridice depline, iar în cazul
producerii unor consecințe vătămătoare este angajată răspunderea juridică a semnatarilor.
S-a arătat că instanţa de apel a ales totuşi să nu dea nicio valoare operaţiunilor preexistente de
compensare şi protocolului de colaborare evocat, încălcând valoarea juridică şi efectele contractului
opus de pârâtă în proces, considerând doar că acest protocol este inopozabil reclamantei şi că
apelanta nu a demonstrat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanțelor proprii şi reciprocitatea dintre
creanţele opuse de titulari.
În final, recurenta a subliniat că şi în cazul în care s-ar considera lipsa de valoare juridică a
compensării opuse în apărare, pârâta s-a întemeiat cu bună-credinţă pe valoarea acesteia, aşa încât a
considerat cu temei, fără nicio culpă, că datoria sa faţă de pârâtă este stinsă şi nu trebuia să fie
îndatorată la plata întregii sume, de vreme ce în toată perioada pârâta a asigurat mentenanța gazonului
Arenei Naţionale.
Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca tardiv şi
anularea lui pentru neîncadrarea motivelor recursului în cele de casare prevăzute de lege, iar pe fond
a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
Excepţiile formulate au fost respinse ca nefondate de instanţa de recurs, astfel cum rezultă din
încheierea de dezbateri din 12.10.2022, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunțare
asupra temeiniciei căii extraordinare de atac, încheiere care face parte integrantă a prezentei decizii.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, sub aspectul stării de fapt
necontestate în cauză de litiganţi, că între A., entitate titulară a unui drept de administrare, şi S.C. B.
S.A., în calitate de organizator al evenimentelor sportive, s-au încheiat în perioada 2017-2018
multiple contracte de eveniment sportiv privind Stadionul Naţional „Lia Manoliu”, în baza cărora
organizatorul se obliga să plătească preţul folosinţei arenei sportive şi contravaloarea utilităţilor
corespunzătoare, sens în care s-au emis o serie de facturi, anexate cererii de chemare în judecată, în
legătură cu care a fost determinată pretenția care constituie obiectul acestei acţiuni.
Opunând apărarea proprie, potrivit art. 1617 alin. (1) C.civ., în apel, pârâta a arătat că toate
aceste datorii au fost stinse prin compensare, posibilă potrivit unui protocol de colaborare încheiat
între S.C. B.. S.A. şi Municipiul Bucureşti, titular al dreptului de proprietate al arenei sportive. În
acest sens, în apel, s-au anexat ordine de compensare în virtutea cărora s-a pretins stinsă creanţa A.,
cerându-se instanţei de apel valorificarea acestora în evocarea fondului.
Instanţa de apel a reţinut însă că apelanta reclamantă nu contestă cele constatate de prima
instanţă referitoare la existenţa debitului şi cuantumul acestuia, ci că solicită instanţei de prim control
judiciar efectuarea compensării legale a acestora cu creanțele pe care S.C. B. S.A. le deţine împotriva
Municipiului Bucureşti, statuând astfel, în primul rând, că nu este îndeplinită condiţia legală a
reciprocităţii datoriilor, spre a putea da eficienţă cererii de compensare până la concurenţa celei mai
mici. A dezvoltat argumente în temeiul cărora a subliniat că Municipiul Bucureşti este titularul
dreptului de proprietate al bunului în discuţie, însă A. este un subiect distinct de drept în raport cu
acest titular, iar interdependența administrativă dintre cele două persoane juridice nu modifică
regulile compensării, deoarece între patrimoniile acestora nu există confuziune. În final, a subliniat că
nu este relevant că părţile au considerat posibilă compensarea legală, indicând în acest sens date
contabile ori corespondenţă, apelanta fiind, în legătură cu acest lucru, în eroare.
Recursul opune aplicarea greşită a legii în apel, a dispoziţiilor art. 1617 alin. (1), art. 1270 şi
art. 1350 C.civ., precum şi evaluarea greşită a limitelor raportului de administrare a unui bun ce
aparţine domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, chestiune în legătură cu care s-a
ignorat că administratorul A. este subordonat Municipiului Bucureşti care, pe de o parte, este
acţionarul principal al reclamantei, iar pe de altă parte poate condiţiona limitele materiale şi juridice
ale dreptului de administrare, neputându-i-se opune de către administrator acest drept derivat.
667
Înalta Curte relevă, în acest context, într-un prim considerent, că motivul de casare întemeiat
pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. presupune aplicarea ori interpretarea greşită a
normelor de drept material, ceea ce înglobează şi ignorarea acestora, în condiţiile în care anumite
norme de drept erau incidente şi a căror aplicare a fost cerută în mod direct sau implicit de părţi,
întrucât acestea le-au considerat esenţiale în soluţionarea cauzei.
În acest sens constată că apelanta a solicitat instanţei de apel ca în virtutea compensării, care,
în accepţiunea părţii, a operat deja, să constate că datoria afirmată de reclamantă în proces era stinsă,
astfel cum rezulta din protocolul de colaborare şi ordinele de compensare depuse în cauză, operaţiune
recunoscută de reclamantă şi demonstrată în baza înscrisurilor administrate.
Deşi nu este mai puţin adevărat că apelanta-pârâtă şi-a fondat această apărare de substanţă pe
dispoziţiile art. 1617 alin. (1) C.civ. care se referă la condiţiile compensării legale, ceea ce, aparent,
semnifica faptul că partea solicita instanţei să realizeze în proces compensarea legală, în realitate, în
mod esenţial, această apărare a fost invocată spre a paraliza acţiunea reclamantei, în scopul de a se
demonstra că datoria fusese stinsă prin compensare convenţională.
În alte cuvinte, apărarea părţii chemate în judecată a opus în apel existenţa unor convenţii de
compensare anterioare litigiului, care aveau ca obiect pretenţiile deduse judecăţii, cerând instanţei să
valorifice aceste compensări ca modalitate de stingere a obligaţiilor proprii şi în puterea art. 1270
C.civ. şi să constate că datoriile afirmate erau stinse.
Că instanţa de apel a înţeles greşit conţinutul apelului, determinat de invocarea eronată a art.
1617 alin. (1) C.civ., dându-i o semnificaţie care nu concorda cu intenţia părţii, rezultă din
împrejurarea că s-a avut ca premisă faptul că „pârâta nu contestă în niciun fel cele constatate de prima
instanţă cu privire la existenţa debitului şi cuantumul acestuia” şi că a examinat condiţiile
compensării legale, dezvoltând considerente care argumentează lipsa cerinţei reciprocității datoriilor
şi lipsa identităţii între patrimoniile A. şi cel al Municipiului Bucureşti ori a confuziunii acestora.
Prin urmare, apelul a supus instanţei devolutive de control judiciar stingerea datoriilor părţilor
prin compensare convenţională, ataşându-se apelului o serie de înscrisuri, între care solicitarea
Municipiului Bucureşti adresată pârâtei pentru refacturarea creanţelor S.C. B. S.A., rezultate din
protocolul de colaborare nr. 4048/01.11.2017, către A., ca titular al dreptului de administrare, ordine
de compensare încheiate între litiganţi în legătură cu facturile opuse de reclamantă în cererea de
chemare în judecată, după conformarea pârâtei la indicațiile titularului dreptului de proprietate al
arenei sportive, corespondenţa dintre părţi referitoare la operațiunile de compensare efectuate.
Or, în aceste circumstanțe, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica existenţa creanţelor
reclamantei şi de a decide asupra aplicării art. 1270 C.civ., adică de a evalua cum s-au repercutat
asupra raportului juridic judecat aceste convenţii premergătoare litigiului ori dacă prin convenţiile de
compensare a fost stinsă creanţa solicitată în integralitate ori numai parţial.
În aceste condiţii, apelanta a cerut instanţei, nu aplicarea art. 1617 alin. (1) C.civ., chiar dacă
această dispoziţie s-a integrat între temeiurile enumerate de parte, ci evaluarea aplicării art. 1270 prin
raportare la art. 1615 C.civ., norme pe care instanţa de apel în mod greşit nu le-a avut în vedere.
Prin urmare, în apel judecata cauzei s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, ca o consecinţă a
evaluării greşite a temeiurilor acestuia, care trebuiau considerate pe baza unei juste evaluări a
conţinutului apelului şi în raport cu intenţia apelantului.
Înalta Curte subliniază, consecvent celor reţinute, că atât considerentele instanţei de apel
referitoare la lipsa identităţii juridice între Municipiul Bucureşti şi A., la eroarea în care s-a plasat
apelanta în considerarea posibilităţii compensării creanţelor care nu îndeplineau condiţia
reciprocităţii, cât şi motivele de recurs referitoare la relaţia juridică dintre titularul dreptului de
proprietate şi cel al dreptului de administrare al unui bun aflat în domeniul public al unităţii
administrativ-teritoriale sunt situate în subsecvenţa aplicării art. 1617 alin. (1) C.civ., temei de drept
care nu avea incidenţă în litigiu.
668
Astfel, subliniază că o soluţionare justă a apelului nu se putea raporta nici la distincția juridică
relevată în apel şi nici la caracteristica relaţiei de subordonare dintre titularul dreptului de proprietate
publică şi titularul dreptului de administrare ori la inopozabilitatea drepturilor constituite de
administrator contra proprietarului, chestiune care se impunea evaluată prin raportare obiectivă la
bunul dat în administrare şi la relaţia juridică dintre proprietar şi administrator, cum a expus pe larg
recurenta, atâta vreme cât evaluarea acestei chestiuni era în legătură cu compensarea de drept a
creanţelor prin mijlocirea curţii de apel, care nu era necesar a fi examinată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis admiterea recursului în
temeiul art. 488 alin. (1) C.proc.civ., casarea deciziei atacate şi, conform art. 497 C.proc.civ.,
trimiterea cauzei aceleiași instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, cu prilejul căreia vor fi
avute în vedere chestiunile litigioase dezlegate prin această decizie şi, concordant, examinarea
corespunzătoare a probelor administrate în faţa instanțelor de fond şi ordonarea din oficiu, dacă este
cazul, a probelor necesare unei corecte soluţionări a acţiunii.
29. Contract-cadru de vânzare produse farmaceutice. Principiul bunei-credințe în executarea

contractului. Efectele juridice generate de neexecutarea clauzei penale instituite prin
convenția-cadru cu privire la întârzierile cumpărătorului la plata facturilor emise în
executarea convențiilor ulterioare
C.proc.civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 431 alin. (2)
C.civ., art. 14 alin. (1), art. 30, art. 1176, art. 1266-1269, art. 1270, art. 1399,
art. 1407 alin. (3), art. 1516, art. 1523 alin. (2) lit. d), art. 1539 teza finală
Constituție, art. 16 alin. (1)
Dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi art. 1170 C.civ. instituie exigenţa generală de bună-credinţă în
materie contractuală, din această obligaţie generală a părţilor şi prin aplicarea principiului forţei
obligatorii a contractului fiind deduse şi obligaţiile implicite de cooperare a părţilor, de informare
în vederea executării contractului, cât şi de coerenţă contractuală, ce includ şi obligaţia creditorului
de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat de neexecutare.
În cazul încheierii între doi profesioniști a unui contract de vânzare-cadru prin care s-a
convenit asupra unor furnizări de bunuri, în temeiul art. 1176 C.civ., mecanismul contractual agreat
de părţi constând în livrarea produselor confirmate de vânzător, cu ocazia primirii comenzii scrise,
în schimbul plăţii preţului produselor, la termenul indicat pe fiecare factură în parte, părţile
stabilind în Convenţia-cadru şi imputaţia plăţilor cu prioritate asupra penalităţilor şi abia apoi
asupra capitalului, în ordinea cronologică a scadenţei, opţiunea de a nu se valorifica clauza penală
împotriva debitorului aflat în întârziere reprezintă o acceptare fără rezerve a executării obligaţiei, în
sensul art. 1539 teza finală C.civ., de natură să conducă la lipsirea de efecte a clauzei penale, chiar
şi în ipoteza lipsei unei renunţări exprese a creditoarei.
Astfel, în condițiile lipsei unei solicitări pe tot parcursul executării convenţiei-cadru a
penalităţilor de întârziere, cât, mai ales, a acordării, prin convenţiile de aplicaţie, a reducerilor de
preţ pârâtei-cumpărătoare, care aveau ca premisă obligatorie tocmai respectarea termenelor de
plată a preţului pentru bunurile livrate anterior acesteia, prin emiterea facturilor pentru penalităţile
de întârziere şi stornarea discounturilor abia la încetarea contractului, nu a existat o manifestare de
voinţă a vânzătorului reclamant în vederea exercitării drepturilor conferite de contract.
În contextul specific al raporturilor juridice stabilite între părţi, aceasta nu se putea rezuma
la introducerea acţiunii, ci trebuia să fie caracterizată de promptitudine, în sensul unei valorificări
669
neîntârziate, în acord cu cerinţele bunei-credinţe, a drepturilor conferite de regulile din contractul-
cadru în ipoteza culpei cocontractantului, calificate ca atare de titulara drepturilor şi obligaţiilor
corelative, printr-o exprimare fără rezerve a intenţiei de valorificare a clauzei penale şi de
recuperare a discounturilor, fără a se susţine necesitatea unei anumite forme legale de exprimare a
acestei manifestări de voinţă.
1. Prin cererea înregistrată la data de 11.10.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-
a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata
debitului restant în valoare de 441.744,86 lei, din care 63.845,51 lei reprezentând contravaloarea
penalităților de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere, în procent de 0,15% pe zi de
întârziere, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la data achitării integrale şi
377.899,35 lei reprezentând contravaloare storno discount.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1270, art. 1531, art. 1538, art. 1523, art. 1535 C.civ.
Prin încheierea din 16.02.2018, instanța a recalificat excepţia inadmisibilităţii invocată de
pârâtă ca fiind o veritabilă apărare de fond şi a amânat pronunțarea în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 616 din 02 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi s-a respins cererea pârâtei
de acordare a cheltuielilor de judecată.
2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 16.02.2018 a declarat apel
reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare primei instanțe.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea
în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii privind cheltuielile de judecată.
Prin apelul formulat, apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.P.R.L., a
solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.
Prin încheierea din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a V-a
civilă, s-a respins cererea formulată de apelanta-reclamantă privind sesizarea Curţii Constituţionale
cu excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.
Împotriva încheierii din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a
V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.P.R.L.,
care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 132 din 18 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 2525/05.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017 de Curtea de Apel
Bucureşti, Secția a VI-a civilă, s-au admis apelurile formulate de reclamantă şi pârâtă, a fost anulată
hotărârea atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.
3. Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la data de 15.04.2019, sub nr. x/3/2019, pe rolul
Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Prin sentința civilă nr. 309 din 19.03.2020, pronunţată de Tribunalul București, Secția a VI-a
civilă, s-a respins cererea ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la
plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată și s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de
judecată.
4. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a solicitat schimbarea în
tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
670
Prin decizia nr. 597A din 2 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a VI-
civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art.
488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac.
Recurenta susține că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei,
devenind aplicabil art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., dar și că instanța de apel face o greșită
interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente cauzei, conferind clauzelor contractuale o
interpretare greșită, care reflectă lipsa de imparțialitate și încălcarea dreptului la un proces echitabil,
așa încât devine incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.
În opinia recurentei, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului bunei-credințe,
prin prisma unei greșite interpretări și calificări a clauzelor contractuale. De asemenea, interpretarea
contractului nesocotește regulile de interpretare instituite de prevederile art. 1266 - art. 1269 C.civ.,
deoarece contractul încheiat de părți este unul sinalagmatic, ceea ce determină inaplicabilitatea în
cauză a instituției punerii în întârziere ori a obligativității notificării de punere în întârziere.
Potrivit recurentei, buna-credință, reglementată prin art. 1170 C.civ., trebuie circumscrisă
celorlalte norme legale incidente, pentru a stabili dacă există sau nu o culpă, întrucât nu poate exista
buna-credință atunci când se constată culpa părții.
Mai susține recurenta că la aprecierea bunei-credințe trebuie avut în vedere inclusiv principiul
constituțional al egalității în fața legii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție și de art. 30 C.civ.,
întrucât instanța de apel s-a raportat doar la comportamentul acesteia, fără a-l analiza şi pe cel al
intimatei.
Recurenta arată că, potrivit art. 14 alin. (2) C.civ., buna-credință se prezumă până la proba
contrară, iar motivarea deciziei nu conturează forma de vinovăție, respectiv culpa care să poată
conduce, în mod legal, la răsturnarea prezumției relative a bunei-credințe. Comportamentul
contractual al recurentei, calificat de instanță ca fiind de rea-credință, a constat în faptul că a livrat
marfă intimatei la un preț redus, fără a-i solicita, în mod expres, sumele reprezentând penalitățile de
întârziere, cuvenite în baza clauzei penale reglementate de art. 16 din contract și fără a-i solicita
sumele reprezentând storno discount, reglementate de art. 19 din același contract. Totodată, se reţine
că recurenta nu i-a transmis o notificare intimatei, deşi susţine aceasta că nu avea o obligație legală în
acest sens.
Pe de altă parte, comportamentul contractual al intimatei, omis în considerente, este acela că a
beneficiat economic de marfa livrată de recurentă și a plătit prețul redus cu depășirea termenului
scadent, adică cu încălcarea art. 10 din contract.
În aprecierea recurentei, din compararea celor două comportamente, prin prisma echilibrului
ce trebuie să caracterizeze contractul sinalagmatic, rezultă vinovăția intimatei în încălcarea
prevederilor contractuale, ceea ce exclude de la aplicare buna sa credință, dar și faptul că prezumția
de bună-credință a recurentei nu a fost în niciun fel răsturnată, atâta timp cât recurenta a fost
prejudiciată prin întârzierea plăților.
Recurenta susține că sunt greșite considerentele referitoare la reaua sa credință, în condițiile
respectării clauzelor contractuale scrise și a normelor legale. Obligația de informare este suprimată
sau mult diminuată de prevederile legale care stabilesc că între profesioniști nu este necesară punerea
în întârziere, potrivit art. 1522 C.civ., iar debitorul se află de drept în întârziere, conform art. 1523
alin.(2) lit. d) din același cod.
Prin modul de interpretare, apreciază recurenta că instanța de apel a suprimat, practic, efectele
răspunderii contractuale și prevederile legale incidente, precum art. 1270, art. 1516, art. 1522, art.
1523 alin. (2) lit. d), art. 1525, art. 1531 și art. 1539 C.civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la
recuperarea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a
obligației de plată.
671
Recurenta arată că, întrucât până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu a
solicitat penalitățile de întârziere datorate, nici sumele reprezentând storno discount, nu poate
echivala cu împrejurarea reținută de instanță, că nu mai avea dreptul de a le solicita, deși nu a existat
nicio renunțare din partea acesteia la acest drept contractual. Raționamentul instanței, potrivit căruia
continuarea relațiilor contractuale, fără emiterea facturilor de penalități de întârziere storno discount,
echivalează cu renunțarea la aceste sume, încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6
din CEDO, precum și art. 16 din contract, raportat la art. 1270 și art. 1516 C.civ.
Susține recurenta că instanța de apel a nesocotit obligația de imparțialitate, prevăzută la art. 6
C.proc.civ., raportat la art. 6 CEDO, deoarece a analizat doar comportamentul recurentei, fără a
motiva cu argumente comparative comportamentul contractual al celeilalte părți.
Prin urmare, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a
legii, deoarece a omis să realizeze un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de
probă ale părților, fiind nesocotit dreptul la un proces echitabil.
Considerentul deciziei recurate referitor la chestiunea ,,stornării discountului”, prin raportare
la facultatea reglementată de art. 19 alin. (2) din contract, evidențiază o greșită interpretare a
prevederilor contractuale, prin ignorarea principiului forței obligatorii a contractului, reglementat de
art. 1270 C.civ.
Recurenta arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor
legale incidente drepturilor și obligațiilor contractuale, în cuprinsul cărora nu se regăsește noțiunea
de ,,facultate”, reținută în motivare, contractul reglementând doar drepturi și obligații. Interpretarea
art. 19 alin. (2) din contract nu corespunde criteriilor de interpretare, mai ales scopului economic al
contractului, prin prisma căruia este imposibil de acceptat că recurenta ar fi acordat o reducere de
preț fără să obțină o contraprestație.
Prin cererea de chemare în judecată s-a exercitat dreptul la stornarea discountului, prin
urmare, aprecierea instanței că această manifestare de voință ar fi trebuit să fie exercitată pe
parcursul derulării contractului este lipsită de temei legal, fiind contrazisă de prevederile art. 1522
C.civ., care prevăd că punerea în întârziere poate fi realizată, fie prin notificare, fie prin cererea de
Se arată că instanța de apel a făcut o greșită încadrare juridică, ignorând înscrisurile
administrate, respectiv dovezile constând în recipisele poștale care probează faptul că, la data de
20.04.2015 şi 23.04.2015, intimata a primit notificarea și facturile ce au ca obiect penalitățile de
întârziere și sumele reprezentând storno discount.
Mai mult, intimata este un profesionist care se află de drept în întârziere, astfel cum
stipulează contractul la art. 16 din contract, în conformitate cu art. 1523 alin. (1) lit. d) C.civ.
Recurenta susține că, în condițiile în care se acceptă că nu avea obligativitatea facturării
penalităților de întârziere neîncasate, imputația plății realizată prin clauza de recomandare instituită
de art. 8 din contract a fost respectată, pentru că, în această situație, evidența contabilă nu putea fi
operată cu această sumă nedeterminată, astfel că toate plățile au fost repartizate în mod corect, cu
respectarea regulii de imputație, adaptată situației faptice reale, asupra debitului restant.
Prin urmare, considerentele instanței de apel privind faptul că nu au fost încălcate
prevederile art. 16 din contract, precum şi art. 1270 și art. 1516 C.civ., ci au fost aplicate prevederile
art. 8 din contract, în sensul că reclamanta trebuia și putea să găsească o variantă viabilă tehnic
pentru a realiza imputația plății în acord cu prevederile art. 8 din contract, precum și cele referitoare
la faptul că în situația în care s-ar urmări raționamentul reclamantei s-ar ajunge la concluzia că
niciodată nu s-ar putea aplica ordinea reglementată de art. 1509 alin. (2) C.civ., sunt lipsite de temei
legal și contradictorii.
Astfel, instanța de apel argumentează în raport de „o variantă viabilă tehnic” pentru a realiza
imputația plății în acord cu prevederile art. 8 din contract, pentru care nu indică un temei legal și
672
care contrazice prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, care stabilesc că înregistrările contabile
se fac numai în baza documentelor contabile justificative, respectiv factura fiscală.
Mai arată recurenta că, atâta timp cât normele fiscale permit neemiterea facturii pentru
sumele reprezentând penalități de întârziere neîncasate, iar regulile de imputație a plății sunt
reglementate de norme supletive, imputația plății este conformă ordinii instituite de art. 1509 alin.
(2) C.civ., dacă s-a făcut asupra debitului principal, în mod cronologic, în condițiile în care la
momentul respectiv penalitățile de întârziere nu erau determinate.
Recurenta susține că nu este corect nici argumentul instanței de apel în sensul că art. 8 din
contract ar reprezenta o dispoziție facultativă, întrucât, în realitate, art. 1509 C.civ. reprezintă o
normă supletivă, însă odată ce părțile stabilesc anumite reguli de imputație a plății, acestea devin
obligatorii pentru ele, potrivit art. 1270 alin. (1) din acelaşi cod.
Se arată că, deși instanța de apel precizează că nu există nicio prevedere legală sau
contractuală expresă care să fi obligat reclamanta să evidențieze penalitățile de întârziere în
momentul emiterii următoarei facturi, se reține pretinsul caracter necesar al unei asemenea conduite,
care este nelegal, deoarece nu se poate ajunge la o concluzie de legalitate în lipsa unei norme legale
pe care să se întemeieze, iar conținutul art. 8 din contract nu menționează respectiva necesitate.
Motivarea că numai în acest mod puteau fi respectate prevederile art. 8 din contract reflectă
calificarea greșită pe care instanța o dă contractului, care este un contract-cadru sinalagmatic, cu
executare succesivă. Caracterul de contract-cadru presupune, în mod logic, caracterul general al
unor norme de recomandare, astfel cum este art. 8 din contract, care, prin considerentele decizorii, a
primit o interpretare greșită, ce se abate de la intenția părților contractante, cu încălcarea regulilor
comune de interpretare a contractului, înscrise în prevederile art. 1266 - 1269 C.civ.
Astfel, în aprecierea recurentei, penalitățile de întârziere reglementate de clauza penală
constituie recunoașterea dreptului creditorului la plata prejudiciului suferit prin întârzierea plății,
stabilit anticipat, contrar opiniei instanței de apel.
În opinia recurentei, instanța de apel a făcut o greșită încadrare a prevederilor art. 8 din
contract, cu privire la imputația plății, cu nerespectarea regulilor de interpretare reglementate de art.
1266-1269 C.civ.
Potrivit recurentei, din probele administrate în cauză rezultă, indubitabil, că imputația plății a
fost realizată în mod corect asupra facturilor restante.
Recurenta arată că facturile de penalități au fost emise ulterior datelor la care s-au făcut
plățile, astfel că plata nu se putea, în mod legal și logic, imputa asupra unei sume inexistente din
punct de vedere contabil la acea dată. Facturile reprezentând contravaloarea mărfii livrate au fost
acceptate la plată de către reclamanta-debitoare, atât prin semnarea și ștampilarea acestora, cât și
prin achitarea integrală, astfel că, față de această împrejurare circumscrisă prevederilor contractuale,
s-a acceptat implicit obligația de plată a penalităților de întârziere.
Potrivit recurentei, debitoarea avea obligația de plată a mărfii livrate în termenul stipulat pe
fiecare factură conform art. 16, coroborat cu art. 10 din contract, însă, achitarea facturilor s-a
realizat cu depășirea termenului convenit, astfel că pârâta datorează penalitățile de întârziere și
discountul, potrivit contractului cadru de vânzare-cumpărare de bunuri nr. FBR 06/01.08.2012, ce
are forță de lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 C.civ.
Întrucât debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile de plată asumate la termenul convenit, s-a
procedat la calcularea penalităților de întârziere și la stornarea discountului acordat în conformitate
cu art. 19 din contract raportat la art. 1399, art. 1405, 1407 alin. (3) C.civ., regăsindu-se
împrejurarea prin care evenimentul-condiție s-a realizat, adică neplata facturii la termenul scadent
convenit. Or, în această situație, se consideră că între cele două părți contractante nu a existat
niciodată obligația respectivă.
673
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta
susține că motivarea deciziei este contrară probelor administrate, dar și contradictorie.
În acest sens, recurenta susține că deși instanța de apel a constatat, cu privire la art. 19 alin.
(2) teza a doua din contract, că obligațiile pârâtei nu au fost îndeplinite, totuși printr-o greșită
interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, demonstrată cu probatoriile administrate, a
apreciat ineficacitatea clauzei și a respins critica de apel vizând acordarea discountului.
De asemenea, deși se precizează expres că executarea cu întârziere a obligațiilor de plată
este un fapt necontestat, iar raportul de expertiză contabilă concluzionează că valoarea penalităților
de întârziere este de 63.845,51 lei, iar cea a discounturilor acordate de 377.899,35 lei, totuși nu se
recunoaște recurentei dreptul la recuperarea acestor sume.
Totodată, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, instanța de apel a apreciat că ne aflăm
în prezența unui drept, „de principiu”, potrivit art. 16 din contract, totuși recurenta este știrbită de
acest drept, pentru că s-a apreciat că nu a realizat imputația plății în acord cu art. 8 din contract.
Mai arată recurenta că deși s-a constatat că nu ar fi fost obligatoriu ca penalitățile de
întârziere să fie facturate sau că reclamanta să notifice pârâta pentru a o pune în întârziere, totuși a
fost sancționat comportamentul recurentei motivat de lipsa notificării și a fost calificat eronat ca
fiind de rea-credință, paralizând astfel orice drept conferit de răspunderea contractuală.
Cu toate că instanța de apel a apreciat că regulile de imputație a plății reglementate de art.
1509 C.civ. au caracter supletiv, iar art. 8 din contract preia prevederile art. 1509 din același cod,
totuși concluzionează diferit, în sensul că nu poate fi primit argumentul că art. 8 din contract ar
reprezenta o prevedere facultativă.
În continuare, recurenta susţine că, deși instanța de apel a apreciat că ,,este adevărat că nu
există nicio prevedere legală sau contractuală expresă care să fi obligat reclamanta să evidențieze
penalitățile de întârziere în momentul emiterii următoarei facturi”, în mod contradictoriu a afirmat
că recurenta trebuia și putea să găsească ,,o variantă viabilă tehnic” pentru a realiza imputația plății,
ținând seama de aceleași penalități de întârziere pe care ar avea dreptul să nu le cuantifice până la
momentul plății.
Raportat la aceste considerente, recurenta susține că decizia apelată este nemotivată conform
prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., fiind confuză, deoarece nu face un examen
comparativ al probelor, nu tratează în mod egal comportamentul contractual al celeilalte părți și nu
explică de ce au fost ignorate apărările recurentei.
Prin întâmpinarea depusă la 13 august 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului,
Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra
admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în
termen de 10 zile de la comunicare.
La 04.01.2022, intimata-pârâtă a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea
în principiu a recursului prin care a susținut că recursul este admisibil în principiu.
Prin încheierea din 8 martie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi s-a
stabilit termen de judecată la data de 4 octombrie 2022.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin
raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, constată că nu este
fondat recursul reclamantei, pentru considerentele expuse în cele ce succed:
Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
674
Supunând controlului de legalitate decizia curţii de apel din al doilea ciclu procesual,
recurenta-reclamantă urmăreşte reformarea acesteia, în sensul recunoaşterii obligaţiei pârâtei la plata
debitelor reprezentând penalitățile de întârziere, precum şi la plata contravalorii discounturilor
acordate de reclamantă în executarea contractului-cadru încheiat la 1 august 2012, pe baza căruia
reclamanta (recurenta în cauză) a livrat pârâtei (intimata) produse farmaceutice în perioada 2012 -
2015.
Cu efect obligatoriu și autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 2525 din 5 decembrie
2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, s-a statuat că nu operează în temeiul art. 431
alin. (2) C.proc.civ. prezumţia legală de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 379 din 9
noiembrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi ori ale sentinţei tribunalului nr. 275 din 28 iunie 2016,
pronunţate în dosarul nr. x/113/2016, prin care s-a admis contestaţia debitoarei şi s-a respins cererea
de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de recurenta-creditoare împotriva pârâtei-debitoare,
chiar dacă au fost invocate aceleaşi creanţe, deduse judecății în litigiul pendinte.
Reevaluând situaţia de fapt şi aplicând dispozițiile legale incidente circumstanțelor cauzei,
instanţa de fond a respins acțiunea, soluția fiind menținută ca legală şi temeinică prin decizia
recurată, prin care apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Reiterând criticile din apel, recurenta susţine nelegalitatea soluţiei pronunţate, care ar avea la
bază lipsa de imparţialitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiilor privind
egalitatea în faţa legii instituite prin art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 30 C.civ.,
precum şi a principiului egalităţii părţilor, deduse din modul de interpretare a clauzelor contractuale
şi a probatoriului în defavoarea reclamantei, cu ignorarea culpei pârâtei, critici încadrate din oficiu în
motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Aceste critici vor fi înlăturate, Înalta Curte constatând că sunt formulate exclusiv din
perspectiva soluţiei pronunţate, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese ale reclamantei, ca
defavorabilă.
Astfel, nu pot fi reţinute încălcări propriu-zise ale regulilor de drept ori ale principiilor
generale ale procesului civil, competența recunoscută instanței de a hotărî asupra aspectelor de fapt şi
de drept deduse judecăţii, inclusiv asupra conținutului drepturilor şi obligaţiilor părţilor determinate
prin convenția acestora, ce se impune cu forţă obligatorie şi instanţei judecătoreşti, fiind un corolar
firesc şi necesar al învestirii cu soluţionarea căii devolutive de atac, nefiind relevat prin memoriul de
recurs niciun criteriu cu valenţe discriminatorii, care să fie evidenţiat prin pronunţarea hotărârii
recurate.
Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere şi
ori numai motive străine de natura cauzei.
Criticile circumscrise acestui motiv de recurs vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de
apel a făcut o analiză pertinentă asupra motivelor din calea devolutivă de atac, asupra stabilirii
situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă.
Astfel, se constată că instanţa de apel a apreciat caracterul nefondat al apelului reclamantei, în
considerentele deciziei criticate fiind analizate pe larg drepturile şi obligaţiile părţilor instituite prin
art. 19 alin. (2), art. 10, art. 16 şi art. 8 din contractul părţilor, potrivit regulilor de interpretare a
convenţiei, principiului pacta sunt servanda, principiilor răspunderii contractuale, precum şi
exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Motivarea deciziei criticate răspunde cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b)
C.proc.civ., în sensul că răspunde criticilor formulate în susţinerea pretenţiilor într-o formă clară,
care permite instanţei de recurs să verifice aplicarea legii, nefiind nici cazul unor considerente străine
de natura cauzei ori contradictorii, criticile expuse în memoriul de recurs vizând modul de
675
soluţionare a aspectelor care ţin de fondul cauzei şi nu lipsa motivării ori motivarea
necorespunzătoare.
Recurenta invocă şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cu
referire la nesocotirea regulilor de interpretare a contractelor instituite de prevederile art. 1266 - 1269
C.civ., privind aplicarea greşită a instituţiei punerii în întârziere, calificarea greşită a convenţiei
sinalagmatice încheiate de părţi, nesocotirea efectelor răspunderii contractuale pentru plata cu
întârziere a facturilor de către pârâtă, a forţei obligatorii a clauzelor convenţiei, a dispoziţiilor art.
1270 C.civ. şi art. 1516 C.civ., a art. 14 şi art. 1170 C.civ. privind principiul bunei-credinţe, precum
şi a art. 1399 şi art. 1407 alin. (3) C.civ. privind obligaţiile sub condiţie suspensivă.
Înalta Curte formulează observaţia, pentru început, că părţile în litigiu (profesionişti) au
încheiat un contract de vânzare-cadru prin care s-a convenit asupra unor furnizări de bunuri (produse
farmaceutice) de către reclamantă pârâtei, în temeiul art. 1176 C.civ.
Instanţa de apel a analizat calea de atac a reclamantei şi a menţinut soluţia primei instanţe, de
respingere a acţiunii reclamantei ca nefondată, fără a nesocoti ori aplica greşit regulile de drept
material privind contractul părţilor sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi cu
executare în timp.
Înalta Curte reţine că, în acord cu calificarea dată raporturilor juridice stabilite între părţile în
litigiu, analiza instanţei de apel a avut în vedere, în mod cuprinzător, atât principalele reguli
configurate de părţi prin convenţia-cadru, aplicabile raporturilor juridice viitoare, cât şi conţinutul
contractelor de aplicaţie, ulterioare, încheiate în formă simplificată prin comandă pentru livrare
urmată de executare, care, deşi erau forme de executare ale contractului-cadru, aveau o autonomie de
regim juridic, presupunând noi acorduri de voinţe ale părţilor, inclusiv asupra cuantumului preţului şi
a acordării unor reduceri de preţ pârâtei, în raport de aprecierea reclamantei asupra modului de
îndeplinire a obligaţiilor de plată ale pârâtei în raporturile comerciale stabilite între acestea.
Instanţa de apel a justificat interpretarea legii prin raportare la conţinutul contractului şi
raţiunile implicite desprinse din conduita creditorului (reclamanta), de natură să antreneze consecinţe
juridice.
Înalta Curte reţine că interpretarea convenţiei părţilor în litigiu, prin decizia recurată, a avut în
vedere declaraţia comună de voinţă specifică raporturilor contractuale, căreia şi recurenta îi acordă
greutate prin criticile formulate, dar şi practicile comerciale ale părţilor, în vederea stabilirii voinţei
interne deduse din comportamentul ulterior adoptării convenţiei-cadru, constând atât în acordarea, în
continuarea raporturilor cu pârâta din convenţiile de aplicaţie, a reducerilor de preţ, în pofida
întârzierilor înregistrate de aceasta la plata facturilor cu scadenţe anterioare, cât şi în inexistenţa unei
manifestări de voinţă a reclamantei în sensul stornării facturilor de discount ori a solicitării
penalităţilor de întârziere, pe întreaga durată a executării raporturilor comerciale, primând, deci,
obiectivele reclamantei de fidelizare a clientelei şi de stimulare a vânzărilor către pârâtă.
Astfel, instanţa de apel a concluzionat, în legătură cu emiterea facturilor pentru penalităţile de
întârziere şi stornarea discounturilor abia la încetarea contractului, că nu se poate reţine că a existat
manifestarea de voinţă a reclamantei care, în contextul specific al raporturilor juridice stabilite între
părţi, nu se putea rezuma la introducerea acţiunii, ci trebuia să fie caracterizată de promptitudine, în
sensul unei valorificări neîntârziate, în acord cu cerinţele bunei-credinţe, a drepturilor conferite de
regulile din contractul-cadru în ipoteza culpei cocontractantului, calificate ca atare de titulara
drepturilor şi obligaţiilor corelative, printr-o exprimare fără rezerve a intenţiei de valorificare a
clauzei penale şi de recuperare a discounturilor, fără a se susţine şi necesitatea unei anumite forme
legale de exprimare a acestei manifestări de voinţă, cum pretinde recurenta.
Astfel cum se reţine prin decizia criticată, mecanismul contractual agreat de părţi consta în
livrarea produselor confirmate de vânzător, cu ocazia primirii comenzii scrise, în schimbul plăţii
preţului produselor, la termenul indicat pe fiecare factură în parte, părţile stabilind în art. 8 din
676
convenţia-cadru şi imputaţia plăţilor cu prioritate asupra penalităţilor şi abia apoi asupra capitalului,
în ordinea cronologică a scadenţei, relevanţă având modul în care părţile au înţeles să reglementeze
executarea obligaţiilor de plată.
În legătură cu plăţile, furnizorul se declara de acord cu plăţile parţiale, cumpărătorul (pârâta)
informând cu privire la orice dificultate întâmpinată în efectuarea plăţilor, atunci când termenul de
scadenţă a fost depăşit cu 15 zile (în temeiul art. 25 din contract), obligaţie de informare executată de
pârâtă în legătură cu întârzierile înregistrate la decontarea produselor farmaceutice în raporturile sale
cu casa de asigurări de sănătate, motiv care, însă, nu a fost reţinut de instanţa de apel ca determinant
în aprecierea acţiunii ca nefondată.
Contrar susţinerilor recurentei, respingerea căii de atac a reclamantei este pronunţată plecând
tocmai de la valoarea obligatorie, în temeiul art. 1270 C.civ., a convenţiei şi de la conţinutul
clauzelor contractului-cadru, care a fost stabilit aplicându-se corect regulile de interpretare a
contractelor şi de evaluare a efectelor acestora, reflectate în art. 1266 - 1272 C.civ., considerându-se
că nu era cazul unei răspunderi a pârâtei-cumpărătoare, care să justifice obligarea atât la restituirea
reducerilor de preţ acordate de reclamanta-vânzătoare, cât şi la plata penalităţilor de întârziere.
Primul capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata discounturilor acordate de reclamantă
se referă la executarea unei prevederi contractuale privind acordarea unui avantaj comercial, stipulat
condiţionat, în directă legătură cu obligaţia de plată a preţului mărfurilor livrate, la termen.
Obligaţia de plată a creanţei reprezentând reducerile de preţ (discount) a fost supusă, prin
voinţa părţilor (art. 19 din contract), unei condiţii suspensive mixte, în sensul că realizarea acesteia a
fost pusă în legătură directă cu voinţa reclamantului-vânzător, în temeiul art. 1399 şi art. 1407 alin.
(3) C.civ.
Înalta Curte constată că distincţia instanţei între facultate şi drept, în sensul de prerogative
juridice, este una artificială, având în vedere izvorul convenţional al facultăţii reclamantei privind
stornarea discounturilor şi care, în această situaţie, are conţinutul unui veritabil drept subiectiv, dar
care, aşa cum corect se reţine prin decizia recurată, nu putea fi exercitat discreționar, ci doar cu
respectarea limitelor externe şi interne ale acestuia.
Cu privire la al doilea capăt de cerere, privind plata penalităţilor, se reţine că părţile au inserat
în contractul-cadru o clauză penală (art. 16) pentru executarea neconformă, respectiv cu întârziere a
obligaţiei de plată a preţului pentru produsele farmaceutice livrate de reclamantă.
În această privinţă, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor recurentei privind
nesocotirea dispoziţiilor legale privind punerea în întârziere a debitoarei (pârâta) - respectiv a regulii
potrivit cu care neexecutarea obligaţiei de a plăti suma datorată într-un anumit termen, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ., regulă transpusă şi
contractual în temeiul art. 1523 alin. (1) C.civ. şi care produce efectul situării debitoarei în întârziere
de drept, întrucât instanţa de apel nu le-a dat un alt conţinut acestor norme.
Înalta Curte constată că, în realitate, disputa în calea extraordinară de atac nu poartă asupra
lipsei punerii în întârziere a debitoarei ori a existenţei clauzei care, instituind o anumită situaţie
juridică de care beneficiarul se poate prevala, nici nu se limitează la termenul de executare a
convenției părților, ci asupra efectelor juridice care au fost generate de neexecutarea clauzei penale
instituite prin dispoziţiile convenţiei-cadru, cu privire la întârzierile pârâtei la plata facturilor emise
în executarea convenţiilor ulterioare, ce au fost încheiate în baza noilor acorduri de voinţe ale
părţilor.
Instanţa de apel, înlăturând corect criticile reclamantei, a reţinut că aceasta nu era limitată în
valorificarea dreptului de a cere clauza penală doar de prescrierea dreptului la acţiune, ci şi de
exigenţele de bună-credinţă, sens în care trebuie interpretate, atât lipsa unei solicitări pe tot parcursul
executării convenţiei-cadru a penalităţilor de întârziere, cât, mai ales, acordarea, prin convenţiile de
677
aplicaţie, a reducerilor de preţ pârâtei, care aveau ca premisă obligatorie tocmai respectarea
termenelor de plată a preţului pentru bunurile livrate anterior pârâtei.
Constatând caracterul nefondat al criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că interpretarea
instanţei de apel asupra conţinutului voinţei reale a părţilor a avut în vedere, în mod corect, nu doar
clauzele privind modul de stingere a debitelor din convenţia-cadru (art. 8), ci şi raporturile
contractuale ulterioare, în aplicarea principiului bunei-credinţe, de altfel opţiunea de a nu se
valorifica clauza penală împotriva debitorului aflat în întârziere fiind asimilată de legiuitor unei
acceptări fără rezerve a executării obligaţiei, în sensul art. 1539 teza finală C.civ., de natură să
conducă la lipsirea de efecte a clauzei penale, chiar şi în ipoteza lipsei unei renunţări exprese a
creditoarei.
Dispoziţiile art. 14 alin. (1) C.civ. şi art. 1170 C.civ. instituie exigenţa generală de bună-
credinţă în materie contractuală, din această obligaţie generală a părţilor şi prin aplicarea principiului
forţei obligatorii a contractului fiind deduse şi obligaţiile implicite de cooperare a părţilor, de
informare în vederea executării contractului, cât şi de coerenţă contractuală, ce include şi obligaţia
creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat de neexecutare.
Prin urmare, Înalta Curte reține că interpretarea contractului se impunea a fi efectuată prin
această evaluare a obligațiilor legale implicite ale părţilor contractante de cooperare, coerenţă şi
informare cu privire la executarea obligaţiilor de plată privind preţul mărfurilor livrate şi penalităţile
de întârziere.
Tocmai din această exigenţă a bunei-credinţe, care se impune în mod egal părţilor, instanţa de
apel fiind ţinută, la rândul său, de aceste limite, s-au impus în soluţionarea cauzei abordarea unitară a
raporturilor contractuale, fără a se limita la regulile instituite prin convenţia-cadru, precum şi
necesitatea aprecierii conduitei conforme cu aşteptările fiecăreia dintre acestea, coordonate ale
interpretării convenţiei în care s-a încadrat analiza instanţei de apel, criticile reclamantei din
memoriul de recurs nefiind întemeiate.
De aceea, în baza tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte arată că motivele de casare
invocate de recurentă nu pot fi reţinute şi, în temeiul art. 496 C.proc.civ., respinge recursul formulat
de reclamantă, ca nefondat.
30. A) Contract de asociere. Obligația de plată a penalităților de întârziere. Stabilirea

momentului când obligația neîndeplinită a devenit imposibil de executat. B) Acțiune în
pretenții. Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului. Lipsa unor obligații aflate într-o
legătură de interdependenţă. Efecte. C) Apel. Decăderea apelantului din proba cu înscrisuri.
Greșita aplicare a dispozițiilor art. 470 alin. (3) din Codul de procedură civilă
C.proc.civ., art. 13 alin. (3), art. 22 alin. (2), art. 181 alin. (1) pct. 2,
art. 194 lit. e), art. 249, art. 254 alin. (2) pct. 2, 4, 6, art. 468 alin. (3),
art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 482, art. 485 alin. (1),
art. 486 alin. (1) lit. d), art. 488 alin. (2)
C.civ., art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 1350, art. 1531-1537, art. 1538 alin. (4),
art. 1539, art. 1540 alin. (2), art. 1541, art. 1556, art. 1557
H.G. nr. 273/1994, art. 3 alin. (1), art. 24
678
A) Din economia prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia
construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepţia finală este ultima
etapă a recepţiei unei construcţii, care, spre deosebire de recepţia la terminarea lucrărilor, intervine
ulterior expirării perioadei de garanţie.
Instituirea recepţiei în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar
recepţia finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanţie, în care este urmărit
modul de comportare a construcţiei şi sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor
necorespunzătoare calitativ. Aşadar, data recepţiei finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor,
ci este, întotdeauna, ulterioară.
Din această perspectivă, considerentele instanței de prim control judiciar sunt contradictorii
și contravin atât art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat
prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, cât și dispozițiilor art. 1.540 alin. (2) C.civ.,
întrucât executarea obligației de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă, care
trebuia efectuată pentru a asigura controlul plăților realizate din contul asocierii, nu putea avea loc
decât până la data finalizării execuției lucrărilor.
În stabilirea acestui moment, curtea de apel a avut în vedere data recepției finale a
lucrărilor, care, raportat la obiectul și scopul asocierii, excedează perioada în care obligația
neexecutată putea fi îndeplinită, respectiv cea în care obiectul asocierii urma a se realiza.
Prin urmare, întrucât elementul temporal ce determină imposibilitatea executării obligației
de plată coincide cu finalizarea proiectului pentru care părțile s-au asociat și nu cu recepția finală a
lucrărilor de către beneficiarul lor, care este ulterioară, este nelegală soluția instanței de apel de
admitere a apelului incident și de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere până la data
recepției finale a lucrărilor care au făcut obiectul contractului de asociere.
B) Excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare pus la dispoziția părții căreia i

se pretinde îndeplinirea obligației ce îi revine, fără ca partea care solicită executarea să-și
îndeplinească propriile obligații.
Interpretarea art. 1.556 C.civ., coroborat cu art. 1.555 alin. (1) C.civ., relevă că această
excepție poate fi invocată pentru obligații corelative și interdependente care reclamă executarea lor
simultană. Așadar, pentru ca excepția de neexecutare să poată fi opusă cu succes, legea impune
existența unei legături de interdependenţă între obligațiile părților.
Nu este îndeplinită această cerință în cazul în care obligația reclamantei de a constitui
aportul și garanțiile asocierii este o obligație independentă, executarea acesteia nefiind condiționată
sau imposibil de executat în situația neexecutării obligației pârâtei de a transfera sumele încasate de
la autoritatea contractantă în contul asocierii, cele două obligații având cauze diferite, nefiind
corelative și interdependente, în măsura în care executarea uneia nu este afectată sau condiționată
de executarea celeilalte.
Prin urmare, este corectă și în acord cu dispozițiile legale concluzia instanței de apel în
sensul că excepția de neexecutare, astfel cum a fost invocată, nu poate determina paralizarea
demersului judiciar al reclamantei, atât timp cât obligațiile reclamate nu se află într-o legătură de
interdependență.
C) Din economia dispoziţiilor art. 482 C.proc.civ. reiese că normele de procedură privind
judecata în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor din urmă.
Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde, sub
sancțiunea decăderii, probele invocate în susținerea apelului.
Așadar, pentru etapa procesuală a apelului legiuitorul a prevăzut un regim derogator de la
cel instituit pentru judecata în primă instanță în ceea ce privește proba cu înscrisuri, în sensul că
679
sancțiunea decăderii intervine numai în situația în care administrarea acestei probe nu a fost
propusă prin cererea de apel, iar nu şi în cazul în care înscrisurile nu au fost ataşate cererii de apel.
Astfel, în cazul în care, atât prin memoriul de apel, cât şi prin întâmpinarea prezentată în
combaterea apelului incident, partea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, rezultă că
aceasta a fost propusă cu respectarea art. 470 C.proc.civ., sancțiunea decăderii neputând opera.
În aceste condiții, aplicarea sancţiunii decăderii din proba cu înscrisuri s-a realizat de către
instanța de apel cu încălcarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 146 din 26 ianuarie 2022
Prin cererea înregistrată la 30.05.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă,
reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea
pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 lei,
reprezentând penalităţi pe zi de întârziere, conform clauzei penale stabilite prin convenţia încheiată
de părţi, calculate de la data scadenţei obligaţiei până la momentul formulării cererii de chemare în
judecată, la care se adaugă valoarea penalităţilor de întârziere aferente perioadei cuprinse între
momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi data efectivă a plăţii, cu cheltuieli de
judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3758/13.12.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis în
parte acțiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 lei, reprezentând
penalităţi de întârziere calculate de la 30.11.2017 până la 14.05.2018, precum şi a sumei de
42.024,87 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, iar A. S.A., apel incident.
Prin decizia civilă nr. 266/07.04.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a
respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în
sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă și a penalităţilor de întârziere în cuantum de 5.000
euro pentru fiecare zi de întârziere, în echivalent în lei la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii,
calculate de la 15.05.2018 până la data recepţiei finale a lucrărilor care au făcut obiectul contractului
nr. 6342/28.02.2013.
Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea
cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.
În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt și evoluţiei litigiului în etapele procesuale
anterioare, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura
cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat,
astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
Autoarea căii de atac a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.266-1.269
C.civ., care vizează interpretarea contractului, ale art. 1.270 C.civ., care consacră principiul forţei
obligatorii a contractului şi ale art. 1.566 C.civ., care reglementează excepţia de neexecutare a
contractului.
În argumentare, a redat parte din considerentele deciziei atacate, afirmând că prin aplicarea
greşită a normelor de drept material care vizează interpretarea sistematică a contractului, instanţa de
prim control judiciar a apreciat, în mod eronat, că invocarea excepţiei de neexecutare a contractului
este lipsită de efecte juridice, reținând că suspendarea drepturilor părţii adverse ce derivau din
contract, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, era limitată în timp până la îndeplinirea
lor și că obligaţiile evocate nu sunt reciproce şi interdependente.
În opinia recurentei, ca o consecinţă a neconstituirii aportului de către intimată, în mod
justificat şi cu bună-credinţă a operat cu sumele încasate, potrivit propriei decizii, în favoarea
680
asocierii şi a invocat excepţia de neexecutare a contractului.
A mai subliniat recurenta că este contrar oricăror reguli de interpretare a contractului
argumentul curţii de apel în sensul că nu putea fi invocată excepţia de neexecutare a contractului, în
condiţiile în care obligaţia intimatei devenise exigibilă anterior. Or, excepţia se invocă tocmai după
ce una dintre părţile contractului a eşuat în îndeplinirea propriilor obligaţii exigibile, iar orice
interpretare contrară, justificată pe principiul interdependenţei, conduce la lipsirea de efecte juridice
a normei de drept.
De asemenea, sunt, în opinia autoarei căii de atac, nelegale şi argumentele curţii de apel
conform cărora, pe de o parte, intimata putea fi trasă la răspundere de autoritatea contractantă pentru
neîndeplinirea obligaţiei de aport, iar, pe de altă parte, ea însăși ar fi putut da eficienţă prevederilor
art. 3.2 şi 3.5 din contractul de asociere.
În opinia recurentei, instanța de apel a ignorat faptul că autoritatea contractantă a ales să se
îndrepte împotriva sa, în condiţiile în care răspunderea era una solidară și că ea a constituit integral
garanţiile contractuale, prin scrisori de garanţie, suplinind şi garanţiile ce urmau a fi constituite de
societatea intimată, care a eşuat în prezentarea lor. În acest sens, a arătat că decizia atacată cuprinde
motive contradictorii, curtea de apel nesocotind faptul că S.C. B. S.R.L. s-a prevalat de art. 3.2 şi 3.5
din contractul de asociere, decăzând intimata din drepturi şi invocând excepţia de neexecutare a
contractului.
A apreciat recurenta că aceste critici pot fi subsumate atât motivului de recurs prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cât şi celui prevăzut la pct. 6 al aceluiași text de lege, de vreme ce, în
mod contradictoriu, curtea de apel uneori a dat prevalență clauzelor contractuale ale art. 3.2 şi 3.5, iar
alteori le-a menţionat, inducând ideea că S.C. B. S.R.L. nu a înţeles să uzeze de ele, deşi, aşa cum
transpare în mod evident, le-a invocat chiar anterior încasării sumelor ce nu au mai fost virate în mod
justificat în contul comun, servind la plata în mod direct a obligaţiilor asocierii.
A mai arătat recurenta că ultima teză justificativă a instanţei de apel se rezumă la
imposibilitatea invocării excepţiei de executare a contractului, prin raportare la faptul că intimata este
derobată de orice obligaţie corelativă, precum şi la faptul că exigibilitatea obligaţiei intimatei era
anterioară obligaţiei de virare a sumelor în contul comun.
În opinia sa, această critică poate fi analizată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut
de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., atât timp cât neexecutarea unei obligaţii accesorii celei de
asumare a conducerii asocierii nu poate fi exclusă ab initio, pe considerentul nereciprocităţii, în
condiţiile în care asociatul A. S.A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile esenţiale, fiind notificat în acest sens
şi decăzut din drepturi. Or, este evident că cine poate mai mult, poate şi mai puţin.
În continuare, recurenta a susţinut că ambele instanţe de fond au omis să analizeze
îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii sale contractuale, curtea de apel limitându-se la a reţine
că, o dată inserată clauza penală, nu mai era necesară dovedirea prejudiciului, fără însă a analiza
condiţiile în care clauza penală devine activă prin raportare la principiile generale ale răspunderii
civile contractuale.
Potrivit autoarei căii de atac, chiar şi în ipoteza în care părţile au înţeles să insereze o clauză
penală în cuprinsul contractului, partea care o invocă nu este scutită de a dovedi întrunirea condiţiilor
pentru intervenirea răspunderii: fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate, iar în măsura în care
partea adversă susţine existența unei cauze exoneratoare de răspundere, dovada contrarie.
A subliniat autoarea căii de atac că în cauză nu sunt îndeplinite aceste condiţii, de vreme ce în
mod justificat nu a virat sumele de bani în contul comun, intimata nu a probat prejudiciul şi legătura
de cauzalitate dintre fapta presupus ilicită şi prejudiciu şi, mai mult decât atât, a făcut dovada faptei
exoneratoare de răspundere, constând în fapta însăși a intimatei care nu şi-a executat obligaţia
esenţială de constituire a aportului său în asociere.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta
681
a arătat că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că obligaţia de virare a sumelor de bani în contul
comun trebuia să asigure dreptul la informare al părţii adverse, însă a nesocotit probatoriul
administrat care relevă că a informat-o cu bună-credinţă pe intimată cu privire la modul de utilizare a
respectivelor sume de bani.
A apreciat autoarea căii de atac că în mod contradictoriu curtea de apel a reţinut decăderea
din drepturi a intimatei, fără a reţine însă şi că partea în culpă era ţinută să respecte deciziile părţii
care şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta
a susţinut că probele care îi erau favorabile au fost înlăturate, cu motivarea că s-ar ajunge la
tergiversarea cauzei, deşi au fost prezentate la al doilea termen de judecată, respectiv la 14.01.2020,
după ce la primul termen judecata se amânase în vederea timbrării apelului incident. Or, este evident
că această motivare nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa s-a pronunţat după aproximativ
trei luni.
Cu privire la soluţia dată apelului incident, recurenta a susţinut că instanţa de apel, contrar
dispoziţiilor art. 249 C.proc.civ., a reţinut că sarcina probei revine pârâtei, deşi nu a solicitat
prezentarea vreunei dovezi, ba mai mult, a înlăturat înscrisurile care probau destinaţia sumelor
primite de la autoritatea contractantă.
A mai subliniat că instanţa de apel nu a ţinut seama de principiul proporţionalităţii, nu a dat
eficiență dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C.civ. şi, deşi s-a prevalat de dispoziţiile art. 1.557
C.civ. care vizează imposibilitatea de executare, a admis apelul incident fără nicio evaluare a
întinderii prejudiciului.
Mai mult, a apreciat că în virtutea rolului activ, curtea de apel putea să dea efect dispoziţiilor
art. 1.551 C.civ. şi să nu o oblige la plata unei penalităţi în sumă de peste 2.600.000 euro, pentru
neîndeplinirea obligaţiei de a vira într-un cont comun suma de 200.000 euro.
A arătat recurenta că instanţa de prim control judiciar a apreciat că se impunea calcularea
penalităţilor până la data la care obligaţia a devenit imposibil de executat. Or, acest moment era
reprezentat, contrar celor reţinute de curtea de apel, de cel la care sumele primite în cont au fost
utilizate pentru plata obligaţiilor asocierii, asumate anterior decăderii din drepturi a intimatei, iar nu
de data încheierii procesului-verbal de recepţie finală, împrejurare ce atrage, în opinia sa, incidenţa
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
La 25.06.2020, autoarea căii de atac a transmis prin poştă o cerere intitulată „dezvoltare a
motivelor de recurs”.
În cuprinsul ei, a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.266-1.269, art.
1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.531-1.538 C.civ.
Potrivit autoarei căii de atac, în mod greşit a calificat curtea de apel art. 3.3 din acordul
părţilor drept o clauză penală.
În acest sens, a susţinut că obligaţia de transfer al sumelor de bani în contul comun este una
de a face, intuitu personae. Or, în privinţa executării silite a obligaţiilor de a face, există, pe de o
parte, posibilitatea stabilirii de daune cominatorii, iar, pe de altă parte, în măsura în care obligaţiile
de a face erau constatate printr-un titlu executoriu, procedura executării silite în natură.
Cum acordul părţilor nu reprezintă titlu executoriu, în cauză era aplicabil numai mecanismul
daunelor cominatorii, similar celui prevăzut de Codul de procedură civilă, care presupune
parcurgerea a doi paşi, respectiv formularea unei cereri în faţa instanţei de judecată de către
creditorul obligaţiei pretins neexecutate, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prin care debitorul
este obligat la executarea obligaţiei de a face, sub sancţiunea de daune cominatorii/penalităţi şi, în
ipoteza neexecutării, obligarea debitorului obligaţiei la plata daunelor cominatorii, sub rezerva
probării prejudiciului efectiv suferit.
A subliniat recurenta că semnificaţia clauzei inserate la art. 3.3 din acordul părţilor este de
682
stabilire a cuantumului penalizării, respectiv a daunei cominatorii, dar şi că, faţă de considerentele
expuse mai sus, intimata nu putea solicita direct plata penalizării şi, mai mult, trebuia să probeze
prejudiciul.
În acest context, a susţinut că, prin raportare la prevederile acordului încheiat între părţi, suma
de 5.000 euro/zi de întârziere a fost stabilită exclusiv cu scop sancţionatoriu, în ipoteza în care S.C.
B. S.R.L. ar fi refuzat executarea în natură a obligaţiei dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
Că acesta a fost scopul pentru care a fost instituită penalizarea, a susţinut că o demonstrează
faptul că neîndeplinirea obligaţiei de transfer al sumei de bani în contul comun nu era aptă să
producă prejudicii intimatei şi, oricum, chiar dacă, pur teoretic, s-ar fi putut crea un prejudiciu,
părţile nu puteau avea în vedere o pagubă de asemenea dimensiuni excesive.
A susţinut autoarea căii de atac că, având în vedere că părţile nu pot institui, pe cale
convenţională, amenzi civile, singura modalitate în care se poate acorda eficienţă clauzei 3.3 din
acordul părţilor este aceea de a interpreta că prin ea se instituie daune cominatorii, în scopul
constrângerii debitorului la executarea obligaţiei respective.
Or, temeiul juridic în baza căruia se poate obţine acordarea de daune cominatorii se regăseşte
în art. 1.516 C.civ., potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiei, iar atunci când debitorul nu îşi execută obligaţia fără justificare şi se află în întârziere,
creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să ceară sau,
după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei, să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului
ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative şi să folosească, atunci când este cazul, orice alt
mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Aşa fiind, recurenta a apreciat că intimata nu putea proceda direct la obligarea sa la plata
penalizării, în lipsa unui demers judiciar efectiv prin care să obţină executarea în natură a obligaţiei,
sub sancţiunea penalizărilor stabilite anticipat prin contract.
În opinia sa, o interpretare contrară dă naştere unui drept potestativ în favoarea intimatei, care
nu a avut interes în a solicita executarea în natură a obligaţiei, întrucât a cunoscut suma de bani
plătită în favoarea asocierii şi modul în care aceasta a fost folosită, raţiunea pentru care obligaţia a
fost instituită fiind astfel atinsă.
Titulara căii de atac a mai susţinut că, şi în ipoteza în care instanţa de recurs ar înţelege să
menţină eroarea instanţelor de fond cu privire la calificarea clauzei 3.3 din contract, trebuie avut în
vedere că, şi atunci când părţile au inserat în convenţia lor o clauză penală, se impune analiza
îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1.350 alin. (2) C.civ. pentru angajarea răspunderii
contractuale.
A arătat că, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţă, stipularea în contract a unei clauze penale
face ca doar determinarea cuantumului prejudiciului să nu mai fie lăsată la aprecierea suverană a
instanţei, însă, pentru a fi atrasă răspunderea contractuală, trebuie să existe o faptă ilicită, constând în
neexecutarea unei obligaţii contractuale, un prejudiciu patrimonial, ca urmare a faptei ilicite, o
legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.
În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că
în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii sale contractuale.
În acest context, a subliniat şi că, deşi a constatat disproporţia dintre suma semnificativă la
plata căreia a fost obligată şi sumele care ar fi trebuit să tranziteze contul comun, respectiv profitul
posibil în urma executării proiectului, în mod inexplicabil instanţa a considerat că prejudiciul îşi
păstrează caracterul previzibil şi că îi este pe deplin imputabil recurentei, cu toate că diferenţa majoră
între sumele de bani rezultă exclusiv din conduita intimatei, care a mărit artificial valoarea
presupusei clauze penale.
În acest sens, a arătat recurenta că, în vederea asigurării unui echilibru şi a unei previzibilităţi
a conduitei contractuale, prin art. 3.12 din acord, care se referă inclusiv la art. 3.3, părţile au prevăzut
683
că „sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula ulterior o revendicare, oricare dintre
asociaţi este obligat ca în termen de maxim 28 de zile de la producerea unui eveniment de încălcare a
obligaţiilor, să înştiinţeze cealaltă parte asupra situaţiei de încălcare a obligaţiei, acordându-i un
termen rezonabil de înlăturare a culpei. Termenul de remediere a problemei nu poate fi totuşi mai
mare de 28 de zile. Dacă nici după acest termen partea în culpă nu remediază evenimentul de
încălcare a obligaţiei, cealaltă parte este îndreptăţită la a formula revendicarea, în conformitate cu
clauzele contractuale privind revendicări, sancţiuni şi penalităţi (ex: clauza 3.2; clauza 3.3; clauza 3.5
etc.)”.
Or, intimata nu a pus-o în întârziere, conform art. 3.12 din acord, astfel că, în opinia
recurentei, sumele la plata cărora a fost obligată au fost acordate de instanţă cu încălcarea art. 1.534
C.civ., potrivit căruia „dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la
producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător.
Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui
risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care
creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.”
Sub aspectul aplicării greşite a prevederilor art. 1.555 şi 1.556 C.civ., recurenta a susţinut că
în mod eronat a reţinut curtea de apel că obligaţiile a căror neexecutare a invocat-o nu sunt corelative
celei vizând transferul sumelor de bani în contul comun.
Or, în opinia sa, este evidentă interdependenţa dintre obligaţiile fiecărei părţi a acordului.
Astfel, neexecutarea de către intimată a celor mai importante obligaţii contractuale, respectiv
de a aduce garanţiile, asigurările şi contribuţiile la asociere, a fost sancţionată, conform acordului
încheiat de părţi, cu pierderea dreptului la sumele ce i-ar fi revenit în cadrul asocierii şi a dreptului de
a-şi exprima punctul de vedere şi de a vota în cadrul şedinţelor comitetului director, recurentei
revenindu-i, în schimb, responsabilitatea de a decide liber cu privire la forma şi modalitatea de
continuare a executării lucrărilor proiectului.
Aşa fiind, a apreciat că, întrucât intimata nu şi-a executat principalele obligaţii contractuale,
nu se putea reține că acestea nu erau în interdependenţă cu obligaţia de a-i conferi drept de dispoziţie
şi administrare asupra sumelor de bani.
A mai susţinut autoarea căii de atac că, şi în ipoteza în care prevederea inserată la art. 3.3 din
acordul părţilor ar fi considerată o clauză penală, prin raportare la cuantumul sumei la plata căreia
instanţa de apel a obligat-o, precum şi la lipsa prejudiciului patrimonial efectiv suferit de intimată,
dublat de conduita acesteia, care a majorat în mod artificial numărul zilelor de întârziere prin propria
atitudine, se impune constatarea caracterului vădit excesiv al acestei clauze, ca urmare a încălcării
principiului proporţionalităţii prestaţiilor în cadrul contractelor sinalagmatice.
a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5), art. 16, art. 22
alin. (2), art. 476, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, deşi nu i-a fost permisă administrarea
probei cu înscrisuri, care era pe deplin admisibilă în condiţiile art. 254 C.proc.civ., în mod nelegal a
reţinut instanţa de apel că nu şi-a probat criticile din apel şi apărările cu privire la apelul incident.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., autoarea căii de
atac a arătat că, deşi instanţa de apel a indicat cu numeroase ocazii raţiunea instituirii penalizării de
5.000 euro/zi de întârziere din perspectiva sa, respectiv aceea de asigurare a transparenţei între părţile
acordului şi a reţinut că recurenta şi-a informat cocontractantul atât în ceea ce priveşte plata efectivă,
cât şi în ceea ce priveşte utilizarea acesteia, în mod inexplicabil şi contradictoriu a apreciat că
neexecutarea s-a prelungit până la momentul recepţiei lucrărilor.
La 23.10.2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în temeiul art. 184
alin. (1) şi (2) C.proc.civ., excepţia tardivităţii cererii transmise la 25.06.2020 şi excepţia
684
inadmisibilităţii motivelor de recurs dezvoltate prin aceasta, care, în opinia sa, au fost invocate
pentru prima dată în recurs. De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a
avocatului care a semnat memoriul iniţial de recurs şi excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa
motivelor de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
La 19.11.2020 autoarea căii de atac a răspuns la întâmpinare.
Potrivit dispozițiilor art. 493 C.proc.civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității
în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor; ambele părți și-au exprimat punctul de
vedere cu privire la raport.
Prin încheierea din 10.11.2021, excepţiile lipsei calității de reprezentant și nulităţii recursului
au fost respinse, iar recursul a fost admis în principiu, potrivit art. 493 alin. (7) C.proc.civ.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de
nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:
Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că excepția tardivității depunerii memoriului
denumit ,,Dezvoltarea motivelor de recurs”, invocată de intimată, nu reprezintă o excepție proprie
recursului, întrucât efectul excepţiei procesuale a tardivității trebuie să conducă, așa cum rezultă din
art. 248, coroborat cu art. 494 C.proc.civ., spre constatarea tardivității căii de atac a recursului, însă,
prin excepția invocată, se urmărește înlăturarea doar a unora dintre criticile din recurs.
Mai mult, răspunzând acestei apărări, instanța supremă subliniază că declararea recursului
anterior comunicării hotărârii atacate nu este de natură să atragă decăderea părții din dreptul de a
depune motive noi de recurs, în măsura în care acestea sunt formulate în termenul legal prevăzut
pentru exercitarea și motivarea căii de atac, calculat, potrivit art. 468 alin. (3), raportat la art. 485
alin. (1) C.proc.civ. și care, în speță, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același Cod, s-a
împlinit ulterior depunerii suplimentului la memoriul de recurs, respectiv la 26.06.2020.
Alegațiile intimatei privind data comunicării deciziei nu pot fi reținute, în măsura în care
actele dosarului nu relevă că autoarea căii de atac a primit sub semnătură o copie a deciziei recurate
la 22.05.2020, pe cererea depusă în acest sens fiind consemnat doar că aceasta se va elibera după
verificare.
Nici lipsa mențiunii de la art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. din cererea de recurs depusă nu
este de natură să conducă spre aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (1) C.proc.civ., în
măsura în care, așa cum s-a reținut, motivele au fost depuse cu respectarea termenului legal.
Prin întâmpinarea depusă, intimata a mai solicitat înlăturarea motivelor de recurs care vizează
recalificarea naturii juridice a clauzei penale cuprinse în art. 3.3 par. 4 din acordul de asociere și
caracterul excesiv al clauzei penale, ca inadmisibile, susținând că aceste critici nu au fost deduse
judecății instanțelor de fond, ci au fost invocate pentru prima oară în recurs.
Potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi
primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au
fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
Din verificările proprii, Înalta Curte constată că motivele de casare evocate mai sus au fost
invocate omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.
Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de față, deşi ele puteau fi
sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este
aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.
Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei
recurate.
Aceleași concluzii se impun și pentru criticile autoarei căii de atac care se referă la
prevederile art. 1.534 C.proc.civ., respectiv nerespectarea de către intimată a obligației de punere în
întârziere cu privire la obligația neexecutată și decăderea acesteia din dreptul de a mai formula o
pretenție în legătură cu clauza penală, la cedarea dreptului de dispoziție și de administrare a sumelor
685
de bani destinate asocierii, la asigurarea de către autoarea căii de atac a transparenței operațiunilor
efectuate în contul asocierii, în temeiul art. 3.3 par. 5 din acord, întrucât nici acestea nu au fost
supuse analizei instanțelor de fond, deși ar fi putut forma obiect al dezbaterilor în etapele devolutive.
În continuare, prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac critică decizia atacată prin
prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.
În argumentarea incidenței primului motiv de casare, recurenta arată că decizia este nelegală,
întrucât, în mod greșit, la termenul din 14.01.2021 i-a fost refuzată administrarea probei cu înscrisuri,
încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului, reglementat la art. 22 alin. (2) C.proc.civ.,
dreptul său la apărare prevăzut de art. 13 alin. (3) din același Cod, principiile contradictorialității și
nemijlocirii, dar și efectul devolutiv al apelului.
Analiza actelor dosarului și a încheierii din 14.01.2020 demonstrează că administrarea probei
cu înscrisuri a fost propusă de recurentă prin cererea de apel, iar instanța de apel a constatat
decăderea recurentei din dreptul de a o administra, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele art. 254
alin. (2) pct. 2 și 4 C.proc.civ., în condițiile în care înscrisurile propuse ca probe au fost depuse la
dosar chiar la termenul la care cererea de probatoriu a fost formulată, necesitatea administrării
acestei probe putea fi prevăzută la data declarării apelului principal, iar eventuala ei administrare ar fi
determinat amânarea judecății.
Dacă în faţa primei instanţe, dispoziţiile art. 194 lit. e) C.proc.civ., care fac trimitere la art.
150 C.proc.civ., impun ca cererii de chemare în judecată să îi fie alăturate înscrisurile de care
reclamanta înţelege a se folosi în proces, aceste norme nu au incidenţă şi în apel.
Înalta Curte subliniază că art. 482 C.proc.civ. prevede că normele de procedură privind
judecata în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor din urmă.
Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde, sub
sancțiunea decăderii, probele invocate în susținerea apelului.
Așadar, pentru etapa procesuală a apelului legiuitorul a prevăzut un regim derogator de la cel
instituit pentru judecata în primă instanță în ceea ce privește proba cu înscrisuri, în sensul că
sancțiunea decăderii intervine numai în situația în care administrarea acestei probe nu a fost propusă
prin cererea de apel, iar nu şi în cazul în care înscrisurile nu au fost ataşate cererii de apel.
În speţă, atât prin memoriul său de apel, cât şi prin întâmpinarea prezentată în combaterea
apelului incident, S.C. B. S.R.L. (în prezent recurentă) a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Rezultă aşadar, că atât timp cât proba a fost propusă cu respectarea art. 470 C.proc.civ., decăderea nu
putea opera, iar aplicarea acestei sancţiuni s-a realizat cu încălcarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.
În aceste condiții, și circumstanțele reținute de instanță în aprecierea incidenței cazurilor
prevăzute de art. 254 alin. (1) pct. 2 și 4 C.proc.civ. rămân fără efect, în măsura în care situația
premisă pentru analizarea incidenței lor nu există, având în vedere că cererea recurentei de
încuviințare a probei cu înscrisuri era admisibilă.
Distinct de acest aspect, se reține că administrarea probelor la cel de-al doilea termen de
judecată nu poate fi reținută ca fiind de natură a conduce la amânarea judecății cauzei, în condițiile în
care la primul termen, judecata apelului și implicit discutarea probatoriului au fost amânate pentru a
da posibilitate intimatei să achite taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident.
Din această perspectivă, nu se poate aprecia că administrarea acestei probe ar fi tergiversat
soluționarea cauzei, de vreme ce propunerea ei s-a făcut prin cererea de apel, amânarea judecății nu
s-a realizat din culpa recurentei, iar discutarea acesteia s-a realizat la primul termen la care părțile
puteau formula concluzii.
În aceste condiții, prin înlăturarea în mod nelegal a probei cu înscrisuri recurentei i s-a cauzat
o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea
cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru a se asigura părților dreptul la apărare.
686
Cu privire la pretinsa încălcare de către instanța de prim control judiciar a rolului activ al
judecătorului, Înalta Curte notează că rolul activ al judecătorului în procesul civil urmărește, de
regulă, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu
numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia.
Distinct de faptul că potrivit art. 254 alin. (6) C.proc.civ., lipsa ordonării de probe din oficiu
de către instanță nu poate fi invocată de părți în căile de atac, conform alin. (5) din același articol,
ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligație pentru judecător, ci doar o facultate.
Prin urmare, greșit apreciază recurenta că rolul activ al instanței de judecată presupunea
obligația acesteia de a-i pune în vedere să depună înscrisuri în dovedirea momentului la care
obligația principală a devenit imposibil de executat.
Pe de altă parte, autoarea căii de atac a beneficiat în etapa procesuală anterioară de asistență
juridică de specialitate, argument suplimentar pentru care instanța de prim control judiciar a apreciat
în mod justificat că nu se putea substitui acesteia în detrimentul părții adverse.
Contrar opiniei recurentei, sarcina probei în ceea ce privește destinația sumelor încasate de la
beneficiar și dovada ipotezei prevăzute de art. 1.557 C.civ. îi reveneau, în condițiile art. 249
C.proc.civ.
Or, în măsura în care prin apărările sale a susținut că sumele au fost utilizate pentru plata
furnizorilor asocierii și că data până la care penalitatea ar fi putut să fie acordată era cea la care
aceștia au fost plătiți, proba acestor afirmații incumbă autoarei căii de atac.
Nici critica referitoare la nesocotirea principiilor contradictorialității și nemijlocirii nu poate
fi primită, întrucât din argumentele dezvoltate nu se pot desprinde elemente care să vizeze o
încălcare a acestora, atât timp cât cererea de probatoriu a fost pusă în discuția părților, potrivit
încheierii din 14.01.2020, iar părții i-a fost asigurat, din această perspectivă, dreptul la apărare.
Asupra pretinsei încălcări a efectului devolutiv al apelului, instanţa supremă constată că
argumentele părții sunt lipsite de fundament, întrucât decizia atacată cuprinde situația de fapt, așa
cum a fost reținută de instanța devolutivă, fiind expusă pe larg la filele 14-15 din decizie.
În continuare, procedând la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma motivului de
nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat
din perspectiva celei de-a doua ipoteze pe care o reglementează, respectiv cea a existenței unor
considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate.
În motivare, recurenta a afirmat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii atât în ceea
ce privește considerentele reținute de instanța de prim control judiciar la respingerea apelului său, cât
și în privința celor reținute în privința admiterii apelului incident declarat de intimată.
Se cuvine subliniat că, în limita în care motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 6 C.proc.civ. a fost invocat, nu orice pretinsă contradicție regăsită în considerentele unei hotărâri
judecătorești fundamentează casarea ei; în realitate, contradicția motivelor trebuie să fie de o
asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.
Analizând motivele pretins contradictorii avute în vedere la respingerea apelului principal,
Înalta Curte notează că acestea au fost reținute de instanța de prim control judiciar în analiza
condițiilor prevăzute de art. 1.556 C.civ. și a pretinsei cauze justificative de neexecutare a obligației în
litigiu.
Astfel, referirile instanței la angajarea răspunderii contractuale a recurentei de către autoritatea
contractantă și sancțiunile contractuale care i-ar fi putut fi aplicate în situația în care aceasta ar fi
refuzat semnarea instrumentelor de plată au fost prezentate în cadrul raționamentului său juridic,
expus pentru înlăturarea criticii recurentei referitoare la cauza neîndeplinirii obligației sale.
Aceste considerente nu sunt contradictorii, ci ele converg spre soluția dată de către instanța de
prim control judiciar pretinsei cauze exoneratoare de răspundere.
687
Nici argumentele expuse de instanța de apel la pag. 17, par. 2 din decizie și cele de la pag. 18,
par. 5 și 7 nu sunt contradictorii, în măsura în care se referă la o situație ipotetică, neconfirmată în
cuprinsul deciziei atacate, ci a fost menționată pentru a evidenția faptul că autoarea căii de atac nu
era exonerată de la îndeplinirea obligației în litigiu, chiar și în situația în care partea adversă ar fi fost
informată asupra operațiunilor aferente proiectului.
Nici pretinsa contradicție între argumentele instanței de apel de la pag. 18, par. 7 și pag. 16,
par. 5 și 6 nu poate fi reținută, întrucât, așa cum a constatat și instanța de prim control judiciar, art.
3.10.1 par. 4 din acord se referă la dreptul părții care și-a executat obligația de a decide liber numai
cu privire la forma și modalitatea de executare a lucrărilor aferente proiectului și nu la orice aspecte
convenite de părți prin acordul de asociere.
În schimb, este fondată critica recurentei îndreptată împotriva dispoziției date apelului
incident, întrucât întreaga construcție a raționamentului juridic al instanței de apel este fundamentată
pe rațiunea instituirii clauzei penale, care vizează asigurarea transparenței, controlului și dreptului la
informare al intimatei asupra executării proiectului sub aspectul componentei financiare și pe
împrejurarea că penalitatea se acordă până la momentul când obligația neîndeplinită a devenit
imposibil de executat.
În stabilirea acestui moment, curtea de apel a avut în vedere data recepției finale a lucrărilor,
care, raportat la obiectul și scopul asocierii, excedează perioada în care obligația neexecutată putea fi
îndeplinită, respectiv cea în care obiectul asocierii urma a se realiza.
Înalta Curte subliniază că, aşa cum rezultă din art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul
privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepţia
finală este ultima etapă a recepţiei unei construcţii, care, spre deosebire de recepţia la terminarea
lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanţie.
Instituirea recepţiei în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar
recepţia finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanţie, în care este urmărit
modul de comportare a construcţiei şi sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor
necorespunzătoare calitativ. Aşadar, data recepţiei finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor, ci
este, întotdeauna, ulterioară.
Din această perspectivă, considerentele instanței de prim control judiciar sunt contradictorii și
contravin atât art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin
H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, cât și dispozițiilor art. 1.540 alin. (2) C.civ., întrucât
executarea obligației de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă, care trebuia
efectuată pentru a asigura controlul plăților realizate din contul asocierii, nu putea avea loc decât
până la data finalizării execuției lucrărilor.
Prin urmare, sunt întemeiate susținerile recurentei, întrucât elementul temporal ce determină
imposibilitatea executării obligației de plată coincide cu finalizarea proiectului pentru care părțile s-
au asociat și nu cu recepția finală a lucrărilor de către beneficiarul lor, care este ulterioară.
În continuare, în ceea ce privește susținerile recurentei subsumate cazului de casare prevăzut
de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se cuvine subliniat că, în principiu, incidența ipotezei
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. determinată de nelegalitatea înlăturării probei cu
înscrisuri, nu ar mai impune un examen al criticilor circumscrise motivului privind încălcarea
normelor de drept material, întrucât efectele casării deciziei sub acest aspect plasează procesul în
momentul discutării și încuviințării probatoriului în apel. Însă, în speță, întrucât prin administrarea
probei cu înscrisuri se urmărește probarea altor elemente decât a celor sesizate în temeiul motivului
de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (care vizează soluția pronunțată de
instanța de apel asupra excepției de neexecutare, condițiilor activării clauzei penale, cauzei
exoneratoare de răspundere), Înalta Curte constată că dispoziția de casare ce urmează a fi pronunțată
pentru cele ce preced nu se reflectă și asupra dezlegărilor date de instanța de apel asupra aspectelor
688
criticate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motiv
pentru care vor fi analizate în cele ce succed.
Înainte de a proceda la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma motivului de
nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., instanța supremă consideră util ca, pentru
facilitarea deplinei înțelegeri a considerentelor de faţă, să noteze că, așa cum s-a reținut în etapele
anterioare, devolutive, premisa apariţiei procesului între părţi constă în încheierea de către acestea, la
26.03.2013, a unui acord de participare în comun la realizarea obiectivului ,,Lucrări la sursele de apă
și stațiile de epurare C.”.
În temeiul art. 3.3 par. 1 din acordul sus-menționat, părțile au deschis un cont comun la o
instituție bancară pentru ca plățile efectuate de beneficiarul lucrărilor executate să fie virate în acesta.
La art. 3.3 par. 3 din același acord, părțile au prevăzut ca în situația în care din orice motiv,
plățile și încasările lucrărilor ar urma să fie efectuate de către beneficiar în alt cont decât cel al
asocierii, pârâta, în calitate de lider al asocierii, să transfere toate plățile în contul comun în termen
de 5 zile de la primirea lor, în caz contrar, potrivit art. 3.3 par. 4 din acord, urmând a achita o
penalizare de 5.000 euro pentru fiecare zi de întârziere.
Invocând neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a transfera în contul comun al asocierii
sumele încasate de aceasta de la autoritatea contractantă, reclamanta a inițiat prezentul demers
judiciar, solicitând obligarea părții adverse la plata penalizării prevăzută de art. 3.3 par. 4 din acord.
Încercând să justifice neîndeplinirea obligației, pârâta a invocat excepția de neexecutare,
precizând că nici partea adversă nu şi-a îndeplinit obligația de a constitui aportul și garanțiile stabilite
în sarcina sa prin acordul de asociere în participație, fiindu-i suspendat dreptul de vot.
Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata penalității pentru fiecare zi
de întârziere până la data promovării acțiunii, reținând că, în ceea ce privește solicitarea de acordare
a lor până la îndeplinirea obligației în litigiu, partea nu a făcut dovada existenței sumei în contul
liderului asocierii.
Excepția de neexecutare a fost înlăturată, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile
prevăzute de art. 1.556 alin. (1) C.civ., obligațiile pretins neexecutate nefiind corelative și
interdependente.
În calea de atac devolutivă, instanța de prim control judiciar a respins apelul principal
declarat de pârâtă, a admis apelul incident al reclamantei și a schimbat hotărârea primei instanțe, în
sensul că a obligat pârâta la plata penalității inserate în clauza penală până la data recepției finale a
lucrărilor ce au făcut obiectul contractului încheiat cu autoritatea contractantă.
Pentru a decide astfel, a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru
invocarea excepției de neexecutare, că în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru activarea clauzei
penale, titulara acțiunii fiind scutită, în temeiul art. 1.538 alin. (4) C.civ., de a proba prejudiciul, că
pârâta nu a făcut dovada incidenței cauzei exoneratoare de răspundere și că în raport cu art. 1.557
C.civ., aceasta este obligată să achite despăgubirile până la data recepției finale a lucrărilor.
Un prim set de critici aduse de recurentă deciziei din apel vizează soluția dată de instanța de
prim control judiciar excepției de neexecutare.
În argumentare, autoarea căii de atac a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a
prevederilor art. 1.266-1.270 C.civ., respectiv a regulilor de interpretare a contractelor, atunci când a
analizat conţinutul clauzelor stipulate în acordul de asociere pentru a stabili caracterul interdependent
și corelativ al obligațiilor.
Răspunzând acestor susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect
regulile instituite de textele de lege sus-menționate, statuând că interpretarea contractului se face
după voinţa concordantă a părţilor şi dând eficiență, deopotrivă, principiului interpretării sistematice.
Cercetând ansamblul clauzelor contractului, instanţa de apel a stabilit voinţa reală a părţilor la
încheierea asocierii, în ceea ce privește obligațiile contractuale și clauza penală, reținând în esență că,
689
raportat la clauzele contractuale, pe care le-a și evocat, nu se poate reține că obligația de a constitui
aportul este corelativă celei de a vira sumele de bani încasate de liderul asocierii de la beneficiarul
lucrărilor, cele două obligații nefiind interdependente.
În atare situație, argumentele recurentei nu pot fi reținute, având în vedere că instanța de apel,
dând eficiență regulilor de interpretare a contractului instituite prin textele de lege pretins încălcate, a
stabilit că executarea obligației pârâtei de a vira suma de bani era independentă de îndeplinirea
obligației reclamantei de a constitui aportul.
Prin criticile sale, autoarea căii de atac încearcă să impună instanței de recurs propria
interpretare a contractului care, însă, nu poate fi primită.
În realitate, chiar referindu-se la dispoziţiile art. 1.266 şi art. 1.267 C.civ., recurenta nu a
demonstrat încălcarea acestor dispoziții legale în faza apelului prin statuări contrare voinţei reale a
părţilor, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci
urmărește numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii şi tinde, în
realitate, la noi statuări de fond.
Subsumat criticii privind soluția dată excepției de neexecutare, recurenta a susținut
îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.556 C.civ. din perspectiva a trei aspecte: suspendarea
dreptului de vot și acces la profit al intimatei, aspect care, în opinia sa, îi conferea drept de decizie
exclusiv asupra operațiunilor și modificărilor de operare ale contului comun, lipsa dovezii
îndeplinirii propriilor obligații de către intimată și caracterul esențial al celor două obligații pentru
îndeplinirea obiectului asocierii.
Excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare pus la dispoziția părții căreia i se
pretinde îndeplinirea obligației ce îi revine, fără ca partea care solicită executarea să-și îndeplinească
propriile obligații.
Interpretarea art. 1.556 C.civ., coroborat cu art. 1.555 alin. (1) C.civ., relevă că această
excepție poate fi invocată pentru obligații corelative și interdependente care reclamă executarea lor
simultană. Așadar, pentru ca excepția de neexecutare să poată fi opusă cu succes, legea impune
existența unei legături de interdependenţă între obligațiile părților.
În speță, obligația intimatei de a constitui aportul și garanțiile asocierii este o obligație
independentă, executarea acesteia nefiind condiționată sau imposibil de executat în situația
neexecutării obligației recurentei-pârâte de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă
în contul asocierii, cele două obligații având cauze diferite.
Astfel, obligația de a constitui aportul derivă chiar din obiectul contractului, cel de a executa
lucrările aferente proiectului, iar obligația de a transfera banii în contul asocierii are drept cauză
necesitatea de a asigura transparența și controlul operațiunilor efectuate prin contul asocierii și
informarea intimatei, în calitate de asociat minoritar.
În aceste condiții, nu poate fi primită teza recurentei potrivit căreia cele două obligații ar fi
corelative și interdependente, în măsura în care executarea uneia nu este afectată sau condiționată de
executarea celeilalte.
Nici alegațiile autoarei căii de atac întemeiate pe pretinsul său drept de dispoziție asupra
contului asocierii nu sunt întemeiate, având în vedere că acesta privește dreptul de a dispune de acest
cont și nu obligația de a transfera sumele încasate în contul comun.
Prin urmare, este corectă și în acord cu dispozițiile legale concluzia instanței de apel în sensul
că excepția de neexecutare, astfel cum a fost invocată, nu poate determina paralizarea demersului
judiciar al intimatei, atât timp cât obligațiile reclamate nu se află într-o legătură de interdependență.
În ceea ce privește considerentele deciziei atacate referitoare la exigibilitatea celor două
obligații, Înalta Curte reține că ele nu au caracter decizoriu în înlăturarea excepției de neexecutare, ci
au fost expuse în mod suplimentar, în prezentarea raționamentului juridic ce a condus instanța de
apel la pronunțarea deciziei.
690
Un alt aspect criticat din decizia atacată privește sancțiunile contractuale menționate de
instanța de prim control judiciar, ce puteau fi aplicate intimatei, pentru neîndeplinirea propriei
obligații.
Deși autoarea căii de atac reclamă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material,
susținerile prezentate în argumentarea lui sunt, în realitate, de netemeinicie, întrucât privesc situația
de fapt și probatoriul administrat și nu cuprind o prezentare a textelor de lege pretins încălcate și a
elementelor în raport cu care aplicarea lor ar fi fost greșită.
În atare condiții, ele excedează sfera motivului de nelegalitate invocat în calea extraordinară
de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.
Un alt set de critici vizează condițiile răspunderii civile contractuale, în argumentarea cărora
recurenta a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1.350 alin. (2), art.
1.531-1.537, art. 1.540, art. 1.547, art. 1.555 şi art. 1.556 C.civ., prin raportare la clauza cuprinsă în
art. 3.3 par 4 din contract. În acest sens, a susținut că soluționarea căii de atac devolutive s-a realizat
fără o verificare a îndeplinirii condițiilor referitoare la prejudiciu, punerea în întârziere a debitorului,
culpa acestuia, excepția de neexecutare și că întrunirea lor nu a fost dovedită.
Într-un prim considerent, Înalta Curte precizează că va examina doar observaţiile recurentei
care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a
probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi
extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C.proc.civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre
cele de eventuală netemeinicie.
Aceasta, deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție
(fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu
însă și pentru ca părțile să supună instanțelor astfel învestite orice nemulțumire asupra hotărârii
anterioare.
De aceea, Înalta Curte nu va analiza argumentele recurentei privind elementele probatorii
care vizează condițiile răspunderii civile contractuale și cauza exoneratoare de răspundere, caracterul
pretins disproporționat al clauzei penale, îndeplinirea obligației de a asigura transparența și
informarea celeilalte părți cu privire la operațiunile efectuate în contul asocierii, corespondența
părților, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.540 și art. 1.547 C.civ. din perspectiva riscurilor la
care ar fi fost expus proiectul în situația neachitării sumelor datorate furnizorilor și a obligației
recurentei de a derula proiectul cu diligența unui bun administrator, căci acestea presupun un examen
al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestor aspecte au
intrat în puterea lucrului judecat. Totodată, nu vor fi examinate nici criticile invocate omisso medio,
aşa cum au fost prezentate mai sus.
Analizând susținerile părții recurente privind încălcarea prevederilor art. 1.350, 1.531-1.537
C.civ., Înalta Curte reține că art. 1.538 alin. (1) C.civ. definește clauza penală ca fiind cea prin care
părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației
principale, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie
executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală.
Contrar susținerilor recurentei, interpretarea textului de lege conduce la concluzia că dreptul
de opțiune între executarea silită în natură a obligației și cea a clauzei penale aparține creditorului
obligației neîndeplinite.
Acest aspect rezultă şi din interpretarea coroborată a textului menționat cu prevederile art.
1.539 C.civ. care interzice cumulul executării în natură cu plata penalității, cu excepția cazului în
care penalitatea este prevăzută pentru executarea obligației cu întârziere ori nu la locul stabilit.
691
În speță, cum părţile au cuantificat anticipat prejudiciul produs în caz de neexecutare a
obligaţiilor asumat, în mod legal instanța de apel a reţinut că în raport cu dispozițiile art. 1.538 alin.
(4) C.civ., dovada neexecutării obligaţiei o scuteşte pe intimată de proba prejudiciului.
Prin urmare, stabilind că nu există o cauză exoneratoare de răspundere a autoarei căii de atac
pentru neîndeplinirea obligației asumate și că părțile au evaluat anticipat prejudiciul creditorului
acestei obligații neîndeplinite, în mod corect, dând eficiență prevederilor art. 1.270 C.civ., a reținut
că pârâta datorează penalizarea prevăzută de art. 3.3 par. 4 din acordul de asociere.
Tot ca efect al obligativității contractului, clauza penală nu poate face obiectul unei aprecieri
din partea instanței de judecată pe criterii de echitate decât în limitele expres prevăzute de art. 1.541
C.civ., care însă nu instituie o obligație de a reduce clauza, ci doar o facultate pentru judecător.
Mai mult, demersul judiciar al intimatei-reclamante s-a fundamentat pe neexecutarea
obligaţiei asumate de recurenta-pârâtă, aspect necontestat de autoarea căii de atac, care, atât timp cât
s-a produs, nu poate conduce la suprimarea clauzei penale ca vădit excesivă, în caz contrar, aceasta
ar fi lipsită de una din funcțiile sale principale, și anume cominatorie.
Având în vedere considerentele expuse mai sus și constatând incidența motivelor de
nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și
art. 497 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia civilă atacată și a trimis cauza pentru o nouă
judecată instanței de apel.
Revine instanței de prim control judiciar, ca în rejudecare, să analizeze cererea recurentei de
încuviințare a administrării probei cu înscrisuri în acord cu dezlegările date sub acest aspect. De
asemenea, aceasta urmează să stabilească momentul la care obligația recurentei-pârâte de a transfera
în contul comun sumele încasate de la autoritatea contractantă a devenit imposibil de executat în
raport cu perioada de executare a obiectului contractului dintre părți și ținând cont de considerentele
obligatorii prezentate mai sus și de ansamblul probator al cauzei.
31. Acțiune în pretenții formulată de furnizorul energiei electrice. Incidența dispozițiilor art.
1414 Cod civil în privința exigibilității obligației de plată. Efecte

H.G. nr. 1007/2004, art. 156 alin. (1), (3)
Ordin A.N.R.E. nr. 64/2014, art. 87 alin. (3)
C.civ., art. 1414
În cazul constatării de către furnizorul de energie electrică a unor erori în cuprinsul

facturilor emise, acesta este obligat să le anuleze şi să emită noi facturi, cu decalarea
corespunzătoare a termenului de plată. Astfel, până la emiterea de către furnizor a unor facturi
conforme, este amânată exigibilitatea obligaţiei de plată.
Neîntrunirea cerinţei caracterului exigibil al creanței atrage incidenţa art. 1.414 C.civ.,
conform căruia „ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar
692
ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este
supus restituirii.”
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, Secţia I civilă la

18.06.2020, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin
hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 210.826,79 lei, reprezentând
energia electrică consumată şi neachitată, la care se adaugă dobânda penalizatoare şi cheltuielile de
judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 8756/18.11.2020, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, Secţia I civilă a
admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 27.01.2021 şi repartizat
Secţiei a VI-a civile.
Prin sentinţa civilă nr. 695/16.03.2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis
acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 210.826,79 lei, cu titlu de
contravaloare a energiei electrice consumate şi neachitate şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de
5.322 lei.
Pârâtul a declarat apel împotriva acestei din urmă sentinţe, calea ordinară de atac fiind
respinsă ca nefondată, prin decizia civilă nr. 1741/06.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Secția a V-
a civilă.
Împotriva deciziei din apel, pârâtul a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ei şi
trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
În motivare, recurentul-pârât a arătat că facturile fiscale seria 18MF nr.
14165788/03.12.2018, seria 19MI nr. 01244987/05.02.2019, seria 19MI nr. 05313257/03.05.2019 au
fost emise eronat pentru adresa locului de consum din Brăneşti, str. (...), jud. Ilfov şi pentru o serie de
contor montat la o altă adresă, în str. (...), serie care poartă nr. 18G14570110082633.
A susţinut că deşi intimata-reclamantă a recunoscut aceste neregularităţi, a continuat să emită
facturi pentru acelaşi loc de consum şi aceeaşi serie de contor.
În acest context, autorul recursului a subliniat că instanţa de apel trebuia să analizeze
incidenţa art. 1.556 alin. (1) C.civ. din perspectiva exigibilităţii sumelor pretinse în cauză şi a
dispoziţiilor art. 156 alin. (3) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori,
aprobat prin H.G. nr. 1.007/2004 şi art. 87 alin. (3) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice
la clienţii finali, aprobat prin Ordinul nr. 64/2014.
Astfel, a învederat că recunoaşterea de către intimata-reclamantă a existenţei unor erori în
cuprinsul facturilor atrage obligaţia acesteia de a emite facturi conforme şi, implicit, decalarea
termenului de plată a contravalorii lor.
În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului
pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege.
Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă la termenul de astăzi, pentru motivele expuse în
practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale
incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul-pârât susţine, în esenţă, că recunoaşterea de către intimata-reclamantă a existenţei
unor erori în cuprinsul facturilor atrage obligaţia acesteia de a emite facturi conforme şi, implicit,
implică decalarea termenului de plată a contravalorii lor.
693
Aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
Pentru a facilita deplina înţelegere a prezentei decizii se impune evocarea succintă a
raporturilor contractuale dintre părţi şi a aspectelor factuale relevante reţinute de instanţele
devolutive, în raport cu care urmează a fi verificată corecta aplicare a legii.
Astfel, între părţi au fost încheiate contractul de furnizare a energiei electrice nr.
2204221224/19.12.2012 şi actul adiţional din 16.05.2014, în baza cărora au fost emise facturile seria
18MF nr. 14165788/03.12.2018, seria 19MI nr. 01244987/05.02.2019 şi seria 19MI nr.
05313257/03.05.2019, pentru plata contravalorii energiei electrice aferente perioadei cuprinse între
01.07.2017 şi 17.02.2019.
Ca urmare a contestării acestor facturi, intimata-reclamantă a constatat existenţa unor erori în
cuprinsul lor, în sensul indicării eronate a locului de consum şi a seriei de contor.
Faţă de obiectul raportului contractual dintre părţi, constând în furnizarea energiei electrice,
se impune verificarea caracterului exigibil al creanţei pretinse prin prisma normelor speciale
aplicabile acestui raport juridic.
Astfel, potrivit art. 156 alin. (1) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la
consumatori, aprobat prin H.G. nr. 1.007/2004, în vigoare la data încheierii contractului, „în cazul în
care un consumator contestă valoarea unei facturi şi comunică acest fapt furnizorului în termen de 15
zile de la primirea ei, furnizorul este obligat să analizeze corectitudinea contestaţiei şi în termen de
10 zile de la primirea contestaţiei să comunice consumatorului rezultatul analizei”, iar conform alin.
(3) al aceluiaşi articol, „dacă furnizorul constată că factura iniţială a fost greşită, emite o nouă factură
consumatorului, cu decalarea corespunzătoare a termenului de plată.”
Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 87 alin. (3) din Regulamentul de furnizare a energiei
electrice la clienţii finali, aprobat prin Ordinul nr. 64/2014 al preşedintelui Autorităţii Naţionale de
Reglementare în Domeniul Energiei, în vigoare până la 06.01.2020, care prevede că „în situaţia în
care furnizorul constată că respectiva contestaţie este întemeiată, comunică acest lucru clientului
final, precum şi faptul că factura iniţială a fost greşit calculată; în acest caz anulează factura
respectivă şi emite o nouă factură, cu decalarea corespunzătoare a termenului de plată.”
Analiza acestor dispoziţii relevă că, în cazul constatării de către furnizorul de energie
electrică a unor erori în cuprinsul facturilor emise, acesta este obligat să le anuleze şi să emită noi
facturi, cu decalarea corespunzătoare a termenului de plată.
Astfel, până la emiterea de către furnizor a unor facturi conforme, este amânată exigibilitatea
obligaţiei de plată.
Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că deşi intimata-reclamantă a
recunoscut existenţa unor erori în cuprinsul facturilor seria 18MF nr. 14165788/03.12.2018, seria
19MI nr. 01244987/05.02.2019 şi seria 19MI nr. 05313257/03.05.2019, aceasta şi-a fundamentat
pretenţiile deduse judecăţii pe aceleaşi facturi.
Or, potrivit normelor evocate anterior, intimata-reclamantă era obligată să anuleze facturile
neconforme şi, ulterior, să emită altele, cu indicarea corectă a locului de consum şi a seriei de contor.
În consecinţă, exigibilitatea obligaţiei de plată a energiei electrice aferente perioadei cuprinse
între 01.07.2017 şi 17.02.2019 a fost amânată, urmând a se împlini după 15 zile de la data emiterii
unor facturi conforme, potrivit clauzei stipulate la art. 11.1 din contractul părţilor.
În acest context, aprecierea instanţei de apel în sensul că neexecutarea obligaţiei de a emite
facturi conforme este de mică însemnătate este irelevantă în cauză din moment ce creanţa pretinsă în
temeiul unor facturi neconforme nu întruneşte cerinţa caracterului exigibil.
694
Neîntrunirea acestei cerinţe atrage incidenţa art. 1.414 C.civ., conform căruia „ceea ce este
datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de
bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.”
Prin urmare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că decizia atacată este nelegală, fiind
astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motiv pentru care, în
temeiul art. 496 şi art. 497 teza I C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis
cauza curţii de apel, spre o nouă judecată.
Notă: Hotărârea Guvernului nr. 1007/2004 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice
la consumatori a fost abrogat, la data de 30 octombrie 2014, prin Hotărârea Guvernului nr. 934/2014 şi
înlocuit de Ordinul A.N.R.E. nr. 64/2014 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice la
clienţii finali;
Ordinul A.N.R.E. nr. 64/2014 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice la
clienţii finali a fost abrogat abrogat şi înlocuit prin Ordinul A.N.R.E. nr. 235/2019 la data de 06 ianuarie 2020.
III. Contracte
32. Contract de servicii de consultanță. Acţiune în răspundere civilă contractuală având ca

obiect plata onorariului de succes. Greşita aplicare a regulilor de interpretare a contractului
C.civ., art. 1170, art. 1266 alin. (1)-(2), art. 1267, art. 1321, art. 1322, art. 1481, art. 1634
Potrivit art. 1266 alin. (1) C.civ., contractele se interpretează după voința concordantă a
părților şi nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1267 din
același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din
ansamblul contractului.
Intenția legislatorului a fost ca atunci când se procedează la interpretarea unei clauze să nu
se extragă din contextul convențional respectiva stipulație contractuală, mai cu seamă dacă astfel se
intră în contradicţie cu înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Aceasta, întrucât numai prin
cercetarea ansamblului contractului se poate ajunge la stabilirea voinţei comune a părţilor, regula
din art. 1267 completând, de altfel, regula de interpretare după voinţa concordantă a părţilor.
Prin urmare, pentru determinarea înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului nu doar
că este permisă, ci chiar legiuitorul impune, prin alin. (2) al art. 1266 C.civ., să se recurgă la
elementele de raportare enumerate de această din urmă normă, și anume: scopul contractului,
negocierile purtate de părţi, practicile stabilite între acestea şi comportamentul lor ulterior
încheierii contractului.
Astfel, în condițiile în care voința părților unui contract de servicii de consultanță imobiliară
pentru managementul de proiect a fost aceea de a stipula plata unui onorariu suplimentar doar în
cazul implementării cu succes a proiectului manageriat de consultant, extinderea aplicabilității
clauzei şi pentru ipoteza vânzării terenului în starea lui iniţială, respectiv ca teren arabil, reprezintă
o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 1266 şi 1267 C.civ.

695
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de
10.08.2020, sub dosar nr. x/3/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B.
S.R.L., C. şi D., solicitând instanţei obligarea societăţii pârâte la plata debitului principal, în cuantum
de 631.726,75 lei, la care se adaugă penalităţi de întârziere conform contractului, în cuantum de
286.670 lei, rezultând o creanţă totală în cuantum de 918.397 lei; obligarea pârâtului C. la plata
debitului principal în cuantum de 126.632,93 lei, la care se adaugă penalităţi de întârziere conform
contractului, în cuantum de 49.372 lei, rezultând o creanţă totală în cuantum de 177.005 lei;
obligarea pârâtului D. la plata debitului principal în cuantum de 39.765,06 lei, la care se adaugă
penalităţi de întârziere conform contractului, în cuantum de 16.132 lei, rezultând o creanţă totală în
cuantum de 55.897 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata tuturor
cheltuielilor de judecată generate de acest litigiu.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 şi 1516 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 714 din 16 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a
respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a
sumei de 14.622,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea atacată
Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1540/A/2021 din 14
octombrie 2021, a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.
714 din 16 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în
sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către
reclamantă a sumei de 631.726,75 lei reprezentând onorariu lunar şi comision de succes, a sumei de
286.670 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 12.788,97 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată fond; a obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 127.632,93 lei reprezentând
onorariu lunar şi comision de succes, a sumei de 49.372 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi a
sumei de 4.645,10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată fond; a obligat pârâtul D. la plata către
reclamantă a sumei de 39.765,06 lei reprezentând onorariu lunar şi comision de succes, a sumei de
16.132 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 2.222,94 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată fond.
II. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., ambii solicitând
casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
1. Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.
Întemeindu-şi calea de atac pe pct. 5, 6 şi 8 ale alin. 1 al art. 488 C.proc.civ., recurenta-pârâtă
S.C. B. S.R.L. a dezvoltat următoarele critici:
Hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., motiv de
nelegalitate ce priveşte soluţia dată cu privire la o parte din debitul solicitat de reclamanta-intimată,
în calitate de prestator, constând în onorariul lunar facturat ulterior vânzării terenului.
Instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că actul juridic semnat de părţi - contractul de
servicii de consultanţă imobiliară pentru mangementul de proiect din 3 aprilie 2018 - nu a încetat la
data de 23 ianuarie 2020, iar, pe de altă parte, pentru a justifica onorariul solicitat de prestator
ulterior vânzării terenului, a făcut aplicarea unor prevederi contractuale referitoare la ipoteza încetării
convenţiei înainte de termenul stabilit. Prin urmare, dacă respectivul contract nu a încetat, cum
susţine iniţial instanţa, nu se putea constata incidenţa clauzei penale, iar pretenţiile prestatorului,
întemeiate pe acest considerent, nu puteau fi admise.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta a
arătat că motivul indicat de prestator la data introducerii cererii de chemare în judecată şi menţinut pe
tot parcursul litigiului a fost acela că părţile ar fi fost în prezenţa unui contract activ. Nu s-au invocat
696
niciodată prevederile cap. VIII din contract, referitoare la o presupusă clauză penală incidentă în
situaţia încetării premature a contractului.
Or, constatându-se pentru prima dată prin hotărârea instanţei de apel incidenţa unei astfel de
clauze, societatea pârâtă a fost în imposibilitate de a combate acest argument, încălcându-se astfel
principiul contradictorialităţii procesului civil şi principiul multiplelor grade de jurisdicţie, instanţa
procedând contrar prevederilor alin. 6 al art. 14 C.proc.civ.
Prin menţionarea, pentru prima dată, în hotărârea de apel a Cap. VIII din contract drept motiv
de admitere a cererii de obligare a sa la plata unor onorarii aferente perioadei ulterioare vânzării
terenului, au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În susţinerea motivului de nelegalitate privitor la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de
drept material - art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a criticat modalitatea de
interpretare a clauzelor contractuale de către instanţa de apel, considerând că aceasta s-a făcut cu
încălcarea, respectiv ignorarea mai multor texte de lege, respectiv art. 1266, 1267, 1481 şi 1170
C.civ.
Astfel, instanţa de apel a interpretat contractul după sensul literal al termenilor şi nu conform
voinţei părţilor, încălcând art. 1266 C.civ. Fără a aborda subiectul categoriei în care se încadrează
obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire, aferentă primei faze a proiectului imobiliar, instanţa a
procedat la interpretarea contractului conform sensului literal al termenilor, iar nu potrivit voinţei
părţilor, cu toate că din înscrisurile depuse la dosar şi din susţinerile părţilor concluzia era alta, şi
anume că aceştia au avut în vedere în genere obligaţia obţinerii autorizaţiei de construire. Din
cuprinsul cererii de apel formulate de prestator se poate observa că societatea reclamantă şi-a asumat,
chiar dacă neîntemeiat, obţinerea autorizaţiei de construire, iar nu întocmirea documentaţiei aferente.
În ceea ce priveşte onorariul de succes, a arătat că prima instanţă de control judiciar, de
asemenea, a avut în vedere doar sensul literal al termenilor, iar nu voinţa reală a părţilor. Însăşi
denumirea acestui onorariu denotă că el se cuvenea prestatorului ca urmare a succesului proiectului
imobiliar dezvoltat sub coordonarea sa. Deci, urmare unei bune coordonări a procesului de
dezvoltare şi promovare a proiectului imobiliar, orice vânzare generată de succesul proiectului
îndreptăţea prestatorul la încasarea unui onorariu de 5% din preţul vânzării.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că stabilirea tipului de obligaţii asumate de prestator şi a
modalităţii în care acestea au fost executate s-a realizat cu încălcarea art. 1481 şi 1267 C.civ.; în plus,
instanţa trebuia să aibă în vedere şi prevederile art. 1267 din acelaşi cod.
Contrar acestor texte de lege, rezultă din motivarea hotărârii atacate că pentru a dispune
asupra culpei prestatorului, în ceea ce priveşte obţinerea cu întârziere a autorizaţiei de construire, în
analiza sa, instanţa de apel a avut în vedere o singură clauză contractuală, şi anume art. 3.1. pct. 3, pe
care a analizat-o şi interpretat-o distinct de orice altă prevedere din contract şi cu ignorarea
categorică a scopului pentru care contractul a fost încheiat - implementarea proiectului imobiliar.
Pentru a stabili categoria obligaţiei asumate de prestator s-a avut în vedere un singur criteriu dintre
cele enumerate de alin. 3 al art. 1481 C.civ., şi anume modul în care această obligaţie a fost stipulată
în contract. De asemenea, obligaţia disputată, contrar art. 1267 din cod, a fost interpretată în mod
individual, fără a fi corelată cu alte prevederi din cuprinsul contractului.
În fine, cu privire la durata de obţinere a autorizaţiei de construire, recurenta a susţinut că
instanţa trebuia să aibă în vedere că, prin oferta transmisă, prestatorul a indicat un termen de obţinere
a autorizaţiei de construire de 4 luni, termen pe care societatea recurentă l-a avut în vedere în analiza
oportunităţii contractării serviciilor acestuia. Oferta fiind trimisă de un prestator care susţinea că are
o experienţă amplă în domeniu, este normal a se prezuma că, în practică, astfel de autorizaţii se obţin
în termenul asumat.
697
Concluzionând, contrar acestor clauze contractuale şi a situaţiei de fapt ce rezultă din
înscrisurile depuse la dosar, instanţa de apel a înţeles să stabilească tipul obligaţiei în discuţie prin
raportare doar la modul în care a fost stipulată, încălcând art. 1481 şi 1267 C.civ.
2. Recursul declarat de pârâtul C.
Prin recursul întemeiat pe pct. 4, 6 şi 8 ale alin. 1 al art. 488 C.proc.civ., pârâtul C. a criticat
decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, arătând următoarele:
Prima instanţă de control judiciar a admis cererea de obligare a pârâţilor la plata onorariului
fix, constatând că pârâţii îl datorează pe toată durata contractului şi că ar fi operat prelungirea
automată a contractului. Or, instanţa nu a fost învestită cu constatarea acestor aspecte, astfel cum
rezultă din cererea de chemare în judecată, contractul de prestări-servicii fiind semnat în data de 3
aprilie 2018, pe o durată de doi ani, expirând la 2 aprilie 2020. Este şi motivul pentru care intimata-
reclamantă a pretins onorariile doar pentru aceste luni.
Prin aceste reţineri, instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce reclamanta nu a solicitat,
considerând, totodată, că nu s-a făcut dovada rezilierii ori denunţării contractului de către una dintre
părţi. Cu toate acestea, în analiza excepţiei de neexecutare a contractului, se reţine că reclamanta a
fost pusă în imposibilitate de a-şi executa obligaţiile până la finalizarea contractului prin decizia
beneficiarilor de a înstrăina terenul.
Recurentul-pârât consideră că cele două motivări sunt diametral opuse, dar sunt folosite
împreună pentru a respinge apărările beneficiarilor şi a admite pretenţiile reclamantei. Aceste motive
sunt contradictorii pentru că vânzarea terenului de către beneficiari, fapt reţinut ca ducând la
imposibilitatea executării obligaţiilor prestatorului, a reprezentat, în acelaşi timp, şi încetarea
contractului de consultanţă.
Imposibilitatea executării contractului de către prestator este una totală şi definitivă, nefiind
doar o situaţie ocazională. Vânzarea terenului lasă contractul de consultanţă fără obiect şi constituie
imposibilitate fortuită de executare, conform art. 1321 C.civ. Or, imposibilitatea fortuită de executare
duce la încetarea contractului şi la liberarea părţilor de obligaţiile asumate, potrivit art. 1322 din
acelaşi cod, beneficiarii nemaiputând fi obligaţi la plata onorariului după încetarea raporturilor
contractuale. Plata unui onorariu de proiect management pentru o situaţie în care prestatorul este în
imposibilitate de a mai executa obligaţiile este nelegală, hotărârea fiind dată cu încălcarea legii şi
fiind fundamentată pe motive contradictorii.
Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit a considerat că nu s-a făcut dovada rezilierii
contractului sau a denunţării acestuia, deşi, în realitate, s-a făcut dovada încetării contractului prin
dispariţia obiectului şi imposibilitatea de a mai fi executat.
Cu privire la excepţia de neexecutare a contractului, recurentul-pârât susţine că în mod greşit
a fost respinsă de instanţa de apel, reţinându-se că reclamanta ar fi făcut dovada serviciilor prestate
prin rapoartele depuse. Finalitatea serviciilor şi esenţa acestora nu era emiterea de rapoarte, ci
construirea unui proiect imobiliar cu spaţii de depozitare. Ceea ce a omis instanţa a fost faptul că,
potrivit contractului de prestări-servicii, proiectul trebuia derulat pe durată de doi ani - între
03.04.2018, data semnării, şi 02.04.2020. În mod excepţional, părţile au prevăzut ca în cazul în care
proiectul nu se definitivează în aceşti doi ani, contractul să se prelungească încă un an.
În mod greşit instanţa de apel a considerat că durata contractului este de trei ani, ca şi când
situaţia excepţională a prelungirii ar fi fost asumată ca regulă. Totodată, instanţa a omis să aprecieze
cât a fost executat din proiect în perioada de un an şi opt luni în care, în mod corect, proiectul trebuia
terminat. Faptul că în actele dosarului s-a făcut referire la schimbarea strategiei beneficiarilor, nu este
de natură a o exonera pe intimata-reclamantă de răspunderea pentru neexecutarea contractului până
la acel moment.
Cu privire la onorariul de succes, recurentul-pârât a susţinut că este evident că nu poate fi
datorat în condiţiile în care vânzarea s-a făcut tot pentru un teren arabil, fără nicio lucrare de
698
construcţie începută. Cumpărătorii nu au fost nici ei identificaţi de reclamantă, nici măcar pentru
vânzarea terenului în stadiul în care era şi la începutul proiectului, adică teren arabil. Fiind vorba de
valorificarea unui teren arabil, preluat ca teren arabil, este evident că nu poate fi vorba de niciun
rezultat al serviciilor prestate de intimata-reclamantă, nefiind datorat niciun onorariu de succes.
Singurul rezultat al serviciilor intimatei au fost câteva foi de rapoarte în care se fac referiri la discuţii
şi întâlniri, neconcretizate în ceva. Prin urmare, comisionul de succes nu se poate datora în condiţiile
în care activitatea societăţii reclamante nu s-a concretizat în nimic altceva decât în rapoarte pe hârtie,
deşi trebuia să se construiască un proiect imobiliar.
3. Apărarea intimatei
Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la cele două cereri de recurs,
înregistrată la data de 3 februarie 2022, solicitând respingerea acestora ca nefondate, iar în ceea ce
priveşte recursul declarat de pârâtul C., a invocat excepţia de nulitate, care a fost respinsă de Înalta
Curte, la termenul de dezbateri, pentru argumentele arătate în practicaua hotărârii, cu obligarea
recurenţilor de a suporta, în solidar, cheltuielile de judecată.
III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în forma cu modificările aduse prin
Legea nr. 310/2018
În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493
conţinutul art. 24 C.proc.civ., conform căruia, „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai
Procedura de soluţionare a recursurilor
În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare
a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art.
490 C.proc.civ.
Prin rezoluţia din 4 martie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a
fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 31 martie
2021, cu citarea părţilor.
IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză
Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu
dispozițiile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., a constatat că acestea sunt fondate pentru considerentele ce
succed.
Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin.
1 al art. 488 C.proc.civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1266, art.
1267, art. 1481 şi art. 1170 C.civ., interpretând contractul după sensul literal al termenilor şi nu
conform voinţei reale a părţilor, reţinând că prin semnarea contractului prestatorul era îndreptăţit să
primească onorariul lunar indiferent cât de defectuos şi-ar fi executat obligaţiile sau indiferent dacă
ar fi prestat ceva în schimbul acestui onorariu. Pe de altă parte, i s-a recunoscut prestatorului şi
dreptul la onorariul de succes pentru vânzarea imobilului teren, indiferent de motivul generator al
vânzării.
Pentru ca interpretarea clauzelor contractuale să fie conformă intenției părţilor la momentul
contractării trebuia respectat art. 1266 C.civ. Cu toate acestea, instanţa de apel a procedat la
interpretarea contractului potrivit sensului literal al termenilor, iar nu conform voinţei părţilor,
ignorând faptul că din însăşi denumirea acestui tip de onorariu rezultă că el se cuvenea prestatorului
ca urmare a succesului proiectului imobiliar dezvoltat sub coordonarea sa.
Mai mult, însuşi prestatorul, în propunerea de colaborare, a precizat că va percepe un
eventual comision pentru vânzarea şi succesul proiectului. Aşadar, prestatorul trebuia să crească
699
valoarea terenului şi interesul investitorilor faţă de acesta, iar instanţa de apel, în analiza sa, a ignorat
voinţa reală a părţilor.
Şi recurentul-pârât C. a invocat motivul de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material, în legătură cu onorariul de succes, susţinând că acesta nu poate fi datorat
în condiţiile în care vânzarea s-a făcut pentru un teren arabil şi fără nicio lucrare de construcţie
începută. Întrucât s-a valorificat un teren arabil, preluat ca atare, este evident că nu poate fi vorba de
niciun rezultat al serviciilor prestate de reclamanta-intimată, singurul rezultat al acestor servicii fiind
câteva rapoarte în care se face referire la discuţii şi întâlniri, neconcretizate, deşi trebuia să se
construiască un proiect imobiliar.
Înalta Curte constată că ambele recursuri, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., sunt fondate, prima instanţă de control judiciar încălcând mai multe norme de drept
material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.
Astfel, se reține că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie
interpretarea greșită a legii.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune
o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de
interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real
al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de
fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.
Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală solicitând
obligarea pârâţilor la plata unor sume în temeiul unui contract de servicii de consultanță imobiliară
pentru managementul de proiect, constând în onorariu lunar pentru perioada iulie - decembrie 2019 -
componenta Management de Proiect, respectiv pentru perioada ianuarie - aprilie 2020 - componenta
Management de Proiect, la care se adaugă onorariul de succes pentru vânzarea terenului -
componenta Intermedierea Vânzării, precum şi penalităţile de întârziere calculate până la data de 27
iulie 2020, instanţa fiind chemată să examineze modul de interpretare şi aplicare a clauzelor asumate
de părţile contractante.
În sinteză, disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor prevăzute de art. 5.1 şi art.
5.15 - 5.16, cu aplicarea art. 5.12 din contract, în sensul dacă, în baza acestor clauze, pârâţii-recurenţi
pot fi obligaţi la plata sumelor pretinse de reclamanta-intimată cu titlu de onorariu lunar, respectiv
onorariu de succes, precum şi penalităţi de întârziere.
Potrivit art. 1266 alin. 1 C.civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților
şi nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1267 din același cod,
clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul
contractului.
Prin clauzele de la art. 5.15 şi 5.16 din constract, părţile au convenit următoarele:
„Procentul/onorariul de succes al A. Indiferent dacă prezentul contract va mai fi activ sau nu,
indiferent dacă A. mai are sau nu raporturi contractuale cu Beneficiarul, indiferent de cauza şi culpa
care a generat încetarea raporturilor contractuale dintre Părţi, în măsura în care va fi valorificată,
total sau parţial, de către Beneficiar, în favoarea oricărei terţe persoane fizice sau juridice sau oricărei
alte entităţi, o suprafaţă de teren, o parcelă, un apartament din condominiu sau întregul activ ce
constituie obiectul Proiectului, Beneficiarul va datora un procent de succes/comision către consultant
în cuantum de 5% din preţul respectivei vânzări. Pentru evitarea oricărui dubiu, comisionul de 5% va
fi datorat de Beneficiar către Consultant indiferent de data când a fost înstrăinat, total sau parţial,
activul ce constituie obiectul Proiectului, termenul legal de prescripţie în care consultantul poate
solicita plata procentului de succes urmând să curgă de la data vânzării activului respectiv (...)”.
700
Din analiza integrată a celor două clauze contractuale, coroborat cu ansamblul contractului,
Înalta Curte reține că acestea se referă la plata unui „procent de succes/comision către consultant în
cuantum de 5%” din preţul vânzării, în măsura în care va fi valorificată, total sau parţial, de către
beneficiar, în favoarea oricărei terţe persoane fizice sau juridice sau oricărei alte entităţi, o suprafaţă
de teren, o parcelă, un apartament din condominiu sau întregul activ ce constituie obiectul proiectului
imobiliar pentru care părţile au încheiat, în data de 3 aprilie 2018, contractul de servicii de
consultanţă imobiliară pentru managementul de proiect.
Or, potrivit Cap. II din contract, acesta are ca obiect executarea de către consultant/prestator,
în favoarea beneficiarului/clientului, a serviciilor de asistenţă de specialitate şi întocmirea
documentaţiilor necesare în scopul implementării proiectului imobiliar denumit „X”, conform
detaliilor din Anexa ce constituie parte integrantă din contractul de consultanţă.
În alte cuvinte, pârâţii, în calitate de beneficiari, urmau să asigure întregul suport financiar al
implementării proiectului imobiliar, iar reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să acorde
servicii de asistenţă de specialitate şi să întocmească documentaţiile necesare pentru implementarea
respectivului proiect, serviciile de consultanţă fiind descrise în Cap. III din contract, pentru aceasta
fiind îndreptăţită să beneficieze de un onorariu lunar, precum şi de un onorariu de succes, în
condiţiile Cap. V din acelaşi contract.
Ca atare, sunt fondate criticile recurenţilor în sensul că prima instanţă de control judiciar, cu
încălcarea prevederilor art. 1266 şi art. 1267 C.civ., a dispus obligarea lor la plata onorariului de
succes pretins de intimata-reclamantă, neputându-se vorbi de nicio implementare cu succes a
proiectului imobiliar avut în vedere de părţi la momentul contractării, în condiţiile în care la data
vânzării terenului pe care urma să fie dezvoltat ansamblul „X” nu s-a realizat nicio construcţie,
terenul fiind vândut în aceeaşi stare - ca teren arabil.
Cum rezultă din însăşi denumirea acestui tip de remuneraţie convenită de părţile contractante
- „onorariu de succes” -, procentul de 5% datorat de beneficiar din orice valorificare către terţe
persoane a întregului activ sau a unor părţi din activ nu poate să vizeze şi ipoteza în speţă, respectiv
vânzarea terenului pe care ar fi trebuit să fie dezvoltat acest proiect imobiliar, în exact aceeaşi stare
ca la momentul semnării contractului în litigiu, voinţa reală a părţilor fiind una lipsită de orice
echivoc: doar în cazul reuşitei, succesului proiectului de dezvoltare imobiliară avut în vedere de
beneficiari, aceştia din urmă se obligă să distribuie o parte din câştigul obţinut cu ajutorul serviciilor
de specialitate ale consultantului care, printre altele, s-a obligat să se ocupe de managementul general
al Proiectului „X”, asigurând şi coordonând tot ceea ce ţine de conducerea activităţilor umane care
vor contribui la definitivarea proiectului (a se vedea în acest sens, clauza de la art. 3.1 pct. 1 din
contract).
Prin voinţa concordantă a semnatarilor unei convenții se înţelege, aşadar, voinţa reală sau
internă a părţilor contractante, cu disocierea ei de sensul literal al termenilor, dacă este cazul. Eroarea
instanţei de apel s-a datorat tocmai interpretării sensului literal al clauzei de la art. 5.15, apreciindu-
se că pârâţii, în calitate de beneficiari, şi-ar fi asumat, faţă de reclamantă, în calitate de consultant,
obligaţia de a achita un comision de succes şi în cazul în care procedează la vânzarea în întregime ori
în parte a activului care a format obiectul contractului (în realitate, clauza vizând „activul ce
constituie obiectul proiectului”), în mod greşit reţinându-se că obligaţia de plată a acestui comision
există şi în cazul în care se vinde terenul pe care proiectul imobiliar urma să fie dezvoltat, iar nu doar
atunci când se vând construcţii sau parcele din acesta ori întregul proiect imobiliar.
În realitate, voinţa concordantă a părţilor a fost ca onorariul de succes să fie datorat numai în
cazul reuşitei implementări a proiectului imobiliar, adică a succesului dezvoltării ansamblului „X”
care, așa cum au reținut instanțele devolutive, a rămas doar la stadiu de proiect. Or, în condițiile în
care voința părților a fost aceea de a stipula plata unui onorariu suplimentar doar în cazul
implementării cu succes a proiectului manageriat de intimata-reclamantă, în calitate de consultant,
701
extinderea aplicabilității clauzei şi pentru ipoteza vânzării terenului în starea lui iniţială, respectiv ca
teren arabil, reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 1266 şi art.
1267 C.civ., cum întemeiat au susținut recurenţii.
Acest din urmă text statuează următoarele: clauzele se interpretează unele prin altele, dând
fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, norma evocând, de fapt, un postulat al
indivizibilităţii contractului. Intenția legislatorului a fost ca atunci când se procedează la interpretarea
unei clauze să nu se extragă din contextul convențional respectiva stipulație contractuală, mai cu
seamă dacă astfel se intră în contradicţie cu înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Aceasta,
întrucât numai prin cercetarea ansamblului contractului se poate ajunge la stabilirea voinţei comune a
părţilor, regula din art. 1267 completând, de altfel, regula de interpretare după voinţa concordantă a
părţilor.
Prin urmare, pentru determinarea înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului nu doar că
este permisă, ci chiar legiuitorul impune, prin alin. 2 al art. 1266 C.civ., să se recurgă la elementele
de raportare enumerate de această din urmă normă, și anume: scopul contractului, negocierile purtate
de părţi, practicile stabilite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
Ca atare, contrar celor susținute în apărare de intimata-reclamantă, în sensul că discuțiile
preliminare nu prezintă nicio relevanță, întrucât prevalează clauzele contractului semnat şi însuşit de
părţile aflate în litigiu, Înalta Curte reține că propunerea de colaborare transmisă de societatea
intimată poate și trebuie să fie avută în vedere pentru determinarea voinței reale a părților. Or, în
această ofertă de servicii transmisă prin e-mail se face mențiune nu doar de succesul proiectului
imobiliar dezvoltat, ci şi de profitul pe care acesta îl va genera, profit care urma să fie distribuit şi
către prestatorul care l-a coordonat, prin acordarea unui comision de succes din preţul vânzărilor
generate.
Nici apărarea intimatei că ne-am afla în prezența unui aspect invocat direct în recurs, sens în
care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 492 alin. 2 C.proc.civ., potrivit cărora nu se pot produce noi
probe în recurs, cu excepţia înscrisurilor noi, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că această
corespondență electronică reprezintă un înscris, în sensul art. 265 și urm. din același cod; pe de altă
parte, având în vedere că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, acțiunea
reclamantei fiind admisă doar de către instanța de apel, este evident că societatea recurentă nu avea
cum să invoce și să se prevaleze de acest aspect în fazele procesuale anterioare, înțelegând să se
folosească de înscrisul nou în etapa recursului, ceea ce norma invocată de intimată permite.
Constatând că celelalte motive de casare invocate de recurenți nu sunt fondate, prin hotărârea
atacată instanța de apel nedepășind atribuțiile puterii judecătorești (oricum, această critică nu a fost
dezvoltată în vreun fel de către recurentul-pârât), hotărârea necuprinzând motive contradictorii și
instanța neîncălcând nici principiul contradictorialităţii și nici pe cel al multiplului (în realitate, al
dublului) grad de jurisdicţie, pronunțându-se strict în limitele cu care a fost învestită,
Stabilind că referirea din considerente la clauza contractuală de la art. 8.2 nu a avut alt rol
decât să întărească concluzia că pârâții datorează onorariul lunar (al cărui calcul și înscrisuri
justificative nu au fost contestate de către intimaţi prin întâmpinările la apel) și dacă contractul ar fi
încetat înainte de termen, statuarea primei instanțe de control judiciar fiind, însă, aceea că în cauză
nu s-a făcut dovada rezilierii ori denunţării contractului de către vreuna dintre părţi,
Văzând că instanța de apel nu a considerat că durata contractului a fost de trei ani, ci doar a
relevat, în combaterea excepției de neexecutare (cu referire la obținerea autorizației de construire
abia în data de 24 decembrie 2019), că acest aspect nu poate susține apărarea pârâților privitor la o
executare necorespunzătoare a obligaţiilor de către societatea reclamantă, întrucât deși prin art. 4.1
din contract părţile au stipulat o perioadă contractuală iniţială de 2 ani, prin clauza de la art. 4.2 au
prevăzut în mod expres, în anumite condiţii, posibilitatea prelungirii acestei perioade cu încă un an
sau până la finalizarea proiectului, ceea ce face ca prevederea de la art. 4.1 din contract să nu poată fi
702
considerată un reper care să susţină teza îndeplinirii cu întârziere de către reclamantă a propriilor
obligaţii asumate convențional,
Relevând și faptul că imposibilitatea fortuită de executare a contractului, prevăzută de art.
1321 C.civ., cu efectul indicat de art. 1322 din același cod, pe care o invocă recurenţii, nu poate să
fie înțeleasă decât în sensul urmărit de legiuitor, și anume că un contract civil poate înceta, printre
altele, dacă a intervenit un eveniment de forţă majoră, caz fortuit sau un alt eveniment asimilat
acestuia care face imposibilă executarea contractului, astfel cum acestea sunt reglementate în
cuprinsul art. 1634 din cod,
Reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta
Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din același cod, a admis recursurile pârâților, a casat decizia recurată
şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501
C.proc.civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei
hotărâre a fost casată.
33. Prezumția caracterului oneros al mandatului acordat administratorului societății.

Prezumție legală relativă. Admisibilitatea probei contrare
C.proc.civ., art. 309 alin. (5), art. 328 alin. (2), art. 329, art. 483 alin. (3)
C.civ., art. 1 alin. (6), art. 2010 alin. (1) teza finală, alin. (2)
Legea nr. 31/1990, art. 77, art. 197
A. Potrivit dispozițiilor art. 328 C.proc.civ., „(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe
acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind
dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut,
vecin și conex pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba
contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
În cazul prezumției legale instituite de art. 2.010 alin. (1) teza finală C.civ., nu există o
prevedere care să interzică proba contrară, prezumția în discuție fiind una relativă, iuris tantum, iar
în contra unei prezumții legale este îngăduit a fi administrat orice mijloc de probă permis de lege.
Purtând denumirea marginală „Prezumțiile judiciare”, art. 329 C.proc.civ. prevede că „În
cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele
numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite
numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori”.
Așadar, nimic nu interzice răsturnarea unei prezumții legale relative printr-o prezumție
judiciară. Ambele tipuri de prezumții își trag puterea fie din raționamentul legiuitorului - în urma
unor observații repetate asupra faptelor sociale, care au fost generalizate și sistematizate ulterior -,
fie din cel al judecătorului, suveran în etapele devolutive ale procesului în a stabili, succesiv
deplasării obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta, puterea doveditoare a
propriei concluzii la care ajunge.
B. Potrivit dispozițiilor art. 309 alin. (5) C.proc.civ., „Proba cu martori nu se admite
niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris (...)”.
În cazul în care prin actul de numire al administratorului societății nu s-a prevăzut vreo
remunerație, nu se poate afirma că proba testimonială ar fi fost admisă împotriva a ceea ce cuprinde
înscrisul, căci o atare ipoteză a legii ar fi devenit incidentă doar în măsura în care în act s-ar fi
consemnat caracterul oneros al mandatului, iar martorul ar fi declarat în sens opus. Iar interdicția
703
de a depune mărturie peste ceea ce cuprinde un înscris dă expresie intenției legiuitorului de a apăra
conținutul înscrisului probator, în care părțile și-au concretizat voința. Așadar, această componentă
a interdicției legale se opune ca părțile să probeze cu martori că au adus modificări verbale unui
act.
Or, în speță, instanțele devolutive au reținut că martorii audiați au precizat că mandatele lor
de administrator (iar nu al reclamantului) au fost gratuite. Prin urmare, încuviințarea administrării
probei cu declarațiile martorilor nu s-a făcut împotriva ori peste ceea ce înscrisurile prin care
reclamantul a fost desemnat administrator au cuprins.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 145 din 26 ianuarie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, Secția a II-a civilă, la 30.09.2015,
reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., solicitând
instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească suma de 725.000 euro, cu titlu de
remuneraţie pentru îndeplinirea mandatului de administrator şi reprezentant al pârâtei S.C. B. S.R.L.
și să o oblige pe această pârâtă să-i plătească această sumă sau echivalentul ei în lei la data plăţii,
majorată cu dobânda legală în materie comercială (între profesionişti), calculată începând cu
09.06.2015; să stabilească suma de 217.500 euro, cu titlu de remuneraţie pentru îndeplinirea
mandatului de administrator şi reprezentant al pârâtei S.C. C. S.R.L. și să o oblige pe această pârâtă
la plata sumei sau a echivalentului în lei a acesteia la data plăţii, majorată cu dobânda legală în
materie comercială (între profesionişti), calculată începând cu data de 09.06.2015; reclamantul a
solicitat și plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 661/PI/28.03.2017, Tribunalul Timiş, Secţia a II-a civilă, a respins
acțiunea.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâta S.C. D. S.R.L., în
nume propriu şi în calitate de succesor în drepturi a S.C. C. S.R.L., a declarat apel incident.
Prin încheierea din 07.12.2017, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, a respins
cererea de probaţiune solicitată de reclamant, iar prin decizia civilă nr. 827/A/13.12.2017, a respins
ambele apeluri.
Împotriva încheierii din 07.12.2017 și deciziei civile nr. 827/A/13.12.2017, reclamantul a
declarat recurs principal, iar pârâta S.C. D. S.R.L., în nume propriu şi în calitate de succesor în
drepturi a S.C. C. S.R.L., a promovat recurs incident doar împotriva deciziei.
Prin decizia nr. 900/18.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă, a
respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 07.12.2017, pronunţată de
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/30/2015, a admis recursul principal şi
recursul incident, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin încheierea din 27.05.2020, Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, a respins
cererea de probaţiune formulată de reclamant, iar prin decizia nr. 229/A/10.06.2020, a respins apelul
principal și apelul incident.
Împotriva încheierii din 27.05.2020 și deciziei indicate mai sus, reclamantul a declarat recurs,
solicitând casarea lor și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.
În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale parcurse,
recurentul a susținut că încheierea și hotărârea atacate sunt nelegale şi că în privința acestora sunt
incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
recurentul a susţinut că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil și că
instanța nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului, indicând, ca texte legale nesocotite, art. 5, 6,
704
13 și 22 C.proc.civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 C.civ., art. 309, dar
și art. 328 și 329 C.proc.civ. și toate normele care reglementează regimul probelor în procesul civil.
Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi aplicabile uzanțele
celor două societăți intimate pentru înlăturarea prezumției legale a mandatului cu titlu oneros.
În continuare, recurentul a relevat faptul că i-a fost respinsă acțiunea în baza așa-ziselor
uzanțe ale intimatelor, dar în realitate uzanțe, în sensul art. 1 C.civ., nu pot fi decât obiceiurile sau
cutumele general acceptate și uzanțe profesionale dezvoltate în exercitarea unei profesii, nu doar
practicile uneia dintre părți.
A mai arătat că nu există instituția juridică de uzanțe ale uneia din părți și nici un astfel de
izvor de drept, astfel că sunt încălcate prevederile art. 5 și art. 6 C.proc.civ., art. 6 C.E.D.O., art. 425
alin. (l) lit. b) C.proc.civ., coroborate cu art. 1 C.civ., în contextul în care hotărârea a fost pronunțată
prin raportare la practici particulare ale pârâtelor față de câteva terțe persoane, care nu au valoare de
izvor de drept și nici nu îi sunt opozabile.
Aceste aspecte reținute de instanța de apel, a susținut recurentul, fac dovada încălcării și
aplicării greșite a art. 1 C.civ., critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ.
Recurentul a mai afirmat că instanța de apel a reţinut ca probe relevante pentru pârâtă, sub
aspectul gratuității mandatelor, declarațiile de martori ale administratorului E. și directorului general
F. Or, niciunei părți nu-i este permis să își preconstituie probe, astfel încât aceste persoane nu au
calitatea să stabilească și să susțină strategia de apărare a pârâtei, în condițiile în care sunt ascultate
ca martori.
În plus, a arătat recurentul, este inadmisibilă proba cu martori cu privire la dovedirea
gratuităţii mandatelor sale de administrator, în raport cu dispozițiile art. 309 alin. (5) C.proc.civ.,
deoarece la dosar există înscrisuri care fac dovada raporturilor juridice.
În continuare, recurentul a arătat că i-au fost respinse în mod nejustificat probele solicitate în
faţa instanţei de apel, referindu-se în mod special la obligarea intimatei de a depune la dosar
versiunea completă a contractelor de management şi a celor de muncă încheiate cu F. şi G. şi la
proba cu expertiză contabilă, pentru determinarea plăţilor efectuate în favoarea celor doi.
Sub acest aspect, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurentul a susţinut că
dispoziţia de respingere a cererii de probe nu a fost motivată legal și coerent și că s-a reținut
validitatea declarațiilor fostului administrator, în contextul în care instanța ar fi trebuit să indice
motivele pentru care nu a considerat relevant contractul de management pe care l-a invocat.
De asemenea, a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile din decizia nr.
900/18.04.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-
a stabilit că în speță este aplicabilă prezumția legală a mandatului oneros și că în conținutul acestui
mandat intră atât atribuția de gestiune internă a afacerilor societăților, cât și atribuția de reprezentare
legală a societății.
Totodată, a arătat că instanța de apel a conferit declarațiilor scrise valoare probatorie
testimonială, deși, conform art. 309-326 C.proc.civ., proba testimonială trebuie administrată
nemijlocit în fața instanței, iar hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe declarații care au fost
date de persoane care nu au avut calitatea de martori în cauză.
În aceeași ordine de idei, a afirmat recurentul, instanța de apel a înlăturat nelegal o prezumție
legală, cea a mandatului comercial oneros, cu încălcarea art. 328 C.proc.civ., fără a exista dovada
unei reglementări sau derogări exprese făcută de părți prin convenție, ci în baza unei prezumții
judiciare sau simple inductive, dedusă din faptul că o anumită practică particulară anterioară ar
conduce la concluzia că recurentul ar fi acceptat mandatul de administrator tot cu titlu gratuit.
705
S-a mai arătat că în speță prezumția judiciară sau simplă nu era admisibilă ca probă, raportat
la condițiile art. 329 C.proc.civ., conform cărora prezumțiile simple pot fi primite numai în cazurile
în care legea admite dovada cu martori.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurentul a
susţinut că instanţa de apel nu a motivat corespunzător dispoziţia de respingere a probelor, dispusă
prin încheierea din 27.05.2020, iar argumentele reţinute, în sensul că „suntem în al doilea ciclu
procesual şi că s-au administrat o mulțime de probe”, nu reprezintă motive temeinice.
Recurentul a mai susţinut și că instanţa de apel nu a analizat complet situaţia de fapt, iar
motivarea reţinută cu privire la uzanţele din cadrul celor două societăţi se bazează strict pe relaţia
dintre fiecare societate şi fostul administrator F. şi pe declaraţiile acestuia, la care se adaugă şi cea a
lui H.
A mai apreciat recurentul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru
care instanța a disociat artificial și pentru care a considerat că nu există nicio legătură între funcțiile
de administrator, manager (cu contract de manager) și director general (cu contract de muncă), care
au fost simultan deținute de fiecare dintre administratorii F. și G., aceștia fiind remunerați în baza
contractului de management și a contractului de muncă, contracte care stabileau, în esență, aceleași
atribuții cu cele care îi revin administratorului.
Practic, a arătat recurentul, instanța nu a analizat conținutul contractelor de muncă pentru
funcția de director general și al contractelor de management indicate, după cum a refuzat să îi
analizeze susținerile vizând identitatea de atribuții cu cele ale administratorului, iar procedând astfel,
a înlăturat nemotivat aceste contracte din ansamblul actelor cu valoare probatorie utilă în cauză,
hotărârile recurate fiind nelegale și în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
De altfel, s-a mai arătat, instanța a reținut greșit și contradictoriu funcțiile deținute de recurent
la societățile pârâte, în sensul că ar fi avut funcțiile de director operațional și director general, ceea ce
nu este adevărat, după cum în mod greşit a reținut și faptul că recurentul a susţinut că funcția de
administrator era remunerată distinct de cea de director general.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., s-a arătat
că greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi aplicabile „uzanțele celor două societăţi în discuţie” şi că
acestea înlătură prezumţia legală a mandatului oneros, fiind interpretat şi aplicat greşit art. 1 C.civ.
În continuare, a subliniat faptul că greşit a reţinut instanţa de control judiciar argumentul că ar
fi fost firesc ca negocierea remuneraţiei să fi avut loc anterior acceptării mandatului, căci este contrar
temeiului juridic al acţiunii.
În acest sens, a afirmat că, potrivit art. 2.010 alin. (2) C.civ., uzanţele pot avea valoare
probatorie numai cu privire la determinarea întinderii remuneraţiei, nefiind prevăzut în lege că ar
avea valoare probatorie şi pentru înlăturarea dreptului la remuneraţie, în condițiile în care, conform
art. 1 alin. (3) C.civ., în materiile reglementate prin lege uzanţele se aplică numai în măsura în care
legea trimite în mod expres la acestea.
Sub acest aspect, a arătat că aşa-zisele „uzanţe ale societăţilor pârâte”, de neremunerare a
administratorilor, au fost greşit reţinute în decizia recurată, realitatea fiind că administratorii anteriori
au fost plătiţi prin remuneraţiile încasate în baza contractelor de management şi a contractelor de
muncă.
La 29.10.2020, intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția
nulității recursului și a inadmisibilității criticilor de netemeinicie; în subsidiar, a solicitat respingerea
ca nefondată a căii de atac.
completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte
de vedere la raport; numai intimata și-a prezentat punctul de vedere.
706
În ședința de la 10.11.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a apreciat că, față de
modul în care au fost argumentate excepția nulității și cea a inadmisibilității, în cauză există o
singură excepție, aceea a nulității căii de atac, întemeiată pe o dublă argumentație, excepție pe care a
respins-o, în considerarea argumentelor expuse în încheiere; la același termen, a admis în principiu
recursul și a fixat un nou termen în ședință publică, dispunând ca părțile să fie citate pentru dezbateri.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs
invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat
litigiul de față derivă din numirea recurentului, la 23.01.2013, ca administrator al S.C. B. S.R.L. și al
S.C. C. S.R.L., împreună cu numitul E., fără ca prin hotărârile de numire ori prin vreun act ulterior să
se stabilească vreo remuneraţie. S-a reținut și că recurentul a renunțat la mandatele de administrator,
după aproximativ doi ani și jumătate de la numire.
Instanțele devolutive au notat că, anterior desemnării ca administrator la S.C. B. S.R.L.,
recurentul a fost angajat, în calitate de consilier juridic la S.C. I. S.R.L., calitate pe care și-a păstrat-o
și ulterior achiziționării, de către S.C. B. S.R.L., a pachetului majoritar de părţi sociale.
De asemenea, au constatat că, începând din anul 2013, recurentul a deținut, pe lângă calitatea
de administrator, și funcții manageriale, cele din urmă fiind însă remunerate.
Apreciind că este îndreptățit la plata unei remunerații și pentru exercitarea calității de
administrator, recurentul a inițiat demersul judiciar de față.
În primul ciclu procesual, tribunalul a respins acțiunea, reținând că, deși mandatele
reclamantului erau prezumate legal a fi cu titlu oneros, probatoriul ce a fost administrat a avut
aptitudinea de a răsturna această prezumție, demonstrându-se, astfel, că mandatele au fost gratuite.
Menținând, în apel, dispozitivul sentinței tribunalului, instanța de prim control judiciar a eliminat
considerentele potrivit cărora mandatele erau prezumate a fi oneroase, însă în recurs, casând decizia
curții de apel, instanța supremă a stabilit că natura oneroasă a mandatelor recurentului este prezumată
relativ.
În rejudecare, probatoriul administrat a condus curtea de apel către concluzia că prezumția în
discuție a fost răsturnată, reținând că probatoriul a demonstrat că mandatele au fost gratuite.
Soluționarea recursului presupune, așadar, verificarea conformității cu legea a răsturnării
prezumției, Înalta Curte subliniind, în acest context, că reevaluarea, în sine, a materialului probator
administrat nu mai este posibilă în această etapă a procesului, în care căii extraordinare de atac nu i
se acordă valențe devolutive, așa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C.proc.civ., text potrivit căruia
recursul urmărește să supună „examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu
regulile de drept aplicabile”.
Titularul căii de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8
C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a
încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de
natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.
În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (l) pct.
5 C.proc.civ., recurentul a susținut că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces
echitabil, prin faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că uzanțele intimatelor ar putea
înlătura prezumția legală a mandatului cu titlu oneros, deoarece, în sensul art. 1 C.civ., uzanțe nu pot
fi decât obiceiurile sau cutumele general acceptate și uzanțe profesionale dezvoltate în exercitarea
unei profesii, nu doar practicile uneia dintre părți. A mai arătat că nu există instituția juridică de
uzanțe ale uneia din părți și nici un astfel de izvor de drept, astfel că sunt încălcate prevederile art. 5
și 6 C.proc.civ., art. 6 C.E.D.O., art. 425 alin. (l) lit. b) C.proc.civ., coroborate cu art. 1 C.civ., în
707
contextul în care hotărârea a fost pronunțată prin raportare la practici particulare ale societăților
intimate față de terțe persoane, practici care nu au valoare de izvor de drept și nu îi sunt opozabile.
Aceste aspecte, a susținut recurentul, fac dovada încălcării și aplicării greșite a art. 1 C.civ.,
iar, din această perspectivă, și-a subsumat critica motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ.
În urma stabilirii, cu efect obligatoriu, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu
procesual, a incidenţei prezumţiei caracterului oneros al mandatelor de administrator ale
recurentului, în aplicarea prevederilor art. 2.010 alin. (1) C.civ., curtea de apel a verificat, în
rejudecare, dacă prezumția în discuție, al cărei caracter relativ este necontestat, a fost răsturnată de
către intimatele pârâte, în temeiul art. 328 alin. (2) C.proc.civ., potrivit căruia „Prezumţia legală
poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
În acest sens, unul dintre argumentele expuse, în urma evaluării materialului probator
administrat, a dat relevanță uzanțelor societăților intimate, instanța de apel reținând că nu au fost
remunerate nici mandatele persoanelor care au avut calitatea de administrator anterior, concomitent
sau ulterior perioadei în care recurentul și-a exercitat atribuțiile de administrator la S.C. C. S.R.L. şi
S.C. B. S.R.L.
Acest aspect, coroborat cu faptul că, anterior desemnării lui ca administrator, recurentul
avusese calitatea de angajat la una dintre societățile intimate, dar și cu natura studiilor universitare
ale acestuia - în domeniul dreptului -, precum și cu împrejurarea că hotărârile A.G.A. de desemnare
ca administrator nu au prevăzut nicio remunerație, deși aceasta se stabileşte prin actul constitutiv sau
prin hotărâre a A.G.A., potrivit art. 77, raportat la art. 197 din Legea nr. 31/1990, a determinat curtea
de apel să consolideze aprecierea tribunalului, care a reținut că, în speță, prezumția caracterului
oneros al mandatelor a fost răsturnată.
În opinia recurentului, o atare dezlegare încalcă prevederile art. 1 C.civ., însă această critică
este lipsită de substanță și se cuvine a fi înlăturată, întrucât sensul termenului „uzanțe”, utilizat în
hotărârea atacată, nu corespunde celui la care se referă art. 1 C.civ., ci este acela al unor practici în
cadrul societăților intimate, dezvoltate pe o perioadă relevantă de timp.
Din niciun considerent al deciziei, însă, nu se înțelege că instanțele anterioare ar fi avut în
vedere uzanțele, ca izvor de drept, definite de art. 1 alin. (6) C.civ. ca „obiceiul (cutuma) și uzurile
profesionale”.
De aceea, Înalta Curte constată că recurentul nu a demonstrat că prin decizia atacată ar fi fost
încălcat ori greșit aplicat art. 1 C.civ. și că acestuia nu i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul
la un proces echitabil, prin reținerea, de către instanțele anterioare, a faptului că practicile intimatelor
ar putea înlătura prezumția legală a mandatului oneros.
Circumscris tot ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul a
susținut că instanța de apel a reținut ca probe relevante declarațiile de martori ale domnilor E. și F.,
care, având calitatea de reprezentanți ai intimatei, nu se puteau afla în poziția de a stabili strategia de
apărare a acesteia și, concomitent, de a depune depoziții care să reprezinte probe în sprijinul propriei
lor apărări.
Totodată, a mai apreciat că proba a cărei administrare a fost încuviințată era și inadmisibilă,
deoarece art. 309 alin. (5) C.proc.civ. nu permite proba cu martori împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris; astfel, a susținut că declarațiile martorilor audiați nu puteau fundamenta
concluzia că mandatul său a fost gratuit.
Înalta Curte subliniază însă că, de vreme ce autorul căii de atac critică faptul că instanța de
apel a reținut ca probe relevante declarațiile de martori ale domnilor E. și F., el își exprimă practic
nemulțumirea față de aprecierile asupra pertinenței și concludenței unor probe; or, această chestiune
nu are valențe de nelegalitate, ci de eventuală netemeinicie, care scapă cenzurii în etapa procesuală a
708
recursului. De asemenea, măsura în care instanțele devolutive au ales să dea relevanță unor probe în
detrimentul altora nu poate fi reevaluată în recurs.
Este util de notat și că recurentul nu s-a opus audierii martorilor în etapele de fond ale
procedurii, iar audierea ca martor a domnului F. a fost propusă de el însuși.
În ceea ce privește caracterul inadmisibil al probei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor
art. 309 alin. (5) C.proc.civ., „Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris (...)”.
Or, de vreme ce prin actul de numire nu s-a prevăzut vreo remunerație, nu se poate afirma că
proba testimonială ar fi fost admisă împotriva a ceea ce cuprinde înscrisul, căci o atare ipoteză a legii
ar fi devenit incidentă doar în măsura în care în act s-ar fi consemnat caracterul oneros al mandatului,
iar martorul ar fi declarat în sens opus. Iar interdicția de a depune mărturie peste ceea ce cuprinde un
înscris dă expresie intenției legiuitorului de a apăra conținutul înscrisului probator, în care părțile și-
au concretizat voința. Așadar, această componentă a interdicției legale se opune ca părțile să probeze
cu martori că au adus modificări verbale unui act.
Or, în speță, instanțele devolutive au reținut că martorii audiați au precizat că mandatele lor
de administrator (iar nu al recurentului) au fost gratuite. Prin urmare, încuviințarea administrării
probei cu declarațiile martorilor nu s-a făcut împotriva ori peste ceea ce înscrisurile prin care
recurentul a fost desemnat administrator au cuprins.
Așa fiind, nici această critică nu este fondată.
În cadrul aceluiași motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
recurentul a criticat respingerea, de către instanța de apel, a cererii sale de administrare a probelor,
apreciind că o asemenea măsură a fost nejustificată, de vreme ce probele a căror încuviințare a
pretins-o erau, în opinia sa, utile, necesare și pertinente în soluționarea cauzei. Susținând și că
încheierea prin care cererea de administrare a probelor i-a fost respinsă nu este motivată, recurentul a
invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Cererea de administrare a probelor a fost respinsă prin încheierea pronunțată la 27.05.2019,
instanța de apel consemnând, în motivarea acestei dispoziții, stadiul dosarului (aflat în al doilea ciclu
procesual) și faptul că deja fuseseră administrate în cauză probe și apreciind, în considerarea acestor
argumente, că suplimentarea probatoriului nu este necesară.
Rezultă, așadar, că încheierea este motivată, aspect care infirmă incidența art. 488 alin. (1)
pct. 6 C.proc.civ.
Altminteri, împrejurarea că punctul de vedere al recurentului asupra utilității, necesității și
pertinenței probelor propuse nu este convergent cu cel al instanței de prim control judiciar nu este
suficient pentru a justifica reluarea judecății; de altfel, era atributul curții de apel, ca subiect al
probei, să aprecieze dacă era lămurită de probatoriul deja administrat, iar această chestiune, ținând de
oportunitatea măsurii de suplimentare a probelor, vizează temeinicia deciziei, care nu poate fi
cenzurată în recurs.
Prin urmare, nici această critică nu este fondată.
Următorul aspect, subsumat de autorul căii de atac tot art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
aduce în dezbatere pretinsa încălcare, în rejudecare, a dispozițiilor date prin decizia de casare
pronunțată în primul ciclu procesual, însă Înalta Curte ia act nu doar că partea propriu-zisă a
considerentelor instanței de apel debutează cu referirea la prezumția caracterului oneros al
mandatelor recurentului - chestiune dezlegată cu efect obligatoriu prin hotărârea din recurs -, ci și că,
ulterior, întregul raționament expus în decizie vine să demonstreze răsturnarea ei.
Așadar, pe premisa existenței prezumției, iar nu pe cea a nesocotirii ei, a fost construit
silogismul curții de apel, motiv pentru care această critică este una doar formală, vădit nefondată.
Circumscris aceluiași motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
recurentul a susținut că instanța de apel a conferit valoare probatorie testimonială unor declarații
709
scrise, cu încălcarea art. 309-326 C.proc.civ., texte care impun administrarea probei cu declarațiile de
martori în fața instanței, nemijlocit, însă nici această critică nu este fondată, deoarece, chiar dacă în
decizia atacată s-a făcut referire și la declarații date de către domnii E. și F. în fața unui notar public,
aceștia au fost și audiați ca martori în proces. De altfel, în celelalte situații analiza hotărârii nu relevă
că instanța de apel ar fi dat o valoare probatorie corespunzătoare celei testimoniale declarațiilor
scrise.
Ultima critică subsumată ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. aduce în dezbatere
înlăturarea prezumției legale, cu încălcarea art. 328 C.proc.civ., fără să fi existat dovada unei
derogări exprese a părților, ci în baza uneia judiciare simple, care nu era admisibilă ca probă, raportat
la condițiile art. 329 C.proc.civ.; totodată, autorul căii de atac consideră că, de principiu, o prezumție
legală nu poate să fie înlăturată de o prezumție judiciară, ci numai prin dovezi concrete.
Sub cel dintâi aspect invocat de recurent, cel al lipsei unei derogări exprese, critica se
dovedește a fi lipsită de logică, deoarece, dacă părțile ar fi prevăzut că mandatul este oneros ori
gratuit, nu s-ar mai fi pus problema aplicării prezumției legale instituite de art. 2.010 alin. (1) teza
finală C.civ.
Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte ia act că, potrivit art. 328 C.proc.civ., „(1) Prezumția
legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele
considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să
dovedească faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate
fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
În cazul prezumției legale instituite de art. 2.010 alin. (1) teza finală C.civ. nu există o
prevedere care să interzică proba contrară, prezumția în discuție fiind una relativă, iuris tantum.
Iar în contra unei prezumții legale este îngăduit a fi administrat orice mijloc de probă permis
de lege.
În opinia recurentului, prezumția judiciară nu era admisibilă ca probă, căci se opuneau
dispozițiile art. 329 C.proc.civ.
Purtând denumirea marginală „Prezumțiile judiciare”, textul de lege evocat de către recurent
are următorul conținut: „În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta
se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins;
ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori”.
Or, considerentele expuse mai sus au demonstrat că proba testimonială era admisibilă,
cerințele prevăzute de art. 309 alin. (5) C.proc.civ. fiind respectate, atât timp cât proba nu a fost
admisă împotriva sau peste ceea ce cuprinde înscrisul.
Iar aprecierea recurentului, care consideră că, principial, prezumția legală nu poate fi
înlăturată de o prezumție judiciară, se cuvine să fie înlăturată, deoarece ea contravine dezlegărilor
obligatorii oferite prin decizia nr. 5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în
mecanismul unificator de jurisprudență al hotărârii prealabile. În considerentele acesteia, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a prezentat regimul juridic al prezumțiilor și a statuat, în
paragraful 52, că în funcţie de modalitatea în care, respectând exigențele și raţiunile edictării normei
juridice, instanţa rezolvă aplicabilitatea prezumţiei legale la datele concrete ale cauzei cu care este
învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau,
dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumţii simple (judiciare), cu puterea doveditoare lăsată „la
luminile şi înţelepciunea judecătorului”.
Așadar, nimic nu interzice răsturnarea unei prezumții legale relative printr-o prezumție
judiciară.
Ambele tipuri de prezumții își trag puterea fie din raționamentul legiuitorului - în urma unor
observații repetate asupra faptelor sociale, care au fost generalizate și sistematizate ulterior -, fie din
cel al judecătorului, suveran în etapele devolutive ale procesului în a stabili, succesiv deplasării
710
obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta, puterea doveditoare a propriei
concluzii la care ajunge.
Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. -
aduce în dezbatere lipsa motivării încheierii din 27.05.2020, prin care a fost respinsă cererea de
administrare a probelor, lipsa unei analize complete a situației de fapt, cu referire la uzanţele din
cadrul celor două societăţi, nemotivarea dispoziției pentru care instanța ar fi disociat artificial și
pentru care a considerat că nu există nicio legătură între funcțiile de administrator și director general,
simultan deținute de d-nii F. și G., remunerați în baza contractelor de management și de muncă, ce
stabileau, în esență, aceleași atribuții cu cele care îi revin administratorului. De altfel, s-a mai arătat
că instanța a reținut greșit și contradictoriu funcțiile deținute de recurent la societățile pârâte.
Și aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că asupra aspectelor
vizând lipsa motivării încheierii din 27.05.2020, prin care a fost respinsă cererea de administrare a
probelor și vizând uzanţele din cadrul celor două societăţi s-a pronunțat, în analiza expusă în
precedent; de aceea, reluarea acelorași argumente ar fi inutilă.
Pe de altă parte, recurentului trebuie să i se atragă atenția că nu orice pretinsă inadvertență pe
care consideră că o identifică în cadrul considerentelor hotărârii are aptitudinea de a determina
casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., când se referă la motive
contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia
că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care
considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv
ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude
reciproc.
Așa fiind, pretinsa disociere artificială între funcțiile de administrator și de director general
ori eventuala reținere greșită și contradictorie a funcțiilor deținute de recurent la societățile pârâte nu
constituie argumente care să conducă, prin ele însele, la admiterea recursului.
Ultimul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., este cel în
dezvoltarea căruia autorul căii de atac a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile
art. 1 C.civ., apreciind că uzanțele celor două societăţi ar înlătura prezumţia legală a mandatului
oneros, însă aceste critici au fost deja examinate, în cele ce preced, așa încât Înalta Curte nu va relua,
în această etapă a considerentelor, argumentele deja expuse.
În continuare, recurentul a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 2.010 alin. (2) C.civ.,
apreciind că uzanţele pot avea valoare probatorie numai cu privire la determinarea întinderii
remuneraţiei.
Potrivit art. 2.010 alin. (2) C.civ., „Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația
mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în
lipsă, după valoarea serviciilor prestate”.
Așadar, premisa aplicării acestui text de lege este cea a unui mandat cu titlu oneros.
În etapele devolutive ale procesului, însă, instanțele anterioare au apreciat, în urma evaluării
materialului probator în mod suveran și, după cum s-a reținut deja, în conformitate cu legea, că
mandatele recurentului au fost gratuite.
Prin urmare, premisa aplicării art. 2.010 alin. (2) C.civ. nefiind întrunită, nu este posibil ca
motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. să fie fondat - căci, atât timp cât
textul de lege evocat nici nu a fost aplicat, nu se mai poate pune problema încălcării ori aplicării lui
eronate. Din nou, se cuvine reiterat că uzanțele invocate de recurent și indicate, sub această
denumire, în decizia atacată, nu sunt cele al căror sens este prevăzut de art. 1 C.civ., ci practici în
cadrul societăților intimate, iar ele nu în mod singular au constituit probele apreciate ca relevante în a
demonstra înlăturarea dreptului la remuneraţie; pe de altă parte, sensul termenului de uzanţe, indicat
711
în art. 2.010 alin. (2) C.civ. - dar inaplicabil, în considerarea celor prezentate mai sus -, ca având
valoare probatorie în determinarea întinderii remuneraţiei, este cel prescris de art. 1 alin. (6) C.civ.
Utilizarea confuză, în raționamentul propus de memoriul de recurs, a acestor termeni nu
justifică însă că vreo critică invocată ar demonstra nelegalitatea deciziei atacate.
Se cuvine subliniat și că o parte extinsă din demersul judiciar al recurentului pare că este
construit, într-o manieră altminteri inspirată, în încercarea de a proba necesitatea ca poziția sa de
administrator să fi fost remunerată, însă instanțele de judecată nu au căderea de a interveni în
raporturile de drept privat, în care părțile se bucură de libertatea de a contracta.
De aceea, considerentele expuse sunt suficiente pentru a invalida aspectele prezentate în mod
repetitiv și nejustificat de recurent, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost
respins ca nefondat.
34. Asociere în participaţiune. Capacitatea procesuală de folosinţă a asocierii. Condiţii şi efecte
C.proc.civ., art. 36, art. 56 alin. (2), art. 425 alin. (1) lit. b)
C.civ., art. 1516, art. 1949, art. 1951, art. 1953 alin. (1)
Potrivit dispoziţiilor art. 1951 şi art. 1953 alin. (1) C.civ., asocierea în participaţie nu are
personalitate juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor, care,
chiar dacă acţionează în numele asocierii, se angajează în nume propriu faţă de terţi. Aceste
dispoziţii legale nu înlătură normele de procedură prevăzute la art. 56 alin. (2) C.proc.civ., potrivit
cărora pot sta în judecată şi asociaţiile fără personalitate juridică dacă sunt constituite potrivit legii.
Din analiza acestor dispoziţii legale reiese că dispoziţiile art. 1951 şi art. 1953 alin. (1)
C.civ. reglementează contractul de asociere în participaţie, spre deosebire de prevederile art. 56
alin. (2) C.proc.civ., care reglementează una dintre condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca o
parte să stea în judecată, respectiv capacitatea procesuală de folosinţă.
Prin urmare, nu este aplicabil principiul specialia generalibus derogant, întrucât prin
dispoziţiile art. 1951 şi art. 1953 alin. (1) C.civ. nu sunt reglementate norme de procedură privind
folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale, astfel cum sunt cele prevăzute la art. 56-58
C.proc.civ., pentru a putea susţine că în cauză sunt incidente atât norme generale, cât şi cele
speciale privind capacitatea procesuală de folosinţă.
Aşadar, instanţa de apel în mod corect a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 56 alin. (2)
C.proc.civ., constatând că asocierea pârâtă, deşi nu are personalitate juridică, are capacitate
procesuală de folosinţă, fiind constituită potrivit dispoziţiilor art. 1949 şi urm. C.civ.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 881 din 12 aprilie 2022
1.Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a

VI-a civilă la data de 18.12.2018, sub nr. x/3/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele
Asocierea B. (C. SA) - A. SRL şi B. (C. SA), a solicitat instanţei ca, pe baza probatoriului
administrat în cauză, să pronunţe o sentinţă prin care să dispună:
- obligarea pârâtei C. SA la plata sumei de 2.865.041,82 lei, reprezentând contravaloarea
serviciilor prestate de către reclamantă şi neachitate, în baza contractului de închiriere şi prestări
servicii nr. 2185/30.08.2016, a contractului de prestări servicii nr. 2187/30.08.2018, a contractului de
prestări servicii laborator nr. 2188/30.08.2016, a contractului de prestări servicii nr. 67/23.03.2017 şi
a contractului de prestări servicii nr. 37/27.07.2017;
712
- constatarea prestării serviciilor de către reclamantă, în baza comenzilor scrise ale pârâtei C.
SA, și obligarea acesteia la plata sumei de 2.759.325,12 lei;
- obligarea pârâtei C. SA la plata sumei de 334.336,74 lei, reprezentând penalităţi
contractuale şi dobânzi legale, de la data scadenţei facturilor fiscale, emise în baza contractelor şi
până la data introducerii acţiunii, precum şi penalităţi contractuale şi dobânzi legale aplicate în
continuare asupra debitului datorat, până la plata efectivă a acestuia;
- obligarea pârâtei C. SA la plata sumei de 311.195,02 lei, reprezentând dobânda legală
calculată de la data scadenţei facturilor şi până la data introducerii acţiunii, precum şi dobânda legală
aplicată în continuare asupra debitului datorat, până la plata efectivă a acestuia.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270 alin. (l), art. 1350, art. 1516, art. 1530, art.
1535, art. 1953, art. 2538 C.civ. şi art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 3810 din 19.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, în dosarul nr. x/3/2018, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a
pârâtei Asocierea B. - A. S.R.L., şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca
fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
De asemenea, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii B. (C. SA)
şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă.
2. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar
D. S.P.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul
respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a C. şi a lipsei capacităţii procesuale de
folosinţă a Asocierii, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia nr. 1775 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia
a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost anulată în tot sentinţa apelată şi
trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.
3. Împotriva acestei decizii la 3 februarie 2021, pârâta B. (C. S.A.) a declarat recurs, în
temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., prin care a solicitat casarea hotărârii
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
recurenta susţine că motivarea deciziei recurate este succintă, generală și evazivă, instanța limitându-
se la expunerea unor dispoziții legale, fără să prezinte raționamentul care i-a format convingerea și
motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu indicarea atât a argumentelor pentru
care s-au admis, cât și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate argumentele
în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, prin care a invocat în esență faptul că A.
S.R.L. nu se poate prevala de art. 1953 C.civ., întrucât nu i se poate reține calitatea de terț în relația
cu B. - C. S.A. și față de asociere. Potrivit recurentei, A. S.R.L. și B. - C. S.A. sunt membri ai
asocierii, ceea ce le conferă un alt statut, iar prevederile art. 1953 C.civ. nu pot fi aplicabile, întrucât
membrii asocierii sunt răspunzători între ei, conform acordului de asociere.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta
arată că instanţa de apel, în mod greșit, a reținut că Asocierea B. (C. S.A.) - A. S.R.L are capacitate
procesuală de folosință și că societatea B. (C. S.A) are calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce priveşte capacitatea procesuală de folosinţă a Asocierii, contrar celor reținute de
instanța de apel, în mod corect prima instanță a constatat că asocierea în participațiune nu are
personalitate juridică și, drept urmare, nu poate avea capacitate procesuală de folosință și nu poate
sta în judecată.
713
Potrivit art. 1.951 C.civ., asocierea în participațiune nu poate dobândi personalitate juridică și
nu constituie față de terți o persoană distinctă de persoana asociaților, iar conform art. 1.953 alin. (1)
din același cod, asociații, chiar acționând pe contul asocierii, contractează și se angajează în nume
propriu față de terți.
Prin urmare, susţine recurenta că Asocierea nu poate sta în judecată nici potrivit dispozițiilor
art. 56 alin. (2) C.proc.civ., întrucât aceste dispoziții reprezintă o normă generałă în raport cu
normele speciale, respectiv art. 1951 și art. 1953 alin. (1) C.civ., iar specialia generalibus derogant,
în cauză fiind vorba despre o asociere în participație ce nu constituie o persoană distinctă de persoana
asociaților și, prin urmare, nici nu poate fi chemată în judecată ca atare.
În ceea ce privește excepția lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. (C. S.A), recurenta
apreciază că dispoziţiile art. 1951 şi art. 1953 C.civ. au fost aplicate în mod greșit în raport cu situația
de fapt, întrucât nu se poate reține că reclamanta A. S.R.L este terț în relația cu C. și față de asociere.
Reclamanta A. S.R.L și pârâta C. S.A. sunt membri ai asocierii, ceea ce le conferă un alt statut,
prevederile art. 1953 C.civ. neputându-le fi aplicabile, întrucât aceştia sunt răspunzători între ei
conform acordului de asociere.
Astfel, susţine recurenta că în situația în care reclamanta A. S.R.L a încheiat cu Asocierea
contracte de prestări servicii, răspunderea părților se angajează conform prevederilor din Acordul de
asociere întrucât, ca membri ai asocierii, fiecare parte, conform procentelor stipulate, trebuie să își
aducă contribuţia proprie la această asociere.
Pe cale de consecință, contractele de prestări servicii nu pot fi analizate independent, întrucât
ele au fost încheiate în executarea și aplicarea Acordului de Asociere, în virtutea executării cotei
societăţii A. S.R.L în calitate de membru al Asocierii.
Şi în ipoteza în care, prin absurd, s-ar admite teza susţinută de A. S.R.L, în sensul că acesta
are calitatea de terţ faţă de Asociere, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material
prevăzute la art. 1953, art. 1447 alin. (1) şi art. 1452 C.civ., întrucât, în realitate, situaţia dintre
membrii asocierii poate fi tranşată efectiv numai la data decontării beneficiilor şi pierderilor
asocierii.
Prin întâmpinarea depusă la 21 aprilie 2021, reclamanta A. S.R.L. a invocat excepţia
netimbrării recursului în temeiul art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât recurenta trebuie să
timbreze la valoarea cererii de chemare în judecată şi excepţia tardivităţii recursului, în temeiul art.
485 alin. (2) C.proc.civ., iar, pe fond, respingerea căii extraordinare de atac ca nefondate.
Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 25 mai 2021, solicitând, în esenţă,
înlăturarea apărărilor formulate de intimată, prin întâmpinare, şi admiterea căii extraordinare de atac,
astfel cum a fost formulată.
Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în
termen de 10 zile de la comunicare.
La 22 februarie 2022 intimata A. S.R.L. a depus punct de vedere la raportul privind
admisibilitatea recursului, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, pe cale de
consecinţă, anularea căii extraordinare de atac, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din 22 februarie 2022 s-au respins excepțiile tardivităţii, netimbrării și
nulității recursului pârâtei, s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la data de
12 aprilie 2022.
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
714
Criticile recurentei privind încălcarea regulilor de procedură referitoare la capacitatea
procesuală de folosinţă a Asocierii B. (C. S.A.) - A. S.R.L şi calitatea procesuală pasivă a societăţii
B. (C. S.A.), subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., nu sunt
fondate.
Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. se poate
solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii.
Potrivit recurentei instanţa de apel, în analiza capacităţii de folosinţă a Asocierii, a aplicat
greşit principiul specialia generalibus derogant, întrucât a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 56 alin.
(2) C.proc.civ. în detrimentul normelor speciale prevăzute la art. 1951 şi art. 1953 alin. (1) C.civ.
Potrivit art. 1951 C.civ., „asocierea în participație nu poate dobândi personalitate juridica şi
nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Terţul nu are niciun drept
faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat”, iar conform art. 1953
alin. (1) din acelaşi cod, „asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează si se angajează
in nume propriu faţă de terţi”.
De asemenea, potrivit art. 56 alin. (2) C.proc.civ., „cu toate acestea, pot sta în judecată
asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit
legii”.
Analizând dispoziţiile legale evocate, se constată că dispoziţiile art. 1951 şi art. 1953 alin. (1)
C.civ. reglementează contractul de asociere în participaţie, spre deosebire de prevederile art. 56 alin.
(2) C.proc.civ., care reglementează una dintre condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca o parte să
stea în judecată, respectiv capacitatea procesuală de folosinţă.
Prin urmare, nu este aplicabil principiul specialia generalibus derogant, întrucât prin
dispoziţiile art. 1951 şi art. 1953 alin. (1) C.civ. nu sunt reglementate norme de procedură privind
folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale, astfel cum sunt cele prevăzute la art. 56-58 C.proc.civ.,
pentru a putea susţine că în cauză sunt incidente atât norme generale cât şi cele speciale privind
capacitatea procesuală de folosinţă.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 1951 şi art. 1953 alin. (1) C.civ., asocierea în participaţie
nu are personalitate juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor,
care, chiar dacă acţionează în numele asocierii, se angajează în nume propriu faţă de terţi.
Însă, aceste dispoziţii legale nu înlătură normele de procedură prevăzute la art. 56 alin. (2)
C.proc.civ., potrivit cărora pot sta în judecată şi asociaţiile fără personalitate juridică dacă sunt
constituite potrivit legii.
Aşadar, instanţa de apel în mod corect a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 56 alin. (2)
C.proc.civ., constatând că pârâta Asocierea B. (C. S.A.) - A. S.R.L., deşi nu are personalitate
juridică, are capacitate procesuală de folosinţă, fiind constituită potrivit dispoziţiilor art. 1949 şi urm.
C.civ.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei B. (C. S.A.), recurenta susţine că dispoziţiile
art. 1951 şi art. 1953 C.civ. au fost aplicate în mod greșit în raport cu situația de fapt, întrucât nu se
poate reține că reclamanta A. S.R.L este terț în relația cu C. și față de Asocierea B. (C. S.A.) - A.
S.R.L.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 C.proc.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre
părţile în proces şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii. Prin
urmare, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în
judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1951 şi art. 1953 C.civ., asocierea în participaţie nu are personalitate
juridică iar asociaţii care acţionează pe contul asocierii contractează şi se angajează în nume propriu
faţă de terţi. Totodată, asociaţii sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei iar terţul este
715
ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia situaţiei în care a declarat calitatea sa
la momentul încheierii contractului.
În cauză, se constată că reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată Asocierea B. (C. S.A.) - A.
S.R.L şi asociatul B. (C. S.A.) şi a solicitat obligarea exclusivă a asociatului C. S.A. la plata
contravalorii serviciilor prestate de reclamantă potrivit contractelor încheiate cu Asocierea în temeiul
art. 1516 şi art. 1953 C.civ.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între aceasta şi pârâta C. S.A. s-a încheiat acordul
de asociere nr. 321 din 08.12.2015, prin care părţile s-au asociat în vederea participării, depunerii
ofertei şi realizării unui contract de lucrări publice, iar, ulterior, reclamanta a încheiat cu asocierea,
reprezentată prin liderul acesteia C. S.A., mai multe contracte de prestări servicii în baza cărora au
fost emise facturile a căror plată o solicită reclamanta prin prezenta cerere de chemare în judecată.
De asemenea, se reţine că reclamanta a subliniat în mod expres în faţa primei instanţe că
pretenţiile se întemeiază pe contractele de prestări servicii încheiate cu asocierea, în funcţie de care a
fost stabilit cadrul procesual, şi nu pe acordul de asociere încheiat între aceasta şi pârâta C. S.A.
Astfel, s-a constatat că Asocierea nu are personalitate juridică şi nu poate răspunde pentru
obligaţiile asumate faţă de terţi decât prin membrul care a reprezentat-o la semnarea contractului
potrivit art. 1951 C.civ.
În cauză, pârâta C. S.A. a fost chemată în judecată în temeiul art. 1953 C.civ., întrucât în
calitate de asociat a încheiat contractele de prestări servicii invocate de reclamantă în numele
asocierii, angajându-se astfel în nume propriu faţă de celălalt contractant, respectiv reclamanta în
prezenta cauză.
Prin urmare, în mod just instanţa de apel a reţinut că pârâta C. S.A. are calitate procesuală
pasivă, întrucât există identitate între pârâtă şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus
judecăţii potrivit art. 36 C.proc.civ.
Contrar celor susţinute de recurentă, aceasta a acţionat în calitatea de terţ, respectiv de
prestator de servicii pentru Asociere, întrucât pretenţiile au fost întemeiate pe contractele de prestări
servicii încheiate cu Asocierea şi nu pe acordul de asociere încheiat cu pârâta C. S.A.
Chiar dacă reclamanta are şi calitatea de membru al asocierii, în prezenta cauză a acţionat ca
terţ faţă de asociere având în vedere cauza acţiunii, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1953 C.civ.
Aserţiunea recurentei privind faptul că aceste contracte de prestări servicii nu pot fi analizate
independent de acordul de asociere va fi înlăturată, în mod corect reţinând instanţa de apel faptul că
raporturile juridice sunt distincte, existând pe de o parte contracte de prestări servicii care
reglementează drepturile şi obligaţiile dintre reclamantă şi Asociere iar, pe de altă parte, acordul de
asociere care reglementează drepturile şi obligaţiile membrilor în cadrul asocierii în participaţie.
De asemenea, critica privind aplicarea greşită a art. 1447, 1452 şi art. 1456 C.civ. în stabilirea
calităţii procesuale a pârâtei C. S.A. nu este fondată, întrucât aceasta vizează raporturile reglementate
de acordul de asociere care nu fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a apreciat de către instanţa de apel că
pârâta C. S.A. are calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, constatând că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept a căror
sancţiune atrage nulitatea hotărârii, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei subsumate
motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. nu sunt fondate.
Criticile recurentei privind nemotivarea hotărârii atacate, circumscrise motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., nu sunt fondate.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele
de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile
părţilor.
716
Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de
dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu,
încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare
critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia
adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de
convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe
considerente de drept.
Potrivit recurentei, decizia recurată nu este motivată întrucât instanţa de apel, în analiza
calităţii procesuale pasive, nu a răspuns criticii pârâtei C. S.A. privind calitatea de terţ a reclamantei
în raport cu Asocierea.
Înalta Curte, verificând considerentele deciziei recurate, constată că instanţa de apel, în
analiza calităţii procesuale pasive, a reţinut calitatea de terţ a reclamantei având în vedere temeiul de
drept invocat, respectiv art. 1516 alin. (1) şi art. 1953 C.civ., precum şi contractele de prestări
servicii încheiate cu Asocierea.
Având în vedere că facturile a căror plată o solicită reclamanta au fost emise în temeiul
contractelor de prestări servicii încheiate cu Asocierea, reprezentată prin pârâta C. S.A., şi nu în
temeiul raporturilor rezultate din acordul de asociere, instanţa de prim control judiciar a reţinut în
mod just calitatea de terţ a reclamantei în raport cu Asocierea.
În continuare, instanţa de apel a motivat că asocierea în participaţie nu are personalitate
juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de membrii asociaţiei, asociatul care a
contractat în numele asocierii angajându-se în nume propriu faţă de terţ.
Totodată, în decizia recurată s-a reţinut că pârâta C. S.A. are calitatea procesuală pasivă,
existând identitate între pârâtă şi subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât aceasta,
în numele Asocierii, a încheiat cu reclamanta mai multe contracte de prestări servicii în baza cărora
s-au emis facturile fiscale a căror plată o solicită în prezenta cauză.
Prin urmare, se constată că decizia recurată conţine argumentele pentru care au fost admise
criticile privind calitatea procesuală pasivă a societăţii C. S.A., este motivată şi sub aspectul reţinerii
calităţii de terţ a reclamantei şi a aplicării dispoziţiilor art. 1953 C.civ. şi este conformă dispoziţiilor
art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii, contrar celor susţinute
de recurentă.
În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele instanţei de
apel nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., astfel încât critica întemeiată pe aceste
dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. este invocat formal de către
recurentă, întrucât aceasta nu a indicat normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de
instanţa de apel prin admiterea apelului formulat de reclamantă.
Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1)
C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. (C. S.A.) împotriva deciziei civile nr.
1775 din 14 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
35. Acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 din Codul civil. Modalitatea de aplicare a
acestui text legal, din perspectiva subiecţilor care au deschisă calea acţiunii directe
C.civ., art. 1856

Legea nr. 24/2000, art. 45 alin. (5)
C.civ. 1864, art. 1488
717
Potrivit dispoziţiilor art.1856 C.civ., în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor,
persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea
serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la
concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii
acţiunii.
Singura modalitate prin care legiuitorul a înţeles să contureze sfera titularilor acestei acţiuni
directe a fost aceea ca persoanele să fi desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau
executarea lucrării contractate în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, fără nicio
diferenţiere cu privire la anumite categorii de persoane.
Astfel, a restrânge sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1856 C.civ. doar în cazul persoanei
fizice aflate într-un raport juridic de muncă cu un angajator, cu excluderea oricărei forme de
profesionist, persoană fizică sau juridică, echivalează cu o limitare majoră a categoriei de persoane
care pot acţiona direct împotriva beneficiarului în temeiul acestui text.
Prin urmare, interpretarea limitativă a acestor prevederi legale, ce a condus la înlăturarea de
către instanţele de fond a aplicării textului de lege invocat în privinţa reclamantului, este contrară
principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov la 14 mai 2014, reclamanta A. SA,
prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare
a Infrastructurii Rutiere SA (CNAIR) a solicitat obligarea pârâtei, în baza art. 1865 C.civ., să
procedeze la recepţia lucrării „Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X” şi, în consecinţă,
să achite în contul unic de insolvenţă al SC A. SA deschis la C. Agenţia Mureşenilor Braşov cod (...)
lucrările executate de reclamant, conform contractului de subantrepriză nr. 1003/23.05.2012 având ca
obiect execuţie lucrări la obiectivul Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X, încheiat cu
antreprenorul general D. GmbH Austria - în prezent în insolvenţă, în sumă de 827.714,12 lei inclusiv
TVA, pentru lucrări executate şi neachitate în lunile mai şi iunie 2013, care nu au fost recepţionate de
antreprenorul general datorită intrării sale în insolventă, precum şi suma de 1.447.891,00 lei inclusiv
TVA, reprezentând lucrări executate, în baza Contractului de subantrepriză nr. 1003/2012,
recepţionate şi facturate, dar neachitate de antreprenorul general, cu cheltuieli de judecată, în măsura
în care acestea vor fi efectuate.
Prin sentinţa civilă nr. 3575 din 29 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia
a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. SA - prin lichidator
judiciar B. SPRL Braşov, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.I.R. şi ca neîntemeiată cererea
reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelanta SC A. SA - prin administrator judiciar B.
SPRL Braşov, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii apelate în sensul:
admiterii capătului 2 de cerere privind obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 1) 1.827.714,12
lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă în lunile mai şi iunie 2013, nerecepţionate
formal şi neachitate de antreprenorul general D. GmbH; 2) 1.447.891,00 lei inclusiv TVA pentru
lucrările executate de reclamantă, recepţionate de antreprenorul general D. GmbH, dar neachitate de
acesta, respectiv lucrările ce fac obiectul facturii nr. 2249/16.05.2013; 3) obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată din fond şi din apel.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 326 din 24 februarie 2021, a
respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL Braşov
împotriva sentinţei civile nr. 3575 din 29 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2015, în contradictoriu cu intimata C.N.A.I.R. SA.
718
Recurenta-reclamantă SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Braşov a formulat
cerere de recurs împotriva acestei decizii.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8
C.proc.civ.
În argumentarea memoriului de recurs, recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul
încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Se susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., întrucât devoluţiunea a operat cu privire la întreaga
cauză, apelul reclamantei nefiind limitat la o soluţie din dispozitiv.
Astfel, apelul reclamantei, deşi cuprinde critici cu privire la analiza celei de a doua condiţii
prevăzute de art. 1856 C.civ., acestea nu au fost analizate de către instanţa de apel.
A doua critică adusă deciziei recurate se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a
dispoziţiilor art. 1856 C.civ.
Instanţa de apel a limitat în mod nelegal sfera de incidenţă a acestei prevederi legale de la
„persoanele” la „persoanele angajate”, încălcând principiul „ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus”.
Interpretarea dată de instanţa de apel este o veritabilă adăugare la lege, depăşind atribuţiile
puterii judecătoreşti şi erijându-se în atribuţiile legiuitorului. De asemenea, se mai susţine că
interpretarea instanţei de apel încalcă prevederile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
În concluzie, instanţa de apel a interpretat prevederile art. 1856 C.civ. prin prisma denumirii
sale marginale care face referire la lucrători, contrar prevederilor clare ale art. 47 alin. (5) din Legea
nr. 24/2000 care nu permit aceasta.
Interpretarea instanţei de apel, în sensul că art. 1856 C.civ. nu s-ar aplica şi persoanelor
juridice, ci doar persoanelor fizice este neîntemeiată, neţinând cont de următoarele aspecte relevante:
Prevederile art. 1856 C.civ. trebuie interpretate în sensul că nu distinge între persoanele fizice
şi juridice, concluzia instanţei de apel care distinge între profesionişti şi angajaţi fiind greşită.
Interpretarea dată de instanţa de apel goleşte de conţinut prevederile art. 1856 C.civ., raportat
la contextul contemporan, în care lucrările nu se mai contractează cu persoane fizice.
Aşadar, interpretarea dată de instanţa de apel încalcă principiul de interpretare stabilit de art.
1268 alin. (3) C.civ., prevedere care vizează interpretarea prevederilor din contracte, însă stabileşte
un principiu aplicabil şi în materie de interpretare a prevederilor legale, această situaţie neintrând în
sfera relaţiilor în care este interzisă analogia conform art. 10 C.civ.
De asemenea, se susţine că interpretarea dată de instanţa de apel provine din interpretarea
dată de unele instanţe fostului articol 1488 C.civ., dispoziţiile din noul Cod civil fiind adoptate
tocmai pentru a legifera contextul contemporan.
Astfel, instanţa de apel a pierdut din vedere prevederile art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006, în
sensul că nu există niciun fel de prevedere legală care să prevadă faptul că sunt aplicabile dispoziţiile
art. 1856 C.civ.
719
Prima instanţă a interpretat greşit condiţia ca beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului
contravaloarea lucrărilor executate, condiţie necesară pentru a se putea dispune obligarea
beneficiarului la plată, conform art. 1856 C.civ.
Condiţia cerută de art. 1856 C.civ. trebuia analizată în raport cu data de 12.05.2014, înainte
de efectuarea plăţilor de către beneficiar faţă de antreprenor.
În spiritul prevederilor art. 1856 C.civ., rezultatul aplicării practice a normei juridice trebuia
să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor.
Instanţa de apel nu a interpretat prevederile art. 1856 C.civ. ţinând cont de exigenţele şi
previzibilitatea legii, de necesitatea de a preveni rigiditatea legii şi obstacolele în evoluţia sa.
În continuare, recurenta enumeră jurisprudenţa care confirmă că noţiunea de lucrător include
şi persoanele juridice.
De asemenea, recurenta solicită sesizarea completului Înaltei Curţi cu dezlegarea unor
chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu
următoarelor chestiuni de drept:
- dacă prevederile art. 1856 C.civ. se aplică persoanelor juridice care prestează o activitate în temeiul
unui contract de subantrepriză;
- dacă prevederile art. 1856 C.civ. se aplică situaţiilor în care beneficiarul nu plătise antreprenorul la
data acţiunii formulate de subantreprenorul persoană juridică, dar în cursul procesului beneficiarul a
plătit debitul datorat antreprenorului, fără să plătească debitul solicitat de subantreprenori.
Raportat la prevederile art. 519 C.proc.civ., recurenta-reclamantă susţine că sunt îndeplinite
condiţiile de admisibilitate şi solicită să se dispună sesizarea completului Înaltei Curţi privind
dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare
de principiu chestiunilor de drept menţionate anterior.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel care a pronunţat decizia atacată, în vederea
admiterii capătului doi al cererii din cadrul acţiunii formulate de reclamantă.
La 16 iulie 2021, intimata-pârâtă C.N.A.I.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat,
pe cale de excepţie, tardivitatea recursului şi nulitatea acestuia, în subsidiar a solicitat respingerea
căii de atac, ca nefondată.
Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei formulată la 3 august 2021, recurenta-reclamantă A.
SA a solicitat înlăturarea susţinerilor ca fiind nefondate.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494
alin. (4) C.proc.civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra
Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a
admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. SA prin administrator
judiciar B. SPRL Braşov împotriva deciziei civile nr. 326 din 24 februarie 2021 pronunţată de Curtea
de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea
părţilor.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale
aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA prin
administrator judiciar B. SPRL Braşov este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele
considerente:
Între pârâta Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA
(C.N.A.D.N.R. SA), în calitate de beneficiar, şi societatea D. GmbH, în calitate de antreprenor, s-a
720
încheiat acordul contractual nr. 92/15238/12.03.2012 având ca obiect Construcţia Variantei de
Ocolire a Municipiului X.
Subsecvent acestui contract de lucrări, între D. GmbH, în calitate de antreprenor general, şi
reclamanta A. SA, în calitate de subantreprenor, s-a încheiat contractul de subantrepriză
nr.1003/23.05.2012 având ca obiect execuţie lucrări la obiectivul Construcţia Variantei de Ocolire a
Municipiului X, în valoare de 20.810.256,54 lei, fără TVA.
Contractul nr. 92/15238/12.03.2012 a fost reziliat la data de 10.07.2013 de către
C.N.A.D.N.R. S.A.
La data de 13.08.2013, reclamanta A. S.A. a transmis antreprenorului general D. GmbH
situaţiile de lucrări executate în lunile mai şi iunie 2013 în baza contractului de subantrepriză nr.
1003/23.05.2012, dar administratorul special al societăţii a comunicat că prin decizia Tribunalului
Comercial din Viena din 19 iunie 2013 a fost deschisă procedura de insolvenţă împotriva D. GmbH,
astfel că declaraţiile de creanţe trebuie depuse la Tribunalul Comercial din Viena în dosarul nr.
x/13v.
În prezenta cauză, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. S.A. să
procedeze la recepţia lucrării „Construcţia variantei ocolitoare a Municipiului X” şi să efectueze
plata următoarelor sume:
- 1.827.714,12 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă în lunile mai şi iunie
2013, nerecepţionate formal şi neachitate de antreprenorul general D. GmbH;
-1.447.891,00 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă, recepţionate de
antreprenorul general D. GmbH, dar neachitate de acesta, lucrările ce fac obiectul facturii nr.
2249/16.05.2013.
În susţinerea acţiunii în pretenţii, reclamanta A. SA a indicat dispoziţiile art. 1856 C.civ., în
conformitate cu care, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza
unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea
lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care
acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.
Instanţele de fond au reţinut deopotrivă inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1856
C.civ. în raport de calitatea reclamantei de persoană juridică, ce nu ar fi cuprinsă în noţiunea de
„lucrători”, categorie specială de subantreprenori în favoarea căreia legiuitorul a recunoscut
posibilitatea formulării tipului de acţiune directă instituit de acest text.
În acest cadru, s-a apreciat că noţiunea de „lucrători”, cuprinsă în chiar denumirea marginală
a textului de lege, care reglementează o excepţie de la principiul general al relativităţii efectelor
contractului, nu include şi sfera persoanelor juridice încadrate sferei profesioniştilor, textul având
drept scop doar protejarea drepturilor persoanelor fizice care au lucrat efectiv.
Din coroborarea reglementării actuale a acţiunii directe a lucrătorilor cu cea corespunzătoare
regăsită în dispoziţiile art. 1488 C.civ. 1864, Curtea de apel a reţinut că noţiunea de „lucrător” este
specifică relaţiilor de muncă şi este una diametral opusă celei de profesionist. Lucrătorul este
persoana aflată într-un raport juridic de muncă încheiat cu un angajator, pe temeiul căruia lucrătorul
prestează muncă în folosul şi sub coordonarea angajatorului, în schimbul unei remuneraţii lunare,
fixe sau variabile, pe când profesionistul include, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, categoriile de comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale.
În consecinţă, instanţa de apel a limitat categoria de lucrător la persoana fizică aflată într-un
raport juridic de muncă cu un angajator (persoană juridică în marea majoritate a ipotezelor, chiar şi
persoană fizică pentru anumite situaţii de excepţie), reţinând în acest sens şi dispoziţiile art. 45 alin.
(5) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, din cuprinsul cărora a apreciat că,
721
fără a prezenta o semnificaţie proprie, în sensul că menţiunile denumirii marginale nu sunt apte a
genera prin ele însele drepturi şi obligaţii juridice, denumirile marginale exprimă sintetic conţinutul
reglementării, şi anume obiectul acestei reglementări.
Totodată, din perspectiva dispoziţiilor speciale din materia achiziţiilor publice, respectiv
Legea nr. 98/2016 prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva 2014/24/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice, s-a reţinut că plata
activităţii desfăşurate de subcontractant putea fi dispusă de către autoritatea contractantă
(beneficiarul lucrării) atunci când subcontractorul ce solicită plata şi-a exprimat această opţiune încă
de la momentul iniţial al încheierii contractului de achiziţie publică sau chiar ulterior, dar cu condiţia
introducerii sale în contractul de achiziţie publică (spre exemplu, prin încheierea unui act adiţional)
şi exprimarea opţiunii sale de voinţă în acest sens (bineînţeles, cu acceptul şi al autorităţii
contractante).
În subsidiar, prima instanţă a constatat că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia ca
beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului contravaloarea lucrărilor executate, condiţie necesară
pentru a se putea dispune obligarea beneficiarului la plată în condiţiile art. 1856 C.civ. Astfel, în baza
probelor administrate în cauză, a constatat că pârâta C.N.A.I.R. S.A. a efectuat plata integrală a
lucrărilor executate de antreprenorul D. GmbH în baza acordului contractual nr.
92/15238/12.03.2012 având ca obiect Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X, aşa cum a
fost obligată prin Sentinţa arbitrală nr. 88/16.07.2015 pronunţată în dosarul arbitral nr. x/2015,
Sentinţa arbitrală parţială nr. 101/08.11.2016 şi Sentinţa arbitrală nr. 11/18.01.2018 pronunţate în
dosarul arbitral nr. x/2015, astfel încât nu mai putea fi obligată la plata niciunei sume de bani în
legătură cu lucrările legate de Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X.
Ulterior, Curtea de apel a considerat inutilă reluarea considerentelor expuse pe acest aspect de
prima instanţă, cu motivarea că nu au fost formulate critici din această perspectivă în calea de atac a
apelului.
Faţă de acestea, analizând critica recurentei circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele de fond au
făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1856 C.civ., restrângând nejustificat sfera de
aplicare a acestui text din perspectiva persoanelor ce pot valorifica acţiunea directă instituită de
acesta.
În acest cadru, se observă că, deşi denumirea marginală a art. 1856 C.civ. 2009 face trimitere
la lucrători, părând inspirată din formularea fostei reglementări cuprinse în art. 1488 C.civ. 1864,
dispoziţiile invocate în prezenta cauză profită în mod expres persoanelor care, în baza unui contract
încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării
contractate. Nu există în cuprinsul acestei reglementări şi nici în alte norme de trimitere o restrângere
a persoanelor beneficiare ale acţiunii directe la categoria persoanelor fizice, cu excluderea celor
juridice. Mai mult, actuala realitate social-economică ilustrează faptul că, spre deosebire de
momentul adoptării Codului civil 1864, activităţile de prestări servicii sau execuţie lucrări specifice
contractului de antrepriză se desfăşoară preponderent în mod organizat, resursele şi forţa de muncă
destinate acestor activităţi fiind concentrate în forme juridice anume reglementate.
A restrânge sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1856 C.civ. 2009, astfel cum propun
instanţele de fond, doar în cazul persoanei fizice aflate într-un raport juridic de muncă cu un
angajator, cu excluderea oricărei forme de profesionist, persoană fizică sau juridică, echivalează cu o
limitare majoră a categoriei de persoane care pot acţiona direct împotriva beneficiarului în temeiul
acestui text, deşi conţinutul acestui articol nici măcar nu sugerează o asemenea distincţie. Singura
modalitate prin care legiuitorul a înţeles să contureze sfera titularilor acestei acţiuni directe a fost
aceea ca persoanele să fi desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării
722
contractate (conform contractului de antrepriză, s.n.) în baza unui contract încheiat cu antreprenorul,
fără nicio diferenţiere cu privire la anumite categorii de persoane.
Totodată, valorificarea subsidiară de către instanţa de apel, în susţinerea interpretării propuse
textului incident, a dispoziţiilor speciale din materia achiziţiilor publice omite faptul că Legea nr.
98/2016 prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice nu poate avea relevanţă în speţă,
fiind adoptată ulterior încheierii contractului de lucrări şi a contractului de subantrepriză din prezenta
cauză şi neputând, prin urmare, retroactiva. Şi chiar dacă reglementarea specială din materia
achiziţiilor publice în vigoare la data încheierii contractelor amintite, respectiv O.U.G. nr. 34/2006,
amintită şi de prima instanţă, nu cuprinde nicio referire la o posibilă acţiune directă, asta nu exclude
de la aplicare norma generală cuprinsă în art. 1856 C.civ. 2009.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră nefondată interpretarea limitativă a
dispoziţiilor art. 1856 C.civ. 2009, ce a condus la înlăturarea de plano de către instanţele de fond a
aplicării textului de lege invocat în privinţa reclamantului din cauza de faţă, contrar principiului ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
În ceea ce priveşte critica recurentei circumscrisă de aceasta motivului de recurs prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., verificând memoriul de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că instanţa de apel a reţinut în mod nejustificat faptul că apelanta nu ar fi formulat critici în
ceea ce priveşte considerentele primei instanţe referitoare la neîndeplinirea cerinţei ca beneficiarul să
nu fi plătit aceste lucrări ori servicii antreprenorului, la termenele şi în cuantumul convenit. Astfel,
instanţa de apel a omis să observe pct. 2.2 din memoriul de apel, în cuprinsul căruia apelanta critică
argumentele primei instanţe referitoare la plata integrală a lucrărilor de către beneficiar, susţinând, în
esenţă, că plăţile invocate de pârâtă s-au realizat după momentul introducerii acţiunii directe şi nu ar
avea relevanţă din perspectiva condiţiilor impuse acesteia conform dispoziţiilor art. 1865 C.civ.
În consecinţă, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiat şi acest motiv de recurs, în considerentele
deciziei atacate neregăsindu-se o analiză proprie a acestor critici din apel, de o relevanţă
considerabilă din perspectiva ansamblului argumentelor exprimate de parte în demersul său judiciar.
Încadrarea corectă a acestei critici presupune, însă, reţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., care se referă în mod special la calitatea motivării hotărârii atacate.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
admis prezentul recurs, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat.
Cu prilejul rejudecării după casare, se impune complinirea omisiunilor constatate în cuprinsul
motivării soluţiei din apel ţinând cont şi de noul context generat de efectele deciziei de casare sub
aspectul celor reţinute în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
723
36. Contract de asigurare de garanții. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a garanţiei
pentru plata avansului. Posibilitatea legală a unei societăţi de asigurare de a emite scrisori de
garanţie în raport cu obiectul său de activitate. Condiții și efecte
C.civ., art. 206, art. 2199, art. 2321

Legea nr. 32/2000, art. 2 lit. a) pct. 1, art. 12 alin. (4) lit. f)
H.G. nr. 925/2006, art. 86, art. 90
H.G. nr. 264/2003, art. 4
Legea nr. 554/2004, art. 8 alin. (3)
Regulamentul BNR nr. 5/2012, art. 10
Asigurarea de garanţii este o categorie de asigurare care se încadrează în activitatea de

asigurare şi este în acord cu definiţia dată de legiuitor contractului de asigurare în cuprinsul art.
2199 C.civ.
Emiterea unei garanţii pentru plata avansului se circumscrie unei operaţiuni ce decurge
direct din activitatea de asigurare în condiţiile în care garanţia a fost emisă în baza unui contract de
asigurare, cu respectarea obiectului de activitate prevăzut de lege pentru autorizarea societăţilor de
asigurare şi prevăzut în actul constitutiv al societăţii emitente, înscriindu-se în limitele activităţii de
asigurare, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 32/2000.
Astfel, în condițiile în care garanţia pentru plata avansului a fost emisă în conformitate cu
dispoziţiile legale existente, în concordanță cu obiectul de activitate al societății emitente, nu există
cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea actului încheiat.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 21 noiembrie
2016, ulterior declinată prin sentința civilă nr. 4454 din 5 decembrie 2017 în favoarea Tribunalului
Prahova, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. (fosta C. S.R.L.), D. S.R.L., E.
S.R.L. şi F. S.A., a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a garanției pentru plata avansului,
emisă de reclamantă la 28 ianuarie 2015, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 861 din 8 septembrie 2020, Tribunalul Prahova respinge acţiunea ca
neîntemeiată, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 271 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a
civilă, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei primei instanțe este respins ca
nefondat, apelanta-reclamantă fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea căii de
atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488
alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Prin memoriul de recurs se afirmă că instanța de apel a aplicat greșit dispoziţiile art. 2321
C.civ. atunci când a respins motivul de apel referitor la soluţionarea de către prima instanţă a
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G. S.R.L., întrucât contractul de asigurare de
garanţii a fost încheiat cu G. S.R.L. şi în temeiul acestui contract şi a actului adiţional nr. 1 din 28
ianuarie 2015, recurenta a emis garanţia pentru plata avansului în favoarea S.C. F. S.A. Recurenta
arată că nu există un raport juridic obligaţional între aceasta şi Asocierea D.-E., ca urmare, această
asociere nu putea avea calitatea de ordonator şi că este greşit raţionamentul curţii de apel
724
fundamentat pe argumentul că pârâta G. S.R.L. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu a
semnat scrisoarea de garanţie.
Autoarea căii de atac susține că decizia atacată este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea
motivului de apel prin care s-a susţinut că sentinţa nu este motivată, arătând că instanţa de apel a
efectuat o analiză incompletă a susținerilor recurentei în apel şi a reluat motivarea primei instanţe.
Susţine că nici sentința nu este motivată şi că instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul pe acest
considerent.
Recurenta-reclamantă invocă şi aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 206, art. 2221 şi art. 2321
C.civ., art. 2 lit. A) pct. 1 din Legea nr. 32/2000, art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din
H.G. nr. 264/2003 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi susţine că emiterea garanţiei pentru
plata avansului depăşeşte limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare, că
există deosebire de regim juridic între scrisorile de garanţie şi contractele de asigurare garanții şi că
art. 206 C.civ. nu a eliminat sancțiunea nulităţii absolute în cazul încălcării principiului specialității
capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice cu scop lucrativ. Afirmă că nu este corectă opinia
curţii de apel conform căreia dispoziţiile art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006 şi ale art. 4 din H.G.
nr. 264/2003 reprezintă o excepție de la interdicția instituită de art. 12 din Legea nr. 32/2000 şi
apreciază că sancţiunea nulităţii absolute se aplică cu prioritate faţă de principiul nemo auditur
propriam turpitudinem allegans.
Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Ulterior înregistrării căii de atac s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea
în principiu a recursului potrivit art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Raportul a fost comunicat părţilor, iar, în şedinţa din camera de filtru din 5 octombrie 2022,
recursul a fost admis în principiu fixându-se termen pentru soluţionare în şedinţă publică.
Cu titlu prealabil, menționăm faptul că prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă art. 493 privind procedura de
filtrare a recursului a fost abrogat.
Analizând motivele de recurs invocate, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte
constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantei are la bază două motive de recurs: greșita aplicare a normelor de drept
material (pct. 8) şi lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată (pct. 6), însă problema de
drept pe care instanţa supremă este chemată să o lămurească se referă la posibilitatea legală a unei
societăți de asigurare, în speță reclamanta-recurentă, de a emite scrisori de garanție, în raport de
obiectul său de activitate.
Recurenta consideră, în esenţă, că nu există reglementare legală care să permită unei societăți
de asigurare să emită scrisori de garanție ori alte garanții, în speță emiterea unei garanţii pentru plata
avansului, întrucât depășește limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare,
ipoteză care a reprezentat fundamentul legal al promovării cererii de constatare a nulităţii absolute a
garanției pentru plata avansului din 28 ianuarie 2015.
Recurenta invocă o greşită aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2321 C.civ.
referitoare la scrisoarea de garanţie, aplicare ce a determinat admiterea în mod greșit a excepției
lipsei calității procesuale pasive a uneia dintre pârâte, respectiv G. S.R.L.
Cu toate că aceste critici, în majoritatea lor, au fost invocate şi prin motivele de apel, primind
dezlegare prin hotărârea atacată, atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel
a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale invocate, pretinsa aplicare greşită a normei de drept
material fiind fundamentată însă pe o interpretate greşită de către recurentă a textului de lege.
Astfel, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute doar a
garanției pentru plata avansului, nu şi a contractului de asigurare de garanţii încheiat anterior, la 10
februarie 2014, întrucât G. S.R.L. este parte doar a contractului de asigurare de garanţii, nu şi a
725
scrisorii de garanţie ulterioare, nu se poate reţine o aplicare greşită a art. 2321 C.civ., text de lege
care se dovedeşte a fi invocat formal.
Pentru stabilirea calităţii procesuale pasive a uneia dintre părţi, instanţa de apel a avut în
vedere norma de procedură aplicabilă în cauză, respectiv art. 36 C.proc.civ. care reglementează
calitatea procesuală în funcție de subiectele raportului juridic existente în actul a cărui nulitate se
solicită.
Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta
invocă şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 206 şi art. 2321 C.civ., art. 2 lit. A) pct. 1 din Legea nr.
32/2000, art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din H.G. nr. 264/2003 şi art. 8 alin. (3) din
Legea nr. 554/2004.
Dincolo de această enumerare a textelor de lege a căror aplicare este considerată a fi greşită,
în esenţă, recurenta susţine că emiterea garanţiei a cărei nulitate a solicitat-o s-a făcut cu depăşirea
limitelor obiectului de activitate reprezentat de activitatea de asigurare, fiind încălcat principiul
specialității capacității de folosinţă.
Susţinerile recurentei nu pot fi reținute.
Aşa cum a stabilit instanţa de apel, aspect de altfel necontestat de către recurentă, faţă de data
emiterii garanției a cărei nulitate se solicită, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil,
care în art. 206 alin. (1) a prevăzut că persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi şi
obligaţii civile care nu pot aparţine decât persoanei fizice, prin natura lor sau potrivit legii.
Faţă de reglementarea anterioară (Decretul-lege nr. 31/1954), noul Cod civil elimină limitarea
generică a capacităţii juridice a persoanei juridice la scopul său statutar, păstrând această limitare
exclusiv pentru cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, care pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul constitutiv sau
statut [art. 206 alin. (2) C.civ.].
În acest sens, sancțiunea unei încălcări a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă nu
mai este, în lumina noului Cod civil, aceea a nulităţii absolute, decât dacă ar fi întrunite dispoziţiile
art. 206 alin. (1) sau alin. (2) C.civ., ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
De altfel, nici nu se poate vorbi despre depăşirea limitelor obiectului de activitate al
recurentei, astfel cum încearcă aceasta să acrediteze, astfel încât să poată fi reţinută o încălcare a
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă care ar justifica o anulare a garanţiei emise de către
recurentă.
Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în forma sa
în vigoare la data emiterii garanţiei pentru plata avansului, în art. 2 lit. a) pct. 1, definea activitatea de
asigurare ca fiind activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea,
intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime,
lichidarea de daune (etc.).
Pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 2321 C.civ. care reglementează regimul juridic al
scrisorii de garanţie, care are un regim juridic autonom, distinct de contractul de asigurare, susţine
recurenta, aceasta consideră că pentru activitățile enumerate în cuprinsul definiției activității de
asigurare nu se regăseşte şi emiterea scrisorilor de garanţie şi că nu există niciun temei pentru care să
se poată considera că această activitate ar fi asimilată încheierii contractelor de asigurare.
Atât prin motivele de apel, cât şi prin motivele de recurs, recurenta îşi fundamentează această
susținere şi pe dispoziţiile art. 12 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor poate autoriza desfășurarea activităţii de asigurare în cazul îndeplinirii
cumulative a unor condiţii, printre care şi cea conform căreia societatea va desfăşura exclusiv
activitatea de asigurare.
Înalta Curte reţine, în deplin acord cu susţinerile instanţei de apel, că emiterea garanţiei
pentru plata avansului se circumscrie unei operațiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare, în
726
condiţiile în care garanţia a fost emisă în baza unui contract de asigurare, cu respectarea obiectului de
activitate prevăzut de lege pentru autorizarea societăţilor de asigurare şi prevăzut în actul constitutiv
al societăţii recurente, înscriindu-se în limitele activităţii de asigurare, astfel cum este definită de art.
2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 32/2000.
Asigurarea de garanții este o categorie de asigurare care se încadrează în activitatea de
asigurare pe care o desfășoară recurenta şi este în acord cu definiția dată de legiuitor contractului de
asigurare în cuprinsul art. 2199 C.civ.
De altfel, exista un cadru legal pentru emiterea instrumentelor de garantare nu doar de către
societăţile bancare, ci şi de către societăţile de asigurări cu mult anterior încheierii contractului de
asigurare de garanţii privind restituirea avansului din prezenta cauză şi anterior emiterii de către
recurentă a garanţiei pentru plata avansului.
Astfel, prin H.G. nr. 925/2006, aşa cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr.
834/2009, era reglementată posibilitatea constituirii garanţiei de participare printr-un instrument de
garantare emis de o societate bancară ori de o societate de asigurări.
Potrivit Regulamentului nr. 5 din 8 martie 2012 emis de B.N.R., polițele de asigurare care au
ca obiect garantarea/preluarea riscului de neplată se asimilează scrisorilor de garanție emise de
instituțiile de credit (art. 10).
Menţionăm, de asemenea, şi H.G. nr. 636/2011 pentru modificarea şi completarea H.G. nr.
264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor
pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, act normativ prin care ordonatorul de credite
are obligaţia de a solicita contractorului un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o
societate bancară ori de o societate de asigurări. Amintim în acest context şi H.G. nr. 834/2009.
Cu alte cuvinte, posibilitatea societăților de asigurări de a emite instrumente de garantare are
o reglementare legală cu mult anterioară emiterii garanţiei pentru plata avansului de către recurentă,
emiterea acestor garanţii fiind circumscrisă unei operaţiuni ce decurge direct din activitatea de
asigurare.
În aceste condiţii, este de neînţeles concluzia recurentei potrivit căreia dispoziţiile art. 86 şi
art. 90 din H.G. nr. 925/2006 şi art. 4 din H.G. nr. 264/2003 nu pot fi interpretate în sensul că ar
permite societăților de asigurare să emită instrumente de garantare care să aibă natura scrisorilor de
garanţie, ci doar că autorităţile contractante au posibilitatea să aleagă între a solicita ofertantului o
scrisoare de garanţie emisă de o instituţie bancară sau un contract de asigurare de garanţii emis de o
societate de asigurări.
În concluzie, niciuna dintre alegaţiile recurentei, circumscrise motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., nu poate fi reţinută, garanţia pentru plata avansului fiind emisă în
conformitate cu dispoziţiile legale existente, în concordanță cu obiectul său de activitate, neexistând
vreo cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea actului încheiat.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ., recurenta invocă faptul că instanţa de apel a procedat la o veritabilă rejudecare a cererii
de chemare în judecată, încercând să acopere lipsurile hotărârii primei instanţe prin completarea
considerentelor acesteia cu propriile motive; instanţa de apel nu a motivat două dintre motivele
invocate în faţa instanţei de fond.
Criticile recurentei nu pot fi reținute. Dimpotrivă, instanța de apel nu doar că a răspuns
tuturor motivelor de apel, însă a prezentat o motivare care se remarcă prin raționamente juridice
logice, concrete, concise, răspunzând tuturor cererilor şi apărărilor formulate în baza probelor
administrate.
Potrivit art. 476 alin. (1) C.proc.civ., apelul are caracter devolutiv, adică provoacă o nouă
judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, devoluţiunea operând
727
cu privire la întreaga cauză, având în vedere soluţia de respingere a acţiunii pronunţată de prima
instanţă.
Cazurile în care instanţa de apel trimite o cauză spre rejudecare primei instanțe sunt prevăzute
în art. 480 alin. (3) şi (4) C.proc.civ., suplimentarea motivării instanţei de fond nefiind un caz care să
impună o asemenea soluţie, astfel cum pretinde recurenta.
Faţă de cele mai sus reţinute, în temeiul art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca
nefondat şi a obligat recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă E.
S.R.L. reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor aflate la dosar şi având în vedere
dispoziţiile art. 453 C.proc.civ.
37. Mandat aparent. Acţiune în despăgubiri. Condiţii de admisibilitate în raport cu dispoziţiile

art. 1309 alin. (2) din Codul civil
C.civ., art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 1309 alin. (2)
Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele şi
pe seama unei alte persoane, în asemenea condiţii încât efectele juridice ale actului se produc direct
în patrimoniul acesteia din urmă. De esenţa reprezentării rămâne participarea nomine alieno a
reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se
faţă de reprezentat, şi nu faţă de reprezentant, deşi acesta din urmă este cel care-l încheie.
Potrivit dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) C.civ., dacă, însă, prin comportamentul său,
reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are
puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate
prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.
Condiţia eficacităţii reprezentării aparente este ca reprezentatul să fi avut un anumit
comportament - fie a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terţ să creadă că
tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terţ
despre care cunoştea faptul că acţionează în numele său -, care să fi justificat credinţa terţului
contractant în existenţa şi întinderea împuternicirii.
Momentul la care trebuie făcută această raportare - formarea convingerii terţului
contractant că tratează (contractează) cu un reprezentant/cu cineva cu putere de reprezentare - este
cel al încheierii contractului între terţul contractant şi pretinsul reprezentant sau o perioadă
anterioară perfectării actului juridic.
I.C.C.J. Secţia a II-a civilă, decizia nr. 2663 din 8 decembrie 2022

Prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Arad, Secţia a II-a
civilă, sub nr. x/108/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.,
obligarea acesteia la plata sumei de 2.160.000 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor
potrivit prevederilor contractului de mandat nr. 10/23.08.2013, la care se adaugă dobânzile legale,
calculate de la momentul comunicării notificării de punere în întârziere şi până la data plăţii efective,
precum şi cheltuielile de judecată.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1566, art. 1568, art. 1578, art. 2009, art. 2010 şi urm. C.civ.
728
Prin sentinţa civilă nr. 373 din 24 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/108/2020, Tribunalul
Arad, Secţia a II-a civilă a admis acţiunea civilă promovată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu
cu pârâta B. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.160.000 lei, cu
titlu de pretenții, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 2.160.000 lei,
calculată începând cu data de 8 septembrie 2020 şi până la data achitării integrale a debitului, precum
şi suma de 29.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea instanţei de apel
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 352/A din 9 iunie 2022, a
respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.
S.R.L., împotriva încheierii din 26 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă, în
dosarul nr. x/108/2020, admițând, în schimb, apelul formulat de aceeași parte împotriva sentinţei
civile nr. 373 din 24 mai 2021 a Tribunalului Arad, Secţia a II-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în
sensul că a respins acțiunea; totodată, intimata-reclamantă a fost obligată să-i achite apelantei-pârâte
suma de 12.602,50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 50.000 lei, reprezentând
onorariu avocațial parțial.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe
rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, la data de 12 august 2022.
Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul menținerii
dispozițiilor acestei decizii doar în ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat
împotriva încheierii Tribunalului Arad din data de 26 aprilie 2021 şi a celor referitoare la onorariul
parțial de avocat, şi modificarea deciziei cu privire la celelalte dispoziţii, cu obligarea intimatei la
Întemeindu-şi calea extraordinară de atac pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-
reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1309 alin. (2) C.civ.
referitoare la teoria mandatului aparent, pe cele privitoare la forţa obligatorie a contractelor şi buna-
credinţă în executarea contractului (art. 1270 şi art. 1170 din cod) și pe cele în materia interpretării
contractului (art. 1266 şi art. 1267 din același cod).
După prezentarea pe larg a stării de fapt, inclusiv a celor trei tranzacții pentru achiziția unor
mari suprafețe de teren agricol, precum și a probelor constând în mailurile transmise între unii dintre
colaboratorii și/sau reprezentanții societății intimate și dl C., respectiv dl D., recurenta a dezvoltat
mai multe critici cu privire la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor referitoare la teoria mandatului
aparent.
În esență, aceasta susține că din situaţia de fapt descrisă se poate observa că reprezentatul,
adică intimata-pârâtă B. S.R.L., prin reprezentanții săi legali, administratori statutari şi asociaţi, l-au
determinat pe terțul contractant, dl C. - mandatar -, să creadă în mod rezonabil că cel care apărea ca
reprezentant al său, dl E., avea putere de reprezentare, context în care contractul de mandat nr.
10/23.08.2013, inclusiv clauza din art. 8.2 lit. b), îi este pe deplin opozabil intimatei, prin raportare la
prevederile art. 1309 alin. (2) C.civ.
În continuare, recurenta a redat mai multe pasaje din literatura de specialitate în legătură cu
modul de interpretare și aplicare a acestui text normativ, subliniind că cerința eficacității
reprezentării aparente în acest caz, nu presupune culpa reprezentatului - nu în mod necesar, dar ea
poate rezulta din acţiunile acestuia, ci acesta trebuie să fi avut un anumit comportament (fie a
contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană care
are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terţ despre care cunoştea faptul că
acţionează în numele său), care să fi justificat credinţa terţilor contractanţi în existenţa şi întinderea
împuternicirii.
729
Atât Codul civil român, cât şi Codul civil francez au ca punct comun faptul că validează
credința persoanelor ce au tras concluzii legitime din observarea unei situații de fapt aparente,
realitate consacrată în doctrină şi jurisprudenţă sub denumirea de „mandat aparent”.
Cei ce s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă juridică, în particular, pe un mandat
aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar în
momentul descoperirii situaţiei reale. În această ipoteză, cea mai potrivită formă de reparare a
prejudiciului este menţinerea, în favoarea terţilor, a drepturilor pe care s-au întemeiat, prin
recunoaşterea consecinţelor respectivei stări de fapt. Mandatul aparent produce efecte ca şi cum
mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, fiind important ca această credință a terţului în
aparența juridică să fi fost cauzată de comportamentul mandantului.
După ce mult timp s-a considerat că fundamentul juridic al angajării mandantului faţă de
terţul căzut în eroare l-ar constitui o faptă delictuală a mandantului, care cu intenţie sau din neglijenţă
ar fi prilejuit crearea aparenţei de mandat, în dreptul francez, începând din anul 1962, s-a admis că
mandantul poate fi angajat chiar şi în lipsa unei culpe susceptibile să-i poată fi reproşată, dacă
credinţa terţului în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanţele
l-au autorizat pe terţ să nu verifice limitele exacte ale acestor puteri. Astfel, pornindu-se de la faptul
că securitatea tranzacţiilor şi necesitatea derulării lor cu rapiditate implică un plus de supleţe,
cerinţele erorii comune au fost adaptate în sensul că se lua în vedere nu o eroare invincibilă potrivit
concepţiei clasice, ci o eroare legitimă, adică una susceptibilă să dea naştere în cugetul persoanei
implicate la o credinţă legitimă în existența împuternicirii mandatarului derivând din
neimputabilitatea faptului neluării tuturor precauțiunilor uzuale pe care ar fi trebuit să le ia un om de
o diligenţă şi prudenţă normale în situaţia dată.
În cele mai multe cazuri, mandatul aparent există atunci când mandantul prin
comportamentul său determină un terţ să creadă în mod rezonabil că o anumită persoană este
autorizată să încheie acte juridice în numele şi pe seama sa. Comportamentul mandantului constă în
fapte comisive, cum ar fi: numirea unei persoane în mod formal într-o funcţie (de exemplu, director
general), punerea la dispoziţie a unui birou pe a cărui uşă a fost atârnată o placă cu numele şi funcţia
pretinsului mandatar, eliberarea unor acte care să justifice puterile aparente, precum şi efectuarea de
declaraţii către terțe persoane.
Comportamentul mandantului se prezintă şi sub forma unor fapte omisive: de pildă,
mandantul permite unei persoane să apară în exterior ca și cum a fost împuternicită să acţioneze pe
seama lui și nu ia măsurile necesare pentru a înlătura această aparență.
După ce, un timp, a oscilat între criteriul obiectiv al erorii comune şi cel subiectiv al credinţei
legitime, Curtea de Casaţie franceză a optat, în final, pentru adoptarea acestuia din urmă: la rândul
său, comportamentul mandatarului aparent poate induce în eroare terţul contractant, la fel cum o
poate face şi statutul său, în sensul autorităţii sau onorabilităţii de care se bucură acesta, justificând
astfel neverificarea puterilor ce i-au fost încredinţate.
Pe acelaşi fir al argumentației, în jurisprudența națională s-a arătat că, chiar dacă la data
încheierii contractului nu a existat voinţa mandantului de a fi reprezentat, semnarea actului de către
fostul prepus al reclamantei şi aplicarea ştampilei societăţii pe act a fost de natură să justifice
credința legitimă a pârâtei cocontractante în existența mandatului (I.C.C.J., Decizia nr. 1141/2020).
Un astfel de mandat aparent există atunci când împrejurările de fapt determină o terţă persoană să
creadă în mod legitim, fără a se reţine vreo culpă în sarcina ei, că cel cu care tratează a fost
împuternicit de prezumatul mandant să încheie acte juridice, deşi nu există niciun contract de mandat
sau actul juridic este încheiat cu depăşirea puterilor atribuite de mandant (Curtea de Apel Alba Iulia,
Decizia nr. 290/2014).
Cu toate acestea, instanța de apel, din situaţia de fapt care i-a fost prezentată, având la
îndemână toate documentele de care se prevalează reclamanta, a ajuns la concluzia că susținerile
730
intimatei cu privire la inopozabilitatea față de ea a contractului de mandat sunt corecte, invalidând
teoria mandatului aparent.
În motivarea deciziei pronunțate, deși curtea de apel a reţinut că, „în speţă, este cert că
apelanta-pârâtă i-a permis numitului E. să intre în contact cu intermediarii de terenuri agricole, acesta
participând la anumite discuţii cu aceştia și având asupra sa ștampila societăţii” (ceea ce, în opinia
recurentei, demonstrează faptul că intimata a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe
terț să creadă că tratează cu o persoană care are putere de reprezentare), instanța și-a fundamentat
soluția pe împrejurarea că din situaţia contractelor semnate în numele B. S.R.L. în perioada 2013-
2014 rezultă că niciun alt contract nu a mai fost semnat de dl E., ca atare, societatea intimată nu a
creat aparenţa de reprezentare din partea acestuia.
Așadar, lista cu contracte este singura atitudine a B. S.R.L. care a format convingerea
instanței de apel, în mod greșit nefiind luate în considerare pagini întregi de corespondenţă din care
rezultă că, în aceşti ani, parte la corespondenţa dintre mandatar şi dl E. au fost întotdeauna
reprezentanţii procuriști, administratorii statutari şi asociaţii intimatei şi nici care dintre aceştia nu s-
au sesizat că se discută cu o persoană care nu are calitatea de a-i reprezenta.
De asemenea, nu au fost luate în considerare declaraţiile extrajudiciare depuse la dosar de
ambele părţi, din care rezultă că nu doar mandatarul avea formată convingerea că dl E. reprezenta
societatea intimată, dar și proprietarii de terenuri/ferme pe care acesta le viziona și verifica în
vederea achiziției și cu care negocia preţul și condiţiile de vânzare. În concluziile scrise pe scurt,
depuse la dosar, recurenta a subliniat încă o dată o serie de declaraţii ale colaboratorilor B. S.R.L. sau
ale persoanelor cu care aceasta a încheiat tranzacţii, prin care a învederat faptul că atitudinea
intimatei a fost aceea de a crea, față de toţi cei care intrau în contact cu dl E., aparența că acesta
reprezenta societatea.
Mai mult decât atât, chiar instanța de apel se întreabă retoric de ce la semnarea contractului
de mandat de către dl E., deși a participat și administratorul intimatei, totuşi contractul a fost semnat
și ștampilat de dl E., ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, o altă situaţie în care intimata a
contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terț - adică pe mandatar - să creadă că
tratează cu o persoană care are putere de reprezentare.
În pofida tuturor acestor aspecte, instanţa şi-a întemeiat argumentaţia pe o listă de contracte,
din care cu uşurinţă puteau fi excluse alte contracte semnate de dl E., aplicând în mod eronat
prevederile legale în materia mandatului aparent.
Însă, din analiza respectivei liste rezultă că în cei doi ani vizați niciun contract nu a fost
semnat de administratorii societății, nici de dl F. și nici de dl G. De asemenea, nici după ce dl E. a
devenit administrator, acesta nu a semnat contracte, chiar contractul de arendă fiind semnat de
angajatul intimatei, dl H., prin împuternicire verbală, toate contractele fiind semnate de împuternicit.
Dar aceşti angajaţi, cu toate că aveau procuri de reprezentare, aşa cum susţine fostul angajat al B.
S.R.L., dl I., „nu aveau dreptul de a decide singuri, ei executau ordine și semnau ce li se cerea”, adică
erau simpli executanți. Or, în aceste condiții, în opinia recurentei lista de contracte dovedește faptul
că intimata nu semna acte prin administratorii statutari.
Pe de altă parte, atitudinea reprezentanţilor legali şi a proprietarilor B. S.R.L. în decursul
anilor de negocieri şi tranzacţii încheiate dovedește că faptele lor comisive - trimiterea în România a
unui administrator din conducerea grupului, care să implementeze proiectul de achiziţie de teren
agricol -, respectiv faptele lor omisive - permiterea ca dl E. să apară în fața terţilor ca reprezentant,
având asupra sa ştampila intimatei, participând activ la întâlniri şi organizându-le din proprie
iniţiativă, coordonând corespondenţa pentru proiectul de achiziţie teren etc., fără să ia niciun fel de
măsură pentru a înlătura aparența de reprezentare a intereselor intimatei de către acesta -, au format
convingerea, nu doar a mandatarului, dar și a celorlalţi angajaţi și colaboratori că dl E. era
reprezentantul societății intimate.
731
În ceea ce priveşte circumstanţele speţei şi analiza capacităţii psihologice a mandatarului de a
avea reprezentarea faptului că încheie un contract cu un impostor, la sediul intimatei, în prezenţa
administratorului statutar, instanţa de apel a argumentat soluția pe considerentul că, la data semnării
contractului de mandat, mandatarul ştia că „E. nu este factor de decizie în cadrul apelantei, hotărârile
urmând a se lua în Germania, de către asociaţii apelantei-pârâte”.
Instanţa de apel a înţeles eronat atât modul în care se derulau afacerile intimatei, cât și care
era nivelul de cunoaştere al mandatarului.
În esenţă, deciziile în legătură cu ce este interesant a fi achiziţionat, care este strategia de
negociere, purtarea negocierilor efective se luau începând cu anul 2013 de către dl E., care acţiona în
baza indicațiilor generale primite de la acţionari. Acesta, după ce îi erau prezentate terenuri/ferme
interesante, solicita informații suplimentare, organiza întâlniri, negocia condiţii și decidea singur cu
privire la unele achiziţii sau, în alte situaţii, se consulta cu asociații și împreună luau decizia finală,
toate aceste aspecte rezultând din probele administrate în cauză, motiv pentru care recurenta
consideră că acest argument nu putea forma în mod logic convingerea instanţei în sensul inexistenței
mandatului aparent.
Pe de altă parte, tot instanţa de apel susţine că „mandatarul a fost conştient de faptul că şi
clauza pe care şi-a întemeiat prezentul demers judiciar, prin care a solicitat despăgubiri, trebuia să fie
însușită de către apelanta-pârâtă prin asociaţii şi reprezentanţii legali ai acesteia”. Or, mandatarul a
avut convingerea că întreg contractul a fost însușit de intimată, de vreme ce, așa cum s-a arătat deja,
la semnarea contractului, la sediul intimatei, a participat și administratorul statutar de la acea vreme,
în prezența sa contractul fiind semnat de dl E. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, ulterior, în
corespondenta purtată, dl C. a făcut trimitere în repetate rânduri la acest contract și niciunul dintre
destinatarii corespondenței - reprezentanţi legali, administratori statutari și asociați - nu au sesizat că
nu ştiu despre ce contract este vorba și că, de fapt, contractul fusese încheiat cu un impostor.
Nu este uzual ca în cazul în care ai reprezentarea faptului că semnezi un contract cu un
reprezentant legal să te asiguri că fiecare clauză a contractului este acceptată și de către asociați.
În ciuda tuturor evidenţelor rezultate din probatoriul existent la dosar şi a faptului că toate
condiţiile impuse de prevederile art. 1309 alin. (2) C.civ. sunt îndeplinite, instanţa de apel a făcut o
aplicare greşită a acestor dispoziții normative şi a invalidat teoria mandatului aparent, considerând că
intimata, în calitate de reprezentat, prin faptele sale, nu a creat aparenţa că dl E. ar reprezenta
interesele sale în România şi ar avea calitatea de reprezentant legal/împuternicit al său.
Tot în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al
art. 488 C.proc.civ., recurenta a susținut că prima instanță de control judiciar a aplicat în mod greșit
legea și în ceea ce privește forța obligatorie a contractului şi buna-credinţă în contracte.
Astfel, deși în cuprinsul contractului părţile au stabilit, la art. 7.2, că dacă mandatul se
execută după încetarea contractului, intimata are obligaţia să achite mandatarului comisionul datorat,
clauză care se coroborează cu cea de la art. 4.2 - în conformitate cu care mandatarul se bucură de
exclusivitate şi că dacă mandantul încalcă această exclusivitate atunci are obligația de a achita, cu
titlu de penalitate, o sumă egală cu 10% + TVA din valoarea fiecărei proprietăți vândute, fără a-l
notifica pe mandatar şi fără intermedierea acestuia -, instanța de apel a considerat că pretențiile
reclamantei sunt nefondate.
Recurenta arată că avea cunoștință de acest modus operandi al intimatei, care mai încheiase,
prin acelaşi mandatar sau colaboratorii acestuia, încă trei tranzacţii prin achiziţia de companii
proprietare a terenurilor pe care le viza, documentele doveditoare aflându-se la dosar, motiv pentru
care mandatarul a introdus clauzele respective în contractul de mandat.
Or, potrivit art. 1270 C.civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante. (...)”. Prin urmare, contractul este legea părților, în sensul că legătura astfel stabilită
între părţi este similară, prin efectul ei, unei legături izvorâte din legea obiectivă: contractul este
732
obligatoriu, iar nu facultativ (pacta sunt servanda). În plus, art. 1170 din același cod, stabileşte că
„Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe
tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.
Aşadar, buna-credinţă este expresia îndatoririi generale de loialitate în comportament şi
constă pentru fiecare dintre părţi în a nu înşela încrederea pe care i-a suscitat-o cealaltă parte. În sens
obiectiv, ea semnifică loialitatea, onestitatea sau corectitudinea în exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor şi impune respectarea regulilor de corectitudine trasate de lege ori, după caz,
de practica socială, profesională sau chiar de natura lucrurilor.
Deşi instanţa de apel este de acord că s-a achiziţionat un teren (prin interpuşi, susține
recurenta) şi că prin aceasta s-a încălcat clauza de exclusivitate de către intimată, care atrage după
sine plata despăgubirii, totuşi, pentru că încălcarea nu s-a produs „cât mai aproape de momentul
încheierii contractului de mandat sau să aibă durata prescripţiei extinctive”, înseamnă că nu poate fi
sancţionată. În acest fel, instanţa de apel converteşte reaua-credinţă a intimatei în bună-credinţă,
raportat la momentul încălcării clauzei de exclusivitate, ceea ce dovedește aplicarea eronată a
prevederilor legale privind forţa obligatorie a contractelor și buna-credinţă în executarea lor.
Nu în ultimul rând, referitor la greșita aplicare a legii în materia interpretării contractului,
recurenta a arătat că, în conformitate cu art. 1266 C.civ., „Contractele se interpretează după voinţa
concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va
ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile
statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. De asemenea,
potrivit art. 1267 din cod, „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce
rezultă din ansamblul contractului”.
Conform textului legal analizat, este de evitat interpretarea şi aplicarea prevederilor unei
clauze contractuale prin luarea sa din context, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu
înțelesul care rezultă din ansamblul contractului.
Prima instanță de control judiciar a ignorat cea mai mare parte a probatoriului care relevă
situația dintre părți şi care îi dădea acesteia posibilitatea de a da o interpretare corectă şi legală
textelor contractului. Practicile statornicite între părți reies nu numai din declaraţiile extrajudiciare
ale unor colaboratori, dar şi din documente oficiale obţinute de la registrul comerţului, care nu au
fost contestate de către intimată.
În aceste condiţii, curtea de apel a interpretat textul contractului şi a pronunţat soluţia
aplicând reguli de interpretare care nu sunt incidente cazului de faţă, pentru că nu avem excepţii de la
reguli, ci obligaţii de a nu face, respectiv a adoptat o interpretare literală a termenilor în dauna celei
care ar evidenţia voinţa reală şi concordantă a părţilor, care reiese din practici şi uzanţe.
III. Apărarea intimatei
Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În esență, recurenta invocă nerespectarea a trei seturi de norme de drept material, și anume:
art. 1309 alin. (2) C.civ. privind mandatul aparent, încălcarea forţei obligatorii a contractelor - art.
1270 şi art. 1170 - şi încălcarea art. 1266 şi art. 1267 C.civ., însă la fiecare din acestea descrie o nouă
situaţie de fapt, care în multe locuri este diferită de cea care a fost prezentată în fazele procesuale
anterioare. Mai mult, prin cererea formulată, recurenta critică modul în care instanţa de apel a
interpretat probele, considerând că probatoriul trebuia interpretat într-o manieră care să favorizeze
situaţia de fapt imaginată de ea.
Intimata, la rândul său, a prezentat pe larg starea de fapt, însă într-o manieră semnificativ
diferită de cea detaliată în cererea de recurs, subliniind că terenul în cauză a fost prezentat societăţii
B. S.R.L. încă din 1 august 2011, de către dl J., iar nu de către dl C., și aceasta pentru că din anul
2008, de când intimata a intrat pe piaţa din România, societatea a încheiat un contract de brokeraj cu
733
partenerii J.-K.-L., în baza căruia d-nii. J. şi K. îi prezentau oferte de terenuri în România pentru care
primeau un comision agreat contractual. Inclusiv cele două tranzacții din perioada 2011-2012 ale
altor două societăţi din grup au fost realizate prin consultanța și intermedierea dlui J.
După cum rezultă din multitudinea de corespondenţă, depusă în faza de apel chiar de către
recurentă, constând în schimburi de e-mailuri dintre dl J. şi diverse persoane, precum d-nii D. şi C.,
dl J. colabora cu diverse persoane fizice din România, care îi ofereau servicii de consultanţă şi
intermediere cu privire la potenţiali proprietari/vânzători locali, coordonând practic activitatea
acestora, însă condiţiile exacte şi întinderea acestei colaborări nu sunt cunoscute în detaliu de către
intimată, fiind o relaţie inter partes, între dl J. şi respectivii colaboratori.
Aşadar, dl J. a prezentat atât către administratorul G., cât şi către d-nii. F. şi M., pe dl C. ca
fiind agentul/lucrătorul său local, care acționa în subordinea şi sub coordonarea sa şi cu care
împărţea, în modul agreat de ei, comisioanele primite. În acest context şi pentru acest motiv, nici
administratorul G. şi nici d-nii. F. sau M., copiaţi la „CC” la o parte din corespondenţa trimisă de dl
C. ulterior, nu reacţionează în vreun fel atunci când dl C. trimite oferte prin e-mail către mai multe
persoane din cadrul societăţilor din România, făcând referire la „în baza contractului”.
Pentru societatea intimată referirea la „contract” de către dl C. (considerat dintotdeauna ca
subcontractor/agent al dlui. J.) a fost percepută ca fiind făcută la contractul de brokeraj/intermediere
existent între intimata B. S.R.L. şi dl J., singurul contract încheiat de către administratorul legal G.
În mod corect instanța de apel a considerat că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor
impuse de art. 1309 alin. (2) C.civ. privind mandatul aparent.
Recurenta omite faptul că momentul la care se analizează „formarea convingerii” terţului că
el contractează cu un „reprezentant aparent”/cu cineva cu putere de reprezentare este cel al încheierii
contractului între terţul contractant şi pretinsul mandatar sau cel mult o perioadă imediat anterioară
acestui moment, în niciun caz neavând relevanţă perioada ulterioară încheierii contractului de
mandat, decât, eventual, pentru instituţia ratificării ulterioare a mandatului.
Or, așa cum s-a dovedit și în faza de apel, înscrisurile depuse de către recurentă, constând în
schimbul de e-mailuri între dl C. şi dl E., datează de la sfârşitul anului 2014 şi din anul 2015, adică
cu aproape 2 ani mai târziu decât data pretinsei încheieri a contractului de mandat - 23 august 2013.
De asemenea, probele depuse la dosar - unele chiar de către recurentă - arată că d-nii C. şi D., înainte
de 23 august 2013 şi pe tot parcursul anului 2013, cunoşteau foarte bine că reprezentantul societăţii
intimate este dl C., acesta, împreună cu dl F., fiind factorii de decizie.
Pe de altă parte, pretinsa prezenţă a dlui. F la încheierea contractului de mandat este
nedovedită, fiind o simplă speculație a recurentei.
De aceea, concluzia instanţei de apel este temeinică şi legală, raport la probatoriul administrat
şi la propriile afirmaţii ale recurentei (dl C. a cunoscut dintotdeauna că dl E. nu era reprezentantul
societăţii intimate şi că negociază cu un nemandatar, precum şi cine erau factorii de decizie şi de
reprezentare ai persoanei juridice la acel moment), având în vedere și recunoașterea expresă din
partea recurentei că d-nii C. şi D. erau „profesionişti desăvârşiţi, cei mai buni în domeniu şi
cunoşteau foarte bine lumea agriculturii din Arad”.
De aceea, contractul de mandat din 23 august 2013 nu este opozabil intimatei, fiind de
necontestat că dl E. nu avea calitatea de reprezentant legal, adică de organ statuar al Societăţii B.
S.R.L. la data încheierii actului juridic. Având în vedere această certitudine, se impunea analiza
existenţei unei reprezentări convenționale în persoana dlui E. faţă de această societate.
Reprezentarea convenţională, în cazul persoanelor juridice, înseamnă că organul
statutar/reprezentantul legal împuterniceşte o terţă persoană să încheie anumite acte juridice în
numele şi pe seama societăţii pe care administratorul/reprezentantul legal o reprezintă el însuşi. În
practică, această reprezentare convenţională a unei persoane juridice rezultă dintr-un înscris sub
734
semnătură privată sau, în funcţie de actul ce urmează să se încheie, în baza mandatului în formă
autentică.
Nu există la dosarul cauzei şi niciuna dintre părţi nu afirmă că ar exista un înscris doveditor al
mandatului dl E. de a încheia contractul de mandat nr. 10/2013 în numele şi pe seama societăţii
intimate, context în care în mod corect s-a făcut aplicarea alin. (1) al art. 1309 C.civ.
Dispoziția legală consacră un caz specific de inopozabilitate a unui contract încheiat de cel
„fără calitate de reprezentant/fără împuternicire” faţă de persoana pe care a pretins că a reprezentat-o
fără drept. În acest caz, terţul cocontractant al celui „fără împuternicire” nu are vreo acţiune bazată
pe contractul astfel încheiat împotriva „reprezentatului”, fiind sancţionat pentru lipsa lui de diligenţă
în a cerceta şi verifica măcar existenţa „împuternicirii”/„puterii de a reprezenta” a reprezentantului
aparent.
Această sancțiune aplicată de legiuitor terţului contractant cu un nemandatar este strâns legată
de obligaţia terţului contractant, instituită de art. 1302 din același cod. Finalitatea articolului de lege
menţionat este de a prevedea un drept în favoarea „contractantului” de a cere dovada puterii de
reprezentare a mandatarului cu care contractează, drept care nu poate fi refuzat de mandatar.
Însă, dl C., pe care recurenta îl laudă ca fiind un profesionist desăvârşit, cu experienţă şi
cunoştinţe vaste în domeniul imobiliar agricol, nu face niciunul din paşii „rezonabili” pentru un
profesionist, ci pretinde că încheie un contract nenegociat, nediscutat în vreun fel cu nimeni, în
condiţii total obscure, folosind pe ascuns şi neautorizat ștampila societății intimate.
Pe cale de consecință, se reliefează că, în ce priveşte pretinsa încheiere de către dl E. a
contractului de mandat, suntem în prezenţa ipotezei legale de la art. 1309 alin. (1) C.civ., în sensul că
actul a fost încheiat de această persoană „fără a avea împuternicire” din partea societăţii, terţul
contractant, deşi profesionist, nedemonstrând că a avut „convingerea rezonabilă” că dl E avea putere
de a reprezenta intimata, ceea ce atrage sancţiunea inopozabilităţii respectivului act juridic.
În ceea ce privește celelalte critici aduse deciziei atacate, intimata a arătat că deşi recurenta
face referire la principiul forţei obligatorii a contractelor pentru a argumenta că instanţa de apel în
mod greşit ar fi aplicat prevederile art. 7.4 din contract, în realitate critică modul în care instanţa de
apel a interpretat această clauză, argumentele subsumându-se unei pretinse eronate aplicări a
normelor de interpretare contractuală. Pe de altă parte, clauza de la art. 8.2 vizează executarea
contractului de mandat şi mai cu seamă pretinsa nerespectare a clauzelor acestuia de către intimată.
Și în situația în care s-ar admite argumentele recurentei şi s-ar concluziona că respectivul
contract de mandat este opozabil societăţii intimate, recursul nu poate fi primit pentru că două
aspecte sunt indubitabile: a) dl C. nu a realizat nicio acţiune care să se circumscrie executării
obligaţiilor sale contractuale care să-i nască dreptul la comision; b) nu sunt îndeplinite condițiile
clauzei penale prevăzute în art. 8.2, art. 7.2 sau art. 4.2 din contract, care ar genera plata despăgubirii
aferente.
Așa cum s-a arătat deja, nu mandatarul dlui C. a identificat și prezentat terenul în cauză, ci
acesta a fost prezentat intimatei de către dl J., încă din august 2011.
Clauza penală instituită prin art. 8.2, constând în plata a 10% din prețul de cumpărare a
terenului către mandatar, se activează doar în ipoteza în care se încheie un contract de vânzare-
cumpărare de teren agricol, iar acest contract de vânzare-cumpărare este încheiat de intimată direct
cu proprietarul terenului sau prin intermediul unui interpus care cumpără terenul agricol pentru
intimată.
Or, în prezenta cauză, niciuna dintre aceste condiţii pentru activarea clauzei penale nu este
îndeplinită, în primul rând, pentru că nu a existat vreodată o vânzare-cumpărare de teren agricol şi, în
al doilea rând, pentru că, şi dacă ar fi existat o astfel de vânzare-cumpărare, o asemenea tranzacţie nu
a fost încheiată de intimată nici direct şi nici prin interpus, astfel că, judicios, intanţa de apel a
concluzionat că premisele art. 8.2 din contractul de mandat nu au fost dovedite.
735
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut unele
dintre apărările din întâmpinare, reiterând, în esență, cele susținute prin cererea de recurs.
IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în forma cu modificările aduse prin
Legea nr. 310/2018
În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493
conținutul art. 24 C.proc.civ., conform căruia, „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai
Procedura de soluţionare a recursului
În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a
actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art.
490 C.proc.civ.
Prin rezoluţia din 25 octombrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului
a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, la data de 8
decembrie 2022, cu citarea părţilor.
V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în
conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., constată că acesta nu este fondat, pentru
Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art.
483 din cod, potrivit cu care recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în
condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale
reclamantei, care privesc starea de fapt („instanța de apel a înțeles eronat atât modul în care se
derulau afacerile intimatei, cât și care era nivelul de cunoaștere al mandatarului”) sau reevaluarea
unor probe (inclusiv cele referitoare la ignorarea unor „pagini întregi de corespondență”, „a
declarațiilor extrajudiciare ale unor colaboratori, dar şi a documentelor oficiale obţinute de la
registrul comerţului” ori „a declaraţiilor colaboratorilor B. S.R.L. sau ale persoanelor cu care aceasta
a încheiat tranzacţii”), nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare
de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta
susține, în esenţă, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1309 alin. (2) C.civ.,
referitoare la teoria mandatului aparent, a celor privitoare la forţa obligatorie a contractelor şi buna-
credinţă în executarea acestora (art. 1270 şi art. 1170 din cod) și a celor în materia interpretării
contractului (art. 1266 şi art. 1267 din același cod).
În aceste condiții, este evident că se impune a fi analizată cu prioritate prima critică, pentru că
dacă se ajunge la concluzia că în speță a fost corect aplicat alin. (2) al art. 1309 C.civ., în sensul că
nu sunt îndeplinite condițiile mandatului aparent și, în consecință, actul juridic civil din data de 23
august 2013, de care se prevalează recurenta, nu este opozabil intimatei, criticile referitoare la greșita
interpretare a clauzelor contractuale și la încălcarea forței obligatorii a contractelor, coroborat cu
buna-credinţă în materia contractării, nu mai prezintă nicio relevanță juridică.
Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele şi
pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele juridice ale actului se produc direct
în patrimoniul acesteia din urmă. De esența reprezentării rămâne participarea nomine alieno a
reprezentantului la circuitul civil, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se
faţă de reprezentat, şi nu faţă de reprezentant, deşi acesta din urmă este cel care-l încheie.
În situația reprezentării convenţionale puterea de reprezentare izvorăşte dintr-un contract -
contractul de mandat, împreună cu forma simplificată a acestuia - procura.
736
Dacă în vechiul Cod civil mandatul aparent era considerat un caz particular al validității
aparenței de drept (error communis facit jus), fiind necesar ca terțul de bună-credință să se afle într-o
eroare comună și invincibilă, așadar o eroare care nu îl privea doar pe terț și era insurmontabilă, în
actuala reglementare, incidentă în speță, în mod justificat intimata a relevat faptul că legiuitorul
român s-a îndepărtat de la teoria mandatului aparent bazată pe acest principiu, consacrând în mod
expres necesitatea cercetării comportamentului reprezentatului, recte a Societății B. S.R.L., la
formarea convingerii terţului contractant - dl C., că are de a face cu un reprezentant al persoanei
juridice - dl E.
Aceasta, pentru că din analiza normei mai sus menționate rezultă că reprezentatul urmează să
suporte efectele contractului încheiat de o altă persoană în numele său ori de câte ori terţul dovedeşte
că a fost în mod rezonabil îndreptăţit să creadă că persoana cu care a contractat acţiona în calitate de
reprezentant şi că această credinţă a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi
reprezentat.
În alte cuvinte, condiţia eficacităţii reprezentării aparente este ca reprezentatul să fi avut un
anumit comportament - fie a contribuit la crearea unei situaţii de natură să îl facă pe terţ să creadă că
tratează cu o persoană care are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui terț despre
care cunoștea faptul că acționează în numele său, care să fi justificat credinţa terţului contractant în
existenţa şi întinderea împuternicirii.
Sunt întemeiate apărările intimatei potrivit cu care momentul la care trebuie făcută această
raportare - formarea convingerii terţului contractant că tratează (contractează) cu un reprezentant/cu
cineva cu putere de reprezentare - este cel al încheierii contractului între terţul contractant şi pretinsul
reprezentant sau o perioadă anterioară perfectării actului juridic.
Prin urmare, prezintă relevanță din perspectiva alin. (2) al art. 1309 C.civ. comportamentul
societăţii intimate faţă de terţul contractant (dl C.) atât la data semnării contractului de mandat, cât și
anterior datei de 23 august 2013.
Instanța de apel a reținut că pârâta i-a permis dlui E. să intre în contact cu intermediarii de
terenuri agricole.
Însă, tot ea a constatat că, potrivit situației depuse de către societate, necontestate de
reclamantă, în anul 2013 intimata a încheiat 73 din contracte, dintre care 59 au fost semnate de dl N.,
11 de dl H., care a fost împuternicit de dl G. prin procură specială, și 3 de către dl O., tot în baza unei
împuterniciri speciale primite din partea dlui G. De asemenea, în anul 2014 au fost identificate 71 de
contracte, dintre care 69 au fost semnate de dl N., iar 2 de dl O.
Așadar, nu a fost identificat niciun alt contract, în afara celui în litigiu, pretins a fi semnat de
către dl E., prin care acesta să se fi recomandat drept reprezentant al Societății B. S.R.L., context în
care nu se poate constata, din perspectiva persoanei juridice, că aceasta ar fi creat aparența faptului
că dl E. o reprezintă în mod valabil. Aceasta, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile depuse la dosar
și care sunt anterioare datei de 23 august 2013 nu rezultă că ar fi existat vreo formă de corespondență
între dl C. și reprezentanții legali de la acea dată ai societății intimate, corespondența electronică
fiind ulterioară momentului semnării contractului de mandat de care se prevalează recurenta.
În concluzie, deși se confirmă susținerile recurentei, în sensul că din analiza listei de
contracte depuse la dosar rezultă că în cei doi ani vizați niciun contract nu a fost semnat personal de
către administratorii statutari ai intimatei (situația după numirea unui alt administrator social, deși
irelevantă, având în vedere momentul la care trebuie făcută această raportare, rămânând
nemodificată), o asemenea împrejurare nu poate determina o altă concluzie, în sensul dorit de
recurentă.
Tot instanța de apel a analizat dacă, din circumstanțele speței, dl C. a fost sau nu în măsură să
creadă, în mod rezonabil, că societatea pârâtă era reprezentată în acea perioadă de dl E.
737
Sub acest aspect, prima instanță de control judiciar a reținut că respectiva persoană era un
profesionist (în sensul dat de art. 3 din noul Cod civil - n.ns.), care în considerarea experienţei
dobândite prin desfăşurarea activităţii sale profesionale are cunoştinţe de numeroase oferte de
vânzare ale terenurilor agricole. De altfel, chiar recurenta recunoaște acest lucru, cu atât mai mult cu
cât în preambulul convenției în litigiu, la a doua liniuță, se precizează expres că unul dintre motivele
pentru care părțile au convenit să încheie contractul de mandat este reprezentat de „Faptul că
mandatarul este o societate înregistrată în România care, dată fiind experiența și activitățile sale,
cunoaște diverse oferte de vânzare de teren agricol sau poate căuta diferite tipuri de terenuri agricole
de vânzare în zone specifice, conform cerințelor mandantului”.
Pe cale de consecință, judicios s-a stabilit că obligațiile sale se impun a fi analizate cu o
exigență sporită, mandatarul având la dispoziție toate cunoștințele și mijloacele juridice pentru
protejarea intereselor sale și pentru a se informa în mod complet și eficient cu privire la persoanele
cu care intră în relații contractuale, instanța de apel acordând relevanță declarației de martor date de
dl E., care a arătat că lumea în domeniul agriculturii este mică, astfel încât cei implicați cunoșteau
situația societăților de mare anvergură care doreau să achiziționeze suprafețe mari de teren sau o
puteau cunoaște cu minime diligențe.
Mai mult decât atât, aceeași instanță a ținut seama și de susținerile reclamantei, în
conformitate cu care mandatarul a avut mereu reprezentarea faptului că dl E. nu este un factor de
decizie în cadrul intimatei, hotărârile urmând să se ia în Germania, de către asociații societății pârâte.
Ca atare, mandatarul a fost conștient de faptul că și clauza pe care recurenta-reclamantă și-a
întemeiat prezentul demers judiciar, prin care a solicitat despăgubiri în temeiul contractului, trebuia
să fie însușită de către intimata-pârâtă, prin asociații și/sau reprezentanții săi legali, lucru care nu s-a
întâmplat.
Prin urmare, se confirmă faptul că intimata nu i-a dat dlui E. împuternicire pentru a o
reprezenta în raport cu dl C., astfel că și dacă se consideră că toate semnăturile ce-i sunt atribuite
primului aparțin acestei persoane (deși, în declarația de martor acesta a arătat că doar semnătura de la
pag. 4 din contract, de la rubrica „Mandatar”, este posibil să-i aparţină), dl E. a semnat actul mai sus
menţionat fără nicio calitate.
De altfel, însăși recurenta acceptă că mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul
aparent ar fi avut puteri de reprezentare numai dacă această credinţă a terţului în aparența juridică a
fost cauzată de comportamentul mandantului, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Jurisprudența instanței
supreme de care se prevalează recurenta nu poate fi avută în vedere pentru că situațiile de fapt
deduse judecății sunt semnificativ diferite, din decizia citată rezultând că, în respectivul dosar,
semnarea actului a fost făcută de către fostul prepus al reclamantei, ceea ce a fost de natură să
justifice credinţa legitimă a cocontractantului în existenţa mandatului, şi nu doar de o simplă
persoană fără împuternicire primită din partea societății și aplicarea ştampilei.
În aceste condiții, nu se poate vorbi de existenţa unui mandat aparent, caz în care lipseşte
voinţa mandantului de a fi reprezentat, adică a societății intimate, pentru că dl C. ştia (sau, cel puțin,
trebuia să știe) la acea epocă că dl E. nu o reprezenta legal pe intimată şi că nu avea procură de
reprezentare pentru societate. Prezintă relevanță, în acest sens, alte contracte autentice, depuse la
dosar chiar de recurentă, din care rezultă că dl C. cunoştea, din alte tranzacţii, că dl G. negociază şi
semnează acte la notarul public, în calitate de reprezentant legal al societății, astfel că nu se poate
reţine că acesta a avut credinţa scuzabilă şi legitimă că dl E., ca mandatar aparent, avea puteri de
reprezentare a intimatei.
Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în speță nu s-a făcut dovada aplicării greșite a
prevederilor legale referitoare la mandatul aparent, pentru că din ansamblul probatoriu administrat nu
a rezultat că intimata, prin comportamentul său, l-ar fi determinat pe terţul contractant (dl C.) să
738
creadă în mod rezonabil că reprezentantul (dl E.) are puterea de a reprezenta Societatea B. S.R.L. şi
că acţionează în limita puterilor conferite, recursul urmând să fie respins ca nefondat.
Totodată, după cum s-a arătat deja, de vreme ce în speță se reține inopozabilitatea față de
intimată a contractului de mandat nr. 10/23.08.2013, criticile recurentei referitor la greșita aplicare a
principiului forței obligatorii a contractului, a bunei-credințe în executarea contractului și a regulilor
de interpretare a contractului nu mai prezintă vreo relevanță, astfel că Înalta Curte nu le va mai
analiza.
În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C.proc.civ., recurenta a fost obligată la plata
sumei de 44.970,45 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în faza de recurs, către intimata B. S.R.L.,
conform documentelor justificative aflate la filele 178-180 din dosar.
IV. Prescripţia extinctivă
38. Asigurări. Acţiune în despăgubiri. Incidenţa dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) din Codul civil.
Momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune al minorului cu capacitate
restrânsă de exerciţiu
C.civ., art. 1394, art. 2523, art. 2528 alin. (1)

C.proc.pen., art. 28
A) Potrivit dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C.civ., prescripţia dreptului la acţiune în
repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C.civ. impun cunoaşterea persoanei responsabile de către cel
vătămat prin fapta prejudiciabilă, adică identificarea acestuia în sensul considerat de cel păgubit,
iar nu stabilirea persoanei vinovate în mod incontestabil, acest element constituind o componentă a
cercetării judecătoreşti; numai organului judiciar îi revine competenţa de a statua asupra acestui
fapt ca element juridic al răspunderii civile delictuale.
De aceea, reclamantul trebuie doar să fie în măsură să indice persoana considerată
vinovată, pe baza unor date apreciate personal, a celui pe care îl consideră responsabil.
B) Legea civilă ataşează minorului care a împlinit vârsta de 14 ani capacitatea de a se

angaja în acte juridice, producătoare de efecte juridice în favoarea sau împotriva acestuia, în nume
propriu, cu încuviințarea părintelui sau tutorelui legal.
O interpretare justă a dispoziţiilor legale aplicabile în materia capacităţii de exerciţiu a
minorului impune concluzia că actele părintelui nu pot produce efecte împotriva minorului cu
capacitate restrânsă de exercițiu dacă actele nu emană în condiţiile legii, prin angajamentul juridic
al minorului aflat în această situaţie juridică.
Aşadar, nu poate fi opusă, în mod util, în sensul art. 2528 alin. (1) C.civ., ca marcând
începutul cursului prescripției extinctive, data plângerii penale formulate de mama victimei, cu atât
mai mult cu cât din conţinutul acesteia rezultă că autoarea plângerii a acţionat în nume propriu, iar
nu în numele fiicei sale.
739
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, Secția civilă la 16.10.2018, reclamanta A.
a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța,
să fie obligată pârâta la plata sumei de 210.000 lei, cu titlu de daune morale, la plata sumei de 3.900
lei, cu titlu de daune materiale și la plata penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente
despăgubirilor, calculate de la data depunerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării
acestora, cu cheltuieli de judecată.
La 19.11.2018 reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei
la plata penalităților de întârziere.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripţiei dreptului material la acțiune, care, prin
sentința civilă nr. 3812/13.11.201 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a fost admisă,
acțiunea fiind respinsă ca prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr.
1656A/26.11.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, cu majoritate, în complet de
divergență, a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.
În motivare, autoarea căii de atac a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ., susținând aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 2528
C.civ. și art. 1394 C.civ.
Subsumat primei critici, după prezentarea considerentelor instanței de prim control judiciar în
ceea ce privește momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material
la acțiune, recurenta a evocat dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ., afirmând că nu a cunoscut
persoana vinovată în momentul producerii accidentului, 10.06.2015, cum în mod greșit a reținut
instanța de apel.
În argumentare, recurenta a arătat că formularea plângerii penale de către mama sa nu putea
să semnifice că a cunoscut persoana responsabilă de fapta ilicită încă de la 10.06.2015. În acest sens,
a arătat că față de vârsta pe care o avea în momentul producerii accidentului auto, 17 ani, semnarea
plângerii penale exclusiv de către mama sa nu putea să semnifice un reper util, opozabil reclamantei,
spre a se considera că data formulării plângerii coincide cu data cunoaşterii persoanei vinovate de
producerea prejudiciului.
Apreciind legalitatea opiniei separate, recurenta a menționat că imposibilitatea cunoașterii
persoanei vinovate încă din momentul faptei ilicite deriva atât din împrejurarea că în accidentul auto
au fost implicați doi șoferi auto, cât și din durata îndelungată a cercetărilor penale efectuate în
vederea stabilirii persoanei responsabile.
Totodată, a relevat că a formulat o plângere penală, după împlinirea vârstei de 18 ani, fără ca
autorul faptei să fi fost identificat prin aceasta.
În continuare, autoarea căii de atac a prezentat ipoteza promovării unei acțiuni în răspundere
civilă delictuală imediat după producerea accidentului, subliniind că raportat la dispozițiile art. 2528
alin. (1) C.civ., art. 406 alin. (3) și (4) și art. 413 C.proc.civ., aceasta nu avea obligația să demareze
acțiunea civilă înainte de a cunoaște cu certitudine cine este persoana vinovată de producerea
accidentului și că un astfel de demers legal ar fi fost greșit.
A arătat că dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ. nu pot fi interpretate decât în sensul că
termenul de prescripție începe să curgă de la data când cel interesat a cunoscut sau a putut cunoaște
în mod sigur, fără echivoc, persoana vinovată. Or, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul
cauzei, autoarea căii de atac a subliniat că a putut cunoaște persoana vinovată numai din ordonanța
de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița la 29.03.2018 și din concluziile
expertizei tehnice auto efectuate în dosarul nr. x/93/2018 care a avut ca obiect pretențiile celui de-al
doilea șofer implicat în accident, C., împotriva intimatei-pârâte, în calitate de asigurător al
făptuitorului responsabil, D.
740
Astfel, a susținut că, față de cele menționate, prescripția a început să curgă abia de la data
comunicării ordonanței de clasare arătate mai sus.
Referitor la aplicarea greșită de către instanța de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 1394
C.civ., autoarea căii de atac a formulat critici privind considerentele instanței de apel prin care a
înlăturat raportul de expertiză medico-legală întocmit în anul 2020 din probatoriul cauzei, susținând
că în mod greșit aceasta a apreciat că nu are valoarea unei expertize și că încadrarea unei fapte ca
infracțiune nu era de competența instanței civile, ci a celei penale.
Sub acest aspect, a subliniat că raportul de expertiză medico-legală din anul 2020, pe care l-a
depus în apel pentru a evidenția consecințele faptei ilicite, reprezenta o probă concludentă, pertinentă
și utilă, fiind efectuată în temeiul aceluiași istoric medical pe baza căruia au fost întocmite și
expertizele anterioare.
Totodată, a arătat că în mod greșit s-a reținut că instanța de prim control judiciar ar fi fost
învestită cu soluționarea unei cauze penale, în condițiile în care solicitase doar să se constate că, față
de numărul de zile de îngrijiri medicale, fapta săvârșită de D. reprezenta infracțiunea de vătămare
corporală din culpă.
În opinia sa, instanța de apel ar fi putut aprecia ca nefiind de competența instanței civile
judecarea unei astfel de cereri, numai dacă s-ar fi solicitat și atragerea răspunderii penale a șoferului
vinovat. Mai mult, a susținut că, potrivit art. 28 alin. (1) C.proc.pen., instanța civilă avea competența
de a stabili prejudiciul în raport cu numărul de zile de îngrijiri medicale.
Conchizând, a menționat că, față de concluziile raportului de expertiză efectuat în anul 2020
care relevă că recurenta a avut nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, în
cauză erau incidente dispozițiile art. 154, art. 193, art. 194 și art. 196 C.proc.pen. și cele ale art. 1394
C.civ., iar termenul de prescripție aplicabil era cel de 5 ani, care a început să curgă de la data
producerii accidentului și se împlinea la 10.06.2020, ulterior formulării cererii de chemare în
judecată.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și a fost comunicat părților, care
au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen
în ședință publică pentru dezbateri, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C.proc.civ.
Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale evocate, Înalta
Curte reține că un prim motiv de recurs a vizat aplicarea greşită a dispozițiilor art. 2528 alin. (1)
C.civ., în ceea ce priveşte statuările instanţei de apel, în majoritate, referitoare la criteriul cunoaşterii
persoanei care trebuie să răspundă pentru repararea pagubei determinate de accidentul auto, ca
moment determinant pentru începutul cursului prescripției extinctive.
Concordant opiniei separate prezentate, recurenta a considerat că numai la data finalizării
cercetărilor penale şi comunicării ordonanţei de clasare a putut cunoaşte, dincolo de orice îndoială,
persoana vinovată de producerea evenimentului păgubitor. Astfel, a apreciat că instanţa de apel a
statuat greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C.civ., că termenul de prescripţie a
dreptului material la acţiune a început să curgă la data producerii accidentului ori, cel mai târziu, la
data la care mama reclamantei minore a formulat plângere penală, deoarece actul săvârşit de părinte
pentru minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu poate produce efecte contra celui astfel
reprezentat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi că, suplimentar aspectelor subliniate de către
recurentă, instanța de apel a stabilit şi că nu poate fi considerat relevant că organele de urmărire
penală au întârziat stabilirea persoanei vinovate, de vreme ce, prin procesul-verbal constatator
întocmit la data producerii accidentului auto, s-au subliniat suficient de clar atât dinamica faptelor,
741
cât şi persoana considerată vinovată, aşa încât victima a rămas în mod culpabil în inactivitate,
așteptând alte comunicări ale organului de urmărire penală. S-a mai reţinut în apel, în opinia
majoritară, că ordonanța de clasare ulterioară nu a adus nicio lămurire suplimentară în privinţa
persoanei vinovate, dar şi că reclamanta putea acţiona, chiar independent de existenţa procesului
penal, în faţa instanţei civile. A fost evocată jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului prin
care s-a stabilit că în dreptul intern român există dispoziţii care permit părţii interesate să acţioneze în
faţa instanţelor civile încă de la data săvârșirii faptelor prejudiciabile şi că prescripţia nu este
întreruptă dacă procesul penal s-a încheiat fără a se da o soluţie acţiunii civile alăturate.
Instanţa supremă, examinând acest motiv de casare, stabileşte că în privinţa începutului
cursului prescripţiei sunt aplicabile dispoziţiile art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C.civ.; în acest sens,
deşi dreptul subiectiv la reparaţie se naşte în patrimoniul celui păgubit încă de la data producerii
faptului juridic cu caracter ilicit cu consecinţe prejudiciabile, totuşi, prescripţia dreptului material la
acţiune începe să curgă numai din momentul în care partea păgubită poate acţiona juridic, în mod
util. Din acest punct de vedere, art. 2528 alin. (1) C.civ. statuează că prescripţia îşi începe cursul la
data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de
ea.
Cum aceste elemente se circumscriu stabilirii celor două momente preponderent în plan
probatoriu, iar în proces este litigioasă chestiunea cunoaşterii persoanei vinovate de producerea
accidentului, pe baza actelor dosarului, Înalta Curte arată că se va raporta, în examinarea chestiunii
litigioase, la starea de fapt deplin stabilită în faţa instanţelor devolutive.
Este relevant de subliniat că au fost avute în vedere de instanţa de prim control judiciar şi de
părţi următoarele date considerate relevante pentru stabilirea cursului prescripției extinctive: data
producerii faptei, cea a formulării plângerii penale de către mama reclamantei - minoră cu capacitate
restrânsă de exerciţiu la acea dată -, momentul formulării plângerii penale în dosarul de urmărire
penală de către reclamantă şi data comunicării ordonanței de clasare a cauzei penale.
Înalta Curte subliniază, contrar celor reţinute în apel că, în acord cu dispoziţiile de drept
aplicabile - art. 2528 alin. (1) C.civ.-, data evenimentului păgubitor poate fi considerată relevantă ca
moment al începutului prescripţiei, numai în măsura în care ea se confundă totodată cu momentul
cunoaşterii prejudiciului şi persoanei considerate vinovate de către cel interesat să acţioneze.
Instanţa de apel nu a demonstrat această suprapunere de fapt, reţinând doar că accidentul a
avut un grad de complexitate scăzut, că dinamica accidentului rutier şi stabilirea persoanei vinovate
s-au clarificat prin chiar procesul-verbal constatator întocmit de organele de poliţie la data faptei şi
că reclamanta putea solicita consultarea dosarului penal pentru a se informa cu privire la aceste date,
raportându-se, însă, doar la elemente de circumstanţă, care nu conturează fără echivoc că victima
accidentului, în mod obiectiv, a luat cunoştinţă de aceste date ori trebuia să le cunoască la acel
moment, în mod neîndoielnic. De aceea, acest reper nu poate fi evaluat ca relevant în stabilirea
Nu poate fi, de asemenea, considerată ca relevantă în cauză, în sensul dispoziţiei legale
indicate, nici data la care mama victimei accidentului a formulat plângere penală, chiar dacă acest act
a fost considerat ca făcut în interesul persoanei prejudiciate. Instanța supremă subliniază că atât la
data producerii accidentului, cât şi la data formulării plângerii penale examinate, reclamanta era
minoră cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În acest sens, legea civilă ataşează minorului care a
împlinit vârsta de 14 ani capacitatea de a se angaja în acte juridice, producătoare de efecte juridice în
favoarea sau împotriva acestuia, în nume propriu, cu încuviințarea părintelui sau tutorelui legal.
O interpretare justă a dispoziţiilor legale aplicabile în materia capacităţii de exerciţiu a
minorului impune concluzia că actele părintelui nu pot produce efecte împotriva minorului cu
capacitate restrânsă de exercițiu dacă actele nu emană în condiţiile legii, prin angajamentul juridic al
minorului aflat în această situaţie juridică. Aşadar, nu poate fi opusă, în mod util, în sensul art. 2528
742
alin. (1) C.civ., ca marcând începutul cursului prescripției extinctive, data plângerii penale formulate
de mama victimei, cu atât mai mult cu cât din conţinutul acesteia rezultă că autoarea plângerii a
acţionat în nume propriu, iar nu în numele fiicei sale.
Examinarea actelor dosarului impune însă a se reţine că la 10.09.2015 reclamanta a formulat,
după împlinirea vârstei de 18 ani, acţionând în puterea deplinei sale capacități civile, plângere penală
în dosarul în care se efectuau acte de urmărire în legătură cu accidentul produs la 10.06.2015,
eveniment de care este legat, în mod netăgăduit, producerea prejudiciului solicitat prin prezenta
acţiune. Examinarea conţinutului acestui act permite instanţei observația că, la data formulării lui, A.
a solicitat tragerea la răspundere penală şi civilă, în cadrul procesului penal, a persoanei vinovate de
producerea accidentului. Fără a identifica în conţinutul plângerii persoana considerată vinovată, la
data formulării ei, în mod neîndoielnic, reclamanta din prezenta cauză a avut acces la actele şi
lucrările dosarului penal şi a putut considera că unul dintre conducătorii auto implicaţi în accident ori
ambii pot fi răspunzători pentru producerea prejudiciului reclamat. În măsura în care prin plângerea
penală formulată A. a solicitat organului de urmărire penală stabilirea culpei specifice a fiecăruia
dintre cei doi conducători auto implicați în evenimentul rutier şi introducerea în cauză a societăţii de
asigurare a şoferului responsabil, rezultă că reclamanta avea prefigurate ori putea să prefigureze
elementele necesare pentru formularea acţiunii civile corespunzătoare.
Se cuvine subliniat că dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C.civ. impun cunoaşterea persoanei
responsabile de către cel vătămat prin fapta prejudiciabilă, adică identificarea acestuia în sensul
considerat de cel păgubit, iar nu stabilirea persoanei vinovate în mod incontestabil, acest element
constituind o componentă a cercetării judecătoreşti; numai organului judiciar îi revine competenţa de
a statua asupra acestui fapt ca element juridic al răspunderii civile delictuale. De aceea, reclamantul
trebuie doar să fie în măsură să indice persoana considerată vinovată, printr-o cunoaştere, pe baza
unor date apreciate personal, a celui pe care îl consideră responsabil.
Or, pe aceste date, fiind necontestat că la data formulării propriei sesizări penale, reclamanta
putea şi trebuia să cunoască persoana ori persoanele apreciate ca responsabile de producerea
accidentului şi că acest moment reprezintă un reper obiectiv, dincolo de care i se poate imputa o
pasivitate culpabilă în inacțiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că momentul formulării
de către reclamantă a plângerii penale proprii marchează începutul cursului prescripţiei extinctive.
Instanţa supremă înlătură argumentul central al recurentei, determinat de împrejurarea că
numai organul de cercetare penală putea numi persoana vinovată de producerea accidentului auto,
pentru că, astfel cum s-a subliniat, stabilirea persoanei responsabile este atributul exclusiv al
activității de judecată, iar statuările organelor de anchetă penală nu se pot opune instanţei civile în
mod incontestabil. În sine, desfășurarea unei anchete penale nu constituie un impediment pentru
sesizarea instanţei civile cu o cerere în despăgubire, iar dreptul material permite victimei unui
eveniment păgubitor să formuleze în faţa instanţei civile o acţiune în despăgubire în măsura în care
cunoaşte, după propriile evaluări, prejudiciul şi persoana considerată responsabilă pentru producerea
lui.
De aceea, este irelevantă, în aprecierea momentului începutului cursului prescripției
extinctive, data finalizării, prin clasare, a anchetei penale şi, pe cale de consecință, data la care
reclamantei i-a fost comunicată ordonanța dată în procesul penal.
Statuând astfel asupra datei începutului cursului prescripţiei, urmează a se examina, în cadrul
celui de-al doilea motiv de recurs, aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1394 C.civ.,
pentru a stabili durata prescripției.
În măsura în care instanţa de apel a stabilit că revine instanţei penale competenţa de a stabili
dacă o faptă ilicită intră în conținutul material al unei infracţiuni şi că probele administrate exclud
aprecierea că reclamantei i-au fost acordate îngrijiri medicale peste limita unui număr de 90 de zile,
neputând fi aplicate dispoziţiile art. 1394 C.civ., recurenta a arătat că nu s-a dat valoare în planul
743
probatoriu unui raport de expertiză medico-legală prin care se concluziona că victimei accidentului
auto i-au fost necesare, pentru vindecare, îngrijiri medicale pe o durată stabilită între 100 şi 105 zile,
că legea nu acordă o valoare preconstituită probelor judiciare, dar şi că, potrivit art. 28 C.proc.pen.,
instanța civilă nu este ținută de hotărârea penală de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce
priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Răspunzând acestei critici, instanţa supremă subliniază că nu poate integra controlului de
legalitate modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele în analiza lor de ansamblu, dând
relevanţă unora ori respingând motivat altele, deoarece legea recunoaşte instanței o libertate de
apreciere care nu poate fi cenzurată în recurs. Se cuvine subliniat că instanţa de apel nu a statuat
asupra probelor dând o valoare preconstituită unora, ci a justificat, în examinarea cauzei, motivele
pentru care anumite probe nu pot fi evaluate după propunerea solicitată de apelantă, iar aceste
justificări nu au fost criticate din perspectiva încălcării unor norme procedurale.
De asemenea, în evaluarea cauzei instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 28
C.proc.pen.; în apel nu s-a dat prevalenţă niciunui act de jurisdicţie penală de stabilire a
prejudiciului, recurenta creând o confuzie între existenţa prejudiciului, ca o consecinţă a faptului
ilicit şi caracterizarea ori individualizarea faptului păgubitor însuşi. În realitate, critica recurentei
deduce instanței de recurs reverificarea caracteristicilor faptului ilicit pentru delimitarea lui ca
infracţiune, aspect care, în apel, s-a tranşat exclusiv pe tărâm probatoriu.
De aceea, pe baza celor relevate, Înalta Curte înlătură motivul de casare referitor la aplicarea
greşită a dispoziţiilor legale care reglementează, în acest caz, durata termenului prescripţiei,
subliniind că instanţa de apel nu a comis o încălcare ori aplicare greşită a legii în aprecierea că,
pentru pretenţia afirmată, durata prescripţiei este de 3 ani.
În fine, pe baza celor subliniate în cuprinsul considerentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie subliniază că examenul motivelor de casare impune concluzia că la data formulării cererii de
chemare în judecată, 15.10.2018, dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris, aşa încât
decizia din apel a dat chestiunii de drept examinate o soluţie legală, iar motivele de casare, astfel
cum au fost formulate prin memoriul de recurs, sunt nefondate şi impun respingerea recursului.
Este necesar de subliniat, totodată, că nu va fi examinat motivul de casare opus de recurentă
prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor în această fază a procesului, prin
care deduce instanţei de control judiciar necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 2537 pct. 3 C.civ.
coroborate cu cele ale art. 2541 C.civ.
Acest motiv, prin care se opune instanţei de control judiciar un argument nou de nelegalitate a
deciziei din apel, neinvocat în etapele procesuale anterioare, determinat de întreruperea cursului
prescripției prin constituirea de parte civilă a reclamantei în procesul penal, a fost formulat după
închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 394
C.proc.civ., aplicabile în recurs, astfel cum se statuează în art. 494 C.proc.civ., aşa încât instanţa de
recurs nu are posibilitatea de a-l lua în examinare.
De asemenea, acest nou motiv de casare, deducând instanţei de recurs examinarea unei cauze
specifice de întrerupere a cursului prescripţiei, prin formularea, de către partea vătămată, în procesul
penal, a unei cereri de constituire ca parte civilă, vizează încălcarea unor norme juridice cu caracter
relativ, iar nu de ordine publică. În aceste condiții, nefiind îndeplinite cerinţele art. 489 alin. (3)
C.proc.civ., acest motiv suplimentar de casare nu a fost însușit de instanţa supremă spre a fi fost pus
în dezbaterea părţilor din oficiu.
În concluzie, constatând că motivele de recurs regulat formulate au caracter nefondat, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, potrivit art. 496 C.proc.civ., dispoziție care înglobează
şi cererea accesorie a recurentei, vizând plata cheltuielilor de judecată.
744
39. Acțiune în pretenții. Efectele somației de plată emisă în temeiul prevederilor art. 1015 alin.
(1) din Codul de procedură civilă în privința întreruperii cursului prescripției extinctive a
dreptului material la acțiune
C.proc.civ., art. 481, art. 1015 alin. (1)-(2), art. 1021 alin. (3)
C.civ., art. 2537 pct. 1, pct. 4, art. 2538 alin. (1)-(2), art. 2539 alin. (2), art. 2540
Norma de la art. 1.015 alin. (2) C.proc.civ. prevede că somaţia transmisă în condițiile art.
1015 alin. (1) întrerupe prescripţia extinctivă potrivit art. 2.540 C.civ., conform căruia, „prescripţia
este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă
aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.”
Astfel, somaţia transmisă în condiţiile art. 1.015 alin. (1) C.proc.civ. produce efectul
întreruptiv de prescripţie numai dacă este urmată de chemarea debitorului în judecată în termen de
6 luni de la data punerii în întârziere. Efectul întreruptiv de prescripţie se produce însă, ca efect al
somaţiei, pentru ordonanţa de plată, aceasta fiind procedura subsecventă actului întreruptiv.
În cazul respingerii cererii de emitere a ordonanţei de plată, creditorul poate formula cerere
de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1.021
alin. (3) C.proc.civ.
Potrivit art. 2.539 alin. (2) C.civ., „prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut
cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a
urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o
hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când
hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este
considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia
însă ca noua cerere să fie admisă.”
Ca atare, dacă acţiunea întemeiată pe dreptul comun este introdusă în termen de 6 luni de la
data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată,
prescripţia este considerată întreruptă de la data primei cereri.
Prin urmare, în cazul în care acțiunea întemeiată pe dreptul comun a fost introdusă cu
depăşirea termenului prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C.civ. nu s-a produs efectul întreruptiv de
prescripţie, fiind legală soluția instanţei de respingere a acțiunii ca prescrisă.
Prin cererea formulată la 29.05.2019 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a

VI-a civilă la 03.06.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta Societatea A. a chemat-o în judecată pe
pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 208.945,85 lei, cu
titlu de debit principal aferent facturii nr. FAI/3542/31.07.2014 şi a sumei de 79.164,03 lei, cu titlu
de penalități de întârziere stabilite în temeiul clauzei stipulate la art. 7.5 din contractul-cadru de
publicitate nr. 21717/10.06.2014, calculate de la 27.08.2015 până la 18.07.2016, precum şi în
continuare până la data plăţii debitului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1691/30.09.2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta declarat apel prin care a solicitat anularea hotărârii
atacate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 1925/09.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a
respins apelul ca nefondat.
745
atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că instanţa de
apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2.537 pct. 1 şi 4, art. 2.538 alin. (1)-(2) şi art. 2.540 C.civ.
În concret, a învederat că o primă întrerupere a termenului de prescripţie a operat ca urmare a
emiterii adresei nr. 19/25.02.2015, prin care intimata-pârâtă a solicitat eşalonarea la plată a sumei de
648.945,85 lei.
De asemenea, a arătat că intimata-pârâtă a recunoscut datoria prin semnarea fără obiecţiuni a
extrasului de cont nr. 29790/08.06.2015, emis în vederea înștiințării sale cu privire la debitul datorat
în baza facturii în litigiu.
Totodată, a arătat că ultima plată parţială aferentă acestei facturi a fost la 08.09.2015, astfel
cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosarul cauzei.
A mai susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu este îndeplinită condiţia
referitoare la chemarea în judecată a debitorului în termen de 6 luni de la data punerii sale în
întârziere prin somaţia din 18.07.2016.
În acest sens, a arătat că somaţia reprezintă un act de punere în întârziere a debitorului,
conform art. 1.015 C.proc.civ., care trimite la art. 2.540 C.civ.
În continuare, a învederat că cererea de emitere a ordonanţei de plată a fost formulată în
termen de 6 luni de la data punerii în întârziere a debitorului.
Totodată, a arătat că art. 2.537 pct. 2 C.civ. prevede că prescripţia se întrerupe prin
introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar art. 2.539 C.civ. reglementează condiţiile în care
operează acest caz de întrerupere a prescripţiei.
În acest context, a apreciat că art. 2.539 C.civ. nu se referă şi la cazul de întrerupere a
prescripţiei reglementat de art. 2.537 pct. 4 C.civ., motiv pentru care nu trebuie întrunite cerinţele
impuse de art. 2.539 C.civ.
A mai arătat că instanţa de apel a încălcat principiul consacrat de art. 481 C.proc.civ. când a
reţinut că penalităţile de întârziere nu erau aferente facturii nr. FAI/3542/31.07.2014, în condiţiile în
care prima instanţă a respins ca prescrisă acţiunea în integralitatea sa.
În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor
legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat principiul consacrat de
art. 481 C.proc.civ. când a reţinut că penalităţile de întârziere nu erau aferente facturii nr.
FAI/3542/31.07.2014, în condiţiile în care prima instanţă a respins ca prescrisă acţiunea în
integralitatea sa.
Aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a
căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 481 C.proc.civ., „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie
mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau
în cazurile anume prevăzute de lege.”
Acest text de lege reglementează principiul non reformatio in pejus, conform căruia instanţa
de control judiciar nu poate crea apelantului în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din
hotărârea atacată.
Verificând respectarea acestui principiu, Înalta Curte constată că prima instanţă a respins
acţiunea ca prescrisă, iar această soluţie a fost menţinută prin respingerea apelului ca nefondat.
746
În condiţiile în care soluţia primei instanţe a fost în totalitate nefavorabilă reclamantei, nu se
poate reţine că prin respingerea apelului a fost înrăutăţită situaţia sa în propria cale de atac.
Aşadar, reclamanta nu a obţinut în primă instanţă recunoaşterea vreunei pretenţii care să-i fi
fost ulterior negată în propria cale de atac.
În plus, această parte a solicitat în apel anularea în tot a sentinţei atacate, aspect care relevă
nemulţumirea sa faţă de soluţia primei instanţe.
Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat principiul non reformatio in pejus, criticile
subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C.proc.civ. fiind nefondate.
Autoarea recursului critică decizia atacată şi din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor
art. 2.537 pct. 1 şi 4, art. 2.538 alin. (1)-(2) şi art. 2.540 C.civ., susţinând că prescripţia a fost
întreruptă ca urmare a emiterii adresei nr. 19/25.02.2015, semnării fără obiecţiuni a extrasului de
cont nr. 29790/08.06.2015, plăţii parţiale efectuate la 8.09.2015 şi transmiterii somaţiei din
18.07.2016.
Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 19.10.2014, când a
devenit scadentă obligaţia de plată a facturii nr. FAI/3542/31.07.2014, iar acţiunea a fost introdusă la
29.05.2019.
Chiar evocarea, ca act de întrerupere a prescripţiei, a plăţii parţiale din 8 iunie 2015, ca
urmare a adresei din 25 februarie 2015, nu este utilă în cauză, de vreme ce după întrerupere curge o
nouă prescripţie de aceeaşi durată, care, pe aceste repere, se împlinea la 8 iunie 2018.
În acest context, singurul act care prezintă relevanţă în cauză din perspectiva întreruperii
termenului de prescripţie este somaţia nr. J16990 din 18.07.2016, deoarece a fost transmisă cu mai
puţin de 3 ani înainte de introducerea acţiunii.
Celelalte cazuri întreruptive invocate de recurenta-reclamantă vizează acte emise cu mai mult
de 3 ani înainte de introducerea acţiunii, astfel încât termenul de prescripţie s-ar fi împlinit oricum şi
dacă s-ar stabili că acestea au produs efectul întreruptiv.
Ca atare, analiza în cadrul acestui motiv de recurs va viza exclusiv cazul întreruptiv de
prescripţie reprezentat de transmiterea unei somaţii de plată.
Astfel, Înalta Curte reţine că somaţia din 18.07.2016 a fost transmisă în condiţiile art. 1.015
alin. (1) C.proc.civ., care reglementează procedura de notificare a debitorului înainte de declanşarea
procedurii de emitere a ordonanţei de plată.
Norma de la art. 1.015 alin. (2) C.proc.civ. prevede că această somaţie întrerupe prescripţia
extinctivă potrivit art. 2.540 C.civ., care se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 2.540 C.civ., „prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în
folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen
de 6 luni de la data punerii în întârziere.”
Astfel, somaţia transmisă în condiţiile art. 1.015 alin. (1) C.proc.civ. produce efectul
întreruptiv de prescripţie numai dacă este urmată de chemarea debitorului în judecată în termen de 6
luni de la data punerii în întârziere.
Efectul întreruptiv de prescripţie se produce însă, ca efect al somaţiei, pentru ordonanţa de
plată, aceasta fiind procedura subsecventă actului întreruptiv.
În cazul respingerii cererii de emitere a ordonanţei de plată, creditorul poate formula cerere
de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1.021 alin.
(3) C.proc.civ.
Potrivit art. 2.539 alin. (2) C.civ., „prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea
de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi
747
silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre
rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea
de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este
considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia
însă ca noua cerere să fie admisă.”
Ca atare, dacă acţiunea întemeiată pe dreptul comun este introdusă în termen de 6 luni de la
data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată,
prescripţia este considerată întreruptă de la data primei cereri.
Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că somaţia de plată transmisă la
18.07.2016 a fost urmată de o cerere de emitere a ordonanţei de plată formulată de reclamantă
împotriva pârâtei la 11.08.2016.
Cererea de ordonanţă de plată a fost respinsă prin încheierea din 24.10.2016 a Tribunalului
Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, care a rămas definitivă la 21.03.2018 în urma respingerii acţiunii în
anulare prin sentinţa nr. 847/21.03.2018, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/3/2017.
Ca atare, recurenta-reclamantă trebuia să introducă cererea de chemare în judecată întemeiată
pe dreptul comun în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de respingere a cererii de
emitere a ordonanţei de plată, respectiv cel mai târziu la 21.09.2018.
Or, recurenta-reclamantă a introdus prezenta acţiune la 29.05.2019, cu depăşirea termenului
prevăzut de art. 2.539 alin. (2) C.civ., astfel încât nu s-a produs efectul întreruptiv de prescripţie.
Prin urmare, soluţia instanţei de apel este legală, fiind astfel nefondate criticile subsumate
motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de
art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a
C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei
instanţei de apel.
40. Acţiune revocatorie. Momentul de la care curge termenul special de prescripţie
C.civ., art. 883 alin. (1), alin. (3), art. 1562 alin. (1), art. 1564
Potrivit dispoziţiilor art. 1564 C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune
se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiciul ce rezultă din actul atacat”.
Pornind de la scopul acţiunii de protecţie a dreptului de creanţă al reclamantei, momentul
cunoaşterii prejudiciului este determinat, în împrejurările cauzei, prin prezumţia rezultată din
îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară privind înstrăinarea prin contractul de donaţie a
imobilului aparţinând pârâtei-debitoare, la data refuzului plăţii la scadenţă a biletelor la ordin.
Acest moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în care prejudiciul trebuia să fie
cunoscut, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit, de a nu fi depus toate diligenţele
necesare pentru descoperirea prejudiciului şi acoperirea acestuia.
Din economia dispoziţiilor art. 883 alin. (1) şi (3) C civ. rezultă că orice persoană, fără a fi
ţinută de justificarea unui interes, poate cerceta orice carte funciară precum şi mapa cu înscrisurile
care au stat la baza efectuării înscrierii în cartea funciară, nimeni neputând susţine că nu a avut
cunoştinţă de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară.
748
Astfel, de la data efectuării înscrierii, dreptul real devine opozabil erga omnes şi, prin
îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, actul de atestare a proprietăţii se consideră a fi
cunoscut de orice persoană.
1. Prin cererea înregistrată la 13.06.2017 pe rolul Tribunalului Argeș, Secția civilă, sub nr.
x/109/2017, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtele B. și C., a solicitat să se declare
inopozabil față de reclamantă Contractul de donație autentificat sub nr. 203 din data de 30.03.2015,
de Biroul Individual Notarial D., prin care pârâta debitoare B. a transmis către pârâta C., cu titlu
gratuit, bunul imobil situat în intravilanul Municipiului Pitești, strada X, județ Argeș.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată
ocazionate de prezenta cauză. În drept, reclamanta a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1562 și
urm. C.civ.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 7.03.2018, tribunalul a respins excepţia tardivităţii
formulării acţiunii invocată de pârâte, iar prin încheierea din 20 martie 2019, instanţa a reţinut că s-a
răspuns în mod complet de către laboratorul de expertiză, condiții în care nu se impune a se dispune
refacerea sau schimbarea raportului de expertiză, criticile putând fi reiterate pe fondul cauzei.
Prin sentința nr.144 din 03 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeș, Secția civilă, s-a
admis cererea de chemare în judecată și s-a declarat inopozabil față de reclamantă contractul de
donație autentificat sub nr. 203 din 30.03.2015 de B.I.N. D.
Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 4.553 lei cu titlu de cheltuieli de judecată
reprezentând taxa de timbru.
2. Împotriva acestei sentințe civile şi a încheierilor de ședință din data de 7 martie 2018 şi din
data de 20 martie 2019 au formulat apel pârâtele C. și E. (fostă B.), prin care au solicitat schimbarea
în tot a hotărârii atacate iar pe fond respingerea acţiunii.
Prin încheierea din 25.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Pitești, Secția I-a civilă, s-a
admis excepția necompetenței funcționale a judecății apelului şi a fost înaintată cauza Secției a II-a
civile a aceleiași instanțe, în temeiul hotărârii nr. 5/2016 a Colegiului de conducere al Curții de Apel
Pitești.
Prin decizia nr. 36/A-C din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Pitești, Secția a
II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâte.
3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele C. și E. (fostă B.), care a fost admis
prin decizia nr. 233 din 04.02.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a
civilă, fiind casată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea soluţiei, Înalta Curte a reţinut că în privința excepţiei prescripţiei dreptului
material la acţiune instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva stabilirii
momentului la care creditorul a luat cunoştinţă de existenţa prejudiciului, limitându-se la constatarea
că soluţia dată în aplicarea art. 1564 C.civ. nu se impune a fi cenzurată, aspect ce echivalează cu
nemotivarea hotărârii în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
4. Prin decizia nr.301/A-C din 25.05.2021, pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel Pitești,
Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/109/2017**, a fost respins
ca nefondat apelul declarat de pârâtele C. și E., împotriva încheierilor de ședință din data de
07.03.2018 și din data de 20.03.2019, precum și a sentinței nr. 144 din 03.04.2019, pronunțate de
Tribunalul Argeș, Secția civilă, în dosarul nr. x/109/2017.
5. Împotriva acestei decizii, la 8 septembrie 2021, pârâtele E. (fostă B.) și C. au declarat
recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi,
în rejudecare, admiterea apelului cu consecinţa respingerii acţiunii.
749
În dezvoltarea motivului de casare invocat recurentele susţin că instanţa de apel a interpretat
şi aplicat greşit dispozițiile art. 1564 C.civ., întrucât în mod eronat s-a reţinut în decizia recurată
faptul că acțiunea revocatorie înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 13.06.2017 a fost
formulată în interiorul termenului de 1 an, calculat începând cu data de 04.08.2016, când
administratorul judiciar F. SPRL a transmis reclamantei contractul de donație.
Potrivit recurentelor, momentul de la care curge termenul de prescripție este acela la care s-a
realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunului respectiv, acesta fiind
momentul subiectiv în care creditorul a putut lua cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea
prejudicierii intereselor sale. În acest sens, recurentele invocă cele statuate prin Decizia nr. 1698 din
18 aprilie 2013, pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Prin urmare, recurentele consideră că termenul de prescripție a început să curgă de la data de
30.03.2015, dată la care s-a efectuat înscrierea privind transferul dreptului de proprietate în cartea
funciară. Având în vedere că termenul de prescripție este de un an, se constată că acesta a fost
împlinit la 30.03.2016, motiv pentru care recurentele susţin că la data înregistrării acțiunii, respectiv
13.06.2017, dreptul material la acțiune era prescris.
Prin întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat
Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în
termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.
Prin încheierea din 29 martie 2022 s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de
judecată la data de 24.05.2022.
controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:
Recurentele-pârâte au criticat decizia atacată din perspectiva motivului de recurs înscris în
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susţinând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de
drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1564 C.civ., critică ce se vădeşte a fi fondată.
Potrivit recurentelor-pârâte, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că acţiunea a fost
promovată în termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 1564 C.civ., pornind de la constatarea
că momentul de la care curge termenul de prescripţie este reprezentat de data la care administratorul
judiciar al societăţii debitoare i-a pus la dispoziţie societăţii reclamante (creditoare) contractul de
donație dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1564 C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune
se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiciul ce rezultă din actul atacat”.
Se constată că dispoziţiile legale evocate instituie un termen special de prescripţie în materia
acţiunilor în inopozabilitatea unui act juridic în care se încadrează acţiunea intimatei-reclamante şi
anume, de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă
din actul atacat.
Astfel, textul legal prevede un termen care se calculează în funcţie de cele două momente
alternative, un moment subiectiv, reprezentat de data la care creditorul a cunoscut prejudiciul,
respectiv un moment obiectiv, constând în data la care creditorul ar fi trebuit să cunoască prejudiciul
ce rezultă din actul contestat, ambele momente raportându-se la data cunoaşterii prejudiciului şi nu la
data încheierii actului juridic fraudulos.
În cauză, creanţa reclamantei, în cuantum de 2.271.448,06 lei, provine din mai multe bilete la
ordin avalizate în nume propriu de pârâta E. (fostă B.), emise începând cu data de 02.12.2014 şi cu
750
scadenţele împlinite în perioada 26 aprilie 2015 - 28 decembrie 2015.
Ulterior avalizării biletelor la ordin, respectiv în data de 30.03.2015, s-a încheiat Contractul
de donație autentificat sub nr. 203 de Biroul Individual Notarial D., prin care pârâta debitoare B. a
transmis către pârâta C., cu titlu gratuit, un bun imobil, iar biletele la ordin au fost refuzate la plată, la
scadenţa acestora.
Analizând decizia recurată, în ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei ridicată de
pârâte, se constată că instanţa de apel a reţinut că dreptul material la acţiune nu s-a prescris, întrucât
termenul de un an curge de la data de 04.08.2016, când administratorul judiciar al societăţii debitoare
i-a transmis reclamantei-creditoare contractul de donaţie, iar cererea de chemare în judecată
înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 13.06.2017 se situează în termenul de prescripţie.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1564 C.civ.
privind prescripţia dreptului la acţiune.
Începutul prescripţiei extinctive reprezintă un aspect esenţial al acestei instituţii juridice,
deoarece momentul de la care începe cursul prescripţiei determină data la care aceasta urmează să se
împlinească, calcularea termenului de prescripţie de către instanţa de apel necesitând, prioritar,
determinarea momentului în care, în concret, începe să curgă.
Pe de altă parte, regula enunţată de dispoziţiile art. 501 alin. (1) C.proc.civ. instituie
obligativitatea deciziei de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta, motivul
de recurs validat de instanţa supremă referindu-se la nemotivarea soluţiei cu privire la excepţia
prescripţiei extinctive.
Instanţa supremă, prin considerentele deciziei de casare, a configurat şi cadrul reluării
judecăţii, în apel, stabilind că se impune identificarea momentului în care creditoarea a luat
cunoştinţă efectiv de existenţa prejudiciului, în aplicarea regulii generale reluate în norma instituită
prin art. 1564 C.civ., a principiului cunoaşterii efective de către titularul dreptului subiectiv a naşterii
dreptului său de a apela la forţa de constrângere a statului pentru apărarea dreptului subiectiv
încălcat, în condiţiile în care motivele recurentelor privind cunoaşterea de către reclamanta-
creditoare a existenţei prejudiciului cel mai târziu la data refuzului la plata biletelor de ordin (ultima
prezentare fiind la 22 decembrie 2015, cu consecinţa împlinirii termenului de prescripţie la 22
decembrie 2016), privind, deci, momentul obiectiv al începutului prescripţiei, au fost însuşite de
instanţa de casare.
Înalta Curte reţine că prejudiciul, în sensul art. 1562 alin. (1) C.civ., în acţiunea revocatorie,
se referă la situaţia creditorului care deţine o creanţă cu vocaţia de a fi realizată, dar care se află în
imposibilitatea de a şi-o valorifica din cauza stării de insolvabilitate provocate debitorului prin actul
atacat.
Prin urmare, pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea ori accentuarea
unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie să provoace, mai întâi, însărăcirea debitorului.
Reclamanta a susţinut atât că prin încheierea contractului de donaţie debitoarea s-ar fi sustras
de la urmărirea iminentă a creanţei, din patrimoniul acesteia ieşind bunul imobil fără ca în locul său
să primească ceva în schimb, cât şi că încheierea actului atacat a fost realizată în scopul prejudicierii
sale, scadenţele biletelor la ordin avalizate de pârâtă fiind ulterioare încheierii actului de donaţie
pretins fraudulos.
Instanţa de apel, prin decizia recurată, a denaturat reperele analizei privind începutul
prescripţiei şi a confundat momentul obiectiv al cunoaşterii prejudiciului de către creditoare,
determinat de prezentarea la plată a biletelor la ordin, cu împlinirea termenului de prescripţie (la 22
decembrie 2016), concluzia sa privind anterioritatea momentului subiectiv al cunoaşterii
prejudiciului (la 4 august 2016) şi calculul prescripţiei fiind greşite.
Confirmând susţinerile recurentelor, Înalta Curte reţine că pornind de la scopul acţiunii de
protecţie a dreptului de creanţă al reclamantei, momentul cunoaşterii prejudiciului era determinat, în
751
împrejurările cauzei, prin prezumţia rezultată din îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară
privind înstrăinarea imobilului aparţinând pârâtei-debitoare, la data refuzului plăţii la scadenţă a
biletelor la ordin. Acest moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în care
prejudiciul trebuia să fie cunoscut, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit, de a nu fi
depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea prejudiciului şi acoperirea acestuia.
Potrivit art. 883 alin. (1) C.civ., orice persoană, fără a fi ţinută de justificarea unui interes,
poate cerceta orice carte funciară precum şi mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării
înscrierii în cartea funciară, iar conform art. 883 alin. (3) C.civ., nimeni nu va putea susţine că nu a
avut cunoştinţă de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară.
Astfel, de la data efectuării înscrierii, dreptul real devine opozabil erga omnes şi, prin
îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, actul de atestare a proprietăţii se consideră a fi
cunoscut de orice persoană.
În considerarea celor evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C.proc.civ.
raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtele
C. şi E. împotriva deciziei nr. 301/A-C din 25 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă
judecată, aceleiaşi instanţe, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C.proc.civ.
41. Acţiune în pretenţii. Răspunderea pentru viciile ascunse ale construcţiei. Momentul de
început al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune. Condiții și efecte
C.civ., art. 2515, art. 2531 alin. (1) lit. b), alin. (4)-(5)
Legea nr. 10/1995, art. 29
Potrivit art. 2531 alin. (1) lit. b) C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția
dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcții, de la împlinirea
a 3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost
descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.
Din economia prevederilor alin. (4) și (5) ale art. 2531 C.civ. rezultă că termenele prevăzute
în acest articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se
ivească, precum și că prin dispozițiile acestui text legal nu se aduce însă nicio atingere termenelor
de garanție speciale, legale sau convenționale.
Așadar, termenul de garanție stabilit de Codul civil marchează momentul la care cel mai
târziu poate începe să curgă prescripția extinctivă numai dacă, în cazul concret, nu își găsește
aplicare un termen special de garanție, indiferent că acesta ar fi legal sau convențional.
Este nelegală hotărârea instanței de apel prin care, în mod necorespunzător, s-a dat valență
termenului de prescripție extinctivă stabilit prin art. 29 din Legea nr. 10/1995, ca termen special de
garanție, cu ignorarea momentului de la care cel mai târziu poate să înceapă să curgă, în speță,
prescripția extinctivă, stabilindu-se că dreptul pârâtei de a acționa în justiție putea apărea numai în
măsura în care scrisoarea de garanție executată nu îi acoperea costul reparațiilor, fără a mai avea
relevanță momentul de la care a luat cunoștință efectiv de apariția viciilor ascunse obișnuite, în
înțelesul normei evocate.
Întrucât părțile au convenit ca scrisoarea de garanție consemnată să aibă o anumită durată
de valabilitate, instanța de apel avea obligația de a se apleca asupra incidenței art. 2531 alin. (5)
coroborat cu art. 2515 C.civ., termenele de prescripție putând fi reduse sau mărite prin acordul
752
expres al părților, în condițiile stabilite de legiuitor, această din urmă dispoziție legală impunând
cercetarea pretențiilor din perspectiva altui termen de garanție.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2738 din 15 decembrie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă la 4 noiembrie
2014 sub nr. x/3/2014, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat să se
constate inexistența dreptului de creanţă al pârâtei pentru suma de 151.951,37 euro, reprezentând
contravaloarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A., să se constate că
reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin Acordul de subcontractare nr. FCC-M 015 din 30
ianuarie 2012 şi să fie obligată pârâta să convoace reprezentantul investitorului centrului D., în
vederea efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor de construcţie, să fie obligată pârâta la plata
cheltuielilor de judecată.
La data de 27 ianuarie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a depus cerere precizatoare a primului
capăt de cerere prin care a înlocuit cererea în constatare cu o cerere în realizarea dreptului, respectiv
cu obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să plătească suma de 151.951,37 euro pe care a preluat-o în mod
abuziv prin executarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A.
După data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat
executarea şi a încasat contravaloarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C.
S.A., astfel încât dreptul reclamantei de a solicita restituirea acestei sume s-a născut.
Prin încheierea din 18 martie 2015 instanţa a luat act că pârâta nu mai susţine excepţia
inadmisibilităţii capătului 2 de cerere (prima teză).
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la 3 aprilie 2018
sub nr. x/3/2018, reclamanta B. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. S.A. să se dispună
obligarea acesteia la plata sumei de 489.295,39 euro, cu TVA inclus, echivalentul sumei de
2.278.942,21 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de reclamantă
datorate defectelor de proiectare și execuție la imobilul D., apărute din culpa pârâtei, precum și la
dobânda legală aferentă.
Prin încheierea din 6 septembrie 2018, Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă a admis
excepția de conexitate și a dispus conexarea dosarului nr. x/3/2018 la dosarul nr. x/3/2014.
Prin încheierea din 28 noiembrie 2018 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune în privinţa cererii conexate (dosar nr. x/3/2018).
Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă admite
excepţia lipsei de obiect a capătului al doilea de cerere-teza a doua şi respinge acest capăt de cerere,
ca rămas fără obiect.
Admite cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta
S.C. B. S.R.L.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 151.951,37 euro în echivalent în lei,
raportat la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii.
Respinge cererea conexată (dosar nr. x/3/2018) ca fiind prescris dreptul material la acţiune
(ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei prin încheierea din data de 28 noiembrie 2018).
Obligă pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 59.140,19 lei.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 28 noiembrie 2018, pârâtă B. S.R.L. a declarat
apel.
Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie
2018 şi a sentinţei civile nr. 1029 din 8 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, în dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.
753
A fost anulată în parte încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2018, în ceea ce privește
admiterea excepției prescripţiei dreptului la acţiune, şi, în parte, sentinţa civilă nr. 1029 din 8 iulie
2020, în ceea ce privește soluționarea cererii principale precizate și a cererii conexate și a fost trimisă
cauza spre rejudecare, în aceste limite, aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A.
Prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ., admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și, în rejudecarea apelului,
respingerea apelului şi menţinerea încheierii şi a sentinţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ., recurenta apreciază că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în argumentarea
soluției reţinându-se inițial că nu poate fi acceptată interpretarea, conform căreia termenul de
prescripție începe să curgă la expirarea perioadei de garanție, iar în final că începutul termenului de
prescripție coincide cu expirarea termenului de garanție. Astfel, cele două argumente ale instanței
sunt diametral opuse.
În concret, în prima fază s-a reţinut că raționamentul intimatei este nefondat şi s-au prezentat
argumentele care susțin această netemeinicie, bazate pe reglementarea explicită a art. 2531 alin. (1)
lit. b) C.civ., pe regula prevăzută de art. 2523 C.civ. şi pe faptul că termenul de garanție nu poate fi
în același timp termen de prescripție, o astfel de concluzie făcând ca, în cazul viciilor de rezistenţă,
acțiunea să fie imprescriptibilă.
Subsecvent acestei susţineri, motivarea a devenit diametral opusă, iar argumentele instanței
contradictorii, abandonându-se teza netemeiniciei apelului şi fiind prezentate o serie de motive care
susțin contrariul, în baza cărora s-a concluzionat finalmente că începutul termenului de prescripție
este de fapt cel al expirării termenului de garanție.
Cele două teze care se regăsesc în motivarea hotărârii şi care ar trebui să susțină în mod
concomitent soluția sunt în realitate contrare, iar această împrejurare determină incidența motivului
de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 C.proc.civ., în continuare recurenta făcând referire la
practica Înaltei Curți de Casație și Justiție pe acest aspect.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., recurenta apreciază că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a
normelor de drept material, reprezentate de art. 2531 alin. (1) lit. b) şi art. 2523 C.civ.
În acest context, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că instanța de apel a fost în
eroare cu privire la obiectul cererii conexe şi a depășit limitele învestirii, iar această eroare a fost
hotărâtoare în pronunţarea unei soluții greșite asupra excepției prescripției dreptului material la
acțiune.
Contrar susținerilor eronate ale instanței de apel, aceasta nu a fost învestită să analizeze
pretenții ipotetice ale intimatei S.C. B. S.R.L. şi nici să verifice o prescripție ipotetică, ci să analizeze
şi să se pronunțe în legătură cu pretențiile concrete formulate de această parte prin cererea de
chemare în judecată, în legătură cu care se pot stabili: momentul descoperirii viciului care stă la baza
pretențiilor, în sensul art. 2531 C.civ., şi momentul la care s-a cunoscut nașterea dreptului la acțiune,
în sensul art. 2523 C.civ.
Astfel, faptul că urmările viciilor pot continua să apară şi să se manifeste în noi moduri nu
prezintă nicio relevanţă în problema prescripției, întrucât intimata nu a emis pretenții în legătură cu
manifestări viitoare ale unor vicii care nu au apărut încă, ci în legătură cu manifestări deja
concretizate fizic.
Or, dacă viciile în legătură cu care s-au emis pretenții s-au manifestat deja, iar intimata a şi
făcut reparațiile subsecvent cărora a emis pretențiile deduse judecății, înseamnă că poate fi stabilit în
mod obiectiv un moment temporar la care viciul a fost descoperit.
754
Momentul descoperirii viciului nu poate fi plasat în timp decât anterior reparației efectuată în
legătură cu manifestarea acestuia, fiind evident că dacă manifestarea specifică nu s-ar fi observat
reparația nu ar fi avut loc.
În ceea ce privește eventualele vicii care se vor manifesta în viitor, acestea, împreună cu
pretențiile aferente lor, vor genera termene de prescripţie distincte, fără legătură însă cu prescripția ce
trebuie analizată în cauza de faţă.
În concluzie, pentru că în cauza de faţă se pun în discuție pretenții în legătură cu manifestări
concrete ale viciilor, iar nu pretenții ipotetice în legătură cu manifestări potențiale, analizarea
prescripției nu trebuia făcută în mod teoretic, ci în mod concret, raportat la datele care rezultă din
probele administrate în cauză.
Mai susţine recurenta că în cauză nu prezintă relevanţă nici termenul de garanție de 3 ani şi 3
luni prevăzut în procesul-verbal de negociere şi nici termenul de garanție de 10 ani prevăzut de art.
30 din Legea nr. 10/1995, întrucât viciile au fost descoperite înainte de împlinirea acestor termene,
astfel că prescripția a început să curgă chiar de la data descoperirii lor.
Practic, regula referitoare la începutul prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere
pentru viciile lucrului, lucrării sau construcției se caracterizează prin aceea că stabilește două
momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția și anume, pe de o parte, un moment
subiectiv, constând în data descoperirii viciilor, iar, pe de altă parte, un moment obiectiv, constând în
data expirării termenului de garanție.
Așadar, dacă înăuntrul termenului (legal sau, după caz, convențional) de garanție partea a
descoperit viciul ascuns, atunci de la momentul descoperirii începe să curgă termenul de prescripție
extinctivă. Data descoperirii viciilor este o chestiune de fapt care se stabilește prin orice mijloc de
probă.
Doar dacă partea nu a descoperit viciul înăuntrul termenului de garanție, termenul de
prescripție începe să curgă la expirarea acestuia or, în cauză, intimata nu a pus în discuție nici vicii
nedescoperite şi nici manifestări nedescoperite ale unor vicii, astfel încât termenul de început al
prescripției să nu fi început să curgă.
În acest sens, recurenta susţine că intimata a pus în discuție vicii pe care le-a descoperit şi
manifestări ale viciilor pe care le-a reparat, astfel încât problema prescripției nu poate primi o
rezolvare teoretică, ci trebuie să primească o rezolvare concretă, în raport cu data descoperirii viciilor
în considerarea cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată.
În speță, contrar celor reținute prin hotărârea recurată, intimata a recunoscut că a constatat
încă din 27 noiembrie 2013 viciile pentru care solicită despăgubiri, respectiv pretinsa eroare de
proiectare a planşeului de la cota - 9,10 m şi fisurile apărute la acest planşeu, întocmind un raport
complet cu privire la acestea și la soluțiile de remediere în luna iulie 2014.
Aşadar, întrucât a început să curgă la 27 noiembrie 2013 şi/sau cel mai târziu în luna iulie
2014, dreptul la acțiune al apelantei s-a prescris cu mult înainte de formularea cererii sale în pretenții,
aceasta din urmă fiind înregistrată la 2 aprilie 2018.
Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, nu prezintă nicio relevanţă data la care
societatea B. S.R.L. pretinde că ar fi cunoscut costurile totale necesare remedierii viciilor, întrucât,
referindu-se la începutul prescripției, legiuitorul face referire exclusivă la data descoperirii viciilor,
iar nu la data contabilizării pagubelor produse de vicii. În plus, intimata nici nu ar putea să invoce
propria culpă de a fi amânat executarea lucrărilor de remediere a viciilor pe care le cunoștea încă din
anul 2013, pentru a prelungi în mod artificial durata termenului de prescripție.
Având în vedere că decizia atacată este nelegală, întrucât nesocotește prevederile art. 2531
alin. (1) lit. b) şi art. 2523 C.civ., concluzia instanței de apel în sensul în care „nu poate stabili un
moment al descoperirii viciilor care au cauzat fisurile şi infiltrațiile reclamate” nu poate fi primită din
755
moment ce, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată de intimată,
manifestările viciilor reclamate în cauză au fost deja reparate.
Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului,
astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.
Prin întâmpinarea depusă la 15 iunie 2022, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea
recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 8 iulie 2022, recurenta a solicitat
respingerea apărărilor intimatei ca fiind nefondate, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 22 septembrie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494
alin. (4) C.proc.civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra
Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a
admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 73 din 19
ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data
de 15 decembrie 2022, cu citarea părţilor.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate și
circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., Înalta
Curte reține următoarele:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri judecătorești se poate cere
când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura pricinii.
În cadrul criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs amintit anterior, recurenta a
arătat că motivarea instanței de apel cu privire la momentul de început al termenului de prescripție
extinctivă a dreptului la acțiune aparținând intimatei B. S.R.L. este contradictorie.
Arată recurenta că, în argumentarea deciziei atacate, instanța de apel a reținut inițial că nu
poate fi acceptată interpretarea conform căreia termenul de prescripție începe să curgă la expirarea
perioadei de garanție, pentru ca în final să concluzioneze că începutul termenului de prescripție
extinctivă coincide cu expirarea termenului de garanție.
Totodată, recurenta subliniază că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești
echivalează din punct de vedere juridic cu nemotivarea acesteia.
În raport de cele evocate, instanța supremă reține că sub aspectul soluției de admitere a
excepției prescripției dreptului material la acțiune a cererii conexate, formulată în cauză de către
intimata-pârâtă B. S.R.L. și dispusă de prima instanță prin încheierea de ședință din 28.11.2018,
instanța de apel a considerat corectă interpretarea dată de către tribunal prevederilor art. 2531 alin.
(1) lit. b) C.civ., în sensul stabilirii a două momente alternative de la care poate începe să curgă
termenul de prescripție extinctivă în cazul dreptului la acțiune în răspundere pentru vicii ascunse, dar
că a mai considerat că termenul legal de garanție de la împlinirea căruia începe să curgă termenul de
prescripție, în situația în care viciul nu a fost descoperit înăuntrul perioadei de garanție, este cel de 10
ani reglementat de art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, iar nu cel de trei ani
reglementat de Codul civil.
A mai reținut instanța de apel că nu se poate identifica în cauză un moment al descoperirii
viciilor care au cauzat fisurile și infiltrațiile reclamate prin cererea conexă câtă vreme viciile ascunse
ale construcțiilor nu pot fi reduse la primele efecte exteriorizate ale acestora, iar în ceea ce privește
pretențiile deduse judecății de B. S.R.L. a considerat că partea nu putea prezenta un interes mai
devreme de 31.10.2014, raportat la reparațiile efectuate de apelantă ulterior datei menționate; pentru
viciile descoperite anterior, B. S.R.L. având la dispoziție posibilitatea executării scrisorii de garanție.
756
Se observă, așadar, că instanța de apel a prezentat un raționament logico-juridic, chiar dacă
inadecvat prin raportare la circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, pe care se sprijină decizia
recurată și că nu se poate reține o motivare contradictorie sau sumară a hotărârii judecătorești atacate,
astfel cum pretinde recurenta, situație față de care criticile subsumate motivului de recurs întemeiat
pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. apar ca nefondate.
În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la pronunțarea de către instanța de apel a
unei decizii prin care s-au încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, subsumate motivului
de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se reține că instanța de apel, în
mod necorespunzător, a dat valență termenului de prescripție extinctivă stabilit prin art. 29 din Legea
nr. 10/1995, ca termen special de garanție, cu ignorarea momentului de la care cel mai târziu poate să
înceapă să curgă, în speță, prescripția extinctivă.
Astfel, potrivit art. 2531 alin. (1) lit. b) C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția
dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcții, de la împlinirea a
3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit
mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.
Potrivit alin. (4) al articolului redat anterior, termenele prevăzute în prezentul articol sunt
termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
Potrivit alin. (5) al textului de lege enunțat, prin dispozițiile prezentului articol nu se aduce
însă nicio atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale.
Așadar, termenul de garanție stabilit de Codul civil marchează momentul la care cel mai
târziu poate începe să curgă prescripția extinctivă numai dacă, în cazul concret, nu își găsește
aplicare un termen special de garanție, indiferent că acesta ar fi legal sau convențional, spre exemplu:
art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, ce instituie un termen determinat de 10
ani de la recepția lucrării, pentru viciile ascunse obișnuite, precum și un termen nedeterminat, pe
întreaga durată a construcției, pentru viciile structurii de rezistență.
Prin urmare, instanța de apel a interpretat greșit art. 29 din Legea nr. 10/1995 referitor la
termenul special de garanție și, în mod necorespunzător, a stabilit că dreptul apelantei B. S.R.L. de a
acționa în justiție putea apărea numai în măsura în care scrisoarea de garanție executată nu îi
acoperea costul reparațiilor, fără a mai avea relevanță momentul de la care a luat cunoștință efectiv
de apariția viciilor ascunse obișnuite, în înțelesul normei evocate. Pe de altă parte, părțile au convenit
și ca scrisoarea de garanție consemnată în baza subcontractului nr. FCC-M 015 201-4601 din
30.01.2012 să aibă o durată de valabilitate cuprinsă între 1.04.2013-30.06.2016, fapt pentru care
instanța de apel avea obligația de a se apleca asupra incidenței art. 2531 alin. (5) coroborat cu art.
2515 C.civ., termenele de prescripție putând fi reduse sau mărite prin acordul expres al părților, în
condițiile stabilite de legiuitor. Această din urmă dispoziție legală, care își găsește aplicabilitatea în
dosar, impunea cercetarea pretențiilor deduse judecății din perspectiva altui termen de garanție.
Față de cele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte apreciază ca
fiind fondate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
În atare condiții, în temeiul art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul formulat de A. S.A., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași
instanțe de apel.
757
V. Societăţile
42. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a registrelor acţionarilor emise de Depozitarul

Central. Natura juridică a registrului acţionarilor. Inadmisibilitatea acţiunii
Legea nr. 31/1990, art. 123 alin. (3), art. 177 alin. (1) lit. a)
C.proc.civ., art. 9 alin. (2), art. 33, art. 78, art. 247 alin. (1),
art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (1)-(2), art. 477, art. 478
CEDO, art. 6
C.civ., art. 20 alin. (1) teza finală, art. 21, art. 1166,
art. 1246, art. 1254, art. 1324, art. 1480 alin. (2)
Efectuarea înregistrărilor privind acţiunile societăţii cu care Depozitarul Central a încheiat,

în acest sens, contractul de prestări servicii nu constituie decât o operaţiune derivată,
complementară, subsecventă şi grevată pe o operaţiune principală anterioară.
Nici în situaţia de excepţie a înregistrărilor cu caracter constitutiv, adică atunci când acestea
produc ipso iure efectele juridice în vederea cărora au fost încheiate actele juridice între părţi şi faţă
de terţi, ele nu îşi pierd caracterul complementar şi nu se pot identifica cu actul juridic generator şi
nici cu situaţia juridică propriu-zisă la care au dat naştere.
Registrul acţionarilor îndeplineşte funcţia de probă şi de asigurare a opozabilităţii faţă de
terţi, funcţie care îşi păstrează pe deplin conţinutul, potrivit art. 20 alin. (1) teza finală C.civ., chiar
şi în situaţia în care formalităţile prevăzute prin dispoziţiile speciale condiţionează chiar
constituirea dreptului şi efectele juridice proprii calităţii de acţionar, printre care şi dreptul de vot în
adunarea generală.
Astfel, acţiunea în „anularea registrelor acţionarilor” întemeiată pe dispoziţiile privind
nulitatea contractului, promovată în legătură cu un interes procesual mediat al acționarilor
reclamanţi - determinat de dificultăţile întâmpinate în dovedirea nulităţii hotărârilor adunării
generale contestate în instanţă - prin care se solicită anularea registrelor acţionarilor de la datele
de referinţă menţionate prin cererea de chemare în judecată, la care au fost adoptate hotărârile
societare, este inadmisibilă întrucât, deşi cauza este determinată de o presupusă nulitate
subsecventă a actelor juridice, obiectul acţiunii în anulare îl formează extrasele in integrum din
registrul acţionarilor, aferente datelor de referinţă menţionate în cerere, emise potrivit dispoziţiilor
regulamentare şi contractuale, prin urmare evidenţele Depozitarului Central în dimensiunea
doveditoare şi pentru opozabilitate a acestora.
În modalitatea propusă de reclamanţi prin acţiunea în anularea registrelor acţionarilor,
pentru prestarea necorespunzătoare a obligaţiilor Depozitarului Central, privind înregistrarea
acţiunilor pentru publicitate şi opozabilitate faţă de terţi, sancţiunea s-ar răsfrânge retroactiv, în
mod nepermis, asupra acţionarilor faţă de care validitatea înscrierii nici nu a fost pusă în discuţie,
fapt de natură a aduce atingere principiului securităţii juridice.
Astfel, având în vedere că acţiunile supuse înregistrării în registrul acţionarilor aparţin
deţinătorilor acestora, iar nu societăţii emitente, evidenţierea acestora necorespunzătoare de către
Depozitarul Central, invocată ca motiv de nulitate, nu poate primi o dezlegare în cauză exclusiv din
perspectiva raportului juridic dedus judecăţii dintre cele două pârâte, adică dintre societatea
emitentă şi furnizorul serviciului de registru.
758
1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a
VI-a civilă, la 29 octombrie 2018, sub dosarul nr. x/3/2018, reclamanții A. și B., în nume propriu și
în numele și pe seama pârâtei C. S.A., au solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța,
în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și Depozitarul Central S.A., să constate nulitatea registrelor
acționarilor C. S.A., emise de Depozitarul Central S.A., la următoarele date de referință: 3 octombrie
2014, 19 noiembrie 2014, 9 februarie 2015, 16 aprilie 2015, 18 aprilie 2015, 1 septembrie 2015, 12
aprilie 2016, 20 iunie 2016, 16 noiembrie 2016, 18 noiembrie 2016, 10 martie 2017, 12 martie 2018,
corespunzătoare adunărilor generale ale acționarilor din 30 octombrie 2014, 17 decembrie 2014, 20
februarie 2015, 28 aprilie 2015, 29 aprilie 2015, 20 septembrie 2015, 26 aprilie 2016, 12 iulie 2016,
28 noiembrie 2016, 30 noiembrie 2016, 22 martie 2017, 21 martie 2018; cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanţii au invocat dispozițiile art. 123 alin. (2) și art. 180 din Legea nr. 31/1990,
art. 146 alin. (4) și alin. (5) și art. 243 din Legea nr. 297/2004, art. 92 din Legea nr. 24/2017, precum
şi cele ale art. 1246 și art. 1325 C.civ.
Prin cererea reconvențională, pârâta Depozitarul Central S.A. a solicitat repunerea părților în
situația anterioară întocmirii registrelor acționarilor.
Prin încheierea de ședință pronunțată la 19 septembrie 2019 de Tribunalul București, Secția a
VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, a fost respinsă cererea de introducere forțată în cauză a tuturor
acționarilor societății C. S.A.
În considerentele încheierii, s-a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 78 C.proc.civ.,
având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, precum și temeiul juridic invocat în
susținerea acesteia. Astfel, raportul juridic dedus judecății apare ca fiind stabilit între cele două
pârâte și se referă la întocmirea registrelor acționarilor, în baza dispozițiilor legale aplicabile în speță.
În raport cu argumentele pârâtei, invocate cu ocazia formulării cererii de lărgire a cadrului
procesual, dispozițiile art. 78 C.proc.civ. nu fac referire la efectele pe care le poate produce o
hotărâre judecătorească față de terți, iar raportul juridic dedus judecății nu impune introducerea în
cauză a acționarilor pârâtei C. S.A.
Prin sentința civilă nr. 3427 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București,
Secția a VI-a civilă, au fost admise excepția inadmisibilității cererii principale, invocată de ambele
pârâte și excepția lipsei de interes, în susținerea cererii reconvenționale, invocată de reclamanți.
De asemenea, au fost respinse cererea principală, formulată de reclamanți, în contradictoriu
cu pârâții, ca inadmisibilă, și cererea reconvențională, formulată de pârâtul Depozitarul Central S.A.,
în contradictoriu cu reclamanții și pârâta C. S.A., ca lipsită de interes.
Totodată, a fost admisă, în parte, cererea pârâtului-reconvenţional Depozitarul Central S.A.,
reclamanții A. și B. fiind obligați, în solidar, la plata sumei de 2.750 lei, către această pârâtă, cu titlu
de cheltuieli de judecată.
2. Împotriva sentinței civile nr. 3427 din 25 noiembrie 2019 și a încheierii din 19 septembrie
2019, ambele pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, pârâta
Depozitarul Central S.A. a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârilor atacate, în sensul
respingerii acțiunii formulate, ca inadmisibilă, pentru neîntregirea cadrului procesual pasiv și
admiterii cererii reconvenționale.
Totodată, împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, au declarat apel și reclamanții A. și
B., solicitând anularea, în parte, a sentinței apelate, în ceea ce privește soluția de admitere a excepției
inadmisibilității cererii principale, înlăturarea considerentelor care exced limitelor învestirii instanței
și evocarea fondului.
Prin decizia civilă nr. 1405 A din 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, a fost respinsă excepția lipsei de interes în
formularea apelului pârâtei Depozitarul Central S.A. împotriva încheierii pronunțate la 19 septembrie
2019, de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, ca neîntemeiată.
759
Totodată, au fost respinse apelurile declarate de pârâta Depozitarul Central S.A. și de
reclamanții A. și B. împotriva sentinței.
Împotriva hotărârii pronunţate în apel, atât reclamanții A. și B., cât și pârâta Depozitarul
Central S.A. au declarat recurs.
3. Prin recursul formulat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., reclamanţii au
solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre
rejudecare instanței de apel.
În susţinerea motivului de nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., aceştia
au învederat că au fost încălcate dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C.proc.civ. privind
autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1556 A din 5 octombrie 2017, pronunțate în dosarul nr.
x/3/2015, a deciziei nr. 2121 A din 29 octombrie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/3/2016, a deciziei
nr. 1954 A din 6 noiembrie 2017, pronunțate în dosarul nr. y/3/2016 și a deciziei nr. 2109 A din 25
octombrie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/2/2018, toate ale Curţii de Apel București, Secția a VI-a
civilă.
În acest sens, au susţinut că, prin aceste hotărâri, instanţele de judecată au respins acțiunile în
constatarea nulității hotărârilor adunării generale, reținând că hotărârea A.G.A. nu poate fi anulată
pentru încălcarea obligației de actualizare a registrului acționarilor. Or, prima instanță a reținut, în
prezenta cauză, că încălcarea obligației de actualizare a registrului acționarilor nu este sancționată
însă cu nulitatea acestuia, ci, eventual, cu nulitatea actelor juridice emise în considerarea situației
atestate de acest mijloc de evidență.
Instanța de apel a încălcat, astfel, art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C.proc.civ., întrucât
sintagma ,,dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă” trebuie interpretată în sensul că
există legătură între cele două litigii, atunci când susțineri și argumente similare cu privire la același
raport juridic sunt deduse judecății.
În acțiunile având ca obiect anularea hotărârilor A.G.A., adoptate de acționarii înscriși în
registrul acționarilor la datele de referință respective, instanțele de judecată au reținut că prevederile
art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 stabilesc „un criteriu clar în ceea ce privește identificarea
acționarilor îndreptățiți să participe la adoptarea unei hotărâri ca fiind cei înscriși în registrul
acționarilor”. Prin urmare, anterior, instanțele de judecată au apreciat că sunt lipsite de relevanță și
că nu afectează validitatea hotărârilor A.G.A. actele juridice emise în considerarea situației atestate
de registrul acționarilor.
În acest context, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanța de judecată nu putea respinge ca
inadmisibilă acțiunea în constatarea nulității registrului acționarilor la datele de referință, cu
motivarea că emiterea nelegală a acestora nu atrage nulitatea acestora, ci a actelor emise în baza
acestora, în condițiile în care, în soluționarea acțiunii în anularea hotărârilor A.G.A., instanțele au
considerat contrariul.
Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată a fost dată şi cu încălcarea
autorităţii de lucru judecat a sentinței civile nr. 6875 din 7 decembrie 2015, pronunţate de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VI-a, în dosarul nr. x/3/2015, prin care s-a dispus obligarea recurentei-pârâte să
actualizeze Registrul Acționarilor C. S.A., şi a sentinței penale nr. 172F/2011, prin care s-a dispus
reînscrierea părților civile în registrul acționarilor.
Prin urmare, prin susținerile primei instanțe, privind calea procesuală de urmat, respectiv
aceea a rectificării sau a actualizării, sunt încălcate dezlegările obligatorii prin care se constată că
această cale procesuală a actualizării s-a urmat și actualizarea s-a dispus, astfel încât emiterea
registrelor acționarilor, atacate prin prezenta acțiune, s-a făcut cu încălcarea hotărârii judecătorești.
De asemenea, recurenții-reclamanți au arătat că au fost încălcate şi art. 22 alin. (6) și art. 9
C.proc.civ., în ceea ce privește depășirea limitelor învestirii, întrucât instanța de apel a apreciat că
prima instanță a reținut pertinent că, în situația în care înregistrările din registrele acționarilor nu
760
reflectă realitatea juridică, acestea pot fi rectificate, iar în cazul în care înregistrările din registrul
acționarilor au la bază diferite tranzacții, prealabil rectificării mențiunilor se impune analizarea și,
eventual, anularea tranzacțiilor care au stat la baza înscrierii acționarilor în registre.
Prima instanță nu s-a limitat să constate că este inadmisibilă acțiunea în nulitate și să indice
acțiunea în actualizare, ci a verificat și condițiile acestei acțiuni și a apreciat asupra condițiilor
acesteia. Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că asemenea dezlegări ar face parte din motivarea
hotărârii, conform art. 425 C.proc.civ.
Apoi, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5
C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi au invocat şi încălcarea art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, sens în care au susţinut că posibilitatea de a redacta și depune acțiunea nu reprezintă
exercitarea deplină a dreptului de acces la o instanță, de vreme ce instanța de judecată a respins ca
inadmisibilă acțiunea, fără să se pronunțe tocmai cu privire la problema nelegalității registrelor
acționarilor, respectiv la problema dedusă judecății.
Urmare a deciziei recurate se neagă dreptul de acces la instanță, cu motivarea că în cadrul
acțiunilor în anularea hotărârilor adunării generale nu se poate analiza legalitatea registrelor
acționarilor, întrucât art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 ar limita controlul la respectarea
informațiilor din cuprinsul registrului acționarilor la data de referință; acțiunea în anularea registrelor
acționarilor, care cuprind informații necorespunzătoare adevărului, ar fi inadmisibilă.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea art. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, întrucât instanța de apel a reținut că nu a fost încălcat dreptul reclamanților de proprietate
asupra acțiunilor, deoarece existența drepturilor recunoscute acestora, prin hotărârile judecătorești
invocate, nu a fost contestată și că nu se poate reține că sentința atacată ar reprezenta o ingerință
neproporțională în dreptul de proprietate al acționarilor.
Prin urmare, eventualul drept de proprietate al acestor terți, decurgând din eventuale tranzacții
asupra cărora instanțele nu s-au pronunțat, nu poate reprezenta un motiv care să justifice ingerința în
dreptul de proprietate al acționarilor.
Tot cu privire la acest motiv de nelegalitate, se invocă și încălcarea prevederilor art. 1.324 si
art. 1.166 C.civ.
În acest sens, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanța de apel a reținut că, pentru a fi în
prezența unui act juridic, nu este suficientă existența unei manifestări de voință, ci este necesar și ca
efectele juridice, constând în nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret, să se
producă în temeiul manifestării de voință respective, nu în puterea legii, independent de voința
autorului actului.
Însă, conform art. 1.324 C.civ., actele unilaterale se deosebesc de actele bilaterale sau
plurilaterale, prin numărul manifestărilor de voință, nicidecum prin faptul că ar crea drepturi sau
obligații în sarcina emitentului sau destinatarului. Eventualele drepturi sau obligații se nasc în
temeiul legii. Nu există niciun act juridic care să producă efecte juridice numai în temeiul voinței
părților sau numai în temeiul dispozițiilor legale.
Susținerea instanței potrivit căreia registrul acționarilor produce efecte independent de voința
pârâtei Depozitarul Central S.A. este greșită, întrucât, emițând un act prevăzut de lege, cu un anumit
conținut, recurenta-pârâtă își manifestă o voință juridică.
Totodată, recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, prin decizia atacată, au fost încălcate
dispozițiile art. 1.246 și art. 1.254 C.civ., sens în care au arătat că registrele atacate sunt emise cu
încălcarea condițiilor pentru emiterea valabilă, de vreme ce acestea trebuie să reflecte realitatea
acționarilor, nicidecum să confirme ca fiind acționari persoane care dețin acțiuni în baza unor
tranzacții frauduloase anulate definitiv sau să nu includă ca acționari persoane cărora li s-a
recunoscut definitiv această calitate.
761
În aceste condiții, este nelegală susținerea instanței de apel că registrele acționarilor, care
condiționează exercitarea drepturilor specifice calității de acționar, ar putea fi emise cu orice
conținut, pentru că acestea ar putea fi doar rectificate sau actualizate și că încălcarea obligației de
actualizare a registrului acționarilor nu este sancționată cu nulitatea acestuia.
Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
recurenții-reclamanţi au învederat că instanța de apel își fundamentează motivarea pe faptul că
registrul acționarilor nu este un act juridic și că poate fi doar rectificat sau actualizat, neputând fi
aplicată sancțiunea nulității, chiar în ipoteza încălcării obligației de actualizare.
Totuși instanța de apel reține explicit că registrul acționarilor condiționează exercitarea
drepturilor specifice calității de acționar, iar înscrierea acționarilor în registrul acționarilor dă dreptul
de a încasa dividende, dreptul de a vota în cadrul ședințelor adunării generale a acționarilor.
Totodată, instanța de apel reține că, pentru ca dreptul de proprietate să poată fi pe deplin
exercitat, este necesar ca această calitate să fie înscrisă în registrul acționarilor. Prin urmare, instanța
de apel arată expres care sunt efectele juridice ale registrului acționarilor, respectiv cum acesta naște
un raport juridic, constând în drepturile acționarilor înscriși și obligațiile corelative ale societății,
motiv pentru care concluzia potrivit căreia registrul acționarilor nu ar fi un act juridic este
contradictorie cu toate susținerile anterioare.
La 29 martie 2021, intimata-pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în
principal, respingerea recursului reclamanţilor, ca nul, iar, în subsidiar, ca nefondat, iar la 29 aprilie
2021, recurenta-pârâtă Depozitarul Central S.A., prin întâmpinarea depusă, a solicitat, în esență,
respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenții-reclamanți au depus, la 26 aprilie 2021, răspuns la întâmpinare, prin care au
solicitat respingerea excepției nulității recursului.
4. Prin recursul formulat la 22 ianuarie 2021, pârâta Societatea Depozitarul Central S.A. a
invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., solicitând admiterea
acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În dezvoltarea motivului de recurs, aceasta a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a
apreciat că încheierea de ședință pronunțată la 19 septembrie 2019 de Tribunalul București, Secția a
VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, este motivată, în realitate, aceasta încălcând regulile de
procedură prevăzute de art. 233 și urm. C.proc.civ. privitoare la motivarea încheierilor.
În aprecierea recurentei-pârâte, încheierea atacată ar fi trebuit să cuprindă o motivare în fapt
și în drept în raport de toate circumstanțele cauzei, respectiv un raționament propriu, care să justifice
soluția respingerii cererii de introducere în cauză a persoanelor care ar fi afectate de anularea
registrelor acționarilor, ca urmare a acțiunii intimaților din dosar.
În lipsa unei motivări corespunzătoare și complete, dreptul de acces la un proces echitabil
este profund afectat, deoarece este redusă posibilitatea exercitării unui control judiciar real asupra
încheierii.
Prin urmare, încheierea apelată a fost pronunţată cu greșita aplicare a prevederilor art. 78
C.proc.civ., întrucât consorțiul procesual, în acest caz, nu poate fi limitat doar la intimați, societatea
emitentă și depozitarul acțiunilor, în condițiile în care actul a cărui anulare se solicită vizează și pe
cumpărătorii acțiunilor, înregistrați în Registrul Acționarilor.
Spre deosebire de hotărârile A.G.A., unde instanța se pronunță asupra aspectelor formale
vizând legala ținere a hotărârii acționarilor, acțiunea introductivă vizează însăși proprietatea asupra
acțiunilor societății emitente, iar pentru a se pronunța în sensul anulării, prima instanță trebuia să
decidă în contradictoriu cu toate părțile vizate.
Instanța de apel a ignorat efectele juridice pe care înregistrările efectuate în registrele
acționarilor le pot produce cu privire la dreptul de proprietate asupra acțiunilor emise de C. S.A. ori
asupra legalității hotărârilor adunării generale a acționarilor acestei societăți.
762
Față de cadrul procesual fixat prin cererea introductivă, acțiunea trebuia soluționată în
prezența tuturor părților vizate de această cerere, abia apoi putându-se analiza în ce măsură cererea
intimaților este admisibilă sau nu, prin prisma faptului că actele atacate nu reprezintă veritabile acte
juridice susceptibile de a fi anulate.
Contrar celor reținute prin decizia atacată, în eventualitatea în care registrele acționarilor ar fi
anulate, fără ca această cauză să se soluționeze în cadrul legal corespunzător în raport cu proprietarii
acțiunilor, ar fi lipsite de efecte considerentele deciziei civile nr. 525 din 7 martie 2018, pronunțată
de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2/2017, prin care s-a menținut soluția de respingere a
acțiunii în anularea Hotărârii A.G.A. C. S.A. din 17 decembrie 2014, tocmai pentru că nu s-au
lămurit chestiunile legate de proprietatea acțiunilor în contradictoriu cu toate părțile.
Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că
sentința apelată este legală sub aspectul soluționării cererii reconvenționale și a aplicat greșit
prevederile art. 33 C.proc.civ., privitoare la actualitatea interesului.
În acest sens, a arătat că cererea reconvențională a fost formulată în considerarea faptului că
intimații au solicitat anularea registrelor acționarilor intimatei-pârâte C. S.A., dar și a numeroaselor
dispute existente între părți, ceea ce face ca recurenta-pârâtă să aibă interesul de a solicita repunerea
în situația anterioară prin transferul acțiunilor din contul acționarilor pe care intimații îi consideră
reflectați în mod greșit în Registrul Acționarilor în contul părților vătămate prin tranzacțiile
frauduloase, respectiv de a clarifica definitiv situația acestor acționari.
Eroarea în raționamentul instanței de apel constă în modalitatea în care instanța se raportează
la actualitatea interesului, din perspectiva art. 33 C.proc.civ. Actualitatea interesului de a acționa
trebuia analizată prin raportare la momentul formulării cererii reconvenționale, iar nu prin raportare
la un moment ulterior, astfel cum a procedat prima instanță, soluţie pe care instanţa de apel a
menţinut-o.
La 29 martie 2021, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat
respingerea recursului declarat de pârâta Depozitarul Central S.A., ca nefondat, iar, prin întâmpinare
depusă la aceeaşi dată, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea recursului pârâtei Depozitarul
Central S.A., în parte, exclusiv cu privire la soluția de respingere a cererii de întregire a cadrului
procesual pasiv, în condițiile art. 78 alin. (2) C.proc.civ., prin introducerea forțată a tuturor
acționarilor. Referitor la criticile recurentei-pârâte, cu privire la menținerea soluției de respingere a
cererii reconvenționale de către prima instanță, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, la
28 ianuarie 2021.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din 14 septembrie 2021, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile
prevăzute de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către
părţile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin.
(4) C.proc.civ.
Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a
fost comunicat părţilor, recurenţii-reclamanţi și intimata-pârâtă înţelegând să-şi exercite dreptul de a
depune puncte de vedere cu privire la raport, la 12 octombrie 2021.
Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepţia
nulităţii recursului reclamanţilor, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. şi a admis în principiu
recursurile declarate în cauză.
I. Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate de recurenţii-
reclamanţi, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate de aceştia, a
constatat că este nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
763
Prealabil, având în vedere că, potrivit art. 486 C.proc.civ., obiectul căii extraordinare de atac
este hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi nu hotărârea primei instanţe, iar recurenţii şi-au
conceput motivarea recursului prin reluarea criticilor formulate în faţa instanţei de prim control
judiciar, se cuvine precizarea că analiza motivelor de nelegalitate va fi efectuată în măsura în care
există o corespondenţă în considerentele hotărârii atacate cu recurs, în limitele învestirii,
considerente valabile pentru ambele recursuri declarate de reclamanţi şi de pârâtă.
Cu privire la cadrul judecăţii, se reţine că reclamanţii s-au adresat instanţei cu solicitarea de a
se constata nulitatea registrelor acţionarilor societăţii pârâte C. S.A. emise de Depozitarul Central
S.A. la datele de referinţă corespunzătoare adunărilor generale ale acţionarilor organizate la 3
octombrie 2014, 19 noiembrie 2014, 9 februarie 2015, 16 aprilie 2015, 18 aprilie 2015, 1 septembrie
2015, 12 aprilie 2016, 20 iunie 2016, 16 noiembrie 2016, 18 noiembrie 2016, 10 martie 2017 şi 12
martie 2018, pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 177 alin. (1) lit. a din Legea nr.
31/1990 şi de contractul de prestări servicii de registru nr. 39094 din 1 august 2007 privind
actualizarea înregistrărilor, conform unei hotărâri judecătoreşti penale, prin care s-a dispus anularea
tranzacţiilor frauduloase privind acţiunile societăţii şi reînscrierea a 1344 persoane prejudiciate, în
calitate de acţionari, reprezentând 7,3188% din capitalul societăţii pârâte.
Prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii care vizează o sancţiune irevocabilă de ordin
obiectiv, în sensul în care drepturile reclamanţilor, în cadrul procesual propus prin cererea de
chemare în judecată, nu puteau fi ocrotite pe calea aleasă în mod greşit, sentinţa fiind confirmată prin
respingerea apelului reclamanţilor, ca nefondat.
Revenind la recursul reclamanţilor, Înalta Curte reţine că aceleaşi critici - circumscrise
dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C.proc.civ. - privind depăşirea limitelor învestirii şi
considerentele străine de cauză din cuprinsul hotărârii pronunţate de prima instanţă, au fost invocate
în apel şi înlăturate, în mod corect, prin hotărârea recurată.
Astfel, instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe privind inadmisibilitatea acţiunii
şi considerentele care sprijină această soluţie, prin care au fost analizate cererile şi apărările pârâtelor
nu au depăşit obiectul şi limitele procesului potrivit art. 9 alin. (2) C.proc.civ. şi, deci, nu alcătuiesc
considerente străine de obiectul şi natura cauzei.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că instanţa fondului nu a negat nici existenţa
drepturilor recunoscute reclamanţilor prin hotărârile judecătoreşti de care s-au prevalat privind
funcţionarea legală a societăţii şi nici obligaţia Depozitarului Central de actualizare a evidenţelor
privind acţiunile societăţii C. SA, atunci când a apreciat că se impune lămurirea situaţiei tuturor
acţiunilor şi tranzacţiilor ulterioare anulării pentru caracter fraudulos, pronunţate de instanţa penală.
Considerentele hotărârii criticate au avut de răspuns şi apărărilor formulate de cele două
pârâte în apel, legate de particularităţile cauzei, respectiv listarea societăţii emitente C. SA pe piaţa
de capital, ceea ce face ca frecvenţa schimbării titularilor de acţiuni ori a numărului de acţiuni
deţinute să fie crescută, urmare a tranzacţiilor ulterioare efectuate în piaţă, ceea ce impune protecţia
juridică a cumpărătorilor de bună-credinţă.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că dezlegările instanţei de apel s-au încadrat în limitele
procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi ceea ce s-a
apelat (potrivit dispoziţiilor art. 477 şi 478 C.proc.civ.).
Recurenţii-reclamanţi, în cadrul aceluiaşi motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5
C.proc.civ., susţin şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în
sensul negării dreptului de acces la instanţă.
Nici aceste argumente nu pot fi reţinute. Art. 6 din convenţie garantează oricărei persoane
dreptul de a aduce în faţa unei instanţe orice pretenţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu
caracter civil.
764
În dosarul nr. x/3/2015, instanţa civilă a admis cererea reclamantei B. (recurentă în cauză), în
calitate de acţionar, care se regăsea printre cele 1344 persoane ale căror drepturi au fost fraudate şi a
obligat pârâta Depozitarul Central să actualizeze registrul acţionarilor societăţii C., conform sentinţei
penale, învederându-se înregistrarea în registrul acţionarilor a recurentei-reclamante.
Referirea recurenţilor la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2015, în sensul obligării
pârâtei Depozitarul Central la actualizarea registrului acţionarilor, nu poate constitui un argument al
nelegalităţii soluţiei pronunţate de instanţele devolutive, care au reţinut inadmisibilitatea acţiunii,
excepţie cu caracter absolut, în temeiul art. 247 alin. (1) C.proc.civ., ce vizează greşita alegere a căii
de procedură, cu consecinţa neanalizării fondului.
Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi
supus unor limitări (v. hotărârea CEDO pronunţată în cauza Lungoci contra României), neputând fi
primite, în acest context, argumentele privind cadrul limitat determinat de conţinutul art. 123 alin. (3)
din Legea nr. 31/1990 ce nu ar fi permis şi analiza, pe cale incidentală, asupra legalităţii registrului
acţionarilor de către instanţele sesizate în alte cauze de reclamanţi, cu soluţionarea unor acţiuni în
nulitatea hotărârilor AGA.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul a identificat şi a normativizat
remediile procesuale corespunzătoare naturii raporturilor juridice de conflict din litigiul pendinte.
Potrivit art. 21 C.civ., cu valoare de principiu, înscrierile inexacte se corectează pentru a reda
exact situaţia juridică la care se referă prin operaţiunile simetrice de radiere sau modificare, având
funcţia de a se permite sistemului de evidenţă furnizarea informaţiilor actualizate, totodată cu
respectarea în cauză a condiţiilor şi termenelor stabilite prin reglementările speciale incidente,
privind transferul valorilor mobiliare.
Recurenţii se prevalează de pronunţarea hotărârilor prin care s-a dispus reînscrierea părţilor
civile (acţionari) în registrul acţionarilor şi obligarea la actualizarea registrului acţionarilor, invocând
nesocotirea efectului negativ al autorităţii lucrului judecat, cu încălcarea art. 431 alin. (1) C.proc.civ.,
deşi constatarea acestui motiv de nelegalitate ar fi condus tot la respingerea acţiunii formulate de
reclamanţi, ca inadmisibilă.
De asemenea, se mai susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 430 alin. (2) şi 431 alin. (2)
C.proc.civ., în legătură cu deciziile pronunţate în soluţionarea acţiunilor în constatarea nulităţii
hotărârilor AGA, reiterându-se existenţa legăturii evidente cu soluţionarea prezentei cauze, critici ce
vor fi înlăturate.
În primul rând, încălcarea autorităţii de lucru judecat alcătuieşte conţinutul motivului de
recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C.proc.civ.
Instanţa de apel a constatat corect că prima instanţă, analizând obiectul şi cauza acţiunii în
anulare, nu a negat obligaţia de actualizare, conform celor stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă, ci a indicat calea procedurală corectă a rectificării (ce include radierea, îndreptarea,
corectarea înregistrărilor ce nu corespund situaţiei juridice reale) ori a actualizării registrului, în
deplin acord cu dezlegările date prin hotărârile invocate de reclamanţi.
Dacă în manifestarea care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a
doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente, părţi, obiect şi
cauză şi care, în speţă, nu se regăseşte, efectul pozitiv al hotărârii este demonstrat de modalitatea în
care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea
de a fi contrazise, impunându-se în al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă
dezlegată anterior.
Înalta Curte constată că limitele judecării cauzei în apel se rezumau la ceea ce s-a judecat în
prima instanţă, care nu a analizat fondul, prin urmare şi verificarea incidenţei autorităţii lucrului
judecat, care a fost invocată în cadrul criticilor din apel, în mod necesar se raportează la soluţia dată
aceleiaşi chestiuni litigioase.
765
Or, contrar susţinerilor din calea extraordinară de atac, prin hotărârile judecătoreşti invocate
de recurenţii-reclamanţi nu s-a dezlegat chestiunea admisibilităţii acţiunii în anularea registrului
acţionarilor, aceştia nefiind în situaţia unei exclusivităţi a hotărârilor judecătoreşti anterioare.
Recurenţii invocă şi motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., însă argumentele expuse,
privind efectele juridice ale registrului acţionarilor şi concluzia că acesta nu ar fi un act juridic nu
relevă o contrarietate a considerentelor, ci nemulţumirea faţă de dezlegarea dată acestei probleme de
drept de către instanţele fondului, urmând a fi analizată in extenso în cadrul motivului de nelegalitate
prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
Înalta Curte constată că motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel este în concordanţă
cu soluţia pronunţată în dispozitiv şi vine să expliciteze într-un mod coerent şi logic soluţia de
respingere a apelului reclamanţilor.
În egală măsură, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute nici criticile privind încălcarea art.
1 din Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte reţine că recurenţii nu ar putea pretinde existenţa unei ingerinţe în exercitarea
dreptului de proprietate asupra acţiunilor decât în măsura în care hotărârea contestată s-ar referi la
„bunuri”, care în sensul acestor dispoziţii ar însemna bunuri actuale ori valori patrimoniale, ceea ce
nu este cazul.
Hotărârea recurată a confirmat legalitatea şi temeinicia sentinţei prin care acţiunea în anulare
nu a primit o dezlegare în fond, cauza fiind soluţionată în temeiul unei excepţii de procedură, iar
acţiunea reclamanţilor nici nu a privit exercitarea unui drept al Depozitarului Central asupra
acţiunilor.
De altfel, se remarcă şi inconsecvenţa logică a raţionamentului juridic propus spre analiză,
din moment ce în cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii deşi pretind încălcarea dreptului de
proprietate al acţionarilor prin soluţia de respingere a acţiunii în nulitatea registrului acţionarilor,
recunosc, totodată, şi că acesta din urmă nu conferă însuşi dreptul de proprietate asupra acţiunilor.
În substanţa lor, criticile privesc tot o pretinsă încălcare a dreptului de acces la instanţă, motiv
analizat anterior, prin considerentele aferente motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5
C.proc.civ.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii reclamă
încălcarea art. 1166, art. 1246 şi art. 1254 C.civ. privind nulitatea şi desfiinţarea contractului, fiind,
de fapt, reiterate susţinerile privind fondul cauzei, în sensul că nulitatea absolută, în subsidiar relativă
invocată prin cererea de chemare în judecată formulată în nume propriu şi în numele societăţii pârâte
ar constitui unicul remediu, prin efectul retroactiv, pentru încălcarea de către Depozitarul Central a
condiţiilor privind emiterea valabilă a registrului acţionarilor.
De altfel, deşi instanţa de apel îşi fundamentează soluţia de respingere ca nefondat a apelului
reclamanţilor pe alte dispoziţii legale, respectiv pe art. 18 alin. (2), art. 20 alin. (1), art. 21 C.civ., pe
art. 177 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum şi pe Regulamentele CNVM, reclamanţii nu
formulează critici în sensul încălcării sau aplicării greşite a acestor norme.
În combaterea concluziei instanţei de apel că registrul acţionarilor nu ar fi susceptibil de
anulare, recurenţii susţin încălcarea dispoziţiilor art. 1324 C.civ. privind actul juridic unilateral,
argumentându-se că ţinerea registrului acţionarilor, potrivit dispoziţiilor art. 123 din Legea nr.
31/1990, reprezintă atât o obligaţie legală, cât şi contractuală a Depozitarului Central, ceea ce
determină răspunderea acestuia pentru realitatea informaţiilor conţinute, producând efecte juridice
constitutive.
Înalta Curte reţine că, deşi executarea obligaţiilor inerente unei activităţi profesionale,
asumate prin convenţia părţilor de către pârâta Depozitarul Central, în calitate de furnizor de servicii
de depozit şi registru, în virtutea autorizării sale legale, poate fi privită ca un act juridic, iar debitorul
obligaţiei de „a face” respectiv de a pune la dispoziţia societăţii emitente-creditoare informaţiile
766
deţinute şi extrasul conţinând lista acţionarilor, este ţinut să execute obligaţia cu diligenţă, în
condiţiile art. 1480 alin. (2) C.civ., argumentele recurenţilor în sensul nelegalităţii şi casării hotărârii
recurate nu pot fi primite.
În cauză, acţiunea în „anularea registrelor acţionarilor” întemeiată pe dispoziţiile privind
nulitatea contractului a fost formulată în nume propriu, ca acţiune directă şi ca acţiune oblică, în
numele şi pe seama societăţii emitente C. SA - mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile
şi acţiunile debitorului său atunci când refuză sau neglijează să le exercite.
Acţiunea este promovată în legătură cu un interes procesual mediat al reclamanţilor,
determinat de dificultăţile întâmpinate în dovedirea nulităţii hotărârilor adunării generale contestate
în instanţă, solicitându-se anularea registrelor acţionarilor de la datele de referinţă menţionate prin
cererea de chemare în judecată, la care au fost adoptate hotărârile societare.
Calitatea de acţionar, cu toate drepturile pe care le presupune, cunoaşte un cadru legislativ de
drept societar de drept comun care se suprapune, în cauză, nivelului special normativ al legislaţiei
pieţei de capital şi impune formalismul înregistrării în registrul acţionarilor, în caz contrar neputând
fi exercitate drepturile aferente deţinerii acţiunilor.
Dreptul de participare la adunările generale ale societăţii şi, în consecinţă, dreptul de vot
aferent acţiunilor deţinute se analizează prin raportare la un anume reper temporal, faţă de care sunt
identificaţi acţionarii, potrivit art. 123 din Legea nr. 31/1990.
Data de referinţă este momentul la care se interoghează registrul acţionarilor, pentru a se
extrage lista acţionarilor şi numărul de voturi deţinute în temeiul acţiunilor, iar calitatea de acţionar
îndreptăţit să participe la o anumită adunare generală, în cazul societăţii listate, cum este societatea
C. SA, se constată pe baza listei acţionarilor de la data de referinţă primită de emitent de la
Depozitarul Central.
Reglementările de drept societar şi ale pieţei de capital sunt lipsite de echivoc în declararea
modalităţii de dovedire a dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi anume, prin înscrierea în
registrul acţionarilor al societăţii, care îndeplineşte funcţia de registru independent, realizată de
pârâta Depozitarul Central.
Registrul acţionarilor îndeplineşte funcţia de probă şi de asigurare a opozabilităţii faţă de terţi,
funcţie care îşi păstrează pe deplin conţinutul, potrivit art. 20 alin. (1) teza finală C.civ., chiar şi în
situaţia în care formalităţile prevăzute prin dispoziţiile speciale condiţionează chiar constituirea
dreptului şi efectele juridice proprii calităţii de acţionar, printre care şi dreptul de vot în adunarea
generală.
Instanţele fondului au reţinut corect lipsa de congruenţă a cadrului procesual al acţiunii în
anularea registrului acţionarilor, a obiectului şi a cauzei, fiind de natură să afecteze securitatea
juridică a acţionarilor cu care, în mod evident, societatea pârâtă C. SA nu se poate confunda.
Nulitatea contractului pe care îşi fundamentează acţiunea introductivă recurenţii-reclamanţi
este o sancţiune care determină retroactiv lipsa actului juridic civil de efectele contrare cerinţelor
legale, impuse pentru încheierea sa valabilă, în cauză în legătură cu condiţiile pe care le presupune
prezumţia de exactitate şi de veridicitate a registrului acţionarilor.
Or, deşi reclamanţii îşi întemeiază acţiunea pe nulitatea subsecventă anumitor tranzacţii
frauduloase de acţiuni, constatate de instanţa penală, acţiunea nu se referă şi nici nu se limitează la
operaţiunile de înregistrare care privesc acţiunile în legătură cu care s-a dispus anularea tranzacţiilor.
Astfel cum este configurată acţiunea recurenţilor-reclamanţi, deşi cauza este determinată de o
presupusă nulitate subsecventă a actelor juridice, obiectul acţiunii în anulare îl formează extrasele in
integrum din registrul acţionarilor, aferente datelor de referinţă menţionate în cererea de chemare în
judecată, emise potrivit dispoziţiilor regulamentare şi contractuale, prin urmare evidenţele
Depozitarului Central în dimensiunea doveditoare şi pentru opozabilitate a acestora.
767
Ceea ce s-a susţinut de către recurenţii-reclamanţi, în sprijinul nulităţii registrelor acţionarilor
de la datele de referinţă indicate, a fost că situaţia juridică făcută publică de către Depozitarul Central
nu ar fi corespuns în integralitate unei situaţii juridice reale, urmare a neîndeplinirii obligaţiei legale
şi contractuale de prestare a serviciului constând în actualizarea acestora, fiind dedus judecăţii
raportul juridic dintre cele două pârâte.
Or, efectuarea înregistrărilor privind acţiunile societăţii pârâte cu care Depozitarul Central a
încheiat, în acest sens, contractul de prestări servicii nu constituie decât o operaţiune derivată,
complementară, subsecventă şi grevată pe o operaţiune principală anterioară.
Nici în situaţia de excepţie a înregistrărilor cu caracter constitutiv, adică atunci când acestea
produc ipso iure efectele juridice în vederea cărora au fost încheiate actele juridice între părţi şi faţă
de terţi, ele nu îşi pierd caracterul complementar şi nu se pot identifica cu actul juridic generator şi
nici cu situaţia juridică propriu-zisă la care au dat naştere.
Având în vedere că acţiunile supuse înregistrării în registrul acţionarilor aparţin deţinătorilor
acestora, nu societăţii emitente, evidenţierea acestora necorespunzătoare de către Depozitarul
Central, invocată ca motiv de nulitate, nu poate primi o dezlegare în cauză exclusiv din perspectiva
raportului juridic dedus judecăţii dintre cele două pârâte, adică dintre societatea emitentă şi
furnizorul serviciului de registru.
Efectul nulităţii tranzacţiilor frauduloase este repunerea în situaţia anterioară, ceea ce impune
tranşarea, în prealabil, a aspectelor litigioase în raporturile juridice dintre acţionari, cu aplicarea
regulilor din materia transferurilor mobiliare.
În modalitatea propusă de reclamanţi prin acţiunea în anularea registrelor acţionarilor, pentru
prestarea necorespunzătoare a obligaţiilor Depozitarului Central, privind înregistrarea acţiunilor
pentru publicitate şi opozabilitate faţă de terţi, sancţiunea s-ar răsfrânge retroactiv, în mod nepermis,
asupra acţionarilor faţă de care validitatea înscrierii nici nu a fost pusă în discuţie, apărările pârâtei-
recurente privind atingerea adusă principiului securităţii juridice fiind întemeiate.
Este de menţionat, în acest sens, şi decizia civilă definitivă nr. 1124 A din 25 iunie 2015 a
Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pronunţată într-un alt litigiu, prin care instanţa, deşi
recunoaşte existenţa deplină a dreptului tuturor persoanelor interesate şi al terţilor care se întemeiază
cu bună-credinţă pe menţiunile din registrul acţionarilor C. SA, ţinut de Depozitarul Central, privind
identificarea operaţiunilor având ca obiect acţiunile fraudate şi căruia îi corespunde obligaţia
identificării acestora, corelativă, a societăţii de registru, constată, totodată, că nu intră în atribuţiile
acesteia din urmă şi rezolvarea chestiunilor litigioase determinate de anularea tranzacţiilor ulterioare
celor frauduloase reţinute de instanţa penală.
II. Recurenta-pârâtă Depozitarul Central a invocat în susţinerea căii sale extraordinare
de atac, dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C.proc.civ., criticile formulate neputând fi primite,
pentru următoarele considerente:
În legătură cu motivarea încheierii de şedinţă din 19 septembrie 2019, criticile din recurs nu
se referă la considerentele instanţei de apel, care a respins apelul pârâtei, ci la modul de soluţionare a
cauzei de către tribunal, în primă instanţă, recurenta limitându-se să reia, integral, criticile
valorificate prin cererea de apel şi care au primit o soluţionare prin decizia atacată cu recurs.
De asemenea, având în vedere conţinutul celorlalte critici, circumscrise art. 488 pct. 5
C.proc.civ., respectiv privind existenţa interesului procesual, în sensul art. 33 C.proc.civ. şi art. 1254
C.civ., al formulării unei cereri reconvenţionale pentru repunerea în situaţia anterioară anulării
registrelor acţionarilor solicitate prin acţiunea principală, precum şi privind necesitatea soluţionării
cauzei într-un cadru procesual complet, cu includerea tuturor persoanelor vizate prin soluţionarea
acţiunii principale, adică şi a deţinătorilor acţiunilor, potrivit art. 78 C.proc.civ., critici aflate în
directă legătură cu modul de soluţionare a acţiunii principale în fond, având în vedere că aceasta a
768
fost respinsă ca inadmisibilă, iar recursul reclamanţilor este nefondat, aspecte analizate prin
considerentele precedente, nu mai este utilă analiza acestor motive de recurs.
Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că nu se relevă nicio încălcare a
dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte, în temeiul art. 496
alin. (1) C.proc.civ., a respins recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta Depozitarul
Central S.A., ca nefondate.
43. Cesiunea părților sociale. Greșita calificare a naturii juridice a convenției. Consecințe
Legea nr. 31/1990, art. 202 alin. (1)-(2), art. 226

C.civ., art. 1168, art. 1266, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1567
Părţile sociale sunt titluri de participare la capitalul social al societăţii construite pe

principiul mutualităţii acordului asociaţilor.
Potrivit prevederilor art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cesiunea părţilor sociale este
un contract special care implică elemente patrimoniale şi elemente personale nepatrimoniale,
subsumate caracterului intuitu personae, ceea ce impune respectarea regulilor specifice societăţilor,
inclusiv în ce priveşte înregistrarea actului juridic, pentru opozabilitate, în registrul comerţului.
În cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea societății la plata
contravalorii părților sociale ce au făcut obiectul cesiunii, în mod greșit instanţa de apel nu s-a
raportat, în analiza apelului, la normele de drept incidente din legea specială şi a calificat convenţia
părţilor de transmisiune a părţilor sociale ca fiind o convenţie nereglementată de lege, în sensul art.
1168 C.civ., doar pentru că nu s-au stipulat în cuprinsul acesteia un preţ mai mare decât valoarea
nominală a părţilor sociale, precum şi scadenţa acestei obligaţii, hotărârea astfel pronunțată fiind
nelegală.
Prin cererea înregistrată la 23 august 2016, pe rolul Tribunalului Constanţa, Secția a II-a
civilă, sub dosar nr. x/118/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând
instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 228.420 lei,
reprezentând contravaloarea a 22.842 părți sociale, cesionate din cadrul C. S.R.L., cu cheltuieli de
judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 C.civ. şi art. 226 din Legea nr. 31/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 154 din 1 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/118/2016,
Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus
obligarea pârâtei la plata pretențiilor solicitate. Totodată, pârâta a fost obligată şi la plata către
reclamant a sumei de 9.173,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, la 26 iunie 2017, pârâta a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 643 din 23 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis
apelul pârâtei, fiind schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în
judecată, ca nefondată. Totodată, intimatul-reclamant a fost obligat la plata către apelanta-pârâtă a
cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.812 lei.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul a declarat recurs, la 19 decembrie 2017, în
temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
769
Prin decizia nr. 1335 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis recursul declarat în cauză, hotărârea
recurată fiind casată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că decizia recurată cuprinde
considerente contradictorii cu privire la natura actului din litigiu, reţinându-se deopotrivă că
împrejurările concrete ale cauzei conduc instanţa la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părţilor
sociale, dar, în acelaşi timp, că acestea nu confirmă că părţile sociale s-au cesionat cu titlu gratuit.
Instanţa de recurs a indicat ca, în rejudecare, să se examineze în mod concret criticile şi
apărările formulate de părţi, argumentându-se clar şi coerent dispoziţiile legale incidente, raportate la
natura juridică a actului de cesiune încheiat de părţi, urmând a se administra în acest scop toate
probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/118/2016*.
Prin decizia civilă nr. 274 din 21 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2016*, a fost admis
apelul pârâtei împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, iar sentinţa civilă nr. 154 din 1
februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a
fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată, iar
reclamantul a fost obligat la plata, către pârâtă, a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată
în fond, respectiv onorariu de avocat
Totodată, reclamantul a fost obligat la plata către apelantă a sumei de 5.812 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată în apel.
La 28 octombrie 2020, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 274 din
21 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2016*, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatei-pârâte
la plata cheltuielilor de judecată.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
recurentul-reclamant a arătat că actul de cesiune a fost încheiat potrivit art. 202 alin. (2) din Legea nr.
31/1990, însă instanța de apel a reținut în motivare art. 1567 C.civ., care nu a fost invocat de niciuna
din părți și nu are legătură cu cauza; prin urmare, instanța de apel nu a analizat susținerile
recurentului.
Recurentul-reclamant a mai precizat că instanța de apel nu a menționat cum un contract nu
poate fi nici cu titlu gratuit, dar nici cu titlu oneros și care prestație sau datorie s-a stins, în ce mod și
la ce valoare, atâta timp cât nu au fost depuse documente care să justifice această ipoteză.
Sensul convenției încheiate de părți trebuia interpretat din perspectiva dispozițiilor legale
speciale, respectiv ale Legii nr. 31/1990, și nu poate fi altul decât cel prin care recurentul trebuia să
primească contravaloarea participației la capitalul social, expresie a unui patrimoniu care are o
valoare importantă.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se arată
că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material
aplicabile cesiunii de părți sociale și regimului juridic pe care îl îmbracă actul prin care se transferă
părțile sociale de la un asociat la altul.
Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că părțile au convenit ca cesiunea să se realizeze din
perspectiva art. 1567 C.civ., că valoarea nominală a fost menționată la solicitarea Oficiului
Registrului Comerțului, că în actul ulterior nu s-a menționat o eventuală neplată a unui preț anterior,
iar convenția dintre părți reprezintă o convenție nenumită. Recurentul susține că această interpretare
770
nu se regăsește în actele încheiate de către părți și nu rezultă din interpretarea dispozițiilor legale
aplicabile, cesiunea de părți sociale nefiind o convenție nenumită.
Este greșită și interpretarea instanței de apel în ceea ce privește scopul urmărit la încheierea
actului.
Conform art. 1567 alin. (1) C.civ., cesiunile de creanță pot fi cu titlu oneros sau gratuit. Dacă
cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile se completează cu cele din materia contractului de vânzare-
cumpărare; prin urmare, reținerea instanței de apel că este necesară forma autentică nu se regăsește în
dispoziția legală citată de aceasta, ci în cea care privește cesiunea cu titlu gratuit.
Dispozițiile art. 202-204 și art. 226 din Legea nr. 31/1990, aplicabile asociatului retras din
societate, stabilesc faptul că acesta are dreptul de a primi valoarea participării sale.
Părțile nu au avut în vedere cesiunea cu titlu gratuit ori intenția de a compensa valoarea
acestora cu alte datorii, în lipsa menționării, în mod expres, a acestui fapt, care ar fi rezultat din
actele contabile.
Recurentul susține că instanța de apel a dat un alt sens actului încheiat de părți și nu l-a
analizat din perspectiva art. 1270 C.civ. și art. 202 și art. 226 din Legea nr. 31/1990, care nu impun
încheierea unui contract de cesiune pentru transmiterea părților sociale între asociați și asociați și
terți.
Părțile au convenit prin semnarea deciziei nr. 1/2013 plata la valoarea nominală a 22.842 părți
sociale, iar valoarea acestora este de 228.420 lei, potrivit înregistrărilor contabile, această sumă
reprezentând valoarea adusă în societate de recurent în anul 2011, prin contractul de împrumut nr.
10/29.09.2010, menționat în Hotărârea nr. 2/2011 de majorare a capitalului social.
Întrucât cesiunea părților sociale a avut loc prin decizia nr. 1/2013, aceasta s-a făcut prin act
juridic cu titlu oneros. Așadar, cesiunea părților sociale presupune transmiterea părților sociale în
schimbul achitării valorii nominale a acestora sau prin achitarea unei valori superioare.
Potrivit art. 1266 C.civ., nu se poate concluziona, în raport de obiectul tranzacției și de
transpunerea acestuia la valoarea patrimoniului societății, în cadrul căreia intimatul a dobândit o
participare de 60 %, că tranzacția nu a avut în vedere niciun preț.
Recurentul susține că interpretarea dată de instanță, în sensul existenței unor creanțe pe care
le are intimata împotriva societății C. S.R.L. nu rezultă din probe.
În cauză, retragerea asociatului din societate s-a efectuat prin acordul tuturor părților, prin
încheierea a două acte semnate de cedent și cesionar, și tot prin intermediul acestora s-au stabilit
drepturile cuvenite asociatului retras pentru părțile sale sociale, prin primul act, la valoarea nominală,
și prin al doilea act, la o valoare superioară celei nominale.
Deși ambele acte au la bază acordul de voință al părților, în ceea ce privește cesiunea părților
sociale și valoarea acestora, intimata nu a făcut plata aferentă primului act, ceea ce a generat litigiul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra
Prin încheierea din 14 septembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493
alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune
Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile
art. 483 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce
succed:
Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ. (privind lipsa motivării, existenţa unor motive contradictorii ori numai a unor motive
străine de natura cauzei), precum şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (privind încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material), criticile fiind întemeiate.
771
Prioritar, privind cadrul procesual al cauzei, se reţine că reclamantul (recurent în cauză) a
chemat în judecată pârâta societatea B. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 228.420
lei, reprezentând contravaloarea celor 22842 părţi sociale, cesionate pârâtei, asociată în cadrul
societăţii C. SRL. Acţiunea admisă de prima instanţă, aşa cum a fost formulată, a fost respinsă ca
nefondată prin decizia recurată, urmare a admiterii apelului pârâtei şi schimbării sentinţei.
Este de observat şi că decizia recurată a fost pronunţată după casarea dispusă de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 1335/2019, care a reţinut caracterul
contradictoriu al motivării instanţei de apel din primul ciclu procesual, reţinându-se deopotrivă că
împrejurările cauzei conduc instanţa la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părţilor sociale, dar în
acelaşi timp, că acestea nu confirmă că părţile sociale s-au cesionat cu titlu gratuit.
În recursul pendinte, Înalta Curte, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ., confirmând criticile recurentului, reţine că hotărârea criticată este insuficient motivată în
drept, lipsind interpretarea judecătorească a normelor de drept invocate de părţi, necesar a fi realizată
în scopul determinării sferei lor de aplicare asupra raporturilor juridice, în general, şi, mai apoi,
asupra raportului juridic dedus judecăţii, în particular.
Cât priveşte normele de drept material a căror incidenţă a fost invocată sau, dimpotrivă, a fost
contestată de părţile din prezentul litigiu, se observă că, în dezbatere fiind cesiunea părţilor sociale,
au fost invocate dispoziţiile incidente ale art. 202 alin. (2) şi art. 226 din Legea nr. 31/1990, art.
1270, art. 1350, art. 1266 şi art. 1268 alin. (3) C.civ.
Convenţiei de cesiune a părţilor sociale nr. 1 din 5 septembrie 2013 prin care reclamantul,
asociat unic al societăţii în răspundere limitată a cooptat societatea pârâtă ca asociat, ocazie cu care i-
a cesionat 22.842 părţi sociale, aceasta din urmă devenind asociat majoritar, instanţa de apel i-a dat o
calificare de convenţie „nenumită”, întrucât preţul ar fi fost constituit dintr-o contraprestaţie din
partea pârâtei, constând în susţinerea financiară a societăţii, motivându-se că nu este cazul unui act
juridic cu titlu gratuit, constatare câştigată cauzei şi intrată în autoritate de lucru judecat.
Din considerentele deciziei recurate, rezultă, de asemenea, că instanţa nu i-a atribuit cesiunii
de părţi sociale deduse judecăţii (din 5 septembrie 2013) semnificaţia unei decizii etapizate de
plecare voluntară din societate, aceasta fiind materializată ulterior, prin retragerea din societate a
recurentului, la 5 mai 2015.
Unul dintre argumentele esenţiale invocate de instanţa de apel în fundamentarea deciziei de
admitere a apelului pârâtei şi de respingere a acţiunii este tocmai interpretarea clauzelor din
convenţia de cesiune încheiată ulterior, în mai 2015, odată cu retragerea reclamantului din funcţiile
deţinute în societate.
În acest sens, instanţa îşi contrazice propriul raţionament şi nu operează distincţia între
pierderea calităţii de asociat care guvernează naşterea unui drept de creanţă al asociatului retras faţă
de societate, pentru o parte proporţională din patrimoniul societăţii, pe de o parte, şi pe de altă parte,
cesiunea părţilor sociale, unde preţul este convenit între cedent şi cesionar şi creanţa este stabilită
faţă de acesta din urmă, prin convenţie.
De altfel, pârâtei, care susţine existenţa unei înţelegeri a părţilor, în sensul instituirii unei
clauze neuzuale pentru plata părţilor sociale, îi revenea sarcina de a dovedi existenţa clauzei la data
încheierii cesiunii, moment în care părţile şi-au făcut cunoscute ori şi-au declarat orice pretenţii
reciproce aflate în legătură cu aceasta.
Având în vedere că interpretarea forma obiectul disputei litigioase, se impunea verificarea
convenţiei, privite în sens de negotium, potrivit regulilor de interpretare a contractelor statornicite în
dispoziţiile de drept material ale art. 1266 - 1269 C.civ., constatându-se că instanţa de apel s-a abătut
de la îndrumările trasate prin decizia de casare.
Deşi instanţei de apel îi revenea obligaţia de a stabili conţinutul convenţiei părţilor din 5
septembrie 2013, nu a aplicat niciuna din regulile de interpretare a contractului.
772
În acest sens, instanţa de control judiciar devolutiv, în raport cu cererile şi apărările părţilor,
era chemată să dea o dezlegare asupra existenţei unui preţ al transmisiunii părţilor sociale egal cu
valoarea nominală a acestora, astfel cum era indicată expres de părţi, ori, în caz contrar, asupra
existenţei temeiului contractual al unei „contraprestaţii” a cesionarei în favoarea societăţii, deci în
forma unei stipulaţii pentru altul, urmând a se stabili natura şi întinderea unei asemenea obligaţii
convenţionale, nu doar pentru a se determina natura actului juridic încheiat, dar, mai cu seamă pentru
a se distinge de însăşi cauza actului juridic încheiat, avându-se în vedere că, prin cooptarea pârâtei
cesionare în societate de către reclamant, îi reveneau acesteia în mod necesar obligaţiile specifice de
cooperare pentru bunul mers al societăţii („affectio societatis”), în sensul regulii instituite prin art.
1881 C.civ., privind contractul de societate.
Or raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi îndrumările deciziei de casare, se
constată că prin hotărârea recurată instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea unei
singure norme de drept comun şi anume, art. 1567 C.civ. privind cesiunea de creanţă, care, de altfel,
nici nu a fost invocată de părţi sau din oficiu, în timp ce în ceea ce priveşte celelalte norme de drept
invocate de părţi, dezbaterea şi motivarea înlăturării lor lipsesc cu desăvârşire.
Înalta Curte reţine, confirmând criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., că,
potrivit art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cesiunea părţilor sociale este un contract special care
implică elemente patrimoniale şi elemente personale nepatrimoniale, subsumate caracterului intuitu
personae, ceea ce impune respectarea regulilor specifice societăţilor, inclusiv în ce priveşte
înregistrarea actului juridic, pentru opozabilitate, în registrul comerţului.
Părţile sociale sunt titluri de participare la capitalul social al societăţii construite pe principiul
mutualităţii acordului asociaţilor.
Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit nu s-a raportat, în analiza apelului, la normele de
drept incidente din legea specială şi a calificat convenţia părţilor de transmisiune a părţilor sociale ca
fiind o convenţie nereglementată de lege, în sensul art. 1168 C.civ., doar pentru că nu s-au stipulat în
cuprinsul acesteia un preţ mai mare decât valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi scadenţa
acestei obligaţii.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte a
admis recursul, a casat decizia recurată şi, în baza art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a trimis cauza spre o
nouă judecată la instanţa de apel, urmând a se da o calificare juridică exactă actelor şi faptelor deduse
judecăţii de către reclamant şi a se statua în raport cu limitele învestirii cu privire la normele de drept
aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, argumentat în fapt şi în drept, cu luarea în considerare şi
a dezlegărilor date normelor de drept invocate de părţi prin prezenta hotărâre, potrivit art. 501 alin.
(1) C.proc.civ., urmând a se statua şi asupra cheltuielilor de judecată.
773
VI. Piaţa de capital
44. Întreprindere publică. Revocarea din funcţie a directorului prin hotărâre a Consiliului de
administraţie. Acţiune în despăgubiri. Condiţii şi efecte în raport cu dispoziţiile O.U.G. nr.
109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice
C.civ., art. 1247 alin. (2)-(3), art. 1325, art. 1523 alin. (2) lit. d), art. 1535
C.proc.civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (2), alin. (4), art. 479
O.U.G. nr. 109/2011, art. 2 pct. 2 lit. b), pct. 5, art. 25, art. 26, art. 29, art. 35 alin. (1)
Legea nr. 31/1990, art. 111 alin. (2) lit. d), art. 114, art. 132, art. 143
O.G. nr. 13/2011, art. 1 alin. (3)
A. Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, directorul unei întreprinderi
publice este persoana căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii, în conformitate cu
prevederile art. 143 din Legea societăţilor nr. 31/1990, iar potrivit art. 35 alin. (1) din acelaşi act
normativ, consiliului de administrație îi revine atributul direct al numirii şi revocării directorilor,
concordant procedurii stabilite.
În măsura în care hotărârile consiliului de administraţie sunt adoptate în baza unei hotărâri
a adunării generale a acţionarilor de delegare a atribuţiilor proprii, hotărârile organului de
execuţie şi gestiune al societăţii pot fi supuse, în mod direct, controlului judiciar de legalitate. A
contrario, însă, atunci când hotărârile consiliului de administrație sunt adoptate în baza
competențelor proprii, determinate prin lege, adică în baza activității sale cu caracter obişnuit,
menţinerea ori invalidarea acestora este dată în competenţa adunării generale, în virtutea dreptului
şi obligației de control a activităţii de gestiune, astfel cum acestea sunt prefigurate în art. 111 alin.
(2) lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Prin urmare, revin adunării generale facultatea şi obligaţia de a infirma, în cadrul şedinţelor
proprii, acele hotărâri ale consiliului de administrație al unei societăţi - fie că aceasta are statut de
întreprindere publică ori ale cărei acţiuni sunt tranzacționate pe piaţa de capital - atunci când
aceasta constată că hotărârile consiliului de administraţie încalcă dispoziţii legale ori statutare sau
dacă atare hotărâri sunt contrare sau păgubitoare intereselor legitime ale societăţii ori ale
acţionarilor ei.
B. Numirea în funcţia de director general este atributul consiliului de administraţie, care, în

acest domeniu, este autoritatea decizională, după numire încheindu-se contractul de mandat. Voinţa
socială de desemnare în funcţie a directorului, exprimată în acest caz prin hotărârea consiliului de
administraţie, îşi găseşte expresia juridică în contractul de mandat, act juridic bilateral care pune în
acord voinţa socială cu cea a persoanei desemnate ca director. Din punctul de vedere al efectelor,
funcţia de director se exercită după încheierea contractului de mandat; acelaşi mecanism este
identificabil, în mod corespunzător, şi în cazul revocării.
De aceea, între aceste repere, o distincţie juridică între numirea în funcţie şi mandatul de
director are importanţă numai în examinarea formării actului juridic; dincolo de aceasta, în esenţă,
funcţia de director şi mandatul de director semnifică unul şi acelaşi lucru.
A spune că revocarea din funcţia de director prin hotărârea consiliului de administraţie
reprezintă o chestiune diferită de revocarea mandatului de director, atunci când trebuie apreciat
dacă era ori nu necesară efectuarea cercetării prealabile pentru determinarea caracterului justificat
al revocării, tinde să devină o simplă teorie fără semnificaţie juridică.
774
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. x/85/2019,
reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Societatea Naţională de Gaze Naturale B. S.A. (în
continuare, SNGN B. S.A.), ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la
plata sumei de 4.251.464 lei, conform art. 38 alin. (1) lit. c) din contractul de mandat nr.
3066/20.12.2013, adiţionat prin actele nr. 1116/02.06.2014, nr. 36357/28.12.2015 şi nr.
5/17702/15.06.2017, reprezentând indemnizaţia compensatorie datorată ca urmare a revocării, din
motive neimputabile, a mandatului său de director general al SNGN B. SA, precum şi obligarea la
plata dobânzii legale aferente debitului, de la data de 14.01.2018, data exigibilității creanţei, şi până
la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194, art. 453 C.proc.civ., art.1276, art. 1535, art.
2013, art. 2030-2032 C.civ., art. 6, art. 7-11, art. 26, art. 36, art. 38 din contractul de mandat nr.
3066/2013.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia nulității Hotărârii Consiliului de Administraţie
SNGN B. S.A. nr. 14/07.06.2017 şi a actului adiţional nr. 5, la contractul de mandat, înregistrat cu
nr. 17.702/15.06.2017, prin care s-a reînnoit mandatul directorului general, motivat de ilicitatea
actului adiţional, derivate din încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 109/2011.
Prin sentinţa nr. 349/C/2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a respins excepţia nulităţii
absolute a art. 1 alin. (1) şi (3) din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 14/07.06.2017 (în
continuare, Hotărârea CA nr. 14/2017) şi a actului adiţional nr. 5/17702/15.06.2017 la contractul de
mandat, invocate de pârâtă.
S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva
pârâtei SNGN B. S.A., care a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 375.120 lei,
reprezentând contravaloarea a 12 indemnizaţii fixe lunare brute, în rest a fost respinsă, fără cheltuieli
de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi, iar prin decizia nr. 409/09.12.2020,
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, a admis apelul reclamantului, schimbând în parte
sentinţa şi obligând pârâta şi la plata dobânzii legale aferente debitului la care pârâta a fost obligată
prin sentinţă, începând cu 18.07.2019 şi până la plata integrală a datoriei, a menţinut restul
dispoziţiilor hotărârii primei instanţe; a respins apelul pârâtei şi a dispus asupra cheltuielilor de
judecată efectuate de părţi, precum şi asupra restituirii taxei de timbru excedentar achitate de către
pârâtă.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi.
Prin recurs, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
schimbarea parţială a deciziei, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata dobânzii legale aferente
sumei datorate începând cu data scadenţei datoriei, 14.01.2018, dată la care datoria era exigibilă faţă
de reclamant, conform dispoziţiilor contractuale.
A arătat că, prin soluţia adoptată în decizie, instanţa de apel a încălcat forţa obligatorie a
contractului, statuată în art. 1270 C.civ., fiind ignorat că despăgubirile solicitate erau debite nu de la
data pronunţării hotărârii judecătorești de condamnare a pârâtei la plată, ci de la data prevăzută în
contract.
De asemenea, a arătat recurentul-reclamant că instanţa de apel a evocat dispozițiile art. 1535
C.civ., fără însă a explica modul în care aplicarea lor a fost realizată în cauză şi ignorând calculul
dobânzilor determinat prin proba cu expertiză, deşi aceasta fusese ordonată în cauză în acest scop.
Prin recursul propriu, pârâta SNGN B. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi
8 C.proc.civ., casarea deciziei pronunţate în apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de
prim control judiciar.
775
După prezentarea structurii şi modului de funcţionare a SNGN B. S.A. şi descrierea
contextului litigios, printr-un prim set al motivelor de casare, recurenta a susţinut că este nelegal
modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 şi a
actului adiţional nr. 5 prin care mandatul numitului A. a fost reînnoit, deoarece nu s-a motivat soluţia
inadmisibilității adoptată cu privire la aceasta.
A arătat reclamanta că, în virtutea art. 1247 alin. (2) C.civ. şi art. 1325 C.civ., se poate
desprinde regula că nulitatea absolută poate fi opusă oricărui contract şi poate fi invocată de partea
interesată pe cale de acțiune sau excepţie, o excepţie de la această regulă fiind necesar a fi consacrată
legislativ. Deşi erau incidente regulile de drept arătate, instanţa de apel nu a motivat soluţia
inadmisibilităţii invocării excepţiei nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 şi, pe cale de
consecinţă, a actului adiţional nr. 5 la contractul de mandat încheiat cu pârâtul, făcând doar o
trimitere cu caracter general la dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
De asemenea, instanţa de apel nu a motivat nici de ce actul adiţional nr. 5, evocat, este un act
accesoriu al Hotărârii CA nr. 14/2017, în realitate actele fiind conexe, întrucât au un obiect comun,
iar actul adiţional supus controlului judiciar poate fi afectat de vicii de legalitate autonome.
A mai criticat SNGN B. S.A. împrejurarea că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură
a căror nerespectare atrage nulitatea actelor procesuale, atunci când a soluţionat inadmisibilitatea
excepţiei nulităţii actelor juridice, în măsura în care această inadmisibilitate nu a fost invocată în
dezbateri şi nici pusă în discuţia părţilor, recurenta fiind pusă în situația de a fi aflat acest lucru
numai cu prilejul comunicării deciziei din apel.
Astfel, a considerat recurenta, sunt încălcate dispozițiile art. 13, art. 14 alin. (5) şi (6) şi art.
20 C.proc.civ. şi chiar ignorate dispozițiile art. 1247 alin. (3) C.proc.civ. care obligă instanța să
invoce din oficiu nulitățile cu caracter absolut sesizate în privința actelor juridice deduse judecății,
deşi toate motivele de nulitate absolută a actelor contestate transpăreau în contextul litigios.
De asemenea, recurenta a arătat că prin modul de argumentare a soluției date acestor excepţii
s-a încălcat principiul disponibilității procesului civil, instanţa de apel stabilind că SNGN B. S.A. a
urmărit să paralizeze acțiunea în despăgubiri, deși revocarea intimatului nu s-a bazat pe nelegalitatea
procedurii de numire a acestuia.
Într-o a treia critică, SNGN B. S.A. a susţinut că au fost greşit aplicate dispozițiile art. 114 din
Legea nr. 31/1990, în măsura în care s-a considerat că hotărârile consiliului de administrație nu pot fi
atacate în justiţie de către societatea însăși, reglementând în sens contrar art. 216 alin. (6) C.civ.,
dispoziție care reprezintă dreptul comun cu care legea specială a societăţilor se completează.
Pe de altă parte, instanța de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1247 alin. (2) C.civ. atunci când
a condiţionat posibilitatea invocării excepției nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 de
existenţa unei acţiuni judiciare, deoarece textul de lege evocat nu impune o astfel de condiţie. Mai
mult, dreptul invocării nulităţii absolute aparţine oricărei persoane interesate, indiferent de culpa sa
la data încheierii actului atacat, acest lucru putând fi apreciat cel mult în materia răspunderii
personale delictuale; aşadar, excepţia nulităţii poate fi invocată, în acest caz, de persoana juridică,
parte procesuală, prin cel care are atribuţii de reprezentare în proces, iar nu de reprezentantul
societății în acţiunea care are ca obiect constatarea nulităţii.
A arătat recurenta că au fost încălcate dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011 şi legea pieţei de
capital care reprezintă norme care guvernează întreprinderile publice, SNGN B. S.A. având acest
statut, şi că trebuia aplicate prevederile acestor acte normative şi în privinţa regulilor de numire a
directorilor şi de delegare a conducerii acestor întreprinderi. În acest sens, excepţia nulităţii Hotărârii
CA nr. 14/2017 a fost fondată pe dispoziţiile art. 35 şi art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011, astfel cum a
fost modificată prin Legea nr. 111/2014.
Printr-un al doilea segment al recursului, recurenta SNGN B. S.A. a arătat că în apel s-au
aplicat greşit normele dreptului material atunci când instanţa a statuat că această parte ar fi trebuit să
776
realizeze cercetarea prealabilă prevăzută de art. 36.6 din contractul de mandat al reclamantului, ca o
condiţie a revocării.
Astfel, recurenta a subliniat că potrivit art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, modificată prin
Legea nr. 111/2016, coroborat dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi Codul civil, consiliul de administraţie
al întreprinderii deleagă conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, în baza unui contract
de mandat, iar numirea ori revocarea unei persoane în/din funcţia de director sunt distincte de
delegarea, respectiv încetarea delegării conducerii societăţii.
Din coroborarea acestor normative şi a prevederilor actului constitutiv al SNGN B. S.A.
rezultă, în opinia recurentei, că revocarea din funcţia de director general şi revocarea mandatului de
director general sunt două cazuri distincte de încetare a contractului de mandat. Aşadar, prin
Hotărârea CA nr. 36/14.12.2017 s-a decis revocarea mandatului de director general al reclamantului,
în temeiul art. 2030 alin. (1) şi art. 2013 alin. (1) C.civ. şi nu revocarea reclamantului din funcţia de
director general, în temeiul art. 36 din contractul de mandat, de aceea, trebuia aplicate dispoziţiile art.
46 din acest contract şi cele ale Codului civil.
Pe aceste considerente, instanţa de apel a greşit stabilind că era necesară o cauză justificativă
a revocării mandatului reclamantului prin realizarea unei cercetări prealabile, deoarece prin
Hotărârea CA nr. 36/2017 s-a dispus revocarea mandatului de director general a numitului A. în
temeiul art. 2030 - 2031 C.civ., iar nu revocarea acestuia din funcţia de director general.
Mai mult, revocarea acestui mandat s-a justificat pe împrejurarea că reclamantul nu a adus la
îndeplinire, până la 14.12.2017, măsurile dispuse prin decizia CCR - CC Sibiu nr. 26/2016 pentru
recuperarea prejudiciilor determinate de abaterile constatate de către auditorii externi ai Curţii de
Conturi, sens în care recurenta evocă probaţiunea din dosar.
În cadrul recursului s-au depus înscrisuri, iar împotriva recursului declarat de SNGN B. S.A.,
A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând motivele recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele formulate
în acord cu dispoziţiile art. 499 C.proc.civ., va examina prioritar recursul pârâtei deoarece, prin suma
criticilor formulate, aceasta tinde prin solicitarea de casare totală a deciziei, la infirmarea soluţiei
principale, aceea de obligare a SNGN B. S.A. la plata dezdăunărilor în favoarea reclamantului, în
timp de recursul reclamantului vizează numai modalitatea în care, în apel, s-a dat dezlegarea
pretenţiei sale accesorii, vizând calculul dobânzii.
Astfel, o primă critică a recurentei SNGN B. S.A. a vizat lipsa motivării deciziei cu privire la
soluţia adoptată în privinţa excepţiei nulităţii absolute a Hotărârii CA nr. 14/2017 şi a actului
adiţional nr. 5/17702/16.06.2017 la contractul nr. 3066/20.12.2013 - prin care s-a reînnoit mandatul
dat numitului A. în funcţia de director general al acestei societăţi. A arătat recurenta că instanța de
apel s-a oprit la soluția inadmisibilității acestei excepții fără o motivare şi încălcând dispoziţiile art.
1247 alin. (2) şi art. 1325 C.civ. care, sub aspectul regimului juridic al acestei excepții, permitea din
punct de vedere procesual invocarea nulităţii absolute şi pe cale de excepție şi chiar impunea
instanţei invocarea ei din oficiu. De asemenea, s-a arătat că nu s-a justificat de ce actul adiţional nr. 5
contestat a fost examinat ca accesoriu al Hotărârii CA contestate, iar nu ca act aflat în conexiune cu
acesta.
Susţinerile recurentei nu sunt fondate.
Instanţa de apel a examinat excepţia nulităţii opusă de apelanta SNGN B. S.A., constatând că,
în datele specifice ale cauzei, stabilirea nulităţii pe cale directă în instanţa de judecată a Hotărârii CA
nr. 14/2017 nu este posibilă, din cauza caracterului special al normelor Legii nr. 31/1990 în raport cu
normele dreptului comun.
Instanţa de apel a plecat de la premisa că prima instanţă a respins aceste apărări de fond în
considerarea principiului nemo auditur propriam turpitudine allegans, subliniind că îi revine
777
obligaţia de a aprecia dacă acest demers conduce la respingerea acţiunii reclamantului, apreciere
impusă de chiar verificarea acestei apărări.
În acest sens, a dezvoltat considerente specifice, arătând că hotărârile consiliului de
administraţie nu au acelaşi regim ca hotărârile adunării generale, în raţiunea de ansamblu impusă de
Legea nr. 31/1990. A mai arătat că, de vreme de Hotărârea CA nr. 14/2017 nu a fost adoptată în baza
unei delegări de atribuţii a adunării generale, aceasta nu poate avea un regim de contestare în justiţie
apreciat echivalent, deoarece Adunarea Generală a SNGN B. S.A. avea, în primul rând, dreptul, dar
şi obligaţia de a verifica activitatea consiliului de administrație, iar acest aspect reprezintă chiar
esenţa guvernării societare; activitatea executivului este direct şi imediat subordonată forului
deliberativ, adică cenzurii adunărilor generale, for care a rămas pasiv în legătură cu exercitarea
acestui control.
A mai arătat instanţa de apel - iar această concluzie se desprinde din analiza de ansamblu a
motivării - că dinamica acţiunii a impus aprecierea că, în măsura în care principalul argument de
nulitate adus excepţiei a fost legat de nelegalitatea procedurii de desemnare a directorului general de
către consiliul de administrație, a rezultat că nulitatea actului adiţional nr. 5/2017 la contractul de
mandat s-a situat în relaţie de accesorietate cu nulitatea opusă împotriva hotărârii consiliului de
administraţie, dar şi că, pe aceste premise, nu pot fi aplicate dispoziţiile dreptului comun, ci
principiile cu caracter special degajate de legea societăţilor.
Mai mult, deşi s-a susţinut că actul adiţional la contractul de mandat a fost contestat ca act
autonom pentru vicii proprii, derivate din cauza ilicită a acestuia, totuşi nu au fost dezvoltate,
subsumat acestui motiv de nulitate, alte argumente decât cele legate de procedura încheierii lui,
derivată din incapacitatea consiliului de administraţie de a lua hotărârea prelungirii mandatului
directorului pentru vicii de fond ori formale.
Înalta Curte, redând, în succesiunea lor, considerentele specifice ale deciziei recurate,
subliniază că aceasta conține o motivare adecvată cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b)
C.proc.civ. şi că raţionamentul redat de instanţa de prim control judiciar este expus cu claritate şi are
caracter exhaustiv, aşa încât, sub acest aspect, decizia nu poate fi considerată nemotivată; greşelile de
judecată imputate prin recurs sunt proprii pretinsei aplicări greşite a normelor de drept material şi vor
fi examinate succesiv.
Nu este fondată nici critica acestei recurente referitoare la lipsa examinării nulităţii actului
adiţional nr. 5 la contractul de mandat, atacat sub o cauză de nulitate autonomă. Instanţa de apel a
sesizat corect că dinamica nulităţii a fost prezentată, în privința acestui act, ca derivată din nulitatea
Hotărârii CA nr. 14/2017 care îl precede în mod necesar, ca o consecinţă a încălcării competenţelor
şi procedurii de selecţie a directorilor, săvârșită de consiliul de administraţie.
Evocarea ilicităţii cauzei actului adiţional la contractul de mandat a avut caracter formal, în
măsura în care SNGN B. S.A. nu a arătat de ce aceasta este contrară legii sau ordinii publice, deci nu
a prezentat argumente şi motive care să susţină excepţia. De aceea, în acest context, justificarea
oferită de instanța de apel este corectă şi suficientă, deoarece instanţei de judecată nu îi revine rolul
de a substitui lipsa de argumentare a pretențiilor pe care părţile le ridică în proces.
În acest sens, instanţa supremă stabileşte că aceste prime motive de recurs sunt, cum s-a
arătat, nefondate şi vor fi înlăturate.
A mai susţinut, în recurs, SNGN B. S.A. că instanţa de apel a încălcat principiul
disponibilității, dar şi pe cel al contradictorialității şi echității procedurii, în măsura în care pretinsa
inadmisibilitate a excepţiei nulităţii nu a fost pusă în dezbatere, că instanţa de apel a avut în vedere
considerente noi, care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor în procedura urmată, ceea
ce reprezintă o încălcare a regulilor procesuale cu valoare de principiu, dar şi că instanţa nu a
manifestat rol activ, aspecte de natură a impune casarea.
Nici aceste critici nu sunt fondate.
778
În mod particular, nulitatea actelor juridice pe care s-au fondat pretenţiile reclamantului a fost
opusă pe cale de excepţie, prin întâmpinare, de către pârâta SNGN B. S.A., iar prima instanţă a
subliniat că scopul pârâtei a fost nu intrarea în legalitate, ci invocarea propriei turpitudini pentru a
paraliza demersul reclamantului, chiar cu eludarea procedurii şi a termenelor prevăzute de lege în
acest scop.
Declarând apel, SNGN B. S.A. a criticat modul deficitar în care prima instanţă a procedat,
încălcând principiul disponibilității şi pe cel al contradictorialității şi a cerut ca, prin rejudecarea în
apel, aceste aspecte să fie cercetate cu luarea în considerare a tuturor argumentelor părţilor, inclusiv
cele reiterate azi în recurs. La rândul său, în apel, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare
invocând apărări specifice, toate circumscrise faptului că actele atacate sunt girate de către toate
structurile SNGN B. S.A. şi că nu este legitimă invocarea excepţiei nulităţii în pofida unor norme cu
caracter special pe care pârâta le-a ignorat.
Or, în aceste condiţii, au devenit incidente dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (4) şi art. 479
C.proc.civ. care au impus instanței de apel verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii sentinţei pe
baza celor invocate în apel sau în întâmpinarea la apel, aspecte care au provocat raţionamentul expus
în decizie şi care nu relevă împrejurări de drept noi, de natură să lipsească părţile de egalitate şi
previzibilitate ori care să depăşească limitele fixate de părţi cadrului litigios.
Contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa de apel nu a soluţionat cauza pe baza unei excepţii
invocate din oficiu, excepţia de nulitate fiind examinată încă înaintea primei instanţe şi readusă în
dezbatere în apel; nulitatea actelor juridice care fundamentau cererea de chemare în judecată,
invocată de SNGN B. S.A., a avut, în esenţă, rolul unei apărări de fond şi a primit în apel un răspuns
propriu din partea instanţei de control judiciar, complet integrat contextului juridic construit de
litiganţi.
Şi tot în acest cadru, Înalta Curte subliniază că nu se poate imputa instanţei de apel lipsa
rolului activ, constând în neinvocarea, chiar din oficiu, a excepţiei nulității actului juridic dedus
judecăţii, potrivit art. 1247 alin. (3) C.civ.; această excepţie a fost invocată de parte, ceea ce, în
aceste condiţii, dispensează instanţa de obligaţia efectuării acestui demers în măsura în care îl
consideră necesar, întrucât, în acest fel, excepţia s-a integrat limitelor învestirii.
De aceea, pentru considerentele arătate, instanţa de recurs constată că şi aceste critici sunt
lipsite de fundament şi le va înlătura.
În examinarea motivului de recurs derivat din greşita aplicare a legii cu prilejul soluţionării în
apel a excepţiei nulităţii actelor deduse judecăţii, mai precis a Hotărârii CA nr. 14/2017, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie pleacă de la starea de fapt necontestată în cauză, potrivit căreia pârâta SNGN B.
S.A. este o societate cu capital social majoritar de stat, 70% din capitalul social fiind deţinut de Statul
Român, ale cărei acţiuni sunt admise la tranzacţionare pe piaţa de capital. Având statut de
întreprindere publică potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 109/2011, SNGN B. SA intră sub
incidenţa prevederilor acestui act normativ, privind guvernanţa întreprinderilor publice, care
cuprinde dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unor interese generale, astfel cum aceste interese
generale sunt evidenţiate în preambulul actului normativ.
Printre alte reguli stabilite în acest act normativ, se stipulează că SNGN B. S.A. este
administrată în sistem unitar, de un consiliu de administraţie care are obligaţia, potrivit art. 35 alin.
(1) din O.U.G. nr. 109/2011, să delege conducerea societăţii, către unul sau mai mulţi directori, ca
atribuţie directă a organului societar de execuţie.
De asemenea, potrivit art. 25 și 26 din O.U.G. nr. 109/2011, organizarea şi funcţionarea
SNGN B. S.A., în considerarea statutului de întreprindere publică şi de societate ale cărei acţiuni
sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, este guvernată, în ordine, de O.U.G. nr. 109/2011,
legislaţia pieţei de capital, Legea societăţilor nr. 31/1990 şi Codul civil.
779
Prin urmare, în examinarea modului de organizare şi funcţionare a acestei întreprinderi, în
concursul dintre legea specială şi cea generală, potrivit principiilor de aplicare a legilor, incidenţa
normei speciale nu trebuie să fie permisă expres, ci este o obligaţie implicită, determinată în virtutea
principiului specialia generalibus derogant; de aceea, contrar afirmaţiilor acestei recurente,
dispoziţiile generale ale Codului civil devin incidente numai dacă normele speciale nu impun sau
degajă, prin interpretare, aplicarea altor reguli în materia organizării, funcționării şi conducerii
întreprinderilor publice.
Or, din acest punct de vedere potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011,
directorul unei întreprinderi publice este persoana căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a
societăţii, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, iar potrivit art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, consiliului
de administrație îi revine atributul direct al numirii şi revocării directorilor, concordant procedurii
stabilite.
Întrucât nu s-au evidenţiat, în ceea ce priveşte controlul exercitat asupra activității consiliului
de administraţie, norme cu caracter special în cuprinsul O.U.G. nr. 109/2011 sau în legislaţia
societăților ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe piaţa de capital, se revine, în ordinea arătată, la
regulile stabilite prin Legea nr. 31/1990 a societăţilor.
În concluzie, din acest punct de vedere, soluţia prefigurată de instanța de apel, întemeiată pe
aplicarea dispoziţiilor art. 114 din Legea nr. 31/1990, este corectă.
Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a stabilit, iar contenciosul constituţional a examinat
compatibilitatea acestei reguli cu Constituţia, statuând asupra sferei de aplicare a acestei norme, că în
măsura în care hotărârile consiliului de administraţie sunt adoptate în baza unei hotărâri a adunării
generale a acţionarilor de delegare a atribuţiilor proprii, hotărârile organului de execuţie şi gestiune
al societăţii pot fi supuse, în mod direct, controlului judiciar de legalitate. A contrario, însă, atunci
când hotărârile consiliului de administrație sunt adoptate în baza competențelor proprii, determinate
prin lege, adică în baza activității sale cu caracter obişnuit, menţinerea ori invalidarea acestora este
dată în competenţa adunării generale, în virtutea dreptului şi obligației de control a activităţii de
gestiune, astfel cum acestea sunt prefigurate în art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990.
În alte cuvinte, revin adunării generale facultatea şi obligaţia de a infirma, în cadrul şedinţelor
proprii, acele hotărâri ale consiliului de administrație al unei societăţi - fie că aceasta are statut de
întreprindere publică ori ale cărei acţiuni sunt tranzacționate pe piaţa de capital - atunci când aceasta
constată că hotărârile consiliului de administraţie încalcă dispoziţii legale ori statutare sau dacă atare
hotărâri sunt contrare sau păgubitoare intereselor legitime ale societăţii ori ale acţionarilor ei.
Înalta Curte a subliniat deja că, în cauză, Hotărârea CA nr. 14/2017 a fost adoptată în cadrul
activităţii obişnuite a consiliului de administrație, în exercitarea atribuţiilor lui directe şi potrivit
competențelor determinate de lege, iar nu în baza unei delegări a competenţelor adunării generale,
aşa încât, controlul legalităţii acesteia revenea adunării generale a acţionarilor SNGN B. S.A.,
inclusiv în ceea ce privește încălcarea dispoziţiilor art. 29 sau art. 35 din O.U.G nr. 109/2011.
Mai arată recurenta că prin acest mecanism de interpretare şi aplicare a legii au fost încălcate
dispoziţiile de drept civil referitoare la posibilitatea invocării nulității cu caracter absolut pe cale de
acţiune sau excepţie în faţa unei instanţe de judecată, de către orice persoană interesată, fără ca legea
să impună lipsa culpei celui care se prevalează de nulitate, deci, inclusiv de către societatea
comercială însăşi.
În examinarea aplicării art. 1247 C.civ. evocat de recurentă, care recunoaşte, iar Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu neagă acest principiu, posibilitatea invocării nulităţii absolute de orice
persoană interesată, pe cale de acţiune sau excepţie, trebuie subliniate totuşi particularităţile juridice
ale operării regulii arătate în această situaţie.
780
Ceea ce s-a evidenţiat în cele de mai sus este aceea că societatea însăşi beneficiază de un
mecanism autonom de control al legalităţii hotărârilor consiliului de administraţie pe o altă pârghie,
care nu permite controlul imediat al instanţei judiciare. Controlul legalităţii acestor hotărâri revine
primordial adunării generale a acţionarilor, iar acestea din urmă pot fi atacate direct în justiţie,
conform art. 132 şi urm. din Legea nr. 31/1990; acest control poate fi provocat de acţionari -
acţionând atât în interes personal, cât şi social - ori de terţii interesaţi, pentru nerespectarea
condiţiilor formale ori de fond ale actului juridic, cum sunt cele subliniate de recurentă în excepţia
evocată.
Deşi este adevărat că legea generală îngăduie invocarea nulităţii absolute în regimul descris
de recurentă, regulile generale nu sunt aplicabile dacă normele speciale imprimă, cum s-a arătat,
condiţii speciale de control ale acestui tip de acte juridice. În măsura în care actul juridic este emis de
autoritatea de gestiune şi executivă ca organ social, el este, în esenţă, actul societăţii înseşi, iar
aceasta se nu poate prevala de accesul la justiţie în condiţiile generale, întocmai ca un terţ.
Regimul de invocare a nulității unei hotărâri a consiliului de administraţie al unei societăţi
comerciale nu afectează dreptul la acţiunea ori excepţia judiciară, în substanţa sa, deoarece pe de o
parte limitele procesuale sunt stabilite prin reguli fixate de legiuitor în funcționarea societăților
comerciale, iar pe de altă parte, pentru valorificarea drepturilor şi intereselor legitime, se asigură,
cum s-a descris mai sus, accesul la o instanţă, însă pe alte pârghii decât cele folosite în cauza
examinată.
De aceea, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va înlătura şi aceste critici, constatând
caracterul lor nefondat.
În fine, ultimul set de critici a vizat aplicarea greşită a legii, determinată de împrejurarea că
instanţa de apel a considerat că trebuia realizată cercetarea prealabilă la revocarea mandatului
reclamatului prin Hotărârea CA nr. 36/2017. Astfel, recurenta a arătat că reclamantului i-a fost
delegată conducerea SNGN B. S.A. prin mijlocirea contractului de mandat. Numirea directorului se
realizează prin hotărârea consiliului de administraţie, iar delegarea conducerii este mijlocită de
încheierea contractului de mandat între societate şi persoana delegată, același mecanism fiind
considerat incident şi în cazul revocării. Din acest punct de vedere, recurenta a subliniat că atât
O.U.G. nr. 109/2011, cât şi Legea nr. 31/1990 au în vedere revocarea din funcţie, iar nu revocarea
mandatului. Fiind două instituții juridice distincte, a căror autonomie instanța de apel nu a examinat-
o, rezultă că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 36 din contractul de mandat, care operau numai pentru
cazul revocării din funcţia de director. În aceste condiţii, intervenind o revocare a mandatului, nu era
necesară efectuarea cercetării prealabile pentru justificarea revocării.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că raţionamentul recurentei, care subliniază distincţia
dintre numirea în funcţie şi contractul de mandat este formal şi lipsit de semnificație în planul
aplicării legii.
Este adevărat că numirea în funcţia de director general este atributul consiliului de
administraţie, care, în acest domeniu, este autoritatea decizională şi că, după numire, se încheie
contractul de mandat. Voinţa socială de desemnare în funcţie a directorului, exprimată în acest caz
prin hotărârea consiliului de administraţie, îşi găseşte expresia juridică în contractul de mandat, act
juridic bilateral care pune în acord voinţa socială cu cea a persoanei desemnate ca director. Din
punctul de vedere al efectelor, funcţia de director se exercită după încheierea contractului de mandat;
acelaşi mecanism este identificabil, în mod corespunzător, şi în cazul revocării.
De aceea, între aceste repere, o distincţie juridică între numirea în funcţie şi mandatul de
director are importanţă numai în examinarea formării actului juridic; dincolo de aceasta, în esenţă,
funcţia de director şi mandatul de director semnifică unul şi acelaşi lucru.
A spune că revocarea din funcţia de director prin hotărârea consiliului de administraţie
prezintă o chestiune diferită de revocarea mandatului de director, atunci când trebuie apreciat dacă
781
era ori nu necesară efectuarea cercetării prealabile pentru determinarea caracterului justificat al
revocării, tinde să devină o simplă teorie fără semnificaţie juridică.
Distincţia opusă de recurentă nu conduce la identificarea unei greşite aplicări a legii de către
instanţa de apel, de aceea, Înalta Curte va înlătura şi acest motiv de casare, constatând că recursul
pârâtei SNGN B. S.A. este nefondat.
În final, instanţa supremă arată că ultima parte a motivelor de recurs, referitoare la caracterul
just al revocării, legat de împrejurarea că s-a ignorat că reclamantul nu îndeplinise măsurile dispuse
prin decizia Curţii de Conturi, reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, care
excedează controlul de legalitate al hotărârilor judecătorești, astfel cum se impune prin art. 483 alin.
(3) C.proc.civ. şi de aceea, fiind situate în afara motivelor de casare prevăzute de lege, nu vor fi
examinate.
Trecând la examinarea recursului reclamantului A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată
că prin acesta se opune un singur motiv de casare, dedus din aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor
legale referitoare la regimul juridic al dobânzii.
Acest recurent arată că, în măsura în care a solicitat plata dobânzii aferente sumelor
compensatorii solicitate cu titlu principal începând cu data de 14.01.2018, data exigibilităţii
obligaţiei de plată a creanței principale, este greşită statuarea din apel, de recunoaştere a acestui drept
numai începând cu 18.07.2019, data pronunţării hotărârii în primă instanţă.
Aceste critici sunt întemeiate.
Dobânda legală penalizatoare, definită de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, vizează
accesorii cuvenite creditorului pentru neplata la scadenţă a sumelor de bani şi este datorată de debitor
creditorului în condiţiile art. 1535 C.civ. Mai mult, cu privire la prejudiciu, cum este cel cuantificat
în forma daunelor moratorii, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ., debitorul este de drept în
întârziere la scadenţa obligaţiei neexecutate dacă aceasta a fost, cum este în cazul examinat, asumată
în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
În cauză, instanța de apel a omis aplicarea acestor dispoziţii legale în favoarea unei concluzii
referitoare la faptul că, din cauza unei poziții contradictorii a părţilor, contravaloarea despăgubirii a
fost stabilită numai prin hotărârea primei instanţe, a cărei pronunţare a avut loc la 18.07.2019,
apreciind că doar de la acest moment devin incidente dispoziţiile art. 1535 C.civ. şi cele ale art. 3
alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Înalta Curte subliniază însă că determinarea întinderii unei creanţe pe cale judiciară nu se
repercutează, ca în acest caz, asupra scadenţei, atunci când aceasta poate fi stabilită din înscrisurile
depuse şi necontestate de părţi. Indiferent de suma stabilită pe cale judiciară cu titlu de compensaţie
cuvenită reclamantului pentru revocarea sa din funcţia deţinută la SNGN B. S.A., aceasta avea o
scadență determinată, care nu poate fi înlocuită de instanţa de judecată, fără ca aceasta să semnifice
încălcarea voinţei contractanților.
Revine, aşadar, instanţei de apel în rejudecare, obligaţia ca, dând efecte acestor norme de
drept, să stabilească pe baza probelor cauzei scadența obligației de plată a drepturilor compensatorii
cuvenite reclamantului, aşa cum au fost recunoscute în proces şi să dispună în mod corespunzător
asupra dreptului la dobândă al recurentului-reclamant; rejudecând apelul reclamantului pe baza
acestor dezlegări, instanţa de apel va examina şi cererea apelantului A. referitoare la plata
cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în temeiul art. 496 - 497 C.proc.civ., a admis recursul reclamantului şi a casat în parte
decizia instanței de apel, trimițând cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului
promovat de A. împotriva sentinței şi a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SNGN B.
S.A., soluţie care înglobează şi cererea de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de această parte
în procedura recursului.
782
VII. Protecția consumatorilor
45. Acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit și din
contractele de garanție încheiate de societate cu banca, formulată de asociatul majoritar în
calitate de garant. Analiza calității de consumator în raport cu cele statuate prin Ordonanța
C.J.U.E. în cauza C-74/15
Directiva 93/13, art. 1 alin. (1), art. 2 lit. b)

Lege nr. 193/2000, art. 2 alin. (1)
Regulamentul nr. 44/2001, art. 15 alin. (1)
Potrivit dipoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „prin consumator se înţelege orice
persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract
care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale,
industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.
În cauza CJUE nr. C-74/15, Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa SanPaolo România
SA şi alţii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2
litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui
contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de
credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de
instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a
acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură
funcţională cu societatea menţionată.
Persoana fizică care, la data contractării creditului de către societate, se afla în raporturi de
natură funcţională cu aceasta, având calitatea, pe de o parte, de asociat majoritar și administrator
în cadrul societăţii împrumutate iar, pe de altă parte, de garant al împrumutului acordat nu se poate
prevala de calitatea de consumator pentru a putea beneficia de protecția drepturilor conferite de
Directiva 93/13 și reglementate prin Legea nr. 193/2000.
Faptul că se afla în concediu de maternitate la data perfectării contractului de garanţie nu
are nicio relevanţă și nu este în măsură a afecta legătura funcţională cu societatea împrumutată, la
care era asociat majoritar, întrucât drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat rămân
aceleaşi, nu se suspendă sau anulează. Calitatea de asociat într-o societate nu este identică cu cea
de angajat în cadrul acesteia pentru a putea susţine suspendarea drepturilor şi obligaţiilor ce
decurg din raporturile de muncă.
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului

Specializat Cluj, sub nr. x/1285/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. SA şi C. SRL
solicitând următoarele:
- constatarea calităţii de consumator a reclamantei în cadrul Contractului de credit de
investiţii nr. 41435/24.06.2015, Actului Adiţional nr. 1/05.05.2017, Contractului de ipotecă
imobiliară autentificat sub nr. 2756/24.06.2015, Contractului de ipotecă mobiliară nr.
41830/24.06.2015, respectiv Contractului de fideiusiune nr. 41828/24.06.2015;
- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit de investiţii nr.
41435/24.06.2015 - Condiţii Speciale, la art. 4 lit. e1) privind comisionul de acordare, art. 4 lit. e4)
teza a II-a privind comisionul de rambursare anticipată prin alte bănci, art. 8.1 privind posibilitatea
băncii de a majora rata dobânzii cu 2 puncte procentuale în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a derula
783
prin bancă un rulaj cel puţin proporţional cu ponderea creditelor acordate de bancă în totalul
creditelor contractate de la instituţii de credit şi art. 8.3 privind posibilitatea declarării scadenţei
anticipate în cazul contractării de credite bancare sau leasing;
-constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Actul Adiţional nr. 1/05.05.2017 la
contractul de credit de investiţii nr. 41435/24.06.2015, la art. 4 lit. a) din contract privind fixarea
permanentă a dobânzii curente la un nivel ce nu poate fi mai mic decât marja băncii, art. 8.1 privind
posibilitatea băncii de a majora rata dobânzii cu 1 punct procentual în cazul neîndeplinirii obligaţiei
de a derula prin bancă un rulaj minim de 80% din cifra de afaceri şi art. 8.2) privind posibilitatea
declarării scadenţei anticipate în cazul contractării de credite bancare sau leasing;
- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit de investiţii nr.
41435/24.06.2015 Condiţii Generale şi Actul Adiţional nr. 1 Condiţii Generale, la „Secţiunea 3.
Costuri" lit.(c) sublit. b) privind posibilitatea de modificare a marjei băncii, „Secţiunea 4. Plata" lit.
c) privind posibilitatea băncii de a refuza imputaţia contractuală a plăţii, „Secţiunea 6. Neplata la
scadenţă. Scadenţa anticipată sau Ia termen.” teza finală privind posibilitatea declarării scadenţei
anticipate chiar în lipsa comunicării unei notificări către vreuna dintre părţi, „Secţiunea 8. Cazuri de
culpă.” lit. c) privind încălcarea de către Împrumutat şi/sau oricare Garant a oricărora dintre
obligaţiile care îi revin potrivit oricărui alt contract încheiat cu banca şi „Secţiunea 8. Cazuri de
culpă.” lit. g) privind declanşarea sau iminenţa declanşării unui litigiu indiferent de natura şi
obiectul acestuia;
- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de Ipotecă Imobiliară
autentificat sub nr. 2756/24.06.2015, la art. 2 lit. c) privind renunţarea la beneficiul de discuţiune şi
diviziune, art. 2 lit. d) privind asigurarea bunului „la o societate de asigurare agreată de bancă”, art. 2
lit. h) privind renunţarea la „orice drept de obiecţiune sau contestaţie la executare”, art. 2 lit. k) teza a
II-a privind obligaţia de a permite în orice moment accesul Băncii la imobilul ipotecat şi art. 3 lit. b)
privind dreptul băncii de a constata reaua-credinţă a Garantului.
-constatarea caracterului abuziv al clauze cuprinse în Contractul de Ipotecă Mobiliară nr.
41830/24.06.2015, la art. 4 lit. c) privind obligaţia de a nu se opune urmăririi sau executării silite.
- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de Fideiusiune nr.
41828/24.06.2015, la art. 6 privind renunţarea la beneficiul discuţiunii şi diviziunii, la beneficiile şi
excepţiile art. 2295 şi 2298 C.civ., precum şi la orice contestaţie sau obiecţiune împotriva
Creditorului, art. 10 privind obligaţia de a plăti orice sumă „pe care Creditorul o va stabilit ca
datorată”, art. 11 privind obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată şi de executare silită.
- constatarea nulităţii absolute a clauzelor constatate a fi abuzive şi, pe cale de consecinţă,
înlăturarea acestora din contract cu efect retroactiv;
- emiterea unui grafic de rambursare actualizat în conformitate cu modificările realizate.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat art. 2, art. 4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, art. 45 din Legea
nr. 296/2004, art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006, art. 7, art. 33, art. 36, art. 67, art. 68 şi urm. din
O.U.G. nr. 50/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 03.07.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în
dosarul nr. x/1285/2018, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă şi s-a
respins acţiunea formulată de reclamantă ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate
procesuală activă.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., care prin decizia civilă nr.
380/2020 din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a fost
respins ca nefondat.
784
3. Împotriva acestei decizii, la 4 decembrie 2020, reclamanta A. a formulat recurs, în temeiul
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea
deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
După expunerea parcursului procesual al litigiului, în motivarea cererii de recurs, recurenta a
arătat că înțelege să critice greşita interpretare a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
invocate în susţinerea poziţiei sale procesuale.
Conform recurentei greşita aplicare a hotărârii pronunţate în cauza C-74/15, Dumitru Tarcău
şi Ileana Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa Sanpaolo România SA Arad şi alţii, constă în
primul rând în nerealizarea unei analize efective din perspectiva tuturor împrejurărilor speţei şi
ansamblul elementelor de probă. Astfel, a arătat recurenta, deşi hotărârile celor două instanţe s-au
sprijinit într-o oarecare măsură pe materialul probator aflat la dosar, acestea nu au analizat susţinerile
reclamantei, prin care a arătat că la momentul garantării executării contractului de credit nu se afla în
realizarea unui interes profesional, neexistând o legătură funcţională între aceasta şi societatea
împrumutată la momentul asumării poziţiei sale de garant în raport de obligaţia de restituire a
creditului.
Potrivit recurentei, chiar dacă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut cu titlu
exemplificativ situaţiile în care ar exista un scop profesional sau o legătură funcţională, cum ar fi
administrarea acesteia sau o participaţie la capitalul său social sau dacă a acţionat în scopuri
personale, instanţa de apel nu a verificat în mod efectiv existenţa unei astfel de ipoteze. Prin decizia
recurată s-a limitat la a constata, contrar celor reţinute în Hotărârea Tarcău, existenţa unei legături
funcţionale prin prisma unor împrejurări incidentale, respectiv că anterior sau concomitent garantării
contractului de credit recurenta a deţinut un procent de 75% din cota de beneficii şi pierderi în cadrul
societăţii împrumutate şi faptul că era asociat majoritar al debitorului din raportul fundamental.
În concret, a susţinut recurenta, în hotărârea recurată s-a realizat o analiză sumară a legăturii
funcţionale, chiar dacă parţial a fost sprijinită pe materialul probator administrat în dosar.
Recurenta a mai arătat că o altă eroare în aplicarea considerentelor Hotărârii Tarcău constă în
aprecierea globală a calităţii în care aceasta a acţionat la data încheierii contractului iniţial, de
preluare a facilităţilor de creditare. Astfel, instanţa de apel nu a verificat în mod distinct calitatea de
consumator, prin raportare la contractul iniţial sau la contractul de garantare, ci s-a realizat o analiză
globală a calităţii de consumator, prin referirea la ambele contracte, preluând în mod automat
calitatea recurentei la momentul încheierii contractului iniţial şi aplicând-o contractului de garanţie.
O altă critică priveşte lipsa unei analize comparative între noţiunea de legătură funcţională
obiectivă şi noţiunea de legătură funcţională subiectivă. Astfel, printr-o analiză in abstracto a
elementelor obiective s-a constatat existenţa unei legături funcţionale, incompatibilă cu calitatea de
consumator în cauză, fără a examina dacă în mod subiectiv recurenta avea aptitudinea, prin poziţia sa
contractuală, de a genera o legătură funcţională.
Recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel trebuia să cerceteze legătura funcţională subiectivă
sau obiectivă, această analiză nu s-a mai realizat, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene fiind respinsă în bloc, fără o motivare pertinentă.
Cu încălcarea exigenţelor Hotărârii Tarcău, din care reiese în mod clar faptul că analiza
legăturii funcţionale va trebui efectuată în mod concret, cu privire la toate particularităţile cauzei,
instanţa de apel a considerat că acel contract de garanţie a fost încheiat în scop profesional, fiind şi în
prezenţa unei legături funcţionale, în sensul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene citate, a
mai arătat recurenta.
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări
preliminare, recurenta a arătat că instanţa de apel a respins această cerere reţinând că instanţa are la
dispoziţie o întreagă jurisprudenţă relevantă pentru soluţionarea aspectelor ce se doresc a fi
clarificate prin demersul iniţiat de către apelantă.
785
Motivarea respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a susţinut
recurenta, este lacunară, instanţa neverificând, în concret, relevanţa întrebărilor ridicate.
La 21 ianuarie 2021, intimata-pârâtă D. SA a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia
nulităţii recursului deoarece motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ
la art. 488 alin. (1) C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea
recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
La 30 martie 2021, reclamanta A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea excepţiei nulităţii recursului, iar, pe fond, admiterea recursului.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a
recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în
cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La
1 iulie 2021 recurenta a depus punct de vedere, prin care a învederat că este de acord cu concluzia
raportorului.
Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a prorogat discutarea excepţiei nulităţii
recursului, invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a
stabilit termen de judecată la 18 ianuarie 2022.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2022 s-a respins excepţia nulităţii recursului şi s-a acordat
termen la 8 martie 2022 pentru a se comunica intimaților cererea de sesizare a Curții de Justiție a
Uniunii Europene.
La 17 ianuarie 2022, recurenta-reclamantă a depus o cerere de sesizare Curții de Justiție a
Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE, cu motivarea că instanţele de fond au soluţionat cauza
reţinând o legătură funcţională între aceasta şi societate, în condiţiile în care deținea o cotă de
participație de 75% în societate, dar, în același timp, se afla în concediu de maternitate și nu putea
exercita controlul societăţii.
În acest sens recurenta-reclamantă a solicitat în interpretarea art. 1 alin. (1) și a art. 2 lit. b)
din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii lămurirea situaţiei dacă, calitatea de consumator este compatibilă cu
calitatea de asociat în cadrul unei persoane juridice, care este contractant principal, şi dacă prin
raportare la noțiunea de „raport de natură funcțională” din cauza C-74/15 Tarcău, analiza legăturii
funcționale se face prin verificarea unor aspecte concrete, care arată participarea și gradul de
implicare efectivă a unui asociat în cadrul persoanei juridice, sau prin analizarea criteriilor abstracte,
care arată doar potențialul ca un asociat să fi avut un raport de natură funcțională cu persoana
juridică.
De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat a se lămuri dacă pentru a stabili calitatea de
consumator a unei persoane fizice, care cumulează și calitatea de asociat în cadrul persoanei juridice
care a contractat cu profesionistul, trebuie ca această persoană să aibă în concret posibilitatea să
conducă persoana juridică sau este suficient să existe un raport de natură funcțională la nivel aparent
pentru a pierde calitatea de consumator în raportul juridic. În acest sens, recurenta reclamantă, invocă
imposibilitatea acesteia de a controla activitatea societăţii întrucât se afla în concediu medical.
La 6 martie 2022, intimata-reclamantă E. S.R.L. a depus note scrise, prin care a solicitat, în
esenţă, respingerea recursurilor.
Înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene şi
decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi
temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele considerente:
Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în recurs, la
data de 17.01.2022, Înalta Curte constată că este identică cu cea formulată la instanţa de apel, care a
primit o dezlegare, şi urmează a o respinge având în vedere că jurisprudenţa CJUE menţionată în
786
cauză este în măsură a răspunde aspectelor pe care recurenta le solicită a fi lămurite privind legătura
funcţională raportat la situaţia concretă a recurentei, nefiind necesară sesizarea Curţii de Justiție a
Uniunii Europene.
Criticile recurentei privind greşita aplicare a ordonanţei pronunţate în cauza CJUE nr. C-
74/15, Tarcău împotriva Băncii Comerciale Intesa SanPaolo România SA şi alţii, subsumate
motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., nu sunt fondate.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit cele dezlegate prin ordonanţa pronunţată în
cauza CJUE nr. C-74/15, întrucât la data garantării executării contractului de credit nu se afla în
realizarea unui interes profesional, neexistând o legătură funcţională cu societatea împrumutată.
În cauza nr. C-74/15, CJUE a stabilit că în cazul unei persoane fizice care a garantat
executarea obligaţiilor unei societăţi comerciale, revine instanţei naţionale obligaţia de a stabili dacă
această persoană a acţionat în cadrul activităţii sale profesionale sau în virtutea unor raporturi
funcţionale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participaţie la
capitalul său social care nu este neglijabilă, sau dacă a acţionat în scopuri personale.
În concluzie, CJUE a statuat că articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 litera (b) din Directiva
93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanţie
imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea
garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în
temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu
intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea
menţionată.
Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că
reclamanta se află în raporturi de natură funcţională cu societatea împrumutată, având calitatea de
asociat şi administrator al acesteia şi, în consecinţă, nu se poate prevala de calitatea de consumator
pentru a putea justifica protecţia drepturilor reglementate prin Legea nr. 193/2000.
Prin decizia recurată s-a constatat că la 24.06.2015 s-a încheiat contractul de credit de
investiţii nr. 41435/2015, prin care banca a acordat societăţii C. SRL un credit în cuantum de
1.335.037 lei pentru preluarea facilităţilor de credit în sold ale F. SRL. Convenţia de credit a fost
semnată de reclamanta A. şi G., în calitate de garanţi ai obligaţiei de plată, aceştia semnând şi
contractele de ipotecă imobiliară şi mobiliară.
Totodată, se reţine că recurenta a deţinut calitatea de asociat în cadrul societăţii împrumutate
începând cu anul 2013, având 75% din cota de participaţie la beneficii şi pierderi.
Pentru ca recurenta să beneficieze de protecţia drepturilor conferite de Legea nr. 193/2000
este obligatoriu să justifice în primul rând calitatea de consumator.
Prin urmare, curtea de apel a aplicat corect chestiunile dezlegate prin Cauza CJUE nr. C-
74/15, întrucât instanţei naţionale îi revine obligaţia de a stabili dacă a acţionat în cadrul activităţii
sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcţionale, pe care le are cu societatea pentru care a
garantat executarea obligaţiilor.
În egală măsură, instanţa de apel a procedat la analiza situaţiei concrete a recurentei şi a
constatat că la data încheierii contractului de credit şi a contractelor accesorii, prin care a garantat
obligaţia de restituire a împrumutului, aceasta avea calitatea de asociat şi administrator.
În cauză s-a argumentat prin decizia recurată că recurenta se afla la data contractării creditului
de către societatea intimată C. SRL într-o legătură funcţională cu aceasta, având în vedere calitatea
recurentei, pe de o parte, de asociat majoritar în cadrul societăţii împrumutate iar, pe de altă parte, de
garant al împrumutului acordat şi, în acord cu jurisprudenţa CJUE, nu beneficiază de protecţia
drepturilor conferite de Directiva 93/13.
În acest sens sunt şi dipoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care transpun Directiva
93/13 potrivit cărora „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
787
constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi,
acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale
ori liberale”.
Or, analiza calităţii de consumator a unei persoane fizice s-a făcut în funcţie de criteriul
scopului în care recurenta a acţionat, constatându-se că există un raport de natură funcțională cu
societatea comercială pentru care a garantat şi nu se justifică protecţia instituită prin Legea 193/2000.
Contrar celor susţinute de recurentă, se constată că instanţa de apel a analizat situaţia concretă
a recurentei fiind cercetat atât contractul de împrumut cât şi cele accesorii, de garanţie, sens în care s-
a constatat că garanţia a fost efectuată în scop profesional şi nu urmare a nevoilor sale personale.
Critica recurentei privind lipsa analizei legăturii funcţionale subiective de către instanţa de
apel prin raportare la imposibilitatea de exercitare a unui interes profesional la momentul încheierii
contractului de garanţie, deoarece era în concediu de maternitate, nu este fondată.
Raportul funcţional cu societatea intimată C. SRL a fost analizat din perspectiva calităţii
recurentei de asociat majoritar la aceasta în acord cu cele reținute de CJUE la paragraful 29 din
Cauza nr. C-74/15. În consecinţă, garantarea împrumutului acordat nu a fost în interesul personal al
recurentei pentru a fi incidentă legislaţia din domeniul protecţiei consumatorului.
Faptul că recurenta se afla în concediu de maternitate la data perfectării contractului de
garanţie nu are nicio relevanţă, întrucât drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat
rămân aceleaşi, nu se suspendă sau anulează. Calitatea de asociat într-o societate nu este identică cu
cea de angajat în cadrul acesteia pentru a putea susţine suspendarea drepturilor şi obligaţilor ce
decurg din raporturile de muncă.
În consecinţă, faptul că recurenta la data perfectării contractului de garanţie se afla în
concediu de maternitate nu este în măsură a afecta legătura funcţională cu societatea împrumutată, la
care era asociat majoritar, şi scopul urmărit prin această operaţiune, care în niciun caz nu a fost unul
personal.
Critica recurentei privind respingerea în mod greşit a cererii de sesizare a CJUE cu anumite
întrebări preliminare, întrucât instanţa a reţinut existenţa unei jurisprudenţe pentru soluţionarea
aspectelor ce se urmăresc a fi clarificate, este nefondată.
Procedura întrebărilor preliminare poate fi utilizată într-o cauză supusă spre soluționare
instanței naționale, atunci când se ridică o chestiune nouă de interpretare care prezintă un interes
general pentru aplicarea uniformă a dreptului UE sau atunci când jurisprudența existentă nu pare să
furnizeze clarificarea necesară pentru abordarea unei situații juridice noi.
Or, în cauză, în mod just, instanţa de apel a reţinut că pentru aspectele ce se doresc a fi
clarificate s-a conturat o jurisprudenţă şi nu este necesar a se parcurge această procedură, întrucât
instanţa va aplica chestiunile dezlegate prin hotărârile CJUE.
Astfel, prin hotărârea pronunțată la data de 5 decembrie 2013 în cauza Vapenik, C - 508/12,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat că noțiunea de consumator folosită în mai multe
reglementări din dreptul Uniunii trebuie să primească aceeași semnificație pentru a asigura
respectarea obiectivelor urmărite de legiuitorul european în domeniul contractelor încheiate de
consumatori, precum și coerența dreptului Uniunii.
În acest sens, instanţa de apel a enumerat cu titlu exemplificativ hotărârea pronunţată în
Cauza Dietzinger C-45/96 potrivit căreia contractul de garanţie sau de fideiusiune se prezintă, din
punctul de vedere al părţilor contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între
alte persoane decât părţile la contractul principal. Prin urmare, părţile la contractul de garanţie sau de
fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acţionat.
De asemenea, prin hotărârea pronunțată la data de 14 martie 2013 în cauza Ceskâ Sporitelna,
C-419/11, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat la punctul 32 că articolul 15 alineatul (1)
din Regulamentul nr. 44/2001, care se referă la noțiunea „consumator”, nu vizează decât
788
consumatorul final privat, care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale iar prin
hotărârea pronunțată la 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa, C - 542/99, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene a reținut la punctul 17 că numai contractele încheiate în afara și independent de
orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor
necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de
protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care
are ca scop o activitate profesională.
Totodată, în Cauza Tarcău nr. C-74/15, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reţinut
condițiile în care un contract de garanție poate fi analizat din perspectiva clauzelor abuzive, respectiv
contractul de fidejusiune sau de garanție sa fie încheiat între alte persoane decât părțile la contractul
principal şi lipsa unui raport de natura funcționala între garant si societatea împrumutată.
Prin urmare, se reţine că instanţa naţională apreciază asupra utilităţii şi concludenţei sesizării
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel considerând că este lămurită privind
chestiunile ce se solicită a fi clarificate, în mod just, a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiție a
Uniunii Europene.
Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a
respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 380/2020 din 10
septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.
Referitor la cererea intimatei-pârâte D. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata
cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C.proc.civ., „partea care
pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor,
cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.
Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C.proc.civ.,
Înalta Curte a constatat că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea
cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, Înalta Curte a respins cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei la
46. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze abuzive din contractul de credit
ipotecar. Impreviziune. Adaptarea contractului de credit prin stabilirea unui anumit curs de
schimb valutar. Încălcarea limitelor învestirii
C.proc.civ., art. 478 alin. (3), art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2)
C.civ. 1864, art. 969, art. 1578, art. 1584
Directiva nr. 93/13, art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (2), art. 5, art. 6 alin. (1)
Impreviziunea fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale şi, în egală

măsură, o limită a întinderii obligativităţii contractului, fiind o excepţie de la principiul „pacta sunt
servanda”, instanţa este chemată să valorifice principiile bunei-credinţe şi echităţii în interpretarea
şi executarea contractului de către părţile în litigiu.
Din perspectiva art. 969, art. 1584 şi art. 1578 C.civ. 1864, încheierea contractului de credit
în monedă străină implică un risc valutar ce are valenţe obiective în contractele încheiate pe
perioade mai lungi de timp, fluctuaţia cursului valutar putându-se ivi după un anumit interval
temporal, formând un risc inerent contractului. În acest context, doar riscul valutar de o anume
consistenţă care nu a putut face obiectul, în concret, al unei previzionări de către niciuna dintre
părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora, în registrul riscului
789
supraadăugat, poate justifica adaptarea contractului prin intervenţia instanţei. În această privinţă,
dispoziţiile legale incidente din Codul civil de la 1864 nu instituie criterii de impreviziune ori
prezumţii plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit.
Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat îngheţarea cursului
valutar, care să producă efecte retroactiv, de la momentul încheierii contractului, iar instanţa de
apel a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar de la introducerea acţiunii printr-o formulă
de calcul care nu are ca punct de reper iniţial, pentru echilibrarea prestaţiilor, cursul valutar de la
data intervenirii riscului supraadăugat, reprezintă o încălcare a limitelor învestirii sale, contrar
normelor de procedură instituite prin art. 478 alin. (3) C.proc.civ., prin denaturarea cauzei acţiunii
şi a cadrului judecăţii din perspectiva momentului de la care să opereze adaptarea contractului şi,
implicit, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment, în cadrul controlului
judiciar devolutiv.
Astfel, aspectele ce au legătură cu evenimentele aprecierii valutare survenite pe parcursul
executării contractului încheiat nu pot nicidecum valoriza scopul urmărit prin cererea de chemare în
judecată, de îngheţare a cursului valutar de la momentul încheierii convenţiei de credit, neputând
conduce subsecvent nici la recalcularea prestaţiilor, în temeiul impreviziunii.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a
civilă, la 17 august 2016, sub dosarul nr. x/118/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B.
S.A. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
- constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. 14010000000031217 din
16 mai 2008, prevăzute la art. 1.2., art. 5.1., art. 5.2., art. 8.2., art. 9.7. şi art. 9.13. și, pe cale de
consecință, eliminarea acestora din cuprinsul contractului;
- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu, la momentul semnării contractului, curs
care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;
- stabilirea dobânzii, în funcție de indicele ROBOR la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 4.1.
puncte procentuale valabilă după primul an contractual, pentru restul perioadei contractuale;
- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul conform
căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;
- anularea și eliminarea clauzelor mai sus enumerate, cu restituirea comisionului de acordare
credit, precum și a sumelor actualizate plătite în plus, ca urmare a anulării clauzelor contractuale mai sus
menționate;
- modificarea garanției ipotecare, cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare cu ipotecă,
autentificat sub nr. 303 din 16 mai 2008, de la 80.000 Euro la 293.160 lei, conform cursului de vânzare
de la data autentificării, ca urmare a denominării.
Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor avansate în vederea soluționării
prezentei cauze.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 4 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, ale art. 2
pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, prevederile art. 992 şi art. 1092 C.civ. de la 1864, ale art. 36, art. 40 şi art.
41 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005, art. 969 C.civ., precum şi Norma
B.N.R. nr. 17/2003.
Prin sentința civilă nr. 1623 din 30 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța,
Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a fost respinsă acţiunea reclamantului, ca nefondată.
Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, reclamantul a declarat apel, înregistrat pe
rolul Curţii de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 16
ianuarie 2020.
790
Prin decizia civilă nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis
apelul reclamantului, hotărârea apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că a fost admisă, în parte,
acţiunea.
În consecinţă, s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. 1410000000031217 din
16 mai 2008, încheiat între reclamant şi B. S.A., actuală D. S.A., în ceea ce privește clauza prevăzută
la art. 6.3 din contract, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 17 august 2016, în sensul că
toate sumele datorate de reclamant, în temeiul contractului de credit, se vor calcula la o valoare CHF
egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării.
Totodată, pârâta D. S.A. a fost obligată la restituirea către reclamant a diferenței dintre
sumele achitate, de la data formulării acţiunii şi până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
la un curs diferit de cel stabilit prin prezenta, şi sumele pe care ar fi trebuit să le achite, ca urmare a
calculării lor la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF
de la momentul contractării.
În rest, au fost menţinute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.753 lei, cheltuieli de
judecată, pentru fond şi apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 5.753 lei, şi
onorariu avocat, în sumă de 1.000 lei.
Prin încheierea din 28 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă,
de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, s-a admis sesizarea din oficiu şi s-a
dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 87 din 22
februarie 2021, în sensul că se va citi corect „Pronunțată azi, 22.02.2021 prin punerea soluției la
dispoziția părților de către grefa instanței” în loc de „Pronunțată azi, 22.02.2020 prin punerea soluției
la dispoziția părților de către grefa instanței”, cum din eroare s-a menționat.
Împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel
Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, au
declarat recurs, atât reclamantul A., cât şi pârâta D. S.A.
Calea de atac a fost formulată la 29 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin.
(1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., solicitându-se, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.
În susţinerea recursului, recurentul-reclamant arată că nu a fost analizat caracterul abuziv al
clauzelor prevăzute de art. 1.2., 5.1., 5.2., şi art. 8.2., precum şi de prevederile din art. 1.3., 8.2., 9.7.
şi art. 9.13. din contractul de credit, deşi banca nu și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la
caracteristicile produselor oferite, obligație prevăzută de Legea nr. 193/2000.
Clauzele inserate în convenţia de credit au caracter abuziv, nefiind negociate în prealabil, ci
impuse, în mod discreţionar, de banca care a abuzat de poziția sa contractuală, ceea ce a determinat
un profund dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Recurentul susține că prevederile contractuale criticate sunt clauze abuzive, în sensul art. 1
alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, fiind
lovite de nulitate absolută, întrucât sunt norme juridice edictate în vederea ocrotirii unui interes
general.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii
contractului și la circumstanţele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus
consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru
major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de
către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilităţii de respectare a obligațiilor
contractuale.
În ceea ce priveşte comisioanele de acordare și de rambursare anticipată, prevăzute de art. 1.3
din contractul de credit, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la aceste motive de apel, astfel că
791
recurentul apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 alin. (1) al art. 488
C.proc.civ.
Referitor la capătul de cerere privind stabilizarea, respectiv îngheţarea, cursului de schimb
CHF - Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării
contractului, se arată că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc
valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de
către consumator, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea
cursului de schimb CHF - leu, la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o
proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul
angajării în acest raport juridic.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăţilor, se arată că, în conformitate cu
art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, plățile, încasările, transferurile și
orice alte asemenea operațiuni între rezidenți care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii se
realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2.
Astfel, trebuie observat că achitarea ratelor lunare, în temeiul unui contract de credit, nu este
prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor
decurgând din contract să se facă în moneda națională.
Calea de atac a pârâtei a fost formulată la 25 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispoziţiile art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitându-se, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei
recurate.
În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, prin pronunţarea hotărârii a
cărei casare se solicită, a încălcat dispozițiile art. 969, art. 1.584 și art. 1.578 C.civ., norme de drept
material în vigoare la data încheierii contractului de credit.
Clauzele cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit, care prevăd restituirea împrumutului în
moneda în care a fost acordat, reprezintă voința părților și nu sunt susceptibile de a li se aplica teoria
impreviziunii, instanța de apel făcând o greșită aplicare a art. 969, art. 970, art. 1.578 şi art. 1.584
C.civ. de la 1864.
Instanța de apel a analizat clauza cuprinsă în art. 6.3 sub aspectul îndeplinirii condițiilor
impreviziunii, însă, în mod greșit, a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile acestei instituţii
juridice, din probele administrate nerezultând că soluția de adaptare a contractului constituie o
aplicare justă și cu respectarea principiului bunei-credințe, ce trebuie să guverneze raporturile dintre
părțile contractante.
Recurenta arată că legislația internă în vigoare la data încheierii contractului de credit
instituie principiul nominalismului monetar și transferă întreg riscul valutar în sarcina
împrumutatului, condiții în care nu există niciun temei legal pentru admiterea cererii.
Clauzele contractuale privind rambursarea creditului reflectă regula generală aplicabilă în
materia împrumutului de consumație, înscrisă în art. 1.584 C.civ. de la 1864, conform căreia
principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și
cantitate.
Dat fiind principiul nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1.578 C.civ. de la 1864,
suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau
devalorizarea acesteia; desigur, la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate
sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului, dobândă și comisioane prevăzute în
contract, același principiu aplicându-se în cazul concret al contractului de credit, atâta vreme cât
acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme
împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.
Într-o atare situație, este firesc ca împrumutatul să își asume riscul valutar generat de
deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în
792
care trebuie să îl restituie. De aceea, adaptarea contractului, în modalitatea dispusă prin hotărârea
recurată, este netemeinică şi nelegală, fiind încălcate atât principiul nominalismului monetar, cât şi
principiul libertăţii contractuale și autonomiei de voinţă a părţilor.
Într-un contract de credit în monedă străină ambele părți își asumă riscul ca, pe parcursul
executării acestuia, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât
la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect, din punct de
vedere obiectiv, raportat la aur.
Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de
proprietate, potrivit căreia debitorul obligației imposibil de executat, aceea de a restitui împrumutul
la scadență, potrivit graficului de rambursare, este cel care trebuie să suporte riscul contractului și
consecințele agreate de părți, în contract, în cazul neîndeplinirii obligațiilor esențiale.
Banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a
Europei și impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului
de schimb valutar, care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților săi, astfel că nu avea
cum și nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumut acordat.
Alegerea de către clienți a posibilității de a se împrumuta în CHF s-a făcut în deplină
cunoștință de cauză, cu privire la asumarea unei obligații de plată în monedă străină. Intimații au ales
această variantă de creditare, fiind cea mai convenabilă pentru ei la acel moment, în condițiile în care
creditele în lei sau în alte valute ar fi avut condiții de creditare diferite sau valori diferite ale
dobânzii. Variația ulterioară a cursului de schimb nu reprezintă un element care să justifice ingerința
instanței în convenția părților, nefiind aplicabilă teoria impreviziunii.
Astfel, forța obligatorie a contractului trebuie apreciată mai ales în contextul incidenței
principiului nominalismului monetar. Ca atare, nu pot fi nesocotite prevederile art. 1.578 și art. 1.584
C.civ. de la 1864 cu privire la nominalismul monetar, precum și cele ale art. 969 C.civ., instanţa
neputând interveni în contract, modificând obligațiile esențiale ale părților, fără a avea un temei
juridic și fără a justifica înlăturarea aplicabilității textelor de lege. Or, instanţa de apel a analizat la
nivel extracontractual îndeplinirea celor două condiţii ale impreviziunii la care face trimitere decizia
civilă nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, fără să aibă în vedere convenţia părţilor şi faptul că
riscul valutar este suportat de ambele părţi.
Însă prin soluţia dispusă de instanţa de apel, de adaptare a contractului pentru viitor, se
transferă practic riscul valutar de la împrumutat la bancă, nefiind vorba despre o echilibrare a
contractului. Modificarea contractului nu este posibilă în temeiul legislației naționale în astfel de
cazuri, odată ce, atât forța obligatorie a contractului, cât și principiul nominalismului monetar impun
ca împrumutatul să își execute obligația integral.
Recurenta afirmă faptul că prevederile contractuale care stabilesc obligația intimatului de a
restitui creditul în aceeași monedă în care a fost acordat reprezintă transpunerea dispozițiilor legale
privind principiul nominalismului monetar. În lipsa unei reglementari legale, anterior adoptării Codul
civil, impreviziunea a fost definită de doctrină, iar practica judiciară a admis adaptarea sau încetarea
unui contract, ca urmare a impreviziunii, doar în cazuri excepţionale, în care raportul de valoare
dintre prestaţiile părţilor a suferit modificări cu totul excepţionale, prestaţiile uneia dintre părţi
devenind derizorii, în raport cu beneficiile obţinute.
Analiza acestor criterii, în cazul unui credit în moneda străină încheiat pe o perioadă de 30 de
ani, demonstrează că reclamantul şi-a asumat riscul variaţiilor acestei monede, că variaţia CHF nu a
condus la un câştig al Băncii corelativ cu pierderea reclamantului, dar şi că ar fi nerezonabilă şi
excesivă modalitatea de adaptare a contractului dispusă de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte suportarea riscului, acesta este suportat de ambele părţi; aşa cum a reţinut
şi instanţa de apel, nici chiar banca nu putea previziona evoluţia cursului valutar CHF-Ron, pentru o
793
perioadă aşa lungă de timp. Variaţia cursului de schimb al CHF nu poate fundamenta existența unui
risc supraadăugat.
În cauză, pe de o parte, deşi creşterea CHF a fost însemnată, aceasta nu a denaturat
fundamentele contractului, reprezentând doar o creştere însemnată a valorii reale a obligaţiilor uneia
dintre părţi dar, în contextul unui contract de credit încheiat pe o durată îndelungată, astfel de variaţii
intră în sfera riscurilor inerente, asumate încă de la data încheierii contractului de credit. Pe de altă
parte, soluţia dispusă de instanţa de apel cu privire la adaptarea contractului de credit, începând cu
data introducerii acţiunii, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul contractului se
vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF
de la momentul contractării, nu este legală, afectând, în mod evident, echilibrul contractual.
Considerentele instanţei de apel, potrivit cărora creşterea cursului valutar al CHF în raport cu
moneda naţională generează un câştig suplimentar băncii, sunt netemeinice şi nedovedite probator.
Singurul câștig constă în majorarea valorii reale a marjei de profit, în sensul diferenței dintre
dobânda achitată de reclamant și dobânda achitată de bancă pentru creditele contractate de bancă de
pe piața inter-bancară. Or, este evident că această creștere a marjei este mult inferioară pierderilor pe
care banca le-ar suferi dacă ar fi nevoită să suporte practic jumătate din diferența de curs valutar față
de momentul încheierii contractului.
Rezultă din aceasta că adaptarea contractului de credit, în temeiul teoriei impreviziunii, în
sensul dispus de instanța de apel, nu este temeinică şi legală, deoarece aceasta ar contraveni chiar
scopului impreviziunii de reechilibrare a contractului, prin dezechilibrarea acestuia în mod
semnificativ în raport cu pierderile pe care le-ar suferi împrumutătorul. În aceste condiții, având în
vedere că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, contractul de credit nu
poate fi adaptat pentru acest temei juridic.
Prin întâmpinarea depusă la 9 august 2021, recurentul-reclamant a solicitat respingerea
recursului pârâtei.
La 20 august 2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin poştă electronică, solicitând, în
esenţă, respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra
Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493
alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune
Prin încheierea din 1 februarie 2022 au fost admise în principiu recursurile declarate de
reclamantul A. şi de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate
de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a
fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului formulat de reclamant.
I. Înalta Curte, analizând recursul reclamantului în limitele controlului de legalitate, în
conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., a reținut următoarele:
Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ. se reţine că instanţele au obligaţia
de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art.
488 C.proc.civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită operează sancţiunea nulităţii, sancţiune
care intervine nu doar atunci când motivele lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării
necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sensul procedural, a recursului, ca
în speţă.
Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul şi condiţiile
prevăzute de lege pentru motivele expres şi limitativ reglementate de art. 488 C.proc.civ.
794
Recurentul-reclamant invocă formal dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., dar nu îşi
grupează criticile aşa încât să dezvolte argumente circumscrise acestor dispoziţii de strictă
interpretare.
Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele
de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele
reţinute de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul
judiciar de către instanţa de recurs.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume
imputate instanţei şi încadrarea lor pe motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488
C.proc.civ.
În motivarea căii extraordinare de atac examinate, reclamantul nu face decât să îşi prezinte
nemulţumirea faţă de soluţia şi considerentele instanţei, fiind prezentate încă o dată argumentele
expuse în apel, fără a se preciza în ce ar consta regula de drept încălcată.
Simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor
expuse în cererea de apel în legătură cu capetele de cerere respinse ori admise parţial nu răspund
exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie
determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de
fond, şi nu a hotărârii pronunţate în apel.
Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel recurentul tinde să
obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de
jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput
memoriul de recurs al reclamantului.
Tocmai de aceea motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este
constituit de decizia instanţei de prim control judiciar, şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata
din instanţa de prim control judiciar devolutiv.
Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. şi cum în cauză nu pot fi reţinute nici
motive de ordine publică, Înalta Curte a constatat nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art.
248 şi art. 489 alin. (2) C.proc.civ.
II. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de pârâtă şi a
dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte a reţinut că recursul este fondat, fiind admis
pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., privind aplicarea greşită şi încălcarea de către instanţa de apel, în soluţionarea apelului
reclamantului, a art. 969, art. 1584 şi a art. 1578 C.civ., privind forţa obligatorie a contractului,
obligaţiile împrumutatului, precum şi principiul nominalismului, întrucât soluţia de adaptare a
contractului de credit încheiat de părţile în litigiu nu constituie o justă aplicare a principiului bunei-
credinţe în raporturile contractuale, fiind de natură să afecteze echilibrul contractual, critici care sunt
întemeiate.
Cu privire la cadrul judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, prin decizia criticată, a
admis în parte acţiunea şi a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar încheiat între reclamant şi
pârâtă, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul acestuia, începând cu data
introducerii acţiunii se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la
momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării, fiind obligată pârâta şi la restituirea către
reclamant a diferenţei dintre sumele achitate de la introducerea acţiunii şi până la rămânerea
definitivă a hotărârii, la un curs diferit de cel stabilit de instanţa de apel.
795
Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia prin invocarea dispoziţiilor art. 969 - 970 C.civ. de
la 1864, integrate în considerentele Deciziei CCR nr. 623/2016 referitoare la principiul
nominalismului monetar şi teoria impreviziunii, reluate şi dezvoltate în decizia CCR nr. 62/2017 în
soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea O.U.G. nr.
50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Înalta Curte reţine că înlocuirea echilibrului formal cu unul real, de natură să restabilească
egalitatea dintre drepturile şi obligaţiile părţilor reprezintă obiectul şi finalitatea art. 6 alin. (1) din
Directiva 93/13, instanţa naţională fiind îndreptăţită să aplice dispoziţiile complementare, situate în
afara dreptului consumatorului, în vederea ajungerii la un echilibru al intereselor părţilor prin
ajustarea contractului în interesul consumatorului, în temeiul dispoziţiilor de drept comun.
De asemenea, o situaţie de impreviziune care să fundamenteze adaptarea contractului, în ce
priveşte clauza referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost contractat creditul, este
necesar să constituie un element exterior contractului de credit, care să dezechilibreze prestaţiile
părţilor, a cărui amploare să nu fi fost prevăzută, fiind urmarea unor evenimente exterioare,
necontrolabile şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia.
Totodată, o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de
impreviziune contractuală, dacă prezintă o situaţie continuă şi are o anumită constanţă în timp, care
să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult
prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante.
Impreviziunea fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale şi, în egală
măsură, o limită a întinderii obligativităţii contractului, fiind o excepţie de la principiul „pacta sunt
servanda”, instanţa de apel era chemată să valorifice principiile bunei-credinţe şi echităţii în
interpretarea şi executarea contractului de către părţile în litigiu, coordonate care nu se regăsesc decât
formal în analiza instanţei, prin decizia criticată.
Instanţa de apel a motivat că faţă de data încheierii contractului (16 mai 2008),
hipervalorizarea valutei creditului (CHF) persistă din anul 2012 şi constituie un caz de impreviziune,
constatare care nu este însoţită de o argumentare corespunzătoare privind abaterea de la obişnuitul
unor fluctuaţii valutare, necesară pentru evitarea arbitrariului, referirile concrete din considerentele
deciziei recurate având în vedere repere temporale diferite, respectiv 17 august 2016 (data
introducerii acţiunii), 30 octombrie 2019 (data pronunţării sentinţei) şi 10 ianuarie 2020 (data cererii
de apel).
Pe de altă parte, din perspectiva art. 969, art. 1584 şi art. 1578 C.civ. de la 1864 la care se
raportează recurenta, încheierea contractului de credit în monedă străină implică un risc valutar ce
are valenţe obiective în contractele încheiate pe perioade mai lungi de timp, cum este şi cazul
contractului de credit în speţă, fluctuaţia cursului valutar putându-se ivi după un anumit interval
temporal, formând un risc inerent contractului.
În acest context, doar riscul valutar de o anume consistenţă care nu a putut face obiectul, în
concret, al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de
prevedere a acestora, în registrul riscului supraadăugat, poate justifica adaptarea contractului prin
intervenţia instanţei.
În această privinţă, dispoziţiile legale incidente din Codul civil de la 1864 nu instituie criterii
de impreviziune ori prezumţii plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit.
Instanţa de apel nu operează, însă, această distincţie decât la nivel teoretic, în schimb, fără a-
şi respecta propriile raţionamente, adaptarea contractului de credit ipotecar este dispusă printr-o
formulă de calcul care nu are ca punct de reper iniţial, pentru echilibrarea prestaţiilor, cursul valutar
de la data intervenirii riscului supraadăugat evaluat de instanţă la nivelul anului 2012, ci chiar de la
momentul încheierii contractului (16 mai 2008).
796
Este de subliniat că, fixându-se cadrul procesual al judecăţii în calea devolutivă de atac, se
reţine că acţiunea reclamantului privea stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii
contractului, ceea ce - motivează instanţa de apel - ar determina, de altfel, un nou dezechilibru
contractual, de această dată în defavoarea băncii, motive care intră în contradicţie logică cu soluţia
adoptată.
Înalta Curte recunoaşte principial posibilitatea instanţei de a da o calificare juridică actelor şi
faptelor deduse judecăţii, atunci când părţile le oferă încadrări eronate în drept, operaţiune care
trebuie să rămână, întotdeauna, subsumată voinţei declarate a reclamantului şi de care instanţa de
apel, prin soluţia pronunţată, s-a îndepărtat în mod nepermis, constatând că ar fi fost învestită cu
două acţiuni diferite, una în nulitate şi cealaltă în impreviziune.
Solicitările reclamantului din cererea de chemare în judecată şi cererea de apel reluate, de
altfel, şi prin cererea de recurs sunt lipsite de echivoc în privinţa finalităţii urmărite, respectiv a
îngheţării cursului valutar, care să producă efecte retroactiv, de la momentul încheierii contractului,
şi nu de la introducerea acţiunii, cum a dispus instanţa de apel.
Or, prima instanţă de control judiciar nu a respectat limitele învestirii sale, contrar normelor
de procedură instituite prin art. 478 alin. (3) C.proc.civ., denaturând cauza acţiunii, astfel cum a fost
concepută de reclamant şi cadrul judecăţii din perspectiva momentului de la care să opereze
adaptarea contractului şi, implicit, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment,
în cadrul controlului judiciar devolutiv.
Din perspectiva raţionamentelor dezvoltate în calea de atac devolutivă a reclamantului,
rezultă că aspectele invocate, având legătură cu evenimentele aprecierii valutare survenite pe
parcursul executării contractului încheiat cu pârâta nu puteau nicidecum valoriza scopul urmărit prin
cererea de chemare în judecată, de stabilizare a cursului valutar de la momentul încheierii convenţiei
de credit, neputând conduce subsecvent nici la recalcularea prestaţiilor, în temeiul impreviziunii, de
la data introducerii acţiunii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C.proc.civ., a
anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021,
pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a
admis recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o
nouă judecată, aceleiaşi instanţe, a apelului reclamantului, urmând a se da o calificare juridică exactă
actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamant şi a se statua în raport de limitele învestirii, cu
privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, cu luarea în considerare şi a
dezlegărilor din prezenta hotărâre, potrivit art. 501 alin. (1) C.proc.civ., stabilindu-se şi cheltuielile
de judecată.
VIII. Procedura insolvenței
47. Acţiune în revendicare mobiliară. Aplicarea art. 90 din Legea nr. 85/2006 în soluţionarea
acțiunii. Condiţii şi efecte
Legea nr. 85/2006, art. 76, art. 90
Potrivit dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 85/2006, „(1) Dacă un debitor deţine marfă în
calitate de consignatar sau orice alt bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii
introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor de către debitor ori a
respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să îşi
797
recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra
bunului. (2) Dacă la una dintre datele menţionate la alin. (1) marfa nu se află în posesia debitorului
şi el nu o poate recupera de la deţinătorul actual, proprietarul va fi îndreptăţit să aibă creanţa
înregistrată în tabelul de creanţe, cu valoarea pe care marfa o avea la acea dată. Dacă debitorul se
află în posesia mărfii la acea dată, dar a pierdut ulterior posesia, proprietarul poate cere ca
întreaga valoare a mărfii să fie înscrisă în tabelul de creanţe.”
Prin dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul a intenţionat să dea posibilitatea
proprietarului să extragă bunul său din masa activelor ce vor fi supuse valorificării sau lichidării în
interesul colectiv al creditorilor, cu condiţia ca proprietarul să acţioneze cu celeritate.
Astfel, în cazul în care debitorul deţine bunuri care aparţin altuia la data înregistrării cererii
introductive, proprietarul acestora poate formula cerere de chemare în judecată până la momentul
închiderii procedurii de insolvenţă a debitorului, fiind inadmisibilă acţiunea în revendicare
mobiliară formulată în temeiul dreptului comun, ulterior acestui moment.
Din dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006 rezultă că titularul de creanţe anterioare
deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea
termenului prevăzut de lege nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului
ulterior închiderii procedurii.
Ca urmare, în condiţiile în care proprietarul bunurilor nu a înţeles să uzeze de protecţia
oferită dreptului de proprietate în cadrul procedurii colective, în mod corect instanţa de apel a
considerat că autoarea căii de atac nu îşi mai poate valorifica acest drept după rămânerea definitivă
a sentinţei de închidere a procedurii, indiferent de modalitatea în care aceasta s-a finalizat.
Prin cererea înregistrată la 6 martie 2018 pe rolul Tribunalului Prahova, Secţia a II-a civilă,
de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/105/2018, reclamanta Compania Naţională A. S.A. a
solicitat pe calea acţiunii în revendicare mobiliară, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., obligarea
pârâtei la restituirea următoarelor bunuri mobile, proprietatea reclamantei: ferme, pane, stâlpi, în
cantitate de 102,02 tone; pereţi frontoane în cantitate de 9.519,00 kg; confecţii metalice aparente în
cantitate de 2.700 kg; panouri pereţi tristrat în suprafaţă de 1.012,00 mp; accesorii panouri în
suprafaţă de 1.012,00 mp; panouri învelitoare în suprafaţă de 449,40 mp; bunuri mobile în valoare de
610.320,36 lei, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563, art. 865, art.
2502 C.civ. și ale O.U.G. nr. 34/2006.
La 16 martie 2018, reclamanta a depus cerere completatoare şi modificatoare a acţiunii prin
care a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 610.320,36 lei.
Pârâta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de
chemare în judecată şi excepţia conexităţii la dosarul nr. x/3/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel
Ploieşti.
La 22 mai 2018, reclamanta a indicat ca temei al cererii de chemare în judecată dispoziţiile
art. 965, art. 970, art. 985, art. 1073 şi art. 1320 C.civ.
Prin încheierea de şedinţă din 13 septembrie 2018, Tribunalul Prahova, Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, a constatat că excepţia conexităţii a rămas fără obiect şi a prorogat
discutarea excepţiei insuficientei timbrări, care a rămas fără obiect, faţă de achitarea de către
reclamantă a suplimentului de taxă de timbru.
La termenul de la 4 iunie 2019, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în
revendicare mobiliară.
798
Prin sentinţa civilă nr. 1181 din 16 septembrie 2019, Tribunalul Prahova, Secţia a II-a civilă,
de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare
mobiliară şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.
Reclamanta Compania Naţională A. S.A. a declarat apel împotriva sentinței pronunțate.
Dosarul a fost înregistrat iniţial pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia de contencios
administrativ şi fiscal şi, ulterior, înaintat Secţiei a II-a civile a aceleiaşi instanţe pe rolul căreia a fost
înregistrat sub nr. x/105/2018*.
Prin decizia nr. 35 din 21 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, a
respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Naţională A. S.A.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Compania Naţională A. S.A., solicitând instanței să
admită calea de atac formulată, să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare
instanţei de fond.
Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:
Recurenta-reclamantă apreciază că pentru soluţionarea cauzei este esenţial ca instanţa să
reţină natura fondurilor publice ca sursă de plata a bunurilor revendicate. De asemenea, arată că în
mod greşit a fost reţinut ca temei de drept art. 90 din Legea nr. 85/2006 deşi recurenta-reclamantă a
indicat în cererea precizatoare dispoziţiile art. 965, art. 985, art. 1073 şi ale art. 1320 C.civ. pentru a
fundamenta o acţiune în revendicare pe drept comun.
Autoarea căii de atac afirmă că prevederile art. 90 ar fi trebuit coroborate cu cele ale art. 36 şi
ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 şi că, în mod greşit, a reţinut instanţa că partea ar fi trebuit să
uzeze de acţiunea mobiliară specială până la data închiderii procedurii insolvenţei. Mai arată că este
incontestabilă calitatea sa de proprietar al bunurilor mobile în discuţie.
Într-o altă critică se arată că art. 90 ar fi fost aplicabil în cazul în care ar fi existat un contract
de consignaţie, şi nu un proces-verbal de custodie, cum este cazul în speţă. Se mai arată că dreptul de
a formula acţiunea în revendicare este imprescriptibil şi că acţiunea este întemeiată.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.
Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C.proc.civ., s-a dispus întocmirea raportului de
către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.
Prin încheierea din 31 martie 2021 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra
admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C.proc.civ.
Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.
Prin încheierea din 29 septembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de
recurenta-reclamantă Compania Naţională A. S.A. împotriva deciziei nr. 35 din 21 ianuarie 2020 și
s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 17 noiembrie 2021, în şedinţă publică.
La termenul de la 17 noiembrie 2021 judecata recursului a fost amânată pentru
imposibilitatea de prezentare a apărătorului intimatei-pârâte, acordându-se termen la 2 februarie
2022.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile
formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut
următoarele:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. vizează încălcarea normelor
de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea
normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.
Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa
de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în
799
sensul că acest text de lege este străin situaţiei de fapt întrucât această normă materială este incidentă
şi a fost corect aplicată.
Înalta Curte reţine că în mod corect a statuat curtea de apel că recurenta-reclamantă a învestit
instanţa cu o acţiune în revendicare mobiliară, solicitând restituirea unor bunuri mobile, şi şi-a
întemeiat cererea de chemare în judecată, între altele, pe dispoziţiile din Codul civil care vizează
acţiunea în revendicare.
Stabilind situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că la 13 ianuarie 2011 a fost deschisă
procedura insolvenţei împotriva intimatei-pârâte, iar recurenta-reclamantă a depus cerere de înscriere
în tabelul preliminar al creanţelor, cerere care a fost respinsă în mod definitiv ca tardivă prin decizia
nr. 537 din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti. Raporturile juridice în temeiul cărora recurenta
solicită restituirea bunurilor mobile s-au născut în anul 2009, anterior deschiderii procedurii
insolvenţei.
Conform art. 90 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, „Dacă un debitor deţine marfă în calitate de
consignatar sau orice alt bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării
termenului pentru contestarea cererii creditorilor de către debitor ori a respingerii contestaţiei
debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să îşi recupereze bunul, în afară de
cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului.” Alin. 2 al aceluiași articol
reglementează posibilitatea proprietarului mărfii de a se înscrie în tabelul de creanţe fie cu valoarea
pe care marfa o avea la una dintre datele menţionate la alin. 1 dacă marfa se află în posesia
debitorului, fie cu întreaga valoare a mărfii, dacă debitorul nu se află în posesia mărfii.
Astfel, legiuitorul a intenţionat să dea posibilitatea proprietarului să extragă bunul său din
masa activelor ce vor fi supuse valorificării sau lichidării în interesul colectiv al creditorilor, cu
condiţia ca proprietarul să acţioneze cu celeritate.
Instanţa supremă va înlătura criticile prin care autoarea căii de atac arată că nu sunt aplicabile
prevederile art. 90 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 în sensul că în cauză nu este vorba de un contract de
consignaţie, ci de un proces verbal de custodie, deoarece în mod corect instanţa de apel a reţinut că
este aplicabilă teza referitoare la deţinerea de către debitor a unor bunuri care aparţin altuia la data
înregistrării cererii introductive pentru recuperarea cărora recurenta-reclamantă în calitate de
proprietar avea la îndemână soluţia oferită de prevederile speciale din materia insolvenţei.
Astfel cum s-a reţinut în doctrină, acţiunea în revendicare a fost adaptată imperativelor
procedurii insolvenţei prin stabilirea unui termen de exercitare a acţiunii pe durata desfăşurării
procedurii de insolvenţă, cel mai târziu până la data închiderii procedurii. Procedura insolvenţei
intimatei-pârâte a fost închisă prin decizia nr. 1556 din 18 octombrie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti,
iar recurenta-reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar
ulterior acestui moment, la 6 martie 2018, fără a ţine cont de limitarea temporală impusă de
specificitatea procedurii concursuale şi colective prevăzute de Legea nr. 85/2006.
Nu vor fi reţinute nici criticile prin care recurenta susţine că este îndreptăţită să formuleze
acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun faţă de faptul că intimata-pârâtă a fost reintegrată
în circuitul economic întrucât dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2006 prevalează faţă de dispoziţiile
generale ale Codului civil în materia acţiunii în revendicare, în temeiul principiului specialia
generalibus derogant, nefiind necesară înlăturarea expresă de la aplicare a legii generale, prin
dispoziţii incluse în legea specială. Mai mult decât atât, nu rezultă din textul de lege că în urma
reactivării societăţii care a fost în insolvenţă, proprietarul bunurilor poate solicita restituirea acestora
pe calea dreptului comun. Din dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 85/2006 rezultă că titularul de creanţe
anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea
termenului prevăzut de lege nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului ulterior
închiderii procedurii. Ca urmare, faţă de faptul că recurenta nu a înţeles să uzeze de protecţia oferită
dreptului de proprietate în cadrul procedurii colective, în mod corect instanţa de apel a considerat că
800
autoarea căii de atac nu îşi mai poate valorifica acest drept după rămânerea definitivă a sentinţei de
închidere a procedurii, indiferent de modalitatea în care aceasta s-a finalizat.
Înalta Curte nu va avea în vedere afirmaţiile prin care recurenta arată că instanţa de apel nu a
avut în vedere că bunurile revendicate au fost achitate din fonduri publice întrucât acestea nu
reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., Înalta Curte de
Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania
Naţională A. S.A. împotriva deciziei nr. 35 din 21 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel
Ploieşti, Secţia a II-a civilă.
Notă: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de 27
iunie 2014.
48. Acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de ipotecă formulată pe calea
dreptului comun împotriva unei societăți în insolvență. Condiții și efecte în raport cu
interpretarea sintagmei ,,procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii
insolvenţei”

C.civ., art. 1179 alin. (1) pct. 4, art. 1238 alin. (2)
Legea nr. 85/2014, art. 45 alin. (2), art. 118
Acțiunea creditorului, îndreptată împotriva unei societăţi debitoare în insolvenţă şi a unui

cocreditor garantat al acesteia din urmă, în scopul înlăturării cauzei de preferinţă a acestuia prin
anularea ipotecii şi reîntoarcerii bunurilor imobile ipotecate în gajul general al debitoarei, motivat
de o pretinsă cauză ilicită a contractului de ipotecă, se circumscrie sintagmei „procesele şi cererile
de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” statuată de prevederile speciale şi derogatorii
ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care conferă judecătorului-sindic atribuţii exclusive în
cadrul procedurii egalitare, concursuale şi colective a insolvenţei, în scopul declarat al acoperirii
pasivului debitorului, scop pentru garantarea căruia legiuitorul a prevăzut şi limitări ale drepturilor
creditorilor de a finaliza - începând cu data deschiderii procedurii - demersuri judiciare sau
extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi
securităţii procedurii, prin suprimarea caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în
natura unitară a acesteia.
Prin urmare, este corect raţionamentul instanței vizând necesitatea şi obligativitatea
supunerii acestui demers controlului exercitat de către judecătorul-sindic desemnat în procedura
insolvenţei deschisă împotriva pârâtei debitoare, singurul context care, în împrejurările date, ar fi
legitimat interesul reclamantului, în calitatea sa de creditor îndreptăţit să participe la procedura
specială, de a acţiona, în limitele prevăzute de art. 118 din Legea nr. 85/2014.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 294 din 9 februarie 2022
Prin cererea adresată Tribunalului Timiş, Secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin
Societăţile Profesionale de Insolvenţă B. S.P.R.L. şi C. S.P.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii D. şi
S.C. E. S.R.L. (fosta S.C. F. SRL) prin administrator judiciar consorțiul format din Societatea
Profesională de Insolvenţă G. I.P.U.R.L. şi Cabinet Individual de Insolvenţă H., solicitând instanţei
801
ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă
autentificat sub nr. 814/01.09.2015 de B.N.P. I., încheiat între pârâţii D., în calitate de creditor şi S.C.
E. S.R.L., în calitate de debitor, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 479/22.07.2020, Tribunalul Timiș, Secţia a II-a civilă, a admis
excepţia lipsei interesului în promovarea acţiunii şi a respins acţiunea ca lipsită de interes.
Prin decizia civilă nr. 29/A/18.01.2021, Curtea de Apel Timişoara, Secția a II-a civilă, a
respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea
cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.
În motivare, reclamanta-recurentă a arătat că înţelege să aducă critici de nelegalitate deciziei
recurate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ.
Astfel, subsumat motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.,
reclamanta-recurentă a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancţiunea nulităţii deciziei pronunţate, în condiţiile în care, deşi a fost învestită cu critici
vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes, pe care le-a găsit întemeiate, a
procedat în cele din urmă la respingerea apelului, cu o motivare care se circumscrie excepţiei de
inadmisibilitate a acţiunii.
Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
reclamanta-recurentă a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material
reprezentate de dispoziţiile art. 1179 alin. 1 pct. 4 şi ale art. 1238 alin. 2 C.civ., pe care şi-a întemeiat
acţiunea, în considerarea cărora neîndeplinirea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unui contract
atrage în mod necesar sancţiunea nulităţii acestuia. Or, instanţa de prim control judiciar a conchis în
mod greşit şi nelegal în sensul că nu are deschisă calea dreptului comun, întemeiată pe dispoziţiile
anterior citate, în condiţiile în care putea cere protecţia legii-cadru în materia insolvenţei, ale cărei
prevederi sunt speciale şi derogatorii; prin urmare, obligativitatea acestora s-ar fi impus în cauză de o
manieră imperativă.
Recursul este nefondat.
Cu referire la prima critică de nelegalitate invocată de recurentă şi circumscrisă motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii se referă
la încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum
aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.
Din examinarea argumentelor invocate în susţinerea acestei critici de nelegalitate, reiese că
recurenta reproşează instanţei de apel faptul că, practic, aceasta şi-a depăşit limitele învestirii,
concluzionând, pe de o parte, în sensul existenţei interesului său în promovarea demersului judiciar
pe calea dreptului comun, iar, pe de altă parte, în sensul incidenţei în cauză a excepţiei
inadmisibilităţii acestui demers, însă pentru aceleaşi considerente reţinute de prima instanţă în
justificarea soluţiei de respingere a acţiunii pentru lipsa interesului, împrejurare de natură a pune în
discuţie incidenţa prevederilor imperative ale art. 9 alin. 2 C.proc.civ., care consacră principiul
disponibilităţii părţilor în procesul civil, pe cele ale art. 22 alin. 6 din acelaşi act normativ, referitoare
la obligaţia instanţei de a se pronunţa în limitele învestirii, precum şi pe cele ale art. 477-478
C.proc.civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, a căror încălcare atrage sancţiunea
nulităţii.
Înalta Curte constată că analiza acestei prime critici de nelegalitate nu poate fi realizată decât
în corelaţie cu cea de-a doua critică circumscrisă art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., vizând, în esenţă,
necercetarea de către instanţe a fondului cauzei deduse judecăţii, respectiv a nulităţii contractului de
ipotecă în discuţie dedusă din cauza ilicită a acestuia, faţă de prevederile art. 1179 alin. 1 pct. 4 şi ale
art. 1238 alin. 2 C.civ.
802
Din această perspectivă, prin raportare la actele dosarului, analiza instanţei de recurs relevă
faptul că în mod just şi deliberat curtea de apel nu a procedat la soluţionarea pe fond a pretenţiei
deduse judecăţii de către reclamanta-recurentă, în condiţiile reţinerii temeiniciei incidenţei în cauză a
excepţiei lipsei de interes a acesteia în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii contractului pe
calea dreptului comun. Cu alte cuvinte, prevederile de drept substanţial ale art. 1179 alin. 1 pct. 4 şi
ale art. 1238 alin. 2 C.civ., invocate de reclamanta-recurentă ca temei de drept al actualului demers
judiciar, nu au fost încălcate sau aplicate greşit, în sensul avut în vedere de legiuitor în art. 488 alin. 1
pct. 8 C.proc.civ., ci acestea au rămas neaplicate, neanalizate în contextul în care conturau un cadru
procesual general, de drept comun, de natură să determine caracterul nelegitim al interesului de a
acţiona al titularului acţiunii.
Aceasta deoarece prezentul demers al reclamantei-recurente, în calitate de creditor, este
îndreptat împotriva unei societăţi debitoare în insolvenţă şi a unui cocreditor garantat al acesteia din
urmă, în scopul înlăturării cauzei de preferinţă a acestuia prin anularea ipotecii şi reîntoarcerii
bunurilor imobile ipotecate în gajul general al debitoarei, motivat de o pretinsă cauză ilicită a
contractului de ipotecă.
Este în afara oricăror ambivalenţe faptul că un astfel de demers se circumscrie sintagmei
„procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” statuată de prevederile
speciale şi derogatorii ale art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă, care conferă judecătorului-sindic atribuţii exclusive în cadrul procedurii
egalitare, concursuale şi colective a insolvenţei, în scopul declarat al acoperirii pasivului debitorului,
scop pentru garantarea căruia legiuitorul a prevăzut şi limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza
- începând cu data deschiderii procedurii - demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură
a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii, prin suprimarea
caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în natura unitară a acesteia.
Altfel spus, în mod just a apreciat instanţa de apel corectitudinea raţionamentului vizând
necesitatea şi obligativitatea supunerii prezentului demers controlului exercitat de către judecătorul-
sindic desemnat în procedura insolvenţei deschisă împotriva pârâtei-intimate, singurul context care,
în împrejurările date, ar fi legitimat interesul reclamantei-recurente, în calitatea sa de creditor
îndreptăţit să participe la procedura specială, de a acţiona, în limitele prevăzute de art. 118 din Legea
nr. 85/2014.
Împrejurarea că argumentele aduse în susţinerea excepţiei lipsei de interes al reclamantei
sprijină deopotrivă şi pe cea de inadmisibilitate a prezentului demers (reţinută de instanţa de apel în
justificarea soluţiei de neschimbare a hotărârii primei instanţe), este confirmată şi în instanţa de
recurs, nelegitimitatea interesului de a acţiona consolidându-se prin prisma efectului pozitiv al
lucrului judecat dedus din sentinţa civilă nr. 387 din 17 martie 2016 a Tribunalului Timiş, Secţia a II-
a civilă (dosar nr. x/30/2015/a8), rămasă definitivă prin decizia nr. 676/A din 21 septembrie 2016 a
Curţii de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, prin care s-a respins contestaţia aceleiaşi creditoare la
tabelul preliminar de creanţe al debitoarei, cadru procesual în care invocase aceeaşi cauză ilicită a
contractului de ipotecă şi nelegalitatea cauzei de preferinţă a creditorului D., între cele două litigii
existând, indubitabil, o identitate de materie litigioasă.
Apărarea reclamantei-recurente în sensul că, faţă de conţinutul reglementărilor speciale, nu ar
fi avut deschisă personal calea promovării acţiunii în baza Legii nr. 85/2014, astfel încât prin soluţia
pronunţată i se îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie garantat constituţional, nu poate fi primită
deoarece, pe de o parte, legea specială oferă suficiente garanţii participanţilor la procedură,
impunând totodată acestora respectarea unor condiţii strict prevăzute, particulare, iar, pe de altă
parte, principiul liberului acces la justiţie condiţionează dreptul oricărei persoane de a se adresa
instanţelor pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale, de caracterul legitim al acestora,
803
legiuitorului revenindu-i prerogativa exclusivă în reglementarea prevederilor legale procesuale de
drept comun, precum şi a celor derogatorii, deopotrivă.
Faţă de cele ce preced, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin
prisma criticilor invocate, recursul a fost respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ.
49. Acţiune în constatarea nulităţii unor contracte încheiate de debitorul insolvent anterior
deschiderii procedurii insolvenţei, pentru pretinsa încălcare a principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Condiţii de admisibilitate
Legea nr. 85/2006, art. 6 alin. (1), art. 11 alin. (2), art. 36,
art. 64 alin. (4)-(5), art. 73, art. 75, art. 128
Decretul nr. 31/1954, art. 34 alin. (1)-(2)
Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii

insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile
dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind
controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea
procedurii concursuale.
Pentru a determina competența judecătorului-sindic ori a altei instanțe (de drept comun)
trebuie stabilit dacă o acțiune care implică debitorul aflat în procedura de insolvență, prin obiectul
și temeiul ei juridic, poate fi calificată ca fiind un proces sau o cerere de natură judiciară aferentă
procedurii insolvenței.
Astfel, în cazul în care prin cererea de chemare în judecată se invocă nulitatea contractului
de credit, respectiv a celui de ipotecă, fiind prezentate doar argumente care pun în discuție
respectarea principiului specialității capacităţii de folosinţă, instituit de art. 34 alin. (1) din Decretul
nr. 31/1954, a cărui nesocotire este nulitatea absolută expresă, conform alin. (2) al aceluiaşi articol,
fără a fi invocat vreun motiv de nulitate fundamentat pe încălcarea prevederilor Legii insolvenţei,
este fără îndoială că cererea are natura unui litigiu în materia nulităţii actelor juridice civile, iar nu
a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului-sindic.
În concluzie, de vreme ce acțiunea în constatarea nulității unor acte juridice civile încheiate
de debitorul insolvent anterior deschiderii procedurii insolvenţei, pentru pretinsa încălcare a
principiului specialității capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, instituit de art. 34 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954, cerere promovată de un terț care deţine şi calitatea de creditor în procedură,
nu decurge în mod direct din administrarea procedurii insolvenţei și nu se află în strânsă legătură
cu o procedură de lichidare de bunuri, neidentificându-se nicio strânsă legătură între acțiunea în
justiție și procedura de executare colectivă, este lipsit de relevanţă juridică, sub aspectul instanţei
competente, că o eventuală soluţie de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte
ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul definitiv consolidat.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1939 din 6 octombrie 2022
Prin decizia civilă nr. 3 din 2 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/118/2020*, Curtea
de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a admis
apelul declarat de reclamanta S.C.A. A. împotriva sentinţei civile nr. 254/24.02.2021 pronunţate de
Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/118/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Societatea B.
S.R.L., prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., Banca D. S.A., prin Sucursala Constanţa, E. şi intimata-
804
intervenientă F. S.R.L., în calitate de cesionar în drepturi al Băncii D. S.A., şi a dispus anularea
hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că actele a căror nulitate
se solicită a fi constatată au fost încheiate de administratorul Societăţii B. S.R.L. fără a avea un
mandat dat de adunarea generală a asociaţilor, fiind încălcat principiul specializării capacităţii de
folosinţă, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, sancţiunea, conform alin. 2 al aceluiaşi
articol, fiind nulitatea absolută expresă.
Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă considerând că cererea se circumscrie
dispoziţiilor art. 73 şi 75 din Legea nr. 85/2006, adică contestaţie la tabel, pe care orice creditor o
poate formula cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul/lichidatorul
judiciar în tabelul de creanţe, competenţa de soluţionare aparţinând exclusiv judecătorului-sindic.
Sub acest aspect sentinţa tribunalului nu are caracter legal.
Formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic poate fi făcută pe
calea dreptului comun chiar dacă o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte
ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul obligaţiilor debitoarei. Decizia HP
nr. 42/2021 a I.C.C.J., la care a făcut referire banca pârâtă şi prin care s-a reţinut că, „În interpretarea
art. 123 din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare
succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului
comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul
debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei
proceduri”, nu se aplică în cazul de faţă.
Această decizie priveşte dispoziţii ale Legii nr. 85/2014 şi situaţia rezilierii unor contracte
menţinute de administratorul judiciar conform procedurii instituite de art. 123 din acest act normativ.
În situaţia de faţă ne aflăm în ipoteza unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui
contract de credit, respectiv de ipotecă, acţiune formulată de un creditor pe calea dreptului comun,
după deschiderea procedurii insolvenţei sub imperiul Legii nr. 85/2006. O acţiune în constatarea
nulităţii absolute parţiale a unui contract de credit şi a unui contract de ipotecă nu reprezintă o
chestiune indisolubil legată de procedura insolvenţei, de natură a putea fi formulată doar sub
imperiul Legii insolvenţei, în condiţiile sau termenele instituite de această lege.
Reclamanta invocă nulitatea contractelor pentru nerespectarea principiului specializării
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care a încheiat actele şi invocă expres dispoziţiile art. 34
alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, context în care demersul judiciar este unul admisibil pe calea
dreptului comun.
Nu se pot reţine nici dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, prezenta acţiune nefiind una în
realizarea vreunei creanţe asupra debitorului aflat în insolvenţă, ci este o acţiune în constatarea
nulităţii absolute prin care reclamanta tinde să obţină lipsirea de efecte a contractului de credit,
respectiv de ipotecă, prin care societatea debitoare a garantat executarea unei obligaţii asumate de o
persoană fizică prin instituirea unui drept de ipotecă asupra unui imobil din patrimoniul său. Aflarea
societăţii pârâte în procedura insolvenţei nu înseamnă că nicio acţiune nu mai poate fi iniţiată
împotriva acesteia decât sub imperiul Legii insolvenţei, părţile având în continuare la îndemână
posibilitatea formulării unor acţiuni pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtă Banca D. S.A., respectiv intervenienta F.
S.R.L.
Recurenta-pârâtă, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a solicitat
casarea deciziei atacate şi modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii apelului reclamantei-
intimate S.C.A. A., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (a
normelor de drept material).
805
Astfel, în mod greşit s-a reţinut că acţiunea având ca obiect nulitatea parţială a contractului de
credit nr. 469/25.07.2008, în ceea ce priveşte clauzele prin care debitoarea Societatea B. S.R.L. a
garantat creditul acordat împrumutatului E., respectiv nulitatea absolută a contractului de ipotecă nr.
469/IPO/01/25.07.2008 privind instituirea ipotecii în valoare de 180.000 euro în favoarea creditoarei
Banca D. S.A. asupra imobilului sediu administrativ P+1E, înscris în CF nr. 20250 Constanţa, ar fi
admisibilă pe calea dreptului comun, deşi reclamanta-intimată nu este parte în contractele a căror
nulitate o solicită, iar interesul său procesual în ceea ce priveşte anularea este justificat exclusiv de
calitatea de creditor chirografar în cadrul dosarului de insolvenţă nr. x/118/2013 al Tribunalului
Constanţa, pentru suma de 16.195,90 lei, înscrisă în tabelul definitiv consolidat.
În aceste condiţii, în raport de interesul procesual urmărit, acţiunea reclamantei are ca obiect
contestarea unei creanţe din tabelul definitiv consolidat al debitoarei Societatea B. S.R.L, respectiv
înlăturarea creanţei intimatei-interveniente F. S.R.L., în sumă de 529.074,56 lei, în caz contrar
acţiunea fiind lipsită practic în mod raţional de un interes procesual licit.
De aceea, instanţa de apel trebuia să menţină ca validă excepţia inadmisibilităţii, intimata-
reclamantă având calitatea de creditor chirografar înscris în tabelul de creanţe al debitoarei
Societatea B. S.R.L., aflată în procedura insolvenţei, acţiunea în nulitate necircumscriindu-se
dispoziţiilor procedurale de drept comun determinate de Codul de procedură civilă atâta vreme cât
pârâta, parte contractantă, se află în insolvenţă. Din contră, cererea se circumscrie prevederilor art.
73, respectiv art. 75 din Legea nr. 85/2006, adică contestaţie la tabelul de creanţe, pe care orice
creditor o poate formula cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de
administratorul/lichidatorul judiciar pe tabel. Prin urmare, în cadrul procedurii insolvenţei reclamanta
avea posibilitatea de a formula contestaţie faţă de înscrierea în tabelul de creanţe a creditorului iniţial
- intimata Banca D. S.A. - cu o creanţă privilegiată născută din cele două contracte, cauza juridică
invocată fiind nulitatea acestor acte, iar competenţa de soluţionare aparţine judecătorului-sindic.
Acest lucru este întărit şi de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, fapt ce confirmă încă o
dată calea procedurală greşit aleasă de reclamantă în condiţiile în care prima pârâtă chemată în
judecată este însăşi intimata falită.
Recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit şi fără o bază legală a reţinut faptul că
formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic poate fi făcută pe calea
dreptului comun chiar dacă o eventuală admitere a acţiunii ar avea efecte ulterior asupra ordinii de
preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul obligaţiilor debitoarei, altminteri ce rost ar mai avea
procedura prevăzută de art. 73 şi 75 din Legea nr. 85/2006 (cu titlu de practică judiciară invocă
sentinţa civilă nr. 139/30.03.2021 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.
444/08.07.2021 a Curţii de Apel Craiova). Mai mult, un răspuns edificator care ajută la interpretarea
corectă a legii a fost dat chiar de către instanţa supremă, prin decizia HP nr. 42/2021, în motivarea
recursului fiind redate paragrafele 100, 102 şi 106 alin. 2 şi 3 din considerente.
După cum se poate observa, demersul reclamantei-intimate are în vedere înlăturarea în mod
vădit din tabelul de creanţe al debitoarei intimate a creanţei F. S.R.L., în sumă de 529.074,56 lei, care
nici măcar nu a fost chemată în mod direct în judecată, având doar calitatea de intervenient forţat. În
aceste condiţii, litigiul nu poate fi decât în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic, după cum a
indicat şi instanţa supremă.
Prin recursul formulat intervenienta F. S.R.L. a solicitat, la rândul său, tot în temeiul art. 488
alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., casarea deciziei atacate, însă cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel
Constanţa şi modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta S.C.A.
A. împotriva sentinţei civile nr. 254/24.02.2021 a Tribunalului Constanţa.
În dezvoltarea motivului de casare a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că
acţiunea are ca obiect constatarea nulităţii contractului de credit/ipotecă, câtă vreme prin formularea
806
cererii intimata-reclamantă urmăreşte contestarea creanţei intervenientei, în valoare de 529.074,56
lei, înscrisă în tabelul definitiv consolidat al debitoarei Societatea B. S.R.L.
Prin urmare, acţiunea se circumscrie dispoziţiilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr.
85/2006, iar competenţa de soluţionare aparţine exclusiv judecătorului-sindic, contrar celor reţinute
de instanţa de apel. În cadrul procedurii insolvenţei reclamanta avea posibilitatea de a formula
contestaţie faţă de înscrierea în tabelul de creanţe a băncii cedente, respectiv a societăţii recurente,
însă aceasta nu a înţeles să uzeze de un asemenea drept, rezumându-se la a formula acţiunea de drept
comun.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că reclamanta nu este parte în contractele a
căror nulitate o solicită, iar interesul său procesual, în ceea ce priveşte anularea în instanţă, este
justificat exclusiv de calitatea sa de creditor chirografar în cadrul dosarului de insolvenţă.
Argumentele instanţei de fond care au stat la baza admiterii excepţiei inadmisibilităţii sunt întărite şi
de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii
absolute a unui act poate fi făcută pe calea dreptului comun chiar dacă o eventuală soluţie de
admitere ar avea efecte ulterior asupra ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul obligaţiilor
debitoarei, intervenienta invocând ca argument jurisprudenţial aceeaşi hotărâre judecătorească pe
care a invocat-o şi cealaltă parte recurentă, prevalându-se, totodată, şi de decizia HP nr. 42/2021 a
instanţei supreme.
Chiar dacă soluţia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este direct
aplicabilă speţei de faţă, situaţia prezintă similitudini care conduc la ideea că şi în acest caz - al
solicitării nulităţii unui contract de ipotecă/credit care a stat la baza declarării unei creanţe într-un
dosar de sindic - procedura de urmat este tot cea prevăzută de Legea insolvenţei, din acţiunea
reclamantei rezultând fără putere de tăgadă că aceasta urmăreşte înlăturarea în mod vădit a unei
creanţe din tabelul de creanţe al debitoarei.
Analizând recursurile declarate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu
dispozițiile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate,
pentru considerentele ce succed.
Cu titlu prealabil, se reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
invocat de ambele recurente, are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentele susţin, în esenţă, că hotărârea instanței de
apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, excepţia inadmisibilităţii fiind în mod greşit
respinsă, acţiunea în nulitate neîncadrându-se în dispoziţiile procedurale de drept comun determinate
de Codul de procedură civilă atâta vreme cât pârâta-intimată, parte contractantă, se află în procedura
insolvenţei. De fapt, cererea se circumscrie prevederilor art. 73, respectiv art. 75 din Legea nr.
85/2006, modificată, şi anume contestaţie la tabelul de creanţe, pe care orice creditor o poate formula
cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul/lichidatorul judiciar pe
tabel, iar competenţa de soluţionare aparţine exclusiv judecătorului-sindic.
În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în
cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., şi nu a celui indicat de
recurente, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele
referitoare la admisibilitatea acţiunii introductive, impunându-se calificarea corespunzătoare.
Aceasta, în considerarea faptului că inadmisibilitatea este o sancţiune care vizează exercitarea unei
modalităţi de exhibare a acţiunii civile prohibită, în mod expres sau implicit, de către o normă legală
imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiţii de validitate a căii procedurale aleasă de
parte, implicând contestarea dreptului părţii interesate de a sesiza instanţa.
807
Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material. Motivul arătat presupune că instanţa a recurs la texte de lege
(norme de drept substanţial) aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a
aplicat greşit.
În schimb, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 din cod, casarea unei hotărâri
se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancţiunea nulităţii. Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de
procedură, adică motivul de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea
nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a
căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Examinând cele două cereri de recurs din această perspectivă, Înalta Curte constată că acestea
nu sunt fondate.
În mod judicios instanţa de apel a reţinut că simplul fapt că faţă de societatea pârâtă se
derulează procedura de executare colectivă nu înseamnă că nicio acţiune nu mai poate fi formulată
împotriva acesteia decât sub imperiul Legii insolvenţei, părţile având în continuare la îndemână
posibilitatea promovării unor acţiuni pe calea dreptului comun.
Într-adevăr, art. 36 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că de la data deschiderii
procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare
silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Înalta Curte reține că reclamanta-intimată a chemat în judecată, în calitate de pârâţi,
Societatea B. S.R.L., Banca D. S.A. şi persoana fizică E., solicitând constatarea nulităţii parţiale a
contractului de credit nr. 469/25.07.2008, în ceea ce priveşte clauzele prin care Societatea B. S.R.L. a
garantat creditul acordat pârâtului E., constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă nr.
469/IPO/01/25.07.2008 privind instituirea ipotecii în valoare de 180.000 euro în favoarea creditoarei
Banca D. S.A. asupra imobilului sediu administrativ P+1E, înscris în CF nr. 20250 Constanţa,
precum şi radierea ipotecii şi a interdicţiilor înscrise în baza contractului de ipotecă mai sus
menţionat.
În primul rând, se impune a fi reţinut că actele juridice a căror nulitate se solicită a fi
constatată de către instanţa de judecată au fost încheiate de societatea debitoare anterior deschiderii
procedurii insolvenţei, care a avut loc prin sentinţa civilă nr. 2064 din 21 octombrie 2013 pronunţată
de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Constanţa în dosarul nr. x/118/2013. În prezent,
Societatea B. S.R.L. se află în faliment, potrivit încheierii nr. 1211 din 18 septembrie 2018 a
aceluiaşi tribunal.
În al doilea rând, trebuie relevat faptul că procedura insolvenţei, dar în special procedura
falimentului, este o procedură specială, caracterizată prin celeritate şi care are drept scop protejarea
patrimoniului debitorului şi reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice
frauduloase, urmărind, în acelaşi timp, valorificarea cu eficienţă sporită a activelor debitorului, în
vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanţelor creditorilor. Importanţa şi specificul
procedurii insolvenţei determină instituirea unor reguli de competenţă, care sunt diferite de cele ale
dreptului comun.
În acest sens, conform alin. 1 al art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, competenţa
exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-
sindic: „Toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia apelului prevăzut la art. 8, sunt de
competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului a
fost creată o secţie specială de insolvenţă sau un complet specializat de insolvenţă, acesteia/acestuia
îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege”.
808
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din acelaşi act normativ, atribuţiile judecătorului-sindic
sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi
la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. În schimb, atribuţiile
manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului,
dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, deciziile manageriale putând fi
controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.
Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței”
legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul
procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor,
operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii concursuale.
Soluţia aleasă de legiuitor este, pe de altă parte, şi restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic
nu are atribuţii în soluţionarea unor cereri ori acţiuni care exced procedurii insolvenţei, cum ar fi
acţiuni pentru realizarea unor creanţe, acţiuni în constatarea nulităţii unor acte juridice în temeiul
dreptului comun şi altele asemenea, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de dispoziţiile
Legii nr. 85/2006, modificată.
Astfel, odată ce intimata-reclamantă invocă nulitatea contractului de credit, respectiv a celui
de ipotecă, prezentând doar argumente care pun în discuție respectarea principiului specializării
capacităţii de folosinţă, instituit de art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, a cărui nesocotire este
nulitatea absolută expresă, conform alin. 2 al aceluiaşi articol, fără a invoca vreun motiv de nulitate
fundamentat pe încălcarea prevederilor Legii insolvenţei, este fără îndoială că cererea are natura unui
litigiu în materia nulităţii actelor juridice civile, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa
judecătorului-sindic.
În esenţă, pentru a determina competența judecătorului-sindic ori a altei instanțe (de drept
comun) trebuie stabilit dacă o acțiune care implică debitorul aflat în procedura de insolvență, prin
obiectul și temeiul ei juridic, poate fi calificată ca fiind un proces sau o cerere de natură judiciară
aferentă procedurii insolvenței.
Prin decizia nr. 42/2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei
supreme a statuat că, în interpretarea art. 123 alin. 1, 3 şi 9 din Legea nr. 85/2014, nu sunt admisibile
acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii
insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata
unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri.
Este real că această decizie obligatorie nu se aplică în mod direct litigiului de faţă, pentru că
aspectele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează altă situaţie - cea a rezilierii pe calea
dreptului comun a contractelor civile cu executare succesivă menţinute de practicianul în insolvenţă
pentru nerespectarea de către debitor a obligaţiilor constând în plata unor sume scadente anterior
declanşării proceduri concursuale -, însă soluţia de principiu, prin raportare la argumentele instanţei
supreme, poate fi avută în vedere, chiar dacă nu în sensul invocat prin cererile de recurs.
Astfel, în paragr. 106 şi 107 din motivare se arată că „Menţinerea contractului aflat în curs la
data deschiderii procedurii insolvenţei este opţiunea legiuitorului şi se încadrează în sfera
dispoziţiilor exprese invocate de instanţa de trimitere. Această menţinere este urmată în procedura
insolvenţei de evaluarea administratorului/lichidatorului judiciar, opţiunea acestuia în sensul
denunţării anumitor contracte putând fi supusă controlului, pe calea contestaţiei, în faţa
judecătorului-sindic, în aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, existând, aşadar,
acces la o instanţă şi, din acest punct de vedere, în condiţiile în care pentru creanţele neexecutate
anterior deschiderii procedurii există oricum un remediu, respectiv posibilitatea înscrierii la masa
credală. Orice nerespectare ulterioară de către debitor a obligaţiilor contractuale poate atrage
sancţiunile prevăzute de lege, inclusiv pe cele vizând rezilierea contractului. (...)
809
107. Examinarea reglementării supuse analizei prin solicitarea pronunţării unei hotărâri
prealabile a relevat faptul că o acţiune formulată pe calea dreptului comun în rezilierea unor
contracte cu executare succesivă menţinute de administratorul/lichidatorul judiciar ulterior
deschiderii procedurii insolvenţei pentru neplata prestaţiilor periodice anterioare acestui moment este
incompatibilă cu scopul urmărit de legiuitor, dar şi contravine măsurilor prevăzute de acesta în
realizarea scopului. (...) Astfel, contractul aflat în derulare a fost menţinut prin efectul legii, fără
nicio distincţie sau vreo prevedere legată de modul în care contractul a fost executat anterior
deschiderii procedurii şi, ulterior, în procedura insolvenţei prin nedenunţarea lui de către niciuna
dintre părţi. Odată declanşată această procedură, ea este obligatorie, concursuală, execuţională şi
colectivă, creditorii fiind ţinuţi să respecte dispoziţiile acestui act normativ în realizarea oricăror
drepturi în legătură cu creanţele ce le sunt datorate de debitor. Măsura menţinerii contractului în
derulare, luată în scopul maximizării averii debitorului şi redresării acestuia, este urmată de alte
măsuri menite să garanteze creditorilor că drepturile şi interesele lor sunt, de asemenea, urmărite şi
respectate în procedură. Aşa fiind, este stabilită o perioadă relativ scurtă (de 3 luni) în care să se
stabilizeze raportul contractual, sunt prevăzute măsuri pentru asigurarea executării exemplare pe
viitor a contractului, în măsura menţinerii şi de către administratorul/lichidatorul judiciar, se prevede
posibilitatea modificării clauzelor contractuale în vederea reechilibrării contractului, sunt prevăzute
remediile atât pentru neexecutările anterioare (executarea silită colectivă prin înscrierea creanţelor
restante la masa credală), cât şi pentru cele ulterioare (posibilitatea introducerii unei acţiuni în
reziliere ce urmează a fi soluţionată în cadrul procedurii insolvenţei de judecătorul-sindic). (...)”.
De asemenea, prin decizia RIL nr. 17/2020, instanţa supremă a admis recursul în interesul
legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a
stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 şi art. 45 alin. 2 teza I din
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, art. 260 alin. 1 şi 4
din Codul de procedură fiscală, art. 651 alin. 1, art. 714 alin. 1 şi art. 719 alin. 1 şi 7 C.proc.civ.,
competenţa materială de soluţionare a contestaţiilor privind executarea silită începută de creditorii
bugetari în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 aparţine
judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvenţă în care se formulează respectivele contestaţii,
potrivit art. 45 alin. 1 lit. r) şi alin. 2 din Legea nr. 85/2014.
Chiar dacă nici această decizie obligatorie nu este direct aplicabilă în speţă, pentru că, pe de o
parte, vizează noua Lege a insolvenţei (nr. 85/2014), iar, pe de altă parte, priveşte alte categorii de
cereri (contestaţiile privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispoziţiilor
art. 143 alin. 1 teza finală din acest act normativ), în considerente se arată următoarele:
„193. În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii reţine că executarea silită reglementată de art. 143 alin. 1 teza finală din
Legea nr. 85/2014 este o procedură subsumată procedurii de reorganizare judiciară. Ca atare,
contestaţiile la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014
se circumscriu cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, în sensul art. 45 alin. 2
194. Totodată, se impun a fi evocate dispoziţiile art. 45 alin. 1 lit. r) din Legea nr. 85/2014,
care stabilesc că judecătorul-sindic poate avea şi alte atribuţii prevăzute de lege, în afara celor
reglementate la lit. a) - q) ale aceluiaşi alineat. În acest sens, pentru a stabili sfera de cuprindere a
sintagmei «alte atribuţii prevăzute de lege» din textul legal invocat, se impune a fi făcută aplicarea
dispoziţiilor art. 48 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceste dispoziţii
legale permiţând a conchide, prin raportare la argumentele expuse în paragrafele 191 - 193 ale
prezentei decizii, că soluţionarea contestaţiilor la executarea permisă de art. 143 alin. 1 teza finală
din Legea nr. 85/2014 intră în atribuţiile prevăzute de lege în competenţa judecătorului-sindic. (...).
810
197. În acest sens, plecând de la premisa caracterului unitar al procedurii insolvenţei, a cărei
soluţionare nu poate fi divizată, procedură care atrage incidenţa cazului de prorogare legală de
competenţă reglementat de art. 99 alin. 2 C.proc.civ., rezultă fără dubiu că soluţionarea contestaţiilor
la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 revine în
competenţa judecătorului-sindic, întrucât acestea au natura unor cereri aferente procedurii
insolvenţei, fiind indisolubil legate de creanţele curente ale creditorilor, născute în derularea acestei
proceduri”.
În plus, în paragr. 35 din preambulul Regulamentului (UE) 2015/848 al Parlamentului
European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (reformare) se
recomandă ca instanțele statelor membre pe teritoriul cărora au fost deschise procedurile de
insolvență să aibă competență și în ceea ce privește acțiunile care decurg în mod direct din
procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Printre aceste acțiuni ar trebui să se numere
acțiunile revocatorii introduse împotriva pârâților din alte state membre și acțiunile referitoare la
obligațiile ce decurg în cursul procedurii de insolvență, precum avansurile de plată pentru cheltuielile
de procedură. În schimb, acțiunile care vizează îndeplinirea obligațiilor în temeiul unui contract
încheiat de debitor înaintea deschiderii procedurii nu decurg direct din procedură.
Şi Curtea de Justiţie de la Luxembourg a statuat că o acțiune se referă la o procedură de
faliment dacă decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o procedură de
lichidare de bunuri sau de administrare judiciară (26); intensitatea legăturii existente, în sensul
jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain, 133/78, p. 744, pct. 4 (cod
ECLI:EU:C:1979:49), între o acțiune în justiție, precum cea din acțiunea principală, și procedura de
insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la art. 1 alin. 2 lit. b) din
Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă (29); or, trebuie să se constate că, într-o situație precum cea
în discuție în acțiunea principală, această legătură nu este nici suficient de directă, nici suficient de
strânsă pentru ca aplicarea Regulamentului nr. 44/2001 să fie exclusă (30); acțiunea referitoare la
respectiva clauză de rezervă a dreptului de proprietate constituie o acțiune autonomă, care nu își
găsește temeiul în dreptul referitor la procedurile de insolvență și care nu impune nici deschiderea
unei asemenea proceduri, nici intervenția unui lichidator (32); simplul fapt că lichidatorul este parte
în litigiu nu este suficient pentru a califica procedura inițiată la Landgericht Braunschweig drept
procedură care decurge în mod direct din faliment și care se află în strânsă legătură cu o procedură de
lichidare de bunuri (33) - Hotărârea German Graphics Graphische Maschinen GmbH, din 10
septembrie 2009, cauza C-292/08 (cod ECLI:EU:C:2009:544).
Într-o altă cauză, aceeaşi Curte a statuat că intensitatea legăturii existente, în sensul
jurisprudenței Gourdain, menţionată anterior, între o acțiune în justiție precum cea din acțiunea
principală și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la
art. 1 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabilă (25); cu alte cuvinte, cesiunea în
litigiu în acțiunea principală și acțiunea în revendicare căreia i-a dat naștere reprezintă consecința
directă și care nu poate fi disociată de exercitarea de către lichidator, respectiv un subiect de drept
care nu intervine decât ca urmare a deschiderii unei proceduri colective, a unei prerogative care
rezultă în mod specific din dispozițiile de drept național care reglementează acest tip de procedură
(28) - Hotărârea SCT Industri AB i likvidation/Alpenblume AB, din 2 iulie 2009, cauza C-111/08
(OJ C 205, 29.08.2009).
În concluzie, de vreme ce acțiunea în constatarea nulității unor acte juridice civile încheiate
de debitorul insolvent anterior deschiderii procedurii insolvenţei, pentru pretinsa încălcare a
principiului specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, instituit de art. 34 alin. 1 din
Decretul nr. 31/1954, cerere promovată de un terț care deţine şi calitatea de creditor în procedură, nu
decurge în mod direct din administrarea procedurii insolvenţei și nu se află în strânsă legătură cu o
procedură de lichidare de bunuri, neidentificându-se nicio strânsă legătură între acțiunea în justiție și
811
procedura de executare colectivă, este lipsit de relevanţă juridică, sub aspectul instanţei competente,
că o eventuală soluţie de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea efecte ulterior asupra
ordinii de preferinţă a creanţelor înscrise în tabelul definitiv consolidat.
Aceasta, şi în considerarea faptului că legiuitorul român a reglementat situaţia ivirii unor
asemenea consecinţe şi în alte ipoteze, cum ar fi contestaţiile administrative formulate de debitorul
insolvent în condiţiile Codului de procedură fiscală împotriva actelor administrative care stabilesc
creanţele bugetare - decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, contestaţii care sunt de
competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ.
Or, şi în această ipoteză, dacă la finalul procesului de contencios administrativ se pronunţă o
hotărâre care are efecte directe asupra masei credale, administratorul sau lichidatorul judiciar, după
caz, au obligaţia de a actualiza tabelul de creanţe.
În acest sens, se impune a fi menţionate alin. 4 şi 5 ale art. 64 din Legea nr. 85/2006,
modificată, potrivit cu care creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi
admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura
îngăduită de prezenta lege; titularii creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii,
inclusiv creanţele a căror valorificare este condiţionată de executarea în prealabil a debitorului
principal, vor fi îndreptăţiţi să voteze şi să participe la distribuiri numai după îndeplinirea condiţiei
respective.
De asemenea, prezintă relevanţă şi art. 128 din aceeaşi lege, care arată că pentru creditorii cu
creanţe înscrise în tabelul consolidat definitiv de creanţe, cărora li s-au alocat sume numai parţial sau
cu creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate
la bancă, într-un cont special de depozit, până ce situaţia lor va fi lămurită. Creanţele care la data
înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la ultima distribuire (alin. 3 al
art. 129 din lege).
Nu în ultimul rând, aspectele legate de interesul procesual al reclamantei-intimate urmează a
fi analizate de instanţa de judecată competentă, în cadrul verificării condiţiilor de exercitare a acţiunii
civile promovate pe dreptul comun.
În consecință, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a
respins ca nefondate ambele recursuri.
Notă: Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice a fost abrogat prin Legea nr.
71/2011 începând cu data de 1 octombrie 2011.
812
DREPT ADMINISTRATIV
1. Cariera militară. Acţiune având ca obiect constatarea refuzului nejustificat de acordare a

dreptului de încadrare în rândurile armatei a unui membru al familiei soldatului rănit. Lipsa
de relevanţă a faptului că militarul nu era căsătorit la momentul la care a fost rănit asupra
naşterii dreptului în favoarea soţiei acestuia
O.U.G. nr. 82/2006, art. 88 lit. c)

Legea nr. 554/2004, art.2 alin.(1) lit.i)
Potrivit dispozițiilor art.88 lit.c) din O.U.G. nr.82/2006: „familia personalului armatei
prevăzut la art.2 lit.a), încadrat în gradul I, II sau III de invaliditate, beneficiază, la cerere de:
numirea soţului/soţiei şi/sau copiilor în funcţii militare, în condiţiile stabilite prin ordin al
ministrului apărării naţionale”.
Cum norma legală analizată nu face nicio distincţie în funcţie de data căsătoriei militarului
rănit în acţiunea armată, devine incident principiul de drept ubi lex non distinguit nec nos distingere
debemus, astfel încât interpretarea potrivit căreia pentru a beneficia de acest drept soţia militarului
trebuia să fie căsătorită cu acesta la momentul la care a fost rănit reprezintă o imixtiune nepermisă
în privinţa voinței legiuitorului. Prin urmare, refuzul acordării dreptului în discuţie întemeiat pe
această interpretare a legii constituie un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul Legii
contenciosului administrativ.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 95 din 13 ianuarie 2022
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 22 iunie 2020, sub nr.
x/46/2020, reclamanții A.A. și A.B. au chemat în judecată, în calitate de pârât, Ministerul Apărării
Naționale, solicitând obligarea acestuia să emită un act administrativ privind încadrarea reclamantei
AB în rândul personalului militar, ca efect al dispozițiilor art. 88 lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru
recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi
acestuia și urmașilor celui decedat, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin Sentința nr. 115/F-CONT din data de 22 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr.
x/46/2020, Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis,
ca întemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A.A. și A.B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
Apărării Naționale.
A obligat pârâtul Ministerul Apărării Naționale să emită un act administrativ privind
încadrarea reclamantei A.B. în rândul personalului militar, ca efect al prevederilor art. 88 lit. c) din
O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare
și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat.
A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.800 lei către reclamanți.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii de şedinţă din data de 24 septembrie 2020 a declarat
recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva
motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.5 și 8 C.proc.civ. A solicitat admiterea
recursului, casarea în tot a hotărârii şi a încheierii recurate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii
cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
813
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe disp. art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ. se
susţine încălcarea disp. art.315 alin.(1) pct.3 C.proc.civ., potrivit cărora nu pot fi ascultați ca martor
„cei aflat în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi”.
Deşi din cuprinsul Încheierii de şedinţă din data de 24.09.2020 se reţine de către instanţa de
fond că reprezentantul pârâtului se opune probei testimoniale, întrucât martorul C. are un proces
similar pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în care este reprezentat de acelaşi apărător şi, prin urmare,
nu ar fi imparțial, iar proba nu este utilă soluţionării cauzei, deoarece se discută despre interpretarea
normelor legale şi nu despre situaţii de fapt, instanţa, fără a motiva respingerea obiecţiunilor
pârâtului, încuviinţează proba.
Recurentul-pârât consideră că depoziția martorului a avut o influenţă hotărâtoare în
pronunţarea sentinţei, reţinându-se în considerente că, prin coroborare, probele administrate au
demonstrat existenţa unor situaţii similare cu cea a reclamanţilor, dar în urma cărora s-a dispus
încadrarea soțiilor combatanților răniţi, în rândul Armatei Române, fără să existe niciun înscris în
susţinerea celor relatate de martor.
De asemenea, prima instanţă reţine şi anumite generalizări eronate, precum şi interpretări
proprii ale martorului cu privire la faptul că majoritatea celor ce au plecat în teatrele de operaţiuni
din Afganistan erau necăsătoriți şi aveau vârsta între 19 şi 30 de ani.
Astfel, instanţa de fond concluzionează, în mod eronat, în sensul existenţei unei discriminări
între militarii care erau căsătoriți la momentul la care a survenit incidentul în teatrul de operații şi cei
care nu erau căsătoriți în acel moment, exclusiv prin prisma declaraţiei martorului audiat.
Prin hotărârea recurată se încalcă şi dispoziţiile art.324 C.proc.civ., confirm cărora „în
aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările
în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective”.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe disp. art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.,
recurentul-pârât invocă încălcarea şi aplicarea greşită a disp. art.88 lit.c) din O.U.G. nr.82/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, art.8 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare şi art.2 alin.(1) lit.i) rap. la art.2 alin.(2) lit.n) din Legea
Pentru existenţa unui refuz nejustificat trebuie să fim în prezenţa unei comunicări exprese a
autorităţii publice căreia i s-a adresat cererea, iar refuzul să fie făcut prin încălcarea limitelor
competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Instanţa de fond nu a explicat pretinsul refuz nejustificat, nu a indicat în ce constă potenţialul
exces de putere şi nu a realizat conexiunea dintre pretinsul refuz nejustificat şi excesul de putere.
În speţă nu este vorba despre un refuz nejustificat, mai mult, prin Legea nr.168/2020 pentru
recunoaşterea meritelor personalului participant la acţiuni militare, misiuni şi operații pe teritoriul
sau în afara teritoriului statului român şi acordarea unor drepturi acestuia, familiei acestuia şi
membrilor celui decedat, ce va intra în vigoare la 06.02.2021, dată la care va interveni abrogarea
O.U.G. nr.82/2006, sunt stabilite în cuprinsul art.16 alin.(2) şi (3) anumite condiționări ale exercitării
drepturilor de către membrii familiei personalului rănit.
În speţă, nu se poate vorbi despre o discriminare, în sensul art.1 din Protocolul nr.12 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dispoziţiilor O.G.
nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În ceea ce priveşte Încheierea de şedinţă din data de 24.09.2020, prin care s-a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului A.A., se susţine încălcarea prevederilor art.36 teza I
C.proc.civ., neexistând identitate între persoana acestuia şi persoana care se pretinde titular al
dreptului dedus judecăţii, numai soţia reclamantului având dreptul de a fi numită într-o funcţie
militară, în temeiul art.88 lit.c) din O.U.G. nr.88/2006.
814
Cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea plângerii
prealabile, se arată că în mod greşit s-a considerat că pârâtul a soluţionat cererea prin adresa nr. DJP-
3089/ 08.05.2020, deoarece reclamanţii au formulat această cerere prin Raportul nr.P/S4200/
07.05.2019, motiv pentru care plângerea prealabilă trebuie formulată cel mai târziu la data de
08.06.2019.
Pe fondul pricinii, recurentul-pârât arată că intimatul-reclamant a fost rănit în data de
25.10.2011, s-a căsătorit cu intimata-reclamantă la 18.06.2016.
În privinţa intimatei-reclamante, urmare a raportului întocmit, au fost demarate procedurile
pentru chemare în activitate şi numirea într-o funcţie corespunzătoare, aceasta fiind declarată „aptă”.
Dosarul a fost înaintat către eșaloanele superioare, însă s-a depus un aviz nefavorabil al
Direcţiei generale juridice, cu nr.DJ-715/ 04.02.2020, prin care s-a arătat că prin termenul „soţie”,
legiuitorul a vizat persoana care, la momentul la care a survenit invaliditatea personalului armatei
participant la acţiuni militare, avea acest statut, neputând fi vorba despre un drept perpetuum pe care
destinatarul facilității legale îl poate exercita ori de câte ori componenţa familiei sale se modifică.
Se mai arată că funcţia şi specialitatea pe care a solicitat să fie încadrată intimata-reclamantă
sunt cele prevăzute cu arma „Apărare Chimică, Biologică, Radiologică şi Nucleară” şi nu cu arma şi
specialitatea „resurse umane” sau „psihologie”.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare față de recursul promovat de recurentul-pârât
Ministerul Apărării Naționale, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Analiza motivelor de casare
1. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.
Reclamantul-pârât susţine nerespectarea de către prima instanţă a disp. art.315 alin.(1) pct.3
C.proc.civ., conform cărora nu pot fi audiaţi ca martori „cei aflaţi în dușmănie sau în legături de
interese cu vreuna dintre părţi”.
Înalta Curte reţine că la termenul de judecată din data de 24.09.2020, reclamanţii au solicitat
încuviinţarea probei testimoniale, prin audierea martorului C., care cunoaşte militari aflaţi în situaţii
identice, pentru dovedirea ipotezei existenţei unui tratament diferenţiat.
Reprezentantul pârâtului s-a opus încuviinţării acestei probe, arătând că martorul are un
proces similar pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, nu este imparțial, iar proba nu este utilă soluţionării
cauzei, deoarece se discută despre interpretarea normelor legale şi nu despre situaţii de fapt.
Prin Încheierea din data de 24.09.2020, prima instanţă a încuviinţat proba testimonială pe
aspectul precizat în acţiune.
Din declaraţia martorului, rezultă că şi acesta a fost rănit în anul 2014 în Afganistan, a rămas
cu infirmități, astfel că a solicitat ca soţia sa să beneficieze de prevederile O.U.G. nr.82/2006, deşi nu
era căsătorit la data când a fost rănit.
A mai arătat martorul că a depus o acţiune pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, deoarece a
primit aviz negativ de la departamentul juridic din cadrul Ministerul Apărării Naţionale, în timp ce
alţi camarazi, al căror nume îl precizează, deşi s-au aflat în aceeaşi situaţie, cererile de încadrare a
soţiilor în cadrul armatei au fost admise.
Norma legală presupus a fi încălcată de prima instanţă, respectiv disp. art.315 alin.(1) pct.3
C.proc.civ., conţine interdicţia de a fi audiate ca martori persoanele aflate în dușmănie cu vreuna
dintre părţi şi persoanele ce au legături de interese cu vreuna dintre părţi.
Recurentul-pârât nu a precizat, în concret, la care anume situaţie se referă, însă, din felul în
care a fost motivată cererea de recurs, Înalta Curte urmează că analizeze cea de-a doua ipoteză a
existenţei unei legături de interese a martorului cu intimaţii-reclamanţi.
815
Recurentul-pârât susţine, în esenţă, că martorul, având la rândul său un proces identic cu al
reclamanţilor, depoziția acestuia a avut o influenţă hotărâtoare în pronunţarea sentinţei recurate.
Din cuprinsul considerentelor sentinţei de fond, rezultă că judecătorul fondului a reţinut drept
elemente de fapt existenţa unor situaţii similare, dar tratate diferit de către pârât, situaţii pe care
acesta nu le-a negat, însă elementul hotărâtor ce a condus la admiterea acţiunii reclamanţilor a fost
interpretarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art.88 lit.c) din O.U.G. nr.82/2008, cu privire la
acordarea unor drepturi membrilor familiei invalizilor de gradul II şi III, răniți ca urmare a
participării la acţiuni militare.
Existenţa unei legături de interese cu una dintre părţi este analizată şi apreciată ca atare de
către judecător, în raport de faptele pentru a căror dovedire este încuviinţată proba, iar în aprecierea
declaraţiei martorului se ţine seama de sinceritatea acesteia şi de împrejurările în care a luat
cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei.
În speţă, existenţa unui dosar similar pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi indicarea unor
persoane a căror cerere a fost soluţionată favorabil de către pârât, fără să conteste această
împrejurare, nu pot influenţa modul de interpretare al disp,. art.88 lit.c) din O.U.G. nr.82/2008
realizat de prima instanţă, astfel că scopul reglementării interdicţiei analizate nu a fost înfrânt ca
urmare a încuviinţării şi administrării probei testimoniale, critica apărând ca nefondată.
2. În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art.488 alin.(1) pct.8
C.proc.civ.
Critica referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a
reclamantului A.A. este nefondată.
Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului,
considerând că prevederile art.88 lit.c) din O.U.G. nr.82/2006, ce reprezintă temeiul de drept al
cererii de chemare în judecată instituie, printre altele, şi dreptul familiei personalului armatei de a
beneficia la cerere de numirea în funcţii militare, dar acest drept este subsecvent rănirii militarului.
Înalta Curte este în acord cu cele reţinute de prima instanţă, deoarece beneficiarii textului
legal sunt atât militarii răniţi, cât şi familiile acestora, deşi strict formal încadrarea în rândurile
armatei se face doar pentru soţia/ soţul militarului, însă această încadrare nu poate avea loc decât
dacă este îndeplinită ipoteza iniţială a rănirii militarilor în cadrul unor acţiuni ale armatei.
Din acest motiv este îndreptăţită formularea acţiunii în instanţă de către ambele persoane, în
calitate de reclamanţi, fără să fie încălcate dispoziţiile art.36 teza I C.proc.civ.
Referitor la critica adusă soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pentru
neîndeplinirea plângerii prealabile, Înalta Curte o va respinge ca nefondată.
Recurentul-pârât susţine că raportul prin care s-a solicitat încadrarea soţiei reclamantului în
rândul cadrelor armate a fost înregistrat sub nr.P/S4200 din 07.05.2019, iar refuzul nejustificat sau
lipsa răspunsului conduce la obligaţia de formulare a plângerii prealabile într-un termen de 30 zile,
respectiv până la 08.06.2019, în timp ce reclamanţii au formulat plângere prealabilă abia în data de
30.03.2020.
Susţinerea recurentului-pârât face abstracție de faptul că reclamanta a susţinut probe
eliminatorii, a fost declarată aptă, şeful Statului Major al Apărării a fost de acord cu propunerea, iar
refuzul a fost comunicat abia la data de 08.05.2020.
Prin urmare, nu poate fi luat ca punct de reper data de 07.05.2019, cum solicită recurentul-
pârât, ci cum în mod corect a arătat prima instanţă, data de 08.05.2020.
În ceea ce priveşte criticile aduse modului de soluţionare a fondului cauzei, prin interpretarea
şi aplicarea greşită a disp. art.88 lit.c) din O.U.G. nr.82/2006, Înalta Curte urmează să le respingă ca
nefondate.
Potrivit disp. art.88 lit.c) din O.U.G. nr.82/2006: „familia personalului armatei prevăzut la
art.2 lit.a), încadrat în gradul I, II sau III de invaliditate, beneficiază, la cerere de: numirea soţului/
816
soţiei şi/ sau copiilor în funcţii militare, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării
naţionale”.
Recurentul-pârât invocă existenţa avizului negativ dat de Direcţia generală juridică a
Ministerului Apărării Naţionale, prin care a fost interpretată restrictiv lit.c) sus-menţionată, în sensul
că aceasta se aplică doar în situaţia în care militarul rănit era căsătorit la data intervenirii
incidentului.
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, observă că norma legală analizată nu face nicio
distincţie în funcţie de data căsătoriei militarului rănit în acţiunea armată, motiv pentru care devine
incident principiul de drept ubi lex non distinguit nec nos cistinguere debemus.
Interpretarea susţinută de recurentul-reclamant reprezintă o imixtiune nepermisă în privinţa
voinței legiuitorului, ceea ce conduce la existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii
formulate de reclamanţi.
Cu privire la funcţia pe care reclamanta a solicitat să fie încadrată, din cuprinsul motivelor de
recurs se constată că recurentul-pârât nu aduce nicio critică concretă, ci doar a enunțat funcţia fără să
combată considerentele sentinţei recurate.
Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul disp. art.496 C.proc.civ.
coroborate cu disp. art.20 din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, recursul a fost respins ca
nefondat.
2. Acțiune în constatarea refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri. Încălcarea de către

prima instanță a principiului disponibilității procesului civil prin calificarea cererii ca fiind
acțiune în anularea unui act administrativ tipic. Consecințe asupra soluției de admitere a
excepției inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

Legea nr. 554/2004, art. 7
În condițiile în care obiectul acţiunii cu care a fost învestită prima instanță a vizat
constatarea refuzului nejustificat al autorităţii publice pârâte de a soluționa pozitiv o cerere de
decont și obligarea acestei autorităţi la recunoaşterea dreptului legitim al reclamantei prin
efectuarea deconturilor solicitate, calificarea acțiunii de către judecătorul fondului, ca fiind
îndreptată împotriva unui act administrativ tipic (respectiv împotriva adresei prin care a fost
consemnat refuzul de decont) reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor în
procesul civil, consacrat de art.9 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, cum instanţa nu a fost învestită cu anularea unui act administrativ tipic
(decizie/dispoziţie de soluţionare a deconturilor), iar cererea de obligare la plată nu a fost formulată
ca un capăt accesoriu al unei astfel de acțiuni, ci al uneia în constatarea refuzului nejustificat,
soluţia de respingere a acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile prevăzute de art.7 din Legea
nr.554/2004 este contrară legii, dar şi jurisprudenţei consolidate a instanţei supreme în materie,
motivele de casare reglementate de art.488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din Codul de procedură civilă
fiind pe deplin incidente.
817
I. Procedura în faţa primei instanţe
I.1.Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal la data de 22.05.2019, sub nr. xxxx/2/2019, reclamanta A. SA, în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, a solicitat:
1. anularea adresei Ministerului Transporturilor nr. 1084/9736/26.03.2019, înregistrată la
sediul A. S.A. sub nr. MOI.4761/26.03.2019, adresă ce reprezintă refuzul nejustificat la plata către
A. S.A. a sumei totale în cuantum de 20.947.090 lei, sumă ce reprezintă deconturile călătoriilor
efectuate de beneficiarii Legii nr. 341/2004 pentru recunoştinţa faţă de eroii-martiri şi luptătorii care
au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 şi ai Legii nr. 44/1994 privind
veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, sumă refuzată şi
nedecontată A. S.A. de către pârât;
2. obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale în cuantum de 20.947.090 lei,
sumă ce reprezintă deconturile călătoriilor efectuate de beneficiarii Legii nr. 341/2004 pentru
recunoştinţa faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din
decembrie 1989 şi ai Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale
invalizilor şi văduvelor de război, sumă refuzată şi nedecontată A. S.A. de către pârâtă, compusă din
contravaloarea facilităţilor la călătoria cu metroul pentru categoriile şi perioadele următoare:
- beneficiarii Legii nr. 341/2004 revoluţionari, pentru noiembrie - decembrie 2015 în sumă de
1.966.502,50 lei, ianuarie - decembrie 2016 în sumă de 9.486.082,50 lei şi ianuarie - septembrie
2017 în sumă de 4.575.272,50 lei;
- beneficiarii Legii nr. 44/1994 veteranii de război, pentru noiembrie - decembrie /2015 în
sumă de 616.260 lei, ianuarie - decembrie/2016 în sumă de 2.724.060 lei şi ianuarie - septembrie
2017 în sumă de 1.578.912,5 lei.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere,
inadmisibilitatea capătului principal de cerere pentru lipsa procedurii prealabile, precum şi excepția
prescripției.
I.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentința nr. 1033 din 23 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a respins excepția inadmisibilității, a admis excepția neîndeplinirii
procedurii prealabile și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A. SA, în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de4 fond a reţinut că reclamanta solicită anularea adresei nr.
1084/9736/26.03.2019, adresă ce reprezintă răspunsul pârâtului prin care acesta menționează că își
menține punctul de vedere anterior transmis și care a fost exprimat prin adresele nr.
24620/06.07.2016, nr. 25866/14.07.2016 şi nr. 29599/16.08.2016, iar nu prin adresa nr.
1084/9736/26.03.2019 la care se raportează reclamanta. Prin conținutul adresei contestate în prezenta
cauză, pârâtul doar își însușește conținutul unor acte administrative emise anterior.
În ceea ce privește excepţia inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile,
invocată de pârât prin întâmpinare, a reţinut prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, astfel că, deşi
reclamanta a precizat în esență că actul administrativ atacat are caracterului unui refuz nejustificat de
soluționare a cererii, astfel încât față de dispozițiile art. 7 alin. 5 raportat la art. 2 alin. 2 din legea nr.
554/2004 modificată și republicată, nu se impune contestarea acestuia în procedura administrativă
prealabilă, curtea de apel a reţinut că adresa face explicit referiri la alte două acte administrative
818
emise în anul 2016 de pârât, adrese pe care reclamanta nu a făcut dovada că le-a contestat, limitându-
se la a se adresa pârâtului la 14.03.2019.
Curtea a apreciat că faţă de conținutul adresei nr. 1081/9736/26.03.2019, aceasta reprezintă
un act administrativ propriu-zis prin care reclamantei i s-a comunicat că i se respinge cererea de
decontare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 341/2004 și Legii nr. 44/1994, în considerarea soluției
adoptate în același sens prin adresele emise în anul 2016.
În raport de aceste considerente, reclamanta avea obligația de a urma procedura obligatorie
prevăzută de dispozițiile art. 7 alin. 1 din legea nr. 554/2004 modificată și republicată, procedură pe
care nu a parcurs-o, astfel că acţiunea sa e inadmisibilă din acest motiv.
I.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. SA, invocând motivele de casare
prevăzute de art.488 alin.1 pct.5 și pct.8 C.proc.civ.
Recurenta a arătat, în esență, că încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 488. (1)
pct. 8 („când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material") şi
pct. 5 C.proc.civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei").
A arătat că, în urma adresei A. nr. M01/4043/14.03.2019 adresată Direcţiei Economice şi
Direcţiei Reprezentare Instanţă, din cadrul Ministerului Transporturilor, adresă prin care a solicitat
decontarea sumelor restante, Direcţia Economică din cadrul Ministerului Transporturilor, prin adresa
nr. 1084/9736/26.03.2019, înregistrată la A. sub nr. MOI.4761/26.03.2019, pârâta ne-a comunică că
"Ministerul Transporturilor îşi menţine punctul de vedere transmis prin adresele anterioare.",
respectiv prin adresele: nr. 24620/06.07.2016, nr. 25866/14.07.2016 şi 29599/16.08.2016.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 dreptul la acţiune este recunoscut în favoarea
persoanelor vătămate, nu doar în ceea ce priveşte un act administrativ unilateral, ci şi în cazul unui
refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, reţinând că prevederile art. 2 lit. i din Legea nr.
554/2004 modificată, defineşte acest refuz ca fiind ''exprimarea explicită, cu exces de putere, a
voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane."
Litigiul dedus judecăţii a fost determinat de refuzul nejustificat al autorităţii pârâte -
Ministerul Transporturilor - de a soluţiona favorabil cererea A. ce are ca obiect plata sumei în
cuantum total de 20.947.090 lei, sumă ce reprezintă deconturile călătoriilor efectuate de beneficiarii
Legii nr. 341/2004 pentru recunoştinţa faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria
Revoluţiei române din decembrie 1989 şi ai Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi
unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, sumă refuzată şi nedecontată A. S.A. de către
pârâtă, sumă totală compusă din contravaloarea facilităţilor la călătoria cu metroul pentru categoriile
şi perioadele indicate expres în acţiune.
Or, dată fiind natura specială a actelor administrative asimilate (refuzul nejustificat şi tăcerea
administrativă), acestea nu suportă o soluţie identică cu cea oferită în cazul actelor administrative
tipice, unde partea interesată trebuie să solicite instanţei de judecată, în principal, anularea actului
vătămător, după ce parcurge procedura graţioasă.
In cazul refuzului nejustificat, deşi există un înscris ce conţine deja exprimarea explicită a
voinţei autorităţii de a nu soluţiona cererea, procedura prealabilă nu se mai impune, iar valabilitatea
este analizată în cadrul acţiunii prin care persoana vătămată solicită obligarea autorităţii la efectuarea
prestaţiei ce i-a fost refuzată şi a celorlalte acte normative corelative incidente în domeniu.
II. Procedura în faţa instanţei de recurs
819
Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a depus întâmpinare prin care a
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În argumentele expuse în întâmpinarea formulată a susţinut că sentinţa nr. 1033/23.12,2019
este legală şi temeinică, considerentele reţinute de instanţă în motivarea admiterii excepţiei
neîndeplinirii procedurii prealabile fiind rezultatul unei interpretări judicioase atât a dispoziţiilor
legale incidente în cauză, cât şi a probelor aflate la dosar.
Astfel, recurenta-reclamantă nu şi-a modificat cererea introductivă în sensul că înţelege să
renunţe la judecata primului capăt de cerere, respectiv anularea adresei Ministerului Transporturilor
nr. 1084/9736/26.03.2019, astfel încât instanţa de fond să rămână învestită numai cu soluţionarea
capătului doi de cerere vizând obligarea ministerului la plata către aceasta a sumei totale în cuantum
de 20.947.090 lei, sumă ce reprezintă deconturile călătoriilor efectuate de beneficiarii Legii nr.
341/2004 pentru recunoştinţa faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit ta victoria Revoluţiei
române din decembrie 1989 şi ai Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele
drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, situaţie în care valabilitatea adresei anterior
menţionate ar fi fost analizată în cadrul cererii având ca obiect obligarea ministerului la plata
deconturilor, instanţa având posibilitatea să cenzureze refuzul ministerului de a plăti deconturile în
cazul în care îl aprecia nejustificat.
Pentru calificarea acţiunii trebuie văzut care este capătul de cerere a cărui soluţie nu depinde
de soluţia dată altui capăt de cerere, iar în speţă este evident că cererea având ca obiect plată
contravaloare deconturi are caracter accesoriu, rezolvarea acesteia depinzând de soluţia dată cererii
principale.
În realitate, în speţă este vorba de un act administrativ tipic a cărui anulare recurenta-
reclamantă a solicitat-o în mod expres prin acţiunea introductivă. Cu alte cuvinte, acţiunea dedusă
judecăţii este o acţiune în anulare act administrativ, calificarea făcându-se după capătul de cerere
principal.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.
III. Analiza motivelor de casare
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor
administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat exclusiv
în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
Cu titlu preliminar, se reţine că, potrivit art.22 alin.5 C.proc.civ., „judecătorul trebuie să se
pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut”, această pronunțare implicând, potrivit alin.2 al aceluiași
articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza
probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a
normelor și principiilor de drept incidente.
În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a extins, în mod nejustificat, obiectul
acţiunii cu care a fost legal învestită, respectiv, constatarea refuzului nejustificat al autorităţii publice
pârâte, materializat prin adresa nr.1084/9736/26.03.2019 emisă de Ministerul Transporturilor, cu
consecinţa obligării acestei autorităţi la recunoaşterea dreptului legitim al reclamantei, prin
efectuarea deconturilor solicitate.
Judecătorul fondului a încălcat astfel principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil,
consacrat de art.9 alin.2 C.proc.civ., pronunţând o hotărâre nelegală şi întemeiată pe motive fără
legătură cu litigiul dedus judecăţii.
820
Susţinerile intimatului pârât din cuprinsul întâmpinării în sensul că „este evident că cererea
având ca obiect plată contravaloare deconturi are caracter accesoriu, rezolvarea acesteia depinzând
de soluţia dată cererii principale”, care are ca obiect anularea adresei sunt lipsite de temei.
Instanţa nu a fost învestită cu anularea unui act administrativ tipic (decizie/dispoziţie de
soluţionare a deconturilor), reclamanta plângându-se prin acţiune de refuzul nejustificat al autorităţii
pârâte de a-i recunoaşte dreptul pretins, refuz consemnat, într-adevăr, în mod explicit în adresa mai
sus menţionată, cererea de obligare la plată fiind subsidiară constatării refuzului nejustificat, iar nu
anulării unui act administrativ tipic.
În consecinţă, soluţia de respingere a acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile prevăzute de
art.7 din Legea nr.554/2004 apare ca fiind contrară legii, dar şi jurisprudenţei consolidate a instanţei
supreme în materie, motivele de casare reglementate de art.488 alin.1 pct.5 şi pct.8 C.proc.civ. fiind
pe deplin incidente.
Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art.483 alin.3, în conformitate cu care
”recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, precum și prevederile art.497 alin.1
C.proc.civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată
instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanță în mod greșit
nu a intrat în cercetarea fondului acţiunii, soluţionând cauza pe calea unei excepţii nefondate – a
apreciat recursul ca fiind fondat în limitele arătate, astfel că a casat sentința și a trimis cauza spre
rejudecare în fond aceleiași instanțe.
3. Localitate în care persoanele aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste
20%. Includerea condiției privind cunoașterea limbii materne a cetățenilor aparținând
respectivei minorități naționale între condițiile necesare ocupării unui post de conducere în
cadrul unui serviciu social aflat în structura aparatului de specialitate al primarului. Lipsa
întrunirii condițiilor legale pentru a fi reținută existența unei fapte de discriminare pe criteriul
de limbă
O.G. nr.137/2000, art. 2 alin.(1)

Legea nr. 215/2001, art.76 alin.(3)
Potrivit dispozițiilor art.76 alin.(3) din Legea nr.215/2001 „în condițiile prevăzute de alin.
(2), în posturile care au atribuții privind relaţii cu publicul vor fi încadrate şi persoane care cunosc
limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective”, iar potrivit dispozițiilor art.15 din
H.G. nr.1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul
cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică
locală, cuprinse în Legea nr.215/2001, „în unitățile administrativ-teritoriale în care cetăţenii
aparținând unei minorități au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor în cadrul aparatului
propriu al consiliilor locale sau județene, în compartimentele care au atribuții privind relații cu
publicul, vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând minorității
respective”.
Nu poate fi primită interpretarea acestor prevederi legale în sensul că, în realitate,
obligativitatea cunoaşterii limbii minorității naționale revine doar în cazul celor care lucrează în
compartimentele care au atribuţii privind relaţiile cu publicul, astfel încât în cazul unui post din
821
cadrul unui serviciu al unei unități administrativ teritoriale, în atribuțiile căruia intră ca sarcini şi
responsabilităţi principale, printre altele, reprezentarea în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile
publice, cu persoanele fizice şi juridice, din ţară şi din străinătate, informarea şi relaționarea cu
persoanele care beneficiază sau care ar dori să beneficieze de serviciile publice oferite, această
cerință nu ar fi aplicabilă.
Astfel, în condițiile în care, încadrarea şi a unor persoane care cunosc limba maternă a
cetățenilor aparținând minorității respective în posturi care au atribuţii privind relaţii cu publicul
este reglementată prin lege, și cum nu poate fi reținută nicio contradicție între prevederile art.76
alin.(3) din Legea nr.215/2001 şi cele ale art.15 din H.G. nr.1206/2001 (hotărârea de Guvern
exemplificând, doar, cazul unui compartiment care poate face atare încadrări de personal, fără a
nega norma cuprinsă în lege), introducerea condiției de cunoaștere a limbii minorităților naționale
pentru participarea la un concurs de ocupare a unui post ale cărui atribuții presupun cu evidență, o
activitate ce implică relaționarea cu publicul, nu poate constitui discriminare pe criteriul de limbă,
care să conducă la deosebire, excludere, restricție sau preferinţă, în sensul art. 2 alin.(1) din O.G.
nr.137/2000.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1075 din 24 februarie 2022
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal la data de 03.09.2018, reclamanta Asociația A. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Primarul municipiului X, anularea în
tot a Hotărârii nr. 35 din 13.01.2016 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,
sancționarea Primarului municipiului X cu amendă contravențională în temeiul O.G. nr.137/2000
pentru fapte de discriminare pe criterii etnice potrivit celor cuprinse în petiția nr. 4019/10.06.2015,
cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința nr. 1744 din data de 17 mai 2019, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile tardivității, lipsei capacității de folosință, lipsei
dovezii calității de reprezentant, lipsei plângerii prealabile și prescrierii dreptului la acțiune, ca
neîntemeiate.
A respins, în parte, excepția prematurității formulării acțiunii, doar în ceea ce privește capătul
1 de cerere, ca neîntemeiată.
A admis excepția prematurității acțiunii în privința capătului 2 de cerere și al capătului
subsidiar al cererii.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Asociația A., în contradictoriu cu pârâții
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Primarul municipiului X.
A anulat Hotărârea nr. 35/13.01.2016 a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării, cu consecința obligării acestui pârât la emiterea unei noi hotărâri cu respectarea
considerentelor prezentei sentințe.
A admis în parte cererea de obligare a pârâtului C.N.C.D. la plata cheltuielilor de judecată și
a obligat pârâtul C.N.C.D. la plata către reclamanta a sumei de 50 lei cheltuieli de judecată.
Totodată, a respins, ca prematur formulate, capătul 2 de cerere și capătul subsidiar al cererii și
a respins în rest cererea de obligare a pârâtului C.N.C.D. la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva hotărârii primei instanțe au exercitat recurs pârâții Consiliul Național pentru
Combaterea Discriminării și Primarul municipiului X, criticând-o pentru nelegalitate.
822
3.1. În dezvoltarea recursului său, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin.
(1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a susținut
că soluția instanței de fond reflectă interpretarea şi aplicarea greșită a disp. art.1 alin.(1) şi (2) şi
art.18 din Legea nr.554/2004, care instituie un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căreia
controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspecte formale ale
raportului juridic dedus judecății.
Instanța de judecată poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim
vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să
reevalueze cererea care i-a fost adresată.
Instanța de fond trebuia să cerceteze ea însăși fondul pricinii pentru a stabili dacă faptele
reclamate reprezintă o situație de discriminare, cu atât mai mult cu cât au fost încuviințate şi
administrate nemijlocit toate probele solicitate, inclusiv toată documentația care a stat la baza
emiterii hotărârii CNCD, anulate.
Susține recurentul-pârât că soluția de obligare a sa la reanalizarea petiției reclamantului, cu
respectarea considerentelor sentinței, lipseşte de efectivitate mecanismul contenciosului
administrativ şi echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct. 8
C.proc.civ., recurentul-pârât arată că este de prisos să le dezvolte, faţă de cele deja arătate.
3.2. Recursul pârâtului Primarul Municipiului X a fost întemeiat pe motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Recurentul-pârât critică soluția primei instanțe în privința respingerii excepției lipsei dovezii
calității de reprezentant a reclamantei.
Dovada, conform dispozițiilor art.151 alin.(4) C.proc.civ. trebuie depusă la data introducerii
acțiunii, prin extras din registrul public în care este menționată împuternicirea de la momentul
demarării procesului, iar simpla susținere a reclamantei în sensul că nu au intervenit modificări în
ceea ce privește reprezentarea prin președintele asociației, nu este de natură să o exonereze de
obligația prevăzută de lege.
Se mai arată că, la momentul introducerii acțiunii, dl B. nu avea calitatea de reprezentant al
asociației rezultă din extrasul din Registrul Național, unde la „Modificări ale secțiunii”, se arată că,
în data de 11.01.2019, prin Încheierea nr.6, pronunțată în dosarul nr. x/301/2019 al Judecătoriei
Sectorului 3 București, s-a dispus modificarea actului constitutiv şi/ sau a statutului asociației în
privința schimbărilor din componența consiliului director.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că s-a solicitat şi cunoașterea limbii maghiare, fără
să se ceară apartenența la o anumită naționalitate sau etnice, aşa cum se arată la art.8 alin.(2) din
O.G. nr.137/2000.
Astfel, nu se poate vorbi despre discriminare, condiția specifică de cunoaștere a limbii
maghiare, înscrisă în anunț, vizează protecția grupurilor defavorizate şi este în strictă concordanță cu
prevederile legale citate.
Recurentul-pârât invocă dispozițiile art.108 din Legea nr.188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, art.15 din Hotărârea nr.1206/2001 pentru aprobarea normelor de aplicare a
dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorități naționale de a folosi limba
maternă în administraţia publică locală, Legea nr.215/2001 care obligă ca în condiţiile administrativ-
teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorități naţionale deţin o pondere de peste 20%, unii
funcţionari publici din serviciile care au contacte direct cu cetăţenii, să cunoască şi limba minorităţii
naţionale respective.
Textul de lege nu se referă doar la posturi din compartimentul de relaţii cu publicul, cum
greșit reține instanța de fond, ci la funcționarii publici din serviciile care au contact direct cu cetățenii
aparţinând minorităților respective.
823
Potrivit mențiunilor din fişa postului, printre atribuțiile șefului de secţie la Serviciul Social-
Creşă din aparatul de specialitate al primarului municipiului X se regăsesc aspecte din care reiese că
îndeplinirea acestora presupune că, în anumite cazuri este imperios necesar ca acesta să cunoască
limba maghiară.
Postul în discuție are ca atribuții reprezentarea serviciului în relaţiile cu autoritățile şi
instituțiile publice, cu persoanele fizice şi juridice din ţări şi din străinătate, informarea şi relaționarea
cu părinții care beneficiază sau vor să beneficieze de serviciile creșei, de unde rezultă că natura
acestuia presupune relații cu publicul, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin. (9) din
O.G. nr.137/ 2000, care reglementează în ce condiții unele măsuri nu constituie discriminare.
Prin întâmpinarea formulată de către intimata-reclamantă Asociația A. s-a solicitat
respingerea recursurilor promovate de pârâți și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În
esență, a susținut că în mod temeinic și legal a respins prima instanță toate excepțiile invocate în
cauză de către pârâți, i-a admis în parte acțiunea și a anulat Hotărârea nr. 35/13.01.2016 emisă de
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu consecința obligării acestuia la emiterea unei
noi hotărâri cu respectarea considerentelor sentinței pronunțate. A subliniat intimata-reclamantă
faptul că postul de șef secție la Serviciul Social - Creșă nu este un post de relații cu publicul și, ca
atare, impunerea cunoașterii obligatorii a limbii maghiare pentru participanții la concursul organizat
de Primarul municipiului X pentru ocuparea acestui post este abuzivă și discriminatorie la adresa
cetățenilor români care nu cunosc limba maghiară dar care ar fi putut să se înscrie la concurs, fiind
pregătiți din punct de vedere profesional.
Recurentul-pârât Primarul Municipiului X a formulat, la rândul său, întâmpinare față de
recursul pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând admiterea acestuia
astfel cum a fost formulat, deoarece sentința de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de
drept material incidente în cauză. În esență, a arătat că instanța de fond trebuia să cerceteze fondul
pricinii pentru a stabili dacă faptele reclamate reprezintă discriminare, considerând că în temeiul
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 controlul exercitat de instanța de contencios
administrativ nu se limitează la aspecte formale ale raportului juridic dedus judecății.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Analiza motivelor de casare
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate împotriva soluției de respingere a
excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a numitului B.
Acțiunea a fost introdusă de reclamanta Asociația A. şi a fost semnată, în calitate de
reprezentant de președintele asociaţiei B.
Recurentul-pârât Primarul municipiului X a invocat în faţa primei instanțe, excepţia lipsei
calității de reprezentant, susținând că mandatul de 2 ani al consiliului director care reprezintă organul
executiv al asociaţiei a expirat, iar Hotărârea Adunării Generale nr.1 din 14.04.2017, prin care
mandatul consiliului a fost prelungit, nu a fost înregistrată în Registrul Național privind asociațiile şi
fundațiile.
Judecătorul fondului a respins excepţia lipsei calității de reprezentant a numitului B, reținând
că s-a depus la dosar o copie de pe Registrul naţional al asociațiilor din data de 09.08.2018, de unde
rezultă că persoana fizică ce a semnat acţiunea, deţine funcţia de președinte şi are calitatea de
reprezentant al asociației, de asemenea s-a depus la dosar Hotărârea nr.1/14.04.2017 a Adunări
Generale a membrilor asociaţiei, prin care s-a dispus prelungirea componenței comitetului director
pentru o perioadă de 2 ani.
S-a mai arătat că nemenţionarea în registrul special al asociaţiilor a Hotărârii din data de
14.04.2017 nu afectează valabilitatea acesteia, înregistrarea făcându-se doar pentru opozabilitate faţă
de terţi, iar jurisprudenţa invocată de pârât este minoritară.
824
În dezvoltarea argumentelor aduse criticii respingerii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant
a semnatarului acţiunii introductive, recurentul-pârât susţine faptul că Hotărârea nr.1/14.04.2014 a
fost înregistrată în Registrul naţional abia în data de 11.09.2019, prin Încheierea nr.6, pronunţată în
dosarul nr. x/301/2019 al Judecătoresei Sector 3 Bucureşti.
Înalta Curte observă că recurentul-pârât, Primarul municipiului Miercurea-Ciuc nu dezvoltă
motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ. şi practic, cele expuse
în cuprinsul cererii de recurs, referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii de
reprezentant, reiterează acţiunea introductivă.
Cu privire la criticile aduse de recurentul-pârât Primarul mun. X fondului pricinii, se reţine că
recurentul a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în conformitate cu
prevederile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.
Recurentul-pârât invocă interpretarea şi aplicarea greşite de către prima instanță a
dispozițiilor art.2 alin. (1) din O.G. nr.137/2000, prin care se arată că prin discriminare se înțelege
orice deosebire, excludere, restricție sau preferinţă pe bază de [...] limbă [...] care are ca scop sau
efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieții publice”.
De asemenea, recurentul-pârât susține şi interpretarea şi aplicarea greșită a prevederilor art.19
din Legea nr.215/2001 a administrației publice locale, conform cărora „în unitățile administrativ-
teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul
locuitorilor, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora,
precum şi serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceştia şi a limbii
materne, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentei legi şi ale tratatelor internaționale
la care România este parte”.
O altă normă de drept material interpretată greșit de judecătorul fondului este, în opinia
recurentului-pârât, disp. art.76 alin.(3) din Legea nr.215/2001, care stabilesc că „în condițiile
prevăzute de alin.(2), în posturile care au atribuții privind relaţii cu publicul vor fi încadrate şi
persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective”.
În fine, potrivit disp. art.15 din H.G. nr.1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a
dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba
maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea nr.215/2001, „în unitățile administrativ-
teritoriale în care cetăţenii aparținând unei minorități au o pondere de peste 20% din numărul
locuitorilor în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau județene, în compartimentele care au
atribuții privind relații cu publicul, vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a
cetățenilor aparținând minorității respective”.
Prima instanţă interpretează aceste prevederi legale în sensul în care, în realitate,
obligativitatea cunoaşterii limbii maghiare în speţă, revine doar în cazul celor care lucrează în
compartimentele care au atribuţii privind relaţiile cu publicul, or, se susţine că în cazul postului de
şef secţie la Serviciul Social – Creşă, postul pentru care s-a organizat concurs, acesta nu este un post
la compartimentul de relaţii cu publicul, ci este un post de conducere la un serviciu distinct.
Înalta Curte reţine, din cuprinsul fişei postului de conducere, că acesta are ca sarcini şi
responsabilităţi principale, printre altele, reprezentarea serviciului în relaţiile cu autorităţile şi
instituţiile publice, cu persoanele fizice şi juridice, din ţară şi din străinătate; informarea şi
relaționarea cu părinții care beneficiau sau vor să beneficieze de serviciile creşei, de unde rezultă că
postul are atribuţii privind relaţiile cu publicul.
Este adevărat că postul se regăseşte în cadrul Serviciului Public Social – Creşă şi nu la
compartimentul cu atribuţii privind relaţii cu publicul din cadrul unităţii administrativ teritoriale.
825
Înalta Curte reţine că dispozițiile art.76 alin. (2) şi (3) din Legea nr.215/2001 sunt clare, în
sensul că în unităţile administrativ teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorități naţionale au
o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autorităţile administraţiei
publice locale, aceştia se pot adresa, oral sau în scris, şi în limba lor maternă şi vor primi răspunsul
atât în limba română, cât şi în limba maternă, iar pentru respectarea acestei prevederi legale, în
posturile care au atribuţii privind relaţii cu publicul, vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.
Așadar, încadrarea şi a unor persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând
minorității respective în posturi care au aribuţii privind relaţii cu publicul este reglementată prin lege,
act normativ cu forţă superioară unei hotărâri de Guvern care în speţă, este calificată ca fiind un act
administrativ cu caracter normativ, ce nu poate conține prevederi care să limiteze dispoziția legală
cuprinsă în Legea nr. 215/2001.
Înalta Curte susține însă că nu este nicio contradicție între prevederile art.76 alin.(3) din
Legea nr.215/2001 şi cele ale art.15 din H.G. nr.1206/2001, deoarece hotărârea de Guvern
exemplifică cazul unui compartiment care poate face atare încadrări de personal, fără a nega norma
cuprinsă în lege.
Dacă art.15 din H.G. nr.1206/2001 s-ar interpreta astfel cum a făcut-o prima instanţă, ar
însemna să existe o contradicție clară între lege şi normele sale de aplicare, caz în care se dă
întâietate actului normativ cu forță juridică superioară, legea.
Prin urmare, criticile formulate de recurentul-pârât Primarul municipiului Miercurea-Ciuc şi
întemeiate pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ. sunt fondate, reţinându-se că instanța de
fond a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a dispozițiilor sus-menționate.
Această concluzie conduce la constatarea legalității Hotărârii nr.35/13.01.2016 emisă de
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a reținut că nu se întrunesc
elementele constitutive ale art.2 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor
formelor de discriminare, republicată.
Şi din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că instanța de fond a interpretat şi aplicat
greşit dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr.137/2000, neexistând discriminare pe criteriul de limbă,
care să conducă la deosebire, excludere, restricție sau preferinţă ca urmare a scoaterii la concurs a
postului de şef secţie la Serviciul Social – Creşă din unitatea administrativ-teritorială X.
Cu privire la motivele de nelegalitate invocate de recurentul-pârât Consiliul Național pentru
Combaterea Discriminării, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., ca urmare a
obligării acestei părți la emiterea unei hotărâri prin care să reţină îndeplinirea condițiilor existenței
unei discriminări şi sancționarea pârâtului Primarul mun. X, Înalta Curte, având în vedere
considerentele deja expuse, reține că recursul este fondat, însă criticile se încadrează la cele
prevăzute de dispozițiile art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Se constată că prima instanță a interpretat şi aplicat greșit prevederile invocate de recurent,
ale Legii nr.554/2004, modificată şi completată, actul administrativ atacat fiind emis cu respectarea
prevederilor legale deja analizate, iar partea nu are obligația reanalizării situației de fapt.
Faţă de acestea, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., coroborat cu dispozițiile art.20
din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, urmează să se dispună admiterea recursurilor
declarate, casarea în parte a sentinței atacate şi, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii
formulate de reclamantă.
În privința excepției prematurităţii acțiunii se reţine că instanța de fond a admis excepția
prematurităţii capătului doi al cererii şi al capătului subsidiar, reprezentate fie de sancționarea
Primarului mun. X chiar de către instanța de judecată, fie de obligarea pârâtului CNCD să
sancționeze contravențional cu amendă aceeași parte.
826
Instanța de fond a respins, în parte, excepția prematurităţii formulării acțiunii în ceea ce
privește capătul unu al cererii, prin care s-a solicitat anularea în tot a Hotărârii nr.35/13.01.2016
emisă de CNCD.
Înalta Curte, faţă de considerentele deja arătate, respinge în întregime excepţia prematurităţii
acțiunii, negăsindu-se niciun motiv de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional atacat şi
neputându-se astfel sancționa contravențional pârâtul Primarul mun. X.
Celelalte dispoziții ale sentinţei atacate, prin care au fost respinse excepțiile tardivității, lipsei
capacității de folosință, lipsei dovezii calității de reprezentant, lipsei plângerii prealabile şi prescrierii
dreptului la acțiune, au fost menținute.
4. Regimul juridic al operaţiunilor de piaţă având ca obiect instrumente financiare admise la

tranzacționare pe o piață reglementată. Dreptul acţionarilor ce deţin cel puţin 5% din capitalul
social al unui emitent de a solicita şi obţine completarea ordinii de zi a adunării generale a
acționarilor. Modalitatea practică de exercitare şi realizare a acestui drept, precum şi regimul
sancţionator aplicabil în cazul nesocotirii sale. Legalitatea deciziei Autorității de Supraveghere
Financiară prin care a fost constatată și sancționată fapta de a nu convoca consiliul de
administrație de către președintele acestuia, ca element constitutiv al faptei contravenționale
constând în nepublicarea ordinii de zi revizuite
Legea nr. 24/2017, art. 92 alin. (3) – (6), art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3
Normele cuprinse în art. 92 alin. (3)-(6) din Legea nr. 24/2017 trebuie interpretate
sistematic, ținând seama de succesiunea lor logico-juridică și de sensul edictării acestora, iar nu
doar formal, prin aplicarea exclusivă a regulilor interpretării gramaticale. O interpretare corectă a
acestor norme conduce la concluzia că sub incidența dispozițiilor sancționatoare cuprinse în art.
126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017 intră nu doar ipoteza neîndeplinirii obligației de
publicare a ordinii de zi revizuite, ci și elementele care concură la neîndeplinirea acestei obligații.
Astfel, publicarea ordinii de zi revizuite reprezintă doar etapa finală a unui întreg proces
care debutează prin convocarea consiliului de administraţie de către preşedintele acestuia,
convocare în lipsa căreia nu ar fi posibilă adoptarea în şedinţa consiliului de administraţie a
deciziei de suplimentare a ordinii de zi, în lipsa căreia, publicarea ordinii de zi revizuite ar fi lipsită
de obiect. Prin urmare, dacă s-ar accepta interpretarea formalistă potrivit căreia numai
nepublicarea ordinii de zi revizuite este sancționabilă, această obligație ar deveni foarte ușor de
eludat prin simpla neconvocare a consiliului de administraţie în vederea aprobării suplimentării
ordinii de zi, nesocotindu-se astfel scopul reglementării acestei obligații, acela de protejare a
dreptului acţionarilor ce dețin cel puțin 5% din capitalul social al unui emitent ale cărui acțiuni
sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată de a solicita şi obţine completarea ordinii de
zi a AGA.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1677 din 22 martie 2022
827
I.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a
VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.05.2019 reclamanţii A. și B. S.A. au
solicitat în contradictoriu cu Autoritatea de Supraveghere Financiară: anularea în tot a Deciziei nr.
1160/26.09.2018 emisă de către ASF, prin care prin care A. a fost amendat cu suma de 15.000 RON,
Decizia fiind totodată publicata pe site-ul ASF, fără anonimizarea datelor cu caracter personal ale lui
A; anularea în tot a Deciziei nr.1366/08.11.2018 emisă de către ASF, prin care s-a respins plângerea
prealabilă formulată împotriva Deciziei anterior menţionate; obligarea ASF la modificarea textului
Deciziei publicate pe site-ul ASF în sensul publicării informaţie privind formularea căii de atac
împotriva Deciziei si a Deciziei de sancţionare; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.
I.2.Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 685 pronunţată în data de 30.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de
interes, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. S.A. în contradictoriu cu pârâtul
Autoritatea de Supraveghere Financiară, a anulat Decizia nr. 1160/26.09.2018 și decizia nr.
1366/08.11.2018 și a obligat pârâta la modificarea deciziei publicate pe site-ul instituției în sensul
publicării informației privind formularea căii de atac și la plata către reclamanți a sumei de 100 lei
I.3.Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 685 din 30.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Autoritatea de
Supraveghere Financiară, încadrând criticile formulate în dispoziţiile art. 488 alineat 1 pct. 8
C.proc.civ. (”hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”)
și solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, rejudecarea cauzei şi
respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de către intimaţii-reclamanţi.
În dezvoltarea criticilor a susţinut în esenţă recurenta-pârâtă că instanţa de fond a interpretat
în mod greşit textele legale incidente în cauza de faţă şi a făcut o aplicare greşită a normelor speciale
incidente domeniului instrumentelor şi investiţiilor financiare.
Instanţa de fond a dat o interpretare fragmentată normelor juridice care statuează dreptul
acţionarilor ce deţin cel puţin 5% din capitalul social al unui emitent de a solicita şi obţine
completarea ordinii de zi a AGA, modalitatea practică de exercitare şi realizare a acestui drept,
precum şi regimul sancţionator aplicabil în cazul nesocotirii sale.
În opinia recurentei, raţionamentul corect impunea interpretarea sistematică a normelor
cuprinse în art. 92 alin. (3)-(6) din Legea nr. 24/2017, dispoziții din care numai nerespectarea art. 92
alin. (6) este incriminată ca fiind contravenţie, întrucât doar acesta este susceptibil de încălcare,
potrivit art. 126 alin.1 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017, fiind singurul care impune o anumită
conduită, indispensabilă realizării dreptului prevăzut de art. 92 alin. (3) lit. a), fără însă a indica
expres calitatea persoanei fizice din cadrul respectivei entităţi juridice care este ţinută să ducă efectiv
la îndeplinire această sarcină.
În absenţa unor prevederi exprese ale legii speciale în materia pieţei de capital, pentru
determinarea acestei persoane, se impune raportarea la regula generală prevăzută de art. 209 alin. (I)
C.civ. și art. 219 alin. (2) C.civ., în speţă obligaţia societăţii prevăzută de art. 92 alin. 6) din Legea
nr. 24/2017 realizându-se prin organul de conducere statutar, în cazul de faţă prin Consiliul de
Administraţie. Or, la momentul formulării cererii de completare a ordinii de zi, reclamantul A, în
calitatea sa de Preşedinte al Consiliului de Administraţie, avea obligaţia convocării acestuia în
vederea adoptării deciziei de completare a ordinii de zi a A.G.A. conform cererii formulate de
acţionarul C.
828
Punerea la dispoziţia acţionarilor a ordinii de zi revizuite reprezintă modalitatea practică de
realizare a dreptului acţionarilor având deţinerea calificată prevăzută de lege de a solicita şi obţine
completarea ordinii de zi a AGA.
Operaţiunea iniţială necesară punerii la dispoziţia acţionarilor a ordinii de zi revizuite este
reprezentată de convocarea Consiliului de Administraţie de către preşedintele său, având pe ordinea
de zi a şedinţei completarea ordinii de zi a AGA, neconvocarea acestuia reprezentând încălcarea
obligaţiei prevăzute de art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017.
Aşadar, în Decizia A.S.F. nr. 1160/26.09.2018 s-a reţinut, în mod corect, că prin conduita
preşedintelui C.A., fără un temei legal, a fost lipsită de efect cererea de completare a ordinii de zi
formulată de acţionarul societăţii având o deţinere de peste 5% din capitalul social al societăţii. Prin
urmare, fapta Preşedintelui CA. se circumscrie prevederilor legale reţinute de recurentă, contrar celor
reţinute de instanţa de fond. Consiliul de administraţie nu ar fi putut să aprobe suplimentarea ordinii
de zi din moment ce acesta nu a fost convocat de Preşedintele CA, cel care avea această atribuție
potrivit art. 141 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Recurenta critică interpretarea art. 96 alin. (6) în sensul că numai în cazul în care cererea de
suplimentare a ordinii de zi ar fi fost aprobată, iar Consiliul de administraţie, prin preşedintele său,
nu ar fi publicat ordinea de zi revizuită, erau incidente dispoziţiile legale care impuneau aplicarea
sancţiunii contravenţionale prevăzute de art. 127 alin. 1 lit. c) pct. 2 lit. i) din Legea nr. 24/2017.
În accepţiunea recurentei, dacă cererea de completare a ordinii de zi îndeplineşte toate
cerinţele legale (cuantumul deţinerii solicitantului, respectarea termenului de formulare, rezoluţiile
sunt licite şi de competenţa respectivei AGA), Consiliul de Administraţie are obligaţia să-i dea curs,
fapt ce .implică/determină, în mod necesar, modificarea ordinii de zi, în sensul suplimentării acesteia,
şi impune publicarea unei ordini de zi revizuite corespunzător. Altfel spus, exercitarea dreptului
acţionarului cu deţinere de cel puţin 5% din capitalul social de a solicita completarea ordinii de zi nu
determină modificarea acesteia decât în situaţia în care cererea nu este admisibilă (nu îndeplineşte
cerinţele legale) şi, prin urmare, nu impune publicarea ordinii de zi revizuite.
Arată recurenta că, dacă s-ar accepta interpretarea instanţei de fond, s-ar ajunge în situaţia ca,
prin simplul refuz nejustificat al Preşedintelui CA. de a convoca şedinţa Consiliului de administraţie
având ca obiect aprobarea publicării ordinii de zi revizuite, să se poată evita aplicarea unei norme
imperative, cu consecinţa nesocotirii dreptului acţionarilor cu deţinerea calificată prevăzută de lege
de a solicita şi obţine completarea ordinii de zi a AGA.
Recurenta consideră că cererea acţionarului C a determinat modificarea ordinii de zi a
A.G.A. B. S.A. din data de 27/28.04.2018, aspect care însă nu a putut fi supus analizei Consiliului de
Administraţie ca urmare a neconvocării acestuia de Preşedintele CA.
Susține recurenta că în mod greșit instanţa de fond a apreciat că plângerii prealabile formulate
de intimaţi îi sunt aplicabile prevederile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017, în realitate, aceste
prevederi nereglementând o procedură prealabilă contestării actului administrativ la instanţa de
judecată întrucât, la momentul vizat de acest articol, nu există un act administrativ.
Recurenta critică cele reținute de instanţa de fond în sensul că aceasta nu a fost învestită să
analizeze refuzul preşedintelui Consiliului de Administraţie de a aproba solicitarea de suplimentare a
ordinii de zi, respectiv dacă această solicitare a fost sau nu formulată în termenul legal, dacă
termenul legal de depunere a cererii a fost calculat corect sau nu, aceasta putând face obiectul unei
acţiuni separate introduse în faţa instanţei de contencios care să analizeze dacă refuzul a fost sau nu
justificat, din perspectiva prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În opinia recurentei, un asemenea refuz nu ar putea fi supus analizei instanţei de contencios
administrativ, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, astfel cum este reglementat de Legea nr.
554/2004, referindu-se la refuzul unei autorităţi publice de a rezolva cererea unei persoane care se
consideră vătămată.
829
În continuarea motivelor de recurs recurenta reiterează cele expuse în faţa primei instanţe cu
privire la netemeinicia susţinerilor reclamanților, respectiv:
Recurenta reiterează cele expuse în faţa primei instanţe cu privire la netemeinicia susţinerilor
privind sancţionarea unei persoane care nu poate avea calitatea de contravenient prin raportare la art.
126 alin. (1) din Legea nr. 24/2017. În opinia recurentei, textul demonstrează că subiectul activ al
contravenţiei a fost corect identificat la stabilirea şi sancţionarea faptei contravenţionale, Legea nr.
24/2017 calificând ca faptă contravenţională încălcarea obligaţiei dispuse de art. 92 alin. (6) şi
enumerând în mod expres subiecţii activi ai contravenţiilor la care se face trimitere, printre care şi
membrii consiliului de administraţie.
Totodată, apreciază recurenta că prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr.
24/2017 trebuie să li se dea o interpretare sistematică, cu luarea în considerare a prevederilor art. 127
alin. 1) lit. c) pct. 2 (i) şi (ii) din acelaşi act normativ, care prevede sancţiunea cu amendă atât pentru
persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice. Beneficiarii obligaţiei de publicare a ordinii de zi
revizuite sunt acţionarii titulari ai dreptului de a solicita completarea ordinii de zi a adunării generale,
astfel încât o sancţionare a societăţii, astfel cum pretind reclamanţii în cererea de chemare în judecată
ar aduce un plus de prejudiciu chiar acţionarilor acesteia, care ar suporta indirect sancţiunea
pecuniară aplicată societăţii. Or, unul dintre obiectivele A.S.F., stabilit chiar prin ordonanţa care
reglementează organizarea şi funcţionarea acesteia, este cel de a asigura protecţia investitorilor
împotriva practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase.
Consideră recurenta că interpretarea gramatical-literală dată de reclamanţi prevederilor art. 92
alin. (6) şi art. 126 alin.6) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017, sub aspectul persoanei vizate de
reglementare, restrânge sfera subiecţilor activi ai respectivei contravenţii şi vine în contradicţie cu
normele legii generale (Codul civil) şi cu finalitatea normelor legii speciale de protecţie a acţionarilor
societăţilor emitente prin crearea unui cadru coercitiv care să asigure respectarea drepturilor acestora.
referitoare la necompetenţa ASF de a aplica o sancţiune în această speţă, arătând că are
competenţa legală de a se pronunţa asupra nerespectării prevederilor art. 92 alin. (6) din Legea nr.
24/2017, după cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea si
funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară (art. 2 alin. (1) lit. a), art. 7 alin. (2), art. 21 2 alin.
(4), art. 27), precum și din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital (art. 2 alin. (5)) și din Legea
24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piață (art. 2 alin. 9, art. 126 alin.
(1), art. 133 alin. (1) şi (2)), din care rezultă că recurenta a fost împuternicită de legiuitor cu largi
atribuţii în ceea ce priveşte verificarea respectării prevederilor legale de către persoanele cu funcţii
de conducere din cadrul entităţilor reglementate, inclusiv cu privire la cele care reglementează
convocarea adunării generale a acţionarilor.
referitoare la conformarea reclamantei B. la prevederile legale privind completarea ordinii de zi și
a celor privind cererea de completare a ordinii de zi formulată de acţionarul C.
Arată recurenta că, potrivit convocatorului A.G.O.A. din data de 27/28.04.2018, acţionarii
aveau dreptul de a solicita completarea cu noi puncte pe ordinea de zi în termen de 15 zile de la data
publicării convocatorului, respectiv de la data de 21.03.2018. Cererea de completare a
convocatorului pentru A.G.O.A. din data de 27/28.04.2018 a fost depusă la poarta societăţii B. S.A.
în data de 05.04.2018, pe documentul privind completarea ordinii de zi a A.G.O.A. din
27/28.04.2018 existând o ştampilă a societăţii cu menţiunea "efectuat control poartă / intrare / data
05.04.2018". Cu toate acestea, înregistrarea documentului purtând respectiva ştampilă s-a făcut la
secretariatul societăţii doar în data de 12.04.2018. Reclamanţii susţin un calcul total eronat al
termenului de 15 zile, considerând că termenul de 15 zile s-a împlinit la data de 06.04.2018 [zi de
sărbătoare legală nelucrătoare, conform prevederilor art. 139 alin. (1) din Codul Muncii-Vinerea
830
Mare]. La stabilirea ultimei zile în care acţionarii îndreptăţiţi puteau depune cererile de completare a
ordinii de zi s-a avut în vedere metoda de calcul al termenelor pe zile libere şi faptul că ultima zi a
termenului a căzut într-o zi nelucrătoare (06.04.2018 - Vinerea Mare), astfel termenul fiind prorogat
pentru următoarea zi lucrătoare, în conformitate cu prevederile art. 2553 şi 2554 C.civ., respectiv
pentru data de 10.04.2018 (08-09.04.2018 fiind zile libere legale - Pastele Ortodox), astfel că data
limită respectivă a fost 10.04.2018.
Arată recurenta că susţinerile reclamanţilor potrivit cărora înregistrarea cererii de completare
la secretariat în data de 12.04.2018 este "consecinţa directă a nerespectării acestor condiţii de către
acţionar, si nicidecum o culpă a B. în managementul documentelor" nu pot fi reţinute.
Societatea trebuia să asigure serviciul de registratură/secretariat pe parcursul întregii perioade
de 15 zile acordate acţionarilor pentru depunerea cererilor de completare a convocatorului, cu
excepţia zilelor de sărbătoare legală nelucrătoare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea efectivă de
a transmite propunerile privind ordinea de zi a AGA prin orice modalitate permisă de lege, inclusiv
prin depunerea acestora la sediu, personal sau prin curier. Eeventualele disfuncţionalităţi apărute în
circuitul corespondenţei între diferitele structuri organizatorice din cadrul societăţii (poartă,
registratură, secretariat etc.) îi sunt imputabile conducerii societăţii şi nu trebuie să fie valorificate ca
pretext pentru nesocotirea drepturilor acţionarilor.
Din analiza documentelor transmise de dl. C. a rezultat faptul că acţionarul a depus/transmis
la societate solicitarea de completare a ordinii de zi a AGOA din data de 27/28.04.2018 în data de
05.04.2018, atât în original, pe suport de hârtie, cât şi prin intermediul poştei electronice.
Consiliul de administraţie al societăţii poartă răspunderea exclusivă în materia convocării şi
derulării adunărilor generale, inclusiv în ceea ce priveşte asigurarea exercitării drepturilor
recunoscute de lege acţionarilor. Administratorii au obligaţia de a completa ordinea de zi cu punctele
propuse de acţionarii în drept, iar ignorarea sau cenzurarea acestora reprezintă neîndeplinirea
obligaţiei legale de completare a ordinii de zi conform solicitării respectivilor acţionari.
În speţă, Preşedintele CA. avea obligaţia convocării Consiliului de Administraţie în vederea
adoptării deciziei de completare a ordinii de zi a A.G.A. conform cererii formulate de dl. C, conform
art. 140 alin. (4) din Legea nr. 31/1990R și art. 141 alin. (2) din Legea nr. 31/1990R.
Astfel, prin conduita preşedintelui CA., fără existenţa unei temei legal, a fost lipsită de efect
cererea formulată de acţionarul societăţii având o deţinere de peste 5% din capitalul social al
societăţii, în vederea dezbaterii şi adoptării în cadrul A.G.O.A. a punctelor solicitate de acesta.
În concluzie, în mod temeinic şi legal s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 92 alin. (6)
din Legea nr. 24/2017, prin nepublicarea ordinii de zi revizuite conform cererii de completare
formulate de către acţionarul C. având deţinerea calificată prevăzută de lege a drepturilor conferite
de această calitate, rezultând, în fapt, în împiedicarea acestuia de a supune dezbaterii şi aprobării
A.G.A. a unor puncte pe ordinea de zi ce ţin de atribuţiile acestui organ decizional al societăţii, iar în
conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi art. 127 alin. (1) lit. c) pct. 2 (i) din Legea
nr. 24/2017, pentru această faptă s-a aplicat măsura sancţiunii cu amendă de 15.000 lei26, cuantum
situat în partea inferioară a intervalului prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 24/2017 privind emitenţii de
instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă.
I.4.Apărările formulate în cauză
I.4.1.Întâmpinarea depusă de intimatul – reclamant A.
Împotriva recursului promovat de pârâtă, au formulat întâmpinări ambii intimaţii –reclamanţi.
În cadrul întâmpinării sale, intimatul – reclamant A. a solicitat constatarea nulităţii recursului
cu privire la pct. III din recurs, intitulat ”Celelalte susţineri ale reclamanţilor expuse în faţa primei
instanţe” și respingerea ca nefondat a recursului, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a
sentinţei recurate, cu cheltuieli de judecată.
831
Cu privire la limitele exercitării controlului judiciar de către instanţa de recurs, intimata a
subliniat lipsa exercitării recursului cu privire la soluţia primei instanţe vizând excepţia lipsei de
interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a B. S.A. și lipsa exercitării unui recurs valabil cu
privire la aspectele menţionate la pct. III Celelalte susţineri ale reclamanţilor, expuse în faţa primei
instanţe. Se arată că toate susţinerile recurentei de la pct. III Celelalte susţineri ale reclamanţilor,
expuse în faţa primei instanţe, au fost analizate de către prima instanţă, dezlegarea acestora
regăsindu-se în considerente. În aceste condiţii, nu se mai poate solicita instanţei de recurs să
analizeze aceste susţineri.
Totodată, instanţa, unind în prealabil excepţiile cu fondul, şi respingând excepţiile invocate de
A.S.F. a statut că „interesul societăţii B. de a contesta actele administrative emise de către pârâtă este
reprezentat de faptul că în conţinutul acestora s-a reţinut o presupusă neîndeplinire a obligaţiilor B. şi
nu a obligaţiilor reclamantului A., ca persoană fizică." Or, cum A.S.F. nu a exercitat recurs şi
împotriva soluţiei pe care instanţa a pronunţat-o cu privire la excepţii, atât soluţia cât şi
considerentele intră în autoritate de lucru judecat. În aceste condiţii, nu se mai poate solicita instanţei
de recurs să analizeze susţinerile de la filele 10-11, subsumate pct. III.1 Netemeinicia susţinerilor
privind sancţionarea unei persoane care nu poate avea calitatea de contravenient, respectiv filele 11 -
14, subsumate pct. III.2 Netemeinicia susţinerilor referitoare la necompetenţa A.S.F. de a aplica o
sancţiune în această speţă.
Intimatul susține corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 92 alin. (6) din Legea nr.
24/2017 realizată de prima instanţă
În mod corect prima instanţă a reţinut că recurenta a aplicat o amendă contravenţională pentru
o faptă care nu este sancţionată de textul de lege menţionat în decizia de sancţionare. Prima instanţă
reţine în mod corect că nu a fost învestită cu analiza refuzului preşedintelui Consiliului de
Administraţie de a aproba solicitarea de suplimentare a ordinii de zi, respectiv dacă această solicitare
a fost sau nu formulată în termen legal.
În opinia intimatului, interpretarea pe care recurenta o dă dispoziţiilor art. 92, alin. (6) din
Legea nr. 24/2017 constituie o adăugare nepermisă la lege. Elementul material al faptei
contravenţionale constă în acţiunea sau inacţiunea interzisă de textul de lege, respectiv încălcarea
obligaţiei impuse societăţii de a face disponibilă acţionarilor ordinea de zi revizuită.
Cum în cazul de speţă nu a existat o ordine de zi revizuită, neexistând astfel premisa textului
de lege, de plano nu se putea reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017.
Fapta preşedintelui Consiliului de Administraţie de a refuza - pe motivul nedepunerii în
termen a propunerii de completare a ordinii de zi - convocarea Consiliului de Administraţie în
vederea adoptării unei decizii vizând completarea ordinii de zi a şedinţei adunării generale a
acţionarilor, nu este sancţionată de dispoziţiile art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017.
Susține intimata că, în ceea ce priveşte contravenţiile, garanţiile ce trebuie respectate se
raportează la exigenţele art. 6 CEDO, aplicabile în sfera penală, sens în care invocă cauza Anghel c.
România, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și principiul nullum crimen sine
lege, astfel aplicabil şi în materie contravenţională, care impune ca determinarea faptelor ce
reprezintă contravenţii să se realizeze în mod expres prin descrierea exactă a acţiunii/inacţiunii
interzise, nefiind permisă extinderea legii la situaţii nereglementate sau pretins analoge.
Prin urmare, atâta timp cât dispoziţiile art. 92, alin. (6) din Legea nr. 24/2017 nu vizează fapta
preşedintelui de a nu convoca Consiliul de Administraţie, ci fapta societăţii de a nu aduce la
cunoştinţa acţionarilor ordinea de zi revizuită, se impune a se constata că recurenta a aplicat
sancţiunea contravenţională pentru săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută de art. 92 alin. (6) din
Legea nr. 24/2017.
832
Dispoziţiile art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017 nu obligă preşedintele să convoace
Consiliul de Administraţie pentru a adopta o decizie cu privire la suplimentarea ordinii de zi conform
propunerii acţionarului ce deţine 5% din capitalul social.
În schimb, dispoziţiile art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017 obligă societatea ca, odată
întrunită situaţia premisă, aceea a existenţei unei ordini de zi revizuită, să o aducă la cunoştinţa
acţionarilor.
Publicarea ordinii de zi revizuite nu se confundă cu procedura aferentă adoptării ordinii de zi
revizuită. Textul art. 92, alin. (6) din Legea nr. 24/2017 analizează obligaţia impusă societăţii după
momentul adoptării deciziei completării ordinii de zi, astfel că orice acţiune sau inacţiune trebuie să
se situeze temporal ulterior acestui moment pentru a se putea, de piano, analiza incidenţa textului
legal. Or, şi din această perspectivă fapta de a nu convoca Consiliul de Administraţie în vederea
adoptării unei decizii vizând completarea ordinii de zi este exclusă de sub incidenţa textului art. 92,
alin. (6) din Legea nr. 24/2017.
Raportându-se la scopul normei legale, acela de a asigura dreptul la informare al asociaţilor
prin publicarea, cu 10 zile anterioare datei ţinerii şedinţei, a ordinii de zi, intimata susține că fapta
reţinută de A.S.F. (refuzul preşedintelui de a convoca Consiliul de Administraţie) nu este incriminată
de textul art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017 şi în considerarea faptului că fapta preşedintelui nu
poate aduce atingere interesului protejat de legiuitor şi avut în vedere la edictarea normei legale.
Dreptul informare al acţionarilor vizează accesul acestora la informaţiile cuprinse în documentele
care vor fi prezentate în adunarea generală şi care fac obiectul punctelor incluse pe ordinea de zi. Or,
fapta preşedintelui de a nu convoca Consiliul de administraţie în vederea adoptării unei decizii cu
privire la completarea ordinii de zi nu lezează în niciun fel dreptul la informare al acţionarilor de
vreme ce acesta vizează strict aspectele care fac obiectul ordinii de zi, care, în cazul de speţă a rămas
neschimbată.
Nu poate să fie reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia interpretarea dată de prima
instanţă ar conduce la imposibilitatea acţionarului de a obţine completarea ordinii de zi. Recurenta
„justifică" aplicarea sancţiunii prin aceea că fapta preşedintelui aduce atingere interesului
acţionarului de a include puncte pe ordinea de zi. Susţinerea recurentei în niciun caz nu poate să
conducă la reţinerea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C.proc.civ.,
ci, dimpotrivă, confirmă lipsa de acurateţe a raţionamentului logico-juridic al recurentei. Nu doar că
este vorba despre o faptă diferită faţă de cea reţinută în textul legal, ci, în plus, respectiva faptă aduce
atingere unei valori complet diferite faţă de cea protejată de textul de lege.
În realitate, recurenta, dacă ar fi considerat că cererea formulată de acţionarul deţinând 5% din
capitalul social era una depusă în termen, ar fi avut posibilitatea, în temeiul art. 2 alin. (9) lit. b.) din
Legea nr. 24/2017, să solicite consiliului de administraţie întrunirea membrilor acestuia sau, după
caz, convocarea adunării generale a acţionarilor, stabilind problemele ce trebuie înscrise pe ordinea
de zi.
Prin urmare, sancţiunea aplicării unei amenzi contravenţionale pentru situaţia în care
preşedintele nu convoacă Consiliul de administraţie nu îşi găseşte baza legală nici în prevederile art.
92 alin. (2), avute în vedere de recurentă la emiterea deciziei de sancţionare şi nici în celelalte
prevederi ale Legii nr. 24/2017. Dimpotrivă, legiuitorul prevede un alt remediu, conferind ASF
dreptul de a solicita întrunirea membrilor consiliului de administraţie, pentru situaţia în care
preşedintele nu are iniţiativa convocării, sancţiunea aplicării unei amenzi contravenţionale pentru
situaţia în care preşedintele nu convoacă Consiliul de administraţie fiind exclusă.
Prin raportare la Legea nr. 31/1990, intimatul arată că legiuitorul nu a reglementat vreo
sancţiune pentru situaţia în care Consiliul de administraţie nu dă curs solicitării acţionarului de
completare a ordinii de zi. Textului art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017 îi corespunde cel
reglementat la art. 1171 din Legea nr. 31/1990.
833
Concluzionând, intimatul arată că în mod corect prima instanţă a reţinut că fapta incriminată
de art. 92 alin. (6) din Legea nr. 24/2017 vizează nepublicarea de către societate a ordinii de zi
revizuită, iar extinderea textului legal prin aplicarea forţată a sancţiunii pentru realizarea unei alte
fapte care nu intră în conţinutul elementului material al textului legal vizat nu este posibilă. Textul
legal şi fapta invocată în decizia contestată presupun, cum în mod corect a reţinut prima instanţă,
supunerea la vot în cadrul adunării generale a acţionarilor a unei ordini de zi revizuită (suplimentată)
la cererea unui acţionar, fără însă a se proceda, în termenul legal, la publicarea ordinii de zi revizuită
sau, fără vreo publicare prealabilă a ordinii de zi revizuită.
Deși arată că susţinerile recurentei de la filele 10-18 din recurs nu pot face obiectul analizei
instanţei de recurs dat fiind sancţiunea nulităţii, intimatul răspunde și la acestea, arătând că:
Nu se poate susţine de către recurentă că ar avea competenţă în aplicarea sancţiunii pentru
fapta reţinută în decizia contestată. Fapta reţinută în Decizia contestată nu vizează cea la care face
trimitere art. 92 alin. (6), respectiv nepublicarea ordinii de zi revizuită, ci, refuzul preşedintelui de a
completa ordinea de zi conform propunerii acţionarului. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2, alin.
(9), lit. b.) din Legea nr. 24/2017, care permit ASF să solicite consiliului de administraţie întrunirea
membrilor acestuia sau, după caz, convocarea adunării generale a acţionarilor, stabilind problemele
ce trebuie înscrise pe ordinea de zi. În măsura în care solicitarea ASF este refuzată, aceasta nu poate
aplica vreo sancţiune, ci, trebuie să se adreseze, în temeiul art. 2, alin. (9), lit. c.) din Legea nr.
24/2017, tribunalului competent, urmând ca, în măsura în care solicitarea de convocare este apreciată
de instanţă ca fiind întemeiată, acesta va stabili şi ordinea de zi a şedinţei.
Prin urmare, ASF nu are competenţa de a impune - prin aplicarea sancţiunii contravenţionale -
ordinea de zi a şedinţei adunării generale a acţionarilor.
Este nefondată susţinerea ASF vizând depunerea în termen a cererii de completare a ordinii de
zi. Data publicării convocatorului a fost data de 21.03.2018, moment de la care a început sa curgă
termenul de 15 zile pentru depunerea in original a solicitărilor acţionarilor de modificare/completare
a ordinii de zi. Solicitarea dlui C. nu a fost transmisă conform cerinţelor din convocator prin curierat
în original, ci a fost depusă la poarta B., în aceste condiţii solicitarea ajungând la secretariat la data
de 12.04.2018, aşadar, cum mult peste termenul de 15 zile, exclusiv din culpa sa.
Cum nu s-a făcut dovada orei la care s-a depus in data de 05.04, nu se poate pretinde ca acest
plic să fi ajuns în aceeaşi zi la Secretariat. Înregistrarea la Secretariat in data de 12.04. confirma
faptul ca Secretariatul a funcţionat cu program normal, cat timp plicul a primit ștampila de
înregistrare a treia zi de lucru, raportat la volumul de lucrări acumulat în perioada liberă. Nu se poate
retine o diligență în modul în care a acţionat dl C., câtă vreme, acesta a depus cererea la poarta „B”
S.A., si nu la secretariat. Este nefundamentată concluzia culpei B. atât timp cat dl. C. nu a făcut
dovada orei la care a depus cererea la poarta B., din care să rezulte că aceasta se încadra in
programul de funcţionare a secretariatului și că nu a putut să se supună regulilor din convocator din
motive imputabile B. Este lipsita de relevanță și argumentul privind ștampila aplicată adresei ASF de
constatare comunicată petentului în vederea formulării de obiecțiuni, unde nu se punea problema
verificării identităţii acţionarilor.
În ceea ce priveşte mijloacele de comunicare electronice, acestea nu satisfac cerinţele
prevăzute în convocator, și anume, depunerea cererii în original la adresa B., măsură ce are ca scop
posibilitatea verificării documentelor la primire, ca urmare a unor suspiciuni rezonabile privind
săvârşirea unor infracţiuni de fals in legătura cu documente transmise către B. De asemenea, aceasta
este in conformitate cu dispoziţiile cuprinse in Regulamentul ASF nr.5/2018 (art. 193, art. 194 și art.
199 și cu dispoziţiile Regulamentului ASF nr.5/2018.
I.4.2. Întâmpinarea depusă de intimata – reclamantă Societatea B. SA
La rândul său, intimata – reclamantă Societatea B. SA, a solicitat la rându-i, în principal, a se
constata nulitatea parţială a recursului cu privire la Punctul III celelalte susţineri ale reclamanţilor,
834
expuse în faţa primei instanţe, apreciind că motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare
prevăzute limitativ la art.488 C.proc.civ. şi în subsidiar, a se respinge recursul, ca nefondat, cu
consecinţa menţinerii sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.
În dezvoltarea apărărilor sale, susţine în esenţă următoarele:
1.Intimata – reclamantă că instanţa de fond a interpretat în mod corect dispoziţiile art. 92 alin.
3-6 coroborat cu art. 126 alin. 1 lit.a) pct. 3 Legea nr. 24/2017, dat fiind că în speţă nu a existat o
fapta prevăzuta de lege care sa fie sancţionată contravenţional. Recurenta putea aplica o sancţiune
contravenţională doar dacă cererea de suplimentare a ordinii de zi era aprobată, iar Consiliul de
Administraţie nu ar fi publicat ordinea de zi revizuită, după cum corect se retine in sentinţa apelată,
iar refuzul admiterii cererii acţionarului C de suplimentare a ordinii de zi nu constituie contravenţia
prev. de art. 126 alin. 1, pct. a, pct. 3 din Legea ar. 24/2017.
Exercitarea dreptului în cazul de față nu a condus la modificarea ordinii de zi, de natură să
atragă incidenţa dispoziţiilor invocate, care să nască în sarcina societății obligaţia de a face
disponibilă ordinea de zi revizuită, după cum corect se reține și în sentinţa apelată. Fapta ce a stat la
baza sancţionării a fost neconvocarea AGA de către B. S.A. în vederea completării ordinii de zi,
faptă care nu este nici prevăzută, nici sancţionată de prevederile invocate în speţă.
Aşadar, fapta contravenţională invocată este în mod expres cea prevăzută de textul art. 92 alin.
(3) din Legea nr. 24/2017 - o presupusă încălcare a dreptului acţionarului de a cere și a i se aproba
suplimentarea ordinii de zi a AGOA. Însă, pentru o presupusă încălcare a dispoziţiilor art.92 alin.3
Legea nr. 24/2017 nu s-a prevăzut vreo contravenţie în textul Legii nr.24/2017, astfel încât sa poată
sa fie aplicate sancţiuni, tocmai pentru ca există remedii prevăzute in Legea nr.31/1990 la dispoziţia
acţionarului, și doar instanţa de judecata poate să analizeze dacă au fost sau nu întrunite cerinţele
legale pentru suplimentarea ordinii de zi.
Art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr.24/2017 sancţionează doar încălcarea obligaţiilor
de raportare, de realizare a operaţiunilor fi de respectare a conduitei şi condiţiilor prevăzute la art. 92
alin. (I), (6)-(8), (19), (20), (22) şi (23). Ca atare, pentru a constitui faptă contravenţională, era
obligatoriu ca textul art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr.24/2017 sa facă trimitere și la alin.3 al
art.92 din Lege, care prevede conduita si condiţiile în cazul cererilor de suplimentare a ordinii de zi,
această trimitere însă neexistând in textul legii.
Raţionamentul potrivit căruia publicarea ordinii de zi revizuite implică în mod automat
obligaţia convocării CA de către Preşedinte, neîndeplinirea acesteia fiind contravenţie, este eronat,
deoarece încalcă principiul nulla poena sine lege, textul art. 92 alin.6 din Legea nr.24/2017 făcând în
mod expres trimitere la situaţia in care „exercitarea dreptului prevăzut la alin. (3) lit. a) determină
modificarea ordinii de zi a adunării generale, situaţie inexistentă în cauză. ASF nu poate aplica o
sancţiune pentru o faptă care nu este prevăzută de lege, deoarece încalcă dispoziţiile art. 1 din O.G.
nr. 2/2001. Faptele care pot fi sancţionate contravenţional trebuie să fie expres prevăzute de lege lato
sensu, pentru a fi publice, iar destinatarii normelor în cauză să își poată adapta comportamentul în
consecinţă. Raţionamentul ASF, care deduce obligaţii implicite în sarcina subiectelor de drept nu
poate fi considerat ca fiind o lege, lato sensu, astfel că acesta nu asigură cerinţele de previzibilitate, si
nu poate fi opus subiectelor de drept, fiind inadmisibil a se extinde, strict față de interpretări ale ASF
precum cele din cererea de recurs, latura obiectivă a unei contravenţii la alte acte și fapte decât cele
cuprinse în conţinutul acesteia.
În ceea ce priveşte art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017, latura obiectivă a
contravenţiei (fapta propriu-zisa) este in mod expres limitată doar la situaţia în care se modifică
ordinea de zi ca urmare a cererii unui acţionar de suplimentare a acesteia, iar societatea nu face
disponibilă o ordine de zi revizuită, folosind aceeaşi procedură ca şi cea utilizată pentru ordinea de zi
anterioară, aspect reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate. Textele legale și
contravenţia invocată de către intimata presupune supunerea la vot in AGOA a unei ordini de zi
835
suplimentată la cererea unui acţionar fără publicarea ordinii de zi revizuite, astfel încât aceasta să fie
adusă la cunoștinta acţionarilor și aceştia să poată vota în cunoştință de cauză în AGOA, situaţie care
nu are nicio legătura cu starea de fapt reţinută în decizia pentru care a fost aplicată sancţiunea. Latura
obiectivă a acestei contravenţii și obiectul acesteia nu au nicio legătură cu fapta de a nu completa
ordinea de zi la cererea unui acţionar, care presupune o alta latură obiectivă (fapta de a nu completa
ordinea de zi) și un alt obiect (protejarea dreptului acţionarului prevăzut de lege de a pretinde
modificarea ordinii de zi). Cum în speţă nu a fost completată ordinea de zi la solicitarea dlui. C,
astfel încât să fie cazul de o publicare a acesteia, care să fi făcut incidente dispoziţiile art.92 alin. (3)
din Legea nr.24/2017, sancţiunea nu este incidentă.
2. Sentinţa recurată este legală. Instanţa de fond a interpretat in mod corect dispoziţiile Legii
nr. 24/2017.
Arată intimata că executarea obligaţiei impuse de art. 92 al. 6 Legea 24/2017 nu implică
automat obligaţia de a convoca Consiliul de Administraţie și de a adopta decizia de completare a
ordinii de zi. Procedurile speciale prevăzute de Legea nr.31/1990 în caz de refuz al suplimentării
ordinii de zi a AGA exclud răspunderea contravenţională.
Dreptul unui acţionar de a introduce puncte pe ordinea de zi a adunării generale poate sa fi
negat, iar societatea poate să refuze a da curs unei asemenea cereri, aceasta fapta însă nefiind o fapta
contravenţională, chiar daca refuzul ar fi unul nejustificat.
Posibilitatea conducerii societăţii de a refuza cererea de suplimentare conduce, prin aceeaşi
analogie cu cererea de convocare a adunării de către acţionarii solicitând, la concluzia că acţionarii
refuzaţi se pot adresa doar instanţei de judecata cu cererea de suplimentare, art. 1171 ind. 1 din
Legea nr.31/1990. Refuzul societăţii de a da curs unei cereri de suplimentare formulată de acţionari,
și o presupusa încălcare a dispoziţiilor art.92 alin.3 din Legea nr. 24/2017, indiferent de motiv,
conferă dreptul și remediul acţionarului de a solicita convocarea AGA prin intermediul instanţei de
judecată, alta decât cea de contencios administrativ, care va aprecia în acest cadru procesual daca
cererea unui acţionar este sau nu întemeiată, ASF neavând nicio atribuţie în acest sens a analiza prin
încălcarea competentei instanţei de judecată dacă cererea de suplimentare a ordinii de zi este sau nu
fundamentată și a constrânge emitentul prin aplicarea de sancţiuni.
Interpretarea ASF nu poate să fie primită nici față de împrejurarea că dacă aceasta ar fi
admisă, ar determina competența instanţei de contencios administrativ a analiza aspecte care țin de
condiţiile și procedurile prevăzute de Legea nr.31/1990 - să verifice dacă cererea acţionarului este
sau nu întemeiată, în măsura în care Decizia ASF ar fi contestată, deşi în acest caz exista o
competență diferită a instanţelor de judecată și remedii și proceduri specifice și speciale care sunt
incompatibile cu procedurile de contencios administrativ.
3. Sentinţa este legală. Instanţa de fond a interpretat în mod corect prevederile art. 133 alin. l
din Legea nr. 24/2017. Legea 24/2017 instituie o procedură specială de contestare a actelor
emise de ASF. Raţionamentul instanţei este unul corect, dispoziţiile Legii nr. 24/2017 conţinând
prevederi specifice în materia contestării actelor emise de ASF, față de deciziile de constatare și
sancţionare a contravenţiilor prevăzute în materie. Cât timp se instituie o procedura preliminară
emiterii actului administrativ ce poate fi atacat în contencios administrativ - obiecțiunile - care pot fi
formulate de contravenient, procedura care nu este prevăzuta de Legea 554/2004, aceste norme sunt
norme speciale, derogatorii de la normele de drept comun din materia contenciosului administrativ.
Acest motiv nu prezintă nici interes pentru recurenta ASF având în vedere că anularea actelor
administrative a fost dispusă față de alte împrejurări, care, după cum am arătat, se confirmă pe
deplin.
I.4.3.Răspunsul la întâmpinări
Recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat răspuns la întâmpinările
depuse de intimaţii–reclamanţi A. şi B. S.A., în cadrul căruia a combătut apărările acestora, atât cu
836
privire la nulitatea parţială a recursului, invocată de cei doi intimaţi, cât şi cu privire la fondul
recursului, respectiv cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor legale de către prima
instanţă, reiterând concluziile de admitere a recursului, casare în tot a sentinţei recurate, rejudecare a
cauzei şi respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de către intimaţii-
reclamanţi.
II. Procedura de soluționare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispoziţiilor art.
20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 C.proc.civ., este incompatibilă cu specificul
domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului
de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului
judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată
la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin
dispoziţiile art.493 C.proc.civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 C.proc.civ.,
astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art. XV din Legea nr.2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii
în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și dispoziţiile art. 109 din
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 11 mai 2020
s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22 martie 2022, în şedinţă publică, cu
citarea părţilor.
III.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor
art.496-499 din Codul de procedură civilă
Excepția nulității parțiale a recursului invocată prin cele două întâmpinări a fost respinsă prin
încheierea de dezbateri din data de 22.03.2022.
Analizând pe fond actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de
motivul de casare invocat de recurenta – pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, de apărările
din cuprinsul întâmpinărilor formulate de intimaţii–reclamanţi Societatea B. SA şi A., precum şi de
normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul declarat
de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară este întemeiat, urmând a fi admis, având în vedere
următoarele argumente:
Recurenta din prezenta cauză a sancționat pe intimatul A., în calitate de președinte al
Consiliului de Administrație al reclamantei B. SA, pentru încălcarea obligaţiilor de raportare, de
realizare a operaţiunilor şi de respectare a conduitei şi condiţiilor prevăzute la art.92 alin.6 din Legea
nr.24/2017, întrucât acesta nu a publicat ordinea de zi revizuită a adunării generale a acționarilor
pentru ședința din 27-28.04.2018, ceea ce ar constitui contravenția prevăzută de art.126 alin.1, pct.a,
pct.3 și art.127 alin.1 lit.c pct.2 (i) din același act normativ.
Intimații A. și B. au susținut, în esență, că fapta reținută în sarcina lor nu constituie
contravenție, punct de vedere însușit de instanța de fond, care a reținut că refuzul admiterii cererii
acționarului C de suplimentare a ordinii de zi nu se circumscrie acestor prevederi legale și deci nu
constituie contravenția prev. de art.126 alin.1, pct.a, pct.3 din Legea nr.24/2017.
Instanța de fond a apreciat că doar în situația în care cererea de suplimentare a ordinii de zi ar
fi fost aprobată, iar Consiliul de Administrație, prin președintele său, nu ar fi publicat ordinea de zi
revizuită, erau incidente dispozițiile legale care impuneau aplicarea sancțiunii contravenționale prev.
de art.127 alin.1 lit.c, pct.2 (i) din același act normativ.
837
A mai reținut instanța că obligația de publicare a ordinii de zi revizuită este limitată numai la
situația în care, în urma exercitării dreptului acționarului cu cel puțin 5% din acțiuni determină
modificarea ordinii de zi a acționarilor și că nu a fost învestită să analizeze refuzul președintelui
Consiliului de Administrație de a aproba solicitarea de suplimentare a ordinii de zi, respectiv dacă
această solicitare a fost sau nu formulată în termenul legal, respectiv dacă termenul legal de depunere
a cererii a fost calculat corect sau nu, aceasta putând face obiectul unei acțiuni separate introduse în
fața instanței de contencios care să analizeze dacă refuzul a fost sau nu justificat, din perspectiva
prevederilor art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004.
Obiectul prezentului recurs poartă în esență asupra interpretării dispozițiilor art.92 alin.6 din
Legea 24/2017, forma în vigoare la data emiterii deciziei de sancționare, de această interpretare
depinzând stabilirea chestiunii dacă refuzul admiterii cererii acționarului C de suplimentare a ordinii
de zi se circumscrie sau nu acestor prevederi legale și deci nu constituie contravenția prev.de art.126
alin.1 pct.a, pct.3 din Legea nr.24/2017.
În acord cu opinia recurentei, Înalta Curte reține că instanţa de fond a interpretat în mod
greşit textele legale incidente în cauza de faţă şi a făcut o aplicare greşită a normelor speciale
incidente domeniului instrumentelor şi investiţiilor financiare, interpretând exclusiv gramatical
normele juridice care statuează dreptul acţionarilor ce deţin cel puţin 5% din capitalul social al unui
emitent de a solicita şi obţine completarea ordinii de zi a AGA, modalitatea practică de exercitare şi
realizare a acestui drept, precum şi regimul sancţionator aplicabil în cazul nesocotirii sale fără a ține
seama de regulile interpretării sistematice și teleologice.
Contrar interpretării date de prima instanță și susținute de intimații din prezentul recurs, Înalta
Curte apreciază că normele cuprinse în art. 92 alin. (3)-(6) din Legea nr. 24/2017 trebuie interpretate
sistematic, ținând seama de succesiunea lor logico-juridică și de sensul edictării acestora.
Potrivit art. 92 alin. (3)-(6) din Legea nr. 24/2017:
”Consiliul de administraţie sau directoratul, după caz, convoacă adunarea generală în
termenul prevăzut la art. 117 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. (…)
(3) Unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul
social are/au dreptul:
a) de a introduce puncte pe ordinea de zi a adunării generale, cu condiţia ca fiecare punct să fie
însoţit de o justificare sau de un proiect de hotărâre propus spre adoptare de adunarea generală;
b) de a prezenta proiecte de hotărâre pentru punctele incluse sau propuse spre a fi incluse pe ordinea
de zi a adunării generale.
(4) Drepturile prevăzute la alin. (3) pot fi exercitate numai în scris, propunerile formulate urmând a
fi transmise prin servicii de curierat sau prin mijloace electronice.
(5) Acţionarii pot exercita drepturile prevăzute la alin. (3) în termen de 15 zile de la data publicării
convocării.
(6) În cazurile în care exercitarea dreptului prevăzut la alin. (3) lit. a) determină modificarea ordinii
de zi a adunării generale comunicate deja acţionarilor, societatea face disponibilă o ordine de zi
revizuită, folosind aceeaşi procedură ca şi cea utilizată pentru ordinea de zi anterioară, înainte de data
de referinţă a adunării generale a acţionarilor, aşa cum este definită aceasta prin reglementările
A.S.F., precum şi cu respectarea termenului prevăzut la art. 1171 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât să permită celorlalţi acţionari să
desemneze un reprezentant sau, dacă este cazul, să voteze prin corespondenţă.”
Astfel, art. 92 alin. (3) lit. a) statuează dreptul acţionarilor care au deţinerea calificată
prevăzută de lege de a solicita suplimentarea ordinii de zi, alin. (4) stabileşte modalitatea de
exercitare, alin. (5) instituie termenul de exercitare, iar alin. (6) modalitatea de realizare a dreptului
recunoscut de lege.
838
Faptul că numai nerespectarea art. 92 alin. (6) este incriminată ca fiind contravenţie nu
înseamnă că pentru a se stabili existența contravenției alineatul 6 trebuie desprins din contextul
articolului de lege, contravenția raportându-se la alineatul 6 doar întrucât acesta este cel care
cuprinde o obligație de publicare susceptibilă de încălcare, potrivit art. 126 lit. a) pct. 3 din Legea nr.
24/2017.
Cu toate acestea, nu se poate ignora sensul acestei obligații de publicare, care este
indispensabilă realizării dreptului prevăzut de art. 92 alin. (3) lit. a), acesta fiind rațiunea
reglementării acestei obligații.
Punerea la dispoziţia acţionarilor a ordinii de zi revizuite reprezintă modalitatea practică de
realizare a dreptului acţionarilor având cota de acțiuni prevăzută de lege de a solicita şi obţine
completarea ordinii de zi a AGA.
Publicarea ordinii de zi revizuite implică parcurgerea succesivă a următoarelor etape:
convocarea consiliului de administraţie de către preşedintele acestuia; adoptarea în şedinţa
consiliului de administraţie a deciziei de completare a ordinii de zi; publicarea ordinii de zi revizuite.
Prin urmare, operaţiunea iniţială a procesului care se finalizează cu punerea la dispoziţia
acţionarilor a ordinii de zi revizuite este reprezentată de convocarea Consiliului de Administraţie de
către preşedintele său, având pe ordinea de zi a şedinţei completarea ordinii de zi a AGA.
Prin urmare, în situația în care nepublicarea ordinii de zi revizuite este consecința faptului că
nu a fost convocat consiliul de administraţie de către preşedintele acestuia și în acest fel nu a existat
posibilitatea adoptării în şedinţa consiliului de administraţie a deciziei de completare a ordinii de zi,
trebuie să se considere că reprezintă încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 92 alin. (6) din Legea nr.
24/2017 tocmai neconvocarea consiliului de administraţie, fiindcă lipsa inițierii demersurilor care să
conducă la revizuirea ordinii de zi pentru a cărei publicare este instituită obligația legală de publicare
a cărei încălcare este sancționată de art. 126 alin.1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017 este în mod
evident un fapt chiar mai grav decât lipsa publicării ordinii de zi revizuite după parcurgerea etapelor
convocării și adoptării.
În mod greșit a apreciat instanţa de fond că doar în situaţia în care cererea de suplimentare a
ordinii de zi ar fi fost aprobată, iar Consiliul de Administraţie, prin preşedintele său, nu ar fi publicat
ordinea de zi revizuită, erau incidente dispoziţiile legale care impuneau aplicarea sancţiunii
contravenţionale.
Publicarea ordinii de zi revizuite reprezintă doar etapa finală a procesului care debutează prin
convocarea consiliului de administraţie de către preşedintele acestuia, convocare în lipsa căreia nu ar
fi posibilă adoptarea în şedinţa consiliului de administraţie a deciziei de suplimentare a ordinii de zi,
adoptare fără de care este lipsită de obiect publicarea ordinii de zi revizuite.
Dacă s-ar accepta interpretarea formalistă susținută de către intimații din prezenta cauză
potrivit căreia numai nepublicarea ordinii de zi revizuite este sancționabilă, această obligație ar
deveni foarte simplu de eludat prin simpla neconvocare a consiliului de administraţie în vederea
aprobării suplimentării ordinii de zi, nesocotindu-se astfel scopul edictării reglementării acestei
obligații, acela de protejare a dreptului acţionarilor cu deţinerea calificată prevăzută de lege de a
solicita şi obţine completarea ordinii de zi a AGA.
Dreptul acționarilor deținând 5% din totalul acțiunilor consacrat de art.92 alin.3 lit.a) nu este
doar un drept de a propune introducerea de noi puncte pe ordinea de zi, ci de a introduce puncte pe
ordinea de zi a adunării generale. Prin urmare, dacă cererea de completare a ordinii de zi îndeplineşte
toate cerinţele legale (cuantumul deţinerii solicitantului, respectarea termenului de formulare,
propunerile au caracter licit şi sunt de competenţa respectivei AGA), Consiliul de Administraţie are
obligaţia, iar nu facultatea de a îi da curs, ceea ce conduce, în mod necesar, la modificarea ordinii de
zi, în sensul suplimentării acesteia şi impune obligația publicării unei ordini de zi revizuite
corespunzător.
839
În măsura în care aceste condiții erau îndeplinite rezultă că neconvocarea consiliului de
administrație în vederea adoptării ordinii de zi revizuite a fost nelegală, determinând imposibilitatea
adoptării ordinii de zi revizuite și implicit încălcarea obligației de publicare a acesteia, ceea ce
reprezintă elementul constitutiv al contravenției prevăzute de art. 126 alin.1 lit. a) pct. 3 din Legea
nr. 24/2017.
În mod greșit a apreciat instanţa de fond în sensul că aceasta nu a fost învestită să analizeze
refuzul preşedintelui Consiliului de Administraţie de a aproba solicitarea de suplimentare a ordinii de
zi, respectiv dacă această solicitare a fost sau nu formulată în termenul legal, dacă termenul legal de
depunere a cererii a fost calculat corect sau nu, o astfel de analiză fiind necesară pentru a se
determina dacă nepublicarea ordinii de zi modificate este consecința logică și firească în succesiunea
etapelor acestui proces a neconvocării consiliului de administrație, fiind evident că dacă acest refuz
ar fi unul nejustificat și imputabil președintelui consiliului de administrație, culpa neconvocării
consiliului atrage implicit și culpa pentru neadoptarea și în final nepublicarea ordinii de zi revizuite.
Greșită este și susținerea primei instanţe în sensul că refuzul preşedintelui CA. de a face
disponibilă o ordine de zi revizuită s-ar subsuma refuzului nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim, noţiune reglementată de Legea nr. 554/2004 la art. 2
alin. (1) lit. i), de vreme ce refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, astfel cum este reglementat de
Legea nr. 554/2004, se referă la refuzul unei autorităţi publice de a rezolva cererea unei persoane
care se consideră vătămată.
Nu pot fi reținute apărările intimaților potrivit cărora verificarea legalității refuzului
preşedintelui CA de a face disponibilă o ordine de zi revizuită este de competența exclusivă a
instanței învestite cu un litigiu în materia Legii 31/1990, de vreme ce instanța învestită cu verificarea
conținutului constitutiv al unei contravenții este competentă să verifice condițiile laturii obiective a
acesteia, chiar dacă această verificare presupune și aplicarea unei legislații specifice de altă natură
decât ea contravențională sau de contencios administrativ.
Intimații invocă în apărare similitudinea, din perspectiva jurisprudenței CEDO în cauza
Anghel contra României și a garanțiilor prevăzute de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului în materie penală, a dreptului contravențional cu cel penal. Or, chiar și în materie penală,
potrivit art. 52 NCPP, instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă
soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu
excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
Existența unor proceduri specifice litigiilor cu profesioniști în care să se poată verificarea
aspectelor de legalitate a neconvocării consiliului de administrație nu echivalează cu lipsirea ASF de
competența de a sancționa contravențional societatea sau organele sale de conducere, dacă fapta
respectivă întrunește în același timp și elementele constitutive ale unei contravenții și nici cu lipsirea
instanței de contencios administrativ de a verifica dacă sunt întrunite elementele atragerii răspunderii
contravenționale, inclusiv sub aspectul existenței contravenției sub aspectul laturii sale obiective,
respectiv al faptei incriminate drept contravenție.
Nici apărările intimatelor care invocă principiul nullum crimen sine lege pentru a susține
interpretarea restrictivă pe care o dau textului art. 126 alin.1 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017.
Textul art. 126 alin.1 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017 îndeplineşte cerinţele de claritate,
accesibilitate şi previzibilitate a legii, iar interpretarea sa în sensul celor mai sus arătate în prezenta
decizie nu înseamnă o extindere a conținutului constitutiv al contravenției la o faptă distinctă, cea a
refuzului nejustificat de convocare a consiliului de administrație, așa cum greșit se susține de către
intimați.
În fapt, conduita incriminată de textul art. 126 alin.1 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017 este
nepublicarea ordinii de zi revizuite, fără a se distinge după cum această nepublicare este rezultatul
neconvocării consiliului de administrație în vederea revizuirii ordinii de zi, neadoptării noii ordini de
840
zi revizuite sau doar al nepunerii sale la dispoziția acționarilor, deși celelalte etape au fost urmate. Nu
era necesar în acest scop, așa cum nefondat pretind intimații, ca art. 126 alin.1 lit. a) pct. 3 din Legea
nr. 24/2017 să se refere expres la încălcarea obligației prevăzute de art.92 alin.3 din Legea 24/2017
(neconvocarea consiliului de administrație), de vreme ce, pe de o parte, dacă erau întrunite condițiile
de a propune introducerea de noi puncte pe ordinea de zi, aceste puncte trebuiau introduse pe ordinea
de zi, care trebuia automat revizuită și publicată cu aceste modificări, iar pe de altă parte,
neconvocarea consiliului de administrație în vederea adoptării ordinii de zi revizuite implică automat
și că această ordine de zi nu va fi adoptată și nici publicată.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din
Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena
sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor
(contravențiilor în cazul de față) existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni,
prevede şi principiul potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele
aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte,
din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către
instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot
angaja răspunderea sa penală (contravențională în acest caz) şi care este pedeapsa pe care o riscă în
virtutea acestora.
Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de "drept" folosită la art. 7 corespunde
celei de "lege" care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi
practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii
(Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29,
Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145,
Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea
din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea
din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României,
paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva
Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii
împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza
Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013,
pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură
de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul
şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză
să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură
rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Or, intimații în cauză sunt o societate cu o activitate comercială complexă și președintele
consiliului său de administrație, care nu ar putea susține în mod credibil faptul că nu ar fi fost
previzibil pentru ei faptul că neconvocarea consiliului de administrație în vederea adoptării ordinii de
zi revizuite atrage nepublicarea acestei ordini de zi revizuite, căzând astfel sub incidența laturii
obiective a contravenției prevăzute de art. 126 alin.1 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 24/2017.
Prin urmare, se impunea ca instanța de fond să verifice dacă cererea de suplimentare a ordinii
de zi introdusă de către acționarul C întrunea condițiile legale (cuantumul deţinerii solicitantului,
respectarea termenului de formulare, propunerile au caracter licit şi sunt de competenţa respectivei
AGA) și dacă refuzul de convocare a consiliului de administrație este imputabil sau nu intimatului,
președinte al acestui consiliu.
Neanalizând întrunirea acestor condiții și pronunțându-se asupra inexistenței contravenției
prin prisma exclusiv a faptului că nu a fost adoptată ordinea de zi fără a decela care sunt cauzele care
841
au făcut ca această adoptare să nu aibă loc și dacă neadoptarea era imputabilă sau nu președintelui
consiliului de administrație, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage incidența
motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Întrucât instanța de fond s-a pronunțat exclusiv prin prisma acestor aspecte, celelalte motive
de recurs prin care recurenta reia susținerile din fața instanței de fond cu privire la nelegalitatea
susținerilor reclamanților-intimați nu au a fi analizate în cadrul prezentului recurs, ele urmând a fi
avute în vedere de către instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.
IV.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin.2 și art.497 C.proc.civ.,
coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursul, a casat sentinţa
atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a verifica dacă cererea de
suplimentare a ordinii de zi introdusă de către acționarul C întrunea condițiile legale (cuantumul
deţinerii solicitantului, respectarea termenului de formulare, propunerile au caracter licit şi sunt de
competenţa respectivei AGA), dacă refuzul de convocare a consiliului de administrație era justificat
sau nu și, în măsura în care nu era justificat, dacă acest refuz este imputabil sau nu intimatului,
președintelui acestui consiliu, intimatul A.
Întrucât soluția de respingere a excepţiei lipsei de interes nu a fost recurată, soluția instanței
de fond sub acest aspect a fost menținută.
Notă: Instanța a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 24/2017, în forma publicată în M.Of. nr. 213 din 29
martie 2017. Ulterior, Legea nr. 24/2017 a fost republicată în M.Of. nr. 772 din 10 august 2021, articolele sale
căpătând o altă numerotare.
5. Schema de sprijin prin certificate verzi acordată de România pentru centralele de energie
electrică din surse regenerabile. Litigiu având ca obiect contestarea refuzului nejustificat al
ANRE de a regulariza numărul certificatelor verzi pe perioada în care producătorul nu a
deținut decizie de acreditare valabilă. Caracter nefondat
Legea nr. 122/2015, art. 2 alin. (2)
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015: „Operatorul economic
care deține capacități instalate între 125 MW și 250 MW și care se încadrează în prevederile art. II
alin. (31) din O.U.G. nr. 88/2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 134/2012,
pentru care nu au fost emise decizii individuale de autorizare, din partea Comisiei Europene, va fi
acreditat de către ANRE fără necesitatea obținerii deciziei individuale de autorizare din partea
Comisiei Europene. Eventualele diferențe dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de
certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se vor regulariza în maximum 24 de luni de la
data emiterii acreditării.”
Regularizarea numărului de certificate verzi între cele primite şi cele cuvenite - având în
vedere prevederile legale în vigoare şi inexistenţa vreunei decizii individuale de autorizare a
Comisiei Europene în acest sens – trebuie interpretă ca vizând exclusiv diferenţele ce provin din
erori de acordare in plus sau in minus de certificate verzi din perioadele in care producătorul
deţinea decizie de acreditare valabilă, întrucât, în caz contrar, prin emiterea unei decizii de
regularizare pentru perioada neacreditată s-ar depăși perioada de 15 ani menționată în Decizia nr.
C( 2011) 4938 privind ajutorul de stat SA 33134(2011/N ) pentru România dar și în textul art. 3 alin.
2 lit. a) din Legea nr. 220/2008.
842
Interpretarea potrivit căreia nu are importanță de unde provin eventualele diferențe, nu
poate fi primită, regularizarea, intensitatea ajutorului și perioada de acordare a schemei de sprijin
trebuind să aibă un fundament legal și să respecte nu doar legislația națională dar și pe cea
europeană.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02 iunie 2016, reclamanta A. S.R.L., în
contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:
1. anularea Adreselor nr. 88571/11.12.2015 și 7501/16.10.2015 ale ANRE precum și a tuturor
actelor anterioare și subsecvente aflate în legătură cu aceste acte administrative;
2. obligarea pârâtei la emiterea deciziei de regularizare a numărului de certificate verzi pentru
centralele eoliene CEE X și CEE Y ale A SRL pentru un număr de 444.882 certificate verzi;
3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 3591, pronunţată în data de 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii
capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. 88571/11.12.2015, ca neîntemeiată şi a
respins acţiunea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională
de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art.
488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare.
3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 854 din 01 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva
sentinţei civile nr. 3591 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi
instanţă.
4. Hotărârea pronunţată în cel de al doilea ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 2194 din 12 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea
Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în parte;
- a anulat adresele nr. 88571/11.12.2015 și nr. 75017/16.10.2015, emise de ANRE;
- a obligat pe pârâta ANRE la emiterea deciziei de regularizare a numărului de certificate
verzi pentru centralele eoliene CEE Târgșor și CEE Y Târgșor ale reclamantei pentru un număr de
444.882 certificate verzi;
- a respins cererea de anulare a actelor anterioare și subsecvente aflate în legătură cu adresele
nr.75017/16.10.2015 și nr.88571/11.12.2015 ca neîntemeiată;
- a respins capătul de cerere subsidiar privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor de
30.432.798,30 lei ca rămas fără obiect;
- a obligat pe pârâtă la suma de 19600 lei cheltuieli de judecată către reclamantă din care 100
lei taxa judiciară de timbru, 1000 lei onorariu expert și 18500 lei onorariu de avocat redus.
Instanța de fond a reținut în esență următoarele:
843
Prin refuzul pârâtei de a emite decizia de regularizare a numărului de CV-uri se încalcă
voinţa legiuitorului la adoptarea Legii nr. 112/2015.
Din interpretarea logică a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 rezultă că nu are importanţă
de unde provin eventualele diferenţe dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de
certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale. În toate situaţiile, aceste diferenţe se vor
regulariza în maximul 24 de luni de la data emiterii acreditării.
Acest rezultat al interpretării logice este confirmat de interpretarea teleologică a Legii nr.
122/2015, potrivit expunerii de motive, legiuitorul urmărind să rezolve problema eventualelor
diferenţe dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite.
Deoarece reclamanta nu a beneficiat de CV în perioada 01.01.2015 - 01.09.2015 şi, respectiv,
02.06.2015 - 01.09.2015, ca urmare a decalării acreditării definitive faţă de data expirării
acreditărilor temporare, a fost privată de acordarea unui număr de 444.882 CV-uri, având în vedere
cantitatea de energie electrică produsă de reclamantă în perioada menţionată, de 222.441 MWh.
5. Cererea de recurs declarată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 854 din 01 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională de
Reglementare în Domeniul Energiei, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii
de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Arată că hotărârea nu poate fi pusă în aplicare prin raportare la principiul de drept
impossibiliuni nulla est obligation - nimeni nu este obligat să facă ceea ce nu se poate.
Aplicarea hotărârii implică încălcarea de către ANRE a prevederilor Deciziei C(2011) 4938
privind ajutorul de stat SA 33134 (201l/N pentru România - certificate verzi pentru promovarea
producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie şi a restricţiilor impuse de Legea
220/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume:
- prevederile art. 3 alin. (2) din Lege - prin prelungirea acordării ajutorului peste perioada maximă
prevăzută în Lege, respectiv de maxim 15 ani
- prevederile art. 6 alin. (2) lit. c) - prin creşterea intensităţii ajutorului prin CV prevăzut în Lege,
respectiv de 1 CV / lMWh începând cu 1.01.2018.
Recuperarea unor eventuale diferenţe negative din perioada de întrerupere a schemei într-o
perioadă de maximum 24 de luni de la data emiterii deciziei de acreditare ar contraveni Deciziei
Comisiei Europene, în sensul că în perioada de recuperare a numărului de CV dintre cel primit şi cel
cuvenit, societăţii A SRL i s-ar acorda o intensitate mai mare a ajutorului decât cea autorizată prin
Decizia Comisiei Europene, respectiv 2 CV/lMWh până la 31.12.2017 si 1 CV/l MWh începând cu
1.01.2018, cu depăşirea în perioada de regularizare a numărului maxim de certificate verzi acordat în
cadrul schemei generale de certificate verzi autorizată de Comisia Europeană.
In lipsa atât a unor prevederi legale care să definească sintagma "eventualele diferenţe dintre
numărul de CV primite şi numărul de CV cuvenite conform prevederilor legale " şi care să precizeze
în mod clar cum se realizează acest proces, cât şi a unei decizii individuale de autorizare din partea
Comisiei Europene, ANRE a emis Decizia de acreditare ANRE nr. 1872 din 02.09.2015 privind
acreditarea CEE X si CEE Y – X etapa I aparţinând societăţii A. S.R.L. pentru aplicarea sistemului
de promovare prin certificate verzi, prin care a recunoscut perioada de acordare a sistemului de
promovare prin CV de 15 ani, perioadă prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 220/2008,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Singura interpretare posibilă pentru regularizarea numărului de CV între cele primite şi cele
cuvenite, având în vedere prevederile legale în vigoare şi inexistenţa vreunei decizii individuale de
autorizare a Comisiei Europene în acest sens, este aceea că diferenţele pot proveni numai din erori de
844
acordare in plus sau in minus de CV din perioadele in care producătorul respectiv deţinea decizie de
acreditare valabilă.
Cum societatea A. S.R.L. nu se afla în această situaţie având în vedere că pe perioada în care
aceasta a deţinut decizie de acreditare valabilă a primit numărul de CV conform deciziei emise în
baza legislaţiei în vigoare nu se pune problema de regularizare.
Sentinţa recurată este dată cu nerespectarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material
incidente şi a normelor europene fiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
În speţa pendinte, judecătorul a aplicat şi a interpretat greşit prevederile Legii nr. 122/2015,
ale Legii nr. 220/2008 şi ale Deciziei C (2011) 4938 privind ajutorul de stat SA 33134 (201 l/N)
pentru România - certificate verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse
regenerabile de energic, care a autorizat sistemul de promovare prin certificate verzi instituit prin
Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care are caracter
obligatoriu şi are prioritate fată de dispoziiţiile contrare din legile interne.
Susţinerea Curţii conform căreia "prin refuzul pârâtei de a emite decizia de regularizare a
numărului de CV-uri se încalcă voinţa legiuitorului la adoptarea Legii nr. 122/2015", este eronată şi
se bazează exclusiv pe interpretarea greşită a expunerii de motive a Legii nr. 122/2015 conform
căruia:- "... Un alt aspect care nu a putut fi estimat de legiuitor este acela al regularizării diferenţelor
negative dintre numărul de CV-uri primite pe baza acreditării temporare si numărul de CV-uri
cuvenite conform deciziei individuale de autorizare a CE, diferente care sunt posibile având în
vedere că prin expirarea acreditărilor temporare operatorii afectaţi nu mai primesc certificate verzi."
Aşa cum se poate lesne observa, paragraful mai sus menţionat din expunerea de motive a
Legii nr. 122/2015, se referă la regularizarea diferenţelor negative dintre numărul de CV-uri primite
pe baza acreditării temporare şi numărul de CV-uri cuvenite conform „deciziei individuale de
autorizare a CE", or societatea A SRL nu deţine o astfel de decizie individuală de autorizare a
Comisiei Europene, dar nici decizie de acreditare emisă de ANRE valabilă în perioada de întrerupere
a schemei de sprijin prin CV, fapt pentru care concluzia Curţii este eronată şi dată cu interpretarea
greşită a Legii nr. 122/2015.
Având în vedere faptul că societatea A. SRL nu deţine o decizie individuală de autorizare a
Comisiei Europene, singurele dispoziţii legale aplicabile societăţii respective sunt prevederile Legii
nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi cele ale Deciziei C(2011) 4938
privind ajutorul de stat SA 33134 (201 l/N) pentru România - certificate verzi pentru promovarea
producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie (Decizie), care a autorizat sistemul de
promovare prin certificate verzi instituit prin Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare şi care are caracter obligatoriu şi are prioritate faţă de dispoziţiile contrare din
legile interne.
Astfel, conform punctului 18 din Decizie, producătorii de energie electrică din energia
eoliană acreditaţi (aşa cum este societatea A. SRL) beneficiază pentru o perioadă de 15 ani de 2 CV
până la 31 decembrie 2017 si 1 CV începând din 1 ianuarie 2018 pentru fiecare 1 MWh produs şi
livrat în reţeaua electrică şi/sau la consumatorii finali.
Totodată, şi Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
prevede pentru centralele electrice eoliene noi acelaşi număr de CV/l MWh produs şi livrat în reţeaua
electrică şi/sau la consumatorii finali, conform prevederilor art. 6 alin. (2) lit. c), dacă acestea au fost
acreditate până la 31 decembrie 2013 conform prevederilor art. 1 din H.G. nr. 994/11.12.2013, iar
cele două centrale electrice aflate în discuţie aparţinând societăţii A. SRL au fost acreditate înainte de
această dată.
Afirmaţia Curţii conform căreia "Din interpretarea logică a art. 2 alin. (2) din Legea nr.
122/2015 (regula de interpretare logică unde legea nu distinge, nici cel care interpretează nu trebuie
845
să distingă) rezultă că nu are importantă de unde provin eventualele diferente dintre numărul de
certificate verzi primite si numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale. In toate
situaţiile, aceste diferenţe se vor regulariza în maximum 24 de luni de la data emiterii acreditării",
este profund nelegală şi încalcă prevederile pct. 18 din Decizie, având în vedere următoarele
argumente:
Judecătorul fondului dă o interpretare teleologică Legii nr. 122/2015 mult diferită faţă de ceea
ce chiar Curtea a constatat în expunerea de motive a Legii nr. 122/2015, unde legiuitorul a limitat
existenta diferenţelor negative la cazul bine definitat explicitat mai sus:"...dintre numărul de CV-uri
primite pe baza acreditării temporare şi numărul de CV-uri cuvenite conform „deciziei individuale de
autorizare a CE."
O astfel de „interpretare teleologică", pe lângă caracterul vădit exagerat, conduce la un
precedent periculos prin concluzia trasă: „ ... nu are importanţă de unde provin eventualele diferențe
dintre numărul de certificate verzi primite si numărul de certificate verzi cuvenite conform
prevederilor legale ".
In primul rând această interpretare potrivit căreia „nu are importanţă de unde provin
eventualele diferenţe dintre numărul de certificate verzi primite si numărul de certificate verzi
cuvenite conform prevederilor legale" este ilegală în raport cu alte dispoziţii din aceeaşi Lege,
precum şi în raport cu Decizia de autorizare emisă de Comisia Europeană.
Pe lângă caracterul ilegal, această interpretare deschide o uşa spre multiple alte interpretări.
Astfel, din moment ce „nu are importanţă de unde provin eventualele diferențe " rezultă că pot fi
admise şi acele solicitări de acordare de CV (pentru care în prezent există acţiuni, inclusiv în justiţie
împotriva statului Roman) prin care se solicită să se respecte prevederile din Lege aşa cum erau
acestea in vigoare în anul 2011, la punerea in aplicare a schemei suport pentru regenerabile prin
certificate verzi. Aceasta deoarece există diferenţe semnificative între numărul de CV care erau
acordate în anul 2011 şi cele care s-au acordat începând cu 1 ianuarie 2014.
Evident şi în acest caz ar trebui să se ignore prevederile legale şi decizia Comisiei Europene
aşa cum sunt ignorate şi în hotărârea Curţii de Apel.
Prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 nu precizează care sunt situaţiile în care pot
apare "eventualele diferenţe dintre numărul de CV primite şi numărul de CV cuvenite conform
prevederilor legale ", având în vedere faptul că în perioada de întrerupere a schemei societatea A
SRL nu a deţinut acreditare valabilă.
Prin urmare, potrivit prevederilor legale, societăţii A. SRL nu i se cuveneau certificate verzi.
O dovadă în plus că Legea nr. 122/2015 nu precizează la mod clar la art. 2 alin. (2) la ce anume se
referă expresia "recuperarea diferenţelor intre numărul de CV primite si numărul de CV cuvenite" şi
cum se realizează acest proces de regularizare conform prevederilor legale, este şi faptul că prin
adresa nr. 603068/15.09.2015 societatea A. S.R.L. a înaintat ANRE mai multe variante de propuneri
referitoare la regularizarea certificatelor verzi pentru cele două centrale electrice pe care le deţine,
ceea ce în condiţiile în care legea ar fi reglementat toate aceste aspecte nu ar mai fi fost necesare.
De aceea, fără modificarea corespunzătoare a prevederilor Legii nr. 122/2015, ANRE nu a
avut bază legală pentru aplicarea uneia din interpretările date Legii de către societatea A. S.R.L.
referitoare la recuperarea eventualelor diferenţe negative din perioada de întrerupere a schemei.
Mai mult, recuperarea unor eventualelor diferenţe negative din perioada de întrerupere a
schemei într-o perioadă de maximum 24 de luni de la data emiterii deciziei de acreditare ar
contraveni Deciziei Comisiei Europene, în sensul că în perioada de recuperare a numărului de CV
dintre cel primit si cel cuvenit, societăţii A. SRL i s-ar acorda o intensitate mai marc a ajutorului
decât cea autorizată prin Decizia Comisiei Europene, respectiv 2 CV/lMWh până la 31.12.2017 si 1
CV/l MWh începând cu 1.01.2018, cu depăşirea în perioada de regularizare a numărului maxim de
846
certificate verzi acordat în cadrul schemei generale de certificate verzi autorizată de Comisia
Europeană.
In lipsa atât a unor prevederi legale care să definească sintagma "eventualele diferenţe dintre
numărul de CV primite şi numărul de CV cuvenite, conform prevederilor legale " şi care să precizeze
în mod clar cum se realizează acest proces, cât şi a unei decizii individuale de autorizare din partea
Comisiei Europene, ANRE a emis Decizia de acreditare ANRE nr. 1872 din 02.09.2015 privind
acreditarea CEE X si CEE Y - etapa I aparţinând societăţii A. S.R.L. pentru aplicarea sistemului de
promovare prin certificate verzi, având in vedere următoarele:
- cele două centrale electrice eoliene au fost acreditate pentru a beneficia de sistemul de
promovare prin CV, pentru restul de 13 ani, având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile
art. 8 alin. (7) din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrica din surse
regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, aprobat prin
Ordinul ANRE nr. 48/2014, cu modificările şi completările ulterioare „În cazul centralelor/grupurilor
electrice acreditate/acreditate temporar pentru prima oara înainte de 1 ianuarie 2014, emiterea unei
decizii de modificare a deciziei de acreditare sau a unei noi decizii de acreditare/acreditare temporara
se realizează având in vedere sistemul de promovare prin certificate verzi in vigoare la data emiterii
primei decizii de acreditare/acreditare temporară ".
- numărul acordat de CV a fost cel în vigoare la data primei acreditări temporare a celor
două centrale electrice (respective 2CV/MWh până la 31.12.2017 si ICV/MWh începând cu
01.01.2018), considerându-se că producătorul nu este nou beneficiar al sistemului de promovare prin
CV.
Astfel, prin Decizia mai sus menţionată, ANRE a recunoscut perioada de acordare a
sistemului de promovare prin CV de 15 ani, perioadă prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr.
220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Singura interpretare posibilă pentru regularizarea numărului de CV între cele primite şi cele
cuvenite, având în vedere prevederile legale în vigoare şi inexistenţa vreunei decizii individuale de
autorizare a Comisiei Europene în acest sens, este aceea că diferenţele pot proveni numai din erori de
acordare in plus sau in minus de CV din perioadele in care producătorul respectiv deţinea decizie de
acreditare valabilă.
Cum societatea A. S.R.L. nu se afla în această situaţie având în vedere că pe perioada în care
aceasta a deţinut decizie de acreditare valabilă a primit numărul de CV conform deciziei emise în
baza legislaţiei în vigoare nu se pune problema de regularizare.
De altfel, ANRE a realizat regularizări ale numărului de certificate verzi aferente perioadelor
de întrerupere a sistemului de promovare pentru producători care deţin centrale electrice eoliene cu
puteri electrice instalate mai mari de 250 MW, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 122/2015, luând în considerare decizia individuală de autorizare a
În decizia Comisiei Europene mai sus menţionată sunt prevăzute următoarele elemente cu
referire la perioada de acordare a ajutorului şi la nivelul ajutorului:
la punctul 71: "....certificatele verzi vor fi acordate pentru o perioadă de 15 ani, în
conformitate cu durata maximă a sprijinului acordat proiectelor individuale în cadrul schemei de
sprijin prin certificate verzi... ";
la punctul 72: "Comisia ia act de faptul că la regularizarea certificatelor verzi aferente
perioadei de întrerupere va trebui sa se garanteze faptul că perioada în care proiectul beneficiază de
sprijin nu depăşeşte 15 ani de la acordarea pentru prima dată a sprijinului, conform Legii nr.
220/2008, în aşa fel încât sprijinul acordat proiectului să fie conform cu schema de certificate verzi,
astfel cum a fost autorizată de Comisie ".
În aceste condiţii, Decizia de acreditare ANRE nr. 1872 din 02.09.2015, care nu a fost
contestată de intimată, respectă întru totul prevederile Deciziei Comisiei Europene referitoare la
847
perioada de acordare a schemei de sprijin prin CV (15 ani) şi la numărul CV acordat pentru centrale
electrice eoliene noi acreditate (intensitatea ajutorului), respectiv de 2 CV/l MWh până la 31.12.2017
şi 1 CV/lMWh începând cu 1.01.2018, fără a depăşi numărul maxim de certificate verzi acordat în
cadrul schemei generale de certificate verzi autorizată de Comisia Europeană. Orice altă formă de
regularizare care ar fi în contradicţie cu restricţiile impuse de Comisia Europeană prin Decizia
C(2011) 4938 ar necesita modificarea cadrului legal şi renotificarea Comisiei Europene.
Faţă de cele de mai sus rezultă că aplicarea hotărârii conform prevederilor din sentinţa Curţii
implică încălcarea, prevederilor Deciziei C(2011) 4938 mai sus menţionate şi a restricţiilor impuse
de Legea 220/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume prevederile art. 3 alin. (2) din
Lege - prin prelungirea acordării ajutorului peste perioada maximă prevăzută în Lege, respectiv de
maxim 15 ani prevederile art. 6 alin. (2) lit. c) - prin creşterea intensităţii ajutorului prin CV prevăzut
în Lege, respectiv de 1 CV / lMWh începând cu 1.01.2018.
Sentinţa pronunţată nu respectă nici principiul egalităţii de tratament şi al nediscriminării în
ceea ce priveşte intensitatea schemei suport prin CV, având în vedere că în situaţiile de regularizare a
numărului de CV din perioada de întrerupere a schemei de sprijin a fost aplicat principiul conform
căruia intensitatea ajutorului şi perioada de acordare a schemei să fie în acord cu Decizia C(2011)
4938 şi cu Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 octombrie 2019, intimata-
reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.
Toate aspectele referitoare la pretinsa imposibilitate de aplicare a Sentinţei nr.
2194/12.07.2019 pentru că aceasta ar echivala cu încălcarea Deciziei CE 2011 şi cu o intensitate mai
mare a ajutorului de stat reprezintă argumente noi, invocate de ANRE pentru prima dată pe calea
prezentului recurs.
În mod greşit susţine ANRE că punerea în aplicare a Sentinţei nr. 2194/12.07.2019 ar
echivala cu o intensitate mai mare a ajutorului de stat.
Conform jurisprudenţei C.J.U.E., ajutoarele trebuie considerate ca fiind acordate în momentul
în care este acordat beneficiarului dreptul de a primi aceste ajutoare, în conformitate cu legislaţia
naţională aplicabilă, luând în considerare toate condiţiile prevăzute de dreptul naţional pentru
obţinerea acestora.
Este de menţionat faptul că, potrivit jurisprudenţei citate, instanţa naţională are compentenţa
să stabilească, în temeiul dreptului naţional aplicabil, momentul Ia care ajutorul trebuie să fie
considerat acordat.
În speţa de faţă, acest aspect este unul stabilit de către instanţă, prin hotărârea recurată,
aceasta având competenţa deplină să stabilească, astfel cum a făcut-o, că A. SRL are dreptul să
beneficieze de regularizarea prevăzută de art. 2 alin 2 din Legea nr. 122/2015, ]n baza unui drept
câştigat prin efectul dispoziţiilor legale care s-au succedat în timp.
Cu atât mai mult cu cât situaţia A. SRL nu a reclamat o decizie individuală a Comisiei
Europene asupra ajutorului de stat (capacitatea de producţie a energiei electrice regenerabile în
instalaţiile A. SRL nu depăşeşte 250 de MW/sit), aceasta trebuie considerata că a fost deja beneficiar
al unui ajutor pe care nu 1-a primit. prevederile art. 2 alin 2 din Legea 122/2015 instituind. în mod
efectiv, doar o măsură reparatorie.
În niciun moment de-a lungul procedurii nu s-a pus la îndoială eligibilitatea A. SRL ca
beneficiar al ajutorului de stat conform schemei aprobate iniţial de Comisia Europeană, iar instanţa a
considerat, conform competenţei atribuite de jurisprudenţa comunitară, că A. SRL are dreptul să
beneficieze şi de regularizarea prevăzută de art. 2 alin 2 din Legea 122/2015, ajutorul fiind
considerat deja acordat la momentul intervenţiei acestui text de lege cu titlu reparatoriu.
848
În al doilea rând, petitul cererii introductive reprezintă o veritabilă solicitare de despăgubire,
pentru un ajutor de stat de care A. SRL trebuia să beneficieze şi nu a fost acordat (în fapt, tehnic,
acordat, dar neîncasat). Astfel, corolarul celor indicate mai sus, este că ANRE invocă în mod eronat
depăşirea, la acest moment, a intensităţii şi duratei ajutorului de stat, din moment ce o compensaţie
intervenită în prezent, prin intermediul executării hotărârii judecătoreşti, ar reprezenta doar acordarea
unui drept născut anterior (a se vedea Hotărârea Tribunalului General Court din 18 iunie 2019,
Mîcula şi alţii c. Comisiei, Cauza T-704/15 (Cauzele reunite 624/15, T-694/15, T-704/15) par, 80 -
Anexa nr. 8).
În al treilea rând, pentru ca punerea în executare a hotărârii judecătoreşti să constituie un
ajutor nou.
Or, ANRE se referă doar la posibila incompatibilitate a despăgubirii cu criteriile de
intensitate şi durată ale schemei de ajutor de stat, adică, în esenţă, la potenţialul despăgubirii de a
denatura concurenţa în favoarea A SRL la momentul acordării despăgubirii. însă, pentru a ne afla în
prezenţa unui ajutor de stat nou, toate cele patru condiţii prevăzute de art. 107 alineatul (1) TFUE
trebuie îndeplinite cumulativ.
În plus, se arată în jurisprudenţa CJUE faptul că despăgubirea unui prejudiciu suferit nu poate
fi considerată un ajutor decât dacă reuşeşte să despăgubească retragerea unui ajutor ilegal sau
incompatibil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 1988, Asteris şi alţii, 106/87-
120/87, EU:C:i988:457, punctele 23 şi 24).
Or, în cazul de faţă, ANRE nu a susţinut - şi nu are cum să susţină - că A. SRL ar fi fost
beneficiara unui ajutor ilegal sau incompatibil în cazul în care s-ar fi aplicat întocmai dispoziţiile
Legii nr. 220/2008, cu modificările ulterioare, la momentul când certificatele verzi erau datorate.
Dimpotrivă, creditând, prin reducere la absurd, interpretarea ANRE, ar rezulta că orice fel de acţiune
patrimonială în care statul cade în pretenţii împotriva unui privat dă naştere unui ajutor de stat, ceea
ce este, nu numai împotriva jurisprudenţei comunitare, ci şi a principiilor generale de drept privind
răspunderea în general.
Rezultă din cele de mai sus că ANRE califică în mod eronat punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti drept un ajutor nou, întrucât acestei măsuri îi lipseşte caracterul de avantaj prevăzut
drept condiţie esenţială de art. 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea a se vedea Hotărârea Tribunalului
General Court din 18 iunie 2019, Micula şi alţii c. Comisiei, Cauza T-704/15 (Cauzele reunite
624/15, T-694/15, T-704/15) par. 109).
De asemenea, în ceea ce priveşte pretinsa depăşire a perioadei de 15 ani, nimic nu împiedică
ANRE ca, la momentul emiterii deciziei de regularizare, să aplice inclusiv regularizarea perioadei
respective pentru care A. SRL urmează să beneficieze de acordarea CV.
În ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia diferenţele pot proveni doar din erori de
acordare în plus sau în minus de CV din perioadele în care producătorul respectiv deţinea decizie de
acreditare valabilă, precizăm că acesta este eronat, aspect confirmat inclusiv de către Curtea de Apel
Bucureşti.
Prin refuzul ANRE de a emite decizia de regularizare a numărului de certificate verzi, ANRE
contravine chiar raţiunii legiuitorului de adoptare a Legii nr. 112/2015.
Referitor la pretinsa necesitate de a fi obţinut o decizie individuală de autorizare a CE.,
raţiunea Legii nr. 122/2015, astfel cum este aceasta indicată în expunerea de motive, este tocmai
aceea de a elimina prejudiciile născute în urma imposibilităţii obiective a societăţilor de a obţine
decizia individuală de autorizare din partea CE în termenul de acreditare temporară de 24 de luni.
Nici argumentele ANRE privind pretinsa încălcare a Deciziei CE 2011 nu pot fi avute în
vedere de instanţa de judecată, având în vedere faptul că A. SRL nu i s-ar acorda o intensitate mai
mare a ajutorului decât cea acordată prin Decizia CE 2011.
849
Contrar celor precizate de ANRE, potrivit art. 30 alin. (5) din Ordinul ANRE nr. 48/2014 de
aprobare a Regulamentului din 26 iunie 2014 de acreditare a producătorilor de energie electrică din
surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, în
forma anterioară lunii septembrie 2015 (Ordinul nr. 48/2014).
„La emiterea deciziilor de acreditare a centralelor electrice de E-SRE aparţinând operatorilor
economici prevăzuţi la alin. (1) şi (3), ANRE are în vedere includerea, dacă este cazul, a prevederilor
privind modul de realizare, în maximum 24 de luni de la data acreditării a regularizărilor între
numărul de certificate verzi emise de OTS şi numărul de certificate cuvenite în perioada în care
centralele respective au beneficiat de certificate verzi în baza unei decizii emise de ANRE pentru
energia electrică stabilită conform prevederilor Regulamentului de emitere a certificatelor verzi.".
În vederea efectuării regularizării în lipsa unui decizii de acreditare, potrivit aceluiaşi art. 30
alin. (5) din Ordinul nr. 48/2014:
„Regularizarea eventualelor diferenţe pozitive/negative dintre numărul de CV primite şi
numărul de CV cuvenite pentru E-SRE din centralele electrice aparţinând operatorilor economici
prevăzuţi la alin. (1) şi (3) se realizează prin emiterea de către ANRE a unei decizii distincte de
regularizare a numărului de CV, conform prevederilor legale în vigoare".
Prin urmare, chiar ANRE a modificat legislaţia secundară, în septembrie 2015, în vederea
constituirii unei baze legale prin care putea acorda respectiva regularizare, distinct de decizia de
acreditare a centralelor electrice.
Este de menţionat inclusiv faptul că argumentele ANRE privind lipsa unei baze legale sunt
neîntemeiate inclusiv din perspectiva în care, potrivit legii, aceasta reprezintă autoritatea în măsură
să emită legislaţie secundară tocmai în vederea punerii în aplicare a legislaţiei primare (aşa cum este
Legea nr. 122/2015).
7. Aspecte de fapt și de drept relevante în cauză
Societatea A. S.R.L. deține două centrale electrice eoliene, CEE X de 119,6 MW și CEE Y –
etapa I de 59,8 MW, acreditate pentru sistemul de promovare prin certificate verzi, după cum
urmează:
CEE X a fost acreditată pe perioada de probe prin Decizia ANRE nr. 131/23.01.2013 și
ulterior a fost acreditată temporar prin Decizia ANRE nr. 3716/11.12.2013, care a fost înlocuită prin
Decizia ANRE nr. 2360/22.10.2014 până la data de 31.12.2014.
CEE Y – etapa I a fost acreditată pe perioada de probe prin Decizia ANRE nr.
1915/26.06.2013 și ulterior a fost acreditată temporar prin Decizia ANRE nr. 3635/04.12.2013, care
a fost înlocuită prin Decizia ANRE nr. 2359/22.10.2014 până la data de 01.06.2015.
Astfel, CEE X a beneficiat de ajutor de stat prin certificate verzi în perioada 01.01.2013 -
31.12.2014, iar CEE Y – etapa I a beneficiat de ajutor de stat prin certificate verzi în perioada
01.06.2013 - 01.06.2015, respectiv 2 ani conform art. II din O.U.G. nr. 88/2011 privind modificarea
si completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din
surse regenerabile de energie.
Sistemul de promovare prin CV acordat societății A. S.R.L. pentru CEE X și pentru CEE Y –
etapa I, prin emiterea deciziilor de acreditare temporară la data de 11.12.2013, respectiv la data de
04.12.2013, i-a fost conferit acesteia dreptul de a beneficia de sistemul de promovare prin certificate
verzi (CV) în vigoare la data emiterii deciziilor menționate, pe întreaga perioadă de aplicare a
sistemului de promovare prin CV prevăzută la art. 3 alin. (2) din lege, respectiv 15 ani.
Reclamanta a înregistrat o întrerupere a sistemului de promovare prin CV pentru CEE X în
perioada 01.01.2015 și 01.09.2015 inclusiv, respectiv pentru CEE Y – etapa I în perioada 02.06.2015
și 01.09.2015 inclusiv, având în vedere că acreditarea temporară acordată societății A S.R.L. pentru
CEE X și CEE Y – etapa I și-a încetat aplicabilitatea la 01.01.2015 respectiv la 02.06.2015, înainte
850
de expirarea perioadei de aplicare a sistemului de promovare prin certificate verzi stabilită la art. 3
alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 122/2015 pentru aprobarea unor măsuri în
domeniul promovării producerii energiei electrice din surse regenerabile și privind modificarea și
completarea unor acte normative (Legea nr. 122/2015), în baza prevederilor art. 2 alin. (2) ale acestei
legi, obținerea acreditării de către producătorii de energie electrică ce dețin capacități instalate între
125 MW și 250 MW nu mai este condiționată de obținerea deciziei individuale de autorizare din
partea Comisiei Europene.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015: “Operatorul economic
care deține capacități instalate între 125 MW și 250 MW și care se încadrează în prevederile art. II
alin. (31) din OUG nr. 88/2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 134/2012, pentru
care nu au fost emise decizii individuale de autorizare, din partea Comisiei Europene, va fi acreditat
de către ANRE fără necesitatea obținerii deciziei individuale de autorizare din partea Comisiei
Europene. Eventualele diferențe dintre numărul de CV primite și numărul de CV cuvenite conform
prevederilor legale se vor regulariza în maximum 24 de luni de la data emiterii acreditării.”
ANRE a aprobat prin Ordinul ANRE nr. 138/2015 modificarea și completarea
Regulamentului de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile pentru
aplicarea sistemului de promovare prin CV aprobat prin Ordinul ANRE nr. 48/2014.
Astfel, in temeiul prevederilor art. 8 alin. (7) din Regulamentul de acreditare a producătorilor
de energie electrica din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin
certificate verzi, aprobat prin Ordinul Autorităţii Naționale de Reglementare in Domeniul Energiei
nr. 48/2014, cu modificările și completările ulterioare, cele două centrale electrice eoliene au fost
acreditate pentru a beneficia de sistemul de promovare prin CV, prin Decizia ANRE nr. 1872 din
02.09.2015, privind acreditarea CEE X și CEE Y – etapa I aparținând societății A S.R.L. pentru
aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, până în data de 02.09.2028, pentru restul de
13 ani.
Numărul de CV acordat a fost cel in vigoare la data primei acreditări temporare a celor două
centrale electrice, considerându-se că, prin raportare la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr.
220/2008, producătorul nu este nou beneficiar al sistemului de promovare prin CV.
Astfel, CEE X și CEE Y – au fost acreditate, în total, pe o perioada de 15 ani, conform
prevederilor legale în vigoare, cu considerarea doar a perioadei de întrerupere a schemei, nu și a
dreptului de a primi certificate verzi pentru perioada de întrerupere.
8. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate, apărările din
întâmpinare și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat,
pentru considerentele ce succed:
În doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a
recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a
aplicat greşit.
Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., nu este
suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată
problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat
să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
Pornind de la starea de fapt rezultată din probele administrate, în ceea ce priveşte criticile
cuprinse în recursul pârâtei, în cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe
fiind expresia interpretării şi aplicării incorecte a prevederilor legale (L.220/2008, L.122/2015 și
Decizia C(2011)4938 privind ajutorul de stat SA 33134(2011/N) în ceea ce privește recuperarea
851
eventualelor diferențe dintre numărul de certificate verzi primite pe baza acreditării temporare și
numărul certificatelor cuvenite.
Astfel, intimata reclamantă a beneficiat inițial de o decizie de acreditare de 2 ani, urmată de o
perioadă de întrerupere pentru ca, în final, în urma modificărilor legislative, ANRE să emită, cu
luarea în considerare a Deciziei Comisiei Europene C(2011) 4938, o decizie de acreditare pentru o
perioadă de 13 ani.
Esențial, din punctul de vedere al instanței de recurs, este faptul că, în speță, certificatele cu
privire la care s-a cerut regularizarea vizau tocmai perioada pentru care reclamanta nu avea
acreditare.
În concret, în conformitate cu prevederile art. II alin. (31) din O.U.G. nr. 88/2011 privind
modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii
energiei din surse regenerabile de energie, cu modificările și completările ulterioare, CEE X și CEE
Y – etapa I au fost acreditate pentru a beneficia de certificate verzi pentru 24 luni începând cu data
primei acreditări, respectiv in perioada 01.01.2013 - 31.12.2014 pentru CEE X și in perioada
01.06.2013 - 01.06.2015 pentru CEE Y – etapa I, urmând ca eventualele diferențe pozitive dintre
numărul de CV primite si numărul de CV cuvenite conform deciziei individuale a Comisiei
Europene sa se recupereze in maxim 24 de luni de la data emiterii acestei decizii, in baza unei decizii
ANRE.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 122/2015, în baza prevederilor art. 2 alin. (2),
obținerea acreditării de către producătorii de energie electrică ce dețin capacități instalate între 125
MW și 250 MW nu mai este condiționată de obținerea deciziei individuale de autorizare din partea
Comisiei Europene, astfel că reclamanta nu a mai solicitat Comisiei Europene emiterea unei decizii
individuale de autorizare.
Tot la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015 se fac următoarele precizări referitoare la
regularizarea numărului de CV din perioada de întrerupere:
„Operatorul economic care deține capacități instalate între 125 MW și 250 MW și care se
încadrează în prevederile art. II alin. (31) din O.U.G. nr. 88/2011, aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr. 134/2012, pentru care nu au fost emise decizii individuale de autorizare,
din partea Comisiei Europene, va fi acreditat de către ANRE fără necesitatea obținerii deciziei
individuale de autorizare din partea Comisiei Europene. Eventualele diferențe dintre numărul de
certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se vor
regulariza în maximum 24 de luni de la data emiterii acreditării”.
Potrivit pct.18 al Deciziei nr. C( 2011) 4938 privind ajutorul de stat SA 33134(2011/N )
pentru România: ,,Beneficiarii vor primi numărul de certificate verzi stabilit prin Legea
220/2008 ..pe întreaga durată a schemei de sprijin specificate în tabelul 2. Pentru perioada de probă
se acordă 1 CV/MWh, indiferent de sursa regenerabilă de energie. Pentru producătorii care au
beneficiat de certificate verzi înainte de intrarea în vigoare a schemei de sprijin notificate, durata
ajutorului se reduce cu o perioadă echivalentă celei pentru care beneficiarii au primit deja certificate
verzi.,,
Conform tabelului menționat, pentru centralele noi, producătorii de energie electrică eoliană
acreditați beneficiază pentru o perioadă de 15 ani de 2CV până la 31.12.2017 și 1 CV începând cu
1.01.2018 pentru fiecare MWh produs și livrat în rețeaua electrică și/sau la consumatorii finali.
Or, greșit i se impută ANRE că nu a recunoscut „eventualele diferențe” în condițiile în care,
în perioada de întrerupere a schemei, A. SRL nu a deținut acreditare valabilă. Prin emiterea unei
decizii de regularizare pentru perioada neacreditată s-ar depăși perioada de 15 ani menționată în
decizie dar și în textul art. 3 alin. 2 lit. a din L.220/2008.
Nu este vorba despre argumente noi, prezentate doar în recurs, recurenta criticând, pe de-o
parte, considerentele sentinței recurate iar pe de altă parte susținând în tot cursul procesului că
852
recuperarea unor eventuale diferențe negative din perioada de întrerupere a schemei într-o perioadă
de maximum 24 de luni de la data emiterii deciziei de acreditare ar încălca decizia Comisiei
Europene în sensul că, în perioada de recuperare a CV, intimatei i s-ar acorda o intensitate mai mare
a ajutorului decât cel autorizat.
În speță, considerând că unica interpretare posibilă este în sensul că diferențele pot proveni
doar din erori de acordare a CV din perioada de acreditare, ANRE s-a adresat instituțiilor cu
competențe de inițiativă legislativă în scopul modificării corespunzătoare a prevederilor Legii nr.
220/2008, pentru reglementarea și a altor situații în care se impune regularizarea eventualelor
diferențe dintre numărul de certificate verzi primite și numărul de certificate verzi cuvenite.
Același vid legislativ a determinat-o pe reclamantă să formuleze, în 11.09.2015 respectiv
15.09.2015, adresele nr. 603040 și 66332 prin care aceasta transmitea ANRE „propunerile noastre
de regularizare a CV pentru cele două CEE”.
La art. 30 alin. (5) din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrica din
surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi aprobat
prin ORDINUL președintelui ANRE nr. 48 din 26 iunie 2014, așa cum fost modificat de pct. 6 al art.
I din ORDINUL nr. 138 din 1 septembrie 2015, publicat in M.Of. nr. 664 din 1 septembrie 2015,
„Regularizarea eventualelor diferențe pozitive/negative dintre numărul de CV primite si numărul de
CV cuvenite pentru E-SRE din centralele electrice aparținând operatorilor economici prevăzuți la
alin. (1) si (3) se realizează prin emiterea de către ANRE a unei decizii distincte de regularizare a
numărului de CV, conform prevederilor legale in vigoare”.
În lipsa acelor „prevederi legale în vigoare” care să stabilească cum anume să realizeze
regularizarea în cazul de față, ANRE nu are competența de a emite un act prin care să reglementeze
regularizarea eventualelor diferențe pozitive/negative dintre numărul de CV primite si numărul de
CV cuvenite.
În ceea ce privește expunerea de motive a Legii nr. 122/2015 aceasta se referă la numărul de
CV cuvenite conform „deciziei individuale de autorizare a CE”, or intimata reclamantă nu are o
asemenea decizie și nici o decizie de acreditare emisă de ANRE, valabilă în perioada de întrerupere a
schemei de sprijin prin CV.
Interpretarea teleologică a Legii nr. 122/2015, realizată de judecătorul fondului, în sensul că
nu are importanță de unde provin eventualele diferențe, nu poate fi primită, regularizarea, intensitatea
ajutorului și perioada de acordare a schemei de sprijin trebuind să aibă un fundament legal și să
respecte nu doar legislația națională dar și pe cea comunitară.
9.Temeiurile de drept ale soluției pronunțate în recurs
Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct.8 C.proc.civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. 1
din Codul de procedură civilă, republicat, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea
Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinţei civile nr. 2194 din 12 iulie
2019 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa
recurată şi, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.
S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca
neîntemeiată. În baza art. 453 alin. 1 C.proc.civ., a obligat intimata-reclamantă la plata către
recurenta-pârâtă a sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).
853
6. Finanțare nerambursabilă acordată sub forma ajutorului de stat pentru asigurarea
dezvoltării economice durabile. Decizie de recuperare a ajutorului de stat pentru pretinsa
neîndeplinire a condiției finanțării constând în încheierea de contracte comerciale care să
asigure un anumit nivel al cifrei de afaceri. Nelegalitatea deciziei prin raportare la natura
juridică a acestei obligații ca fiind una de mijloace, iar nu de rezultat
O.U.G. nr. 85/2008, art. 6

H.G. nr. 1.680 / 2018, art. 15 alin. (1)
Ordinul MFP nr. 1.133/2008, art.13 şi art. 27
Aşa cum rezultă din Acordul de finanţare, în sarcina recurentei nu a fost stabilită necesitatea
respectării unei condiţii referitoare la cifra de afaceri care ar trebui să fie realizată ca urmare a
acordării ajutorului de stat, cifra de afaceri menţionată în Studiul Tehnico - Economic reprezentând
exclusiv o prognoză, o estimare pentru a cărei atingere partea va depune toate diligentele.
Raportat la dispoziţiile art. 1481 C.civ, spre deosebire de obligaţia de rezultat, în cazul
căreia debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis, în cazul obligaţiilor de
mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis.
Drept urmare, pentru a emite o decizie de recuperare a ajutorului de stat, MFP ar fi trebuit
să dovedească existenţa unei omisiuni a reclamantei de a folosi toate mijloacele necesare pentru
atingerea unui anume rezultat. O astfel de omisiune nu a fost dovedită în prezenta cauză, reclamanta
întreprinzând cu diligentă toate demersurile necesare în vederea susţinerii prognozei cifrei de
afaceri, făcând inclusiv dovada faptului că avea deja adjudecate contractele ce urmau să susţină
valoarea cifrei de afaceri prognozate prin Studiul Tehnico-Economic.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02 mai 2019 pe rolul Curţii de Apel
Iaşi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Ajutor de Stat, a solicitat anularea Răspunsului
MFP nr. 601114/25.10.2018, prin care a fost soluţionată contestaţia fiscală formulată de A, Deciziei
de recuperare a ajutorului de stat acordat A. (fostă B. S.A.) în baza H.G. nr. 1680/2008 pentru
instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile, cu
modificările şi completările ulterioare nr. 11645/05.09.2018, Raportului nr. 600238/18.07.2018, emis
de pârât.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 141 din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi - Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului de anulare a Raportului
nr. 600238/18.07.2018, emis de M.F.P., respingând această cerere a reclamantului în contradictoriu
cu pârâtul M.F.P. - Direcţia Generală Ajutor de Stat şi a respins cererea formulată de reclamantul A.
S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Ajutor de Stat.
3. Cererea de recurs declarată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 141 din 19 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi -
Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A S.A., în temeiul
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei
854
recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar,
rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
Prima instanţă nu oferă o motivare efectivă pentru înlăturarea motivelor de nelegalitate
invocate de către A cu privire la actele contestate.
Omisiunea de a cerceta unul sau mai multe motive ce întemeiază demersul litigios al părţii
reclamante se constituie într-un caz de nejudecare a fondului, în sensul dispoziţiilor art. 20 alin. (3)
teza a doua a Legii nr. 554/2004, respectiv art. 497 şi 480 alin. (3) C.proc.civ.
Prin cererea de chemare în judecată, A. a supus atenţiei Curţii de Apel Iași mai multe motive
de anulare a actelor administrativ fiscale atacate invocând atât ne regularităţi de ordin formal, cât şi
de netemeinicie ale actelor contestate:
- în cauză nu a avut loc inspecţia fiscală aferentă anului 5 de monitorizare a ajutorului de stat
acordat A. prin acordul de finanţare;
- în speţă nu s-a realizat dovada avizării şi nici cea a aprobării proiectului Deciziei contestate;
- lipsa semnăturii Ministrului Economiei şi Finanţelor sau a persoanei înlocuitoare de drept în
ceea ce priveşte Decizia contestată;
- lipsa vinovăţiei Societăţii în ceea ce priveşte realizarea unei cifre de afaceri mai mici faţă de
cea prognozată la momentul încheierii Acordului de finanţare A şi-a îndeplinit obligaţiile principale
asumate prin Acordul de finanţare.
Niciunul dintre aceste argumente nu a fost analizat în mod efectiv de către prima instanţă, ori
măcar referit prin Hotărârea atacată. Dimpotrivă, această hotărâre judecătorească reprezintă o simplă
preluare fidelă a argumentelor MFP din cadrul întâmpinării depuse la dosar.
Cererea de recurs a Societăţii este întemeiată pe incidenţa motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material."
În acest sens, A. invocă faptul că prima instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 6 ale
O.U.G. nr. 85/2008, astfel cum au fost puse în aplicare prin art. 15 al H.G. nr. 1680/2008 pentru
instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile.
În esenţă, A invocă faptul că prima instanţă a stabilit în mod greşit incidenţa acestor prevederi
normative, în absenţa oricărei ipoteze de încălcare a unor „obligaţii suplimentare asumate" de către
A. faţă de Statul Român la momentul încheierii Acordului de finanţare.
Prima instanţă a reţinut în mod greşit existenţa unei obligaţii de rezultat în sarcina A.
Acordul de finanţare semnat de către părţi atribuie în sarcina A. următoarele obligaţii
contractuale:
„- Realizarea de investiţii în active corporale şi necorporale; Crearea de noi locuri de muncă".
Astfel cum se observă, nicăieri nu se vorbeşte de vreo condiţie referitoare la cifra de afaceri
care trebuie să fie realizată de către solicitant ca urmare a acordării ajutorului de stat, ci doar de
îndeplinirea unor condiţii referitoare la valoarea investiţiei si la numărul de locuri de muncă nou
create.
Or, cele două obligaţii principale menţionate anterior au fost îndeplinite în integralitate de
către A, conform celor asumate prin Studiul Tehnico-Economic care a stat la baza încheierii
Acordului de finanţare, astfel cum rezultă inclusiv din Raportul Societăţii depus la MFP împreună cu
Adresa de înaintare nr. 3100/11.06.2018.
Pentru a atrage incidenţa textelor legale sus arătate, prima instanţă a făcut referire la o
menţiune inclusă în finalul Acordului de Finanţare:
„Ajutorul de stat aprobat prin prezentul Acord este condiţionat de încheierea unor contracte
ferme de livrare de bunuri şi/sau servicii într-un volum şi o valoare care să susţină cifra de afaceri
prognozată în studiul tehnico-economic".
855
Textul însă dovedeşte contrariul susţinerilor Curţii de Apel Iaşi din cuprinsul Hotărârii
atacate:
Pe de o parte, el se referă la o condiţie necesară pentru însăşi încheierea Acordului, anume
existenţa unor contract care să fundamenteze cifra de afaceri prognozată. Or, contractele ferme
încheiate cu A. existau deja anterior momentului acordării ajutorului de stat, acestea fiind luate în
considerare de către MFP la acordarea şi plata ajutorului de stat.
Cifra de afaceri nu este obligatorie, ci este doar un element prognozat, întărind argumentele
anterior expuse;
Obligaţia suplimentară impusă Societăţii nu constă în atingerea unei anumite cifre de afaceri,
care, în mod evident, nu depinde doar de voinţa A., ci în asigurarea unui cadru propice pentru a
încerca atingerea cifrei de afaceri prognozate, cadru propice constând în încheierea de contracte
ferme cu terţii.
Prin urmare, menţiunea din finalul Acordului de finanţare nu priveşte o obligaţie de rezultat a
A, ci una de mijloace.
Simpla neatingere a unei cifre de afaceri „prognozate" nu dovedeşte încălcarea de către A. a
unei obligaţii de mijloace.
În plus, A a întreprins cu diligentă toate demersurile necesare în vederea susţinerii prognozei
cifrei de afaceri - nu există nicio imputare cu privire la acest aspect şi nicio culpă reţinută în sarcina
Societăţii.
Totodată, la momentul formulării cererii introductive, A. a realizat dovada faptului că avea
deja adjudecate contractele ce urmau să susţină valoarea cifrei de afaceri prognozate prin Studiul
Tehnico-Economic, aceste aspecte rezultând din Acordurile-cadru încheiate cu Societatea Națională
C. ce reprezentau premisele pentru încheierea ulterioară a contractelor subsecvente dintre A şi
Societatea Națională C., care nu au mai fost însă onorate în lipsa culpei A.
Astfel, potrivit Acordului Cadru de Servicii nr. 8/05.08.2008, A ar fi trebuit sa primească de
la Societatea Națională C.- Călători, 113 de vagoane de călători în vederea modernizării, în perioada
20.07.2009 -20.07.2013.
Similar, prin Acordul Cadru de Servicii nr. 15/20.10.2008, pe parcursul celor 4 ani de
contract, reclamanta ar fi trebuit să primească de la Societatea Națională C. Călători 46 de trenuri
etajate în vederea modernizării.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor Acordului Cadru de Servicii nr. 6/20.07.2009, reclamanta
ar fi trebuit să primească de la Societatea Națională C. Călători 400 de vagoane de călători în vederea
modernizării, în perioada 20.07.2009 - 20.07.2013.
Or, din 513 vagoane şi 46 de trenuri etajate cât ar fi trebuit să fie modernizate de către A pe
baza contractelor anterior menţionate încheiate cu Societatea Națională C. Călători, aceasta din urmă
a emis comenzi pentru doar o mică parte dintre acestea, datorită faptului că MFP nu a mai asigurat
finanţarea programului de modernizare a vagoanelor Societatea Națională C. Călători. Aceasta în
contextul în care, din informaţiile vehiculate în piaţă, Societatea Națională C. Călători a solicitat şi
inclus aceste sume în proiectele de buget transmise către MFP, însă acestea nu au mai fost aprobate.
Totodată, A. a ataşat acţiunii Portofoliul de produse noi asimilate în perioada 2012-prezent,
care atestă în mod clar dovada volumului de bunuri pentru susţinerea cifrei de afaceri a A.
În ceea ce priveşte obligaţia asumată de către A. de a crea noi locuri de muncă, pentru
întreaga perioadă de derulare a Acordului de finanţare, reclamanta a menţinut un număr de 174 locuri
noi de muncă şi a achitat contribuţiile aferente în valoare de 31.503.497 lei conform indicatorilor
asumaţi.
Totodată, realizarea investiţiei care a constat în retehnologizarea cu echipamente de înaltă
tehnologie a necesitat perfecţionarea şi şcolarizarea personalului reclamantei, aspect care a condus la
formarea unui personal cu înaltă calificare şi competenţe tehnice dezvoltate. Reclamanta, datorită
856
acestui proiect pentru care a fost încheiat Acordul de finanţare, a menţinut activi un număr de 647
salariaţi împreună cu membrii familiilor lor, care în lipsa acestor investiţii ar fi putut deveni asistaţi
social, fapt ce ar fi condus la obligaţii de plată suplimentare din bugetul local al comunităţii.
Aşa fiind, este evident că A. şi-a respectat în integralitate obligaţiile asumate prin Acord.
Drept urmare, prima instanţă a stabilit în mod eronat existenţa unei obligaţii neîndeplinite.
Contrar celor reţinute de către prima instanţă, în faza procesuală a fondului, A. a evidenţiat pe
larg lipsa culpei sale în ceea ce priveşte nerealizarea cifrei de afaceri prognozate.
Astfel, la data formulării cererii de finanţare, reclamanta a analizat necesitatea de
achiziţionare de material rulant/servicii realizate de către A de către operatorii de transport feroviar
de călători, din România, aceasta reprezentând piaţa ţintă aferentă Proiectului pentru care a fost
încheiat Acordul de finanţare. începând cu anul 2018 urma a se implementa o dezvoltare strategică,
ulterioară, către alte pieţe.
Transportul feroviar de călători, în România, a fost liberalizat începând cu data de
01.10.1998, fiind permis accesul nediscriminatoriu la infrastructura feroviară publică a tuturor
operatorilor feroviari licenţiaţi. În urma analizei, s-a constatat o nevoie clară şi urgentă de vagoane
de transport călători, în vederea satisfacerii cererii de transport.
În cuprinsul Studiului Tehnico-Economic realizat în septembrie 2011, la analiza SWOT s-a
evaluat, ca oportunitate financiară, situaţia în care se afla Societatea Națională C. Călători, la acea
dată, situaţie descrisă în „Programul de restructurare şi redresare economico-financiară a Societăţii
de transport feroviar de călători C. Călători S.A., Octombrie 2010", în care se estima un necesar total
de 120 EMU si de 120 DMU. Preţul avut în vedere la acel moment a fost de aproximativ 5.000.000
Euro/EMU şi 2.500.000 Euro/DMU, astfel efortul bugetar total previzionat de către Societate fiind
de aproximativ 600.000.000 Euro pentru EMU (Electric Multiple Unit) şi 300.000.000 Euro pentru
DMU (Diesel Multiple Unit).
Prin urmare, contrar celor reţinute de către prima instanţă, A. a oferit exemplul concret în
care strategia de investiţii în domeniul feroviar ar fi fost respectată şi implementată, acest exemplu
fiind prevăzut chiar în Studiul Tehnico-Economic care a stat la baza Acordului de finanţare, din care
rezultă în mod dar faptul că cifra de afaceri prognozată ar fi fost realizată de către reclamantă în
situaţia în care principalul potenţial cumpărător, C. Călători S.A. ar fi achiziţionat materialul rulant
produs de către A.
Această necesitate a fost analizată şi inclusă în diverse materiale şi strategii ale Ministerului
Transporturilor şi Societatea Națională C. Călători S.A., nefiind concretizată în proceduri de
achiziţie, până la această dată.
Realizarea de către A. a cifrei de afaceri prognozate la momentul încheierii Acordului de
finanţare depindea în mod direct de puterea de cumpărare din piaţa feroviară, iar aceasta nu putea fi
controlată sau influenţată în niciun mod prin acţiunile/inacţiunile A.
De altfel MFP a aprobat Proiectul prezentat de către A cunoscând faptul că principalul client
al reclamantei este C. Călători, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul Studiului Tehnico-Economic
care a stat la baza încheierii Acordului de finanţare. Astfel, MFP a creat A. aşteptarea legitimă că
ajutorul acordat de către Stat este perfect compatibil cu cerinţele legale şi în conformitate cu
prevederile Proiectului A.
Or, deşi reclamanta a bugetat an de an începând cu primul an de monitorizare a Proiectului de
investiţii pentru care a fost încheiat Acordul de finanţare o anumită cifră de afaceri şi profiturile
aferente acesteia, bazate tocmai pe menţiunile cuprinse în Master Planul General de Transport al
României şi pe toate celelalte previziuni care au stat la baza Proiectului aprobat prin Acordul de
finanţare, toate aceste previziuni ale A nu s-au realizat datorită faptului că C. Călători nu şi-a
respectat angajamentele asumate prin Master Planul General de Transport al României.
857
Astfel, contrar celor reţinute de către prima instanţă prin Hotărârea atacată, poziţia
reclamantei este susţinută de următoarele argumente:
Sub un prim aspect, obligaţia în discuţie privind asumarea unei anumite cifre de afaceri pe
perioada derulării Acordului de finanţare se baza în principal pe factori externi reclamantei, respectiv
pe puterea de cumpărare de material rulat a unor entităţi controlate în principal chiar de către pârâtul
Statul Român (reprezentant în această speţă de către MFP).
Sub un al doilea aspect, obligaţia de îndeplinire a cifrei de afaceri prognozate prin Acordul de
finanţare nu a putut fi îndeplinită de către A, în principal datorită faptului că C. Călători (principalul
cumpărător de material rulant în România) nu a beneficiat de finanţare de la bugetul de stat pentru
realizare proiecte de investiţii în material rulant nou şi modernizat produs de către A. în cadrul
Proiectului pentru care a fost obţinută finanţarea.
Analizând toate argumente reţinute de către MFP în cuprinsul Deciziei contestate şi faptele
care i-au fost imputate Societăţii la momentul aplicării sancţiunii de recuperare a ajutorului de stat,
rezultă că raţionamentul autorităţii este unul greşit, având în vedere următoarele aspecte punctuale:
Premisa majoră a MFP, întemeiată pe concluziile Raportului nr. 600238/18.07.2018, a fost
aceea că în perioada de monitorizare a proiectului A nu a realizat cifra de afaceri prognozată în
Studiul Tehnico-Economic care a stat la baza încheierii Acordului de finanţare;
Premisa minoră a MFP a fost aceea că, valoarea cifrei de afaceri prognozate prin Studiul
Tehnico-Economic, care a stat la baza Acordului de finanţare, nu ar fi fost realizată de către A.
întrucât Societatea nu ar fi încheiat contracte ferme de bunuri şi/sau servicii într-un volum şi o
valoare care să susţină cifra de afaceri prognozată în Studiul Tehnico-Economic;
Concluzia eronată a MFP, rezultată din coroborarea premisei majore şi a premisei minore a
fost aceea că se impune reţinerea culpei A în ceea ce priveşte realizarea unei cifre de afaceri mai mici
faţă de cea prognozată în Studiul Tehnico-Economic, cu consecinţa aplicării sancţiunii de recuperare
a ajutorului de stat proporţional cu valoarea cifrei de afaceri nerealizate.
Or, din silogismul anterior indicat, nu se poate desprinde în niciun caz ideea că ar fi trebuit să
fie reţinută de plano vinovăţia Societăţii în ceea ce priveşte realizarea unei cifre de afaceri mai mici
faţă de cea prognozată prin Acordul de finanţare.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezulta ca Livrarea bunurilor şi/sau a serviciilor A.
depindea şi urma a se realiza, în principal, prin încheierea unor contracte ferme cu societăţi de stat,
conform menţiunilor cuprinse în Master Planul General de Transport al României, pentru care era
nevoie de aprobări de la bugetul de stat din partea Ministerului Transporturilor, în calitate de
reprezentant al Statului Român, iar în prezent, tot un reprezentant al Statului Român, respectiv MFP,
înţelege prin Decizia contestată să aplice sancţiuni Societăţii pentru neîndeplinirea unei obligaţii
suplimentare din Acordul de finanţare, care depindeau în mod direct de decizii ale reprezentanţilor
aceluiaşi Stat Român.
Totodată, în măsura în care anterior încheierii Acordului de finanţare, autorităţile statului ar fi
considerat că estimările de achiziţionare din piaţă de material rulant/servicii prestate de către A. nu ar
fi fost unele reale, predictibile şi viabile, Societatea nu ar fi beneficiat de sumele reprezentând ajutor
de stat, ce au făcut obiectul Acordului de finanţare.
Faţă de cele anterior prezentate, rezultă în mod cert că este eronat raţionamentul juridic al
primei instanţe potrivit căruia „reclamantul şi-a asumat riscurile neîndeplinirii obiectivelor propuse şi
stabilite ferm prin Acordul de finanţare încheiat cu pârâtul, şi constatând că nu s-a făcut dovada
vreunui mod de a acţiona a pârâtului care să împiedice realizarea planului propus de reclamant".
În sens contrar, tocmai Statul Român este cel care a afectat posibilitatea atingerii unei
prognoze a cifrei de afaceri, prin încălcarea celor asumate cu privire la finanţarea C. Călători.
Or, potrivit art. 1517 C.civ., „O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi
în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune".
858
În speţă, Statul Român invocă o neexecutare de către A. a unei pretinse obligaţii, deşi el este
cel care a cauzat în mod evident o astfel de împrejurare.
A. a beneficiat conform dreptului unional de o „speranţă întemeiată". Astfel, potrivit
jurisprudenţei direct aplicabile a CJUE din cauza Republica Italiană vs. Consiliul Uniunii Europene
(C-611/17), „112. Corolar al principiului securităţii juridice, dreptul de a invoca protecţia încrederii
legitime aparţine oricărui particular aflat într-o situaţie din care reiese că administraţia Uniunii a
determinat-o să nutrească speranţe întemeiate. Constituie asigurări de natură să dea naştere unor
asemenea speranţe, indiferent de forma în care sunt comunicate, informaţii precise, necondiţionate,
concordante şi emise de surse autorizate şi de încredere".
La fel, potrivit jurisprudenţei CJUE Cauza Volkmar Klohn vs. v An Bord Pleanâla (C-
167/17), „dreptul de a se prevala de principiul protecţiei încrederii legitime aparţine oricărui
particular care se află într-o situaţie din care reiese că autoritatea competentă, prin furnizarea unor
asigurări precise, l-a determinat să nutrească speranţe întemeiate (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 14 octombrie 2010, Nuova Agricast şi Cofra/Comisia, C-67/09 P, EU:C:2010:607, punctul 71)".
Or, ulterior, prin propria sa conduită, Statul Român a încălcat speranţa întemeiată a „A”,
folosind chiar acest act pentru a lua măsura de suprimare a drepturilor particularului.
O astfel de conduită reprezintă o ipoteză-tip de încălcare a principiului unional al protecţiei
încrederii legitime, corolar al principiului securităţii juridice. O astfel de concluzie a fost evidenţiată
pe larg în cauza Agrenergy Srl (C-180118 şi C-286/18) Fusignano Due Srl (C-287/18) împotriva
Ministero dello Sviluppo Economico:
„30. în special, principiul menţionat impune ca o reglementare să permită persoanelor
interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor pe care le instituie în sarcina lor şi ca ele
să aibă posibilitatea să îşi cunoască în mod neechivoc drepturile şi obligaţiile şi să acţioneze în
consecinţă (a se vedea printre altele Hotărârea din 1 iulie 2014, Âlands Vindkraft, C-573/12,
EU:C:2014:2037, punctul 128 şi jurisprudenţa citată).
În ceea ce priveşte principiul protecţiei încrederii legitime, reiese dintr-o jurisprudenţa
constantă a Curţii că posibilitatea de a se prevala de acesta este deschisă oricărui operator economic
pe care o autoritate naţională l-a determinat să nutrească speranţe întemeiate. Totuşi, atunci când un
operator economic prudent şi avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri de natură să îi
afecteze interesele, el nu poate invoca acest principiu atunci când această măsură este adoptată (...)".
Acordarea unei finanţări unei entităţi private în baza unor asigurări certificate la momentul
semnării Acordului de finanţare nu poate fi urmată de recuperarea aceleiaşi finanţări (la care se
adaugă dobânzi exorbitante) dacă Statul membru nu a respectat asigurările acordate particularului. O
interpretare contrară goleşte de conţinut esenţa noţiunii de „speranţă întemeiată" a particularului
recunoscută la nivel unional.
Prin Hotărârea atacată instanţa de fond a respins în mod greşit toate argumentele de ordin
procedural invocate de către A. şi în ceea ce priveşte nelegalitatea Deciziei contestate, iar în cele ce
urmează vom prezenta argumente ce justificau admiterea apărărilor procedurale ale Societăţii.
Deşi în cuprinsul Deciziei contestate, MFP face referire la concluziile Raportului
nr.600238/18.07.2018, acest document nu a fost comunicat Societăţii până la momentul contestării
de către Societate a actelor administrative în faţa instanţei de judecată, pentru a putea fi formulate
critici inclusiv cu privire la acest document.
În speţă nu s-a realizat dovada avizării şi nici cea a aprobării proiectului Deciziei contestate.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea cerinţei legale privind numele şi semnătura ministrului
economiei şi finanţelor sau ale persoanei înlocuitoare de drept şi ştampila instituţiei publice, deşi în
preambulul Deciziei contestate, MFP face referire la subpct. 1, pct. F, Capitolul IV din Anexa nr. 4 la
Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2238/2016 referitor la delegarea competenţelor în
Ministerul Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a justifica semnarea
859
Deciziei nr. 11645/2018 de către dl. X. Secretar de Stat şi nu de către ministrul economiei şi
finanţelor conform prevederilor legale amintite supra, precizăm faptul că actul normativ indicat nu a
fost publicat în Monitorul Oficial pentru a putea fi verificate de către Societate îndeplinirea
condiţiilor de delegare de atribuţii invocate de către MFP în justificarea calităţii semnatarului
Deciziei contestate.
Având în vedere toate argumentele prezentate anterior rezultă că prima instanţă a aplicat un
examen legal greşit, prin raportare la argumentele invocate de către A în susţinerea acţiunii în
anulare ce face obiectul cauzei, pentru a respinge ca neîntemeiată cererea introductivă.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 martie 2020, intimatul-pârât a
Analizând criticile aduse sentinţei atacate, acestea nu pot fi reţinute prin trimitere la
dispoziţiile temeiului de drept invocat de recurentă, respectiv art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea
554/2004.
Intimata apreciază că angajamentul de a atinge cifra de afaceri estimată transformă obligaţia
de mijloace într-o obligaţie de rezultat.
Mai mult, obiectivul H.G. nr. 1680/2008 este dezvoltarea regională prin stimularea realizării
de investiţii şi a creării de noi locuri de muncă. Acordarea ajutorului de stat instituit în scopul
atingerii acestui obiectiv nu poate sta sub incidenţa prevederilor art. 1481 alin. (2) din C.civ, cu
trimitere la obligaţia de mijloace.
Astfel, consideră că menţiunea specială, potrivit căreia "ajutorul de stat aprobat prin prezentul
Acord este condiţionat de încheierea unor contracte ferme de livrare bunuri si/sau servicii intr-un
volum si o valoare care să susțină cifra de afaceri prognozata in studiul tehnico-economic", inserată
în Acordul pentru finanţare nr. 14/24.08.2010, modificat prin înştiinţarea nr. 479087/09.12.2011 nu
poate fi interpretată ca o „obligaţie de mijloace" încheierea de contracte ferme reprezintă modalitatea
prin care se susţine cifra de afaceri, acest din urmă aspect constituind scopul urmărit de către unitatea
de implementare a schemei de ajutor de stat. în caz contrar, dacă scopul urmărit ar fi îndeplinirea
obligaţiei de mijloace (prezentarea de contracte ferme încheiate), nu înţelegem raţiunea susţinerii,
respectiv realizării cifrei de afaceri pe întreaga durată a investiţiei.
Precizează că termenului „prognozat" utilizat de recurentă îi este atribuit înţelesul de
probabilitate, de posibilitate cu şanse de realizare.
Consideră că ajutorul de stat instituit în baza H.G. nr. 1680/2008, de care recurenta a
beneficiat, nu putea fi acordat în virtutea unei probabilităţi, a unei aparenţe de adevăr, ci numai
potrivit înţelesului cuvântului „prognozat consacrat în DEX, ş anume: „a cărui apariţie sau
desfăşurare a fost prezentată anticipat", în speţă, în cuprinsul documentaţiei care a stat la baza cererii
de acord pentru finanţare este menţionată noţiunea de „cifră de afaceri", aceasta fiind prezentată
anticipat, atât ca valoare, cât şi ca modalitate de realizare.
Cifra de afaceri reprezintă un indicator important care trebuie avut în vedere la depunerea
cererilor de acord pentru finanţare, iar rentabilitatea cifrei de afaceri este un factor cantitativ,
reprezentând raportul dintre profitul net şi cifra de afaceri potrivit cap. III pct. 7 din Ghidul
solicitantului de ajutor de stat in baza H.G. nr. 1680/200* pentru instituirea unei scheme de ajutor de
stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile, cu modificările si completările ulterioare.
5. Aspecte de fapt şi de drept relevante în cauză
La data de 24.08.2010 a fost încheiat Acordul de finanţare între reclamantă şi MFP pentru
proiectul „Diversificarea producţiei SC B SA cu noi tipuri de vagoane".
În cuprinsul Acordului de finanţare se specifică faptul că „Ajutorul de stat aprobat prin
prezentul Acord este condiţionat de încheierea unor contracte ferme de livrare de bunuri şi/sau
860
servicii într-un volum şi valoare care să susţină cifra de afaceri prognozată în studiul tehnico-
economic".
Acordul de finanţare a avut la bază Studiul Tehnico-Economic realizat în luna mai 2010, prin
care reclamanta a previzionat realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri în perioada de
monitorizare a Proiectului pentru care a fost acordată finanţarea, respectiv 2013-2017.
Ulterior, reclamanta a solicitat modificarea planului de investiţii în baza unui nou Studiu
Tehnico-Economic realizat în anul 2011.
Obiectul Deciziei nr. 11645/2018 este reprezentat de „Recuperarea ajutorului de stat plătit
S.C. „A” S.A. în sumă de 16.365.582 lei", precum şi dobânda aferentă sumei de recuperat, în valoare
de 4.753.241,53 lei, calculate până la data emiterii proiectului Deciziei nr. 11645/2018, respectiv
23.07.2018, rezultând o valoarea totală în cuantum de 21.118.823,53 lei, care este în prezent
contestată de către A.
Prin Decizia nr. 11645/05.09.2018, MFP a decis recuperarea din partea A. a ajutorului de stat
acordat sub formă de finanţare nerambursabilă în cuantum total de 21.118.823,53 lei, compus din
valoarea de 16.365.582 lei, reprezentând suma de recuperat şi suma de 4.753.241,53 lei,
reprezentând dobânda aferentă sumei de recuperat.
Principalele argumente reţinute de către MFP pentru aplicarea sancţiunii recuperării
proporţionale a ajutorului de stat acordat Societăţii sunt reprezentate de următoarele:
- realizarea de către A a unei cifre de afaceri mai mici faţă de cea prognozată prin Acordul de
finanţare pentru perioada 2013-2017;
- nerealizarea de către A. a dovezii încheierii unor contracte ferme de livrare de bunuri şi/sau servicii
într-un volum şi o valoare care să susţină cifra de afaceri prognozată în Studiul Tehnico-Economic
care a stat la baza încheierii Acordului de finanţare.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate, apărările din
întâmpinare și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat,
pentru considerentele ce succed:
Recurenta susţine teza incidenţei art. 488 pct. 6 C.proc.civ., potrivit căruia casarea unei
hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde răspunsul instanţei la susţinerile părţilor.
Pentru exercitarea controlului de legalitate, modalitatea cercetării fondului este un element
esenţial întrucât situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor
legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situaţiei
de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părțile din proces.
Prin raportare la dispoziţiile art.6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi
Libertăţilor Fundamentale care instituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva obligativităţii
instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de
părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, precum şi la jurisprudenţa
constantă a Curţii Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special din cauzele
împotriva României (Albina, Buzescu, Dima, Bock şi Palade), instanţa de recurs constată că
abordarea instanţei de fond a fost de natură a surprinde aspectele importante ale cauzei, fără însă ca
prin aceasta să se înţeleagă necesitatea unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de acestea.
Înalta Curte subliniază că nu constituie o nemotivare, respectiv o omisiune de analizare a
argumentelor invocate de parte împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parţial,
susţineri ale părţii potrivnice, acest fapt reprezentând practic suprapunerea convingerilor instanţei cu
cele ale uneia dintre părţile litigante.
În plus, raționamentul instanței de fond este ușor decelabil, lipsit de contradictorialitate, din
punctul de vedere al standardelor de rezonabilitate, chiar acceptând teoretic faptul că judecătorul
fondului a motivat sumar anumite critici ale reclamantei.
861
Înalta Curte arată că motivarea este suficient de concisă pentru a oferi părților certitudinea
unei analize reale a cererii, iar eventuala insuficiență a motivării, astfel cum este clamată de către
recurentă, precum și omisiunea analizării unei realități faptice esențiale, în opinia acesteia, nu pot fi
asimilate unei nemotivări astfel cum aceasta susține.
Pe de altă parte, faptul că recurenta-reclamantă nu fost în acord cu raționamentul
judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare.
Analiza hotărârii releva inclusiv observarea si examinarea concretă de către instanţa fondului
a documentelor care alcătuiesc probatoriul administrat, cu prezentarea atât a susținerilor părţilor, cat
si a rațiunilor pentru care acestea au fost primite sau, după caz, înlăturate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 pct. 8 C.proc.civ., în doctrină s-a
arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de
lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.
Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., nu este
suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată
problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat
să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
Pornind de la starea de fapt rezultată din probele administrate, în ceea ce priveşte criticile
cuprinse în recursul reclamantei, în cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe
fiind expresia interpretării şi aplicării incorecte a prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 85/2008 privind
stimularea investiţiilor, art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 1.680/2018 pentru instituirea unei scheme de
ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile, art.13 şi art. 27 din Ordinul nr.
1.133/2008 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea de către Ministerul
Economiei şi Finanţelor a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale
în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007.
În fapt, reclamanta A. a încheiat un acord de ajutor de stat prin care şi-a asumat respectarea
de obligaţii contractuale vizând realizarea de investiţii în active corporale şi necorporale şi crearea de
noi locuri de muncă.
În finalul Acordului de Finanţare se menţionează că :„Ajutorul de stat aprobat prin prezentul
Acord este condiţionat de încheierea unor contracte ferme de livrare de bunuri şi/sau servicii într-un
volum şi o valoare care să susţină cifra de afaceri prognozată în studiul tehnico-economic".
În baza acestui acord, reclamanta a primit o sumă de bani care să permită retehnologizarea
unor trenuri pentru a funcţiona pe căile ferate din România şi pentru a putea intra şi pe piaţa
internaţională.
Intimatul Ministerul Finanţelor a susţinut că nu a fost atinsă o anumită cifră de afaceri, făcând
trimitere la definiţia cuvântului “prognozat” - a cărui apariție sau desfășurare a fost prezentată
anticipat.
Aşadar, problema litigioasă în această pricină se referă la pretinsa condiţie suplimentară
susţinută de intimatul pârât - încheierea de contracte comerciale care să asigure un anumit nivel al
cifrei de afaceri - şi vizează inclusiv stabilirea naturii pretinsei obligaţiei asumate de reclamantă în
ceea ce priveşte cifra de afaceri, respectiv dacă este o obligaţie de rezultat sau de mijloace.
Înalta Curte constată că reclamanta şi-a asumat obligaţii referitoare la îndeplinirea unor
condiţii de esenţă pentru sumele primite cu titlu de ajutor de stat, cu privire la valoarea investiţiei si
la numărul de locuri de muncă nou create.
Astfel, ca urmare a realizării investiţiei au fost create 174 de noi locuri de muncă, la data de
31.12.2017 fiind ocupate toate posturile de către angajaţi cu contracte individuale de muncă pe
perioadă nedeterminată.
862
De asemenea, investiţia a fost menţinută pe toată durata de monitorizare a Proiectului, astfel
cum rezultă inclusiv din indicatorii financiari care au stat la baza întocmirii Raportului nr.
600238/18.07.2018.
Aşa cum rezultă din Acordul de finanţare, nu a fost stabilită în sarcina recurentei necesitatea
respectării unei condiţii referitoare la cifra de afaceri care ar trebui să fie realizată ca urmare a
acordării ajutorului de stat, cifra de afaceri menţionată în Studiul Tehnico - Economic reprezentând
exclusiv o prognoză, o estimare pentru a cărei atingere partea va depune toate diligentele.
Drept urmare, pentru a emite o Decizie de recuperare a ajutorului de stat, MFP ar fi trebuit să
dovedească existenţa unei omisiuni a A. de a folosi toate mijloacele necesare pentru atingerea unui
anume rezultat. O astfel de omisiune nu a fost dovedită în prezenta cauză, A. întreprinzând cu
diligentă toate demersurile necesare în vederea susţinerii prognozei cifrei de afaceri, făcând inclusiv
dovada faptului că avea deja adjudecate contractele ce urmau să susţină valoarea cifrei de afaceri
prognozate prin Studiul Tehnico-Economic.
Raportat la dispoziţiile art. 1481 C.civ, spre deosebire de obligaţia de rezultat, în cazul căreia
debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis, în cazul obligaţiilor de mijloace,
debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi
de: modul în care obligaţia este stipulată în contract, existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte
elemente ale contractului, gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, influenţa pe care
cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
În măsura în care totuşi s-ar agrea ideea că se vorbeşte în Acord despre atingerea unei
anumite cifre de afaceri, societatea se află în mod evident în prezenţa unei obligaţii de mijloace, iar
nu de rezultat, consecinţa juridică fiind aceea că nu se poate reţine o culpă pentru neatingerea unui
anumit prag.
Aceasta deoarece obligaţia nu a fost realizată întrucât realizarea cifrei de afaceri a depins de
conduita unor terţi printre care Statul Român, reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice, care
a refuzat să asigure finanţarea necesară societăţii C. Călători S.A. în vederea realizării achiziţiilor
anticipate.
Această împrejurare rezultă inclusiv din Răspunsul nr. DTH2/AN/420 din data de
03.10.201915, formulat de către C. Călători S.A. privind nerealizarea achiziţiilor conform
Acordurilor - cadru ca urmare a nealocării sumelor necesare pentru modernizarea vagoanelor de
călători: "În perioada 2012 - 2018 C. Călători SA nu a avut sume alocate de la Ministerul Finanţelor
Publice pentru modernizarea vagoanelor de călători.”
Corect susţine recurenta că, raportat la faptul că stipulaţia din Acordul de finanţare privea o
cifră de afaceri „prognozată", estimată, stabilită orientativ, criteriile stabilite art. 1481 C.civ.
dovedesc existenţa unei obligaţii de mijloace, stipulaţia din Acordul de finanţare fiind dependentă de
onorarea obligaţiilor Statului Român, care controla principalii clienţi ai Societăţii.
Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod neîntemeiat incidenţa prevederilor legale privind
angajarea răspunderii patrimoniale a recurentei, omiţând faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 15
din H.G. nr. 1.680/2018, realizarea cifrei de afaceri prognozate la momentul perfectării Acordului de
finanţare depindea de finanţarea de la bugetul de stat a achiziţiei de materialul rulant şi de servicii de
către C. Călători S.A., principalul cumpărător din România precum şi de puterea de cumpărare pe
piaţa feroviară naţională.
Or, simpla neatingere a unei cifre de afaceri „prognozate", în lipsa culpei părţii reclamante,
nu dovedeşte încălcarea de către A. a unei obligaţii de mijloace.
Nu în ultimul rând, în speţă, prin emiterea actului administrativ contestat a fost încălcat
inclusiv principiul unional al încrederii legitime, dat fiind faptul că statul a oferit părţii un ajutor cu
solicitarea de a face demersuri în vederea susţinerii unei cifre de afaceri, iar ulterior tot Statul Român
863
a zădărnicit atingerea acestei cifre prin neonorarea finaţărilor asumate faţă de C. Călători, aspect ce a
condus în mod direct la anularea estimărilor realizate de societatea A.
7. Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs
Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1
pct.8 C.proc.civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. 1
C.proc.civ., republicat, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva
sentinţei civile nr. 141 din 19 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia de contencios
A casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a admis cererea de chemare în judecată formulată
de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Ajutor
de Stat; a anulat Răspunsul Ministerului Finanţelor Publice nr. 601114/25.10.2018.
A admis contestaţia formulată de A. S.A. şi, în consecinţă, a anulat Decizia de recuperare a
ajutorului de stat acordat societăţii A. S.A. (fostă B. S.A.) în baza H.G. nr. 1680/2008 pentru
instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile, cu
modificările şi completările ulterioare nr. 11645/05.09.2018 şi Raportul nr. 600238/18.07.2018,
emise de Ministerul Finanţelor Publice.
7. Decizie ORDA de obligare a unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor

rezultate din utilizarea fonogramelor la elaborarea formatului autorizației-licență neexclusivă
și a formatului contractului standard de acordare a autorizaţiilor neexclusive pentru
radiodifuzarea radio a fonogramelor, astfel încât metoda de calcul a remunerațiilor să fie
realizată exclusiv procentual, diferenţiată prin directă proporționalitate cu ponderea utilizării,
de către fiecare utilizator, a repertoriului gestionat colectiv. Legalitate. Lipsa de efecte juridice
a soluției de admitere a excepției de nelegalitate a acestei decizii, pronunțată într-o altă cauză
Legea nr. 74/2018, art. II alin. (3)
Nelegalitatea actului administrativ unilateral constatată pe calea admiterii excepției de

nelegalitate este o nelegalitate subiectivă, în sensul că produce efecte juridice doar față de părțile
din dosar și față de instanța de judecată în fața căreia a fost invocată această excepție. Astfel fiind,
faptul că actul administrativ a fost anterior, pe cale de excepție, constatat ca nelegal emis nu are
relevanță în analiza pe cale principală a legalității acestuia, hotărârea judecătorească prin care s-a
admis excepția de nelegalitate fiind lipsită de efecte juridice în cauza având ca obiect anularea pe
cale principală a respectivului act.
Voința legiuitorului exprimată prin art. II alin. (3) din Legea nr.74/2018 pentru modificarea
şi completarea Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe a fost, fără niciun dubiu,
în sensul lipsirii de efecte juridice/încetării de drept a dispoziţiilor din metodologiile adoptate prin
decizii ale directorului general al ORDA, aplicabile în cazul radiodifuzării, care conţin prevederi
referitoare la sume/ remunerații fixe sau minime, contrare dispoziţiilor art. 131 indice 1 alin. (2) din
Legea nr. 8/1996, astfel cum acestea au fost modificate.
864
Este fără putere de tăgadă că norma a vizat metodologiile în vigoare, deoarece, în caz
contrar, n-ar fi avut aplicabilitate, câtă vreme, pentru metodologiile care se negociază după intrarea
în vigoare a modificărilor Legii nr.8/ 1996, au devenit incidente prevederile art. 131 indice 1 alin.
(2) teza a doua, potrivit cărora, pentru activitatea de radiodifuzare, organismele de gestiune
colectivă ,,pot solicita numai remunerații procentuale, diferențiate prin directă proporționalitate cu
ponderea utilizării de către fiecare utilizator-organism de televiziune sau de radiodifuziune, a
repertoriului gestionat colectiv în această activitate”.
Prin urmare, cum era exclus ca metodologiile publicate ulterior să conţină dispoziţii
referitoare la sume/remunerații fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuziunii contrare
prevederilor art. 131 ind. 1 alin. (2), astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 74/2018,
criticile potrivit cărora prin decizia atacată s-ar fi impus o nouă metodă de calcul a remunerațiilor
nu poate fi primită, câta vreme obligaţia de plată a remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi
subzistă în sarcina utilizatorilor, fiind evident că numai modul de calcul al acesteia este diferit,
respectiv utilizatorii plătesc remunerații stabilite procentual, aşa cum sunt prevăzute.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2531 din 6 mai 2022
Reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
(ORDA), a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să dispună anularea Deciziei ORDA nr. 79/22.08.2019.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 572 din 7 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a de contencios
administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a anulat Decizia ORDA nr. 79/22.08.2019 și a obligat
pârâtul, către reclamantă, la cheltuieli de judecată în sumă de 10.710 lei onorariu avocațial plus 50 lei
taxă judiciară de timbru.
1.3.Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 572 din 7 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti–Secţia a
IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile
de Autor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Arată recurentul că verificarea respectării de către organismul de gestiune colectivă A. a
prevederilor art. II alin. (3) din Legea nr.74/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a făcut obiectul unui control punctual ale cărui
concluzii au fost consemnate în procesul-verbal înregistrat la ORDA cu nr. RGII/4221/ 01.08.2019;
ca urmare a constatării nerespectării obligaţiilor impuse prin lege, Oficiul a emis Decizia nr.79/
22.08.2019 prin care a dispus măsurile necesare intrării în legalitate, pentru a căror îndeplinire a
acordat un termen de 3 luni, potrivit art. 184 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, republicată, modificată şi completată.
În opinia recurentului, măsurile dispuse derivă din interdicţia stabilită de Legea nr. 74/2018
de a se aplica, după împlinirea termenului de 90 de zile de la publicare, prevederile din metodologii
referitoare la sume/ remunerații fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării. Măsurile au ca
finalitate îndeplinirea de către A. a obligaţiei de a solicita unei categorii de utilizatori, respectiv
posturile de radio, remunerații procentuale stabilite în baza aceleiaşi metode de calcul, diferențiate
prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării repertoriului.
Susține recurentul că finalitatea şi scopul actului administrativ emis constă în aplicarea
dispoziţiilor noi imperative, stabilite de legea cadru în domeniu, modificarea modului de stabilire a
865
cuantumului remunerației echitabile în cazul radiodifuzării, fiind expres prevăzută de art.II alin. (3)
din Legea nr. 74/2018 care ar fi impus utilizarea aceleiaşi metode de calcul al remunerației pentru
toţi radiodifuzorii, respectiv determinarea acesteia procentual, fără să se suprime dreptul la
remuneraţie unică echitabilă pentru radiodifuzarea fonogramelor. Obligaţia de plată a remunerației
unice echitabile subzistă, iar condiţiile de licențiere derivă din metodologia în vigoare, însă cu luarea
în considerare a încetării de drept a aplicabilității prevederilor referitoare la sume/ remunerații fixe
sau minime, începând cu data împlinirii unui termen de 90 de zile de la publicarea legii în Monitorul
Oficial al României.
În opinia titularului căii de atac, cu privire la valabilitatea în timp a metodologiei, norma
specială dispune expres în sensul în care nu se mai aplică prevederile referitoare la sume/remunerații
fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, contrare dispoziţiilor noii reglementări,
metodologiilor în vigoare, numai în ceea ce priveşte prevederile referitoare la sume/ remunerații fixe
sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, prin derogare de la prevederile art. II alin. (2) potrivit
cărora metodologiile prevăzute la art. 131) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, cu modificările şi completările ulterioare, rămân în vigoare până la expirarea duratei pentru
care au fost încheiate; drept consecinţă, după împlinirea termenului de 90 de zile de la publicarea
Legii nr. 74/2018, nu se mai aplică nici prevederile referitoare la remunerațiile fixe/ minime din
autorizațiile/ licențele neexclusive, emise în baza metodologiilor aplicabile în cazul radiodifuzării,
licenţe prin care se stabileşte, pentru utilizatori, obligaţia de plată a remunerațiilor fixe/minime.
Arată recurentul că, de altfel, Curtea Constituţională a României a statuat, prin Decizia nr.
1061/ 14.07.2009, că este justificată intervenţia legiuitorului în reglementarea modului de stabilire şi
negociere a remunerațiilor, iar importanţa socială a domeniului dreptului de autor a impus intervenţia
statului, prin reglementarea unei proceduri speciale de stabilire şi negociere a remunerațiilor aferente
titularilor de drepturi, procedură ce se derulează cu avizul ORDA, iar publicarea în M.Of. al
României, Partea I, a metodologiilor negociate se face prin decizie a directorului general al acestui
organism, astfel încât, având natura unui contract cadru între părţi, aceste metodologii au
aplicabilitate generală în domeniul reglementat.
Se precizează de către recurent și că metoda de calcul a remunerațiilor procentuale, stabilită
de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 216/2011, respectă prevederile art. 164 alin. (2)
teza a II-a din Legea nr. 8/1996 (R), cuantumul remunerațiilor fiind stabilit diferenţiat prin directă
proporţionalitate cu ponderea utilizării repertoriului, astfel că ar fi eronate susţinerile referitoare la
faptul că, prin decizia ORDA, s-ar fi impus o nouă metodă de calcul a remunerațiilor.
Cu privire la faptul că decizia ORDA ar conţine elemente neclare referitor la
termenii ,,actualizare” sau ,,recalculare”, ca măsuri concrete de executare, apreciază recurentul că
înţelesul acestora ar rezultă fără echivoc din dispoziţiile Legii nr. 8/1996 republicată, care obligă
organismul de gestiune colectivă să actualizeze informaţiile prevăzute de art.170 alin. (2), printre
care şi contractele standard de acordare a autorizaţiilor neexclusive, iar în ceea ce privește efectele
sentinţei civile nr. 2479/11.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în
dosarul nr. x/3/2018, solicită să constate că excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare supus
procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care nu
poate fi transformată într-un mijloc de prejudecare a fondului acţiunii, în afara cadrului procesual,
reglementat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Ca atare, în opinia titularului căii de atac, în mod nejustificat instanţa de fond ar fi reţinut că
decizia ORDA atacată nu ţine cont de soluţiile definitive ale instanţei de judecată în privinţa
remunerației minime, în fapt existând o singură hotărâre judecătorească care, la data emiterii deciziei
în cauză, statua asupra incidenţei art. II alin. (3) din Legea nr.74/2018, respectiv Sentinţa civilă
nr.389 din 01.03.2019 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, definitivă prin neapelare.
1.4. Apărările formulate de intimat
866
Intimata-reclamantă A. din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.
Susține sus-numita că toate aceste considerente ale Sentinţei civile nr. 2479/11.11.2019 a
Tribunalului Bucureşti, Secţia a-IV-a civilă, din dosarul civil nr. x/3/2018 ale instanţei, ar fi intrat în
puterea lucrului judecat, nefiind criticate de parata-recurenta; de altfel, in mod vădit, pârâta-recurentă
ar fi evitat să trateze cererea sa de recurs din perspectiva hotărârilor definitive ale instanţelor civile
care, pe lângă admiterea excepţiei de nelegalitate în Sentinţa civilă nr. 2479/11.11.2019, au stabilit că
organismele de radiodifuziune datorează remuneraţie minimă echitabilă, în baza metodologiei în
vigoare, până la stabilirea unei noi metodologii, deci şi după expirarea termenului de 90 de zile de la
publicarea Legii nr.74/ 2018.
Pe de altă parte, susține că ar fi făcut dovada nu doar a unei hotărâri izolată, ci a unei practici
judiciare uniformă, în sensul admiterii remunerației minime şi pentru perioada ulterioară trimestrului
III 2018, dar și dovada faptului că, în situaţia dosarelor care au ca obiect remunerația minimă
datorată de organismele de radiodifuziune ulterior trimestrului III 2018, parte din ele au fost
soluţionate prin încheierea unor contracte de tranzacţie judiciară, iar altele prin soluţii de admitere a
cererii, dispuse de instanţă.
Prin urmare, în opinia sa, în mod corect a reţinut instanţa de fond împrejurarea că decizia
administrativă nesocotește, deopotrivă, atât drepturile câştigate în instanţă, cât si puterea lucrului
judecat a hotărârilor prin care s-au acordat aceste drepturi, decizia administrativă fiind o ingerinţă
nepermisă în actul de justiţie, cu încălcarea puterii lucrului judecat in cauzele civile.
Se mai arată în întâmpinare că intervenţia pârâtei-recurente a fost în scopul vădit de a crea
organismelor de radiodifuziune un avantaj material, în ciuda hotărârilor judecătoreşti, ca prin
măsurile de intrare în legalitate, reclamanta să ajungă în situaţia restituirii remunerațiilor minime
încuviinţate de instanţa, ceea ce este inadmisibil.
Reglementarea activităţii în domeniu poate fi realizată de ORDA numai în baza Legii nr.
8/1996 republicată și vizează măsuri cu caracter general, aplicabile unor domenii diverse de
activitate (de exemplu, stabilirea formatului de depunere a repertoriului de opere la ORDA, măsură
care se aplică deopotrivă tuturor organismelor de gestiune colectivă, nu doar unora); un act
administrativ cu caracter individual și coercitiv nu poate constitui o măsura de reglementare a
activităţii în domeniu, cu atât mai mult, fiind vorba despre aplicarea în timp a unei metodologii (a
remunerației minime din metodologie), aspect față de care pârâta-recurentă nu are absolut nicio
atribuție legală de intervenţie.
Se mai arată în întâmpinare că intenţia pârâtei-recurente, la momentul emiterii deciziei, a fost
să stabilească o remuneraţie procentuală diferită de cea prevăzută de metodologie (mai ales în
condiţiile în care, în actul administrativ, nu s-a referit nicicum la aplicarea remunerației procentuale
prevăzută de metodologie), fapt pentru care toate celelalte aprecieri ulterioare emiterii deciziei, ar fi
simple speculații.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct.8
Cod de procedură civilă, invocat de către recurent, Înalta Curte constată caracterul fondat al
recursului din această perspectivă, deoarece prima instanță a făcut o greșită aplicare și interpretare a
dispozițiilor legale incidente, pentru considerentele următoare:
Din perspectiva situației de fapt, se reține că, în perioada 25.06.2019 - 08.07.2019, pârâtul a
efectuat un control privind activitatea derulată de către reclamantă, în scopul de a se verifica modul
de respectare a dispozițiilor art. II din Legea nr. 74/2018 pentru completarea Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe.
867
În urma acestui control, a fost emisă Decizia nr. 79/22.08.2019 prin care s-au stabilit, ca
măsuri în sarcina reclamantei: elaborarea formatului autorizației-licență neexclusivă și a formatului
contractului standard de acordare a autorizaţiilor neexclusive pentru radiodifuzarea radio a
fonogramelor, cu eliminarea dispoziţiilor referitoare la sumele minime de plată, astfel încât metoda
de calcul a remunerațiilor datorate de organismele de radiodifuziune să fie realizată exclusiv
procentual, diferenţiată prin directă proporționalitate cu ponderea utilizării, de către fiecare utilizator,
a repertoriului gestionat colectiv; de asemenea, s-a dispus postarea pe propriul site (www.A.ro) a
noului format de contract de licenţă, potrivit cerinţelor de mai sus, dar și actualizarea tuturor
contractelor standard si autorizaţiilor licență-neexclusivă încheiate de A. cu organismele de
radiodifuziune (pentru licențierea radiodifuzării fonogramelor la radio), aflate în derulare în perioada
01.07.2018 - 22.08.2019 (data emiterii deciziei), în scopul eliminării dispoziţiilor referitoare la
sumele minime de plată, astfel încât metoda de calcul a remunerațiilor datorate de organismele de
radiodifuziune să fie realizată exclusiv procentual, diferenţiată prin directa proporționalitate cu
ponderea utilizării de către fiecare utilizator a repertoriului gestionat colectiv.
Prin aceeași sentință, consecință a măsurilor anterior enumerate, s-a dispus și recalcularea
remunerațiilor încasate de la toate organismele de radiodifuziune, în situaţiile în care A. a emis
facturi și a încasat remunerații minime/fixe pentru radiodifuzarea fonogramelor la posturile de radio,
potrivit cerinţelor de mai sus, urmând ca recalcularea să se realizeze conform art. II alin. 3 din Legea
nr.74/2018, coroborat cu art. 164 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 respectiv procentual, diferenţiat prin
directă proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator a repertoriului gestionat
colectiv.
Împotriva acestei decizii, reclamanta-intimată a formulat acțiune în anulare, admisă de către
curtea de apel, în condițiile expuse în preambulul prezentei decizii.
Înainte de a se trece la analiza efectivă a motivelor de recurs, se impune a se preciza cu
prioritate faptul că excepția de nelegalitate constituie în sine un mijloc de apărare ce poate fi folosit
pentru a contracara pretențiile părții adverse sau pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părții
ce înțelege să se prevaleze de aceasta, mijloc utilizat în cadrul unui proces declanșat pentru alte
temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ; aceasta deoarece interesul contestării legalității
unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate apărea în cadrul unei multitudini de
litigii, ale căror obiecte să aparțină unor materii diverse.
Dar, spre deosebire de acțiunea directă în anulare, care are drept rezultat, în cazul admiterii,
lipsirea completă de efecte juridice a actului atacat (erga omnes), în cazul admiterii excepției de
nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce privește părțile în proces, în sensul neluării
în considerare a actului administrativ individual, cu ocazia soluționării litigiului în care a fost
invocată excepția; deși excepția este admisă, aplicabilitatea generală a actului vizat nu este afectată,
el nefiind înlăturat din ordinea juridică, astfel încât raportul existent între autoritatea emitentă și
destinatarul actului nu este nici modificat, nici stins.
Prin urmare, admiterea excepției produce consecințe asupra conținutului raportului juridic
transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanța va judeca litigiul fără a mai ține
seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată, făcând să devină lipsite de suport pretențiile
părții care își fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv; cu alte
cuvinte, nelegalitatea actului administrativ unilateral, constatată de către instanță, este o nelegalitate
subiectivă, în sensul că produce efecte juridice doar față de părțile din dosar și față de instanța de
judecată în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate.
În lumina acestor considerații teoretice, este fără putere de tăgadă faptul că, în contra celor
reținute de către prima instanță, Sentința civilă 2479/11.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti -
Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2018 prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a Deciziei
ORDA nr.79/22.08.2019, contestată și în prezentul dosar, nu poate produce efecte juridice în cauza
868
de față, aplicabilitatea generală a respectivului act administrativ nefiind afectată, iar efectul
respectivei hotărâri judecătorești nu poate fi acela al înlăturării acestei decizii din ordinea juridică.
În altă ordine de idei, aşa cum s-a reţinut în procesul-verbal nr.4221/01.08.2019 care a stat la
baza deciziei contestate, prin Legea nr.74/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr.8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv prin art.II alin.3 s-a prevăzut că dispoziţiile
din metodologiile elaborate conform art.131 şi 131 1 din acest ultim act normativ care conţin
prevederi referitoare la sume/ remunerații fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuzării, contrare
disp. art.1311 (2), astfel cum au fost modificate prin Legea nr.74/2018, nu se mai aplică începând cu
data împlinirii unui termen de 90 de zile de la publicarea Legii nr.74/2018 în M.Of. al României,
Partea I.
Pe de altă parte, se reţine că, potrivit pct.20 din Legea nr.74/2018, art.131 1 menţionat în
paragraful anterior s-a modificat, dobândind următorul cuprins:
,, Metodologia se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu reprezentanţii
prevăzuţi la art. 131 alin. (3) lit. b) şi c), ţinându-se seama de următoarele criterii principale:
a) categoria titularilor de drepturi, tipurile de opere şi alte obiecte protejate şi domeniul
pentru care se poartă negocierea;
b) categoria de utilizatori pe care îi reprezintă la negocieri structurile asociative sau ceilalţi
utilizatori desemnaţi să negocieze;
c) repertoriul gestionat de organismul de gestiune colectivă, pentru membrii proprii, precum
şi pentru membrii altor organisme străine similare, în baza contractelor de reciprocitate;
d) proporția utilizării repertoriului gestionat de un organism de gestiune colectivă;
e) proporția utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin
contracte directe cu titularii de drepturi;
f) veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul pentru a cărui
utilizare se negociază metodologiile;
g) practica europeană privind rezultatele negocierilor dintre utilizatori şi organismele de
gestiune colectivă.
(2) Organismele de gestiune colectivă pot solicita în negocieri, de la aceeaşi categorie de
utilizatori, fie remunerații forfetare, fie remunerații procentuale stabilite ca parte procentuală din
veniturile obţinute de fiecare utilizator prin activitatea în cadrul căreia se utilizează repertoriul sau,
în lipsa veniturilor, din cheltuielile ocazionate de utilizare. Pentru activitatea de radiodifuzare,
organismele de gestiune colectivă pot solicita numai remunerații procentuale, diferențiate prin
directă proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator - organism de televiziune
sau de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv în această activitate.”
Așadar, din economia acestor dispoziții legale, rezultă fără dubiu faptul că, din rațiuni
evidente, s-a impus utilizarea aceleiaşi metode de calcul al remunerației pentru toţi radiodifuzorii,
respectiv determinarea acesteia procentual, fără să se suprime dreptul la remuneraţie unică echitabilă
pentru radiodifuzarea fonogramelor; astfel, obligaţia de plată a remunerației unice echitabile
subzistă, iar condiţiile de licențiere derivă din metodologia în vigoare, însă cu luarea în considerare a
încetării de drept a aplicabilității prevederilor referitoare la sume/ remunerații fixe sau minime
începând cu data împlinirii unui termen de 90 de zile de la publicarea actului normativ menționat, în
Monitorul Oficial al României, această dispoziţie tranzitorie fiind inaplicabilă pentru metodologiile
elaborate după împlinirea termenului de 90 de zile, anterior precizat.
Cu alte cuvinte, ca limită temporală, norma specială dispune expres în sensul în care nu se
mai aplică prevederile referitoare la sume/remunerații fixe sau minime aplicabile în cazul
radiodifuzării, contrare dispoziţiilor noii reglementări, respectiv articolului 131 indice 1, așa cum a
fost modificat, intenția legislativă fiind aceea a aplicării imediate, pentru viitor, a metodologiilor în
vigoare, numai în ceea ce priveşte prevederile referitoare la sume/ remunerații fixe sau minime
869
aplicabile în cazul radiodifuzării, prin derogare de la prevederile art. II alin. (2) potrivit cărora
metodologiile prevăzute la art. 131 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, cu modificările şi completările ulterioare, rămân în vigoare până la expirarea duratei pentru
care au fost încheiate.
Pe de altă parte, în acord cu dispoziţiile art.181 alin.(1) lit.a) din Legea nr.8/1996, Oficiul
Român pentru Drepturile de Autor reglementează activitatea din domeniu prin decizii ale directorului
general, potrivit legii, iar voinţa legiuitorului în cauza de față nu creează niciun dubiu în sensul
lipsirii de efecte juridice/încetării de drept a dispoziţiilor din metodologiile publicate în Monitorul
Oficial prin decizii ale directorului general al ORDA, aplicabile în cazul radiodifuzării, care conţin
prevederi referitoare la sume/ remunerații fixe sau minime, contrare dispoziţiilor art. 131 indice 1
alin. (2) (devenit art. 164 alin. (2) prin republicare), astfel cum acestea au fost modificate.
Este fără putere de tăgadă că norma a vizat metodologiile în vigoare, deoarece, în caz contrar,
n-ar fi avut aplicabilitate, câtă vreme, pentru metodologiile care se negociază după intrarea în vigoare
a modificărilor Legii nr.8/1996, au devenit incidente prevederile art. 131 indice 1 alin. (2) teza a
doua (devenit art. 164 alin. (2), prin republicare), potrivit cărora, așa cum s-a menționat anterior,
pentru activitatea de radiodifuzare, organismele de gestiune colectivă ,,pot solicita numai remunerații
procentuale, diferențiate prin directă proporționalitate cu ponderea utilizării de către fiecare
utilizator-organism de televiziune sau de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv în această
activitate”; așadar, era exclus ca metodologiile publicate ulterior să conţină dispoziţii referitoare la
sume/ remunerații fixe sau minime aplicabile în cazul radiodifuziunii, contrare prevederilor art. 131
ind. 1 alin. (2) astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 74/2018, nu pot fi reținute nici
susţinerile referitoare la faptul că, prin decizia ORDA, s-ar fi impus o nouă metodă de calcul a
remunerațiilor, câta vreme obligaţia de plată a remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi subzistă
în sarcina utilizatorilor, fiind evident că numai modul de calcul al acesteia este diferit, respectiv
utilizatorii plătesc remunerații stabilite procentual, aşa cum sunt prevăzute.
Nu este lipsit de semnificație nici faptul că, prin Decizia nr. 1061/14.07.2009 prin care a fost
respinsă excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 131 1 alin. (2), art.
1312 alin. (2), (3), (10), art. 1313 şi ale art.1314 din Legea nr. 8/1996, Curtea Constituţională, a stabilit
caracterul justificat al intervenției legiuitorului în reglementarea modului de stabilire şi negociere a
remunerațiilor, subliniindu-se faptul că ,,importanţa socială a domeniului dreptului de autor a impus
intervenţia statului, prin reglementarea unei proceduri speciale de stabilire şi negociere a
remunerațiilor aferente titularilor de drepturi, procedură ce se derulează cu avizul ORDA, iar
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a metodologiilor negociate, se face prin
decizie a directorului general al acestui organism, astfel încât, având natura unui contract cadru
între părţi - legea părţilor, au aplicabilitate generală în domeniul reglementat”; prin urmare, atât în
forma anterioară, cât şi în cea ulterioară modificării, Legea nr.8/1996 prevede că metodologiile
devin, de la data publicării în M.Of., prin decizia directorului general al ORDA, opozabile tuturor
utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat.
2.2.Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496, 497, 498 alin.2 C.proc.civ.
şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis
recursul recurentului – pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a casat sentinţa atacată şi,
rejudecând, a respinge acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.
Notă: Instanța a avut în vedere dispozițiile art. 131 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în forma publicată
în M. Of. nr. 60 din 26.03.1996, cu modificările și completările ulterioare. După republicarea acestei legi în
M. Of. nr. 489 din 14.06.2018, aceste dispoziții se regăsesc în conținutul art. 164 alin. (2).
870
8. Incompatibilitate rezultată din exercitarea concomitentă a funcției de primar și a celei de
administrator al unei societăți comerciale. Lipsa efectelor hotărârii AGA de revocare din
funcția de administrator în condițiile în care, ca înscris sub semnătură privată, în cauză s-a
făcut dovada contra acesteia. Inaplicabilitatea în procedura administrativă de evaluare a stării
de incompatibilitate a garanțiilor necesar a fi asigurate din punct de vedere procedural, „unei
cauze în materie penală”
Legea nr. 161/2003, art. 87 alin. (1) lit. d)
O hotărâre a adunării generale a asociaților de schimbare a reclamantului din funcția de

administrator anterior învestirii sale în funcția publică, în lipsa înregistrării ei într-un registru al
societății, modificării actului constitutiv al societății și operării modificărilor necesare la Registrul
Comerțului, are valoarea unui simplu înscris sub semnătură privată. Astfel fiind, atât timp cât în
cauză s-a făcut proba contrară datei pretinse a înscrisului sub semnătură privată, acesta nu putea fi
opus în procedura de evaluare a situaţiei de incompatibilitate.
Simpla invocare a gravităţii sancţiunii impuse de lege pentru nerespectarea regimului
incompatibilităților nu este aptă să conducă la calificarea activităţii de evaluare a situaţiei de
incompatibilitate drept „acuzaţie în materie penală”. Astfel, faptul că sancţiunea interdicţiei de a
ocupa o funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani - pe care recurentul o apreciază gravă,
disproporţionată şi aptă să aducă atingere drepturilor sale - nu se află în legătură cu dreptul la
muncă, ci cu dreptul de a ocupa o funcţie/demnitate publică, precum și durata acestei sancțiuni, care
nu poate fi apreciată ca una îndelungată, constituie aspecte care impun concluzia că, într-o
procedură de evaluare desășurată de Agenția Națională de Integritate, vizând constatarea stării de
incompatibilitate, nu poate fi reținută incidenţa garanţiilor necesar a fi asigurate în materie penală.
1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 decembrie 2014, pe rolul
Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ, reclamantul A., în contradictoriu cu
pârâta Agenţia Naţională de Integritate („ANI”), a solicitat anularea Raportului de evaluare nr.
47530/G/II/26.11.2014, emis de autoritatea de pârâtă.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 3859 din 25 mai 2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a
contencios administrativ a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal la data de 29 iulie 2015.
1.4. La data de 15 decembrie 2015, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 91 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
Prin încheierea din 2 februarie 2016, prima instanţă a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a
României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi a suspendat judecata cauzei
până la soluţionarea excepţiei.
Prin încheierea din 29 mai 2017 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, ca urmare a soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate în sensul respingerii, potrivit deciziei nr. 339/11.05.2017,
pronunţată de Curtea Constituţională a României.
871
1.5. La data de 19 septembrie 2017, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la cinci întrebări
formulate, cerere respinsă prin încheierea din 3 octombrie 2017.
1.6. La data de 14 noiembrie 2017, reclamantul A. a invocat excepţia de nelegalitate a
Protocolului de cooperare încheiat între ANI şi ANAF la data de 10.12.2008, în temeiul art. 4 din
Legea nr.554/2004.
Prin încheierea din 14 noiembrie 2017 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a
ANAF şi ONRC.
Prin încheierea din 13 februarie 2018 instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate, ca
inadmisibilă.
Prin sentinţa civile nr. 1733 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul
A, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1733 din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A.,
întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., solicitând casarea sentinţei recurate
şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea
cererii introductive.
1. Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant este cel prin care se susţine că
sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dreptului intern, a Convenţiei EDO şi a CDFUE, în ceea ce
priveşte dreptul la un proces echitabil, în componenta referitoare la dreptul la o hotărâre motivată.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor
invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, rămânând neanalizate următoarele: solicitarea
de aplicare cu prioritate a dispoziţiilor dreptului unional privind protecţia datelor cu caracter personal
cuprinse în Directiva 65/46 faţă de dispoziţiile din dreptul românesc cuprinse în art. 15 din Legea nr.
176/2010; solicitarea de aplicare cu prioritate a dispoziţiilor din CDFUE faţă de prevederile art. 25
alin.(2) din Legea nr. 176/2010; solicitarea de aplicare cu prioritate a dispoziţiilor dreptului unional
faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională şi constatarea, pe cale de consecinţă, a lipsei de efecte
juridice după data de 01.12.2002 a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (decizia MCV), precum
şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei sus-amintite, şi anume Legea nr.176/2010;
susţinerea potrivit căreia procedura de evaluare a incompatibilităţilor în baza Legii nr. 176/2010 este
o procedură penală în sensul art. 6 alin.(1) din Convenţia EDO, cu consecinţa aplicării principiilor şi
garanţiilor Convenţiei în această materie, printre care se numără: aplicarea legii ulterioare mai
favorabile, îndoiala îi profită celui acuzat, sarcina probei îi revine acuzării.
2. Prin al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că sentinţa este pronunţată cu
încălcarea principiului priorităţii Convenţiei EDO, în condiţiile în care procedura administrativă de
evaluare a incompatibilităţilor este o procedură „penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO,
ceea ce atrage aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, prevăzut de art.
15 alin. (2) din Constituţie şi în cazul abaterii administrative a incompatibilităţii.
Domeniul incompatibilităţilor fiind unul în care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale,
dispoziţiile constituţionale referitoare la aceste drepturi trebuie interpretare în concordanţă cu
Convenţia EDO. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii EDO, materia penală nu acoperă numai
sfera formal definită astfel potrivit dreptului naţional, ci şi unele abateri administrative, în funcţie de
natura abaterii şi a sancţiunii sau de gravitatea sancţiunii.
872
Incompatibilitatea este sancţionată, potrivit art. 25 din Legea nr. 176/2010, cu eliberarea din
funcţie, aplicându-se şi sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii publice
eligibile timp de 3 ani.
Dată fiind gravitatea sancţiunii şi caracterul public al acesteia, este demonstrat că Legea nr.
176/2010 urmăreşte un scop exclusiv punitiv, prin aplicarea unor sancţiuni grave de natură penală,
ceea ce atrage calificarea procedurii ca fiind una penală, în sensul art. 6 alin.(1) din Convenţie.
Astfel, devin aplicabile principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile şi regulile referitoare la
standardul probei.
Or, în cauză a intervenit o lege mai favorabilă - Legea nr. 87/2017, care a modificat definiţia
incompatibilităţii, introducând condiţia exercitării funcţiei incompatibile, în loc de simpla deţinere a
acesteia. Drept urmare, Agenţia Naţională de Integritate trebuia să dovedească exercitarea de către
reclamant a funcţiei de administrator, dincolo de orice îndoială rezonabilă, ceea ce nu s-a probat în
cauză.
De asemenea, modalitatea de definire a incompatibilităţii prin raportare la deţinerea funcţiei
nu poate fi reţinută sub imperativul aplicării legii mai favorabile. Numai exercitarea efectivă a
funcţiei considerată incompatibilă cu funcţia publică dă naştere incompatibilităţii, aceasta fiind
interpretarea care corespunde scopului legii, chiar în forma acesteia anterioară modificărilor adus
prin Legea nr. 87/2017. Recurentul-reclamant invocă în acest sens o seamă de decizii, cu titlu de
practică judiciară.
3. Prin al treilea motiv de recurs se arată că sentinţa este pronunţată cu încălcarea principiului
priorităţii dreptului unional, respectiv a Directivei 95/46 privind protecţia datelor cu caracter
personal. Articolele 10, 11 şi 13 din Directivă se opun unor măsuri naţionale precum cele
reglementate prin art. 15 din Legea nr. 176/2010, care permit autorităţilor statului membru să
transmită autorităţii cu atribuţii în evaluarea incompatibilităţilor date cu caracter personal ale
persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice, precum şi prelucrarea ulterioară a acestor date,
fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.
Ca atare, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 176/2010 trebuind înlăturate de la aplicare, ca fiind
contrare Directivei, iar drept consecinţă, rămâne fără temei legal procedura administrativă şi raportul
de evaluare emis.
Recurentul invocă hotărârea CJUE în cauza C-201/14 Bara, în raport de care arată că
reglementarea din art. 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate constitui o informare prealabilă în sensul
art. 10 din Directivă, solicitarea datelor de la alte autorităţi şi instituţii publice şi prelucrarea lor de
către Agenţia Naţională de Integritate impunând obligaţia de informare a persoanei vizate.
Informarea prealabilă în sensul Directivei presupune referirea la categoriile de date vizate.
În al doilea rând, cu privire la incidenţa excepţiei de la obligaţia de informare, prevăzută de
art. 13 din Directivă, recurentul-pârât arată că excepţia trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii: să se refere la unul dintre domeniile de interes general enumerate; să fie
adoptată printr-o măsură legislativă; să fie necesară şi proporţională.
Agenţia Naţională de Integritate exercită o funcţie de monitorizare/inspecţie legată de
exercitarea autorităţii publice, având ca scop prevenirea şi detectarea infrancţiunilor, fiind astfel
îndeplinită prima condiţie, însă în ce priveşte cea de-a doua condiţie situaţia evaluărilor ANI este
similară cu situaţia legislaţiei incidente considerată contrară dreptului UE de către CJUE în cauza
Bara. Argumentul reţinut de instanţa europeană cu privire la art. 315 din Legea nr. 95/2006 este
valabil mutatis mutandis în privinţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 176/2010, în sensul că această
ultimă normă nu face decât să se refere în principiu la transmiterea datelor personale deţinute de
autorităţi şi instituţii publice, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile
de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unor măsuri
873
legislative, ci prin intermediul unor protocoale încheiate de Agenţia Naţională de Integritate cu alte
autorităţi/instituţii publice.
În concluzie, sunt contrare dreptului Uniunii Europene măsurile naţionale care permit
autorităţilor administraţiei publice să transmită date persoanele către Agenţia Naţională de
Integritate, precum şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre
această transmitere sau despre această prelucrare.
4. Al patrulea motiv de recurs este cel prin care se susţine încălcarea de către instanţa de
fond a principiului priorităţii dreptului unional în privinţa proporţionalităţii sancţiunilor.
Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 încalcă mai multe dispoziţii din CDFUE, iar Legea
nr. 176/2010 reprezintă legislaţie de implementare pentru decizia MCV.
Sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii publice eligibile timp de 3
ani se aplică automat potrivit legii naţionale şi nu este supusă individualizării, încălcând astfel art. 47
din Cartă, care garantează dreptul la o cale de atac eficientă precum şi art. 49 din Cartă care instituie
principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi art. 52 care instituie principiul proporţionalităţii
restrângerilor drepturilor fundamentale prevăzute de Cartă, între care dreptul la muncă şi dreptul de a
fi ales.
5. Un alt motiv de recurs este cel prin care se susţine că sentinţa este pronunţată cu încălcarea
principiului priorităţii dispoziţiilor dreptului unional din perspectiva lipsei de efecte juridice după 1
decembrie 2009 a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de
implementare a deciziei sus-amintite, respectiv Legea nr. 176/2010.
Decizia MCV este caducă după 12 decembrie 2009 - data intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, dat fiind că aceasta nu se mai încadrează în competenţele Uniunii Europene post-Lisabona.
Sistemele judiciare ale statelor membre nu se mai regăsesc printre domeniile de competenţă ale UE
post-Lisabona. Drept consecinţă şi Legea nr. 176/2010 este caducă/lipsită de efecte juridice şi trebuie
înlăturată de la aplicare, iar ca atare, rămâne fără temei legal raportul contestat.
6. Sentinţa recurată este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la apărare al
reclamantului în procedura administrativă, dată fiind ignorarea completă şi evidentă a punctului de
vedere exprimat de acesta. Agenţia Naţională de Integritate nu a analizat conţinutul acestui punct de
vedere, iar instanţa de fond a tratat superficial acest motiv de nelegalitate. Conform raţionamentului
instanţei de fond, dreptul la apărare în procedura administrativă este unul formal, impunând numai
obligaţia autorităţii de a solicita un punct de vedere, nu şi pe aceea de a răspunde apărărilor persoanei
evaluate.
7. Cu privire la starea de incompatibilitate confirmată de instanţa de fond, recurentul-
reclamant arată că sentinţa este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, având în
vedere că fapta imputată recurentului-reclamant nu există. Ulterior validării în funcţia de primar,
respectiv la 9.07.2012, reclamantul a predat atribuţiile de administrare a societăţii lui B, în
conformitate cu hotărârea asociaţilor societăţii nr. 4 /9.07.2012. Aceasta este prezumată a fi
întocmită la data consemnată în cuprinsul său, în temeiul art. 277 alin.(3) C.proc.civ., iar menţiunile
din Registrul Comerţului nu au relevanţă asupra stării de incompatibilitate, relevantă fiind
manifestarea de voinţă în sensul renunţării la funcţia de administrator, aşa cum s-a stabilit în practica
judiciară constatată a ÎCCJ-SCAF. Prin urmare, instanţa de fond eronat a luat în considerare rezoluţia
din iunie 2014 a ONRC Bihor.
8. În fine, sentinţa este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la prescripţia extinctivă a
răspunderii administrative a recurentului- reclamant, dat fiind că termenul general de prescripţie de 3
ani de la săvârşirea presupuselor fapte s-a împlinit. Presupusa stare de incompatibilitate reţinută a
încetat la 18.06.2014 iar în analiza legalităţii raportului de evaluare, instanţa trebuie să verifice şi
împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii civile, aşa cum se statuează în decizia nr.
449/2015 a Curţii Constituţionale. Cu toate acestea şi în pofida citării considerentelor deciziei nr.
874
449/2015, instanţa de fond a reţinut că Agenţia Naţională de Integritate nu ar fi stabilit o răspundere
administrativă.
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate nu a formulat întâmpinare, dar a depus
concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Cererea de suspendare a soluţionării cauzei
La termenul de judecată din 13 aprilie 2022, recurentul-reclamant a formulat, în temeiul art.
413 alin. (1)1 C.proc.civ., cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzei C-
40/2021, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la trimiterea preliminară
dispusă de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/3/2019, prin încheierea din 12.11.2020.
6. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Prin cererea depusă la termenul de judecată din 13 aprilie 2022, recurentul-reclamant A a
solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:
(i) Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a
conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate – ANI, în privinţa judecătorilor care
compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de
rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte – posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de
garanţii – este contrar part. 2 TUE, privind statul de drept şi art. 19 alin. (1) TUE, coroborat cu art.
47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud
orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a
acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a
acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o
societate democratică şi într-un stat de drept?
(ii) Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce
priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate
în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit
unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte
autorităţi administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor
persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost
informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?
(iii) Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de art. 49 din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte
decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate
„acuzaţii în materie penală”, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în
special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese
sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând
în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?
(iv) Dacă răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, principiul proporţionalităţii
infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de
implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de
incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în
baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese
exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni
proporţionale cu abaterea săvârşită?
(v) Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alineatul 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o
cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în
875
sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul
constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică
aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa
funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii
unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzei C-
40/2021, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art.
413 alin. (11) C.proc.civ., până când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa în cauza C-
40/21, care are ca obiect o trimitere preliminară efectuată de Curtea de Apel Timişoara într-o cauză
similară (dosarul nr. x/3/2019).
Raportat la conţinutul trimiterii preliminare invocate în susţinerea cererii de suspendare a
judecăţii, se constată că pe calea respectivei trimiteri au fost adresate CJUE trei întrebări privitoare la
interpretarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE), în contextul sancţiunii aplicabile potrivit legislaţiei
naţionale în cazul constatării conflictului de interese, şi anume a interdicţiei ocupării unei funcţii
publice eligibile pe o perioadă de 3 ani. Întrebările au privit şi compatibilitatea sancţiunii din norma
naţională cu dreptul la muncă garantat de art. 15 alin. (1) şi cu dreptul la o cale de atac eficientă şi la
un proces echitabil, prevăzute de art. 47 din CDFUE.
Potrivit art. 413 alin. (11) C.proc.civ., reprezintă caz de suspendare facultativă a judecăţii
situaţia în care, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere
de decizie preliminară.
Înalta Curte constată că o condiţie implicită a admiterii unei astfel de suspendări este aceea ca
interpretarea cerută pe calea deciziei preliminare să aibă relevanţă în soluţionarea cauzei a cărei
suspendare se solicită.
Întrebările din cauza menţionată sunt preluate de recurentul-reclamant în cererea de sesizare a
CJUE formulată în cadrul recursului de faţă.
Pentru motivele care vor fi arătate atât în soluţionarea cererii de sesizare a CJUE, cât şi
analiza motivelor de recurs propriu-zise, Înalta Curte constată că întrebările nu sunt relevante pentru
soluţionarea recursului.
Drept urmare, va respinge cererea intimatului-reclamant de suspendare a judecării recursului.
II.2. Referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea efectuării unei
trimiteri preliminare, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale
incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene -
TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu
privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile,
organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în
soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei
instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această
instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de
dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa
întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând
interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în
876
litigiul pendinte, singura competentă a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea
litigiului, precum şi care ar trebui să fie conţinutul acestora, este instanţa naţională.
In conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29
noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28
noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre
CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale,
care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele
administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze,
având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.
În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele
care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii
interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.
Deci, instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile
fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului
litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.
Acceptând premisa că litigiul intră în domeniul de aplicare a dreptului unional, din
perspectiva legăturii criticilor din recurs cu Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE şi cu Directiva
95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal
şi libera circulaţie a acestor date, Înalta Curte apreciază că nu se impune în cauză sesizarea CJUE,
întrebările propuse de recurent nefiind pertinente.
Prima întrebare se referă la situaţia exercitării activităţii de evaluare a ANI şi în privinţa
judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează cauzele persoanelor vizate de
rapoartele ANI, situaţie pe care intimatul-reclamant o găseşte contrară art. 2 TUE şi art. 19 alin.(1)
TUE coroborat cu art. 47 alin.(1) şi (2) CDFUE.
Deci recurentul pune problema dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios
administrativ ale ICCJ-SCAF şi curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile împotriva
rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere că
judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care
este parte în dosarele judecate.
Ar rezulta că intimatul-reclamant are o îndoială cu privire la independenţa şi imparţialitatea
completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de
împrejurări.
Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea
art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin.(1) şi (2) CDFUE,
privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de către reclamant argumente
care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care
trebuie să o pronunţe instanța de recurs şi nici o dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului
european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.
Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în
materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu trebuie considerată un
element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască îndoieli în privinţa
îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă impusă de art. 19
alin. (1) TUE.
Lipsa de pertinenţă a celorlalte întrebări (referitoare la transmiterea datelor personale de la
autorităţi ale administraţiei publice ale statului către autoritatea cu atribuţii în evaluarea conflictelor
de interese şi incompatibilităţilor, pe care intimatul-reclamant o apreciază contrară art. 10, 11, şi 13
din Directiva 95/46; interpretarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din
CDFUE; invocata încălcare a dreptului la muncă prevăzut de art. 15 alin. (1) CDFUE, a dreptului de
877
a fi ales - art.39 şi 40 CDFUE, precum şi a dreptului la un proces echitabil – art. 47 CDFUE, prin
instituirea de către legislaţia naţională a sancţiunii complementare a interdicţiei de a ocupa funcţii
publice eligibile pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate sau a
conflictului de interese) va reieşi din analiza punctuală a motivelor de recurs.
II.3. Analizând motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de
reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
II.3.1. Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.5
C.proc.civ., recurentul-reclamant susţine neanalizarea de către instanţa de fond a unor argumente
esenţiale pe care le-a invocat în fond, şi anume: aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor dreptului
unional privind protecţia datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 65/46 faţă de dispoziţiile
din dreptul naţional cuprinse în art. 15 din Legea nr. 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor
CDFUE faţă de prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010; aplicarea cu prioritate a
dispoziţiilor dreptului unional faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională şi constatarea, pe cale
de consecinţă, a lipsei de efecte juridice, după 01.12.2002, a deciziei Comisiei Europene
2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei sus-amintite, respectiv
Legea nr. 176/2010; susţinerea potrivit căreia procedura de evaluare a incompatibilităţilor în baza
Legii nr. 176/2010 este o procedură penală în sensul art. 6 alin.(1) din Convenţia EDO, cu consecinţa
aplicării principiilor şi garanţiilor Convenţiei în această materie, printre care se numără: aplicarea
legii ulterioare mai favorabile, îndoiala îi profită celui acuzat, sarcina probei îi revine acuzării.
Se constată, însă, că cererea de chemare în judecată nu cuprinde susţinerile anterior arătate, ci
sunt expuse doar următoarele argumente de nelegalitate a raportului de evaluare: nerespectarea
dreptului la apărare al reclamantului în procedura administrativă prin ignorarea completă a punctului
de vedere exprimat faţă de proiectul de raport şi inexistenţa incompatibilităţii ca urmare a revocării
reclamantului din funcţia de administrator al societăţii la data de 9.07.2012 coroborată cu nerelevanţa
înregistrării cu întârziere la ORC a actului constitutiv actualizat al societăţii.
De asemenea, reclamantul nu a formulat o cerere modificatoare a cererii introductive.
Argumentele pretins neanalizate se regăsesc exclusiv în notele scrise prin care reclamantul a solicitat
instanţei de fond sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe calea procedurii trimiterii
preliminare şi în concluziile scrise expuse asupra fondului în termenul de amânare a pronunţării.
Cererea de sesizare a CJUE a fost respinsă de către instanţa de fond prin încheierea din
3.10.2017, nerecurată.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată este cea prin care sunt stabilite limitele
obiective ale procesului, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor pe care se sprijină, Înalta
Curte reţine că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.,
neexistând o obligaţie a judecătorului de a analiza motive neinvocate prin actul de învestire a
instanţei.
II.3.2. Trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzute de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs menţionat la
pct. 6 al cererii de recurs, prin care se reiterează încălcarea dreptului la apărare al reclamantului în
procedura administrativă şi se susţine nelegalitatea sentinţei din perspectiva manierei în care a fost
tratat acest motiv de nelegalitate al raportului de evaluare.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, dreptul la apărare al reclamantului în procedura
administrativă a fost respectat, prin informarea sa asupra identificării elementelor situaţiei de
incompatibilitate şi expunerea în concret a unui punct de vedere scris, în conformitate cu dispoziţiile
art. 20 din Legea nr. 176/2010.
Prin recurs se susţine că dreptul la apărare a fost respectat numai în mod formal, nu şi
efectiv, câtă vreme ANI nu a dat un răspuns prin raportul de evaluare apărărilor formulate prin
punctul de vedere al persoanei evaluate.
878
Înalta Curte confirmă soluţia instanţei de fond asupra netemeiniciei acestui motiv al cererii
întrucât, prin punctul de vedere, recurentul-reclamant a susţinut doar că ar fi intervenit revocarea sa
din funcţia de administrator al societăţii C., concomitent cu numirea în această funcţie a lui B, la data
adoptării hotărârii Adunării generale a asociaţilor din 9.07.2012.
Împrejurarea că, în cuprinsul raportului de evaluare, nu s-a dat eficienţă hotărârii invocate,
reţinându-se că reclamantul a deţinut funcţia de administrator până la data de 18.06.2014, conform
evidenţelor ORC, nu echivalează cu ignorarea punctului de vedere, ci înseamnă că ANI a evaluat
situaţia de incompatibilitate pe baza înscrisurilor administrate în procedura administrativă, iar această
evaluare a fost confirmată şi prin hotărârea instanţei de fond.
II.3.3. Prin motivul de recurs menţionat la pct. 7 al cererii de recurs, se arată că instanţa de
fond a aplicat greşit normele de drept material, respectiv prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 161/2003, întrucât situaţia de incompatibilitate nu a existat. Argumentul hotărâtor este cel invocat
şi în faţa instanţei de fond, dar şi în procedura administrativă, respectiv revocarea recurentului-
reclamant din funcţia de administrator încă din 9.07.2012, conform hotărârii adunării generale a
asociaţilor anterior menţionate.
În acest sens, recurentul susţine că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat la rezoluţia
Oficiului Registrului Comerţului din 24.06.2014 prin care s-a luat act de schimbarea
administratorului şi nu a dat prevalenţă hotărârii menţionate, care probează inclusiv cu privire la data
emiterii sale, în conformitate cu art. 277 alin. (3) C.proc.civ.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 277 alin. (3) C.proc.civ., înscrisul sub semnătură privată
întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în
cuprinsul său, însă, totodată data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc
de probă.
În contextul în care data înscrisului este esenţială în susţinerea revocării din funcţia de
administrator a recurentului-reclamant încă din luna iulie 2012, instanţa de fond a reţinut că data
înscrisului nu poate fi cea pretinsă, câtă vreme hotărârea de care acesta se prevalează nu a fost
înregistrată în vreun registru al societăţii, nu a fost urmată de vreun act adiţional la actul constitutiv şi
nici nu a fost înregistrată la ORC.
Mai mult, s-a dovedit în cauză că un act adiţional de modificare a actului constitutiv al
societăţii C. a fost încheiat abia la data de 18.06.2014, autentificat de Biroul notarial X, iar
modificarea intervenită cu privire la funcţia de administrator a fost operată în Registrul Comerţului
conform rezoluţiei nr. 11654/24.06.2014 a ORC de pe lângă Tribunalul Bihor în baza actului
adiţional anterior menţionat, iar nu a hotărârii de care se prevalează recurentul-reclamant.
Astfel, în cauză s-a făcut proba contrară datei pretinse a înscrisului sub semnătură privată,
din coroborarea cuprinsului înscrisurilor întocmite de asociaţi în 2014 cu neînregistrarea în registrele
societăţii a pretinsei hotărâri adoptate sub nr. 4/9.07.2012 rezultând că data încheierii acestui ultim
înscris nu este cea menţionată în cuprinsul său şi nu poate fi opusă în procedura de evaluare a
situaţiei de incompatibilitate.
A mai arătat recurentul că nu este relevantă data efectuării formalităţilor de publicitate a
revocării sale din funcţia de administrator, ci importantă este data manifestării de voinţă în acest
sens.
Reţinând că data înscrisului de care se prevalează recurentul a fost combătută prin celelalte
probe administrate în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a dat prevalenţă
formalităţilor de publicitate a schimbării administratorului, ci însăşi modificării intervenite în
conducerea societăţii, care însă nu poate fi reţinută a fi avut loc la data pretinsă - 9.07.2012, ci a avut
loc mult mai târziu, respectiv la 18.06.2014, conform actului adiţional de modificare a actului
constitutiv al societăţii.
879
II.3.4. Tot din perspectiva greşitei aplicări a temeiului de drept în baza căruia a fost reţinută
situaţia de incompatibilitate, recurentul-reclamant susţine (prin motivul menţionat la pct. 2 al cererii
de recurs) şi că judecătorul fondului trebuia să aplice forma art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr.
161/2003 ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017, mai favorabilă recurentului-
reclamant prin referirea la condiţia exercitării funcţiei incompatibile de administrator, iar nu la
condiţia simplei deţineri a acestei funcţii.
Deşi acest motiv nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, instanţa de recurs îl
va analiza pe fond pentru că ţine de forma legii aplicabile, pe care judecătorul fondului era dator să o
identifice, conform principiului jura novit curia.
Recurentul susţine că procedura administrativă de constatare a situaţiei de incompatibilitate
reprezintă o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţia EDO, din perspectiva gravităţii
sancţiunii pe care art. 25 din Legea nr. 161/2003 o prevede în cazul constatării incompatibilităţii, şi
anume destituirea din funcţia ori demnitatea publică respectivă (pe care ar exercita-o persoana
evaluată la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate asupra raportului de evaluare), completată
cu interdicţia de ocupare a unei funcţii eligibile pe o perioadă de 3 ani. Urmarea calificării pretinse,
apreciază recurentul că este aplicabil principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, dar şi
standardul de probă din materia penală.
Înalta Curte constată că distincţia deţinere-exercitare a funcţiei de administrator, raportat la
formele consecutive ale normei de drept substanţiale incidente este nerelevantă în cauză pentru că,
aşa cum a reţinut instanţa de fond, societatea C. a funcţionat în perioada pentru care s-a reţinut
situaţia de incompatibilitate, iar în cauză s-a probat că schimbarea intervenită cu privire la funcţia de
administrator datează din iunie 2014, iar nu din iulie 2012. Din coroborarea acestor două aspecte
factuale rezultă că recurentul-reclamantul nu doar a deţinut, ci chiar a exercitat funcţia de
administrator al societăţii. Câtă vreme o societate este activă, desfăşoară activităţi economice, având
angajaţi şi înregistrând profit, nu se poate considera că administratorul acesteia doar ar „deţine”
funcţia incompatibilită cu funcţia publică şi că ar fi necesare probe asupra „exercitării” efective a
acestei funcţii, respectiv a efectuării unor acte materiale sau juridice în cadrul funcţiei. Dimpotrivă,
din faptul dovedit al desfăşurării de activităţi economice se trage prezumţia că administratorul a
exercitat funcţia sa, proba contrară revenind persoanei evaluate.
Ca atare, calificarea activităţii de evaluare a ANI ca o acuzaţie în materie penală în scopul
aplicării legii ulterioare mai favorabile nu îşi dovedeşte utilitatea în cauză.
Pe de altă parte, simpla invocare a gravităţii sancţiunii nu este aptă să conducă la calificarea
activităţii de evaluare a situaţiei de incompatibilitate drept acuzaţie în materie penală. Recurentul-
reclamant nu a invocat vreun reper jurisprudenţial al Curţii EDO care să susţină afirmaţia sa
referitoare la încadrarea procedurii derulate de ANI în noţiunea autonomă prevăzută de Convenţia
EDO a acuzaţiei în materie penală. Este de remarcat că sancţiunea interdicţiei de a ocupa o funcţie
eligibilă pe o perioadă de 3 ani, pe care recurentul o apreciază gravă, disproporţionată şi aptă să
aducă atingere drepturilor sale nu se află în legătură cu dreptul la muncă, ci cu dreptul de a ocupa o
funcţie/demnitate publică şi nici nu are o durată îndelungată. Prin urmare, nu au fost arătate
argumente care să pledeze în favoarea incidenţei garanţiilor în materie penală în prezenta cauză.
II.3.5. Tot din perspectiva greşitei aplicări a legii, recurentul-reclamant susţinut (prin
motivul de recurs menţionat la pc. 5 al cererii) şi că, în aplicarea priorităţii dreptului unional, ar
trebui să se reţină lipsa de efecte juridice după data de 01.12.2009 a Deciziei Comisiei Europene
2006/928/CE (Decizia MCV), precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a respectivei decizii,
şi anume a Legii nr. 176/2010. Recurentul s-a referit la o invocată caducitate a Deciziei MCV,
ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi, pe cale de consecinţă, şi a legii naţionale de
punere în aplicare a Deciziei.
880
Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-reclamant referitoare la lipsa de efecte a
Legii nr. 176/2010 (care reglementează procedurile ANI) sunt nefondate. Împrejurarea că
organizarea justiţiei - domeniu de care ţine decizia Comisiei Europene 2006/928/C - intră în
competenţele statelor membre nu justifică aserţiunea referitoare la lipsa de efecte a actului unional şi,
respectiv, a legii naţionale în vigoare. Însăşi hotărârea CJUE în cauzele reunite C-83/19, C-127/19,
C-195/19, C-291/19, C-355/19şi C-397/19, Forumul Judecătorilor din România, de care se
prevalează recurentul-reclamant în susţinerea recursului, reţine că Decizia Comisiei Europene
anterior menţionate continuă să-şi producă efectele cât timp nu a fost abrogată. Aceeaşi este şi
situaţia legii naţionale, în baza căreia acţionează Agenţia Naţională de Integritate.
Ca atare, susţinerile recurentului-reclamant vor fi respinse ca nefondate.
II.3.6. Deşi prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat intervenirea prescripţiei
răspunderii administrative a recurentului-reclamant pentru situaţia de incompatibilitate constatată,
chestiune care a fost antamată numai în cuprinsul concluziilor scrise, se constată că instanţa de fond
a înţeles să se pronunţe şi asupra acestei chestiuni, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că
reiterarea prescripţiei prin cererea de recurs nu depăşeşte cadrul procesual din fond.
Analizând criticile referitoare la intervenirea prescripţiei, Înalta Curte le constată nefondate.
Astfel, din perspectiva intervenirii prescripţiei răspunderii administrative a recurentului-
reclamant este relevant că starea de incompatibilitate reţinută a încetat la 18.06.2014, iar procedura
de evaluare a fost declanşată de Agenţia Naţională de Integritate la 16.04.2014. În conformitate cu
decizia nr. 74/16.11.2020 a ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, declanşarea
activităţii de evaluare împiedică curgerea termenului de prescripţie sau întrerupe cursul prescripţiei,
după caz (a se vedea în acest sens paragrafele 56-64 din hotărârea obligatorie anterior menţionată).
Ca atare, sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la împlinirea
termenului general de prescripţie a răspunderii civile, la care se referă decizia Curţii Constituţionale
nr. 449/2015. Această decizie a forului constituţional obligă instanţele să analizeze motivul de
nelegalitate a raportului de evaluare referitor la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii
administrative, însă în cauză acest termen nici nu a început să curgă, declanşarea activităţii de
evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate fiind anterioară încetării stării de incompatibilitate.
II.3.7. Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de recurs referitor la încălcarea normelor
dreptului unional în materie de protecţie a datelor cu caracter personal (pct. 3 al cererii de recurs).
Este de reţinut, în primul rând, că acest motiv de recurs, prin care se susţine nelegalitatea
raportului de evaluare prin prisma vicierii procedurii administrative prin solicitarea şi prelucrarea de
către Agenţia Naţională de Integritate a unor date cu caracter personal ale recurentului-reclamant
provenite de la alte autorităţi/instituţii ale statului, fără acordul sau informarea sa prealabilă, nu a fost
susţinut în faţa instanţei de fond, depăşind cadrul procesual obiectiv al pricinii deduse judecăţii în
fond. Or, un principiu esenţial al căilor de atac (care-şi găseşte consacrarea în art. 478 C.proc.civ.)
este acela potrivit căruia nu se pot supune analizei în calea de atac motive noi, care nu au fost supuse
analizei instanţei de fond.
În subsidiar, se constată că susţinerile referitoare la nelegalitatea procedurii din perspectiva
arătată sunt nefondate.
În esenţă, recurentul a invocat faptul că procedura de evaluare a incompatibilităţii, prevăzută
de Legea nr. 176/2010, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter
personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din
Cauza C-201/14 Smaranda Bara şi alţii.
Înalta Curte constată că, în cauza amintită, reclamanţii din litigiul principal au sesizat instanţa
naţională cu o acţiune prin care au contestat legalitatea transferului efectuat de către o autoritate a
administraţiei publice a statului a unor date fiscale cu caracter personal în vederea prelucrării lor de
către o altă autoritate a administraţiei publice (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – ANAF şi
881
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate - CNAS). Aceştia au susţinut că, pe baza unui simplu
protocol intern, datele menţionate au fost transmise şi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care
fuseseră comunicate iniţial către ANAF, fără consimţământul lor expres şi fără informarea lor
prealabilă.
Din decizia de trimitere, reiese că entităţile publice sunt abilitate, în temeiul Legii nr.
95/2006, să transmită date cu caracter personal caselor de asigurări de sănătate pentru a le permite
acestora din urmă să stabilească calitatea de asigurat a persoanelor vizate. Instanţa de trimitere a
urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS necesita informarea prealabilă a
persoanelor vizate în ceea ce priveşte identitatea operatorului şi scopul în care au fost transmise
aceste date.
În această cauză, Curtea Europeană a reţinut faptul că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva
95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor
măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a
administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a
administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate
despre această transmitere sau despre această prelucrare.
Or, în ceea ce priveşte situaţia recurentului, Înalta Curte constată că Agenţia Naţională de
Integritate a demarat procedura evaluării, urmând pașii procedurali impuşi de Legea nr.176 /2010,
lege specială în materie, inclusiv în privinţa informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage
nulitatea raportului de evaluare, sancţiunea fiind prevăzută expres.
Astfel, recurentul a fost informat despre declanşarea activităţii de evaluare, care presupune
culegerea de date cu caracter personal referitoare la posibile activităţi/funcţii incompatibile, prin
adresa nr. 17447/G/II/16.04.2014, fiind înștiințat şi de faptul că are dreptul să fie asistat sau
reprezentat de avocat, precum şi să depună un punct de vedere.
Faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European si a
Consiliului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 176/2070 conţine prevederi exprese în acest sens,
informarea persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind
obligatorie pentru legalitatea raportului de evaluare. Ca urmare, nu se poate reţine aplicabilitatea
directă a normei unionale, atâta timp cât în legislaţia naţională există normă expresă care
reglementează respectiva situaţie.
Trebuie făcută distincţia între actul administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-
a întâmplat în cauza Bara) şi actul normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (Legea nr.
176 /2010). Transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la
alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conţinutul art. 15 din
Legea nr. 176/2010, prin protocol fiind reglementate doar procedurile administrative pe care această
transmitere le implică. Situaţia este semnificativ diferită faţă de cea din cauza Bara, în care normele
erau cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorităţi publice centrale.
Pe de altă parte, esenţa celor statuate prin hotărârea din cauza Bara a fost aceea că: pe de o
parte, definiţia informaţiilor transmisibile şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii
au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul protocolului, care nu
fusese publicat oficial; pe de altă parte, CNAS nu a oferit reclamanţilor din litigiul principal
informaţiile prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c) din directivă, respectiv identitatea operatorului,
scopul prelucrării, orice alte informaţii suplimentare necesare pentru a asigura o prelucrare corectă a
datelor (respectiv categoriile de date în cauză şi existenţa dreptului de acces la datele care o privesc
şi de rectificare a datelor cu caracter personal).
În esenţă, s-a reţinut că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele
în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru
882
să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară,
fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.
Or, ceea ce face diferenţa de esenţă între prev. art. 315 din Legea nr. 95/2006 şi art. 15 din
Legea nr. 176/2010 este reglementarea specifică din ultimul act normativ, care prevede în conţinutul
art. 13 următoarele:
„(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la
activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor
patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:
a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a
prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la
informaţii publice;
b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a
prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu
sunt publice.
(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu
sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca
persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută.”
O asemenea prevedere referitoare la informarea persoanei controlate nu exista în conţinutul
Legii nr. 95/2006. În plus, art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010 asigură o mai mare detaliere a
informaţiilor şi a modului de transmitere a acestora, comparativ cu textul art. 315 din Legea nr.
95/2006.
Ca urmare, nu se regăseşte ipoteza identică din contextul pronunţării hotărârii în Cauza C-
201/14, pentru a fi transpuse direct considerentele acesteia în cauza de faţă, motivul de recurs fiind şi
nefondat.
II.3.8. Prin motivul de recurs menţionat la pct. 4 al cererii de recurs, ultimul în ordinea
analizei de faţă, în temeiul unor norme de drept unional, recurentul-reclamant susţine ca un motiv de
nelegalitate a raportului de evaluare lipsa de proporţionalitate a sancţiunii.
Şi acesta este un motiv nou, care depăşeşte cadrul procesual obiectiv al litigiului dedus
judecăţii în fond, motiv pentru care, în principal, trebuie considerat inadmisibil.
În subsidiar, aşa cum s-a reţinut în precedent, nu au fost prezentate argumente pentru a se
considera că procedura administrativă de evaluare a incompatibilităţii reprezintă o acuzaţie în
materie penală, în sensul Convenţiei EDO, motiv pentru care nu poate fi luat în considerare
principiul proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din CDFUE.
Cât priveşte invocata încălcare, prin aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 25 din Legea nr.
176/2010, a dreptului la muncă şi a dreptului de a fi ales garantate de art. 15, art. 39 şi art. 40 din
CDFUE, Înalta Curte constată că impunerea prin legea naţională a sancţiunii urmăreşte garantarea
respectării normelor imperative referitoare la interdicţia ocupării funcţiilor incompatibile şi este o
modalitate de a atinge obiectivele şi scopul legii. De altfel, însăşi decizia Comisiei Europene nr.
2006/928/CE se referă la implementarea unor sancţiuni disuasive în materia conflictelor de interese
şi a situaţiilor de incompatibilitate, care să asigure prezervarea valorilor statului de drept.
Prin urmare, nu se poate considera că impunerea sancţiunii încalcă dreptul la muncă sau
dreptul de a fi ales, limitările fiind prevăzute de lege, urmărind un scop legitim şi fiind proporţionale
cu scopul urmărit. Aplicarea de drept a sancţiunii, fără posibilitatea de apreciere în procedura
judiciară este alegerea legiuitorului, în considerarea importanţei valorilor sociale ocrotite prin normă.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca
nefondat, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate.
883
9. Constatarea calității de colaborator al Securității. Condiții
O.U.G. nr. 24/2008, art. 2 lit. b)
În contextul reglementării oferite de dispozițiile O.U.G. nr. 24/2008, ceea ce prezintă

importanță în analiza îndeplinirii condițiilor pentru constatarea calității de colaborator al
Securității ca poliție politică este aptitudinea informațiilor oferite Securității de a conduce la
îngrădirea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului, nefiind necesară sub acest aspect,
reținerea unei intenții directe a autorului informațiilor furnizate.
Totodată, pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliției politice,
nu este necesar ca activitatea acesteia să fi condus la condamnarea sau încarcerarea persoanelor
vizate, ori la vreun prejudiciu moral sau material şi nici măcar să fi adus efectiv atingere drepturilor
şi libertăților fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată împotriva acestor
drepturi şi libertăți şi să fi fost de natură să aibă potențialul de a le aduce atingere.
1.Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 12.07.2019, pe rolul Curții de Apel Bucuresti-Sectia a IX-a
contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii în contradictoriu cu pârâtul A, a solicitat constatarea calității pârâtului de colaborator al
Securităţii.
2.Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr.1298 din data de 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel București – Secția
a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.
3.Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr.1298 din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de
Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prin hotărârea dată, prima instanţă a pronunţat
o sentinţă cu interpretarea și aplicarea greşită a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008,
atrăgând incidenţa motivului nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de
procedură civilă.
În esenţă, prima instanţă a respins acţiunea CNSAS în considerarea faptului că din analiza
actelor depuse la dosar de către C.N.S.A.S. nu rezultă că prin informaţiile furnizate de pârât, ar fi
denunţat activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist care să fie de natură a viza
îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Astfel, instanţa interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 a
reţinut în motivarea sa faptul că Angajamentul semnat de către intimatul-pârât şi Raportul informativ
nu fac dovada transmiterii unor informaţii potrivnice regimului comunist şi că nu se poate corobora
cu nota informativă întrucât se referă la evenimente diferite.
În realitate, contrar celor reţinute de prima instanţă prin sentinţa recrutată, coroborarea
documentelor reţinute în acţiune are în vedere demonstrarea colaborării cu Securitatea, şi,
subsecvent, a denunţării activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, coroborarea
884
documentelor care au stat la baza acţiunii nu trebuie să demonstreze conexitatea unor evenimente
diferite.
În ceea ce priveşte nota informativă olografă din 30.08.1984, deşi prima instanță reține că
este recunoscută de către intimat, a motivat eronat că nu există dovada că persoana denunţată ar fi
suferit vreo vătămare în urma acestei note.
Mai mult, instanţa interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 2 lit. b din O.U.G. nr.
24/2008, şi-a întemeiat motivarea pe depoziţii de martori, privind măsurile Securităţii şi
circumstanţele recrutării intimatului. Sursele aveau o relaţie conspirată cu organele de securitate şi pe
cale de consecinţă având în vedere caracterul conspirat al legăturii colaboratorilor cu securitatea,
martorii lor nu puteau avea cunoştinţă despre legăturile pârâtului cu Securitatea şi nici despre actele
şi faptele intimatului relevante din perspectiva O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările şi completările
ulterioare.
Este de notorietate faptul că Securitatea monitoriza cu atenţie orice manifestare de
nemulţumire (chiar instanţa fondului reține acest aspect) cunoscut fiind faptul că regimul urmărea
promovarea ideii că statul comunist era forma superioară de organizare politică şi socială, în care
toate persoanele aveau un nivel de viaţă ridicat, iar meritul pentru această stare de fapt se datora în
exclusivitate partidului şi „conducătorului suprem”. În acest context, orice contestare a clasei politice
şi a condiţiilor de trai reprezenta o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist.
Comparaţiile dintre condiţiile de trai din străinătate şi cele din România comunistă, precum şi
nemulţumirile privind nivelul de trai au constituit pentru organele de Securitate, întotdeauna, motive
de deschiderea a unor dosare de urmărire informativă.
Ca atare, orice contestare a deciziilor politice luate de conducerea comunistă, atât la nivel
central, cât şi la nivel local, reprezenta o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist.
Mai mult, astfel cum s-a arătat şi la fondul cauzei, comentariile legate de nivelul de trai
reprezintă atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind de notorietate faptul că, anii '80 au
fost guvernaţi de o politică restrictivă în toate domeniile, inclusiv în cel alimentar. Potrivit Raportului
final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România „sfârşitul anilor
1980 a coincis cu accentuarea politicii represive, inclusiv în plan economic”.
Cu sprijinul unor specialişti din domeniul sănătăţii /.../ şi din alte sectoare, conducerea PCR,
şi în primul rând Nicolae Ceauşescu au luat decizii cu grave consecinţe în planul vieţii cotidiene a
cetăţenilor României: penuria artificială organizată statal, reducerea dramatică a consumului de
electricitate pentru uzul cetăţenilor, dar nu numai, justificarea pe baze fals ştiinţifice a unor politici
deliberate de înfometare a populaţiei./.../.
Obsesia lui Nicolae Ceauşescu şi a camarilei sale, izvorâtă înainte de toate dintr-o filozofie
autarhică, de a achita, într-un interval foarte scurt, întreaga datorie externă (de peste 8 miliarde de
dolari), a dus la deteriorarea accelerată a bazei tehnologice a economiei, a industriei turistice şi a
condiţiilor de viaţă. /.../ Cozile interminabile, soldate întotdeauna cu rezultate incerte, au devenit
viaţa de zi cu zi a cetăţenilor români." (Raport final - Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, 2006 - Bucureşti, f. 424).
În legătură cu prima condiție, se poate observa că interpretarea teleologică a prevederilor
art.2 lit.b) duce la concluzia că legiuitorul a urmărit să atribuie calitatea de colaborator al Securității
persoanelor care, prin denunțurile lor, nu au menajat interesele celor denunțați, deși puteau și, mai
mult, deconspirarea acestor interese nu este compatibilă cu principiile moralei publice.
De asemenea, intenția de a părăsi definitiv țara era considerată o atitudine potrivnică
regimului comunist, cunoscută fiind politica dusă de regimul totalitar de îngrădire liberei circulații.
Or, informațiile furnizate de intimatul-pârât au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului.
4.Apărările formulate în cauză.
885
Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura de soluționare a recursului.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a
comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C.proc.civ., coroborat
cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C.proc.civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor
O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin.(2), coroborat cu art.471 1 şi art.201 alin.(5) şi (6) C.proc.civ., prin
rezoluţia din data de 22 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de
recurs la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6.Soluţia instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile
legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru
Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin
care a solicitat să se constate calitatea pârâtului A. de colaborator al Securității.
Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, lipsa intenției reale de
colaborare cu organele de securitate rezultată din împrejurările în care a fost luat angajamentul din
29 septembrie 1975, respectiv în contextul în care tatăl pârâtului, tot preot, se afla în atenția
organelor de securitate pentru o fostă colaborare cu mișcarea legionară, pârâtul fiind de curând numit
preot în localitate, căsătorit și având un copil de 2 ani, fiind amenințat cu înlăturarea din funcție și
evacuarea casei parohiale, aspecte rezultate și din declarațiile martorilor cărora pârâtul le-a mărturisit
după anul 1990 (fără deci legătură cu prezentul dosar) faptul că recrutarea lui s-a realizat sub
presiune, prin amenințare cu privire la adresa lui și a familiei.
Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor
invocate.
Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul
acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la
textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând
unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Sub acest aspect se invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art.2 lit.b) din O.U.G.
nr.24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul
dosar şi deconspirarea Securităţii, este colaborator al Securităţii „persoana care a furnizat informații,
precum note și rapoarte scrise, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului
totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului).
Persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de
confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest,
pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu
este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care
consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care, la data
colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în
măsura în care se coroborează cu alte probe. Colaborator al Securității este și persoana care a
înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității
a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai
Securității, coordonau activitatea informatorilor”.
886
Semnificația dată de legiuitor termenului de ,,colaborator al Securității”, creionează şi
condițiile legale obligatorii care trebuie îndeplinite pentru a atrage această calitate.
Astfel, persoana trebuie să fi furnizat informații într-una dintre formele arătate în cuprinsul
dispozițiilor art. 2 lit. b), prin informațiile respective să fi fost denunțate activități sau atitudini
potrivnice regimului totalitar comunist care să conducă la îngrădirea drepturilor şi libertăților
fundamentale ale omului. Numai îndeplinirea cumulativă a acestor condiții poate să atragă stabilirea
calității de ,,colaborator al Securității”.
De asemenea, Înalta Curte reţine că prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008
reglementează limitativ situațiile de excepţie în care circumstanțele colaborării au aptitudinea de a
înlătura calificarea persoanei care a săvârșit o atare faptă, drept colaborator al securității, acestea
fiind:
• ipoteza persoanei care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de
interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de
reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată
şi condamnată, (...) iar actele şi documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte
a propriului dosar.
• ipoteza persoanei care, la data colaborării cu Securitatea, nu împlinise 16 ani, în măsura în
care se coroborează cu alte probe.
Or, niciunul dintre aspectele alegate de intimatul-pârât cum ar fi: situaţia sa familială,
posibilitatea de a fi evacuat din casa parohială, conjunctura în care consideră că a fost obstrucționat
în activitățile sociale, chestionat despre diferite evenimente ecleziastice etc., prin care acesta
clamează existenta circumstanțelor unor potențiale presiuni exercitate asupra sa, nu se circumscriu
parametrilor ce au vocația de a genera o exonerare de la consecințele realizării faptei de furnizare de
informații de natura celor reglementate de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, intimatul-pârât
neaflându-se, la momentul întocmirii notei informative din data de din 30.08.1984 în niciuna dintre
ipotezele sus indicate.
Astfel, din cuprinsul notei informative semnată cu numele conspirativ „Silviu” din data de
30.08.1984 rezultă că: „Sursa vă informează că la bufetul din localitatea X, în urmă cu o săptămână a
avut loc un scandal provocat de CP. din localitate, care fiind în stare de ebrietate, a provocat scandal
şi a adus injurii organelor de partid şi stat fiind foarte agresiv, a spart un geam şi a provocat scandal.”
Într-adevăr, în finalul notei informative, este dispusă următoarea măsură: „Se va trece imediat
la documentarea cazului”, însă pentru constatarea calității de colaborator al Securității nu are
relevanță dacă persoana vizată a suferit sau nu vreo vătămare în urma acestei note ci este suficient ca
informația să aibă potențialul de a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale
drepturilor omului.
Mai mult, presiunile invocate de intimatul-pârât nu au fost dovedite în prezenta cauză, simpla
existență a unor astfel de circumstanțe și anume că recrutarea s-a făcut sub presiune și amenințare,
precum şi faptul că dosarul personal cuprinde o colecție de date cu caracter personal şi profesional ce
îl vizează pe intimatul-pârât, cât și pe tatăl acestuia, nu sunt apte a susține teza unei constrângerii, în
momentul furnizării aspectelor indicate în nota informativă din data de 30.08.1984.
Exemplificativ este raportul cu propunerea de recrutare în calitate de informator a numitului
A., nedatat, semnat olograf din care rezultă că „numitul A. ... a devenit mai deschis, lăsându-mă să
înțeleg că aș putea sta de vorbă cu el și cu alte ocazii”, precum și Raportul privind felul în care a
decurs recrutarea numitului A nedatat, semnat olograf din care rezultă că „În baza aprobării primite
în ziua de 29.09.75 am trecut la recrutarea în calitate de informator a numitului A., preot ortodox în
com. Y, Satul Z. (...) Inițial cu candidatul am discutat despre biserica pe care o deservește, despre
credincioșii din sat și despre starea de spirit a populației. După aceea am discutat despre intelectualii
care deservesc comuna și despre unele aspecte legate de legăturile sale cu preotul B. care figurează
887
în evidențele noastre. Susnumitul a spus că nu a observat până în prezent manifestări dușmănoase
deosebite, dar pe viitor va fi mai atent cu aceste probleme și ne va informa. Pe baza celor discutate s-
a trecut la recrutarea lui, fapt acceptat de candidat luându-i-se angajament scris. După aceea i s-a
făcut un prim instructaj privind nodul în care trebuie să culeagă informații, felul în care trebuie să
întocmească notele, modul de comportare și atitudinea în viitor, stabilindu-se de comun acord
numele conspirativ „Silviu”.
Din conținutul acestor rapoarte rezultă că intimatul-pârât nu a avut rezerve în a colabora cu
securitatea, ci faptul că atitudinea acestuia nu denotă o efectivă constrângere, în sensul exprimat în
apărare prin întâmpinarea depusă la dosar.
De asemenea, instanţa de control judiciar, în deplin acord cu cele reținute în cuprinsul notei
de constatare DI/I/42/09.01.2019, apreciază că prima condiție (care se referă la furnizarea unor
informații) este îndeplinită în cauză, fapta de furnizare rezultând din Raportul din data de 10.07.1986
întocmit de ofițer pe baza relatărilor verbale ale informatorului „Silviu” și anume că: „La întâlnirea
efectuată cu informatorul <SILVIU> a relatat următoarele: Cu ocazia unei deplasări efectuate în
urmă cu aproximativ o săptămână, la magazinul sătesc din X a auzit discutând mai mulţi tineri
(cărora le cunoaşte numai prenumele) faptul că numitul S.V. a confirmat unor persoane că a încercat
cu încă un prieten să treacă fraudulos frontiera la graniţa cu RSF Iugoslavia, precum şi faptul că ar
cunoaşte traseul pentru a pleca ilegal din ţară. Tot în discuţiile purtate între ei, tinerii au dezaprobat
ideile numitului S.V. Alte date şi aspecte de interes operativ nu au mai rezultat”.
Cât privește faptul că informațiile furnizate vizează îngrădirea dreptului la viață privată, a
dreptului la libertatea cuvântului și a dreptului la libera circulație, Înalta Curte constată că regulile
privind procedura de judecată a acțiunii în constatare se regăsesc în art. 11 din O.U.G. nr.24/2008, iar
din coroborarea acestora cu cele ale art.2 lit. b) din același act normativ, rezultă că judecătorul este
chemat să verifice doar existența unor îngrădiri a drepturilor şi libertăților fundamentale, fără ca
legiuitorul să impună autorității reclamante o obligație de indicare expresă a dreptului încălcat.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că în respectivul context politic şi social, în care
era de notorietate atitudinea ostilă a autorităţilor comuniste faţă de cei care intenționau să treacă
fraudulos frontiera statului, este exclus ca intimatul-pârât să nu fi realizat faptul că, odată ce furniza o
astfel de informaţie, asupra persoanei la care se referea în denunţul său se putea desfăşura o acţiune
de investigare din partea Securităţii, ori o accentuare a formelor de supraveghere, dacă persoana
denunţată era deja urmărită. Or, toate aceste acţiuni vizau încălcarea dreptului la viaţă privată
prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice şi de art. 12 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecință, în verificarea existenței unei îngrădiri a drepturilor şi libertăților
fundamentale instanţa are opțiunea de a reţine îndeplinirea condiției ori de câte ori, urmare a unei
cercetări obiective a veridicității actelor şi faptelor care au avut loc în trecut, într-un anumit context
politic şi istoric al țării, pe baza unor probe lipsite de ambiguitate, astfel încât orice concluzii
arbitrare să fie excluse, iar echilibrul dintre justiția imparțială şi protecția drepturilor individului să
fie atins, se ajunge la concluzia că a existat a încălcare a drepturilor şi libertăților fundamentale.
În acord cu afirmațiile recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar apreciază că, din
perspectiva parametrilor reglementați de O.U.G. nr. 24/2008, este relevant faptul că informațiile
furnizate de intimatul-pârât au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului,
nefiind necesară reținerea unei intenții directe a autorului informațiilor furnizate.
Pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliției politice, nu este
necesar ca activitatea acesteia să fi condus la condamnarea sau încarcerarea persoanelor vizate, ori la
vreun prejudiciu moral sau material şi nici măcar să fi adus efectiv atingere drepturilor şi libertăților
fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi şi
888
libertăți şi să fi fost de natură să aibă potențialul de a le aduce atingere, cerință îndeplinită în cauză,
după cum s-a demonstrat anterior.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în Raportul cu propunerea de avertizare a numitului
S. V. din data de 07.08.1986 se face referire la informațiile furnizate de informatorii „Mihalache”,
„Olteanu” și „Silviu” (adică intimatul-pârât) și chiar dacă organele de securitate aveau cunoștință și
din alte surse despre intențiile lui S. V. de trecere frauduloasă a frontierei, aceste aspecte nu sunt de
natură a diminua răspunderea intimatului-pârât, iar raportul este relevant pentru stabilirea calității de
colaborator al Securității al intimatului-pârât.
Înalta Curte constată că deși prima instanță a reținut că pentru a se reține calitatea de
colaborator al Securității, este necesar ca informația furnizată să fi „vizat îngrădirea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului”, în contextul în care intenția de trecere frauduloasă a frontierei,
indiferent de condițiile în care se realiza sau se încerca, era interpretată, în orice împrejurare, ca o
atitudine potrivnică regimului totalitar comunist, în mod greșit a concluzionat că activitatea
desfășurată nu a condus la o astfel de îngrădire și nu a avut în vedere că prin denunțurile făcute, nu s-
au menajat interesele celor denunțați.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine că activitatea desfășurată de intimatul-
pârât se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr.24/2008 privind accesul la
propriul dosar şi deconspirarea Securității.
În concluzie, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin calea de atac exercitată sunt de
natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, având în vedere că hotărârea primei instanțe a fost
dată cu interpretarea şi aplicarea greșită a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.
7.Temeiul de drept al soluției.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 şi art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârea primei instanțe și
rejudecând, a admis cererea dedusă judecății și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al
Securității.
10. Hotărâre C.N.C.D. de constatare a inexistenței faptei de discriminare. Lipsa motivării în

fapt a hotărârii. Nelegalitate
O.G. nr. 137/2000, art. 2
O hotărâre C.N.C.D. care nu conţine nicio referire la situaţia de fapt reclamată, respectiv la
faptele de discriminare care au făcut obiectul sesizării, la probele propuse de ambele părţi implicate
şi la apărările persoanei acuzate de săvârșirea respectivelor fapte, este nelegală - prezentarea pur
teoretică a noţiunii de discriminare şi menţiunea lipsei raportului de cauzalitate neputând
reprezenta o motivare la nivelul cerut unei hotărâri administrativ-jurisdicţionale.
În lipsa acestei motivări şi soluţionării în concret de către autoritatea administrativă pârâtă,
instanţa nu se poate substitui competenţei acesteia şi nu poate verifica în mod direct existenţa sau
inexistenţa unui tratament discriminatoriu.
.
1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a Contencios
administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 723/13.12.2017
emisă de CNCD prin care solicită anularea hotărârii CNCD nr. 723/13.12.2017 ca netemeinică și
889
nelegală; constatarea discriminării salariale la care am fost supus de către pârâtă pe motiv de
apartenență și activitate sindicală; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu
prezenta cerere.
Prin sentința civilă nr. 2517 din 12 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-
a Contencios Administrativ și Fiscal s-a admis in parte cererea formulată de reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâţii S.C. .B SRL şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
S-a dispus anularea prevederilor cuprinse la punctul 3 din Hotărârea CNCD 723/13.12.2017.
S-a dispus obligarea paratei sa solutioneze motivat petitia reclamantului înregistrată la CNCD sub
numarul x/13.07.2017.
A fost respinsă, in rest, cererea ca neîntemeiată.
S-a dispus obligarea paratei CNCD sa plătească reclamantului suma de 3500 lei, onorariu de
avocat redus, cu aplicarea art.451 alin.2 C.proc.civ.
Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recursuri pârâţii pârâţi Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării şi B. SRL criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de
motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este
nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursurile declarate de recurenţii-pârâţi sunt întemeiate pe dispoziţiile art.488(1) pct.4, 5, 6
şi 8 C.proc.civ. criticându-se ca nelegală soluţia de admitere în parte a acţiunii şi de anulare a
Hotărârii CNCD nr.723/13.12.2017 pentru motivul de nelegalitate reţinut de prima instanţă al
motivării hotărârii prin care s-a respins cererea reclamantului-intimat având ca obiect faptele de
discriminare reclamate.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL este întemeiat pe dispoziţiile art.488 (1) pct.
4, 5, 6 şi 8 C.proc.civ. dar sunt dezvoltate numai motivele de recurs prevăzute de art.488 (1) pct.5 şi
8 C.proc.civ.
În raport de dispoziţiile art.488 (1) pct.5 C.proc.civ. se invocă încălcarea normelor de
procedură a căror nerespectarea atrage sacţiunea nulităţii absolute.
Se arată că în mod nelegal prima instanţă a constatat nelegalitatea hotărârii CNCD apreciind-
o ca nemotivată – aplicând greşit dispoziţiile art.425 (1) lit.b C.proc.civ. pe aspectul aprecierii
probelor de către autoritatea emitentă.
Se arată că modul de apreciere a probatoriului administrat este un atribut exclusiv al
autorităţii în cadrul procedurii administrativ jurisdicţionale finalizată cu emiterea hotărârii prin care
s-a apreciat în lipsa unui raport de cauzalitate că nu poate fi reţinută fapta de discriminare a
angajatorului pârât fapta reclamată de intimatul-reclamant.
În raport de dispoziţiile art.488 (1) pct.8 C.proc.civ. se invocă greşita aplicare şi interpretare a
dispoziţiilor art.2 şi art.7 din O.G. nr.137/2000 de către prima instanţă în ceea ce priveşte analiza
legalităţii Hotărârii CNCD contestate şi pe care prima instanţă a apreciat-o nelegal ca fiind
nemotivată.
Se arată că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente reţinând
nelegal faptul că hotărârea CNCD ar fi nemotivată în condiţiile în care însuşi reclamantul nu a
argumentat şi probat săvârşirea unei fapte de discriminare salarială la care a fost supus de societate în
calitate de angajator.
În cadrul acestui motiv de recurs se fac precizări cu privire la culpa reclamantului în calitate
de salariat şi la lipsa unui comportament discriminatoriu din partea anagajatorului.
Se solicită admiterea recursului casarea sentinţei atacate în sensul respingerii în tot a acţiunii
formulate de reclamant şi menţinerea în integralitate a Hotărârii CNCD nr.723/13.12.2017.
890
Recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în
calitate de autoritate emitentă a Hotărârii nr.723/2017 este întemeiat pe dispoziţiile art.488 (1) pct.8
C.proc.civ.
Se invocă nelegalitatea sentinţei de fond pe aspectul interpretării şi aplicării greşite a
dispoziţiilor art.2 (1) din O.G. nr.137/2000 în analizarea faptelor reclamate ca fiind acte de
discriminare salarială.
Se apreciază că Hotărârea CNCD este motivată în fapt şi în drept conţinând suficiente
elemente care fac posibil controlul soluţiei de respingere de către instanţă fiind nelegală aprecierea
instanţei de fond pe aspectul pretinsei nemotivării a faptelor reclamate.
În cauză recurentul-pârât apreciază ca nemotivată hotărârea contestată, argumentul principal
pentru respingerea sesizării fiind lipsa legăturii de cauzalitate între faptele reclamate de intimatul-
reclamant şi criteriul de discriminare invocat de aceasta în plângere.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate respingerea în tot a acţiunii şi
menţinerea ca legală în tot a Hotărârii nr.723/13.12.2017.
La dosar reclamantul-intimat a formulat întâmpinare pe cele două recursuri solicitând
respingerea recursurilor ca nefondate.
În cadrul întâmpinării reclamantul face referiri la principiul material suportat ca urmare a
faptelor de discriminare comise de recurenta-pârâtă societate în calitate de anagajator.
Recurenta-pârâtă societate a depus la dosar răspuns la întâmpinare în care arată lipsa de temei
a pretenţiilor materiale ale reclamantului în raport de soluţia admiterii în parte dispusă de prima
instanţă.
Se arată că instanţa de fond a respins restul pretenţiilor reclamantului în raport de soluţia de
obligare a CNCD la reanalizarea petiţiei reclamantului iar acesta nu a promovat recurs principal sau
incident.
La dosar – în termenul de amânare a pronunţării reclamantul-intimat a depus concluzii scrise.
Curtea analizând recursurile declarate în cauză le apreciază prin considerente comune ca
nefondate în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare prevăzute de art.488(1) pct.5 şi
pct.8 C.proc.civ.
Motivul de recurs prevăzut de art.488 (1) pct.5 C.proc.civ. invocat de recurenta-pârâtă
societatea B. SRL în calitate de angajator este nefondat.
În cauză nu poate fi reţinută nelegalitatea sentinţei pe aspectul încălcării normelor de
procedură, respectiv încălcarea art.425 (1) lit.b C.proc.civ. de către prima instanţă.
În mod legal prima instanţă a făcut aplicarea art.425 (1) lit.b C.proc.civ. şi a constatat
imposibilitatea exercitării controlului de legalitate asupra hotărârii CNCD nr.723/13.12.2017 pentru
nemotivarea, respectiv neanalizarea în concret a sesizării formulate a faptelor şi probelor aduse de
reclamant, în raport de dispoziţiile art.1 şi 2 din O.G. nr.137/2000.
În mod legal s-a făcut aplicarea art.425 (1) lit.b C.proc.civ. faţă de caracterul administrativ
jurisdicţional al procedurii în faţa CNCD.
În lipsa unei analize în concret a situaţiei reclamante, în mod legal prima instanţă a anulat în
parte hotărârea CNCD şi a obligat autoritatea să soluţioneze motivat petiţia reclamantului.
Hotărârea CNCD nu a analizat deloc susţinerile reclamantului şi apărările formulate de
recurenta-pârâtă societate în calitate de angajator, simpla menţiune a lipsei legăturii de cauzalitate
nefiind suficientă a fi apreciată ca nemotivată o hotărâre emisă în cadrul unei proceduri
jurisdicţionale.
În mod legal prima instanţă nu s-a investit cu pretenţii materiale formulate de reclamant în
raport de soluţia dispusă.
Acestea urmează a fi analizate de autoritatea competentă în cadrul soluţionării nemotivate a
petiţiei reclamantului, neputând fi analizate prima dată de către instanţă.
891
Motivul de recurs prevăzut de art.488 (1) pct.8 C.proc.civ. este nefondat în cauză neputând
fi reţinute interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.2 din O.G. nr.137/2000.
În mod corect prima instanţă a constatat că hotărârea CNCD contestată nu este motivată,
deoarece nu conţine nicio referire la situaţia de fapt a reclamantului la faptele de discriminare
reclamate, la probele propuse de ambele părţi implicate şi de apărările societăţii angajatoare.
În lipsa acestei motivări şi soluţionării în concret de către autoritate, instanţa nu se poate
substitui competenţei pârâte şi nu poate verifica instanţa direct existenţa sau inexistenţa unui
tratament discriminatoriu în raport de apartenenţa reclamantului la sindicat.
Prezentarea pur teoretică a noţiunii de discriminare şi menţiunea lipsei raportului de
cauzalitate nu poate reprezenta o motivare a unei hotărâri administrativ-jurisdicţionale.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art.496-497 C.proc.civ. a respins ambele recursuri
ca nefondate menţinând ca legală sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
11. Persoană cu handicap vizual. Restrângerea exercitării în condiții de egalitate a dreptului de

acces la servicii. Legalitatea hotărârii C.N.C.D. de constatare a faptei de discriminare

O.G. nr. 137/2000
Fapta unei instituții de creditare de a solicita unei persoane cu handicap vizual ca, în
vederea perfectării unui contract de împrumut, să mandateze prin intermediul unei procuri notariale
o terță persoană să semneze respectivul contract și anexele acestuia - în condițiile în care, în acest
sens, se putea opta pentru soluții tehnice de tipul „screanreader”- contravine principiului
autonomiei individuale, consacrat prin dispozițiile Convenției privind drepturile persoanelor cu
dizabilități, adoptată de ONU la 13 decembrie 2006, respectiv prin cele ale art. 3 alin. (1) lit. a)
Legea nr.221/2010, prin care România a ratificat această convenție.
Concluzionând, Înalta Curte a constatat că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante
conform cărora nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru constatarea discriminării, având în
vedere că intimatului-pârât i s-a aplicat un tratament diferențiat în procedura de creditare prin
excluderea persoanelor nevăzătoare de la posibilitatea de a contracta un împrumut bancar, iar acest
tratament a avut ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de acces la
servicii.
1.Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.11.2020, pe rolul Curţii de Apel
Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Banca A. SA în
contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. a solicitat, în
principal, anularea hotărârii contestate şi exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 lei, cu
cheltuieli de judecată; în subsidiar, o reindividualizare a sancţiunii aplicate, în sensul înlocuirii
amenzii cu măsură avertismentului sau, cel puţin, la reducerea cuantumului amenzii către minimul
prevăzut de dispoziţiile art. 26 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, respectiv 1.000 lei.
2.Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 672 din data de 23.04.2021, Curtea de Apel București – Secția a VIII-
a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta
892
Banca A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B.,
ca neîntemeiată.
3.Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr. 672 din data de 23.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel
București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Banca A.
SA, invocând dispozițiile art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea
greşită a normelor de drept material și cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art.9
alin.2 C.proc.civ.
În opinia primei instanțe, condiţia mandatului autentificat notarial reprezintă o sarcină mult
prea oneroasă, excesivă și discriminatorie în raport de actul ce urma a fi încheiat ulterior (un contract
de credit sub semnătură privată, căreia legea însă îi conferă caracter de titlu executoriu, la fel ca și în
cazul actelor autentice), omițând că raţiunea acestei cerinţe era aceea de a proteja în primul rând
interesele consumatorului ce suferă de o dizabilitate vizuală, cât și de a se asigura respectarea de
către entitatea bancară a obligaţiilor de natura prudențială și de administrare a riscurilor.
Astfel, există anumite particularităţi ale produselor și serviciilor financiare, dar și o serie de
dispoziţii legale ce trebuie respectate cu stricteţe, și de la care ar fi trebuit să pornească analiza
instanţei de fond cu ocazia verificării dacă anumite condiţii speciale/suplimentare solicitate în cazul
reclamantului intra sau nu sub incidenţa prevederilor privind combaterea discriminării.
Astfel, instituţiile de credit își desfăşoară activitatea într-un cadru reglementat cu stricteţe,
revenindu-le o serie de obligaţii de natură prudențială și de administrare a riscurilor. Aceasta
presupune ca, ori de câte ori oferă un produs sau un serviciu bancar, au obligaţia să se asigure că
acestea corespund reglementarilor legale sub toate aspectele.
Orice serviciu și produs bancar trebuie să aibă la bază un raport contractual, ceea ce înseamnă
că între bancă și clientul său trebuie să se încheie/semneze toate documentele contractuale. Aceste
documente/acte au rolul de a informa clientul în legătură cu caracteristicile produsului și serviciului
pe care îl achiziţionează, de a stabili drepturile și obligaţiile părților, de a defini limitele răspunderii
contractuale/juridice, de a obţine anumite acorduri specifice din partea clientului, etc.
În plus, inclusiv pe parcursul derulării contractului vor exista diverse interacţiuni între
banca/IFN și client, decurgând atât din specificul contractului, cât și din obligaţiile legale care le
revin părților în legătură cu actualizarea periodică a datelor cu caracter personal și din obligaţiile de
informare a clientului pe care banca/IFN le are.
În aceste condiţii, recurenta susține că a stabilit cerinţe suplimentare pentru accesarea
serviciilor și produselor sale de către o persoană cu dizabilități, din necesităţi de natură prudențială în
primul rând pentru beneficiarii produselor, dar și pentru a se asigura/respecta cadrul normativ în
această materie.
Astfel, în procedura de acordare a împrumuturilor către populaţie, angajaţii săi/ intermediarii
de credite sunt obligaţi să respecte o procedură internă specială, reglementată prin Instrucţiunea de
vânzare a creditelor de consum Banca A. S.A. (Cod N2P313, versiunea 3.7).
În cuprinsul acesteia se prevede că în cazul unui client nevăzător (cum este și cazul
petentului), este necesar ca acesta să fie însoțit de o terţă persoană cu procură notarială, în cuprinsul
căreia să se menţioneze că mandatarul/însoțitorul are dreptul să-i citească/ interpreteze clauzele și
condiţiile de creditare din contract și eventual să semneze contractul de credit în numele și pe seama
beneficiarului creditului.
În astfel de situaţii, documentele din dosarul de creditare vor fi semnate fie de către client
(dacă procura notarială nu conţine și menţiunea expresă că persoana împuternicită are drept de
semnătură în numele clientului), fie de persoana împuternicită (dacă procura notarială conţine și
menţiunea că împuternicitul are drept de semnătură în numele clientului).
893
În cazul unei persoane nevăzătoare se pune evident problema modului în care consumatorul
își exprimă consimţământul de a contracta drepturi și obligaţii în cadrul unui contract de împrumut (a
valabilităţii consimţământului unei astfel de persoane). În acest sens, contractarea unui credit bancar
nu presupune doar semnarea unui contract, ci inclusiv parcurgerea obligatorie a anumitor etape.
În primul rând, oricărui consumator i se recunoaşte dreptul de a fi informat în mod complet,
corect și transparent asupra posibilităţilor de creditare oferite de societatea bancară.
Înainte de semnarea oricărui contract de credit, consumatorului i se prezintă de către
reprezentanţii instituției toate elementele esenţiale ale împrumutului (creditul, dobânda, primele,
comisioanele, etc), elemente ce pot face chiar obiectul unor negocieri între părți, semnarea
contractului reprezentând manifestarea consimţământului final, liber și neviciat al clientului, în
calitate de împrumutat, cu privire la totalitatea drepturilor și a obligaţiilor asumate.
Mai mult, există dispoziţii contractuale exprese cu privire la care consumatorul declara că
acceptă contractul doar după ce a luat la cunoştinţă de condiţiile sale. De asemenea, în cuprinsul
contractului de împrumut este inserată și declaraţia clientului potrivit căreia, acesta confirmă faptul
că înainte de semnarea contractului a fost informat corect și complet cu privire la scopul, condiţiile,
avantajele și dezavantajele creditului și consideră că tipul și suma totală a creditului sunt cele mai
adecvate nevoilor lui și situaţiei lui financiare.
Or, prin asumarea fără rezerve ale acestor clauze ale contractului de împrumut, consumatorul
declară faptul că înainte de semnarea actului de credit a primit toate informaţiile necesare privind
costurile împrumutului, avantajele și dezavantajele încheierii contractului respectiv, confirmând în
final că este de acord să primească creditul în condiţiile menţionate, clauza respectivă având valoarea
unui proces-verbal de negociere prealabilă semnării contractului.
Ulterior parcurgerii procedurii de informare și după ce consumatorul s-a hotărât asupra unui
anumit tip de împrumut și a consimţit în mod liber și neviciat asupra tuturor condiţiilor contractuale,
persoana împrumutată trebuie să semneze o serie de documente care însoțesc contractul de împrumut
în dosarul de creditare.
Prin urmare, procedura de creditare este una complexă, nu se rezumă doar la semnarea
contractului de credit, și are ca obiectiv principal certitudinea ca orice consumator va fi informat în
mod complet, corect și transparent asupra tuturor condiţiilor de creditare, în vederea exprimării unui
consimţământ valabil la semnarea contractului de împrumut, care să nu pună la îndoială validitatea și
valabilitatea acestuia.
Contrar concluziilor instanţei de fond, societatea recurentă nu i-a refuzat/contestat petentului
dreptul de a contracta un împrumut pe considerentul că ar fi o persoană nevăzătoare, ci doar i-a
explicat acestuia faptul că, fiind nevăzător este necesar ca în procedura de creditare să-și asigure
reprezentarea sa de către o terţă persoană, pe baza unei procuri notariale. Consideră în continuare că
această cerinţă este singura care oferă garanţiile necesare din perspectiva asigurării unui
consimţământ valabil exprimat de către client, cu ocazia contractării unor astfel de drepturi și
obligaţii ce decurg din contractul de credit.
Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii
atacate și rejudecând anularea hotărârii CNCD, cu consecința exonerării de la plata amenzii, iar în
subsidiar reindividualizarea sancțiunii aplicate.
4. Apărările formulate în cauză.
În cauză nu s-au depus întâmpinări.
5. Procedura de soluționare a recursului.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a
cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C.proc.civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor
O.U.G. nr. 80/2013.
894
În temeiul art. 490 alin.(2), coroborat cu art.4711 şi art.201 alin.(5) şi (6) C.proc.civ., prin
recurs la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6.Soluţia instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile
legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca
nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin
care a solicitat, în principal, anularea hotărârii contestate şi exonerarea de la plata amenzii în
cuantum de 10.000 lei, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, o reindividualizare a sancţiunii
aplicate, în sensul înlocuirii amenzii cu măsură avertismentului sau, cel puţin, la reducerea
cuantumului amenzii către minimul prevăzut de dispoziţiile art. 26 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000,
respectiv 1.000 lei.
Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că pârâtul CNCD a
aplicat o sancţiune proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul
urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului, cu atât
mai mult cu cât în discuţie nu este aplicarea amenzii contravenţionale la un nivel maxim, ci la unul
intermediar, mediu.
Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor
invocate.
Astfel, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs se invocă incidența cazului de casare
prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se
poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a
legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa,
deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând
sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Sub acest aspect se invocă încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art.9 alin.(2)
C.proc.civ., precum și a prevederilor art.2 alin.(3) din O.G. nr.137/2000 întrucât cerința solicitată
intimatului în vederea exprimării unui consimțământ valabil la semnarea contractului de împrumut
are o justificare rezonabilă și obiectivă și urmărește nu doar protejarea intereselor recurentei-
reclamante cât și protejarea unui consumator nevăzător.
În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima
instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.
În ceea ce privește încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art.9 alin.(2)
C.proc.civ., conform cărora „Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările
părţilor”, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect s-a pronunțat în limitele învestirii și a
analizat legalitatea Hotărârii nr.671/23.09.2020 prin care, s-a reținut că fapta sesizată de petentul B.
reprezintă discriminare conform art.2 alin.1 şi art. 10 lit. d) din O.G. nr.137/2000 și, pe cale de
consecință a aplicat o amendă contravenţională în cuantum de 10.000 lei faţă de Banca A. SA.
În ceea ce privește constatarea faptei de discriminare prin restrângerea drepturilor
intimatului-pârât, reținută în sarcina recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că Potrivit O.G. nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (art.2 alin.1), prin
discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,
handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată,
precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
895
sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice.”
Potrivit art.10 lit.d) din O.G. nr.137/2000: „Constituie contravenție, conform prezentei
ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui
grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana
juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie
defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor
în cauză prin: d) refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract.”
În speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că din interpretarea dispozițiilor legale sus-
citate rezultă că un tratament diferenţiat poate lua forma unor efecte disproporționat negative ale unei
politici sau măsuri generale care, deşi este formulată în termeni neutri, practică discriminarea
împotriva unei anumite persoane sau a unui grup de persoane.
Ca atare, în mod corect a reținut prima instanță că, o conduită activă sau omisivă ce implică
orice deosebire, excludere sau restricţie, pe bază de handicap, având ca scop sau efect restrângerea,
înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul economic, constituie
discriminare.
Concret, este real faptul că intimatul-pârât prezintă o dizabilitate vizuală, însă soluția de
obligare a acestuia în sensul obținerii unei procuri notariale în temeiul căreia o terță persoană să
semneze contractul de împrumut și anexele aferente este în contradicție cu prevederile Convenției
privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin Legea nr.221/2010 care la
capitolul de Principii generale (art.3 alin.1 lit.a) prevede „respectarea demnităţii inalienabile, a
autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile alegeri şi a independenţei
persoanelor”.
Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că măsura propusă de recurentul-reclamant
contravine principiului autonomiei individuale, în condiţiile în care screanreaderul oferea o soluţie
optimă pentru petent de a cunoaşte conţinutul contractului şi al anexelor.
Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante
conform cărora nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru constatarea discriminării, având în vedere
că intimatului-pârât i s-a aplicat un tratament diferențiat în procedura de creditare prin excluderea
persoanelor nevăzătoare de la posibilitatea de a contracta un împrumut bancar, iar acest tratament a
avut ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului de acces la servicii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar
hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.
7. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la
prevederile art. 496 alin. (1) C.proc.civ., republicat, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
12. Consilier județean. Deținerea calității de asociat și administrator la o societate care a

încheiat în calitate de intermediar, contracte de furnizare produse cu o instituție aflată în
subordinea Consiliului Județean. Analizarea îndeplinirii condițiilor legale pentru constatarea
stării de incompatibilitate
Legea nr. 176/2010

Legea nr. 161/2003, art. 90
896
Având în vedere faptul că scopul legiuitorului în adoptarea dispozițiilor legale cuprinse în
art. 90 din Legea nr. 161/2003 a fost acela de a asigura transparența în exercitarea demnităților
publice și combaterea corupției independent de existența vreunui folos material concret, faptul că
societatea la care consilierul județean evaluat a deţinut atât funcţia de administrator, cât şi calitatea
de acţionar, nu a fost beneficiara contractelor încheiate este lipsit de relevanță, dispozițiile art. 90
din Legea nr. 161/2003, care reglementează o situație specială de incompatibilitate, interzicând
consilierului judeţean, care deţine una din funcţiile sau calităţile vizate de acesta la una din
societăţile comerciale menţionate, să încheie contractul de achiziţie cu o instituţie aflată sub
autoritatea consiliului judeţean, indiferent de calitatea în care acţionează.
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de
Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 57/F-CONT din 2 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în
contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 57/F-CONT din 2 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea
căii de atac, casarea hotărârii primei instanțe și, în rejudecare, anularea Raportului de evaluare nr.
8802/G/II/26.03.2019 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate.
Prin prima cerere de recurs înregistrată la 18 august 2020, recurenta-reclamantă a invocat
motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., considerând că
hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea și interpretarea greşită a normelor de drept material
incidente speţei, fiind reţinută în mod nelegal starea de incompatibilitatea și, implicit, legalitatea
raportului de evaluare.
Prima instanţă, printr-o interpretare greşită, a reținut că textul de lege (art. 90 din Legea nr.
161/2006) nu condiţionează existenţa stării de incompatibilitate de calitatea de furnizor a societăţii la
care consilierul judeţean deţine una din funcţiile sau calităţile menţionate în cuprinsul acestuia,
neavând nicio relevanţă dacă acesta încheie contractul în nume personal sau în calitate de
împuternicit al furnizorului şi că, de fapt, textul de lege nu distinge calitatea în care se acţionează
(parte contractantă, intermediar sau mandatar).
A arătat că SC B. SA nu a încheiat contracte comerciale de prestări de servicii, de executare
de lucrări, de furnizare de produse cu Spitalul X., institute aflată în subordinea ori sub autoritatea
Consiliului Judeţean Y.
Așadar, contrar reţinerilor instanţei de fond acest caz de incompatibilitate intervine atunci
când consilierul judeţean care deţine una din funcţiile sau calităţile vizate, la una din societăţile
menţionate de textul de lege, încheie contracte comerciale de prestări de serviciu, de executare de
lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei publice locale
din care fac parte, cu instituţiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub
autoritatea consiliului judeţean.
897
Textul de lege se referă la încheierea de contracte ce presupune să fii parte într-un contract
din cele prevăzute de lege. Sub acest aspect, hotărârea primei instanţe este nelegală întrucat textul de
lege se referă la situaţia în care societatea unde consilierul judeţean, care deţine una din calităţile
prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003, este parte contractantă nu mandatar, o interpretare
contrară înseamnă a adăuga la lege, nefiind permisă extinderea existenţei acestui caz de
incompatibilitate şi la alte situaţii neprevăzute de legiuitor.
Contractul de furnizare nr. 15/6.12.2016 şi contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 au fost
încheiate între Spitalul X, în calitate de achizitor, şi SC C. SRL, în calitate de furnizor. SC B. SA a
avut doar calitatea de împuternicit pentru SC C. SRL în numele căruia au fost încheiate contactele şi
care are calitatea de furnizor.
Inclusiv in procedura de achiziţii desfăşurată de Spitalul X., calitatea de ofertant a avut-o SC
C. SRL care a şi depus oferta comercială.
Așadar, SC B. SA nu a încheiat niciun contract cu Spitalul X., nu este parte în cadrul celor
două contracte, nu este beneficiara acestor contracte, nu a încasat nicio sumă de bani, ci doar a avut
calitatea de împuternicit, mandatar al SC C. SRL care are calitatea de parte contractantă - furnizor.
Hotărârea este nelegală pentru că nu există sesizare din oficiu pentru starea de
incompatibilitate. Sesizarea din oficiu nr. 43908/A/II/24.10.2016 se referă la evaluarea respectării
regimului juridic al conflictelor de interese de către A. Aceasta sesizare care se referă la conflictul de
interese a făcut obiectul Raportului de evaluare nr. 29819/G/II/20.09.2019, cu privire la care s-a
clasat cauza.
În concluzie, pentru verificarea stării de incompatibilitate ce a făcut obiectul Raportului de
evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019 nu există sesizare din oficiu conform art. 12 din Legea nr.
176/2010, cu atât mai mult cu cât Contractul de furnizare nr. 15/6.12.2016 şi contractul de furnizare
nr. 28/29.05.2017 sunt încheiate ulterior sesizării din oficiu care se referă la conflictele de interese.
Prin a doua cerere de recurs înregistrată la 25 august 2020, recurenta-reclamantă a invocat
motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.
A precizat că recurenta-reclamantă are calitatea de administrator şi asociat unic la S.C. B.
S.A., însă între această societate comercială şi Spitalul X., nu a existat încheiat niciun contract
comercial de prestări servicii sau vreun alt tip de contract. În cele două contracte încheiate între
Spitalul X, în calitate de achizitor, şi SC C. S.R.L., în calitate de furnizor, S.C. B. S.A. nu este parte
contractantă, ci a avut calitatea de împuternicit, de mandatar pentru SC C. S.R.L. Comanda şi oferta
tehnică au fost făcute de către SC C. S.R.L. pentru ambele achiziţii, reclamanta A. nu este parte în
niciun contract, nu este beneficiarul eventualelor plăţi ale acestor contracte, astfel că, nu are calitatea
de parte contractantă.
În aceste condiţii nu se poate reţine aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr.
161/2003.
În continuare, recurenta-reclamantă a invocat aspectul că activitatea de evaluare și raportul
final au fost realizate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010, în sensul că
lucrarea nu a fost repartizată în mod aleatoriu, prin sistem electronic omologat, aspect care a condus
la desfăşurarea întregii proceduri cu nerespectarea principiilor prevăzute de art. 8 din aceeași lege;
Totodată, raportat la perioadele ce au făcut obiectul activităţii de evaluare, a arătat că
cercetarea a fost efectuată cu încălcarea Deciziei CCR nr. 449 din 16 iunie 2015 și a deciziilor
ulterioare, precum și a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 conform cărora faptele
săvârşite de persoanele aflate în exercitarea funcţiilor publice ce determină starea de
incompatibilitate se prescriu în termen de trei ani de la data săvârşirii lor.
Aşadar, a arătat că înţelege să invoce prescripţia dreptului ANI de a mai desfăşura procedura
de evaluare și de întocmire a raportului final.
898
În mod greşit prima instanţă a considerat că nu au trecut trei ani de la momentul săvârşirii
faptei. S-a dat o interpretare eronată legii, atunci când s-a considerat ca termen de pornire pentru
calculul prescripţiei momentul la care a încetat starea de incompatibilitate.
Raportând termenul general de prescripţie la debutul stării de incompatibilitate care este
momentul săvârşirii faptei, moment de la care curge termenul general de prescripţie, rezultă că la
data de 01.04.2015 cursul prescripţiei a fost împlinit, nemaiputând fi angajată răspunderea
administrativă, civilă sau delictuală.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat, apreciind că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică și legală.
În esenţă, a arătat că dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 161/2003 nu disting în privinţa modului
de încetare a contractelor, a calităţii părţilor implicate sau a beneficiilor obţinute, interdicţia fiind
expresă, imperativă și necondiţionată de alte elemente de fapt. Recurenta în calitate de consilier
judeţean, dar și de administrator și asociat unic la o societate comercială, avea obligaţia să evite
antrenarea societăţii în relaţii comerciale cu unitatea administrativ-teritorială sau cu alte entităţi din
subordinea acesteia, în cadrul căreia a fost ales ca și consilier judeţean, pentru a nu încălca regimul
juridic expres aplicabil statutului deţinut.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor
de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi
art. 490 C.proc.civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de
judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 10 martie 2022, cu citarea
părţilor.
În şedinţa publică din 5 mai 2022, recurenta-reclamantă a formulat o cerere de sesizare a
Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, în integralitate, a
dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice,
precum şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, o solicitare de suspendare a prezentei
cauze până la pronunţarea Curţii Constituţionale a României asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate invocate şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu
trimitere preliminară.
Pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a format dosarul asociat nr.
x/46/2019/a1, iar, prin încheierea de şedinţă din 5 mai 2022, s-au admis cererile de sesizare
formulate de recurenta-reclamantă A. și s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu
excepţia de neconstituţionalitate, în integralitate, a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind
integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, precum şi cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
1.6. Soluţia instanţei cu privire la cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunţarea
Curţii Constituţionale a României asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de recurenta-
reclamantă
Referitor la cererea de suspendare a judecăţii recursului până la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 413 alin. (1)
pct. 1 C.proc.civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în
parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.
899
Deci, este vorba despre un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea
instanței de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri.
Înalta Curte constată că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de
neconstituționalitate, nu este obligatorie suspendarea judecății.
Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul
admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de
neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea
suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de
neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune
cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.
În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate
suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de
elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.
Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei
până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
În plus, dacă Curtea Constituțională va admite excepţiile de neconstituţionalitate invocate,
Înalta Curte reţine că, în această eventualitate, Codul de procedură civilă a instituit, la art. 509 alin.
(1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situaţiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea
Constituţională a declarat neconstituţională dispoziţia care a făcut obiectul excepţiei invocate.
1.7. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimitere preliminară și
soluţia instanţei cu privire la această cerere
Prin cererea de efectuare a unei trimiteri preliminare în interpretare, recurenta-reclamantă A a
solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare:
1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a
conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate - ANI, în privinţa judecătorilor care
compun completele de judecată ce soluţionează acţiunile referitoare la sancţiunile aplicate în urma
raporturilor încheiate de Agenţie, cum este acţiunea în prezenta cauză, şi în care Agenţia este parte -
posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind
statul de drept şi articolului 19 alineatul (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alineatul (1) şi (2)
CDFUE, privind dreptul la protecţie juridică efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă
privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor acţiuni şi nu înlătură
astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere
încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat
de drept?
Din perspectiva admisibilităţii întrebării preliminare, recurenta-reclamantă a arătat
următoarele aspecte relevante:
Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de
verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă
specifice domeniului reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (denumită în
continuare şi "Decizia MCV"), după data aderării la Uniunea Europeană (denumită în continuare şi
"UE" sau "Uniunea"), act adoptat de către Comisia Europeană la 3 decembrie 2006.
Decizia 2006/928/CE privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare este un act adoptat de o
instituţie a Uniunii şi anume Comisia, în temeiul Actului de aderare, care face parte din dreptul
primar al Uniunii, şi constituie mai exact o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf
TFUE (Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 ş.a., pct. 148). Decizia cuprinde o Anexă, cu patru
obiective de referinţă, dintre care al doilea obiectiv se referă la înfiinţarea unei agenţii pentru
integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării averii, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de
900
interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care pot duce la aplicarea
unor sancţiuni disuasive.
Obiectivul nr. 2 din Anexa Deciziei 2006/928/CE a fost transpus în legislaţia română, iniţial,
prin Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate. Această lege a fost declarată neconstituţională în mare parte prin Decizia Curţii
Constituţionale a României (CCR) nr. 415/2010.
În scopul punerii în acord a legii cu Constituţia, a fost adoptată ulterior Legea nr. 176/2010
privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative. Din expunerea de
motive a Legii nr. 176/2010 rezultă fără putinţă de tăgadă că Legea nr. 176/2010 a fost adoptată
pentru a îndeplini unul din obiectivele stabilite prin Decizia 2006/928/CE ("Decizia MCV"), după
cum se precizează în mod expres şi repetat în această expunere de motive.
În consecinţă, Decizia 2006/928/CE fiind un act de dreptul Uniunii Europene, legislaţia
română privind Agenţia Naţională de Integritate, deoarece pune în aplicare unul din obiectivele de
referinţă din Anexa la Decizie, este un act de punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul
articolului 51 alineat (1) din Cartă.
Mai mult, CJUE a decis că legislaţia română care este acoperită de un asemenea obiectiv de
referinţă intră în domeniul aplicării Deciziei 20066/928 şi deci trebuie să respecte cerinţele ce decurg
din dreptul Uniunii (Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 Ş-a., pct. 183-5).
Întrebările preliminare formulate se referă la interpretarea dreptului Uniunii, mai exact a unor
principii generale de drept şi a unor drepturi garantate de Cartă, în cadrul exercitării dreptului unui
resortisant al Uniunii de a exercita un control jurisdicţional asupra unui act emis în temeiul legislaţiei
de implementare (Raportul de evaluare ANI privind incompatibilitatea, emis în temeiul Legii nr.
176/2010), care conduce în mod implicit la restrângerea drepturilor sale fundamentale.
Cu privire la prima întrebare, referitoare la încălcarea valorii statului de drept şi al
principiului protecţiei jurisdicţionale efective a arătat:
La 13 decembrie 2006 Comisia Europeană a adoptat Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui
mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii
anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei
împotriva corupţiei (denumită în continuare şi "Decizia MCV"), după data aderării la Uniunea
Europeană (denumită în continuare şi "UE" sau "Uniunea").
Obiectivele de referinţă pe care România trebuie să le atingă, incluse în Anexa la Decizia
MCV, prevăd, la punctul 2: "înfiinţarea, conform celor prevăzute, a unei agenţii pentru integritate cu
responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de
interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la
aplicarea unor sancţiuni disuasive".
Punctul 2 din Decizia 2006/928/CE a fost transpus în legislaţia română iniţial prin Legea nr.
144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate. Această
lege a fost declarată neconstituţională în mare parte prin Decizia Curţii Constituţionale a României
(CCR) nr. 415/2010.
În scopul punerii în acord a legii cu Constituţia, a fost adoptată ulterior Legea nr. 176/2010
privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.
Aşadar, Legea nr. 176/2010 este legislaţia internă de implementare pentru Decizia MCV.
Legislaţia română privind ANI trebuie să respecte articolul 2 TUE privind statul de drept, şi
articolul 19 alineatul (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alineatul (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul
901
la protecţie jurisdicţională efectivă, care, toate, presupun principiul imparţialităţii şi independenţei
judecătorului.
Articolul 2 TUE stabileşte, printre valorile pe care este întemeiată Uniunea Europeană, statul
de drept.
Articolul 19 alineatul (1) paragraful 2 TUE stabileşte că statele membre stabilesc căile de atac
necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul
Uniunii. Articolul 47 CDFUE, intitulat "Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil",
stabileşte că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate
are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile
stabilite de prezentul articol, precum şi că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi
într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în
prealabil prin lege.
Decizia 2006/928 privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare este un act adoptat de o
instituţie a Uniunii, şi anume Comisia în temeiul Actului de aderare, care face parte din dreptul
primar al Uniunii, şi constituie mai exact o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf
TFUE (pct. 148 din Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 ş.a.). Decizia cuprinde o Anexă, cu
patru obiective de referinţă, dintre care al doilea obiectiv se referă la înfiinţarea unei agenţii pentru
integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării averii, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de
interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care pot duce la aplicarea
unor sancţiuni disuasive.
În consecinţă, Decizia 2006/928 fiind un act de dreptul Uniunii Europene legislaţia română
privind Agenţia Naţională de Integritate, deoarece pune în aplicare unul din obiectivele de referinţă
din Anexa la Decizie, este un act de punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51
alineat (1) din CDFUE.
Mai mult, CJUE a decis ca legislaţia română care este acoperită de un asemenea obiectiv de
referinţă intră în domeniul aplicării Deciziei 20066/928 şi deci trebuie să respecte cerinţele ce decurg
din dreptul Uniunii (pct. 183-5 din Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 ş.a.).
În concluzie, legislaţia română privind ANI trebuie să fie conformă cu articolul 2 TUE,
privind statul de drept, şi articolul 19 alineatul (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alineatul (1) şi (2)
CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, care, toate, presupun principiul
imparţialităţii şi independenţei judecătorului.
Agenţia Naţională de Integritate - ANI are posibilitatea exercitării unei evaluări a averii, a
incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, chiar şi din oficiu, în privinţa judecătorilor care
compun completele de judecată ce soluţionează acţiunile împotriva Rapoartelor de evaluare emise de
Agenţie şi în care Agenţia este parte.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, persoana care face obiectul evaluării poate
contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de
la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ.
În materia evaluării averilor, incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, Agenţia
Naţională de Integritate, prin intermediul inspectorilor de integritate, exercită activitatea de evaluare,
activitate finalizată cu emiterea unui raport de evaluare. Conform art. 1 alin. (7) din Legea nr.
176/2010, între categoriile de persoane care pot face obiectul procedurilor de evaluare efectuate de
către inspectorii de integritate se regăsesc "judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, asimilaţii
acestora, precum şi asistenţii judiciari".
În aceste condiţii, se pune problema dacă completurile de judecată formate din judecătorii
secţiilor de contencios administrativ de la curţile de apel şi chiar de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care sunt competente din punct de vedere material să soluţioneze contestaţiile formulate
împotriva rapoartelor de evaluare, mai pot reprezenta o instanţă imparţială şi independentă, având în
902
vedere că acestea pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuate chiar de ANI, care
este parte în dosarele în care aceştia sunt chemaţi să le soluţioneze.
Perspectiva iniţierii de către ANI a unei proceduri de evaluare este prin ea însăşi susceptibilă
să exercite o presiune asupra judecătorilor, aşa cum a decis CJUE prin Hotărârea Forumul
Judecătorilor C-83/19 (pct. 199).
O chestiune de drept identică, respectiv dacă reglementarea naţională a cercetării
administrative a judecătorilor aduce atingere garanţiilor de independenţă impuse acestora, a fost
analizată de CJUE prin Hotărârea Forumul Judecătorilor C-83/19. Prin această Hotărâre, CJUE a
statuat, referitor la independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, următoarele: "referitor mai precis la
normele care guvernează regimul disciplinar, cerinţa de independenţă impune, conform unei
jurisprudenţe constante, ca acest regim să prezinte garanţiile necesare pentru a evita orice risc de
utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conţinutului deciziilor judiciare (...)
întrucât perspectiva iniţierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune
asupra celor care au sarcina de a judeca (...)".
Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte posibilitatea iniţierii unei proceduri de evaluare
desfăşurată de ANI asupra judecătorilor.
În mod evident, normele citate anterior, care reglementează procedura de evaluare de către
ANI a judecătorilor, nu prezintă nici o garanţie, necesară pentru a evita orice risc de utilizare a unui
astfel de sistem în privinţa exercitării de presiuni privind activitatea de judecată. De exemplu, nu
conţine o garanţie de genul unei încuviinţări anterioare a măsurii, similar situaţiei reglementate de
art. 42 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al
Magistraturii încuviinţează percheziţia, reţinerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu
privire la judecători şi magistraţi-asistenţi.
Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu
actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge,
apreciind că întrebarea preliminară formulată nu întruneşte cerinţa de a fi utilă şi pertinentă
în soluţionarea litigiului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene),
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire
la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele,
oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în
soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei
instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această
instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă
posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu
aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind
adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă
întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind
judecătorul naţional.
În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29
noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28
noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre
CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale,
care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele
903
administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze,
având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.
Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate
de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei
norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul
acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni
Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură
ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o
manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-
07-1992, C83/1991).
În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele
care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii
interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.
În cauza 283/81, Cilfit şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982,
CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de
instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî
dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.
Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi
atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când
consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile
din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul
la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.
Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze,
în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în
vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.
Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că „o instanţă naţională ale
cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează
o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu
excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia
comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a
dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli
rezonabile”.
Așadar, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se formulează doar în
situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se ivește problema interpretării sau validităţii unei
norme comunitare.
Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru
soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu
necesară.
Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă
largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a
înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau
interpretarea unei norme comunitare.
Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare
sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare
ale speţei deduse judecăţii.
Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare
doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă dar şi de utilitate a întrebării propuse de recurenta-
904
reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză, ca
inadmisibilă.
Înalta Curte constată, raportat la conţinutul întrebării preliminare propuse, că recurenta-
reclamantă pune problema dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios administrativ ale
Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie şi ale curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile
împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere
că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către Agenţia
Naţională de Integritate, care este parte în dosarele judecate.
În opinia recurentei-reclamante, situaţia exercitării activităţii de evaluare a Agenţiei
Naţionale de Integritate şi în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce
soluţionează cauzele persoanelor vizate de rapoartele de evaluare, este contrară art. 2 TUE şi art. 19
alin.(1) TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE;
Cu alte cuvinte, recutenta-reclamantă are o îndoială cu privire la independenţa şi
imparţialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la
astfel de împrejurări.
În această situaţie, Înalta Curte apreciază că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în
legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47
alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de
către recurenta-reclamantă argumente temeinice care să releve nevoia obiectivă de interpretare a
normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanța de recurs şi nici o
dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare
judiciară naţionale.
Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului Agenţiei
Naţionale de Integritate în materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu
trebuie considerată un element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască
îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă
impusă de art. 19 alin. (1) TUE.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile
formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru
considerentele prezentate în continuare.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Reclamanta A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios
administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare nr.
8802/G/II/26.03.2019, prin care pârâta Agenţia Naţională de Integritate a constatat încălcarea
regimului juridic al incompatibilităţilor întrucât, pe perioada exercitării mandatului de consilier
judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Y (2016-2020), SC B. SA, la care aceasta deţine calitatea de
asociat şi funcţia de administrator, a încheiat în calitate de împuternicit pentru SC C. SRL, contractul
de furnizare nr. 15/06.12.2016 şi contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 cu Spitalul X, aflat sub
autoritatea Consiliului Judeţean Y, cu o valoare totală de 105.070 lei.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, aceasta criticând soluţia, prin prisma
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., invocate ca temei de drept al cererilor
de recurs.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C.proc.civ. au fost
invocate formal de către recurenta-reclamantă, în cuprinsul cererii de recurs înregistrată la data de
25.08.2020, nefiind formulate niciun fel de critici care să se circumscrie acestor motive de
nelegalitate.
905
Instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin.
(1) pct.8 C.proc.civ.
Cu titlu preliminar, se observă că prin cererea de recurs înregistrată la data de 25.08.2020,
recurenta-reclamantă a invocat aspectul că activitatea de evaluare și raportul final au fost realizate cu
nerespectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010, în sensul că lucrarea nu a fost repartizată în
mod aleatoriu, prin sistem electronic omologat, aspect care a condus la desfăşurarea întregii
proceduri cu nerespectarea principiilor prevăzute de art. 8 din aceeași lege.
Totodată, a invocat prescripţia dreptului ANI de a mai desfăşura procedura de evaluare și de
întocmire a raportului final, susţinând că cercetarea a fost efectuată cu încălcarea Deciziei CCR nr.
449 din 16 iunie 2015 și a deciziilor ulterioare, precum și a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr.
176/2010.
Înalta Curte ia act de aceste două critici ale recurentei-reclamante, însă, constată că ele au fost
deduse judecății direct instanței de recurs, neconstituind motive al acțiunii sale și, cu atât mai puțin,
obiect de analiză al primei instanțe.
În contextul în care aceste motive de nelegalitate ale actului administrativ contestat sunt
invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, instanța de control judiciar reține că, sub acest
aspect, devin aplicabile dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C.proc.civ., fiind
inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe pentru aceste motive.
Prin urmare, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte va analiza doar criticile recurentei-reclamante care au vizat
interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, precum și faptul că nu
există o sesizare din oficiu pentru starea de incompatibilitate.
Critica esenţială a recurentei-reclamante referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 90 din
Legea nr. 161/2003 are în vedere faptul că societatea SC B. SA, al cărei administrator și asociat este
recurenta-reclamantă, nu a fost parte contractantă, întrucât, în cele două contracte încheiate cu
Spitalul X, calitatea de furnizor a avut-o SC C. SRL.
Instanța de control judiciar reține că aceasta critică nu este fondată, susținerile părții
formulate din această perspectivă neverificându-se în speță, fiind rezultatul propriei interpretări
eronate a cadrului legislativ incident în speță.
Cu titlu de principiu, Înalta Curte amintește că incompatibilităţile au menirea de a asigura
transparenţa funcţiei publice şi constituie un important instrument de prevenire a corupţiei şi o
garanţie a exercitării cu imparţialitate a funcţiei publice, iar dispozițiile art. 90 din Legea nr.
161/2003 reglementează o situație specială de incompatibilitate, interzicând consilierului judeţean,
care deţine una din funcţiile sau calităţile vizate de acesta la una din societăţile comerciale
menţionate, să încheie contractul de achiziţie cu o instituţie aflată sub autoritatea consiliului
judeţean, indiferent de calitatea în care acţionează.
Or, în speţă, această situaţie specială de incompatibilitate este demonstrată, întrucât pe
perioada exercitării mandatului de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Y (2016-2020),
SC B. SA, la care recurenta-reclamantă deţine calitatea de asociat şi funcţia de administrator, a
încheiat în calitate de împuternicit pentru SC C. SRL, contractul de furnizare nr. 15/6.12.2016 şi
contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 cu Spitalul X., aflat sub autoritatea Consiliului Judeţean Y.
Critica subsidiară referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003
are în vedere faptul că societatea SC B. SA, la care recurenta-reclamantă deţine funcţia de
administrator şi calitatea de acţionar nu este beneficiara celor două contracte în discuţie şi nu a
încasat nicio sumă de bani.
Contrar raționamentului recurentei-reclamante, pe care nu îl împărtășește, Înalta Curte reține
că voința legiuitorului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 nu a fost reglementarea
interdicției consilierilor locali și județeni de a încheia în mod direct sau indirect contracte cu
906
autoritățile în cadrul cărora funcționau, în ipoteza realizării unui profit ca urmare a executării
acestora.
Așa cum s-a arătat, scopul legiuitorului în adoptarea dispozițiilor legale incidente în speță
este acela de a asigura transparența în exercitarea demnităților publice și combaterea corupției,
independent de existența vreunui folos material concret, astfel încât criticile părții recurente aduse
sentinței de fond din această perspectivă vor fi înlăturate.
Cea din urmă critică la adresa legalităţii hotărârii primei instanțe constă în faptul că pentru
verificarea stării de incompatibilitate ce a făcut obiectul Raportului de evaluare nr.
8802/G/II/26.03.2019 nu există sesizare din oficiu conform art. 12 din Legea nr. 176/2010, cu atât
mai mult cu cât contractul de furnizare nr. 15/06.12.2016 şi contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017
sunt încheiate ulterior sesizării din oficiu care se referă la conflictele de interese.
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă constată că a fost respectată procedura reglementată
de dispoziţiile art. 12, art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 176/2010. Chiar dacă, iniţial, intimata-pârâtă s-a
sesizat din oficiu doar cu privire la nerespectarea regimului juridic al conflictelor de interese
(lucrarea nr. 43908/A/II/24.10.2016), ulterior a fost extins obiectul de verificare şi cu privire la
evaluarea incompatibilităţilor (nota de modificare obiect nr. 16787/G/II/15.05.2018), fiind avută în
vedere şi perioada 2016-2018.
Totodată, având în vedere că activitatea de evaluare privind respectarea regimului juridic al
incompatibilităţilor s-a efectuat pentru perioada 18.06.2016– 13.06.2018, iar cele două contracte de
furnizare sunt încheiate în interiorul perioadei analizate, fiind datate 06.12.2016, respectiv
29.05.2017, Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului
administrativ contestat, și anume Raportul de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019 întocmit de Agenția
Națională de Integritate.
În aceste condiții, argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a
recursului nu sunt în măsură să determine casarea hotărârii instanței de fond, aceasta fiind dată cu
corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în speță.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., republicat, raportat la
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte a respins recursul formulat
de reclamantă, ca nefondat.
13. Drept administrativ reglementat prin legi speciale. Salarizarea personalului plătit din
fonduri publice. Anulare act administrativ, obligarea emiterii unui nou ordin de salarizare
Legea nr. 153/2017, art. 10 lit. b) nr. crt. 3, Anexa V, Capitolul VIII
Indemnizaţia de încadrare a judecătorului de judecătorie cu grad profesional de tribunal,

numit în funcţie de conducere la judecătorie.
Judecătorul care ocupă funcţie de conducere beneficiază de indemnizaţia maximă
corespunzătoare nivelului instanţei unde exercită funcţia de conducere, în speţă nivelului de
judecători, şi nu corespunzătoare gradului profesional deţinut de judecătorul numit în funcţia de
conducere.
Relevanţa considerentele Deciziei nr. 260/2017 a Curții Constituționale a României,
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Anexa nr.VI la
Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale
art. 10 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a
907
personalului plătit din fonduri publice, dispoziţii identice cu prevederile art. 10 alin. (2) din
Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.
1. Circumstanţele cauzei
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, la data de 21.02.2019, sub nr. x/2/2019, reclamanta A. a solicitat instanței, în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției:
 anularea în parte a Ordinului nr. 3812/C/04.10.2018 emis de Ministrul Justiției;
 obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin in conformitate cu prevederile art. 10 lit. b),
nr. crt. 3 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, Capitolul VIII, privind indemnizația de încadrare pentru
funcția de conducere de președinte de secție penală a Judecătoriei Craiova, care să cuprindă
indemnizația maximă de încadrare aferentă unui judecător cu grad de tribunal, majorată cu 5% și,
implicit, cu sporurile aferente;
 recalcularea indemnizației lunare și a celorlalte drepturi aferente prin includerea in
indemnizația lunară maximă de încadrare a majorării de 5% prevăzută de art. 10 lit. b), nr. crt. 3 din
Legea nr. 153/2017, Anexa V, Cap. VIII din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data numirii in
funcție, respectiv de la 14.09.2018;
 obligarea la plata diferențelor bănești corespunzătoare începând cu data numirii în funcție,
respectiv de la data de 14.09.2018, până la data emiterii noului ordin al Ministrului Justiției, sume
actualizate cu indicele de inflație, la care să se aplice dobânda legală calculată în funcție de scadență.
Reclamanta și-a modificat acțiunea în termen legal, arătând că înțelege să se judece și în
contradictoriu cu pârâții Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova.
Prin sentința nr. 567 din 08 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2019, a fost admisă excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției privind capetele de cerere având ca obiect
calcularea și plata drepturilor salariale solicitate.
Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect calculul și plata drepturilor salariale
solicitate de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Justiției, ca fiind formulate împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Dolj pentru capetele de
cerere privind anularea în parte a Ordinului Ministrului Justiției nr. 38125/C/04.10.2019 și emiterea
unui nou ordin de salarizare.
Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect anularea în parte a Ordinului Ministrului
Justiției nr.38125/C/04.10.2019 și emiterea unui nou ordin de salarizare în contradictoriu cu pârâtul
Tribunalul Dolj, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Craiova și a fost
respinsă acțiunea reclamantei în contradictoriu cu Curtea de Apel Craiova, ca fiind formulată
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă acțiunea modificată, formulată de reclamanta A., s-a dispus anularea în parte a
Ordinului nr. 3812/C/04.10.2018 emis de Ministerul Justiției; a fost obligat pârâtul Ministerul
Justiției la emiterea unui nou ordin pentru reclamantă în conformitate cu prevederile art. 10 lit. b) nr.
crt. 3 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, Capitolul VIII, privind indemnizația de încadrare pentru
funcția de conducere de președinte de secție penală a Judecătoriei Craiova, indemnizație care să
cuprindă indemnizația maximă de încadrare aferentă unui judecător cu grad de tribunal, majorată cu
5% și, implicit, sporurile aferente.
908
A fost obligat pârâtul Tribunalul Dolj la recalcularea indemnizației lunare și a celorlalte
drepturi aferente prin includerea în indemnizația lunară maximă de încadrare a majorării de 5%
prevăzută de art. 10 lit. b) nr. art. 3 din Legea nr. 153/2017, Anexa V, Cap. VIII din Legea-cadru nr.
153/2017 începând cu data numirii în funcție, respectiv de la 14.09.2018.
Totodată, a fost obligat pârâtul Tribunalul Dolj la plata diferențelor bănești corespunzătoare
începând cu data numirii în funcție, respectiv de la data de 14.09.2018, până la data emiterii noului
ordin al Ministrului Justiției, sume actualizate cu indicele de inflație, la care să se aplice dobânda
legală calculată în funcție de scadență.
3. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva sentinței nr. 567 din 08 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2019, a exercitat recurs pârâtul
Ministerul Justiției, precum și apel, calificat recurs de către instanța de control judiciar, promovat de
pârâtul Tribunalul Dolj, ambii pârâți criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
3.1. În dezvoltarea recursului său, pârâtul Ministerul Justiției a susținut, în contextul expunerii
pe scurt a soluției pronunțate de prima instanță, că hotărârea de fond a fost pronunțată cu încălcarea
dispozițiilor legale aplicabile în speță, aspecte de natură a atrage incidența motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței
atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
A enunțat recurentul-pârât dispozițiile art. 38 alin. (1), alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-
cadru nr. 153/2017, precum și prevederile art. 38 alin. (4) din același act normativ și a susținut că, în
condițiile în care Legea-cadru a salarizării se aplică etapizat, iar la data reîncadrării intimatei-
reclamante, și anume 14.09.2018, era în aplicare etapa acordării creșterilor salariale în cuantum de
25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, conform art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr.
153/2017, drepturile salariale ale acesteia au fost corect stabilite prin OMJ nr. 3812/C/2018, în sensul
că prin acest act au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantei la delegarea în funcția de
conducere de președinte al secției penale a Judecătoriei Craiova.
În opinia pârâtului Ministerul Justiției, procentul de majorare prevăzut la art. 10 alin. (1) din
Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 (de 5%), se acordă la indemnizațiile de
încadrare prevăzute în Anexa V la lege, la momentul aplicării integrale a acesteia, neputând fi
acordat intimatei-reclamante întrucât prin majorarea de 25 % față de nivelul din luna decembrie 2017
nu s-a ajuns la nivelul indemnizațiilor stabilite potrivit legii pentru anul 2022. Așadar, majorarea de 5
% prevăzută de Legea nr. 153/2017 pentru șefii de secție, se acordă doar în situația în care, în urma
majorării de 25%, acordată prin același act normativ, s-ar ajunge la nivelul indemnizațiilor stabilite
potrivit legii pentru anul 2022, astfel cum prevede alin. (6) al art. 38.
În altă ordine de idei, recurentul-pârât a susținut că legea prevede în mod expres că aplicarea
majorării pentru funcția de conducere se face la indemnizația maximă prevăzută pentru instanța unde
magistratul exercită funcția de conducere, și nu la indemnizația aferentă gradului profesional
superior deținut, astfel cum rezultă din conținutul art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa V la
Legea-cadru nr. 153/2017.
Argumentând-și opinia exprimată, recurentul a arătat că prin aplicarea majorării pentru
funcția de președinte de secție la indemnizația corespunzătoare gradului profesional de tribunal
deținută de intimata-reclamantă, s-ar ajunge la situația în care aceasta ar beneficia de drepturile
cuvenite unui președinte de secție de tribunal, deși nu exercită această funcție, cu încălcarea
principiului stabilirii salariilor magistraților în raport de funcțiile exercitate și de nivelul instanțelor.
De aceea, prin OMJ nr. 3812/C/2018, intimatei-reclamante i-au fost păstrate drepturile
salariale de care beneficia anterior numirii în funcția de președinte de secție de judecătorie, respectiv
909
cele corespunzătoare funcției de judecător de tribunal, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2)
din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.
În final, a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 260/2017 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Anexa VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 10 alin. (2) din Anexa VI la
Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
identice cu cele ale art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017,
redând considerentele apreciate relevante, și a susținut că indemnizația de încadrare a intimatei a fost
corect stabilită prin OMJ nr. 3812/04.10.2018, neputând beneficia de majorarea cu 5 puncte
procentuale, deoarece nu a fost atins nivelul indemnizației stabilite pentru anul 2022 în urma
majorării cu 25% prevăzute de Legea nr. 153/2017.
3.2. Prin calea de atac intitulată apel și calificată de instanța de control judiciar a fi recurs
întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pârâtul Tribunalul Dolj a susținut, în
contextul unei succinte expuneri a situației factuale și a soluției pronunțate de instanța de fond, că
este netemeinică și nelegală soluția acesteia de obligare la recalcularea și plata către reclamantă a
indemnizației lunare și a celorlalte drepturi aferente, prin includerea în indemnizația lunară maximă
de încadrare a majorării de 5%, începând cu data numirii în funcția de conducere, respectiv
14.09.2018, și până la data emiterii noului ordin al Ministrului Justiției, sume actualizate cu indicele
de inflație, la care se aplică dobânda legală.
Astfel, a arătat că păstrarea bugetului instanțelor se află sub autoritatea financiară a
Ministerului Justiției și, ținând cont de faptul că stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei, în
calitate de judecător, este prerogativa exclusivă a Ministerului Justiției, Tribunalul Dolj nu poate fi
obligat în mod direct la plata drepturilor salariale pretinse de aceasta, în lipsa emiterii ordinului de
salarizare în sensul solicitat.
A enunțat sub acest aspect dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată,
privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora Ministerul
Justiției repartizează creditele bugetare ordonatorilor secondari de credite și urmărește modul de
utilizare a acestora. De asemenea, în calitatea sa de ordonator principal de credite, Ministerul Justiției
asigură fondurile necesare pentru activitatea proprie și a instituțiilor publice din sistemul justiției
pentru care Ministrul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, conform prevederilor
H.G. nr. 652/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Întrucât nu este emis actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale, nu are posibilitatea
legală și nici temeiul legal de a achita drepturile salariale solicitate, având în vedere că nu sunt
alocate de către ordonatorul principal de credite nici sumele prevăzute cu această destinație.
Cu privire la indemnizația maximă de încadrare aferentă unui judecător cu grad de tribunal,
majorată cu 5 %, conform art. 10 alin. (1) lit. b), nr. crt. 3 și alin. (2) din Legea nr. 153/2017, Anexa
V, Capitolul VIII, ale cărui dispoziții le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, a arătat că în temeiul
acestor prevederi legale judecătorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația
maximă corespunzătoare nivelului instanței unde exercită funcția de conducere, în speță
corespunzător judecătoriei și nu corespunzător gradului de tribunal pe care îl deține reclamanta.
Din interpretarea coroborată a normelor evocate rezultă că, în speță, ocupând funcția de
conducere de președinte de secție în cadrul Judecătoriei Craiova, reclamanta ar fi trebuit să
beneficieze de indemnizația maximă corespunzătoare nivelului instanței unde își exercită funcția de
conducere, și anume Judecătoria Craiova, și nu corespunzător gradului de tribunal pe care îl deține.
În fapt, indemnizația de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanta în calitate de președinte de
secție în cadrul Judecătoriei Craiova era în sumă de 19.097 lei, iar drepturile salariale ale acesteia,
corespunzătoare gradului de tribunal pe care îl deține, sunt în cuantum de 19.490 lei. Prin urmare, în
aplicarea normelor legale incidente, Ministerul Justiției i-a acordat în mod corect reclamantei
910
indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcției de execuție pe
care o deține, întrucât sunt mai favorabile.
În ceea ce privește actualizarea cu rata inflației, precum și dobânda legală, a considerat că
instanța de fond nu putea dispune aceasta în situația în care Tribunalul Dolj, ca instituție bugetară, nu
poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Astfel,
fondurile alocate de la bugetul de stat pentru plata drepturilor de personal pentru Tribunalul Dolj au
fost aprobate prin legi anuale, legi care nu cuprind un capitol distinct de cheltuieli pentru plata
sumelor acordate de către instanța de fond, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste
cea datorată, chiar și reprezentând indicele de inflație, nu se justifică.
În susținerea opiniei exprimate a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002
privind finanțele publice, potrivit cărora: “nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici
angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială”, precum și
prevederile art. 19 alin. (3) din același act normativ, care statuează în sensul că “cheltuielile
prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată”, iar potrivit art. 47 din lege,
“creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol”.
Rezultă din textele de lege enunțate că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face
numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel că, întrucât Tribunalul Dolj este o instituție
bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, iar în lipsa acestei
prevederi obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina
instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
În plus, a considerat recurentul-pârât, actualizarea sumelor conform indicelui de inflație apare
ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare pentru a-l determina să-și
execute obligația asumată.
Concluzionând, a arătat că Tribunalul Dolj, în lipsa unei prevederi legale care să
reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de
finanțare în afara celor alocate prin lege.
Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată,
cu consecința casării sentinței de fond și rejudecării cauzei în sensul respingerii acțiunii reclamantei
ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de ambele căi de atac promovate de
pârâți. În referire la calea de atac formulată de pârâtul Tribunalul Dolj și intitulată apel, a invocat
excepția inadmisibilității, solicitând respingerea apelului ca inadmisibil. Totodată, considerând că
această chestiune a inadmisibilității căii de atac este prioritară, primând soluționarea excepției de
inadmisibilitate, nu a mai expus în întâmpinare apărări în legătură cu susținerile invocate de pârâtul
Tribunalul Dolj pe fondul cauzei.
În privința recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției a formulat concluzii de
respingere a acestuia ca nefondat. În esență, a susținut că instanța de fond a constatat în mod corect
că acțiunea sa este întemeiată, reținând că la stabilirea drepturilor salariale, în mod nelegal nu au fost
avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. b) din Capitolul VIII, Secțiunea a 2-a din Legea-cadru
nr. 153/2017.
Recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat, la rândul său, întâmpinare la calea de atac
promovată de Tribunalul Dolj. A solicitat menținerea ca temeinică și legală a soluției pronunțate de
prima instanță referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu
privire la cererea având ca obiect plata diferențelor de natură salarială solicitate de reclamantă prin
cererea de chemare în judecată și, implicit, respingerea criticilor formulate de pârâtul Tribunalul Dolj
sub acest aspect.
911
Recurentul-pârât Tribunalul Dolj a depus note de ședință prin care a solicitat calificarea căii
de atac intitulate apel ca fiind, în realitate, recurs, în conformitate cu art. 152 C.proc.civ., invocând
motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod. Totodată, a formulat răspuns la
întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a solicitat respingerea excepției de inadmisibilitate
invocate, în considerarea precizării referitoare la temeiul juridic al demersului judiciar exercitat,
conform notelor de ședință depuse la dosar. Totodată, a menționat că nu sunt incidente în prezenta
cauză considerentele Deciziei nr. 19/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru
soluționarea recursului în interesul legii, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea
sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a depus concluzii scrise, prin care a reiterat apărările formulate prin
întâmpinare.
La termenul de dezbateri din data de 13 ianuarie 2022, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor
art. 152 coroborat cu 22 alin. (4) C.proc.civ., a calificat calea de atac promovată de pârâtul
Tribunalul Dolj ca fiind recurs și, pe cale de consecință, a respins excepția inadmisibilității invocată
de intimata-reclamantă A. Totodată, a constatat că motivele invocate de către ambii recurenți-pârâți
pot fi încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reținând
recursurile spre analiză din această perspectivă.
5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele
invocate de recurenții-pârâți prin cererile de recurs și de apărările formulate de intimata-reclamantă
prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:
Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea în parte a Ordinului nr. 3812/C/04.10.2018
emis de Ministerul Justiției; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin in conformitate cu
prevederile art. 10 lit. b), nr. crt. 3 din Legea nr.153/2017 - Anexa V, Capitolul VIII, privind
indemnizația de încadrare pentru funcția de conducere de președinte de secție penală a Judecătoriei
Craiova, care să cuprindă indemnizația maximă de încadrare aferentă unui judecător cu grad de
tribunal, majorată cu 5% și, implicit, sporurile aferente; recalcularea indemnizației lunare și a
celorlalte drepturi aferente prin includerea in indemnizația lunară maximă de încadrare a majorării de
5% prevăzută de art. 10 lit. b), nr. crt. 3 din Legea nr. 153/2017, Anexa V, Cap. VIII din Legea-cadru
nr. 153/2017, începând cu data numirii in funcție, respectiv de la 14.09.2018; obligarea la plata
diferențelor bănești corespunzătoare începând cu data numirii în funcție, respectiv de la data de
14.09.2018, până la data emiterii noului ordin al Ministrului Justiției, sume actualizate cu indicele de
inflație, la care să se aplice dobânda legală calculată în funcție de scadență.
Soluționând cauza, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că în mod
nelegal nu au fost avute în vedere, la stabilirea drepturilor salariale, prevederile art. 10 alin. (1) lit. b)
din Cap. VIII, secțiunea a 2-a din Legea nr. 153/2017, în temeiul cărora reclamantei trebuia să i se
plătească indemnizația aferentă funcției de conducere deținută.
Ca urmare, a apreciat că în speță este vorba despre recunoașterea și plata unui spor prevăzut
de o normă specială pentru ocuparea unei funcții de conducere obținut în urma unui concurs validat
de C.S.M. și nu de stabilirea drepturilor salariale prin raportare la art. 38 alin. (3) lit. a) și art. 38 alin.
(6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, în sensul majorării indemnizației
cuvenite și a sporurilor cu 25% față de nivelul existent în luna decembrie 2017. Cu alte cuvinte,
prevederile art. 38 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 153/2017 vizează încadrarea în funcția de
execuție, iar nu indemnizația corespunzătoare funcției de conducere, reglementată la art. 10 alin. (1)
lit. b) din aceeași lege, norme cu caracter special pe temeiul cărora este fundamentată acțiunea
reclamantei.
912
Împotriva hotărârii primei instanțe au exercitat recurs pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul
Dolj, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ.
Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind
dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege
aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții
pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, în
limitele și în considerarea argumentelor ce succed.
În cauză, deși prima instanță a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. b)
nr. crt. 3, Anexa 5, Cap. VIII, secțiunea a 2-a din Legea nr. 153/2017, aceasta a reținut că în mod
nelegal i s-au păstrat reclamantei, prin ordinul contestat, aceleași drepturi salariale, făcându-se
abstracție de funcția de conducere deținută, și, ca atare, că acesteia trebuie să i se plătească
indemnizația maximă de încadrare aferentă acestei funcții de conducere, corespunzătoare gradului de
tribunal pe care îl deține, majorată cu 5%, conform textului legal menționat.
Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate
de către instanța de fond, deoarece relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept
material incidente în materia stabilirii drepturilor salariale cuvenite persoanelor plătite din fonduri
publice care ocupă funcții de conducere, în speță indemnizația corespunzătoare funcției de conducere
de președinte de secție în cadrul Judecătoriei Craiova.
În esență, ambii recurenți-pârâți au criticat hotărârea de fond pentru greșita interpretare și
aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 153/2017, Anexa V, Capitolul VIII, secțiunea a 2-a din
Legea-cadru nr. 153/2017, afirmând că potrivit acestor norme legale incidente, judecătorii care ocupă
funcții de conducere beneficiază de indemnizația maximă corespunzătoare nivelului instanței unde
exercită funcția de conducere, în speță Judecătoriei Craiova, și nu corespunzătoare gradului
profesional pe care îl deține reclamanta.
Au considerat recurenții că prin aplicarea majorării pentru funcția de președinte de secție la
indemnizația corespunzătoare gradului profesional de tribunal deținut de intimata-reclamantă, s-ar
ajunge la situația în care aceasta ar beneficia de drepturile cuvenite unui președinte de secție de
tribunal, deși nu exercită această funcție, fiind astfel încălcat principiul stabilirii salariilor
magistraților în raport de funcțiile exercitate și de nivelul instanțelor.
De asemenea, prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât Ministerul Justiției a
susținut că judecătorul fondului a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 10 alin. 1 lit. b) din cap.
VIII, secțiunea a 2-a, coroborate cu cele prevăzute de art. 38 alin. (1), alin. (3) lit. a) și alin. (6),
respectiv art. 38 alin. (4) din Legea - cadru nr. 153/2017, ținând seama de faptul că legea salarizării
se aplică etapizat, iar la data reîncadrării reclamantei, și anume 14.09.2018, era în desfășurare etapa
acordării creșterilor salariale în cuantum de 25 % față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017,
conform art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, astfel încât drepturile salariale ale reclamantei
au fost corect stabilite prin ordinul contestat.
Instanța de control judiciar reține că sunt întemeiate criticile formulate de recurenții-pârâți
sub aspectul interpretării și aplicării greșite a normelor legale antereferite și le va răspunde prin
argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.
Așa cum rezultă din aspectele expuse în precedent, cauza litigiului pendinte este generată de
accepțiunea diferită pe care o dau părțile noțiunii de aplicare a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice.
Cu prilejul emiterii OMJ nr. 3812/C/04.10.2018 au fost stabilite drepturile salariale ale
intimatei-reclamante la delegarea acesteia în funcția de conducere de președinte al Secției penale din
cadrul Judecătoriei Craiova, pârâtul Ministerul Justiției dispunând punerea în executare a
913
dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr.153/2017, potrivit cărora, începând cu data de 1
ianuarie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție,
indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor,
primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii,
din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază
personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna
decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își
desfășoară activitatea în aceleași condiții.
A considerat pârâtul că procentul de majorare prevăzut la art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII
din Anexa V la Legea nr. 153/2017 (de 5%) se acordă la indemnizațiile de încadrare prevăzute în
Anexa V la lege, la momentul aplicării integrale a legii, neputând fi acordat reclamantei, întrucât prin
majorarea de 25% față de nivelul din luna decembrie 2017 nu s-a ajuns la nivelul indemnizațiilor
stabilite potrivit legii pentru anul 2022. Astfel, majorarea de 5 % prevăzută de Legea nr. 153/2017
pentru șefii de secție se acordă doar în situația în care, în urma majorării de 25%, acordată prin
același act normativ, s-ar ajunge la nivelul indemnizațiilor stabilite potrivit legii pentru anul 2022,
astfel cum prevede art. 38 alin. (6) din lege.
Totodată, a apreciat că legea prevede în mod expres că aplicarea majorării pentru funcția de
conducere se face la indemnizația maximă prevăzută pentru instanța unde magistratul exercită
funcția de conducere, și nu la indemnizația aferentă gradului profesional superior deținut, astfel cum
rezultă din conținutul art. 10 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei VI din Legea-cadru nr. 153/2017.
Ca urmare, prin ordinul contestat, reclamantei i-au fost păstrate drepturile salariale de care
beneficia anterior numirii în funcția de președinte de secție de judecătorie, respectiv cele
corespunzătoare funcției de judecător de tribunal, în aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din
Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, deoarece erau mai favorabile.
A susținut intimata-reclamantă că aplicarea dispozițiilor Legii nr.153/2017 ar fi presupus,
începând cu data de 04.10.2018, potrivit art. 10 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 2 din Legea nr.
153/2017, să beneficieze de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței al
cărui grad îl deține, și anume de tribunal, majorată cu 5%, astfel cum prevede art. 3 din aceeași lege.
Modalitatea de calcul a indemnizației de încadrare aferente funcției de conducere de
Președinte al Secției penale din cadrul Judecătoriei Craiova, sugerată de reclamantă, nu reprezintă
o corectă aplicare a Legii nr.153/2017, ci, dimpotrivă, o încălcare a acesteia, astfel că în mod
nelegal a fost validat acest raționament de către prima instanță.
Într-adevăr, dispozițiile art.10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc faptul că
judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare
maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere,
majorate cu procente de la 2% până la 13%, însă, sintagma ”indemnizația de încadrare maximă”
trebuie înțeleasă prin raportare la Cap. I lit. b) din Anexa V a Legii-cadru de salarizare, unde se arată,
fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizațiile de încadrare prevăzute
de Legea nr.153/2017.
Însă, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr.153/2017 presupune strict creșterile
etapizate prevăzute de art.38 din lege, aplicate ca atare prin ordinul contestat de intimata-reclamantă
și numai în măsura în care aceste creșteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea
sau depășirea nivelului indemnizațiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă
cele stabilite pentru anul 2022.
Ca atare, indemnizația de încadrare maximă, la care se referă art.10 alin. (1) din Anexa V
Capitolul VIII a Legii nr.153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispozițiilor lit. b)
din Capitolul I al aceleiași Anexe, prevederi cu aplicabilitate începând cu anul 2022 sau, excepțional,
914
în condițiile prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, ipoteză în care nu se regăsește însă
intimata-reclamantă.
În egală măsură, Înalta Curte reține că dispozițiile art.10 alin. (2) din Anexa V, Capitolul VIII
din Legea nr.153/2017, relevă nelegalitatea sentinței civile atacate, din perspectiva modului în care
judecătorul fondului a aplicat legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Și aceste dispoziții, care prevăd că judecătorii și procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul
instanțelor și parchetelor își păstrează indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale
corespunzătoare funcției de execuție pe care o dețin, dacă acestea sunt mai favorabile, trebuie
înțelese tot în contextul aplicării legii-cadru, ele având sens numai în cazul în care devin aplicabile
efectiv prevederile Anexei V ale Legii nr.153/2017.
Așa cum s-a arătat în precedent, odată cu aplicarea prevederilor Anexei V a Legii-cadru de
salarizare, indemnizațiile pentru judecătorii și procurorii care exercită funcții de conducere vor fi
stabilite potrivit unui algoritm de calcul propriu legii în discuție, și anume prin raportare la nivelul
maxim al indemnizației de încadrare corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde se
exercită funcția de conducere și la procentele de majorare, de la 2% până la 13%.
Așadar, nu este exclusă posibilitatea ca o funcție de conducere la o anumită instanță, în speță
Secția penală a Judecătoriei Craiova, să fie ocupată de un judecător care deține o funcție de execuție,
dar un grad profesional ce-l îndreptățește la o indemnizație de încadrare superioară celei maxime
pentru funcții de execuție la nivelul instanței respective.
În situația evidențiată, aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a
Legii nr.153/2017 ar avea ca efect o scădere a nivelului drepturilor salariale de care judecătorul cu
funcție de conducere a beneficiat sau ar beneficia pe un post de execuție în cadrul aceluiași articol,
situație ce s-a urmărit a fi eliminată tocmai prin menținerea în plată a drepturilor salariale mai
favorabile.
În acest sens trebuie interpretate dispozițiile art.10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a
Legii nr.153/2017 și nu în acela conform căruia principiul aplicării legii mai favorabile ar permite o
alternativă între aplicarea dispozițiilor art.38 alin. (3) din Legea nr.153/2017 și cele reprezentate de
Anexa nr. V din aceeași lege, cu relevanță în materia funcțiilor de conducere din instanțe.
Prezintă relevanță sub acest aspect considerentele Deciziei nr. 260/2017 a Curții
Constituționale a României, invocată, de altfel, și de către recurentul-pârât Ministerul Justiției,
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Anexa nr.VI la
Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale
art. 10 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice, care sunt identice cu prevederile art. 10 alin. (2) din Capitolul
VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.
Așadar, în cadrul controlului de neconstituționalitate a dispozițiilor legale amintite, Curtea
Constituțională a reținut următoarele: “15. (...) dispozițiile de lege criticate prevăd că judecătorii și
procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul instanțelor și parchetelor își păstrează
indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcției de execuție pe care o
dețin, "dacă acestea sunt mai favorabile". Astfel, dispozițiile de lege criticate instituie o măsură de
protecție în favoarea magistraților numiți în funcții de conducere, așa încât această numire să nu
afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care provine judecătorul sau
procurorul.
16. În speță, autoarea excepției de neconstituționalitate îndeplinește o funcție de conducere la
o instanță inferioară celei al cărei grad îl deține corespunzător funcției de execuție (având grad de
judecător de curte de apel, este președinte de judecătorie), indemnizația sa lunară fiind mai mare
decât cea a unui judecător cu grad de judecătorie care ar fi ocupat funcția de președinte al acestei
instanțe. În aceste condiții, autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate - în măsura în
915
care sunt interpretate în sensul că distinct de drepturile salariale corespunzătoare gradelor
profesionale nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcției de conducere - contravin dispozițiilor
constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii.
17. (....), Curtea constată că, în mod contrar susținerilor autoarei excepției, dispozițiile de lege
contestate nu prevăd că nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcției de conducere, ci doar
introduc o reglementare în favoarea judecătorilor și procurorilor numiți în funcții de conducere, așa
încât această numire să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care
provine judecătorul sau procurorul. Curtea reține că introducerea unei dispoziții legale de protecție,
astfel încât numirea în funcții de conducere să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției
de execuție din care provine judecătorul sau procurorul, a fost determinată de specificul sistemului
de salarizare a judecătorilor și procurorilor dat de acordarea indemnizației de încadrare stabilite în
raport cu gradul și cu funcția deținute și de inexistența unei indemnizații de conducere distincte.
18. Astfel, ținând cont și de existența posibilității unor judecători sau procurori cu grad de
instanțe/parchete superioare de a candida pentru funcții de conducere la instanțe/parchete inferioare,
salarizate inferior față de funcțiile de execuție de la instanțele superioare, legiuitorul a considerat
necesară introducerea unei dispoziții de lege de protecție, așa încât numirea în funcțiile de conducere,
în aceste cazuri, să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care
provine judecătorul sau procurorul. Or, în lipsa măsurii de protecție prevăzute de dispozițiile de lege
criticate, indemnizația lunară obținută de autoarea excepției ar trebui să fie mai mică, și anume
corespunzătoare celei prevăzute de lege pentru funcția de președinte de judecătorie”.
În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate
a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc, în mod
nemijlocit, la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control
judiciar, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurenților-pârâți, sens în care va admite
demersurile judiciare ale acestora și va reforma sentința de fond recurată.
Prin urmare, constatând că a fost demonstrată nelegalitatea sentinței civile criticate din
perspectiva art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ. în ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 153/2017, Anexa V, Capitolul VIII,
aspect de natură a conduce la reformarea hotărârii de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantei
ca neîntemeiate, și, pe cale de consecință, la menținerea ca legal a Ordinului Ministrului Justiției nr.
3812/C/04.10.2018, criticile recurentului-pârât Tribunalul Dolj sub aspectul obligării sale la
recalcularea și la plata indemnizației și a celorlalte drepturi aferente, inclusiv actualizarea cu rata
inflației, precum și dobânda legală, nu vor mai face obiectul analizei instanței de control judiciar,
această analiză fiind de prisos prin raportare la dezlegările date asupra aspectelor analizate cu privire
la cererea de anulare a ordinului contestat.
6. Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs
Pentru argumentele expuse la pct. 5 al acestei decizii, constatând că soluția primei instanțe a
fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, fiind
incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (2)
C.proc.civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
admis recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Dolj, a casat în parte sentința
recurată și, în rejudecare, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Totodată, a menținut
dispozițiile privind modul de soluționare a excepțiilor, ținând cont de faptul că nu au fost formulate
critici din această perspectivă.
916
14. Drept administrativ reglementat prin legi speciale. Cariera magistraților (acte emise de
CSM). Anularea rezoluţiei de clasare emisă de Inspecţia Judiciară
Legea nr. 303/2004, art. 99 lit. s), lit. t), art. 991
Aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004, în raport de modificarea
legislativă operată prin Legea nr. 234/2018.
Admisibilitatea recursului declarat în temeiul art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004,
introdus prin pct. 47 al Legii nr. 234/2018.
Aplicarea în cauză a normelor procedurale prevăzute de legea în vigoare la data
înregistrării pe rolul instanţei de contencios administrativ a contestaţiei formulate împotriva
rezoluţiei de clasare, iar nu a celei în vigoare la data depunerii sesizării la Inspecţia Judiciară.
Inexistenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, motivarea
ordonanţei emisă de prim-procuror, aparent contrară raţionamentului juridic, reprezentând, în
cauză, o eroare de tehnoredactare.
Inexistenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, din
perspectiva neîndeplinirii condiţiei exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 ianuarie 2019, pe rolul Curţii de
Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu
pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei din data de 12.12.2018, emisă de pârâtă
în dosarul nr. x/IJ/1379/DIP/2018 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 188 din 22 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a
contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu
pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 188 din 22 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-
Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, reclamantul susține că instanţa a aplicat greşit dispozițiile art. 99 lit.
t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, care se referă la grava neglijenţă, considerând că pentru
existenţa gravei neglijenţe forma de vinovăţie ar fi intenţia, deşi art. 99 1 alin. (2) din aceeaşi lege
prevede în mod expres că forma de vinovăţie este culpa.
Arată recurentul-reclamant că, în considerente, prima instanță a reținut în mod greșit că latura
subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este intenția
pentru ambele teze, atât reaua-credință, cât și neglijența. Această analiză este corectă, în opinia
recurentului, doar în ceea ce privește reaua-credință. Când analizează „grava neglijență”, instanța de
fond face trimitere la pct. 8 din Decizia nr. 130/2017 a ÎCCJ – Completul de 5 judecători, în care se
reține că încălcarea normelor se poate produce și din culpă, dar, cu toate acestea, examinează în
continuare fapta doar sub forma de vinovăție a intenției, fără a analiza și dacă fapta a fost săvârșită
din culpă.
Susține recurentul-reclamant că dispozițiile art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 stabilesc
clar că există „gravă neglijență” atunci când procurorul nesocotește din culpă normele de drept
917
material ori procesual, iar în cadrul acestei analize, trebuie avut în vedere că un prim procuror se
presupune că este mai bine pregătit decât procurorii din subordine, că are o mai mare capacitate de a
înțelege rezultatul faptelor sale și o mai mare posibilitate de a le prevedea.
Așadar, consideră recurentul-reclamant că se impune rejudecarea cauzei, întrucât prima
instanță a analizat fapta doar prin prisma formei de vinovăție a intenției, fără a analiza „grava
neglijență” prin prisma formei de vinovăție a culpei.
Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Inspecția
Judiciară a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând respingerea căii de atac, ca
inadmisibilă.
5. Soluția instanței de recurs
5.1. Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Inspecţia
Judiciară, Înalta Curte urmează a o respinge, ca neîntemeiată.
Motivând această excepție, intimata-pârâtă consideră că, deşi acţiunea a fost înregistrată la
data de 25.01.2019, după modificarea Legii nr. 317/2004 prin Legea nr. 234/08.10.2018, care a
introdus posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunțate în materie de Curtea de Apel
București, totuşi, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, litigiul este guvernat de legea în
vigoare la data formulării sesizării adresate Inspecţiei Judiciare, respectiv 01.08.2018, dată la care
legea prevedea că hotărârea Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal
este irevocabilă.
Totodată, intimata-pârâtă invocă soluţia de principiu adoptată la data de 13.02.2017 de Secţia
de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că rezoluţia de
clasare poate fi contestată în faţa instanţei de contencios administrativ fără îndeplinirea unei
proceduri prealabile, precum şi soluţia de principiu din data de 09.10.2017, a aceleiași secţii, prin
care s-a stabilit că soluţia pronunţată de prima instanţă este definitivă, iar recursul este inadmisibil.
Înalta Curte constată că, în speţă, nu este întrunită ipoteza prezentată în cele două soluţii de
principiu invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, care au în vedere acţiuni aflate pe rolul
instanţei de contencios administrativ în anul 2017 şi anterior acestui an, pe când, acţiunea de faţă a
fost introdusă la instanţă la data de 25.01.2019.
Prin Legea nr.234/2018 au fost modificate dispoziţiile Legii nr.317/2004 privind Consiliul
Superior al Magistraturii, prin introducerea art. 45 1, care permite contestarea rezoluţiei inspectorului
şef prin care au fost respinse plângerea şi Rezoluţia de clasare, în termen de 15 zile de la comunicare,
la Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal, iar soluţia instanţei de fond
poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
– Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Aceste modificări legislative au intrat în vigoare la 11.10.2018, iar sesizarea reclamantei a
fost adresată Inspecţiei Judiciare la data de 01.08.2018, însă potrivit art. 24 C.proc.civ., dispoziţiile
legii noi de procedură se aplică proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în
vigoare. Procedura derulată în faţa Inspecţiei Judiciare este o procedură administrativă şi nu
reprezintă reperul în privinţa legii de procedură aplicabile, respectiv căii de atac ce poate fi exercitată
împotriva unei hotărâri judecătoreşti, aceasta fiind cea prevăzută de lege la data formulării acţiunii în
instanţă.
În concluzie, prezentul litigiu este supus dispozițiilor Legii nr. 317/2004 în vigoare la data de
25.01.2019, data depunerii acțiunii, din perspectiva căii de atac ce poate fi exercitată împotriva
sentinței de fond, aceasta fiind, conform art. 45 1 din actul normativ, recursul la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal. Ca atare, recursul declarat de
reclamantul A. este admisibil, calea de atac fiind prevăzută de lege, iar excepția invocată de pârâtă
este neîntemeiată.
918
5.2. Analizând recursul declarat de reclamantul A., prin prisma motivului de casare invocat,
Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat.
Criticile recurentului-reclamant vizează latura subiectivă a abaterii disciplinare care face
obiectul sesizării Inspecției Judiciare și care, în opinia recurentului, a fost greșit analizată de instanța
de fond doar din perspectiva intenției, iar nu și a culpei magistratului împotriva căruia s-a făcut
sesizarea.
Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că prima instanță nu a
analizat abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 exclusiv sub aspectul
formei de vinovăție a intenției.
Textul de lege face trimitere la exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, reaua-
credință fiind în mod evident o expresie a intenției, iar grava neglijență este definită de art. 99 1 alin.
(2) din Legea nr. 303/2004 ca reprezentând situația în care judecătorul sau procurorul nesocoteşte din
culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Or, aceste din
urmă prevederi legale sunt reținute de instanța de fond în penultima pagină a sentinței (par. 4),
ulterior fiind explicitate și condițiile în care se poate constata grava neglijență, în paragraful nr. 9 al
aceleiași pagini, în sensul că încălcarea prevederilor legale trebuie să fie gravă (încălcare evidentă a
îndatoririlor profesionale elementare şi producerea unor consecinţe importante), nescuzabilă (lipsa
unei justificări pentru încălcarea acestor norme legale) şi neîndoielnică (normele încălcate să nu
suscite interpretări).
Totodată, din penultimul paragraf al motivării, rezultă concluzia instanței de fond în sensul
că: „...nu se poate considera că prim procurorul a încălcat cu știință dispoziţiile art.339 alin. l şi
art.286 alin.2 C.proc.pen. ori conduita profesională a acestuia este nescuzabilă...”. Din folosirea
sintagmei „cu știință” din prima parte a textului rezultă că instanța de fond a avut în vedere și a
examinat săvârșirea faptei cu rea-credință, iar prin folosirea sintagmei „ori conduita profesională a
acestuia este nescuzabilă”, se confirmă examinarea și sub aspectul gravei neglijențe care, conform
art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, trebuie să fie nescuzabilă.
Este adevărat că motivarea instanței de fond se subsumează, majoritar, analizării indiciilor de
exercitare a funcției cu rea-credință, dar nu se poate susține că fapta ce a făcut obiectul sesizării nu a
fost analizată și sub aspectul culpei.
5.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1)
C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.
15. Drept administrativ. Amendă. Conducător autoritate publică. Amendarea pentru
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Analizarea condiţiilor prevăzute de art. 24 alin. (3)
din Legea 554/2004. Culpa conducătorului autorităţii publice în privinţa neexecutării unei
asemenea hotărâri. Prezumţie relativă
Legea nr. 554/2004, art. 24 alin. (3)
Cu referire la problema culpei în neexecutarea obligației, examinată în cadrul litigiilor

având ca obiect aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004, Plenul Secţiei de contencios administrativ
şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 27 mai 2016, a adoptat soluţia de unificare a
practicii conform căreia: „Este prezumată culpa conducătorului autorității, prezumția neavând un
caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenta unor
motive temeinice pentru care nu s-a executat obligaţia în termenul legal”.
Astfel fiind, mecanismul prezumției legale, nu presupune, date fiind prevederile art.328 alin.
(1) C.proc.civ., verificarea existenței aspectelor vizate de prezumție. Caracterul relativ al unei astfel
919
de prezumții vizează doar posibilitatea răsturnării sale prin invocarea, în esență, a unor cazuri
exoneratoare de culpă.
Din conținutul normativ al alin. (3) al art. 24 din Legea nr.554/2004, nu rezultă intenția
legiuitorului de a delimita între diferitele tipuri sau grade ale culpei, ceea ce înseamnă că scopul
coercitiv al amenzii şi penalităților de întârziere, a căror aplicare urmărește constrângerea
autorității publice la executarea obligației stabilite prin titlu (hotărâre judecătorească), vizează
orice formă a unei conduite culpabile.

Prin acţiunea înregistrată la data de 14 septembrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul Consiliul Concurenţei,
în contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al
Sectorului 6, a solicitat instanţei să dispună aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe
economie pe zi de întârziere în scopul aduceri la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă
nr. 2774/28.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită definitivă prin decizia nr.
2578/14.06.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 245 din 24 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a respins cererea privind pe reclamantul Consiliul Concurenţei, în
contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al
Sectorului 6, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile 245 din 24 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Consiliul Concurenţei,
în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului,
casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii cererii de executare
silită formulată de Consiliul Concurenţei, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
A apreciat recurentul că hotărârea primei instanțe este rezultatul unei greșite aplicări a
normelor de drept material, câtă vreme cererea sa a fost respinsă prin reținerea inexistenţei „culpei
conducătorului autorităţii în executarea obligaţiei”.
Astfel, a arătat recurentul că aplicarea corectă a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ar fi
presupus o corelare între constatarea existenţei faptei şi obligaţia de rezultat care nu a fost
îndeplinită, astfel cum aceasta a fost trasată în mod definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
decizia nr. 2578/14.06.2018, care a menţinut obligaţiile stabilite de sentinţa Curţii de Apel Bucureşti
nr. 2774/28.10.2015.
A învederat recurentul că prin aceste hotărâri s-a stabilit irevocabil în sarcina Primarului
Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti şi Consiliului Local al Sectorului 6 obligaţia de a întocmi
documentaţia de achiziţie publică şi de a demara procedura de achiziţie, potrivit legii, în vederea
atribuirii şi încheierii contractelor de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare, iar
termenul pentru a întocmi documentaţia de achiziţie publică şi a demara procedura de achiziţie în
vederea atribuirii şi încheierii contractelor de delegare a gestiunii s-a împlinit la data de 14 ianuarie
2019.
Mai arată recurentul că, la momentul fixării termenelor maximale, stabilite prin titlurile
executorii sus indicate, printre care și cel de 3 luni de la adoptarea H.C.L. privind delegarea gestiunii,
instanțele au avut în vedere posibilele inconveniente ce ar fi putut apărea în derularea normală a unei
proceduri de achiziție publică, motiv pentru care orice depășire a acestei perioade, considerată de
920
instanța de judecată ca fiind suficientă în vederea îndeplinirii obligației, este una cauzată de culpa
Primăriei şi a Consiliului Local al Sectorului 6, cât timp nu există vreo stare de forță majoră sau de
caz fortuit.
Astfel, subliniază recurentul că de la data de 21 octombrie 2004, reţinută în decizia
Consiliului Concurenței nr. 58/2009 drept moment al debutului faptei anticoncurențiale săvârșite de
Primarul Sectorului 6 și Consiliul Local al Sectorului 6, până la momentul introducerii recursului, nu
a fost încheiat un nou contract de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare, ceea ce
înseamnă că fapta sancționată de Consiliul Concurenței persistă și în prezent, depășind 16 ani.
Consideră recurentul că niciunul dintre impedimentele reținute în sentința recurată pentru
neexecutarea obligației nu se poate constitui într-o cauză aptă să înlăture caracterul contravențional
al faptei, acestea neputând fi încadrate nici ca forță majoră și nici în sfera cazului fortuit, iar în speță
oricum nu s-a făcut dovada niciuneia dintre aceste ipoteze.
În măsura în care instanţa de recurs va considera însă relevantă existenţa unei culpe a
intimaţilor în ceea ce priveşte neexecutarea obligaţiilor stabilite prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie nr. 2578/14.06.2018, recurentul-reclamant a învederat că apărările formulate de pârâţi în
acest sens conţin o serie de erori.
Astfel, contractul nr. 201/10.12.2018, încheiat cu societatea A. S.R.L., având ca obiect
servicii de actualizare studiu de oportunitate şi caiet de sarcini pentru delegarea serviciului de
salubrizare a Sectorului 6, despre care se poate constata că nu are nicio legătură cu H.C.L. nr.
266/2018 invocat de pârâţi. H.C.L. nr. 266/2018 modifică doar Anexa nr. 2 a H.C.L. nr. 236/2017,
respectiv „cantităţile minime de deşeuri generate de agenţi economici”.
Totodată, acordurile/contractele încheiate între Primăria Sectorului 6 şi societatea B. S.R.L. şi
cele încheiate între Primăria Sectorului 6 şi societatea A. S.R.L. nu au un obiect identic.
Nu în ultimul rând, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2578/14.06.2018 a rămas
definitivă la data de 14 iunie 2018, iar dacă, aşa cum susţin pârâţii, societatea B. S.R.L. nu şi-ar fi
îndeplinit obligaţiile contractuale stabilite prin contractul nr. 58/2017, atunci este inexplicabil de ce,
în data de 30 august 2018, Primăria Sector 6 a încheiat cu această societate un nou contract cu nr.
135, aşa cum se menţionează chiar în cuprinsul sentinţei civile nr. 245/24.02.2021.
Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a arătat că prima instanţă a omis sa ia în
considerare faptul că pârâţii nu au oferit nicio justificare referitoare la perioada excesiv de
îndelungată de la momentul demarării acţiunilor şi până la momentul prezent, în care toate aceste
demersuri nu au făcut altceva decât sa conducă la anularea unei proceduri de achiziţie publică de
către Consiliul National de Soluţionare a Contestaţiilor, din cauza faptului că 80% din documentaţia
întocmită de autoritatea contractantă nu respectă prevederile legale.
Prin Decizia CNSC nr. 12118/83,90,95,105/C10/27.03.2020, publicată în SEAP, Consiliul
National de Soluţionare a Contestaţiilor a apreciat că modificările acceptate a fi efectuate de către
Primar şi Consiliului Local sunt absolut insuficiente, documentaţia de atribuire conţinând abateri
grave de la prevederile legislative. O parte din informaţiile lipsă au fost, în aprecierea CNSC, date
fundamentale pentru ca participanţii la procedura să poată prezenta oferte valabile, iar entitatea
contractantă nu a dat niciun răspuns coerent acestor critici.
Totodată, instanţa de fond nu a ţinut cont nici de faptul că decizia CNSC este una de anulare,
astfel că procedura anulată nu mai poate fi finalizată, obligaţia Primarului Sectorului 6 al
Municipiului Bucureşti şi a Consiliului Local al Sectorului 6 fiind aceea de a demara o noua
procedură, iar, din documentele depuse de aceştia la dosarul cauzei, reiese faptul că, după rămânerea
definitivă a deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 843/30.06.2020, nu au mai fost întreprinse alte
demersuri în vederea întocmirii unui nou caiet de sarcini care sa ţină seama de toate neconformităţile
semnalate în contestaţiile depuse de operatorii economici şi apoi să fie parcurse etapele iniţierii unei
proceduri de achiziţie prin redactarea şi publicarea unei noi documentaţii de atribuire în SEAP.
921
În legătură cu cele reţinute de instanţa de fond prin sentinţa atacată referitoare la „îndeplinirea
cu întârziere a obligaţiilor, care nu poate fi imputată conducătorului autorităţii”, recurentul a precizat
că entitatea căreia îi incumbă o obligaţie stabilită de instanţa de judecată, la momentul mandatarii
unui terţ pentru acordarea sprijinului în realizarea respectivei obligaţii nu transmite acestuia şi
răspunderea pentru îndeplinirea respectivei obligaţii. Aşadar, intră în sarcina pârâţilor să pună în
aplicare orice măsură necesară astfel încât obligaţia sa să fie îndeplinită la timp, în acest sens fiind şi
dispoziţiile art. 2 şi ale art. 71 alin. (1) din Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi
concesiunile de servicii.
De asemenea, deşi Primăria Sectorului 6 a solicitat sprijin unui terţ specializat, încheind un
contract în acest sens, exista posibilitatea ca toată documentaţia să fie elaborată intern, de
departamentele specializate din cadrul instituţiei, în condiţiile în care la nivelul Direcţiei generale de
investiţii din cadrul primăriei există Serviciul achiziţii publice, care are astfel de atribuţii specifice.
Referitor la durata exagerată de timp în care s-au derulat primele etape ale procedurii, se
poate face cu uşurinţă o paralelă între procedura desfăşurată de Sectorul 6 al Municipiului Bucureşti
cu procedura desfăşurată de Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti pentru acelaşi tip de serviciu.
Astfel, nu numai că cele două proceduri sunt similare, dar şi autoritatea administrativ teritorială a
Sectorului 4 a fost obligată prin aceeaşi sentinţă la îndeplinirea aceloraşi măsuri în vederea
restabilirii mediului concurenţial.
Totuşi, în timp ce Sectorul 4 a publicat anunţul de participare la licitaţie la data de 22 martie
2017, data la care au fost depuse ofertele a fost 28 august 2017, etapa „evaluare calificare şi tehnic”
s-a finalizat în data de 06 septembrie 2018, etapa de „evaluare financiară” s-a finalizat în data de 24
septembrie 2018, iar licitaţia electronică a avut loc în data de 27 septembrie 2018, Sectorul 6 se află
încă după mai mult doi ani de la expirarea termenului maxim dat de instanţă, în etapa de întocmire a
unei documentaţii care să respecte toate prevederile legale în vederea delegării serviciului de
salubrizare pe raza sectorului 6.
Arată recurentul că, din moment ce o procedură de achiziţie similară s-a putut desfăşura într-
un an şi jumătate în Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, nu există nicio justificare obiectivă pentru
care în Sectorul 6 al aceluiaşi municipiu să se procedeze altfel. Prin urmare, neîndeplinirea
obligaţiilor legale de către o societate privată cu care Primăria Sectorului 6 a încheiat contracte, în
opinia autorităţii de concurenţă, nu pot fi considerate motive justificate de depăşire a termenului
stabilit de instanţa de judecată.
Mai mult, din informaţiile publice ce se regăsesc în SEAP şi pe site-ul autorităţii contractante,
rezultă că după data de 24 aprilie 2020, când a fost anulată procedura de atribuire electronică
demarată de unitatea administrativ teritorială a sectorului 6 şi până în prezent, adică după mai bine de
un an de zile, Primăria Sectorului 6 nu a întreprins nicio măsură pentru a relua procedura de achiziţie
publică şi a elabora o nouă documentaţie de atribuire.
Nu în ultimul rând, susține recurentul că prima instanţă nu a oferit o motivare concludentă, iar
în contextul în care instanța de fond a menționat, la pagina 9 din sentință, că obligația impusă în
sarcina pârâților este una de rezultat (anume încheierea contractului de delegare a gestiunii), în mod
contradictoriu aceasta a concluzionat în sensul inexistenței unei culpe a conducătorului autorităţii în
executarea obligaţiei, fiind astfel demonstrată existența unei contrarietăţi vădite în motivarea
sentinței nr. 1299/09.12.2020, circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimații-pârâți Primarul Sectorului 6 al
Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 2 au reiterat, în esenţă, apărările formulate şi
în faţa instanţei de fond, solicitând respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei
recurate, ca fiind temeinică şi legală.
922
Intimaţii-pârâţi au învederat, în esenţă, că în mod corect instanţa de fond a reţinut inexistenţa
culpei conducătorului autorităţii în executarea obligaţiei, lucru care a făcut inutilă analizarea
celorlalte condiţii prevăzute des art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 şi pe cale de consecinţă a
respins cererea de executare silită a reclamantului.
Totodată, au arătat că prin documentele deja depuse la probatoriul prezentului dosarul cauzei
reiese buna credinţă a acestora, având în vedere faptul că încă din anul 2015 instituţiile intimate au
întreprins demersurile în vederea elaborării documentaţiei necesare pentru Delegarea prin concesiune
a serviciului public de salubrizare pe raza Sectorului 6, iar prin H.C.L. Sector 6 nr. 153/17.12.2015 a
fost aprobat Studiul de Oportunitate pentru Delegare Gestiunii de Salubrizare pe raza Sectorului 6.
5. Soluţia instanței de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentința recurată, în raport de motivele de
casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare,
Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Consiliul Concurenţei este fondat, pentru
Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art.488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ.,
instanța de control judiciar apreciază că acesta nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate
de recurent, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art.425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.,
impunând cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia
şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.
Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un
proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul
părţilor de a fi în mod real “ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina
instanței obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor
şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației
de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007
din Cauza Gheorghe împotriva României).
Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art.6 par.1 din Convenție, Curtea a statuat că,
în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor
răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din
Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).
Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat
soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar
dacă acestea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici „motive contradictorii ori numai
motive străine de natura cauzei” pentru a se putea reţine incidența motivului de casare invocat.
Astfel, aspectele evocate de recurent, privind aserțiunea primei instanțe asupra naturii juridice
de obligație de rezultat a obligației de a întocmi documentația de achiziție publică și de a demara
procedura de achiziție publică, privită în mod comparativ cu justificarea dată de instanța de fond
neexecutării unei atare obligații, reprezintă în realitate critici de nelegalitate aduse raționamentului
juridic utilizat de judecătorul fondului, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare
reglementat de art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fără a putea fi apreciate, însă, drept indicative de
contrarietate, întrucât considerentele în discuție reprezintă doar maniera primei instanțe de
interpretare a efectelor sau parametrilor de executare a unei obligații de rezultat, iar nu o motivare
contradictorie.
În concluzie, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488
alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. este nefondat.
923
Pe de altă parte, însă, instanța de control judiciar va cenzura maniera în care instanța de fond
a interpretat și aplicat prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, apreciind că este fondată invocarea
prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. de către recurentul - reclamant Consiliul Concurenţei.
Astfel, art. 24 alin. (1) din Legea nr.554/2004 prevede că în situaţia în care, în urma admiterii
unei acțiuni, autoritatea publică este obligată să emită un act administrativ, executarea hotărârii se
face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii, sau în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive în lipsa precizării unui termen.
În cadrul procedurii de executare, pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu
poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită,
instanţa având de analizat numai dacă există acte emise de autoritatea pârâtă care să se conformeze
obligațiilor impuse prin titlul executoriu, urmând ca, în caz contrar, în măsura neexecutării culpabile
a hotărârii, să dispună în sensul aspectelor reglementate de prevederile alin. (3) și (4) ale unui astfel
de text normativ.
Referitor la problema culpei în neexecutarea obligației, examinată în cadrul litigiilor având ca
obiect aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004, Plenul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 27 mai 2016, a adoptat soluţia de unificare a practicii
conform căreia: „Este prezumată culpa conducătorului autorității, prezumția neavând un caracter
absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenta unor motive
temeinice pentru care nu s-a executat obligaţia în termenul legal”.
Totodată, nu poate fi ignorat nici faptul că, din conținutul normativ al alin. (3) al art. 24 din
Legea nr.554/2004, nu rezultă intenția legiuitorului de a delimita între diferitele tipuri sau grade ale
culpei, ceea ce înseamnă că scopul coercitiv al amenzii şi penalităților de întârziere, a căror aplicare
urmărește constrângerea autorității publice la executarea obligației stabilite prin titlu (hotărâre
judecătorească), vizează orice formă a unei conduite culpabile, de altfel prezumate.
În aceste repere, o primă observație care se impune vizează maniera eronată în care prima
instanță a identificat mecanismul aplicabil examinării problemei culpei intimaților în neexecutarea
obligației de întocmire a documentației de achiziție publică și de demarare a procedurii de achiziție
publică în vederea atribuirii și încheierii contractelor de delegare a gestiunii în privința serviciului
public de salubrizare.
Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte observă că silogismul logico-juridic, utilizat de
instanța de fond în dezlegarea chestiunii incidenței prevederilor alin. (3) al art.24 din Legea
nr.554/2004, pleacă de la aprecierea necesității verificării existenței culpei autorității pentru
neexecutarea obligației, ignorând, astfel, caracterul de prezumție legală relativă al acesteia.
Or, mecanismul prezumției legale, nu presupune, date fiind prevederile art.328 alin. (1)
C.proc.civ., verificarea existenței aspectelor vizate de prezumție, sus indicatul text normativ statuând
expres că: prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce
privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Caracterul relativ al unei astfel de prezumții
vizează doar posibilitatea răsturnării sale prin invocarea, în esență, a unor cazuri exoneratoare de
culpă, însă, într-un atare plan al analizei, verificarea implică, în fapt, capacitatea ipostazelor invocate
de autoritate de a înlătura prezumția culpei.
În consecinţă, interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art.24 alin. (3) din Legea
nr.554/2004 este una neconformă literei și spiritului unui astfel de text normativ, ceea ce prima
instanță trebuia să verifice fiind doar dacă acele incidente și impedimente evocate de autoritățile
intimate au sau nu vocația de a fi exoneratoare de culpă.
Observă Înalta Curte că prin sentința civilă nr. 2774 din 28 octombrie 2015, pronunțată de
Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2/2010* a fost, în ipoteza opțiunii pentru delegarea de
gestiune, stabilit un termen de 3 luni de la adoptarea H.C.L. pentru delegarea gestiunii, pentru
întocmirea documentației de achiziție publică și demararea unei atare proceduri, potrivit legii, în
924
vederea atribuirii și încheierii contractelor de delegare a gestiunii. Or, Hotărârea Consiliului Local al
Sectorului 6 nr. 115 privind aprobarea modalităţii de organizare, funcţionare şi realizare a serviciului
de salubrizare la nivelul Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti sub forma delegării de gestiune şi
aprobarea studiului de oportunitate pentru delegarea gestiunii Serviciului de salubrizare pe raza
Sectorului 6 a fost adoptată la data de 18 aprilie 2019, motiv pentru care obligația sus indicată trebuia
executată, potrivit dispozițiilor cuprinse în sentința civilă nr. 2774 din 28 octombrie 2015, până la
data de 18 iulie 2019.
În contextul în care un atare termen maximal expres determinat de instanță, ce viza obligații
expres și punctul identificate, a fost stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă, complexitatea
demersurilor de executare a unor astfel de obligații nu poate fi nici invocată și nici reținută drept
cauză exoneratoare de culpă, întrucât o atare abordare ar fi contrară limitelor procedurii reglementate
de alin. (3) al art.24 din Legea nr. 554/2004. Or, după cum s-a arătat deja, în cadrul procedurii
reglementate de sus indicatul text normativ, judecătorul nu este chemat să analizeze oportunitatea
stabilirii unui astfel de termen, raportat la complexitatea executării obligațiilor, ci doar dacă
obligațiile impuse prin titlul executoriu au fost executate conform celor statuate printr-un atare titlu,
în caz contrar, fiind prezumată culpa debitorului, prezumție ce poate fi, însă, răsturnată, în măsura în
care acesta dovedește existența unor aspecte obiective de natură a-l exonera de culpa neexecutării
obligației.
De asemenea, Înalta Curte observă că aspectul neexecutării de către intimați, în termenul de 3
luni statuat prin sentința civilă nr. 2774 din 28 octombrie 2015, a obligației de întocmire a
documentației de achiziție publică și de demarare a procedurii de achiziție publică, nu a fost
contestat nici măcar de intimaţii-pârâţi, aceştia doar susţinând, inclusiv prin întâmpinarea formulată
în faţa instanţei de recurs, că au dat dovadă de bună-credinţă în condiţiile în care au întreprins
demersuri în vederea îndeplinirii acestor obligaţii.
Astfel, între momentul începerii curgerii termenului de executare a obligației realizării
procedurii de achiziție publică în vederea atribuirii și încheierii contractului de delegare a gestiunii
(care este data de 18 aprilie 2019, drept dată a adoptării H.C.L. Sector 6 nr. 115) și cel puțin data
pronunțării hotărârii recurate, perioada scursă a fost de aproximativ 22 de luni, iar, potrivit poziţiei
procesuale a părţilor, nici până la data prezentei hotărâri, obligațiile în discuție nu au fost executate.
În atare condiții, singura chestiune a cărei analiză se impune este cea a verificării capacității
impedimentelor și incidentelor invocate de intimați de a înlătura prezumția legală de culpă a acestora
pentru neexecutarea antereferitelor obligații. Or, instanța de control judiciar, analizând aceste
aspecte, apreciază că niciunul dintre acestea nu este în măsură să înlăture prezumția de culpă a
intimaților pentru neexecutarea obligaţiilor (nici privite în mod individual şi nici analizate în mod
reunit).
Astfel, Înalta Curte reține că incidentele ce vizează maniera de întocmire, respectiv de
remediere a documentației și procedurii de atribuire a contractului de achiziție publică, de îndeplinire
cu întârziere a obligaţiilor de către terţii cu care intimaţii au contractat, precum cele cuprinse în
Decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 12118/83,90,95,105/C10/27.03.2020,
au drept origine maniera în care autoritățile intimate au depus diligențele în întocmirea documentației
de atribuire, motiv pentru care efectele dilatorii generate de o atare conduită, a chiar debitorului
obligației, nu pot fi apreciate drept apte a înlătura prezumția de culpă a autorului pentru neexecutarea
în termenul legal a obligațiilor statuate prin titlu executoriu.
Deşi Primăria Sectorului 6 a învederat că a solicitat sprijin unui terţ specializat, încheind un
contract în acest sens, se observă că exista posibilitatea ca toată documentaţia să fie elaborată intern,
de departamentele specializate din cadrul instituţiei, în condiţiile în care la nivelul Direcţiei generale
de investiţii din cadrul primăriei există Serviciul achiziţii publice, care are astfel de atribuţii
specifice.
925
Totodată, chiar dacă, aşa cum susţin intimaţii-pârâţi, societatea B. S.R.L. nu şi-ar fi îndeplinit
obligaţiile contractuale stabilite prin contractul nr. 58/2017, atunci este inexplicabil de ce, în data de
30 august 2018, Primăria Sector 6 a încheiat cu această societate un nou contract cu nr. 135, aşa cum
se menţionează chiar în cuprinsul sentinţei recurate.
De altfel, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 100/2016 privind concesiunile
de lucrări şi concesiunile de servicii care consacră principiul asumării răspunderii în ceea ce priveşte
atribuirea contractelor de concesiune de lucrări şi de servicii, precum şi de cele ale art. 71 alin. (1)
din aceeaşi lege, potrivită cărora „(1) Autoritatea/entitatea contractantă are obligaţia de a elabora
documentaţia de atribuire care conţine toate informaţiile necesare pentru a asigura
ofertanţilor/candidaţilor o informare completă, corectă şi precisă cu privire la cerinţele concesiunii de
lucrări sau ale concesiunii de servicii, obiectul contractului, repartizarea riscurilor şi modul de
desfăşurare a procedurii de atribuire”, intimaţii-pârâţi nu se pot deroba de sarcina de a pune în
aplicare orice măsura necesară astfel încât obligaţia lor să fie îndeplinită la timp.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, deşi Decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor nr. 12118/83,90,95,105/C10/27.03.2020 a anulat procedura de achiziţie publică din
cauza faptului că 80% din documentaţia întocmită de autoritatea contractantă nu respectă prevederile
legale, aspect confirmat definitiv prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 843/30.06.2020,
consecinţa fiind obligaţia Primarului Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti şi a Consiliului Local al
Sectorului 6 de a demara o noua procedură, din documentele depuse de aceştia la dosarul cauzei,
reiese faptul că, după rămânerea definitivă a deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 843/30.06.2020, nu
au mai fost întreprinse alte demersuri în vederea întocmirii unui nou caiet de sarcini care sa ţină
seama de toate neconformităţile semnalate în contestaţiile depuse de operatorii economici şi apoi să
fie parcurse etapele iniţierii unei proceduri de achiziţie prin redactarea şi publicarea unei noi
documentaţii de atribuire în SEAP.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția de culpă a
intimaților pentru neexecutarea obligației de a întocmi documentația de achiziție publică şi de a
demara procedura de achiziție publică, potrivit legii, în vederea atribuirii şi încheierii contractelor de
delegare a gestiunii, în termen de maximum 3 luni de la adoptarea H.C.L. privind delegarea gestiunii,
motiv pentru care, contrar opiniei judecătorului fondului, apreciază că sunt întrunite condițiile
impuse de art. 24 alin. (3) din Legea nr.554/2004 pentru ca cererea reclamantului creditor Consiliul
Concurenței să fie admisă, iar pârâtului Primarul Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti să îi fie
aplicată o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere până la aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin sentința civilă nr. 2774/28.10.2015, pronunţată de Curtea de
Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) C.proc.civ., Înalta
Curte a admis recursul declarat de reclamantul Consiliul Concurenţei, a casat sentința recurată şi, în
rejudecare, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Concurenţei,
în contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al
Sectorului 6 şi a aplicat pârâtului Primarul Sectorului 6 al Municipiului Bucureşti o amendă de 20%
din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data pronunţării prezentei
hotărâri şi până la aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr.
2774/28.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ
şi fiscal.
926
16. Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Consiliul
Concurenţei. Notar public. Participarea la ședința Camerei Notarilor Publici județene la care
au fost stabilite onorarii minimale. Faptă anticoncurențială prin obiect. Consecințe. Sarcina
probei
Raportat la jurisprudența în materie de concurență ca Curţii de Justiție a Uniunii Europene,

nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul
anticoncurenţial al acestuia este dovedit.
Stabilirea unor onorarii minimale fac dovada practicii concertate anticoncurenţiale.
În cazul încălcărilor prin obiect este lipsit de relevanță împrejurarea că fapta nu a fost
săvârșită cu intenția denaturării concurenței, atâta vreme cât persoana nu a dovedit distanţarea
publică față de practica anticoncurențială.
I.1. Obiectul cererii
VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.05.2018, sub nr. x/2/2018, A. în nume personal
şi în calitate de titular al Biroului Individual Notarial A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul
Concurenței, a solicitat: anularea parţială a Deciziei nr. 76/20.12. 2017 în ceea ce priveşte art.1,3,4 şi
art.5, poziţia 59 din Decizie, cu privire la notarul public A.; anularea parţială a Raportului privind
investigaţia, încheiat la 13.11.2017 privind constatarea şi propunerile referitoare la notarul public A.;
anularea sancţiunilor aplicate notarului public A., respectiv amenda aplicată şi măsurile corective; în
subsidiar, reducerea amenzii aplicate la nivelul de 0,5%; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5347 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel București – Secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în nume
personal şi în calitate de titular al Biroului Individual Notarial, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul
Concurenţei, ca neîntemeiată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 5347 din 13 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel
București – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A.,
întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 6 C.proc.civ.
În motivare, recurentul a invocat următoarele:
1.Instanţa nu s-a pronunțat asupra excepţiei de necompetență funcţională a autorităţii
Consiliului Concurenţei peste autoritatea notarului public.
Susține recurentul că autorităţile statului sunt egale, se informează asupra neregularităţilor sș
nu se sancţionează direct si reciproc prin puterile conferite, ci numai prin intermediul instanţei de
judecată.
2.Recurentul invocă existența unei contradicții între constatările instanţei de fond referitoare
la situaţia de fapt reţinută în decizia contestată şi probatoriul administrat ar fi (criticile 1-15 şi 23 din
cererea de recurs), respectiv:
927
- Susținerea că la data de 08.072010, a avut loc una dintre întâlnirile („şedinţa") notarilor
publici membri ai CNPSV, în urma căreia s-au stabilit onorariile minimale ce urmau a fi practicate la
nivelele judeţelor Suceava şi Botoşani este contradictorie unui certificat al Camerei Notarilor
Suceava din care rezultă că notarii nu „s-au întâlnit în şedinţă", ci au participat convocaţi la
Adunarea Generală a Camerei Notarilor Publici Suceava, iar în urma acestei adunări publice nu s-au
stabilit onorarii ce urmau a fi practicate. Arată recurentul că singura cale de a demonstra
neveridicitatea celor constatate prin actul de autoritate al Adunării Notarilor Suceava era fie
înscrierea în fals fie contestarea actului în temeiul Legii 35/1991, iar nu considerarea părerilor unor
notari sau chiar ale altor autorităţi. Mai mult, chiar dacă la adunarea respectivă s-ar fi stabilit onorarii
minimale, nicăieri în această constatare nu rezultă că acest fapt al stabilirii de onorarii minimale ar fi
fost în contra onorariilor minimale prevăzute de Lege, această „stabilire" fiind des întâlnită în
adunările publice, chiar dacă sunt superflue din moment ce există şi reglementarea legală în acest
sens.
Recurentul arată că o serie de susțineri din cuprinsul sentinței sunt contradictorii şi străine de
natura cauzei, după cum urmează:
- Susținerea că la data de 09.07.2010 notarul public B. ar fi primit de la Camera Suceava
tabelele cu onorariile minimale pe anul 2010, valabile pentru Rădăuţi, Câmpulung, Vatra Dornei care
ar fi fost stabilite la şedinţa din 08.07.2010
Un e-mail, chiar provenind de la organul administrativ al Camerei Suceava, Colegiul
Director, nu poate fi mai credibil decât actul constatator al organului suprem al Camerei, Adunarea
Generală a Notarilor Publici, eventuala contradicţie dintre acestea fiind de competenţa altor organe.
Chiar real dacă ar fi, acest e-mail reprezintă o motivare străină de natura cauzei recurentului şi
aceasta, deoarece, e-mail-ul atestă o altă şedinţă din 08.07.2010 faţă de şedinţa statutară a Adunării
Generale şi bineînţeles, eventual, a notarilor din 3 oraşe strict specificate, cu excluderea oraşului
Botoşani în care activează recurentul.
- Susținerea potrivit căreia încă din luna iulie 2010 notarii publici activi în circumscripţiile
judecătoreşti Suceava, Fălticeni, Gura Humorului Câmpulung Moldovenesc, Vatra-Doniei, Rădăuţi,
Botoşani, Dorohoi Darabani şi Sâveni au pus în aplicare grile notariale minime diferite faţă de
Normele 2005 şi cu valori ale onorariilor minime mult superioare celor din Normele 2005
Chiar dacă ar fi reale ședinţa cu stabilirea onorariilor minime şi transmiterea tabelelor către 3
oraşe, acestea nu conduc sine qua non la concluzia că toţi notarii publici activi au pus în aplicare
grile notariale minime existând cel puţin un in dubio pro reo în sensul că: nu toţi notarii membri ai
Camerei să fi participat la şedinţa din 08.07.2010; nu toţi notarii participanţi la şedinţa din
08.07.2010 să fi pus în aplicare respectivele grile din moment ce nu toţi aceştia au fost verificaţi de
către Consiliul Concurenței; nu toţi notarii participanţi să îi primit grile precum notarul de la Rădăuţi
– B.; nu toţi notarii au practicat onorariile minime prevăzute în grilele celor 3 oraşe, ponderea
acestora fiind foarte mică şi chiar întâmplătoare. Susținerea că toţi notarii ar fi aplicat grile minime,
nu are un corespondent real, fiind o motivare contradictorie stării de fapt reale.
- Susținerea că în data de 13.08.2010 ar fi existat în paralel cu discuţiile membrilor CNPSV
un răspuns al Camerei Suceava către UNNPR contrar grilelor din 08.07.2010, ceea ce ar demonstra
circulaţia în paralel a unor documente cu scopuri diferite
Susținerea este fără suport faptic și fictivă. În data de 13.08.2010 nu au existat niciun fel de
discuţii între membrii CNPSV şi acestea, care să fi fost „în paralel” cu răspunsul Camerei către
Uniune, nu a existat niciun fel de circulaţie de documente contrare sau „în paralel". Mai mult, aceste
discuții și documente nu au nicio legătură cu discuţiile si corespondenţa sa din data de 13.08.2010,
neavând nicio corespondenţă nici cu alţi notari şi nici cu organele profesiei.
- Susținerea că, la data de 25.02.2011, conducerea Camerei ar fi transmis notarilor
actualizarea secţiunii website-ului referitoare la onorariile minimale pe anul 2011
928
Fără o vizualizare a secţiunii respective de web-site şi care să fie contrară normelor în drept,
această constatare este un fapt juridic, care nu este ilegal. Dacă legea nu interzice afişarea onorariilor
minimale acest fapt nu determină alinierea la onorarii ilegale, motivarea fiind contradictorie.
- Susținerea că în data de 28.11.2011, notarii publici din Municipiului Botoşani ar fi primit pe
e-mail de la Camera Suceava fişierul cu Onorariile minimale
Fără o vizualizare a fişierului respectiv, fișier contrar normelor în drept, această constatare
este un fapt juridic, care nu este ilegal. Mai mult, nu există nicio dovadă a transmiterii respectivului
e-mail către recurent, de notorietate fiind nealinierea sala e-mail-ul: ©cnpsv.ro, astfel că, şi din acest
punct de vedere motivarea este contradictorii și falsă, dat fiind că nu toţi notarii din Municipiul
Botoşani au primit respectivul fişier.
- Susținerea că în paralel cu circularea tabelelor în rândul notarilor publici la Camera Suceava
ar fi fost realizată o aplicaţie informatică cu scopul punerii în aplicare a onorariilor minimale agreate,
aplicaţie ce ulterior a fost aliniată normelor, dar notarii continuând aplicarea onorariilor minimale
iniţiale
Susținerea este nereală. Tabelele nu au circulat în rândul notarilor publici ci numai şi numai
de la organul administrativ(Camera Suceava) la membrii Camerei. Aceste tabele nu au circulat
clandestin, ci de la un organ superior, prezumat legal din punctul de vedere al activităţii sale, la
subordonaţii ierarhic, obligaţi a lua la cunoştinţă de actele emise de către respectiva autoritate. Nu
există dovada ilegalităţii respectivei aplicaţii informatice şi nici a perioadei de timp în care aceasta ar
fi funcţionat legal ori în care să fi fost accesată ori folosită de către notarii publici. Nu a fost
prezentată data „normalizării" aplicaţiei şi nici a notarilor care ar fi continuat „ilegalitatea"
onorariilor după această dată. Susține recurentul că nu a folosit nicio aplicaţie informatică care să
conducă la alinierea onorariilor sale.
- Susținerea că recurentul ar fi declarat primirea de 3 ori a tabelelor, iar acestea ar fi fost
înmânate separat notarilor din Botoşani faţă de notarii din Suceava, toţi aceştia fiind convocaţi
special
Declaraţiile sale au fost trunchiate şi smulse din context. Nu a avut cunoştinţă de ilegalitatea
tabelelor, eventualele neînţelegeri ale acestora semnalându-le numai după primirea şi parcurgerea
acestora. Referirea sa la eventuala convocare „specială" a notarilor nu a fost făcută în sensul unei
conivențe sau a unei concertări a acţiunilor membrilor Camerei Suceava, ci în sensul distincţiei
specialităţii convocărilor. Alinierea sa cu intenţie directă la acestea trebuia dovedită mai presus de
orice îndoială. În cazul său îndoiala este evidentă, de denunţare a intenţiilor conducerii Camerei
Suceava, iar onorariile sale, doar cu titlu de excepţie ar corespunde aşa-zisei alinieri, în majoritatea
cazurilor fiind variabile şi adaptate dificultăţii lucrărilor prestate.
- Susținerea că din cuprinsul corespondenţei cu UNNPR ar rezulta că recurentul ar fi
„respectat onorariile impuse
Declaraţia suspectului/învinuitului/contravenientului este concludentă numai în măsura
coroborării cu alte probe ale actelor culpabile. Or, în cauză, nu s-a prezentat coroborarea acestei
declaraţii cu niciun alt act culpabil. Declaraţia sa de „respectare a onorariilor impuse" nu a avut
conotaţia agreării, alinierii ori a conivenţei la respectivele dispoziţii, ci ea a fost scoasă din contextul
real: de respectare a ordinelor primite până la cunoştinţa ilegalităţii ordinului respectiv, după care a
refuzat executarea ordinului vădit ilegal. Chiar dacă ar fi „respectat' respectivele onorarii ilegale,
Consiliul Concurenţei trebuia să facă dovada certă a perioadei şi a actelor efective supuse actului de
respectare ceea ce nu este cazul.
- Susținerea că din aceeaşi corespondență ar fi recunoscut respectarea iniţială a onorariilor
impuse fără a realiza că nivelul minim era cu peste 25%
Nu poate fi acuzat cineva de intenţia directă asupra unei fapte ilicite din moment ce se
acceptă că acesta nu a prevăzut fapta ilicită. Această motivare este în contradicţie şi cu motivarea în
929
sensul că respectarea onorariilor nu a fost una totală ci numai iniţială. Iniţial, pentru o perioadă de
timp foarte mică, a respectat toate actele emanate de la autoritatea Camerei Suceava, dar numai până
la momentul realizării ilicitului acestora. Natura cauzei este una de strictă intenţie directă a alinierii
onorariilor practicate, pe când motivarea în sine, este de recunoaştere din partea instanţei a
neprevederii / neprefigurării acestei alinieri.
- Susținerea că recurentul ar fi subliniat că, în data de 28.082015, aplicaţia informatică a
onorarilor minimale ar fi fost dezactivată este una străină de natura cauzei
- Susținerea că recurentul ar fi primit mesajele din februarie şi octombrie 2011 de aducere la
cunoştinţa a onorariilor minimale
Cunoştinţa unor tabele nu echivalează cu alinierea la acestea. Există dubiul de a nu fi deschis
e-mail-ul ori fişierele în cauză şi implicit necunoştinţa tabelelor decât la momentul sesizării lor
efective
- Susținerea că recurentul ar fi alternat practicarea onorariilor minimale cu cele legale, încă
din iulie 2010t timp de 3-4 luni după care ar fi revenit la practicarea celor legale
Fără prezentarea efectivă a alternării şi a perioadei efective de practicare a alternării această
afirmație este o catalogare generică şi nicidecum o coroborare sau o deducţie logică a faptului
contravenţional al alinierii onorariilor. Alternarea în sine este chiar opusul alinierii.
- Susținerea că recurentul, după ianuarie 2014, ar fi practicat onorarii legale
Ianuarie 2014 nu poate fi o dată de referinţă fără prezentarea ultimului onorariu minimal
ilegal practicat de către recurent. Interpretarea per a contrario, cum că înainte de ianuarie 2014 ar fi
practicat onorarii ilegale nu este susţinută de nicio probă a acestei încălcări efective ale onorariilor
legale
- Susținerea că recurentul s-ar fi distanţat public de practicarea onorariilor agreate după
ianuarie 2014
Ianuarie 2014 nu poate fi o dată de referință fără prezentarea actului de distanţare publică
care, în realitate, coincide cu prima sesizare a UNNPR.
- Susținerea instanței în sensul că ar fi recunoscut că prețurile sale ar fi fost influențate de
prețurile altor birouri notariale, concluzionându-se astfel participarea sa la reuniuni și la încheierea
de acorduri
În opinia recurentului, motivarea instanței cu privire la această recunoaştere este de rea-
credinţă, tendenţioasă si străină de natura cauzei. Recunoaşterea influenţării preţurilor recurentului
de către cele ale altor notari nu a survenit decât strict în contextul de prospectare a pieţei și
nicidecum în contextul vreunei înţelegeri cu respectivii colegi, iar legătura logică şi de cauzalitate nu
este dovedită, neexistând niciun element ori măcar început de dovadă a încheierii de acorduri, nici
pe orizontală, nici pe verticală, din partea recurentului.
2. Recurentul susține că instanţa de fond ar fi apreciat, în mod eronat, ca fiind întemeiate
concluziile autorităţii de concurenţă în sensul participării recurentului la o practică de fixare a
preţurilor şi existenţa unui fapte anticoncurenţiale între întreprinderi aflate la acelaşi nivel al pieţei
(criticile 16-17 din cererea de recurs), concluzie ce are la bază motivele contradictorii sau străine
arătate mai sus.
Susține recurentul că nu a participat la nicio practică concertată, la nicio
înţelegere/agreare/conivenţă cu niciun coleg ci, a fost victima ordinelor autorităţii, ordine pe care le-a
şi denunţat astfel cum a recunoscut şi autoritatea de concurenţă.
Concertarea la o practică de fixare a preţurilor presupune o consultare comună, un acord cu
alţii, o hotărâre comună pe când în cazul recurentului nu a fost decât actul de primire a unor tabele
(nu de la colegi, ci de la Conducerea Camerei Suceava), pentru care nu a fost consultat anterior şi nu
și-a exprimat niciun acord, nu a efectuat nicio aliniere la acestea, ci doar o sporadică excepţie de
930
folosire a acestora în baza prezumţiei de legalitate a actului de autoritate, dar pe care l-a denunţat cu
prima ocazie.
Concluzia instanței de fond în sensul că ar fi existat un comportament anticoncurenţial deci
între întreprinderi, aflate la acelaşi nivel al pieţei este contradictorie si străină de natura cauzei.
Nici Consiliul Concurenţei şi nici prima instanţă nu au identificat niciun act al recurentului
prin care să fi avut o înţelegere, un acord sau o agreare cu vreun alt notar public (întreprindere aflată
la acelaşi nivel al pieţei). Faptul primirii unor tabele, nu de la alt notar, ci de la conducerea Camerei
Suceava reprezintă un act administrativ de un cu totul alt regim juridic decât al unei înţelegeri
egalitare.
Transmiterea tabelelor este un act administrativ perfect legal, act juridic ce nu a fost şi nici nu
poate fi desfiinţat decât prin procedura de drept administrativ. Numai dacă ar fi avut desfiinţarea
actului administrativ al transmiterii tabelelor, numai atunci ar fi putut exista din punct de vedere
contravenţional o altă ilegalitate aflată în legătură directă cu acest act prezumat legal de transmitere a
tabelelor.
3. Susține recurentul că instanța a depășit atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanța nefiind
învestită şi neavând atribuţia de a decela comportamentul reclamantului-contestator din timpul
săvârşirii contravenţiei. Comportamentul contravenientului a fost deja decelat de către Consiliul
Concurenţei, iar instanţa de control administrativ nu are decât rolul de a verifica legalitatea acestei
decelări din partea organului instrumentator şi nicidecum de a decela ea însăşi contravenientul din
punctul de vedere al constatărilor contravenţionale. Procedând astfel, instanța a încălcat principiul
înrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac.
Cu privire la cele reținute în sarcina sa recurentul arată că nu există vreo legătură între
comportamentul contravenţional al recurentului și întocmirea tabelelor de către Camera Suceava și
actul de primire a unei corespondenţe (a tabelelor din partea Camerei Suceava). Mai mult, declaraţia
suspectului (contravenient sau penal) nu are nicio putere probatorie în lipsa coroborării efective a
acesteia cu alte probe, efective şi concrete.
Cele 3 elemente comportamentale ale recurentului (întocmirea tabelelor de către Cameră,
primirea corespondenţei cu respectivele tabele, recunoaşterea respectării iniţiale a tabelelor) nu
determină faptul contravenţional al cooperării recurentului cu celelalte birouri notariale și nici pe cel
al cooperării cu Camera Notarilor Public Suceava, căci declaraţia sa de respectare a tabelelor a fost
făcută în contextul respectării actului emanat de la autoritatea Camerei Notarilor (act ce beneficiază
de prezumţia de legalitate), dar şi al desesizării de acest act prin denunţarea însăşi făcută atât Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici cât si Consiliului Concurentei.
Susține recurentul că, în acest sens sunt şi prevederile art.21 cu privire la exercitarea unui
drept sau îndeplinirea unei obligații și art. 34 cu privire la desistare și împiedicarea producerii
rezultatului din Codul penal, aplicabil şi în materie contravenţională.
4. Instanţa de fond a citat în mod eronat jurisprudenţă din care rezultă că obiectul
anticoncurenţial şi efectul unui acord anticoncurenţial sunt condiţii prevăzute în mod alternativ de
Legea concurenţei (critica nr. 21 din cererea de recurs).
Arată recurentul că în cauză nu a invocat că practicarea onorariilor impuse n-ar avea niciun
efect asupra pieţei sau că inexistenţa prejudiciului ori a vătămării (efectele acestor practici) ar
presupune şi inexistenţa faptei, ci a invocat inexistenţa faptei prin faptul inexistenţei niciunui acord, a
niciunei alinieri şi a niciunei practici concertate, toate elementele comportamentale reţinute de către
organul instrumentator cât şi de către prima instanţă nefăcând nicio dovadă a vreunei conivenţe din
partea sa
Se susține de către recurent că jurisprudenţa prezentată de prima instanţă este incidentă doar
unui singur element constitutiv al faptei contravenţionale (existenţa indirectă a prejudiciului,
determinată de existenţa obiectului infracţiunii/faptei ilicite) şi nu în legătură cu celelalte 2 elemente
931
constitutive ale faptei, respectiv existenţa faptei de acord / aliniere / cooperare / concertare / stabilire
comună / conivenţă, etc. şi respectiv Existenţa culpei (sub forma intenţiei directe) în săvârşirea
acordului, cooperării, concertării, conivenţei etc, fiind practic o jurisprudenţă străină de motivele
contestaţiei precum şi de natura cauzei în sine.
5. În mod eronat a susținut instanța de fond faptul că sesizările efectuate de recurent nu
echivalează cu o distanţare publică a recurentului faţă de practica anticoncurenţială (critica nr. 22 din
cererea de recurs).
Recurentul critică susținerea că proba pentru delimitarea publică de practică anticoncurenţială
ar reveni reclamantului, fapt ce nu s-ar fi întâmplat în cauză, arătând că această constatare este una
contradictorie, în sensul contrar principiului desistării din Codul penal. Toate expunerile primei
instanţe cu privire la existenţa desistării doar din ianuarie 2014 şi nu mai dinainte, inexistenţa unei
forme adecvate a sesizărilor recurentului înainte şi după ianuarie 2014 nu au nicio relevanţă în raport
cu sesizarea făcută de către recurent Consiliului Concurenţei (21.01.2014) şi data efectivă a
descoperirii faptei (Decizia nr. 76/20.12.2017), fiind motivări străine de natura cauzei sale în care
este evidentă existența desistării.
În concluzie, cauza de desistare trebuia să se raporteze doar la cele două date: data sesizării şi
data descoperirii faptei, toate celelalte motivări ale primei instanţe privind forma sau conţinutul
memoriilor fiind contradictorii normelor în materie şi chiar străine de natura cauzei.
6. Recurentul susține că este contradictorie şi străină de natura cauzei concluzia instanței de
fond în sensul că recurentul avea posibilitatea de a beneficia de imunitate la amendă doar în
condiţiile prevăzute de Ordinul 300/2009 (critica nr. 24 din cererea de recurs), fiind inadmisibil a se
pretinde justiţiabilului respectarea formalităţilor unui Ordin în condiţiile în care Ordinul este dat
pentru operatorii executivi ai instituţiei şi nicidecum pentru persoanele care solicită instituţiei să-şi
îndeplinească atribuţiunile legale inclusiv a celor de îndrumare cu privire la formalismul intern sau
excesiv al instituţiei respective. O astfel de cerință este în contra principului de interpretare a actului
juridic (memoriilor, reclamaţiilor şi sesizărilor sale) în sensul producerii efectelor scontate (decelarea
şi desistarea nelegalităţilor semnalate) şi nicidecum în sensul de a nu produce nici un efect, iar dacă a
existat o îndoială asupra interpretării, interpretarea este în favoarea celui care se obligă, adică a
recurentului, care și-a asumat responsabilitatea sesizărilor, explicaţiilor şi anchetelor în cauză.
Motivarea instanței vine în contra constatărilor organului instrumentat (de existenţă a
sesizărilor), cât şi în contra normelor în materie.
7. Prima instanţă nu a arătat care ar fi acele susţineri care ar fi fost iterate peste cele care s-ar
regăsi în acţiunea iniţială. Susţinerile şi excepţiile de ordine publică, într-un proces de ordine publică,
trebuiau motivate chiar şi cu depăşirea termenului de formulare a contestaţiei (art. 247 C.proc.civ.)
I.4.Apărările formulate
Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, pentru
următoarele motive:
1. În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind constatările contradictorii ale instanţei
de fond referitor la situaţia de fapt reţinută în decizia contestată şi probatoriul administrat (criticile 1-
15 şi 23 din cererea de recurs), intimatul arată că instanţa de fond în mod corect a expus argumentele
ce evidenţiază netemeinicia susţinerilor reclamantului referitoare la inexistenţa faptei
anticoncurenţiale constatate şi sancţionate prin Decizia nr. 76/2017, prin raportare la situaţia de fapt
expusă în cuprinsul deciziei contestate şi probatoriul administrat în cauză. Criticile recurentului în
sensul că sentinţa recurată cuprinde constatări contradictorii sunt neîntemeiate şi nemotivate întrucât
recurentul nu face altceva decât să menţioneze că sentinţa recurată cuprinde constatări ale instanţei
care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei fără a argumenta şi evidenţia aspectele din
cuprinsul sentinţei recurate care contrazic susţinerile instanţei de fond sau cele care dovedesc faptul
că s-ar fi pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive străine de natura cauzei.
932
Mai mult, recurentul prin cererea de recurs, încearcă să-şi combată propriile susţineri din faţa
autorităţii de concurenţă (cum ar fi faptul că a primit tabelele cu onorariile incriminate, că a respectat
onorariile minime stabilite de către notarii publici membrii ai CNPSV la un nivel superior onorariilor
minime prevăzute de ordinele Ministrului Justiţiei - adresa nr. 235/28.08.2015 aflată pe DVD-ul ce
conţine documentaţia, în folderul intitulat A.). Or, faptul că instanţa de fond a reţinut că notarul
public A., prin maniera în care şi-a construit apărarea, nu neagă existenţa practicii anticoncurenţiale
nu echivalează cu pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii sau străine de natura
cauzei. De altfel, chiar în cererea de recurs notarul public A. afirmă că "a respectat, ca orice novice,
toate actele emanate de la autoritatea Camerei Suceava dar bineînţeles, numai până la momentul
realizării ilicitului acestora."
2. Referitor la criticile privind aprecierea în mod eronat de către Curtea de Apel Bucureşti ca
fiind întemeiate concluziile autorităţii de concurenţă în sensul participării recurentului la o practică
de fixare a preţurilor şi existenţa unei fapte anticoncurenţiale între întreprinderi aflate la acelaşi nivel
al pieţei (punctele 16-17 din cererea de recurs), intimatul arată că recurentul încearcă, pe calea
recursului formulat, să translateze vinovăţia asupra Camerei Notarilor Publici Suceava. Or, astfel
cum reiese din cele constatate de către autoritatea de concurenţă şi reţinute în mod corect de către
prima instanţă, din probatoriul care a stat la baza emiterii deciziei contestate nu se evidenţiază faptul
că forul profesional ar fi acţionat prin organele sale decizionale, prin adoptarea unor decizii în sensul
obiectivelor comune urmărite de participanţii la înţelegere şi/sau practica concertată.
Aşadar, în mod corect instanţa de fond a reţinut existenţa unei practici anticoncurenţiale
săvârşite de notarii publici membrii ai CNPSV, printre care şi recurentul, în sensul stabilirii, în mod
nelegal, concertat, a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de
Ordinele Ministrului Justiţiei, scopul urmărit de părţile implicate în practica sancţionată fiind acela
de a elimina concurenţa care ar fi existat între notarii publici dacă aceştia şi-ar fi format în mod
independent onorariile aplicate, pornind de la minimul prevăzut de Ordinele Ministrului Justiţiei.
Implicarea CNPSV în practica anticoncurenţială a constat în facilitarea săvârşirii încălcării art. 5 alin.
(1) lit a) din Legea concurenţei întrucât prin intermediul CNPSV, în calitate de organizaţie
profesională, s-a creat o aparenţă de legalitate a grilelor de onorarii stabilite de membrii CNPSV la
un nivel superior onorariilor minime stabilite prin Ordinele Ministrului Justiţiei.
3. Faţă de susţinerile ce vizează "decelarea în comportamentul notarului public A." de către
Curtea de Apel Bucureşti (criticile 18-20 din cererea de recurs), intimatul arată că, prin sentinţa
recurată, instanța de fond în mod corect a reţinut aspectele care rezultă din probatoriul administrat în
cauză, respectiv faptul că au existat tabele cu onorarii, stabilite la un nivel superior onorariilor
minime prevăzute de Ordinele Ministrului Justiţiei, care au fost comunicate notarilor publici, onorarii
pe care notarii publici sancţionaţi prin decizia 76/2017 le-au aplicat, astfel cum rezultă din registrele
notariale existente în cadrul documentaţiei care a stat la baza emiterii deciziei autorităţii de
concurenţă. Mai mult, chiar recurentul recunoaşte aplicarea onorariilor incriminate, încercând să se
disculpe susţinând că nu a conştientizat că reprezintă o faptă nelegală. În acest sens, apreciem că în
virtutea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans această apărare a recurentului nu
poate fi primită şi nu este în măsură să dovedească temeinicia criticilor de recurs invocate.
Recurentul se contrazice în cuprinsul propriilor susţineri, iar instanţa de fond în mod legal a
reţinut existenţa faptei în ceea ce îl priveşte pe recurent, prin raportare la probele administrate printre
care se regăsesc inclusiv declaraţiile recurentului în sensul că i s-au comunicat astfel de tabele cu
onorarii minimale stabilite la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de Ordinele Ministrului
Justiţiei şi că le-a aplicat ca atare.
4. În ceea ce priveşte apărările recurentului privind raportarea eronată a instanţei de fond la
jurisprudenţă din care rezultă că obiectul anticoncurenţial şi efectul unui acord anticoncurenţial sunt
condiţii prevăzute în mod alternativ de Legea concurenţei (critica nr. 21 din cererea de recurs),
933
intimatul le consideră ca fiind nefondate şi neargumentate, instanța de fond analizând şi reţinând în
mod corect jurisprudenţă din sentinţa recurată prin raportare la obiectul dosarului dedus judecăţii.
Astfel, în cauză se impunea analiza cu privire la tipul de înţelegere sancţionată de către autoritatea de
concurenţă (înţelegere prin obiect în cazul de faţă) şi modalitatea de încadrare a faptei de către
Consiliul Concurenţei conform Legii concurenţei şi jurisprudenţei relevante în domeniu.
Mai mult, jurisprudenţă citată de instanța de fond este în mod întemeiat reţinută de aceasta, în
cuprinsul sentinţei pronunţate, pentru demonstrarea temeiniciei soluţiei de respingere a argumentelor
recurentului referitor la faptul că nu a participat la săvârşirea faptei. Prin urmare, prin jurisprudenţa
citată, instanţa de fond expune raţionamentul pentru care lipsa unei opoziţii vădite a recurentului, în
sensul unei delimitări publice, reflectă o complicitate care este aptă să angajeze răspunderea
contravenţională a acestuia.
5. Referitor la susţinerile privind reţinerea în mod eronat de către Curtea de Apel Bucureşti a
faptului că sesizările efectuate de recurent nu echivalează cu o distanţare publică a recurentului faţă
de practica anticoncurenţială (critica nr. 22 din cererea de recurs), intimatul arată că, prin sentinţa
civilă nr. 5347/13.12.2018 în mod corect s-a reţinut faptul că recurentul a încetat fapta pentru care a
fost sancţionat în anul 2014, astfel cum rezultă din decizia 76/2017. Concluzionând în acest sens
prima instanţă a avut în vedere, în mod corect, aspectele reţinute în decizia autorităţii de concurenţă
la punctul 305 din cuprinsul acesteia. Aşadar, motivarea expusă de către instanţa de fond, în cadrul
sentinţei recurate, nu este străină de natura cauzei şi nici contradictorie, chiar dacă nu este pe placul
recurentului întrucât contrazice susţinerile netemeinice ale acestuia privind nelegalitatea deciziei
contestate.
Mai mult, în mod corect a reţinut instanţa de fond că susţinerile recurentului privind faptul că
s-ar fi delimitat de practica anticoncurenţială existentă la nivelul membrilor CNPSV anterior anului
2014 sunt contrazise de probatoriul de la dosarul cauzei care relevă o aplicare a onorariilor
incriminate până în ianuarie 2014, moment luat în considerare de autoritatea de concurenţă ca fiind
elocvent din perspectiva încetării faptei. De altfel, recurentul nu a dovedit contrariul celor reţinute în
acest sens de către autoritatea de concurenţă, aspect avut în vedere în mod corect de către prima
instanţă.
6. În ceea ce priveşte argumentele recurentului privind susţinerile contradictorii ale instanţei
de fond în sensul că acesta ar fi putut beneficia de imunitate la amenda doar în condiţiile prevăzute
de Ordinul 300/2009 (critica nr. 24 din cererea de recurs), intimatul arată că susţinerea unei
inaplicabilităţi a unui act administrativ cu caracter normativ publicat în Monitorul Oficial al
României nu poate fi primită de către instanţa de recurs, potrivit punctului 6 din cuprinsul
Instrucţiunilor privind politica de clemenţă rezultă cu claritate că aceste Instrucţiuni nu sunt destinate
doar funcţionarilor din cadrul autorităţii ci şi operatorilor economici. Astfel, aceştia pot obţine
imunitate la amendă sau reducerea cuantumului acesteia, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor
prevăzute în capitolele detaliate în instrucţiunile în cauză. Or, din moment ce recurentul nu a
respectat niciuna din prevederile Instrucţiunilor privind politica de clemenţă, în mod corect a reţinut
Curtea de Apel Bucureşti în sensul că dispoziţiile acestor Instrucţiuni sunt imperative, formularea
unei cereri de acordare a imunităţii este obligatorie, iar în lipsa acesteia recurentul nu poate avea
pretenţia de a fi exonerat de la plata amenzii.
7. Faţă de susţinerile recurentului în sensul că soluţia instanţei de fond nu cuprinde apărările
formulate de acesta prin răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar (critica nr. 25
din cererea de recurs), intimatul arată că în cauză nu au fost invocate excepţii de ordine publică, de
către instanţă sau de către pârât. Prin urmare, sentinţa recurată, în mod corect, nu cuprinde vreo
motivare a instanţei de judecată faţă de eventuale excepţii.
Apărările recurentului ce vizează faptul că sentinţa recurată nu cuprinde susţinerile acestuia
din cadrul răspunsului la întâmpinare şi concluziile scrise nu se încadrează în motivul de nelegalitate
934
invocat de recurent (art. 488 alin.(l) pct. 6 C.proc.civ.) și sunt nefondate, recurentul limitându-se la
simpla invocare a unei astfel de critici fără a evidenţia, în concret, care sunt susţinerile ce nu se
regăsesc în sentinţa recurată.
Arată intimatul că sentinţa recurată cuprinde argumentele instanţei de judecată faţă de
criticile de nelegalitate invocate în cadrul cererii de anulare a deciziei 76/2017, iar recurentul, în
cadrul cererii de recurs, nu a prezentat, care sunt criticile de nelegalitate a deciziei 76/2017 pe care,
în opinia acestuia, instanţa de fond nu le-ar fi analizat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor
art.496-499 din Codul de procedură civilă
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că
motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe
care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura
cauzei) invocat de recurent este nefondat.
Potrivit art. 425 C.proc.civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea
situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe
care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care
s-au înlăturat cererile părţilor;".
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva
hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C.proc.civ., are în vedere stabilirea în
considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în
ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale
sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti
rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată,
omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C.proc.civ., sub aspectele
învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o
asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale
hotărârii judecătoreşti.
Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă
constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești
(cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost
audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în
alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând
motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba
împotriva Maltei, pct. 79).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației
privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct.
29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței:
trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în
instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții
doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor ( cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei,
pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin.1
obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns
detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz
împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței
935
(MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin
însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod
real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu
concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult,
instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților
să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).
Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat
sentinţa în acord cu dispoziţiile art.425 C.proc.civ. şi cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6
alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) C.proc.civ., revine judecătorului de
fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică
procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a
pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de
natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa
a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele
dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în
esenţă și o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi încadrate de către
instanță în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și analizate ca atare în cele
ce urmează.
Analizând punctual criticile recurentului, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, după
cum urmează:
1. Susţinerile recurentului privind constatările contradictorii ale instanţei de fond referitor la
situaţia de fapt reţinută în decizia contestată şi probatoriul administrat (criticile 1-15 şi 23 din cererea
de recurs) sunt nefondate.
În cadrul cererii de recurs, recurentul susţine în mod neîntemeiat faptul că sentinţa atacată ar
conține o serie de considerente contradictorii și străine de natura cauzei, respectiv: existenţa unei
şedinţe din data de 8.07.2010 a notarilor publici membrii ai CNPSV în urma căreia s-au stabilit
onorariile minimale incriminate în decizia 76/2017; existenţa unor e-mailuri cuprinzând tabelele cu
onorariile stabilite la nivelul membrilor CNPSV ce au fost comunicate notarilor publici precum şi
comunicări din partea CNPSV privind actualizarea secţiunii website-ului CNPSV referitor la
onorariile minimale pe anul 2011; existenţa unei aplicaţii informatice dezvoltată de CNPSV pentru a
facilita aplicarea onorariilor incriminate în decizia 76/2017 precum şi faptul că, din probele
administrate în cauză, rezultă că recurentul a aplicat onorariile minimale astfel cum acestea au fost
stabilite la nivelul membrilor CNPSV până în anul 2014, moment în care s-ar fi distanţat public de
practica anticoncurenţială ce face obiectul deciziei 76/2017; faptul că acesta a recunoscut că preţurile
practicate în activitatea notarială derulată de recurent ar fi fost influenţate de preţurile altor birouri
notariale şi, astfel, s-a concluzionat în sensul participării la reuniuni şi la încheierea unui acord
anticoncurenţial.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit art. 483 C.proc.civ.: „(3) Recursul
urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a
conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.”
De asemenea, potrivit art. 486 C.proc.civ.: „Cererea de recurs va cuprinde următoarele
menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz,
menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;”
Potrivit art. 488 alin (1) C.proc.civ.: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru
următoarele motive de nelegalitate: (...)”, iar potrivit art. 489 C.proc.civ.: „(1) Recursul este nul dacă
936
nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune
intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art.
488. (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate
din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în
procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.”
Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar
examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune
realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia
starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele,
întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.
În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea motivelor de recurs este necesară tocmai
pentru a se putea verifica dacă cele imputate instanţei a cărei hotărâre este recurată pot fi încadrate în
motivele de casare prevăzute de lege. Dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către
recurent, în concret, a greşelilor imputate instanţei de fond, însă nu a oricăror greşeli, ci doar a celor
care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin (1) C.proc.civ., şi aceasta
întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalităţi care pot fi încadrate în
motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, şi nu de orice nemulţumire a părţii.
În calea de atac a recursului, exercitată în condițiile art.20 din Legea nr.554/2004, instanța de
control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte
aceleași exigențe impuse recursului prin Codul de procedură civilă, având în vedere norma de
trimitere din art.28 din Legea nr.554/2004.
Prin urmare, criticile recurentului sub aspectele semnalate pot fi analizate numai în limitele
motivului de nelegalitate cu care recurentul a învestit instanța de recurs, respectiv art.488 alin.1 pct.6
C.proc.civ., Înalta Curte urmând a verifica în ce măsură considerentele invocate sunt contradictorii
sau străine de natura cauzei.
Din analiza considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate confirma existența unor
motive contradictorii sau străine de natura cauzei argumentele ce evidenţiază netemeinicia
susţinerilor recurentului referitor la inexistenţa faptei anticoncurenţiale constatate şi sancţionate prin
Decizia nr. 76/2017 fiind făcută în mod coerent și fără contradicții sau erori de logică juridică, prin
raportare la situaţia de fapt expusă în cuprinsul deciziei contestate şi probatoriul administrat în cauză.
De altfel, criticile recurentului în sensul că sentinţa recurată cuprinde constatări contradictorii
sunt nu doar neîntemeiate, dar şi nemotivate din perspectiva încadrării lor în motivele de nelegalitate
prevăzute de art.488 alin.1 C.proc.civ, recurentul nefăcând altceva decât să menţioneze că sentinţa
recurată cuprinde constatări ale instanţei care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a
argumenta şi evidenţia aspectele care contrazic susţinerile instanţei de fond sau a arătat de ce
motivarea instanței de fond este străină de natura cauzei.
Analizând în detaliu criticile recurentului sub acest aspect Înalta Curte reține următoarele:
Nu este nici contradictorie nici străină de natura cauzei susținerea că la data de 08.07.2010, a
avut loc o şedinţă a notarilor publici membri ai CNPSV, în urma căreia s-au stabilit onorariile
minimale ce urmau a fi practicate la nivelele judeţelor Suceava şi Botoşani, fiind lipsit de relevanță
faptul că respectiva ședință a fost, în fapt, potrivit certificatului Camerei Notarilor Suceava, o
Adunare Generală a Camerei Notarilor Publici Suceava, din punctul de vedere al încălcării
anticoncurențiale fiind lipsită d de relevanță forma pe care această întrunire a îmbrăcat-o sau
caracterul său formal sau informal. De altfel, chiar recurentul a precizat în cuprinsul acțiunii, că în
anul 2010 a luat parte la o ședință organizată de Camera Notarilor Publici din Suceava, ședință în
cadrul căreia s-a discutat stabilirea unor prețuri minimale pentru serviciile de notariat, mai mari decât
cele stabilire prin Ordinele Ministrului Justiției nr. 943/C/2005.
937
Relevantă în acest sens este jurisprudența CJUE cu privire la noțiunea de practică concertată,
definită ca fiind o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la stadiul unei
convenții propriu-zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între
acestea (Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-
56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, precum și Hotărârea din 31 martie 1993,
Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 și
C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 63).
În acord cu această jurisprudență, chiar și participarea pasivă la practica concertată intră sub
incidența art.5 din Legea concurenței, aceasta fiind și situația schimbului de informații cu privire la
onorariile practicate și stabilirii onor onorarii minime, inclusiv prin intermediul formelor de
organizare profesională, în vederea concertării comportamentului pe piață.
În acest sens este și jurisprudența CJUE în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care s-a
arăta că: ”În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă,
prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul acestei întreprinderi pe piața
respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură
reuniune a întreprinderilor respective.”
Instanța europeană a arătat că: ”(…) dacă respectiva concertare este, precum în speță,
punctuală și urmărește exclusiv armonizarea comportamentului pe piață în legătură cu un aspect
izolat al concurenței, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul
anticoncurențial urmărit de întreprinderile respective.
61. În aceste condiții, trebuie să se considere că nu este atât de important numărul de reuniuni
între întreprinderile respective, cât aspectul dacă acest contact sau contactele care au avut loc au
oferit acestora din urmă posibilitatea să țină cont de schimburile de informații cu concurenții pentru a
determina comportamentul lor pe piața în discuție și să înlocuiască în mod conștient riscurile
concurenței cu o cooperare practică.”
Criticile recurentului cu privire la caracterul contradictoriu și străin de natura cauzei al
susținerilor instanței de fond cu privire la existența ședinţei cu stabilirea onorariilor minime,
transmiterea și respectiv primirea și respectarea tabelelor către cele 3 oraşe sunt nefondate, de vreme
ce în cuprinsul adresei nr. 235/28.08201, reprezentând răspunsul domnului notar la solicitarea de
informații adresată de Consiliu (aflată pe suportul optic depus la dosar, în folder – ul intitulat A.),
acesta a arătat: „Inițial, am respectat onorariile impuse, fără a realiza că nivelul minim impus de
Cameră era peste (cu min. 25%) nivelul legal.”
Mai mult decât atât, prin adresa nr. 163/11.03.2011, înregistrată la Camera Notarilor Publici
Suceava sub nr. 124/14.04.2011 (anexă la Procesul – verbal de constatare și inventariere nr. 5741 din
data de 26.05.2015, aflat pe e suportul optic depus la dosar, în folder – ul intitulat „Camera Notarilor
Publici SV” ), reclamantul semnalează CNPSV faptul că onorariile minimale stabilite sunt mai mici
decât cele reglementate de Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011.
Mai mult, în cazul stabilirii concertate a unor onorarii minime altele decât cele stabilite prin
lege, fiind vorba despre o încălcare prin obiect, cercetarea efectelor concrete ale faptei
anticoncurențiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE.
Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunțată în cauza Allianz Hungária Biztosító şi
alţii, C-32/2011, CJUE a arătat că:
„34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să
se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului
acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se analizeze
efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în
fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4
iunie 2009, T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 28 şi 30, hotărârea din 6 octombrie 2009,
938
GlaxoSmithKline Services şi alţii, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P şi C-519/06 P, pct. 55,
hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08,
pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).
35. Distincţia dintre „încălcarea prin obiect” şi „încălcarea prin efect” rezultă din
împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura
lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (hotărârea din 20 noiembrie 2008,
Beef Industry Development Society şi Barry Brothers, C-209/07, pct. 17, hotărârea T-Mobile
Netherlands şi alţii, pct. 29, hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C-226/11, pct. 36).
36. Pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenţei „prin obiect”, trebuie
analizat cuprinsul dispoziţiilor acestuia, obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, precum şi
contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services şi alţii,
pct. 58, Football Association Premier League şi alţii, pct. 136, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, pct.
35). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura
produselor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei
sau a pieţelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21, şi jurisprudenţa citată acolo).
37. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina
caracterul restrictiv al unui acord, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei
ori instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (hotărârea GlaxoSmithKline Services şi
alţii, pct. 58, şi jurisprudenţa citată acolo).
38. De altfel, Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este
suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca
aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul
pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea
importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de
daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31).”
De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Gruopement des Cartes
Bancaires (CB), C-67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:
„51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea
orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile
de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor,
încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. 1, să se demonstreze că acestea au
efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că
astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare
necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor.”
Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se
examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este
dovedit.
Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al practicii concertate este evident, fiind vorba despre
stabilirea unor onorarii minimale.
Sub acest aspect, în concluziile prezentate în cauza Toshiba Corporation/Comisia, C-
373/14P, avocatul general Wathelet arată următoarele: „72 Experienţa acumulată în peste 60 de ani
permite în prezent să se considere că ipotezele menţionate la art. 101 alin. 1 din T.F.U.E. răspund
cerinţei de nocivitate intrinsecă. 73 A considera enumerarea de la această dispoziţie ca fiind „nucleul
dur” al restrângerilor concurenţei prin obiect răspunde dublului imperativ care decurge din
jurisprudenţa Curţii şi care presupune, pe de o parte, că tipurile de acorduri avute în vedere la art.
101 alin. 1 nu alcătuiesc o listă exhaustivă de înţelegeri interzise, precizând în acelaşi timp, pe de altă
parte, că noţiunea de restrângere a concurenţei prin obiect nu poate fi interpretată în mod extensiv. 74
Astfel, pentru acordurile menţionate expres la art. 101 alin. 1, nu ar trebui să ne îndepărtăm de
939
jurisprudenţa constantă a Curţii, potrivit căreia existenţa unei explicaţii alternative plauzibile a
comportamentelor incriminate (în speţă, lipsa oricărui interes comercial) nu trebuie să conducă la
impunerea unor cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte probele care trebuie administrate. În schimb,
deşi nu este exclus ca alte tipuri de acorduri, atipice sau complexe, să poată avea un obiect
susceptibil să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa, interzicerea lor necesită o analiză
mai aprofundată a contextului economic şi juridic în care acestea se încadrează, fără însă a duce
această analiză până la studierea efectelor acordului.”
În ceea ce privește susținerile recurentului cu privire la lipsa intenţiei directe de săvârșire a
faptei ilicite de aliniere a onorariilor practicate, acestea sunt de asemenea nefondate, încălcările prin
obiect, de tipul celei imputate recurentului având un caracter obiectiv, fiind prin urmare lipsită de
relevanță împrejurarea că fapta nu a fost săvârșită cu intenția denaturării concurenței, atâta vreme cât
aceasta este o încălcare prin chiar obiectul său.
2. Nefondate sunt și criticile privind aprecierea în mod eronat de către instanța de fond
Bucureşti ca fiind întemeiate a concluziilor autorităţii de concurenţă în sensul participării
recurentului la o practică de fixare a preţurilor şi existenţa unei fapte anticoncurenţiale între
întreprinderi aflate la acelaşi nivel al pieţei (punctele 16-17 din cererea de recurs).
În esență, recurentul susține în cadrul cererii de recurs că nu a participat la nicio practică
concertată ci, a fost victima ordinelor autorităţii pe care le-a şi denunţat și că nu a existat o aliniere la
practica anticoncurenţială din partea acestuia ci doar "o sporadică excepţie de folosire a acestora în
baza prezumţiei de legalitate a actului de autoritate...".
Prin adresa nr. 235/28.08201, reprezentând răspunsul domnului notar la solicitarea de
informații adresată de Consiliu (aflată pe suportul optic depus la dosar, în folder – ul intitulat A.),
acesta a arătat: „Inițial, am respectat onorariile impuse, fără a realiza că nivelul minim impus de
Cameră era peste (cu min. 25%) nivelul legal.”
În realitate, recurentul, prin cererea de recurs, încearcă să-şi combată propriile susţineri din
faţa autorităţii de concurenţă (cum ar fi faptul că a primit tabelele cu onorariile incriminate, că a
respectat onorariile minime stabilite de către notarii publici membrii ai CNPSV la un nivel superior
onorariilor minime prevăzute de ordinele Ministrului Justiţiei - adresa nr. 235/28.08.2015 aflată pe
DVD-ul ce conţine documentaţia, în folderul intitulat A.).
Înalta Curte reține că, prin chiar cererea de recurs recurentul afirmă că "a respectat, ca orice
novice, toate actele emanate de la autoritatea Camerei Suceava dar bineînţeles, numai până la
momentul realizării ilicitului acestora."
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic
trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața comună.
Așadar, o asemenea cerință privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau
indirect între asemenea operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui
concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care
întreprinderea însăși este decisă sau preconizează să îl adopte pe piață, atunci când contactele au
drept obiect sau drept efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor
normale de pe piața relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands și alții, C-8/08, EU:C:2009:343,
punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).
Concluziile instanței europene în această cauză au fost în sensul că:
”O practică concertată are un obiect anticoncurențial în sensul articolului 81 alineatul (1) CE
atunci când, din cauza conținutului său, precum și a finalității sale și ținând cont de contextul juridic
și economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să
denatureze concurența în cadrul pieței comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau
denaturare concretă a concurenței, nici existența unei legături directe între această practică concertată
940
și prețul de consum. Schimbul de informații între concurenți are un obiect anticoncurențial atunci
când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile
interesate.
În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul pe piață al
întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existența unei
practici concertate în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, instanța națională este obligată, sub
rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumția de cauzalitate
menționată în jurisprudența Curții, potrivit căreia întreprinderile menționate, atunci când rămân
active pe piață, țin cont de schimbul de informații cu concurenții lor.
În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă,
În același sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanța europeană a statuat că
modurile pasive de participare la încălcare, precum prezența unei întreprinderi la reuniuni în cursul
cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurențial, fără să se fi opus în mod vădit,
reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE,
având în vedere că aprobarea tacită a unei inițiative nelegale, fără a se distanța în mod public de
conținutul acesteia sau fără a o denunța entităților administrative, are drept efect să încurajeze
continuarea încălcării și să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia,
C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 și jurisprudența citată).
În acord cu această jurisprudență, nu autoritatea de concurență era cea care trebuia să probeze
că recurentul s-a conformat constant onorariilor minime astfel stabilite, în favoarea acesteia operând
o prezumția la care concluziile cauzei T-Mobile face referire, recurentul fiind cel care trebuia să
probeze distanțarea publică față de această practică de aliniere la onorariile minimale.
Prin urmare, nefondate sunt și susținerile recurentului cu privire la maniera distorsionată în
care instanța de fond ar fi interpretat recunoașterea sa în sensul că prețurile sale ar fi fost influențate
de prețurile altor birouri notariale.
Faptul că instanţa de fond a reţinut că reclamantul, prin maniera în care şi-a construit
apărarea, nu neagă existenţa practicii anticoncurenţiale nu echivalează cu pronunţarea unei hotărâri
ce cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.
După cum rezultă din jurisprudența europeană mai sus citată, prezența unei întreprinderi la
reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurențial, fără să se fi
opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia
potrivit art. 101 alin. 1 (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei inițiative nelegale, fără a
se distanța public de conținutul acesteia sau fără a o denunța entităților administrative are drept efect
să încurajeze continuarea încălcării și să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia,
cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143,
Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/
Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).
Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză, deși recurentul susține că s-a opus public
celor discutate, împrejurarea că reclamantul a solicitat demisia preşedintelui şi a vicepreşedintelui
Colegiului director Suceava, cât şi a celorlalţi membri din Colegiul director, Curtea nefiind o
delimitare publică de practicile anticoncurențiale, ci doar expresia unei nemulțumire față de organele
de conducere și reprezentanții acestora.
De asemenea, sesizarea adresată Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România la data de
07.03.2013, prin care sunt semnalate anumite inadvertențe în mecanismul de calcul al onorariilor
minimale (similare cu cele din adresa nr. 163/11.03.2011, înregistrată la Camera Notarilor Publici
941
Suceava sub nr. 124/14.04.2011, la care s-a făcut referire anterior nu poate fi considerată o delimitare
publică de natură să atragă exonerarea reclamantului de răspundere.
Mai mult, din situația de fapt reținută de instanța de fond și care nu poate forma obiectul
revizuirii în recurs, cale de atac deschisă doar pentru motive de nelegalitate, rezultă că, în perioada
iulie 2010 – ianuarie 2014, prețurile minimale agreate la nivelul membrilor CNPSV, aspect care
rezultă din registrele notariale comunicate de reclamant în cursul investigației.
3. Nefondate sunt și susținerile potrivit cărora instanţa de fond, prin pronunţarea sentinţei
recurate, şi-ar fi depăşit atribuţiile cu care a fost învestită prin cererea în anulare a deciziei 76/2017.
(criticile 18-20 din recurs)
Înalta Curte reține că recurentul a recunoscut aplicarea onorariilor, arătând că s-a îndepărtate
de acestea atunci când a conştientizat că reprezintă o faptă nelegală, apărare inadmisibilă în temeiul
principiilor potrivit cărora legea trebuie cunoscută de toți și nimeni nu poate invoca necunoașterea
legii în favoarea sa (nemo censetur gnorare legem) și a principiului potrivit căruia nimeni nu își
poate invoca propria culpă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).
4. Nefondate sunt și criticile recurentului privind raportarea eronată a instanţei de fond la
jurisprudenţa europeană (critica nr. 21 din cererea de recurs), Înalta Curte reținând că această
jurisprudență a fost valorificată în mod corect de către instanța de fond prin raportare la obiectul
dosarului dedus judecăţii, pentru demonstrarea temeiniciei soluţiei de respingere a argumentelor
recurentului referitor la faptul că nu a participat la săvârşirea faptei prin prisma argumentului CJUE
în sensul că lipsa unei opoziţii vădite a recurentului, în sensul unei delimitări publice, reflectă o
complicitate care este apta sa angajeze răspunderea contravenţională a acestuia.
5.Referitor la susţinerile privind reţinerea în mod eronat de către Curtea de Apel Bucureşti a
faptului că sesizările efectuate de recurent nu echivalează cu o distanţare publică a recurentului faţă
de practica anticoncurenţială (critica nr. 22 din cererea de recurs), acestea au fost deja analizate cu
ocazia analizei criticilor recurentului referitoare la neimplicarea sa în fapta anticoncurențială
imputată.
Prin recursul formulat recurentul susţine în mod nefondat că instanţa de fond a reţinut în mod
contradictoriu faptul că acesta s-ar fi delimitat de practica anticoncurenţială ce face obiectul deciziei
76/2017 abia în anul 2014. Prin prisma celor mai sus arătate, este evident faptul că motivarea
instanţei de fond, în cadrul sentinţei recurate, nu este străină de natura cauzei şi nici contradictorie,
fiind pronunțată în acord cu jurisprudența europeană invocată.
6. Nefondate sunt și criticile recurentului privind susţinerile contradictorii ale instanţei de
fond în sensul că acesta ar fi putut beneficia de imunitate la amenda doar în condiţiile prevăzute de
Ordinul 300/2009 (critica nr. 24 din cererea de recurs)
Susține recurentul că Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 300/2009 pentru
punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind condiţiile şi criteriile de aplicare a politicii de clemenţă,
ca act administrativ cu caracter normativ, emis de către Preşedintele autorităţii de concurenţă,
publicat în Monitorul Oficial al României, nu produce efecte faţă de recurent, fiind obligatoriu doar
pentru personalul autorităţii de concurenţă.
Susținerile sunt nefondate, Instrucțiunile arătând, la punctul 6 din cuprinsul acestora că
acestea nu sunt destinate doar funcţionarilor din cadrul autorităţii, ci şi operatorilor economici.
Astfel, aceştia pot obţine imunitate la amendă sau reducerea cuantumului acesteia, sub rezerva
îndeplinirii condiţiilor prevăzute în capitolele detaliate în instrucţiunile în cauză. Or, din moment ce
recurentul nu a respectat aceste prevederi, în mod corect instanța de fond a reţinut că formularea unei
cereri de acordare a imunităţii este obligatorie, iar în lipsa acesteia recurentul nu poate avea pretenţia
de a fi exonerat de la plata amenzii.
942
În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că, pentru a beneficia de impunitatea la
aplicarea amenții, trebuia ca recurentul să își manifeste voința în acest sens, în formele prescrise de
Ordinul nr. 300/2009.
În acest sens sunt prevederile pct. 19 din Ordin: „Orice operator economic care doreşte să
solicite imunitatea la amendă trebuie să se adreseze Consiliului Concurenţei”, și pct.22, 23 din
același Ordin, potrivit cărora „Consiliul Concurenţei va confirma în scris primirea cererii de
imunitate la amendă, precum şi data şi ora la care operatorul economic a furnizat elementele
probatorii menţionate. 23. După ce Consiliul Concurenţei a primit informaţiile şi elementele
probatorii (…) va acorda operatorului economic, în scris, imunitatea condiţionată la amendă.”
7. În ceea ce privește criticile recurentului în sensul că sentința de fond nu s-ar fi pronunțat pe
apărările formulate de acesta prin răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar și
(critica nr. 25 din cererea de recurs), acestea nu se confirmă, din sentința de fond rezultând
valorificarea susținerilor părților, inclusiv a apărărilor la care face referire recurentul. De altfel,
recurentul se limitează la simpla invocare a unei astfel de critici fără a evidenţia, în concret, care sunt
susţinerile ce nu se regăsesc în sentinţa recurată.
Mai mult, așa cum s-a arătat chiar de la începutul considerentelor prezentei decizii,
jurisprudența CEDO confirmă interpretarea potrivit căreia instanța nu trebuie să analizeze individual
în mod detaliat fiecare argument. Astfel, aşa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunţate în
Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: "Deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze
hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a
se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). Instanţele
trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această
obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina
circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9
decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Prin urmare, numai atunci când un motiv (argument) invocat de o parte este decisiv pentru
rezultatul procedurii, se impune un răspuns specific și explicit în motivarea sentinţei (cauzele Ruiz
Torija împotriva Spaniei, pct. 30; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 28).
Totodată, recurentul menţionează că susţinerile şi excepţiile de ordine publică trebuiau
motivate chiar şi cu depăşirea termenului de formulare a contestaţiei.
Înalta Curte reține sub acest aspect că în cauză nu au fost invocate excepţii de ordine publică,
de către instanţă sau de către pârât. Prin urmare, sentinţa recurată, în mod corect, nu cuprinde vreo
motivare a instanţei de judecată faţă de eventuale excepţii.
III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Reţinând că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din
sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă criteriilor prevăzute de
art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ., iar motivele contradictorii și străine de natura
cauzei invocate de recurent nu se confirmă, prima instanţă expunând coerent silogismul logico-
juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, motivul
de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ. nefiind incident.
De asemenea, nu se confirmă nici criticile de nelegalitate în cadrate de către instanță în
art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta
Curte a respins recursul, ca nefondat.
943
17. Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ. Obiectul acțiunii
judiciare. Refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Irelevanța caracterului explicit sau
implicit al refuzului dedus judecății ca obiect al unei acțiuni în contencios administrativ
Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. i), lit. n), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1)
Prima instanță a evidenţiat un motiv formal de respingere a acţiunii, atunci când a apreciat
că dacă refuzul nejustificat nu este explicit, atunci controlul de legalitate al actului administrativ
asimilat nu poate fi făcut pe fond.
În procedura contenciosului administrativ, reclamantul poate să solicite instanţei să
analizeze caracterul justificat sau nu al refuzului unei autorități administrative, iar instanţei îi revine
sarcina de a face verificările impuse de limitele învestirii. Caracterul implicit sau explicit al
refuzului nu este determinant pentru ceea ce poate fi cerut în acţiunea în contencios administrativ.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4084 din 21 septembrie 2022
VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 mai 2018, sub nr. x/2/2018, ulterior modificată
la data de 16 octombrie 2018, reclamanţii Consiliul Local al Municipiului X reprezentat prin Primar,
Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor X şi Municipiul X prin
Primar, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, au solicitat:
- în principal, emiterea unei hotărâri de Guvern privind transmiterea imobilului-teren, în
suprafaţă de 0,58 ha (situat pe locaţia denumită „Între Poduri"), identificat cu nr. top. 9527/2/61, nr.
cadastral A979/2), din domeniul public al statului şi din administrarea Institutului „Y”, în domeniul
public al unităţii administrativ-teritoriale X;
- în subsidiar, emiterea unei hotărâri de Guvern privind trecerea imobilului-teren, în suprafaţă
de 0,58 ha (situat pe locaţia denumită „Între Poduri"), identificat cu nr. top. 9527/2/61, nr. cadastral
A979/2), din domeniul public al statului şi din administrarea Institutului „Y” în domeniul privat al
statului, iar, ulterior, emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care acest teren să fie trecut din
domeniul privat al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale X.
La data de 17 iulie 2018, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat cerere de
intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României, iar la data de 23 iulie 2018, pârâtul
Guvernul României a formulat, în temeiul art. 16 1 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, cerere de introducere în cauză a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei
Publice.
Prin încheierea pronunţată la data de 21 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis în
principiu cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României, formulată de
intervenientul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, iar prin încheierea pronunţată la data de
15 februarie 2019, a respins cererea pârâtului de introducere în cauză a aceluiaşi minister, ca rămasă
fără obiect.
Prin sentinţa civilă nr. 2197 din 12 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti:
- a respins acţiunea formulată de reclamanta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de
Proprietate asupra terenurilor X, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă;
944
- a respins acţiunea formulată de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului X şi Municipiul
X prin primar, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată;
- a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Agriculturii
şi Dezvoltării Rurale, în favoarea pârâtului Guvernul României.
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs reclamanţii Consiliul Local al
Municipiului X reprezentat prin Primar şi Municipiul X prin Primar, întemeiat pe art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare
în judecată.
În motivare, se arată că sentinţa atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a
normelor de drept material, în speţă, a art. 2 alin. (1) lit. i) şi n), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004.
Din interpretarea coroborată a acestor temeiuri, recurenţii-reclamanţi consideră că nu se poate
justifica măsura de respingere a cererii ca nefondată, dispusă de instanţa de fond, motivat de lipsa
temeiului de drept pe care se întemeiază pretențiile formulate.
Susţin recurenţii-reclamanţi că, în lipsa unui răspuns, au invocat efectiv nesoluționarea în
termen a celor solicitate de autoritățile locale [art. 2 alin. (1) lit. h)], iar pretențiile formulate au ca
temei tocmai art. 8, ce menționează expres contextul generator al prezentului litigiu - nesoluționarea
în termen a unei cereri, coroborat cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, care prevede posibilitatea
persoanei vătămate de a solicita instanței obligarea autorității pârâte să emită un act administrativ, în
cauza pendinte emiterea unei hotărâri de guvern, fără să facă o distincție de felul celei efectuate de
instanța de fond.
În opinia recurenţilor, instanța a pronunțat hotărârea cu nerespectarea principiului de drept
„ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, adică unde legea nu distinge, nici noi nu putem
distinge.
Pe de altă parte, consideră că este irelevant care este obiectul cererii raportat la actul
administrativ atacat, tipic sau asimilat, atâta timp cât legiuitorul permite subiectului activ în cadrul
unei acțiuni în contencios administrativ să stabilească obiectul acestei acțiuni (art. 8 din Legea
554/2004), iar instanța, în temeiul tocmai a principiului disponibilității [art. 9 alin. (2) C.proc.civ.]
trebuie să dea eficiență celor solicitate, în lipsa unei interdicții exprese de a se pronunța în sensul
celor solicitate existentă în cuprinsul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ori a unui act
normativ cu caracter special, cum este cea prevăzută în cuprinsul art. 8 alin.(1 1) din Legea nr.
554/2004.
Totodată, consideră că legea nu poate fi interpretată în sensul lipsirii sale de efecte, ci a
producerii lor, afirmație ce vine să susțină caracterul nelegal al hotărârii pronunțate, în măsura în
care instanța consideră că acțiunea este nefondată motivat pe o serie de argumente ce nu au un suport
în cadrul legal incident.
Invocând decizia nr. 871/16.0.2012 a ÎCCJ-SCAF, în cuprinsul căreia s-a reţinut că
“Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, a
componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene care, deşi nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict
interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităților naționale (e.g., Decizia nr.
1.079 din 26 februarie 2009; Decizia nr. 752 din 12 februarie 2009; Decizia nr. 1930 din 16 aprilie
20l0)", arată că instanța nu numai că nu sancționează un comportament culpabil pe care pârâtul îl
are, contrar art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dar îi dă eficiență prin
hotărârea pronunțată, ținând cont de faptul că, așa cum au menționat mai sus, consideră obligatorie
necesitatea unui răspuns din partea pârâtului pentru a da eficiență petitelor formulate, când este
evident că acesta nu intenționează să formuleze unul.
945
Deşi distincţia pe care o face instanţa de fond cu privire la formele pe care le îmbracă refuzul
de soluţionare a cererii o consideră a fi corectă, modalitatea în care este interpretată acţiunea proprie
contenciosului administrativ, sub aspectul obiectului (art. 8) raportat la soluţiile pe care le poate
pronunţa instanţa (art. 18 din Legea nr. 554/2004) este restrictivă şi de natură să lipsească de efecte
procedura judiciară.
În consecinţă, instanţa nu a soluţionat fondul cauzei deşi era imperios necesar, având în
vedere interesul promovării acestei acţiuni, şi anume, punerea în aplicare a unor hotărâri
judecătoreşti şi ocrotirea unui drept de proprietate, nesocotind în mod vădit garanțiile art. 6.1 din
Convenţia Europeană privind drepturile Omului, care includ dreptul părţilor de a fi în mod real
ascultate.
4.1. Intimatul-intervenient Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că soluţia instanţei de
fond de respingere a acţiunii este legală. Totodată, a precizat că în cuprinsul recursului nu se critică
soluţia instanţei cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată de MADR, ci se combate
soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte necesitatea unui răspuns din partea pârâtului Guvernul
României cu privire la cererea adresată acestuia de către reclamanţi.
4.2. Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia
nulităţii recursului pentru lipsa timbrajului, excepţia nulităţii recursului pentru nedezvoltarea
motivelor de nelegalitate şi excepţia tardivităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea
recursului, ca nefondat.
În motivare, arată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, deşi la cererea adresată
pârâtului în sensul celor solicitate prin acţiune reclamanţii nu au primit niciun răspuns, se urmăreşte
obligarea în mod direct a pârâtului la soluţionarea favorabilă a cererii şi nu obligarea acestuia să
răspundă cererii reclamanţilor.
Astfel, nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa a interpretat în mod
restrictiv dispoziţiile art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi că nu a soluţionat fondul cauzei.
Prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) şi
art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei.
5. Aspecte procesuale
Excepţiile nulităţii recursului pentru lipsa timbrajului, a nulităţii recursului pentru
nedezvoltarea motivelor de nelegalitate, precum şi a tardivităţii recursului declarat de reclamanţii
Consiliul Local al Municipiului X reprezentat prin Primar şi Municipiul X prin Primar, invocate de
intimatul-pârât Guvernul României prin întâmpinare, au fost respinse pentru argumentele arătate în
partea introductivă a prezentei hotărâri.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs
şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat,
urmând a se casa sentinţa atacată şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de fond, pentru a respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii
Consiliul Local al Municipiului X şi Municipiul X prin primar, a reţinut că Legea nr. 554/2004 dă
posibilitatea instanţelor de a verifica dacă refuzul de a soluţiona o cerere (exprimat explicit de către o
autoritate) este sau nu justificat, caz în care, dacă îl apreciază ca nejustificat, fiind exprimat cu exces
de putere, poate analiza cererea persoanei respective, dar în cazul nesoluţionării unei cereri în
termenul prevăzut de lege, situaţie recunoscută ca fiind „tăcerea administraţiei publice”, acţiunea în
contencios administrativ nu poate viza decât obligarea autorităţii publice să răspundă cererii
formulate.
946
În opinia primei instanţe, această soluţie se impune şi în considerarea dispoziţiilor art. 18 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004 care prevăd că „Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin.
(1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică
să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operaţiune
administrativă.”
Prima instanţă a considerat că, deși la cererea adresată pârâtului Guvernul României în sensul
celor solicitate prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au primit niciun răspuns, aceştia
urmăresc obligarea în mod direct a pârâtului la soluționarea favorabilă a cererii și nu obligarea
acestuia să răspundă cererii reclamanților.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut şi că, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2)
C.proc.civ., cadrul procesual a fost stabilit de reclamanți care au indicat în mod expres care sunt
pretenţiile lor, care sunt părţile chemate în judecată şi pentru ce motive de fapt şi de drept.
În raport de considerentele prezentate de prima instanţă şi de soluţia pronunţată, Înalta Curte
consideră că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, prin
refuzul de a realiza o veritabilă cercetare a fondului pricinii.
Se reţine din expunerea rezumativă prezentată la pct.1 al prezentei decizii, că, prin acţiunea
introductivă, astfel cum a fost modificată, reclamanţii au solicitat, în principal, emiterea unei hotărâri
de guvern privind transmiterea unui imobil teren din domeniul public al statului şi din administrarea
Institutului Y. în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale X, iar, în subsidiar, emiterea
unei hotărâri de guvern privind trecerea aceluiaşi teren din domeniul public al statului şi din
administrarea Institutului Y. în domeniul privat al statului iar ulterior, din domeniul privat al statului
în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale X.
Au arătat reclamanţii că, anterior înregistrării acţiunii pe rolul instanţei de judecată, au
formulat o cerere administrativă în acelaşi sens, însă pârâtul Guvernul României nu le-a comunicat
niciun răspuns.
În recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în lipsa unui răspuns din partea pârâtului la
solicitarea adresată acestuia şi reluată prin acţiune, respectiv faţă de nesoluţionarea cererii lor în
termenul menţionat la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, au învestit instanţa de contencios
administrativ, în temeiul art. 8 din aceeaşi lege care, la alin. (1) prevede că „(1)Persoana vătămată
într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral,
nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în
termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi,
eventual, reparaţii pentru daune morale.[...].”
Aşadar, au susţinut recurenţii că dispoziţiile legale evocate prevăd posibilitatea persoanei
vătămate de a solicita instanţei obligarea autorităţii pârâte să emită un act administrativ, în speţă,
emiterea hotărârii de guvern, iar interpretarea primei instanţe, în sensul că au urmărit obligarea în
mod direct a pârâtului la soluţionarea favorabilă a cererii şi nu obligarea acestuia să răspundă cererii
reclamanţilor, este restrictivă.
Potrivit legii, refuzul nejustificat al autorităţilor publice de a rezolva cererile particularilor nu
reprezintă un act administrativ propriu-zis, ci este asimilat (de lege) actului administrativ unilateral.
Natura juridică a acestui refuz este aceea de fapt material-juridic, care poate consta fie dintr-o acţiune
(refuz expres), fie dintr-o inacţiune (refuz tacit) a administraţiei publice, dar care poate produce
prejudicii particularilor prin lezarea drepturilor sau intereselor lor legitime. Acesta este motivul
pentru care legea atribuie refuzului nejustificat semnificaţie juridică (producerea de efecte juridice),
asimilându-l, sub aspectul controlului său judecătoresc, actului administrativ de autoritate.
Totodată, deşi nu este un act administrativ propriu-zis, refuzul autorităţii publice de a rezolva
cererea unei persoane poate fi atacat în mod direct pe calea acţiunii principale în contenciosul
947
administrativ, reclamantul putând cere, pe această cale, atât obligarea autorităţii publice pârâte la
emiterea actului sau înscrisului solicitat, cât şi plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin
refuzul nejustificat, dacă este cazul.
Transpunând aspectele teoretice mai sus prezentate în contextual factual al speţei, Înalta
Curte constată că refuzul de emitere a unei hotărâri de guvern, atacat în prezenta cauză, are natura
juridică a unui act administrativ asimilat, iar instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin.
(2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia, „(2) Se asimilează actelor administrative unilaterale şi
refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după
caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”, coroborate cu dispoziţiile art. 8 alin.
(1) şi art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege.
Instanţa de fond a apreciat că dacă refuzul nejustificat nu este explicit, atunci controlul de
legalitate al actului administrativ asimilat nu poate fi făcut pe fond.
Judecătorul fondului a evidenţiat un motiv formal de respingere a acţiunii, de vreme ce, în
speţă, este vorba tot de un refuz, fie acesta implicit. După cum s-a mai arătat, reclamantul poate să
solicite instanţei să analizeze caracterul justificat sau nu al refuzului, iar instanţei îi revine sarcina de
a face verificările impuse de limitele învestirii.
Caracterul implicit sau explicit al refuzului nu este determinant pentru ceea ce poate fi cerut
în acţiunea în contencios administrativ.
Prin urmare, reţinând că viziunea instanţei de fond este greşită asupra aplicării art. 2 alin. (2)
coroborat cu art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că
instanţa a lăsat nesoluţionat fondul cauzei, fără a stabili dacă refuzul pârâtului este justificat ori
nejustificat, respectiv dacă autoritatea pârâtă a lezat sau nu drepturile sau interesele legitime ale
reclamanţilor.
Aşa fiind, casarea cu trimitere se impune pentru soluţionarea în mod efectiv a fondului
cauzei, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a accesului părţilor la dublul grad de
jurisdicţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursul, a casat în parte
sentinţa recurată şi a trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe cererea principală formulată de
reclamanţii Consiliul Local al Municipiului X şi Municipiul X în contradictoriu cu pârâtul Guvernul
României şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale, urmând să menţină dispoziţiile sentinţei nerecurate, referitoare la respingerea cererii
reclamantei Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor X, pentru
lipsa calităţii procesuale active.
18. Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Consiliul
Concurenţei. Împărţirea lucrărilor de construcţie de conducte pentru transportul gazelor
naturale şi lucrărilor conexe. Efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 55/2020 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de
procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea
naţională a României, asupra materialului probator valorificat în procedura în faţa Consiliului
Concurenţei
Legea nr. 21/1996, art. 5, art. 34 alin. (3)
948
Simpla împrejurare a constatării nulității proceselor verbale de interceptare nu înseamnă că
existența comportamentului anticoncurențial nu poate fi desprinsă din coroborarea materialului
probator administrat în cauză.
Prin decizia nr. 55/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr.
51/1991 privind securitatea naţională a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517
din 17 iunie 2020 s-a statuat că: “conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal
înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care
presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în
temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este
însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element.”
Elementele de probă pe care se bazează Comisia Europeană în decizia sa pentru a proba
existența încălcării nu trebuie evaluate separat, ci ca un întreg (CJUE în cauza C-48/69 Imperial
Chemical Industries).
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4206 din 27 septembrie 2022
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2/2019, la data de 16.05.2019,
reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând instanţei ca în
contradictoriu cu acesta să dispună:
a. anularea Deciziei nr. 75/19.12.2019, prin care s-a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 din
Legea nr. 21/1996 şi art. 101 TFUE prin participarea sa la o faptă anticoncurenţială (cartel) şi
sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 2.997,021,52 lei;
b. înlăturarea amenzii aplicate.
Prin Sentinţa civilă nr. 512 din 29 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a
contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA,
în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC A. SA, întemeiat pe dispoziţiile art.
488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
În motivarea recursului, recurenta arată următoarele:
I.3.1. Expertiza contabila extrajudiciară efectuată în cauză şi depusă în apărare la dosarul
Consiliului Concurentei nu confirmă existența vreunui prejudiciu produs autorităţii contractante şi
nici o minimă atingere comerţului dintre statele membre.
Cu privire la procedura de achiziţie publică pentru atribuirea contractului privind execuţia
lucrării "Acord de acces - conducta de racord şi SRMP pentru alimentarea cu gaze naturale a
comunei Şirna, judeţul Prahova", concluziile expertizei contabile extrajudiciare sunt următoarele:
valoarea ofertei societăţii A. SA nu mai putea fi îmbunătăţită (redusă) fără ca societatea să
înregistreze pierdere din respectiva lucrare.
Cu privire la procedura de achiziţie publică pentru atribuirea contractului privind execuţia
lucrării "înlocuirea conductei de transport gaze naturale O 28 Seleuşi - Băţani, zona Nadeş",
expertiza contabilă reţine că cele două societăţi (SC A. SA şi SC B. SA) nu s-au calificat pentru
etapa de licitaţie electronică. Concluziile expertizei contabile extrajudiciare sunt că valoarea ofertei
949
societăţii A. SA Piatra Neamţ nu mai putea fi îmbunătăţită (redusă) fără ca societatea să înregistreze
pierdere din respectiva lucrare.
Cu privire la necontestarea raportului comisiei de evaluare a ofertelor recurenta arată că nu își
însușește punctul de vedere al expertului numit de către organul de cercetare penală care afirmă
faptul că beneficiarul S.N.T.G.N. E. S. A. nu avea motive temeinice (legale) de respingere a ofertei
depuse de S.C. A. S.A. Oferta a fost declarată neconformă în baza art.36 alin 2 lit.a din H.G.
925/2006, modificată, întrucât nu satisface în mod corespunzător cerinţele caietului de sarcini. În
lista cu cantităţile de lucrări - montaj conductă nu a fost cotată procurarea curbelor, iar în lista
consumurilor de resurse materiale nu se regăsesc cele 5 borne prefabricate.
I.3.2. Pârâta nu a respectat prezumţia de nevinovăţie în dreptul concurenţei, pentru
următoarele argumente:
Dreptul concurenţei este o materie a dreptului public, iar sancţiunile aplicabile în cazul
încălcărilor normelor imperative prevăzute de Legea concurenţei şi de Tratatul de Funcţionare a
Uniunii Europene sunt sancţiuni contravenţionale cărora li se aplică standardul prevăzut de art. 23
alin. (11) din Constituţia României - prezumţia de nevinovăţie, fapt confirmat şi de jurisprudenţă.
Faptul că dreptul contravenţional, în ansamblu, este echivalat cu dreptul penal rezultă şi din art. 15
alin. (2) din Constituţia României și a fost confirmat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
completul competent să judece recursuri în interesul legii, prin decizia nr. 3 din 19 februarie 2018.
Astfel, valabilitatea deciziilor de sancţionare emise de către Consiliul Concurenţei nu se face
nici prin luarea în considerare, necondiţionat, a existenţei unei prezumţii de încălcare prin obiect a
interdicţiilor din Legea concurenţei şi TFUE şi nici prin prisma prezumţiei de legalitate a actului
administrativ, ci ţinând cont de supremaţia prezumţiei de nevinovăţie asupra acestora. Principala
consecinţă a aplicării prezumţiei de nevinovăţie în dreptul concurenţei este că are loc o răsturnare a
sarcinii probei, astfel că, în cadrul faptelor contravenţionale, cel care trebuie să facă dovadă
existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia este organul constatator, iar
acest lucru trebuie să se întâmple dincolo de orice dubiu rezonabil.
Recurenta invocă în acest sens Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003, publicată în M. Of. nr.
705 din 8 octombrie 2003 și practica Curţii Europene de Justiţie în cauzele T-44/02, T-54/02, T-
56/02, T-60/02, T-61/02, Dresdner Bank AG şi alţii vs. Comisia, cauza T-l10/07, Siemens AG și
cauza T-141/08, E.ON Energie AG.
În cauza pendinte, Consiliul Concurentei nu a făcut nici o dovadă prin care să răstoarne
prezumţia de nevinovăţie, singura probă certă fiind, în opinia sa, transcrierea înregistrării nelegale a
unei convorbiri telefonice a domnului C. cu dl. D. O discuţie de câteva secunde a fost interpretată de
către pârâtă ca fiind o probă care ar arata vinovăţia recurentei chiar la mai multe licitaţii, însă la data
de 22.06.2020, martorul D., prin declaraţia dată sub jurământ, a infirmat toate speculaţiile şi
interpretările Consiliului Concurenţei.
Potrivit Deciziei nr.55/04.02.2020 pronunţată de Curtea Constituţională a României, astfel de
interceptări organizate de SRI pe mandat de siguranţă naţională au fost declarate nule absolut şi ca
atare, nu pot fi folosite ca mijloc de probă în nici o cauză, penală sau civilă.
Recurenta aduce următoarele argumente desprinse din această decizie:
a. Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi secretul corespondenţei.
b. Vătămarea este o condiţie ce se raportează la persoana care invocă efectuarea unei
supravegheri tehnice cu încălcarea legii, astfel că există o lezare a drepturilor acesteia, în toate
cazurile în care informaţiile rezultate ca urmare a folosirii acestui procedeu probatoriu sunt
concludente în defavoarea persoanei respective.
c. Sancţiunea incidentă în cazul constatării nerespectării unor dispoziţii legale în activitatea
de punere în executare a supravegherii tehnice este nulitatea actului, iar efectul practic constă în
excluderea probei obţinute nelegal.
950
d. Constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, ca urmare a invocării unei excepţii
de neconstituţionalitate, produce efecte practice şi nu poate constitui doar un instrument de drept
abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret.
e. Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale are o dublă funcţie – de prevenţie şi de
reparaţie, iar cea de a doua este pe primul plan, întrucât vizează situaţia concreta a persoanei lezate în
drepturile sale prin norma contrara legii fundamentale.
f. În ceea ce priveşte condiţia să existe imposibilitatea înlăturării vătămării altfel decât prin
desfiinţarea actului, aceasta trebuie considerată realizată în toate ipotezele în care procedeul
probatoriu nelegal efectuat nu poate fi reluat sau refăcut.
g. Probele derivate din probele obţinute nelegal sunt la rândul lor excluse, dacă au fost
obţinute în mod direct prin probele nelegale.
Recurenta invocă și decizia ÎCCJ în cazul Romgaz, privind nelegalitatea probelor obţinute
prin înregistrării efectuate de alte organe ale statului, pe mandat de siguranţă naţională, precum si
nulitatea expertizelor.
Faţă de cele mai sus expuse, recurenta consideră că se impune excluderea din materialul
probator a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi comunicărilor menţionate
anterior, precum şi a înregistrărilor fixate pe suporţi optici, întrucât acestora nu li se poate atribui, în
mod legal, o valoare probatorie.
Faţă de Deciziile pronunţate de către Curtea Constituţională a României în aceasta materie,
recurenta apreciază că nu se poate acorda valoare probatorie unei interceptări telefonice, realizată în
baza unui mandat de siguranţă naţională şi care priveşte fapte care nu intră sub incidenţa siguranţei
nationale, emis pe numele altor persoane.
Recurenta susține că propunerea de sancţionare a sa şi motivele care au stat la baza acesteia
sunt lipsite de temei legal în condiţiile în care Hotărârea Curţii Europene din 07.01.2004 Aalborg
Portland s.a. / Comisia, C204/00P, C205/00P, C-211/00P, C-213/00P, C-217/00P, C-219/00P, REC,
pct. 55-57, Hotărârea Tribunalului din 27.09.2006- Dresder Bank s.a. vb Comisia, T-44/028P, T-
54/028P, T-56/028P, T-60/028P, T-61/028P, REC, P.II- 3567, pct. 64 şi 65 stabilesc în mod clar
faptul ca elementele fragmentare şi disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice
ipoteză, să poată fi completate prin deducţii care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente.
Apreciază recurenta că autoritatea de concurență nu a prezentat dovezi suficient de clare şi
consistente privind încălcarea normelor de concurență. În individualizarea propunerii de sancţionare,
recurenta consideră că nu a fost analizat deloc gradul de atingere adus concurenței şi nici dacă a fost
afectat consumatorul final, nefiind dovedit faptul că întreprinderea A. ar fi urmărit obţinerea unui
profit prestabilit. Consiliul Concurenţei a analizat doar obiectul, dar nu şi efectul presupuselor
înţelegeri şi nu indică în mod cert dacă există un prejudiciu cauzat autorităţii contractante de aşa-zisa
practică anticoncurenţială a SC A. SA, care este cuantumul prejudiciului, precum şi modalitatea
concretă de cuantificare a acestuia.
Probele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti au făcut dovada lipsei de temeinicie
a acuzaţiilor pârâtei. Consiliul Concurenţei nu a observat că SC A. SA nu a câştigat, la nivelul anului
2011, nici o licitaţie organizată de SC E. SA. Astfel, potrivit situaţiei contractelor adjudecate de SC
A. SA, depusă la dosarul cauzei, rezultă că la nivelul anului 2010 au fost adjudecate un număr de 3
contracte, iar la nivelul anului 2011 a existat doar o continuare a contractului nr.58/24.08.2009.
Susține recurenta că teza centrală a acuzaţiei pârâtei în ceea ce priveşte SC A. SA - simularea
concurenţei în scopul adjudecării prin rotaţie a contractelor- nu se justifică. Întrucât SC A. SA nu a
adjudecat noi contracte în anul 2011, este evident că nu a putut avea scopul adjudecării prin rotaţie,
astfel că teza centrală a acuzaţiei Consiliului Concurenţei nu este dovedită.
951
Instanţa de fond nu a analizat fondul cauzei, limitându-se a prelua integral argumentele
pârâtei expuse prin întâmpinare, respectiv scopul adjudecării prin rotaţie, precum şi pericolul social
abstract al presupusei fapte, indiferent dacă s-a constatat sau nu producerea unui prejudiciu.
I.3.3.În subsidiar, recurenta solicită să se constate că amenda aplicată este netemeinică şi
nelegală deoarece cuantumul acesteia este exagerat referitor la pretinsele fapte reţinute întrucât nu s-
au avut în vedere şi nu s-a dat eficienţă juridică circumstanţelor atenuante referitoare la: colaborarea
efectivă şi deplină manifestată de subscrisă pe parcursul investigaţiei; durata şi gravitatea redusă a
presupuselor încălcări; lipsa impactului asupra concurenţei; lipsa vreunui prejudiciu la nivelul E. SA
Mediaş; faptul că recurentei nu i s-a atribuit efectiv nici un contract de achiziţii publice în perioada
analizată de Consiliul Concurenței.
Astfel, pârâta nu şi-a respectat propriile Instrucţiuni privind individualizarea sancţiunilor
pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, din 11.10.2016 cu
privire la circumstanţele atenuante, după cum urmează:
Recurenta susține că a colaborat efectiv şi deplin cu Consiliul Concurenţei, făcând astfel
dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute la pct.d).
De asemenea, a făcut dovada certă a îndeplinirii circumstanţei atenuante prevăzute la pct.c),
respectiv că în perioada încălcării -anul 2011- cifra de afaceri realizată a fost cu mult inferioară
pragului valoric de 20% din cifra de afaceri totală.
Deşi argumentele şi probele aduse în sprijinul acţiunii formulate ar fi trebuit să conducă la
anularea deciziei pârâtului, instanţa de fond a utilizat copy-paste doar argumentele pârâtului, reţinând
în esenţă că scopul a fost de adjudecare prin rotaţie (deşi nu a adjudecat nici o licitaţie), precum şi
obţinerea unui preţ mai scăzut, deşi din concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză a rezultat că
nu putea îmbunătăţi oferta iniţială.
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului formulat, casarea hotărârii recurată şi
trimiterea cauzei spre o nouă judecată.
I.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
În motivare arată următoarele:
- Prima instanţă a reţinut în mod corect că autoritatea de concurenţă a respectat exigenţele
probatorii în materie. Participarea recurentei la cartelul de împărţire a pieţei este demonstrată de
totalitatea probelor valorificate de CC, înţelesul convorbirilor telefonice în care a fost implicat
administratorul societăţii trebuie interpretat în ansamblul corpului probator, conform principiului
interpretării holistice consacrat în materie de concurenţă.
Consiliul Concurenţei nu s-a întemeiat exclusiv pe procesul- verbal de redare a convorbirii
telefonice E.-A. pentru a reține comportamentul anticoncurențial al părților implicate (inclusiv al A.),
ci pe un ansamblu de probe, interpretate holistic, prin coroborare, conform exigențelor de standard
probatoriu din materia concurenței, conţinând procese-verbale ale convorbirilor telefonice în care au
fost implicaţi alți participanţi la cartel (conversaţiile F.-E. din data de 23.05.2011, E.-G. din data de
16.06.2011), analiza comportamentului adoptat de întreprinderile implicate la procedurile de
achiziţie publică vizate de investigaţie, ofertele depuse de întreprinderi, rapoartele procedurii de
atribuire, răspunsurile la cererile de informaţii ale Consiliului Concurenţei și chiar punctul de vedere
al E. invocat de către recurentă nr. 11305/10.03.2016.
Procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice din data de 10.05.2011, înțeles în mozaicul
celorlalte probe administrate, susţine existența unei coluziuni pe piaţa vizată de investigaţie.
La toate cele 3 licitaţii, A. a adoptat o conduită prin care să nu incomodeze întreprinderea
prestabilită să câştige licitaţiile, comportamentul său încadrându-se in acelaşi tipar de acţiune.
952
Intimatul invocă paragraful 48 al deciziei pronunţate in Cauza Knauf Gips KG vs. Comisia
Europeana (C-407/08 P), cauza Imperial Chemical Industries și cauza Total Marketing
Services/Comisia (par.26), susținând că elementele de probă nu trebuie evaluate separat, ci ca un
întreg, iar existența unei practici concertate sau a unui acord anticoncurential trebuie, în majoritatea
cazurilor, să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în
absența unei alte explicaţii coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență. Autorităţii de
concurență nu i se poate pretinde să producă dovezi ale contactelor directe între întreprinderilor
implicate, in condiţiile în care reuniunile se țin în secret și documentaţia aferentă acestora este redusă
la minimum, astfel că participarea M. la acordul anticoncurențial se poate contura în temeiul
deducţiilor din reconstituirea împrejurărilor relevante, pe baza documentelor fragmentare și
sporadice pe care le poate obţine autoritatea, interpretate holistic.
Se invocă, de asemenea, jurisprudenta CJUE cu privire la valoarea probatorie a prezumţiilor
în materie de concurență, care a statuat posibilitatea utilizării probelor, indirecte, incluzând
prezumţiile, în scopul dovedirii încălcărilor normelor antitrust. (cauza Cauza C-8/08, T-Mobile
Netherlands).
Susține autoritatea că ansamblul probatoriu administrat în cauză conduce la concluzia că
recurenta nu a adoptat un comportament independent la licitaţia analizată, ci în coluziune cu ceilalţi
participanţi, părţile implicate făcându-şi cunoscut comportamentul viitor la licitaţie, care trebuia să
fie adoptat individual, în funcţie de strategia de afaceri a fiecăreia.
Consiliul Concurenței susține că a valorificat în mod judicios procesele-verbale de redare a
convorbirilor telefonice transmise de DIICOT, care, potrivit legislaţiei în vigoare la momentul
efectuării actelor procedurale s-au realizat în conformitate cu dispoziţiile legii, utilizarea de către CC
a acestor procese-verbale este permisă de art. 34 alin. (3) din Legea concurenței, iar Decizia CC nu
se întemeiază în mod exclusiv pe procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice.
- Argumentele invocate de recurentă privind imposibilitatea îmbunătăţirii ofertei în etapa de
licitaţie electronică sunt lipsite de relevanță. Raportul de expertiză extrajudiciară invocat de parte are
valoarea probatorie a unui înscris și nu a unei expertize administrate de instanţă în vederea
soluţionării prezentei cauze, iar, competența unui expert contabil nu poate viza aprecieri asupra
dreptului substanţial al concurenței. Ceea ce este interzis din perspectiva normelor de concurență este
cooperarea între concurenţi, de natură a afecta comportamentul autonom pe piaţă. Consiliul
Concurenței a constatat că elementele pentru care recurenta a fost descalificată se regăseau în oferta
societăţii, context in care aceasta era în drept să formuleze contestaţie, dacă ar fi avut interesul real să
câştige licitaţia.
În concluzie, în ceea ce priveşte procedurile de achiziţie publică Sima, Albeşti Moisica și
Seleus Batani, din probele administrate, interpretate holistic, rezultă cooperarea între A. si
concurenţii săi astfel încât câştigătoare să fie întreprinderea desemnată în cadrul cartelului, cu
sprijinul angajaţilor autorităţii contractante, prin care se difuzează informaţiile relevante pentru
comportamentul de adoptat în cadrul procedurii. Ceea ce este incriminabil în comportamentul A. e
că nu și-a îmbunătăţit valoarea ofertei financiare în etapa licitaţiei electronice ca urmare a celor
agreate cu concurenţii săi.
- Noţiunea de înţelegere anticoncurențială nu presupune existența unui acord de voinţă
explicit, consemnat în scris, plasat în timp la un moment sau altul al întâlnirilor/discuţiilor ce
constituie probatoriul cauzei (cu coordonate fixe, imobile- ora/zi), sens în care se invocă
jurisprudența CJUE. (paragrafului 203 din hotărârea pronunţată în cazul Comisia v Anic)
Contrar unei jurisprudențe care impune delimitarea de orice iniţiativă ilicită, recurenta nu s-a
distanţat public, neechivoc, de planul comun ce presupunea coluziunea pe piaţa lucrărilor de
construcţii de conducte pentru transportul gazelor naturale, rezoluţia diferita de a concurenţilor si
comportamentul independent adoptat pe piaţă și nu a comunicat întreprinderilor că doreşte să nu mai
953
fie informată cu privire la acţiunile preconizate legate de licitaţiile viitoare și nu a informat că
intenţionează să acţioneze pe piaţă independent, conform rezoluţiei proprii.
- În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că din expertiza tehnica extrajudiciară din dosarul
penal rezultă că nu exista niciun prejudiciu adus autorităţii contractante, intimatul arată că existența
unei înţelegeri anticoncurenţiale nu este subsumată unui astfel de criteriu, o restricţie a concurentei
prin obiect fiind interzisă și incriminabilă indiferent de efectele anticoncurenţiale concrete sau de
prejudiciul concret adus consumatorului.
- Împrejurarea ca A. nu a câştigat nicio licitaţie nu este de natură a o exonera de răspundere
contravenţională.
În ceea ce priveşte susţinerile A. din cererea de recurs privind faptul că nu a câştigat nicio
licitaţie, împrejurare care, în opinia sa, ar demonstra că nu există nicio raţiune pentru care să fi intrat
într-un acord de împărţire a pieţei, intimatul susține că nu are obligaţia de a dovedi intenţiile oculte
ale părţilor, conceptul de întelegere anticoncurențială având natura obiectivă, sens în care este
necesar și suficient pentru existența încălcării ca părţile să-și fi exprimat voinţa comună de a acţiona
pe piaţă într-un anumit mod, restrictiv de concurență. În vederea stabilirii participării unei
întreprinderi într-un cartel nu prezintă concludență dacă aceasta a obţinut sau nu vreun avantaj
concret sau dacă această participare îi dezavantajează poziția pe piaţă. De altfel, inexistența vreunui
avantaj concret generat de cartel nu poate avea nici natura unei circumstanţe atenuante.
Simplul fapt al încheierii unei înţelegeri al cărei scop este restrângerea concurenței prin
încălcarea prevederilor art. 81 alin. (1) din Tratat (în prezent art. 101 din Tratat) constituie în sine o
nerespectare a acestor prevederi, indiferent dacă a fost sau nu implementată. În concluzie, chiar dacă
licitaţiile nu ar fi fost câştigate de membrii cartelului conform înțelegerii, coluziunea în cadrul
procedurilor de atribuire ar fi condus, oricum, la restrângerea concurenței și ar fi fost sancţionabilă,
reprezentând o încălcare prin obiect a normelor de concurență.
- Prima instanţă a reţinut în mod corect că autoritatea de concurență nu avea obligaţia
demonstrării efectelor anticoncurențiale ale cartelului, în condiţiile în care practicile de împărțire a
pieței reprezintă restricţii anticoncurenţiale grave, prin obiect, ale concurenței, pentru care nu este
necesară demonstrarea efectelor anticoncurențiale.
Intimatul invocă în acest sens art. 7 alin. (4) lit. a) pct. 3 din Legea concurenței și
Comunicarea Comisiei Europene privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod
semnificativ concurența în sensul articolului 101 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (Comunicarea de minimis).
Cu privire la individualizarea sancțiunii, intimatul Consiliul Concurenței a formulat
următoarele apărări:
- Prima instanţă a reţinut în mod corect că sancţiunea a fost judicios individualizată de
Consiliul Concurenței, iar argumentele recurentei sub acest aspect sunt nefundamentate. Cuantumul
sancţiunii a fost stabilit in conformitate cu art. 55 alin.(1) lit. a) şi art.57 din Legea concurenței,
precum și în conformitate cu metodologia de individualizare a amenzii detaliată in Instrucţiunile
Consiliului Concurenței, într-un procent de 6,29% din cifra de afaceri realizata în anul 2017, cu
aplicarea criteriilor gravitate și durată care determină nivelul de bază al sancţiunii, precum și
ajustarea acestuia în funcţie de circumstanţele atenuante reţinute în speţă.
În ceea ce priveşte criteriul gravitate, s-a aplicat clasa de gravitate mare (în cauză fiind
incriminat un cartel de împărțire a pieţei), dar cuantumul aferent acestui criteriu a fost aplicat
diferenţiat. Nu se poate susţine inexistența unei afectări semnificative a concurenței în contextul
existenței unei înţelegeri de tip cartel, considerată la nivelul jurisprudenței o încălcare care implică
întotdeauna un grad ridicat de nocivitate.
954
Aspectele invocate de recurentă, precum gradul de implicare în săvârşirea faptei nu pot avea
prioritate în evaluarea gravităţii încălcării, dar pot fi avute în vedere la determinarea procentului
adecvat în interiorul intervalului alocat în funcţie de gravitate.
Împrejurarea că recurentei nu i-a fost atribuit niciun contract de achiziţie publică în perioada
analizată de Consiliul Concurenței nu este de natură a influența nivelul sancţiunii.
- Circumstanţele atenuante la care se raportează recurenta nu pot fi reţinute. Colaborarea
efectivă cu autoritatea de concurență în cursul procedurii nu poate fi reţinută. Recurenta avea
obligaţia legală, conform art. 53 din lege, de a răspunde corect și complet la cererile de informaţii
adresate de Consiliul Concurentei și de a colabora cu autoritatea de concurență pe parcursul
desfăşurării investigaţiei, aspectele invocate fiind subsumate obligaţiei legale, fără a se demonstra
depăşirea acesteia.
- Proporţia cifrei de afaceri rezultate din comercializarea produselor care fac obiectul
cartelului în cadrul cifrei de afaceri totale nu poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă.
- Cu titlu de noutate față de acţiunea introductivă, recurenta invocă circumstanţa prevăzută la
pct. 18 lit.c) din Instrucţiuni. În conformitate cu prevederile Instrucţiunilor, această împrejurare
trebuie să poată fi stabilită cu certitudine, or recurenta nu a furnizat nicio analiză în acest sens, pentru
fiecare an al încălcării, pretenţia sa de valorificare a acestei circumstanţe atenuante fiind nefondată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor
art.496-499 din Codul de procedură civilă.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale
incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,
urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., ce vizează aplicarea sau
interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Curtea are în vedere
că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs
poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele
de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele
condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.
În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în calea de atac a recursului, exercitată în
condițiile art.20 din Legea nr.554/2004, instanța de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza
cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleași exigențe impuse recursului prin Codul de
procedură civilă, având în vedere norma de trimitere din art.28 din Legea nr.554/2004.
În raport de situaţiile limitative în care trebuie să se încadreze motivele de recurs, Curtea nu
poate analiza nelegalitatea hotărârii atacate doar pentru simplul fapt că recurentul susține cu caracter
general o atare nelegalitate, fără a se arăta, în mod clar şi concret, care prevederi legale ar fi
nesocotite de către instanța de fond.
Potrivit art. 483 C.proc.civ.: „(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
(4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară
celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
De asemenea, potrivit art. 486 C.proc.civ.: „Cererea de recurs va cuprinde următoarele
menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz,
menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;”
Potrivit art. 488 alin (1) C.proc.civ.: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru
următoarele motive de nelegalitate: (...)”.
955
Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar
examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune
realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia
starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele,
întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.
Prin urmare acestea sunt limitele în care, în cele ce urmează, Înalta Curte va analiza criticile
formulate de recurentă, pe care le apreciază ca fiind nefondate, după cum urmează:
II.1. Criticile recurentei cu privire la nerespectarea exigenţelor probatorii în materie de către
autoritatea de concurenţă sunt nefondate.
Este lipsit de relevanță faptul că expertiza contabila extrajudiciară efectuată în cauză şi
depusă în apărare de către recurentă la dosarul Consiliului Concurenței nu confirmă existența vreunui
prejudiciu produs autorităţii contractante şi nici o minimă atingere comerţului dintre statele membre.
Pe de o parte, o astfel de expertiză extrajudiciară nu poate avea decât valoarea probatorie a
unui înscris, care se apreciază în ansamblul materialului probator al cauzei.
Pe de altă parte, așa cum în mod corect s-a susținut de către intimat și s-a reținut și de către
instanța de fond, în cazul unei încălcări prin obiect, cum este cea de față, cercetarea efectelor
concrete ale faptei anticoncurențiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudența
constantă a CJUE.
Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunțată în cauza Allianz Hungária Biztosító şi
alţii, C-32/2011, CJUE a arătat că:
„34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să
se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului
acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se analizeze
efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în
fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4
iunie 2009, T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 28 şi 30, hotărârea din 6 octombrie 2009,
GlaxoSmithKline Services şi alţii, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P şi C-519/06 P, pct. 55,
hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08,
pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).
35. Distincţia dintre „încălcarea prin obiect” şi „încălcarea prin efect” rezultă din împrejurarea
că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind
dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry
Development Society şi Barry Brothers, C-209/07, pct. 17, hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii,
pct. 29, hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C-226/11, pct. 36).
36. Pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenţei „prin obiect”, trebuie
analizat cuprinsul dispoziţiilor acestuia, obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, precum şi
contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services şi alţii,
pct. 58, Football Association Premier League şi alţii, pct. 136, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, pct.
35). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura
produselor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei
sau a pieţelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21, şi jurisprudenţa citată acolo).
37. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul
restrictiv al unui acord, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei ori
instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (hotărârea GlaxoSmithKline Services şi
alţii, pct. 58, şi jurisprudenţa citată acolo).
38. De altfel, Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient
ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie
apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune.
956
Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât
pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese
(hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31).”
De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Gruopement des Cartes
Bancaires (CB), C-67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:
„51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea
orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile
de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor,
încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. 1, să se demonstreze că acestea au
efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că
astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare
necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor.”
Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se
examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este
dovedit.
Sub acest aspect, în concluziile prezentate în cauza Toshiba Corporation/Comisia, C-373/14P,
avocatul general Wathelet arată următoarele: „72 Experienţa acumulată în peste 60 de ani permite în
prezent să se considere că ipotezele menţionate la art. 101 alin. 1 din T.F.U.E. răspund cerinţei de
nocivitate intrinsecă. 73 A considera enumerarea de la această dispoziţie ca fiind „nucleul dur” al
restrângerilor concurenţei prin obiect răspunde dublului imperativ care decurge din jurisprudenţa
Curţii şi care presupune, pe de o parte, că tipurile de acorduri avute în vedere la art. 101 alin. 1 nu
alcătuiesc o listă exhaustivă de înţelegeri interzise, precizând în acelaşi timp, pe de altă parte, că
noţiunea de restrângere a concurenţei prin obiect nu poate fi interpretată în mod extensiv. 74 Astfel,
pentru acordurile menţionate expres la art. 101 alin. 1, nu ar trebui să ne îndepărtăm de jurisprudenţa
constantă a Curţii, potrivit căreia existenţa unei explicaţii alternative plauzibile a comportamentelor
incriminate (în speţă, lipsa oricărui interes comercial) nu trebuie să conducă la impunerea unor
cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte probele care trebuie administrate. În schimb, deşi nu este exclus
ca alte tipuri de acorduri, atipice sau complexe, să poată avea un obiect susceptibil să împiedice, să
restrângă sau să denatureze concurenţa, interzicerea lor necesită o analiză mai aprofundată a
contextului economic şi juridic în care acestea se încadrează, fără însă a duce această analiză până la
studierea efectelor acordului.”
Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al practicii concertate este evident, fiind vorba despre o
încălcare gravă, prin obiect, a normelor de concurenţă, obiectivul urmărit fiind acela de împărţire a
lucrărilor de construcţie de conducte pentru transportul gazelor naturale şi lucrărilor conexe, la
licitaţiile Transgaz din anul 2011.
Prin urmare, critica este nefondată și va fi respinsă.
II.2. Nefondate sunt și criticile referitoare la nerespectarea de către pârât a prezumţiei de
nevinovăţie.
Recurenta a invocat în susținerea acestui motiv de recurs jurisprudența Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene în cauzele T-44/02, T-54/02, T-56/02, T-60/02, T-61/02, Dresdner Bank AG şi
alţii vs. Comisia, cauza T-l10/07, Siemens AG și cauza T-141/08, E.ON Energie AG, susținând că, în
cauza pendinte, Consiliul Concurenței nu a făcut nici o dovadă prin care să răstoarne prezumţia de
nevinovăţie, singura probă certă fiind, în opinia sa, transcrierea înregistrării nelegale a unei
convorbiri telefonice a domnului B. M. cu dl.B. V., martor care a infirmat aceste speculaţii.
Înalta Curte reține că susținerile recurentei cu privire la aplicabilitatea în materia dreptului
concurenței a prezumției de nevinovăție sunt pertinente.
În acest sens Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în jurisprudența sa constantă că:
”(...) principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 alineatul (2)
957
din CEDO, face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată
de altfel în preambulul Actului Unic European și la articolul 6 alineatul (2) UE, precum și la articolul
47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sunt recunoscute în ordinea juridică
comunitară. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate al
sancțiunilor aplicabile acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special în
procedurile referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și care se
pot finaliza cu aplicarea de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu (a se vedea Hotărârea
Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T-279/02, Rec., p. II-897, punctul 115 și
jurisprudența citată).”
” Principiul prezumției de nevinovăție presupune că orice persoană acuzată este prezumată
nevinovată până în momentul în care vinovăția ei a fost legal stabilită (Hotărârea Tribunalului din 6
octombrie 2005, Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia, T-22/02 și T-23/02, Rec.,
p. II-4065, punctul 106).”
Reiese din dintr-o jurisprudență constantă, inclusiv din par.48 al cauzei T-141/08, E.ON
Energie AG, invocate de recurentă, că ”în domeniul dreptului concurenței, în cazul unui litigiu
privind existența unei încălcări, Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le
constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător
cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări (Hotărârea Curții din 17
decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C-185/95 P, Rec., p. I-8417, punctul 58, și Hotărârea
Curții din 6 ianuarie 2004, BAI și Comisia/Bayer, C-2/01 P și C-3/01 P, Rec., p. I-23, punctul 62,
Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T-201/04, Rep., p. II-3601,
punctul 688). În acest scop, Comisia are sarcina de a strânge elemente de probă suficient de precise
și de concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea invocată a avut loc (a se vedea
în acest sens Hotărârea Curții din 28 martie 1984, CRAM și Rheinzink/Comisia, 29/83 și 30/83,
Rec., p. 1679, punctul 20, și Hotărârea Curții din 31 martie 1993, Ahlström Osakeytiö și
alții/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 și C-125/85-C-129/85, Rec.,
p. I-1307, punctul 127, Hotărârea Tribunalului din 21 ianuarie 1999, Riviera Auto Service și
alții/Comisia, T-185/96, T-189/96 și T-190/96, Rec., p. II-93, punctul 47).”
Din jurisprudența invocată (par.48 al cauzei T-141/08, E.ON Energie AG) rezultă, de
asemenea, rolul instanței sesizate cu o acțiune în anulare îndreptată împotriva unei decizii a
autorității de concurență prin care se constată existența unei încălcări în domeniul dreptului
concurenței și prin care se aplică amenzi destinatarilor, care ”constă în a aprecia dacă probele și
celelalte elemente invocate de Comisie în decizia sa sunt suficiente pentru a stabili existența
încălcării reproșate (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul
175).”
Pertinente sunt și susținerile recurentei, întemeiate pe par.51 al cauzei T-141/08, E.ON
Energie AG și par.43-45 din cauza T-110/07, Siemens AG, potrivit cărora ”orice dubiu al instanței
trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia autorității de concurență de
constatare a unei încălcări” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 februarie 1978, United
Brands și United Brands Continentaal/Comisia, 27/76, Rec., p. 207, punctul 265).”
Din această jurisprudență se desprinde standardul probei dincolo de orice îndoială, potrivit
căruia ”instanța nu poate concluziona că autoritatea de concurență a dovedit existența încălcării în
cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în
special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea JFE
Engineering și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 177).”
Cu toate acestea, rezultă din aceeași jurisprudență (par.51 al cauzei T-141/08, E.ON Energie
AG) că sarcina probei nu poate fi transferată autorității de concurență prin invocarea de împrejurări
pe care nu le poate dovedi (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004,
958
Mannesmannröhren-Werke/Comisia, T-44/00, Rec., p. II-2223, punctul 262, și Hotărârea JFE
Engineering și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 343):
”Cu alte cuvinte, atunci când Comisia se întemeiază pe probe care sunt în principiu suficiente
pentru a demonstra existența încălcării, nu este suficient ca întreprinderea în cauză să menționeze
posibilitatea existenței unei împrejurări care ar putea afecta valoarea probantă a respectivelor
elemente de probă pentru ca să revină Comisiei sarcina de a dovedi că această împrejurare nu a putut
afecta valoarea probantă a elementelor de probă. Dimpotrivă, cu excepția cazurilor în care o astfel de
probă nu ar putea fi prezentată de întreprinderea în cauză chiar ca urmare a comportamentului
Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Mannesmannröhren-Werke/Comisia, citată anterior,
punctele 261 și 262, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele
342 și 343), revine întreprinderii în cauză sarcina de a stabili corespunzător cerințelor legale, pe de o
parte, dacă împrejurarea pe care o invocă există și, pe de altă parte, că această împrejurare pune în
discuție valoarea probantă a elementelor de probă pe care se întemeiază Comisia.”
În esență, raționamentul recurentei se întemeiază pe faptul că, o dată declarată nulitatea
proceselor-verbale de interceptare în procesul penal, acestea nu mai pot constitui suport probatoriu
pentru dovedirea faptei anticoncurențiale.
Înalta Curte reține, sub acest aspect faptul că, într-adevăr, prin decizia nr. 55/2020 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală C.proc.pen. şi ale art.
11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, publicată în M.Of.,
nr. 517 din 17 iunie 2020 s-a statuat că: ”conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal
înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii
nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o
procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element.”
Rezultă însă din chiar jurisprudența invocată de către recurentă (Cauzele conexate T-44/02
OP, T-54/02 OP, T-56/02 OP, T-60/02 OP și T-61/02 OP, Dresdner Bank AG și alții împotriva
Comisiei Comunităților Europene, ECLI:EU:T:2006:271, par.63) că ”nu este necesar ca fiecare
element de probă prezentat de Comisie (în speță autoritatea de concurență-nn) să îndeplinească
aceste criterii în ceea ce privește fiecare aspect al încălcării. Este suficient ca ansamblul de probe
invocat de instituție, în ansamblu, să îndeplinească această cerință (a se vedea, în acest sens, cauzele
reunite T-305/94-T-307/94, T-313/94-T). -316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 și
T-335/94 Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia („PVC II”), punctele 768 până la 778, și în
special punctul 777, confirmat cu privire la punctul relevant de către Curte, în recurs, în cauzele
reunite C-238/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, C-247 /99 P, C-250/99 P-C-252/99 P și C-254/99 P
Limburgse Vinyl Maatschaapij și alții/Comisia, punctele 513-523).
În mod similar, CJUE a reţinut la paragraful 48 al deciziei pronunţate în cauza C-407/08 P,
Knauf Gips KG vs. Comisia Europeana că: "dacă se presupune că niciunul dintre diferitele elemente
ale încălcării nu constituie, în mod separat, un acord sau o practică concertată interzise de articolul
81 alineatul (1) CE, (...), o asemenea concluzie nu împiedică ca elementele menţionate, avute în
vedere împreună, să constituie un asemenea acord sau o asemenea practică."
Mai mult, așa cum se arată în par.43-45 din cauza T-110/07, Siemens AG, ”prin definiție,
elementele individuale care fac parte din seria concordantă de indicii invocate de Comisie nu pot să
constituie dovezi complete ale acestui comportament dacă sunt analizate separat.”
Prin urmare, simpla împrejurare a constatării nulității proceselor verbale de interceptare nu
înseamnă că existența comportamentului anticoncurențial nu poate fi desprinsă din coroborarea
materialului probator administrat în cauză.
959
Așa cum a reținut CJUE în cauza C-48/69 Imperial Chemical Industries, elementele de probă
pe care se bazează Comisia Europeană în decizia sa pentru a proba existența încălcării nu trebuie
evaluate separat, ci ca un întreg.
Mai mult, în chiar jurisprudența invocată de către recurentă (Cauzele conexate T-44/02 OP,
T-54/02 OP, T-56/02 OP, T-60/02 OP și T-61/02 OP, Dresdner Bank AG și alții împotriva Comisiei
Comunităților Europene, ECLI:EU:T:2006:271, par.64, 65) se arată că: ”Întrucât se știe că acordurile
anticoncurențiale sunt interzise, Comisia nu poate fi obligată să prezinte documente care să ateste în
mod expres contactele dintre agenții economici în cauză. Elementele de probă fragmentare și
sporadice care pot fi disponibile Comisiei ar trebui, în orice caz, să poată fi completate cu concluzii
care să permită reconstituirea circumstanțelor relevante. 65. Existența unei practici sau a unui acord
anticoncurențial poate fi, așadar, dedusă dintr-o serie de coincidențe și indicii care, luate împreună,
pot constitui, în lipsa unei alte explicații plauzibile, o dovadă a unei încălcări a regulilor de
concurență (Aalborg Portland și Alții/Comisia, citată anterior, punctele 55-57).”
Acest raționament a fost confirmat în cauza C-407/08 P, Knauf Gips KG, par.49, în care s-a
arătat că: ”(...) având în vedere că interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale,
precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit activitățile
pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în
secret, cel mai adesea într-un stat terț, și documentația aferentă acestora este redusă la minimum.
Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri ce atestă în mod explicit un contact nelegal între
operatori, precum procesele-verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât
fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin
deducții.”
Jurisprudența mai recentă, spre exemplu cauza C-634/13 P, Total Marketing
Services/Comisia, par.49 a reluat aceste statuări.
Valorificarea acestei jurisprudențe în cauza de față conduce la concluzia că autoritatea de
concurență intimată a respectat standardul de probă în materia dovedirii încălcărilor
anticoncurențiale prin obiect, care nu impune dovada contactelor directe între membrii cartelului,
participarea recurentei la acordul anticoncurenţial fiind dedusă din reconstituirea împrejurărilor
relevante, pe baza documentelor ”fragmentare și sporadice” obţinute, coroborate și interpretate
holistic.
În speță, aplicând raționamentul dezvoltat în jurisprudența invocată de recurentă (par.53 din
cauza T-110/07, Siemens AG) în privința elementelor contestate de către aceasta, ceea ce instanța de
fond era chemată să verifice era în ce măsură comportamentele care îi sunt imputate de autoritatea de
concurență în decizia atacată sunt dovedite cu ajutorul unor elemente de probă sau dacă au fost doar
deduse din conduita întreprinderilor în cauză pe piață. Doar în această ultimă ipoteză, era necesar ca,
în continuare, să se examineze dacă există explicații alternative ale conduitei întreprinderilor în cauză
pe piață, suficient de plauzibile pentru a repune în discuție constatările efectuate în decizia atacată.
În ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea
articolului 101 TFUE și a articolul 102 TFUE, se reține că principiul care prevalează în dreptul UE
este cel al liberei administrări a probelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia,
T-50/00, Rec., p. II-2395, punctul 72).
Cu privire la valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitor elemente de probă, se
subliniază în jurisprudenţa comunitară că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate
în mod liber constă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 63, Hotărârea
Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren-Werke/Comisia, T-44/00, punctul 84, Hotărârea
JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 273).
Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare,
valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii acestuia, de
960
destinatarul său și de conținutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000,
CimenteriesCBR și alții/Comisia, T-25/95, T-26/95, T-30/95-T-32/95, T-34/95-T-39/95, T-42/95-T-
46/95, T-48/95, T-50/95-T-65/95, T-68/95-T-71/95, T-87/95, T-88/95, T-103/95 și T-104/95,
punctul 1053).
În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost
întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999,
Ensidesa/Comisia, T-157/94, punctul 312) sau de un martor direct al acestor fapte (Hotărârea JFE
Engineering și alții/Comisia, punctul 207).
Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi și că acestea
au urmărit tocmai obiectivul de a elimina de la început incertitudinea referitoare la comportamentul
viitor al concurenților demonstrează, corespunzător cerințelor legale, existența unei practici
concertate (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, SuikerUnie și alții/Comisia, 40-73-48/73, 50/73,
54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, punctele 175 și 179).
Așa cum s-a statuat în mod constant, faptul de a comunica informații concurenților în
vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici
concertate în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995,
Tréfilunion/Comisia, T-148/89, punctul 82, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia,
T-53/03, punctul 178).
Recurenta a contestat utilizarea în cauză a prezumțiilor, având în vedere aplicarea în cauză a
prezumției de nevinovăție.
Contrar celor susținute de recurentă, instanța de fond nu a reținut existenţei unei prezumţii de
încălcare prin obiect a interdicţiilor din Legea concurenţei şi TFUE şi nici prezumţia de legalitate a
actului administrativ, ci, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie și reținând că cel care trebuie să
facă dovada, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a
vinovăţiei acesteia este Consiliul Concurenței, a apreciat că în cauză prezumția de nevinovăție a fost
răsturnată.
În esenţă, recurenta a invocat utilizarea unor metode ilegale de efectuare a interceptărilor
telefonice, cu consecinţa constatării nulităţii probelor obţinute în acest mod, având în vedere că
acestea încalcă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi secretul corespondenţei.
Înalta Curte reține că, într-adevăr, așa cum pertinent se susține de către recurentă, instanța
penală, Tribunalul Bucureşti, Secţia Penală, în dosarul nr. x/3/2017, a admis, prin încheierea din data
de 5.11.2020, cererea de excludere din materialul probator a interceptărilor efectuate de S.R.I., ca
urmare a aplicării Deciziei nr.55/04.02.2020 pronunţată de Curtea Constituţională a României. În
ceea ce interesează prezenta cauză, este vorba despre procesului verbal de redare a conţinutului
convorbirii telefonice interceptate în data de 10.05.2011 în baza mandatului nr. 00344/20.01.2011,
emis de ÎCCJ, pentru postul telefonic utilizat de numitul D., conţinut care relevă o discuţie dintre
această persoană şi numitul C., Director general şi Preşedinte al Consiliului de Administraţie al A.
SA, în urma căreia A. şi-a reglat comportamentul comercial în cadrul licitaţiei.
Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentei că singura probă certă
adusă de intimat a fost transcrierea acestei înregistrări nelegale a convorbirii telefonice a domnului
C. cu dl. D.
În acest sens, instanța de fond a reținut că participarea reclamantei la înţelegerea
anticoncurenţială a fost stabilită de pârâtul Consiliul Concurenţei ca urmare a coroborării
informaţiilor furnizate de DIICOT, inclusiv a acelor informaţii rezultând din conţinutul convorbirii
telefonice înregistrate, cu rezultatul analizei dosarelor de achiziţie publică, cu declaraţiile
reprezentanţilor celorlalţi participanţi la procedurile de achiziţie publică, date în faţa organelor de
cercetare penală, prin care aceştia au recunoscut faptul că reprezentantul E. contacta telefonic
participanţii la procedurile de achiziţiei pentru a se asigura de coordonarea comportamentului
961
acestora în cadrul procedurilor, în scopul desemnării unui anumit câştigător şi cu analiza
comportamentului manifestat de reclamantă în cursul procedurilor, pentru care aceasta nu a fost în
măsură să ofere explicaţii pertinente.
Jurisprudența CJUE (hotărârea pronunţată în cauza C-419/14, WebMindLicenses Kft. din
17.12.2015, în materie de TVA) statuează cu privire la posibilitatea utilizării probelor obținute în
cadrul unei proceduri penale paralele neîncheiate încă, fără cunoștința persoanei impozabile, prin
intermediul, de exemplu, al interceptărilor de telecomunicații și al ridicărilor de mesaje electronice,
cu condiția ca obținerea acestor probe în cadrul procedurii penale menționate și utilizarea lor în
cadrul procedurii administrative să nu încalce drepturile garantate de dreptul Uniunii.
În mod corect a fost valorificată de către instanța de fond jurisprudența CJUE în cauza T-
54/14, în care s-a analizat legalitatea sancţionării unei practici anticoncurenţiale determinată în baza
unor înregistrări audio realizate în mod clandestin de o întreprindere, respectiv prin utilizarea unor
note referitoare la aceste înregistrări, ridicate de Comisie în cadrul inspecţiei derulate în birourile
uneia dintre întreprinderile sancţionate, în care instanța europeană a reținut următoarele:
„56 În lumina jurisprudenței amintite mai sus, este necesar să se examineze dacă Comisia a
utilizat în mod justificat înregistrările în discuție ca mijloace de probă în cadrul deciziei atacate.
57 În speță, mai întâi, trebuie arătat că înregistrările contestate au fost obținute de Comisie
în cursul unei inspecții în birourile uneia dintre întreprinderile implicate în înțelegere, mai precis Kok
Seafood, efectuată conform articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003.
58 Prin urmare, este necesar să se sublinieze, după cum a făcut și Comisia, pe de o parte, că
aceste înregistrări nu au fost efectuate nici de Comisie, nici de o altă autoritate publică, ci de o parte
privată care a participat la conversațiile menționate, și, pe de altă parte, că aceste probe au fost
colectate în mod legal de Comisie, legalitatea inspecției în cursul căreia au fost ridicate nefiind de
altfel contestată de reclamante.
59 În această privință, trebuie amintit că, în lumina jurisprudenței citate la punctele 42-47 de
mai sus, elementele de probă pe care Comisia le-a obținut în mod legal sunt, în principiu, admisibile
în cadrul unei investigații privind încălcarea dreptului concurenței.
60 Totuși, problema care se ridică în speță este de a se stabili dacă elementele de probă
administrate în mod legal de Comisie pot fi utilizate de aceasta, chiar dacă inițial au fost obținute de
un terț, după caz, în mod ilegal, de exemplu cu încălcarea dreptului la respectarea vieții private a
persoanei care a făcut obiectul înregistrărilor în litigiu.
61 Mai precis, potrivit reclamantelor, înregistrările în discuție au fost efectuate de angajatul
unui concurent cu încălcarea dreptului la respectarea vieții private, astfel cum acesta este consacrat la
articolul 8 din CEDO.
62 Cu toate acestea, în această privință, din jurisprudența Curții EDO citată la punctele 54 și
55 de mai sus rezultă că utilizarea ca mijloc de probă a unei înregistrări nelegale nu este în sine
incompatibilă cu principiile echității consacrate de articolul 6 paragraful 1 din CEDO, nici chiar
atunci când acest element de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor articolului 8 din CEDO,
dacă, pe de o parte, reclamantul în discuție nu a fost privat nici de un proces echitabil, nici de dreptul
său la apărare și, pe de altă parte, acest element nu a constituit singurul mijloc de probă reținut pentru
motivarea unei condamnări.
63 Or, în speță, este necesar să se arate, după cum se menționează în considerentul (37) al
deciziei atacate, că, în cursul procedurii administrative, Comisia a oferit tuturor părților posibilitatea
de a avea acces la toate înregistrările audio și la notele scrise care însoțesc aceste înregistrări care
figurează în dosar. De altfel, reclamantele nu contestă că au avut ocazia să asculte înregistrările
audio, să consulte notele scrise și să facă observații cu privire la toate înscrisurile din dosar.
64 Pe de altă parte, reclamantele nu invocă în înscrisurile lor niciun alt argument care ar
permite punerea la îndoială a desfășurării echitabile a procedurii administrative în discuție.
962
65 În plus, trebuie amintit că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă
utilizat de Comisie, întrucât constatarea, în decizia atacată, a încălcării articolului 101 TFUE
săvârșite de reclamante se bazează pe un ansamblu de elemente de probă care au fost obținute de
Comisie în cursul procedurii administrative.(…)
67 Prin urmare, chiar dacă înregistrările în litigiu au o anumită importanță în decizia
Comisiei de a impune o amendă, ele nu au constituit singurul element care a format convingerea
Comisiei cu privire la vinovăția reclamantelor, contrar celor susținute de acestea.
68 În plus, reclamantele se limitează să conteste în mod laconic credibilitatea înregistrărilor
și faptul că Comisia nu a ținut seama suficient de situația generală și de contextul specific în care
fuseseră realizate.
69 În această privință, în primul rând, trebuie arătat că reclamantele nu au negat niciodată
conținutul înregistrărilor în litigiu și nici nu le-au contestat autenticitatea.
70 În al doilea rând, este necesar să se constate că Comisia a verificat concordanța
înregistrărilor în discuție cu celelalte elemente de probă conținute în dosar.
71 În al treilea rând, trebuie amintit că, dat fiind că înregistrările în discuție privesc
conversații telefonice între doi concurenți, în care interlocutorii au schimbat informații comerciale
sensibile, inclusiv informații privind prețurile lor, este vorba despre elemente de probă valabile în
special ținând seama de legătura lor imediată și directă cu obiectul investigației în discuție. (…)
73 În lumina împrejurărilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că, chiar dacă ar
trebui să se considere că înregistrările în discuție au fost efectuate ilegal de una dintre întreprinderile
concurente ale reclamantelor, Comisia le-a utilizat în mod întemeiat ca mijloace de probă în cadrul
deciziei atacate pentru a constata o încălcare a articolului 101 TFUE, contrar celor susținute de
reclamante. (…)
76 În plus, nu există vreo dispoziție în dreptul Uniunii care să prevadă expres interdicția de a
ține cont, în cadrul unei proceduri jurisdicționale, de probele obținute în mod ilegal, spre exemplu
prin încălcarea drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2008,
Franchet și Byk/Comisia, T-48/05, EU:T:2008:257, punctul 75), și, în general, din jurisprudența
amintită la punctele 42-55 de mai sus reiese, contrar celor susținute de reclamante, că nu există un
principiu în temeiul căruia probele obținute în mod ilegal nu ar putea fi utilizate în cadrul unei
investigații sau al unei proceduri jurisdicționale.
77 În plus, trebuie amintit că aprecierea probelor de către Comisie în litigiile privind
concurența este guvernată de dreptul Uniunii. În această privință, din jurisprudența menționată la
punctele 42-47 de mai sus reiese că, chiar dacă prevalează principiul liberei aprecieri a probelor, este
necesar să se țină cont de drepturile fundamentale, precum și de principiile generale ale dreptului
Uniunii. (…)
82 Totuși, este necesar să se arate, după cum a amintit Comisia în mod întemeiat, că în speță
este vorba despre descoperirea de către aceasta, prin mijloace legale, a unor conversații telefonice
înregistrate în mod clandestin de o întreprindere și despre utilizarea lor în cadrul anchetei sale, în
timp ce în hotărârile Rechtbank Rotterdam era vorba despre transmiterea către ACM a unor
conversații telefonice înregistrate de Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos).(…)
85 În lumina celor ce precedă, trebuie să se conchidă că Comisia nu a săvârșit nicio
nelegalitate prin utilizarea înregistrărilor telefonice contestate pentru a demonstra o încălcare a
articolului 101 TFUE.
86 Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește notele referitoare la înregistrările
menționate, a căror admisibilitate este de asemenea contestată de reclamante. Astfel, ele se limitează
să arate, în acest sens, că argumentele lor referitoare la utilizarea înregistrărilor se aplică mutatis
mutandis notelor menționate.(…)” (subl.ns.)
963
Aceste concluzii ale instanței europene au fost în mod corect aplicate de către instanța de
fond la speţa de faţă, reținându-se că, atâta timp cât autoritatea de concurenţă a obţinut în mod legal,
potrivit art. 34 alin 3 din Legea nr. 21/1996, procesele verbale de redare a conţinutului convorbirilor
telefonice înregistrate, acestea fiind înaintate de organele de cercetare penală competente să
investigheze săvârşirea mai multor infracţiuni în dosarul penal nr. x/D/P/2014 al DIICOT și aceste
înscrisuri au fost puse la dispoziţia părţilor care au putut formula apărări în legătură cu acest
conţinut, iar înregistrările telefonice nu au reprezentat singura probă în dovedirea faptei
anticoncurenţiale, utilizarea acestor înregistrări este permisă în scopul dovedirii faptei
anticoncurenţiale.
Mai mult, s-a reținut în mod corect de către instanța de fond că recurenta a avut posibilitatea
legală de a demonstra o situaţie de fapt contrară celei relevate de procesul verbal de redare a
conţinutului convorbirii telefonice dintre D. (E.) şi (C.), inclusiv prin audierea ca martor a d-lui D.,
fiindu-i aşadar respectat dreptul la apărare, însă aceasta nu a fost în măsură să probeze o astfel de
situaţie, respectiv să răstoarne prezumţia care a luat naştere în defavoarea sa, în baza convorbirii
telefonice înregistrate, prezumţie care se completează întru totul cu celelalte probe administrate.
În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că informaţiile furnizate de DIICOT, privind
conţinutul convorbirilor telefonice înregistrate purtate între reprezentanţii întreprinderilor
participante la înţelegerea anticoncurenţială şi reprezentanţii autorităţii contractante nu au constituit,
la emiterea deciziei de sancţionare, probe singulare în constatarea faptei, ci acestea au fost coroborate
de autoritatea de concurenţă cu alte probe administrate în cauză şi cu prezumţii rezultând din analiza
comportamentului reclamantei în cursul celor 3 proceduri de achiziţie publică organizate de E., în
care aceasta a fost implicată.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic
trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața comună.
Așadar, o asemenea cerință privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau
indirect între asemenea operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui
concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care
întreprinderea însăși este decisă sau preconizează să îl adopte pe piață, atunci când contactele au
drept obiect sau drept efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor
normale de pe piața relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands și alții, C-8/08, EU:C:2009:343,
punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).
Concluziile instanței europene în această cauză au fost în sensul că:
”O practică concertată are un obiect anticoncurențial în sensul articolului 81 alineatul (1) CE
atunci când, din cauza conținutului său, precum și a finalității sale și ținând cont de contextul juridic
și economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să
denatureze concurența în cadrul pieței comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau
denaturare concretă a concurenței, nici existența unei legături directe între această practică concertată
și prețul de consum. Schimbul de informații între concurenți are un obiect anticoncurențial atunci
când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile
interesate.
În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul pe piață al
întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existența unei
practici concertate în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, instanța națională este obligată, sub
rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumția de cauzalitate
menționată în jurisprudența Curții, potrivit căreia întreprinderile menționate, atunci când rămân
active pe piață, țin cont de schimbul de informații cu concurenții lor.
964
În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă,
În același sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanța europeană a statuat că
modurile pasive de participare la încălcare, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate
care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că
aprobarea tacită a unei inițiative nelegale, fără a se distanța în mod public de conținutul acesteia sau
fără a o denunța entităților administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării și să
compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul
31 și jurisprudența citată).
În acord cu această jurisprudență, nu autoritatea de concurență era cea care trebuia să probeze
că recurentul s-a conformat deciziilor privind câștigarea licitațiilor astfel stabilite, în favoarea
acesteia operând o prezumția la care concluziile cauzei T-Mobile face referire, recurentul fiind cel
care trebuia să probeze distanțarea publică față de această practică de fraudare a licitațiilor.
După cum rezultă din jurisprudența europeană mai sus citată aprobarea tacită a unei inițiative
nelegale, fără a se distanța public de conținutul acesteia sau fără a o denunța entităților administrative
are drept efect să încurajeze continuarea încălcării și să compromită descoperirea sa (Hotărârea
Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct.
142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea
Eturas şi alţii/ Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).
Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză. Recurenta nu s-a distanţat public, neechivoc,
de planul comun ce presupunea coluziunea pe piaţa lucrărilor de construcţii de conducte pentru
transportul gazelor naturale, nu a informat că intenţionează să acţioneze pe piaţă independent,
conform rezoluţiei proprii și nu a comunicat întreprinderilor că doreşte să nu mai fie informată cu
privire la acţiunile preconizate legate de licitaţiile viitoare.
Nu este rolul instanței de recurs învestite exclusiv cu chestiuni de legalitate să reaprecieze
materialul probator administrat în cauză. Se impune totuși a reține că instanța de fond a analizat pe
larg comportamentul pe piață al recurentei în procedurile de achiziție publică pentru a putea aplica
prezumțiile de mai sus, astfel încât nu se poate reține că hotărârea nu are suport în materialul
probator administrat în cauză.
Cu privire la procedura de achiziţie publică Şirna, instanța de fond a reținut că, deşi recurenta
avea posibilitatea ca în intervalul dintre data deschiderii ofertelor și data etapei finale de licitaţie
electronică să îşi îmbunătăţească oferta şi să câştige licitaţia, nu a înţeles să procedeze în acest mod,
oferta sa rămânând în forma şi cu preţul iniţial, comportament coroborat cu existența, dovedită prin
proba testimonială, a unor contacte telefonice între reprezentantul autorităţii contractante și
reprezentanţii întreprinderilor participante la licitație, inclusiv a unui contact telefonic necontestat
între reprezentantul autorităţii contractante, D. și reprezentantul recurentei, C., de natură a genera,
potrivit jurisprudenței mai sus citate, chiar fără a ține seama de conţinutul convorbirii telefonice
dintre C. şi D., o prezumție simplă în sensul desprinderii unui comportament anticoncurențial, care
nu a fost răsturnată de recurentă prin producerea unui scenariu alternativ credibil. Mai mult, deşi
avea cunoştinţă de existenţa unei învoieli cu privire la desemnarea câştigătorului, recurenta nu a
denunţat existenţa acesteia în mod public şi nici nu s-a dezis în mod public de comportamentul
anticoncurenţial.
Referitor la procedura de achiziţie publică Albeşti Moisica, instanța de fond a reținut același
comportament pasiv de neîmbunătățire a ofertei, pentru care recurenta nu a fost în măsură să ofere o
justificare rezonabilă, pe care l-a coroborat cu probele referitoare la celelalte întreprinderi
participante, respectiv declaraţia reprezentantului F., H., dată în faţa organelor de cercetare penală,
965
prin care acesta confirmă faptul că a primit instrucţiuni de la D., reprezentant al E., în sensul de a nu
îmbunătăţi oferta și că acesta „contacta pe reprezentanţii societăţilor participante pentru a ne
comunica firma care urma să câştige şi a stabili valoarea pe care trebuie să licităm (…).
Recurenta a susţinut prin motivele de recurs faptul că, potrivit concluziilor expertizei
contabile extrajudiciare, în ceea ce priveşte aceste două proceduri de achiziţie publică, societatea nu
avea posibilitatea să îşi îmbunătăţească oferta în etapa licitaţiei electronice fără să înregistreze
pierderi din respectivele lucrări.
După cum s-a reținut anterior, raportul de expertiza extrajudiciară are valoarea probatorie a
unui înscris și nu a unei expertize administrate de instanţa în vederea soluţionării prezentei cauze,
acesta neavând, prin el însuși, forța de a răsturna concluziile deduse din raționamentul inductiv-
deductiv dezvoltat de instanța de fond.
Potrivit jurisprudenței CJUE în cauza C-8/08, T-mobile, par.33: ”Dacă cerința autonomiei nu
exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat
sau prevăzut al concurenților lor, aceasta se opune totuși în mod riguros oricărui contact direct sau
indirect între acești operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent
actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea
însăși este decisă sau preconizează să îl adopte pe piață, atunci când contactele au drept obiect sau
drept efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale de pe
piața în discuție, ținând seama de natura produselor sau a prestațiilor furnizate, de importanța și de
numărul întreprinderilor, precum și de volumul respectivei piețe (a se vedea în acest sens Hotărârea
Suiker Unie și alții/Comisia, citată anterior, punctul 174, Hotărârea Züchner, citată anterior, punctul
14, și Hotărârea Deere/Comisia, citată anterior, punctul 87).”
Prin urmare, nu decizia economică de a nu îmbunătăți oferta a fost imputată recurentei, ci
faptul că această decizie a fost luată în urma unor contacte preexistente, parte a unui comportament
anticoncurențial, a unei practici concertate de adoptare a unei strategii comune de participare la
licitaţie având ca scop prestabilirea câștigătorului licitației. Or, într-o procedură de licitaţie,
concurența este esenţială, acesta fiind scopul însuși al recurgerii la o astfel de procedură. Dacă
ofertele înaintate de întreprinderile participante nu sunt rezultatul calculelor economice individuale
ale acestora, ci rezultatul cunoaşterii ofertelor celorlalţi participanţi sau concertării cu aceştia,
concurența este împiedicată sau cel puţin distorsionată si restrânsă.
Cu privire la procedura de achiziţie publică, Seleuş Batani, instanța de fond a reținut
atitudinea de pasivitate, contrară unei conduite economice raționale și diligente, manifestată de
recurentă, care, deşi avea cunoştinţă că motivele de respingere a ofertei sale erau nereale, nu a înţeles
să conteste înlăturarea sa din procedură.
Mai mult, în mod corect s-a procedat de către intimat la analiza procedurilor de licitaţie nu în
mod izolat, aşa cum procedează recurenta, ci în corelare cu celelalte două proceduri pentru care s-a
reţinut vinovăţia recurentei, de natură a releva un tipar de comportament al societăţii în cadrul
schemei anticoncurențiale descrise în decizie, vizând câştigarea prin rotaţie a licitaţiilor analizate.
Faptul că recurenta nu a câştigat, la nivelul anului 2011, nici o licitaţie organizată de SC E.
SA, iar la nivelul anului 2011 a existat doar o continuare a contractului nr.58/24.08.2009 nu este de
natură a o exonera pe aceasta de răspundere, necesar și suficient pentru existența încălcării fiind,
potrivit jurisprudenței mai sus citate, ca părţile să-și fi exprimat voinţa comună de a acţiona pe piaţă
într-un anumit mod, restrictiv de concurență, neprezentând concludență dacă aceasta a obţinut sau nu
vreun avantaj concret sau dacă această participare îi dezavantajează poziția pe piaţă. Simplul fapt că
întreprinderile au renunţat la riscurile concurenței și la un comportament autonom pe piaţă, acţionând
în coluziune cu concurenţii, în realizarea unui plan comun, este suficient pentru incriminarea unei
astfel de conduite, independent de impactul său concret.
966
În consecință, din analiza sentinței instanței de fond din perspectiva criticilor de nelegalitate
formulate, Înalta Curte reține că standardul de probă a fost respectat, iar prezumţia de nevinovăţie a
fost răsturnată prin dovedirea, chiar și indirectă, a schimbului de informaţii cu privire la modul de
coordonare a comportamentelor în cadrul procedurilor de achiziţie. Autoritatea de concurență
intimată a valorificat în mod corect un complex de probe (incluzând un contact direct, dovezi
circumstanţiale, derivate inclusiv din comportamentul concret in cadrul licitaţiilor, prezumţii) care,
interpretate holistic, relevă cooperarea dintre recurentă și concurenţii săi, în vederea împărţirii pieţei
prin câştigarea licitaţiilor conform celor stabilite în prealabil de societăţile participante și faptul că
recurenta nu a adoptat un comportament independent la licitaţia analizată, ci in coluziune cu ceilalţi
participanţi, părţile implicate făcându-şi cunoscut comportamentul viitor la licitaţie, care trebuia să
fie adoptat individual, în funcţie de strategia de afaceri proprie.
II.3. Criticile privind individualizarea sancțiunii de către Consiliul Concurenței sunt, de
asemenea, nefondate.
În dezacord cu susținerile recurentei, Înalta Curte reține că acest cuantum al sancţiunii a fost
stabilit în conformitate cu 55 alin. 1 lit. a) și art. 57 din Legea concurenței, precum și în
conformitate cu metodologia de individualizare a amenzii detaliată în Instrucțiunile Consiliului
Concurenței privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea
concurenței nr. 21/1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 3
noiembrie 2016, cu modificările și completările ulterioare, pe baza unor criterii obiective și concrete,
paragrafele 823-850 din Decizie detaliind aplicarea criteriilor gravitate și durată, care determină
nivelul de bază al sancţiunii, precum și ajustarea acestuia în funcţie de circumstanţele atenuante
reţinute în speţă.
Astfel, potrivit art. 57 din Legea concurenței
„(1) Individualizarea sancţiunilor prevăzute la art. 53, 54, 55 şi 56 se face ţinând seama de
gravitatea şi durata faptei. Prin instrucţiuni adoptate de către Consiliul Concurenţei se stabilesc şi
celelalte elemente în funcţie de care se face individualizarea sancţiunilor, precum şi gradarea pe
tranşe a acestora.”
În ceea ce priveşte criteriul gravitate, recurenta susține, în esenţă, că nu s-a ţinut cont de lipsa
impactului asupra concurenței și de faptul că nu a adjudecat nicio procedură de licitaţie.
Susținerile recurentei sunt nefondate. Cuantumul aferent criteriului gravitate a fost determinat
cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale.
În conformitate cu prevederile pct. 7 din Instrucţiuni: ”În evaluarea gravității încălcării se
iau în considerare, printre altele, natura faptei săvârșite, dimensiunea și importanța pieței relevante,
cotele de piață cumulate ale tuturor întreprinderilor participante, impactul concret al încălcării pe
piață, atunci când acesta poate fi măsurat (..)”, iar la lit.c a aceluiași articol se arată că se în
cadrează la fapte de gravitate mare ”(...) de regulă, restricționările pe orizontală de natura celor
prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. a) din lege, respectiv cartelurile în vederea fixării prețurilor,
împărțirii piețelor sau a clienților, limitării producției ori a vânzărilor sau alte practici care
împiedică buna funcționare a pieței.”
În același sens, în jurisprudența CJUE, în cauza C-172/14, ING Pensii având ca obiect o
cerere de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), s-a arătat că:
”(...) reprezintă forme de coluziune extrem de dăunătoare pentru buna funcționare a
concurenței normale acordurile care au ca obiect, prin însăși natura lor, generarea unei împărțiri a
clienților pentru servicii. Astfel, acordurile privind împărțirea clienților intră în mod vădit, ca și
acordurile privind prețurile, în categoria restrângerilor celor mai grave ale concurenței (a se vedea în
acest sens Hotărârea Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, C-440/11 P, EU:C:2013:514,
punctele 95 și 111).
967
33 Curtea a subliniat de asemenea că, pentru a aprecia dacă un acord între întreprinderi sau o
decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă aceste caracteristici, trebuie analizate cuprinsul
dispozițiilor acestora, obiectivele pe care urmăresc să le atingă, precum și contextul economic și
juridic în care acestea se înscriu. În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie să se ia în
considerare natura bunurilor sau serviciilor afectate, precum și condițiile reale de funcționare și
structura pieței sau a piețelor relevante (a se vedea Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P,
EU:C:2014:2204, punctul 53 și jurisprudența citată).”
Prin urmare, încadrarea în clasa de gravitate cea mai mare a fost justificată de însăși
încadrarea faptei incriminate ca fiind un cartel, cea mai gravă formă de încălcare a normelor de
concurență, care a acoperit teritoriul României și a fost fiind realizat între întreprinderi care au
deţinut în anul 2011 o cotă de piaţă cumulată de 70,94%.
Factorul determinant în încadrarea în această categorie a fost natura faptei, ceea ce este în
concordanță cu jurisprudența CJUE, potrivit căreia:”(...) faptul că, (...), Comisia nu a demonstrat
conform cerințelor legale că înțelegerea prim-procesatorilor a avut un impact real asupra pieței este
irelevant pentru calificarea încălcării drept „foarte gravă”. Această calificare rămâne astfel întru totul
corespunzătoare având în vedere natura încălcării respective.” (cauza T-29/05, Deltafina SpA,
par.250)
Potrivit pct. 7 din Instrucţiuni, cuantumul preconizat pentru fapte de gravitate mare este situat
între 4% şi 8% din cifra totală de afaceri a contravenientului.
Înalta Curte reține că factorul invocat de recurentă, gradul de implicare în săvârşirea faptei nu
putea avea prioritate în evaluarea gravităţii încălcării ca fiind mare, față de natura încălcării, care
constituie criteriul principal, însă, în mod corect, a fost avut in vedere la determinarea procentului
adecvat în interiorul intervalului alocat în funcţie de gravitate. Astfel, în interiorul clasei de gravitate,
cuantumul aferent acestui criteriu a fost aplicat diferenţiat, în funcţie de gradul de implicare în
săvârşirea faptei, cuantumul stabilit față de recurentă fiind de 5% (par. 831 din decizie), astfel încât
afirmaţia recurentei privind caracterul disproporţionat al amenzii apare ca fiind nesusţinută.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, împrejurarea că acesteia nu i-a fost atribuit
niciun contract de achiziţie publică în perioada analizată nu este de natură a influența nivelul
sancţiunii, inexistența unui avantaj concret generat de cartel neputând avea natura unei circumstanţe
atenuante.
Recurenta nu a formulat critici concrete în privința nerespectării criteriului durată, astfel încât
Înalta Curte se limitează a reține particularizarea acestuia în funcţie de participarea fiecărei
întreprinderi la săvârşirea faptei, prin reținerea pentru recurentă a unei durate a unui cuantum
adiţional de 25,83%, diferit de cel aplicat în cazul celorlalţi participanţi la întelegerea
anticoncurenţială, raportat la o durată a încălcării de 2 ani și 7 luni, aferentă implicării sale în cartel
în ceea ce priveşte licitaţiile Sima, Albeşti Moisica și Seleus Batant (par. 833 din decizie).
Criticile referitoare la nereținerea unor circumstanţe atenuante sunt, de asemenea, nefondate.
Potrivit art.18 din Instrucțiuni, ”Nivelul de bază al amenzii se poate reduce atunci când
Consiliul Concurenţei constată că există circumstanţe atenuante precum:
Nivelul de bază poate fi redus cu până la 25% în cazul acestei circumstanţe.
d) întreprinderea implicată a colaborat în mod efectiv şi pe deplin cu Consiliul Concurenţei
în afara domeniului de aplicare a politicii de clemenţă, prevăzută la art. 55 alin. (3) din lege, şi
dincolo de obligaţia sa legală de a coopera;”
Astfel, colaborarea efectivă cu autoritatea de concurență în cursul procedurii nu poate fi
reţinută.
În acord cu jurisprudența CJUE, o reducere a amenzii pentru cooperarea în cadrul procedurii
de investigaţie este justificată doar în măsura în care comportamentul întreprinderii respective a
facilitat Comisiei să stabilească încălcarea, sau, unde e cazul, să pună capăt acesteia. În schimb,
968
cooperarea care nu depăşeşte obligaţiile legale ale întreprinderii nu justifică reducerea amenzii.
(cauza T-12/89, Solvay c. Comisia, par.341). Pentru acordarea acestei circumstanţe atenuante,
informaţiile furnizate de întreprindere trebuie să aibă o utilitate obiectivă pentru Comisie, întrucât, în
decizia atacată, Comisia a putut să se întemeieze pe elemente de probă pe care i le-a furnizat în
cadrul cooperării sale și in lipsa cărora aceasta nu ar fi fost în măsură să sancţioneze integral sau
parţial încălcarea în cauză. (T-413/10. T-414/10, Socitrel c. Comisia, par.329). Mai mult, în situaţia
în care o întreprindere contestă aspectele de fapt reţinute de către Comisie și care stau la baza
concluziilor acesteia, întreprinderea nu facilitează misiunea autorității de concurență de a descoperi
încălcări și de a le pune capăt (T-213/00, CMA CGM c. Comisia, par.304)
Or, recurenta avea obligaţia legală, sub sancţiunea prevăzută de art. 53 din Legea
concurenței, de a răspunde corect și complet la cererile de informaţii adresate de Consiliul
Concurenței și de a colabora cu autoritatea de concurență pe parcursul desfăşurării investigaţiei,
aspectele invocate fiind subsumate obligaţiei legale, fără a se demonstra depăşirea acesteia, cu atât
mai mult cu cât recurenta a contestat pe toată durata procedurile constatările autorității de
concurență, pe care nu le-a recunoscut nici un moment, negând constant orice implicare într-un
comportament anticoncurențial.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanta nu a probat că ar fi
cooperat cu autoritatea de concurență dincolo de obligaţia sa legală de a coopera, motiv pentru care
nu a fost avută în vedere această circumstanţă atenuantă.
În ceea ce privește circumstanţa prevăzută la pct. 18 lit.c) din Instrucţiuni, respectiv faptul că
în perioada încălcării cifra de afaceri realizată din comercializarea produselor/serviciilor care
constituie obiectul practicii anticoncurenţiale reprezintă o parte relativ redusă, de până la 20% din
cifra de afaceri totală a întreprinderii, cu condiţia ca acest fapt să poată fi stabilit cu certitudine,
Înalta Curte reține că aceasta a fost invocată pentru prima dată în recurs, aspect inadmisibil față de
dispozițiile art.478 alin.2 C.proc.civ., aplicabile și în recurs, potrivit cărora: ”Părţile nu se vor putea
folosi înaintea instanţei de apel (recurs-n.n.) de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele
invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel
poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.”
Prin urmare, și aceste critici sunt nefondate.
II.4. Deși recurenta a indicat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.6
C.proc.civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), aceasta nu a dezvoltat critici specifice
acestui motiv de recurs.
Analizând sentința recurată și prin prisma acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că
motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. invocat de recurentă este nefondat.
Potrivit art. 425 C.proc.civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor,
expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de
drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele
pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva
hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C.proc.civ., are în vedere stabilirea în
considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în
ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale
sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti
rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată,
omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C.proc.civ., sub aspectele
969
învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o
asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale
hotărârii judecătoreşti.
Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă
constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești
(cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost
audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în
alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând
motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba
împotriva Maltei, pct. 79).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației
privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct.
29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței:
trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în
instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții
doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei,
pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin.1
obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns
detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz
împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței
(MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin
însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod
real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu
concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult,
instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților
să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).
Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat
sentinţa în acord cu dispoziţiile art.425 C.proc.civ. şi cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6
alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) C.proc.civ., revine judecătorului de
fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică
procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a
pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de
natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care
instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu
argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.
De altfel, deși s-a invocat și motivul prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., argumentele
aduse de recurentă antamează de fapt o greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte analizate de
către instanță în analiza motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. în cele ce
preced.
Din analiza considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate confirma existența unor
motive contradictorii sau străine de natura cauzei argumentele ce evidenţiază netemeinicia
susţinerilor recurentei referitoare la inexistenţa faptei anticoncurenţiale constatate şi sancţionate fiind
făcută în mod coerent și fără contradicții sau erori de logică juridică, prin raportare la situaţia de fapt
expusă în cuprinsul deciziei contestate şi probatoriul administrat în cauză.
970
De altfel, criticile recurentei sub acest aspect sunt nu doar neîntemeiate, dar şi nemotivate din
perspectiva încadrării lor în motivul de nelegalitate prevăzute de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ,
recurenta nefăcând altceva decât să menţioneze că sentinţa recurată cuprinde constatări ale instanţei
care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a argumenta şi evidenţia aspectele care
contrazic susţinerile instanţei de fond sau a arăta de ce motivarea instanței de fond este străină de
natura cauzei.
Reţinând că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia
din sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă criteriilor prevăzute
de art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ., iar motivele contradictorii și străine de natura
cauzei invocate de recurentă nu se confirmă, prima instanţă expunând coerent silogismul logico-
juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, motivul
de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.1 oct.6 C.proc.civ. nefiind incident.
De asemenea, nu se confirmă nici criticile de nelegalitate încadrate de către instanță în art.488
alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta
Curte a respins recursul, ca nefondat.
19. Fonduri europene. Constatarea unei nereguli izvorâtă din apariția unui conflict de interese.
Aplicarea unei corecții financiare de 100%
O.U.G. nr. 66/2011, art. 21 alin. (1)
Distincţie analizată de instanţă între noţiunile de „corecţii financiare” şi „reduceri

procentuale”.
Corecţiile financiare sunt aplicabile unor sume deja rambursate beneficiarilor, prin
intermediul procedurii de constatare a neregulilor prevăzute de art.21 din O.U.G. nr.66/2011,
finalizate prin emiterea titlului de creanţă, în timp ce reducerile procentuale sunt aplicabile unor
sume solicitate la plată de beneficiari, dar care nu au fost încă rambursate, prin intermediul unei
proceduri proprii distinctă de cea aferentă corecţiilor financiare, principiul proporţionalităţii
neîncadrându-se în ipoteza cauzei, nefiind aşadar aplicabil procentul de 25%.
Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu greșita aplicare
a prevederilor legale incidente circumstanțelor litigiului pendinte, făcând o greşită apreciere cu
privire la natura juridică a actului administrativ contestat, împrejurare care a determinat ca litigiul
să fie abordat plecând de la această premisă eronată. Casare cu trimitere.
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22.08.2019, sub nr. x/2/2019, reclamanta A.
S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice -
Direcția Generală Programul Operațional Regional - Serviciul de Constatare Nereguli, a solicitat:
971
- anularea deciziei nr. 154/11.07.2019, proiect cod SMIS 15222 „Structura de sprijinire a
afacerilor Municipiului Giurgiu strada (…), județul Giurgiu”;
-anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr.
64442/09.05.2019 emis de Direcția Generală Programul Operațional Regional prin Serviciul
Constatare Nereguli și Antifraudă din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației
Publice și a tuturor actelor care au stat la baza emiterii acestuia, precum și a actelor subsecvente, cu
consecința anulării creanței bugetare în cuantum de 7.356.908,26 lei;
- anularea procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii
datorate nr. 107346/07.08.2019, prin care au fost stabilite accesorii la procesul-verbal de constatare a
neregulilor nr. 64442/09.05.2019, cu consecința anulării creanței bugetare în cuantum de 9.574,07
lei.
Prin sentința civilă nr. 1007 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – Direcția
Generală Programul Operațional Regional-Serviciul de Constatare Nereguli, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate
Împotriva sentinței civile nr. 1007 din 18 decembrie 2019 a Curții de Apel București, Secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta, prevalându-se de motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C.proc.civ.
Criticând sentința instanței de fond pentru nelegalitate, recurenta a solicitat admiterea
recursului, casarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării litigiului pe fond, să se dispună anularea
actelor administrative contestate prin acțiunea introductivă.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, din perspectiva motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., că hotărârea instanței de fond nu respectă exigențele art. 425 alin.
(1) lit. b) C.proc.civ., indicând într-o manieră insuficientă, lipsită de claritate, argumentele pentru
care au fost respinse apărările sale, fiind întemeiată pe considerente contradictorii în ce privește
aprecierea procesului-verbal nr. 107346/07.08.2019 și a deciziei de soluționare a contestației
formulate împotriva acestuia, ca fiind legale.
a precizat că instanța de fond a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material, având în
vedere că sancțiunea încălcării art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 nu constă în sancțiunea
prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol, fiind raportată de judecătorul fondului la prevederile
contractului de finanțare, în contextul în care neregula reținută prin procesul-verbal contestat este
raportată exclusiv la constatarea eronată a unor legături de acționariat și nu la neinformarea AM POR
despre apariția unor situații ca fiind un posibil conflict de interese.
Mai arată recurenta că este invalid raționamentul judecătorului conform căruia reducerile
procentuale sunt aplicabile numai sumelor solicitate la plată de beneficiari, dar care să nu fi fost
rambursate. Suma de 783.799,83 lei aferentă CR4 nu a fost rambursată către aceasta.
Instanța de fond a preluat nejustificat și neverificat raționamentul eronat al pârâtei,
menționează recurenta, în ceea ce privește intervalul de timp la care se referă interdicția stabilită de
art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, în contextul în care documentele dosarului relevă o legătură
istorică între acționariatul ofertantului și cel al organizatorului procedurii de achiziție, astfel că
stabilirea neregulii a fost realizată prin interpretarea eronată a textului normei menționate.
În plus, recurenta învederează că aplicarea corecției de 100% din suma finanțată este contrară
principiului proporționalității, astfel că singura posibilitate pe care pârâta o avea, în cazul identificării
unui conflict de interese, era să stabilească una din corecțiile/reducerile procentuale prevăzute în
anexa la O.U.G. nr. 66/2011, după ce, în prealabil, ar fi stabilit ce sume au fost plătite necuvenit.
972
1.4.Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (MLPDA) a depus
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate
ca fiind temeinică și legală.
În susținerea acestei poziții procesuale, intimatul a menționat că sentința instanței de fond este
motivată, argumentele folosite de părți fiind grupate pentru a răspunde printr-un considerent comun,
fiind suficient să arate considerentele pentru care a găsit că motivele reclamantei nu sunt întemeiate.
În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la fondul cauzei, din perspectiva motivului
de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., intimata a înțeles să reitereze apărările
expuse în fața instanței de fond, prin întâmpinare, reluând așadar argumente și considerente expuse și
în cuprinsul actelor administrative contestate.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum
și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză
este fondat, pentru considerentele ce succed:
În privința criticilor referitoare la nemotivarea sentinței de către prima instanță, circumscrise
motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., instanța de recurs menționează că
acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau
când cuprinde motive contradictorii ori doar motive străine de natura cauzei.
Recurenta se află în eroare susținând că sentința pronunțată de instanța de fond nu este
motivată.
Judecătorul fondului a efectuat un examen elaborat al tuturor chestiunilor de fapt și de drept
supuse analizei sale, astfel încât, din lecturarea hotărârii pronunțate se poate constata că aceasta
cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C.proc.civ. referitoare la conținutul hotărârii, printre
acestea regăsindu-se și cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate,
referitoare la expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, cât și motivele de
fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.
Dintr-o altă perspectivă, pentru incidența acestui motiv de casare era necesar ca hotărârea
atacată să cuprindă doar motive străine de natura cauzei, condiție care nu este îndeplinită în prezenta
cauză, datorită faptului că instanța de fond, într-o manieră elaborată, potrivit celor anterior reținute, a
reușit să efectueze o analiză completă a pretențiilor afirmate de reclamantă privind anularea actelor
administrative vătămătoare pentru aceasta, precum și a creanței bugetare afectată de neregulă
stabilită de intimata-pârâtă.
Inferența la care a apelat instanța de fond, raționamentul care a condus la concluzia
prezentată în cadrul considerentelor, precum și soluția dată acțiunii introductive, rezultă în mod
evident din perspectiva în care instanța a abordat litigiul, respectiv susținerile părților.
Nu constituie o nemotivare și astfel nu atrage incidența motivului de casare prezentat,
împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parțial, susțineri ale părții potrivnice, acest fapt
reprezentând practic suprapunerea convingerilor instanței cu cele ale uneia dintre părțile litigante.
Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. nu este incident
în speță.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
preliminar, Înalta Curte reține că, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a
creanțelor bugetare nr. 64442/09.05.2019, privind contractul de finanțare nr. 2006/22.07.2011 -
proiectul ”Structură de sprijinire a afacerilor Municipiului Giurgiu” Cod SMIS: 15222, beneficiar
S.C. A. S.R.L., încheiat de structura de resort din cadrul intimatului-pârât, urmare a efectuării
verificărilor documentare a cazului de suspiciune de neregulă ce au avut drept scop aspectele
menționate în sesizarea nr. 16189/31.01.2019, cu privire la posibilele nereguli în implementarea
973
proiectului, raportat la faptul că beneficiarul nu s-a asigurat că au fost evitate situațiile de natura
conflictului de interese, s-a stabilit că atribuirea contractului s-a făcut în condițiile în care
beneficiarul, prin domnul B, în calitate de președinte cu drept de vot și C., în calitate de membru
ales, a decis atribuirea contractului de lucrări și dotări către operatorul economic S.C. D. S.R.L., în
condițiile în care amândoi fuseseră asociați în cadrul acestei societăți, deținând împreună 55% din
societate până în anul 2011 inclusiv, an în care a fost aprobată cererea de finanțare.
Mai mult, s-a constatat că E., soția acestuia, a înregistrat venituri ca director al S.C. D. S.R.L.
în anul 2012, iar fiul, F., a înregistrat venituri ca programator în cadrul aceleiași societăți.
Prin urmare, s-a constatat nerespectarea principiilor nediscriminării, tratamentului egal și al
eficienței utilizării fondurilor publice, respectiv neluarea măsurilor pentru evitarea conflictului de
interese.
Față de modalitatea de atribuire a contractului de lucrări și dotări, nefiind asigurat un mediu
concurențial, s-a constatat existența unui conflict de interese, reglementat de art. 52 din
Regulamentul nr. 1605/2002 al Consiliului, precum și încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 7 alin.
(25) și (26) din contractul de finanțare și a obligației prevăzute de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr.
66/2011, nefiind astfel eligibile cheltuielile aferente contractului de finanțare.
În consecință, prin procesul-verbal menționat, s-a stabilit valoarea cheltuielilor afectate de
nereguli, sume care au fost incluse în cererile de rambursare nr. 1, nr. 2, nr. 3 și nr. 4 formulate de
beneficiar, cuantumul total al acestora fiind în sumă de 7.356.908,26 lei, reprezentând contribuție din
fonduri UE și contribuție publică națională.
Urmare a analizei efectuate asupra procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire
a creanțelor bugetare nr. 64442/09.05.2019 și răspunzând criticilor reclamantei vizând nelegalitatea
corecției de 100% din suma primită drept ajutor nerambursabil, aplicată cu nerespectarea principiului
proporționalității, prin depășirea plafonului maxim prevăzut de O.U.G. nr. 66/2011, instanța de fond
a apreciat că prin intermediul acestuia nu au fost aplicate corecții financiare, ci s-a stabilit
neeligibilitatea cheltuielilor aferente contractului, acestea fiind astfel excluse de la finanțare.
În acest sens, instanța de fond a făcut distincție între noțiunile de „corecții financiare” și
„reduceri procentuale”, menționând că cele dintâi sunt aplicabile unor sume deja rambursate
beneficiarilor, prin intermediul procedurii de constatare a neregulilor prevăzute de art. 21 din O.U.G.
nr. 66/2011, finalizate prin emiterea titlului de creanță, în timp ce reducerile procentuale sunt
aplicabile unor sume solicitate la plată de beneficiari, dar care nu au fost încă rambursate, prin
intermediul unei proceduri proprii distinctă de cea aferentă corecțiilor financiare, conform
prevederilor art. 7 alin. (2) din aceeași ordonanță, concluzionând astfel că principiul proporționalității
nu se încadrează în ipoteza cauzei, nefiind așadar aplicabil procentul de 25%.
În aprecierea Înaltei Curți, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu greșita aplicare a
prevederilor legale incidente circumstanțelor litigiului pendinte, făcând o greșită apreciere cu privire
la natura juridică a actului administrativ contestat, împrejurare care a determinat ca litigiul să fie
abordat plecând de la această premisă eronată.
Astfel, se observă că actul administrativ contestat, respectiv procesul-verbal de constatare a
neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 64442/09.05.2019, a fost emis în procedura
reglementată de art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, împrejurare rezultată în termeni lipsiți de
echivoc din chiar conținutul acestuia, constituind astfel titlu de creanță.
Articolul 21 din O.U.G. nr. 66/2011 reglementează activitatea de constatare a neregulilor și
de stabilire a creanțelor bugetare/corecțiilor financiare, făcând parte din Cap. III al actului normativ,
intitulat Constatarea neregulilor și stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli.
Or, potrivit dispozițiilor art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, din cuprinsul aceluiași capitol, orice
acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și al stabilirii creanțelor bugetare rezultate din
974
nereguli, se realizează cu aplicarea principiului proporționalității, ținându-se seama de natura și
gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia.
Prin urmare, contrar opiniei judecătorului fondului, Înalta Curte precizează că prin procesul-
verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 64442/09.05.2019 au fost
stabilite veritabile creanțe bugetare rezultate din nereguli reținute în sarcina beneficiarului, astfel
cum acestea sunt definite de art. 2.7 din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 1083/2006, în sensul
oricărei încălcări a unei dispoziții a dreptului comunitar, după cum rezultă din conținutul actului
administrativ, acestea fiind raportate la sume deja rambursate, incluse în cererile de plată nr. 1-4,
ulterior constatate ca fiind neeligibile.
Ca atare, în pofida faptului că, la nivel teoretic, instanța de fond a precizat în legătură cu
corecțiile financiare, că acestea se aplică unor sume deja rambursate beneficiarilor, în mod
surprinzător a apreciat că, în speță, nu au fost aplicate asemenea corecții și că prin procesul verbal s-a
stabilit neeligibilitatea cheltuielilor aferente contractului, acestea fiind excluse de la finanțare.
Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit în mod greșit natura juridică a
actului administrativ supus cenzurii sale de către reclamantă, precum și a sumelor de recuperat de la
aceasta, fapt care a determinat stabilirea eronată a circumstanțelor factuale ale litigiului și, prin
urmare, aplicarea în consecință a dispozițiilor legale incidente.
Prin urmare, era esențial ca instanța de fond să dea dezlegare, în fapt dar mai ales în drept,
asupra criticilor esențiale relevate de reclamantă prin acțiunea introductivă, prin raportare la cadrul
legal incident, toate acestea în cadrul unui veritabil și efectiv examen relativ datelor privitoare la
emiterea deciziei de soluționare a contestației, precum și a procesului verbal de constatare a
neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 64442/09.05.2019.
Pentru realizarea unei activități jurisdicționale efective și reale, care s-ar putea reduce la o
operațiune în doi timpi, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept și
deducerea efectului juridic, rezultatul deliberării primei instanțe ar fi trebuit să fie fundamentat pe
stabilirea situației factuale rezultate din coroborarea și interpretarea tuturor efectelor și consecințelor
juridice generate de actul administrativ contestat și probele administrate în cauză, la care, apoi, să fie
aplică norma de drept material incidentă, aceasta reprezentând însăși esența actului jurisdicțional.
Neprocedând astfel, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în
contextul în care controlul de legalitate al deciziei de soluționare a contestației și al actului
administrativ ce a format obiectul acesteia trebuia realizat prin raportare la criteriile anterior expuse,
aspect de natură a prejudicia dreptul părților la un proces echitabil, consacrat de art. 6 C.E.D.O., ceea
ce determină practic, pe de o parte, imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanța de
recurs, iar dintr-o altă perspectivă ar priva părțile de exercitarea unei căi de atac prin soluționarea
pretențiilor pe fond direct în această fază procesuală.
III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia.
Față de considerentele anterior expuse, constatând că nesoluționarea fondului, în conformitate
cu litera și spiritul legii procesual civile, echivalează cu ipoteza reglementată de art. 20 alin. (3) din
Legea nr. 554/2004 și având în vedere imperativul respectării principiului dublului grad de
jurisdicție, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 496 C.proc.civ., admiterea recursului și casarea
sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Cu prilejul rejudecării procesului, se vor avea în vedere toate apărările părților, regăsite atât
în cuprinsul pieselor probatorii existente deja în dosarul instanței de fond, inclusiv cele referitoare la
aplicarea principiului proporționalității, cât și criticile reclamantei regăsite în cuprinsul declarației de
recurs, cu luarea în considerare a prevederilor art. 501 C.proc.civ.
975
20. Fonduri nerambursabile FEADR. Neregulă constând în realizare proiectului finanțat cu
încălcarea regulilor referitoare la evitarea conflictului de interese. Analiza incidenței
principiului ne bis in idem. Lipsa incidenței principiului
O.U.G. nr. 66/2011

Protocolul nr. 7 la CEDO, art. 4
Analiza incidenței principiului ne bis in idem în raport cu împrejurarea în legătură cu

accesarea acelorași fonduri. Instanța penală a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru
săvârșirea mai multor infracțiuni a persoanelor față de care, în procedura administrativă s-a
constatat existența conflictului de interese.
Se reţine faptul că, deşi aparent reclamantei i-au fost impuse sancțiuni diferite de către două
autorități diferite, în cadrul unor proceduri diferite, între acestea există o legătură materială și
temporală suficient de strânsă pentru a considera că acestea fac parte dintr-un mecanism integrat de
sancțiuni reglementat de dreptul naţional, astfel încât această procedura mixtă nu constituie o
repetare a procedurii penale în sens restrâns.
Aplicarea principiului non bis in idem nu are ca esenţă ideea evitării dublei executări pe
latură civilă a deciziei de recuperare a prejudiciului, ci evitarea repetării- faţă de aceeaşi persoană
- a unei „proceduri penale” în sens CEDO. Lipsa incidenței principiului ne bis in idem într-o astfel
de situaţie.
1. Obiectul cererii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, Secția de
contencios administrativ și fiscal, la data de 2 iulie 2014 sub nr. x/54/2014, reclamanta S.C. A.
S.R.L. (în prezent B. S.R.L.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.I.R., anularea actelor
administrative reprezentate de Decizia nr. 10145 din 26 martie 2014 privind soluționarea contestației
și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare înregistrat la
APDRP sub nr. 5335 din 17 februarie 2014 şi, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de la
plata sumei de 1.341.964, 87 lei, reprezentând cheltuieli afectate de nereguli; cu cheltuieli de
judecată.
Prin sentința nr.330/2018 din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (în
prezent B. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.
Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea
sentinței în sensul admiterii acțiunii și anulării actelor contestate.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:
Prin sentința recurată, instanța de judecata a respins contestația, aplicând in mod greșit art. 28
C.proc.pen. privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, iar motivarea, în
ceea ce privește modalitatea de aplicare a prevederilor acestui articol, este contradictorie.
Astfel, prin sentința penala nr. 453 /2015, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
y/63/2014, definitivă prin decizia penală nr. 833/09.05.2017 a Curţii de Apel Craiova, s-a dispus
condamnarea inculpaților C., D., E. şi F. la câte o pedeapsă rezultantă de câte 3 ani şi 6 luni
închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru mai multe infracțiuni, printre
976
care şi infracțiunea privind folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații
false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzute de
art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
A fost admisă acțiunea civilă formulată în procesul penal de partea civilă Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și au fost obligați,
în solidar, inculpații E. şi C. şi în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. A. S.R.L. la plata
sumei de 1.343.964,87 lei despăgubiri civile cu majorări de întârziere, calculate până la data achitării
integrale a debitului principal, conform dispozițiilor art. 120 alin. (1) şi (7) din O.G. nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală. S-a constatat acoperit prejudiciul cauzat părții civile Ministerul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale-Agenţia pentru Finanțarea Investițiilor Rurale de către inculpatul
F., prin achitarea debitului de 61.720,28 lei, conform ordinului de plată din data de 10.02.2015.
În speța de faţă, într-adevăr, sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (1) teza. I C.proc.pen.
Având în vedere însă, faptul că reprezentantul A. S.R.L. a fost condamnat pentru infracțiuni privind
folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete,
dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene
sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr.
78/2000, rezultă că hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește
acțiunea civilă, privind existenta faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
Contrar dispozițiilor de drept material enunțate mai sus, instanța de contencios administrativ
consideră că nu este ținută de hotărârea definitivă a instanței penale, astfel că pronunță în cauză o
hotărâre nelegală.
Singurul aspect cu care a fost învestită, prin contestația de faţă, instanţa de contencios
administrativ a fost anularea actelor administrative emise de A.P.D.R.P. (A.F.I.R.). Făcând în mod
corect aplicarea art. 28 C.proc.civ., instanța de fond trebuia să invoce din oficiu excepția autorității
de lucru judecat şi să constate nulitatea actelor administrative emise de A.P.D.R.P. (A.F.I.R.) ulterior
începerii urmăririi penale în cauza menționata mai sus şi respectiv constituirii ca partea civilă în
procesul penal a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia pentru Finanţarea
Investiţiilor Rurale.
În fapt, S.C. A. S.R.L. a încheiat în data de 29.12.2009 contractul de finanțare nr.
C121010942700027, privind „înființare stație automată de incubare ouă" cu Agenţia de Plăti pentru
Dezvoltare Rurală şi Pescuit (A.P.D.R.P.), în prezent Autoritatea pentru Finanțarea Investițiilor
Rurale (A.F.I.R.), cu fonduri nerambursabile F.E.A.D.R. şi P.N.D.R. 2007/2013 - Măsura 121 -
„modernizare exploatații agricole".
Autoritatea contractantă a autorizat la plată cheltuieli eligibile, în valoare totală de
2.064.561,34 lei, decontând din Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală prin P.N.D.R.
cheltuieli în valoare totală de 1.341.964,87 lei, așa cum rezultă din adresa nr. 10870/ 08.08.2012,
emisă de C.R.P.D.R.P. 4 S.V. Oltenia.
Pentru atribuirea contractului de furnizare bunuri (achiziție de bunuri), beneficiarul A. S.R.L.,
prin reprezentantul legal al proiectului X., a aplicat procedura de achiziție prin selecția de oferte
(valoarea fiind mai mare de 50.000 Euro). Prin decizia nr. 80/24.08.2010, reprezentantul proiectului
a numit membru al comisiei de evaluare a ofertelor, respectiv C. - președinte şi G. şi E. - membri. În
perioada 20.08.-24.08.2010, s-au depus oferte de la 2 societăți comerciale, printre care S.C. H.
S.R.L., reprezentată de I. care a câştigat această procedură.
Ulterior acestei proceduri, pe rolul Direcției Naționale Anticorupție - Direcția Teritorială
Craiova a fost înregistrat dosarul nr. x/P/2010, în care s-au efectuat cercetări sub aspectul comiterii
infracțiunilor privind folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declarații false,
inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul
977
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de
corupție şi o infracţiune de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C.pen.
Organele de cercetare penală au fost sesizate cu faptul că, referitor la procedura de achiziție
prin selecția de oferte din data de 24.08.2010, a fost încălcată legislația privind conflictul de interese,
în sensul că între unul dintre membrii comisiei şi reprezentantul societății comerciale câștigătoare
există gradul 2 de afinitate.
După aproape 2 ani de la înregistrarea acestui dosar pe rolul D.N.A - D.T. Craiova,
reclamantei i-a fost comunicat procesul-verbal de nereguli şi stabilire a creanțelor bugetare nr. 286
/07.01.2013, prin care s-a constituit debitul în suma de 1.341.964,87 lei. S-a imputat de către
organele de control faptul ca societatea a încheiat 2 contracte de achiziții, iar în comisia de evaluare
au fost 2 membri aflați în conflict de interese. În procesul-verbal menționat, s-a menţionat şi faptul că
reclamanta a fost supusă unui „control documentar”, ca urmare a notei de control D.L.A.F.
7/908/2011 din 31.10.2012.
Prin decizia nr. 5854/28.02.2013, fost admisă contestația formulată de S.C. A. S.R.L.
împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare nr.
286/07.01.2013, decizie definitivă în sistemul căilor de atac administrative. Întrucât aceasta decizie
nu a fost atacată în faţa instanţei de contencios administrativ, procesul-verbal de nereguli și stabilire
a creanțelor bugetare nr. 286/07.01.2013 a rămas în mod definitiv anulat.
Ulterior, aceeași autoritate (A.P.D.R.P.), tot în baza notei de control D.L.A.F. 7/908/2011 din
31.10.2012, a întocmit procesul-verbal de nereguli nr. 5335/17.02.2014, însă de aceasta dată nu s-a
mai motivat impunerea ca şi creanță fiscală a sumei de 1.341.964,87 lei, care reprezintă întreaga
finanțare obținută pentru „înființare stație automată incubare ouă".
In data de 20.12.2013, A.P.D.R.P. a comunicat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie si Justiţie - Direcţia Generala Anticoruptie - Serviciul Teritorial Craiova faptul că se
constituie parte civila în dosarul penal nr. x/P/2010 (nr. y/63/2014 pe rolul instanțelor de judecata),
cu suma de 1.341.964,87 lei, reprezentând cuantumul datorat de A. S.R.L., în temeiul procesul-
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanțelor bugetare nr. 286/07.01.2013.
În mod cu totul greșit, A.P.D.R.P. s-a constituit parte civila cu suma stabilită în procesul-
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanțelor bugetare nr. 286/07.01.2013, întrucât
prin decizia nr. 5854/28.02.2013 a fost admisă, de către comisia de contestații din cadrul A.P.D.R.P.,
contestația împotriva acestui proces-verbal, acesta fiind deci în mod definitiv anulat.
Astfel, pentru a evita o eventuală tragere la răspundere, reprezentanții A.P.D.R.P. au emis
procesul-verbal de nereguli nr. 5335/17.02.2014, în care se consemnează, în baza aceloraşi
argumente şi invocând aceeași notă de control D.L.A.F. nr. 7/908/2011 din 31.10.2012, faptul că
societatea este obligată să restituie finanțarea obținută pentru proiectul indicat mai sus, cu toate că, la
acea dată era începută în cauză urmărirea penală şi AP.D.R.P. se constituise parte civilă.
Acest aspect rezultă şi din a doua adresă nr. 3094 /28.01.2015, emisă de A.F.I.R. (fosta
A.P.D.R.P.) şi depusă în dosarul penal menționat mai sus, în care se consemnează faptul că se
constituie parte civilă cu suma de 1.341.964,87 lei indicând, de această dată, procesul-verbal de
nereguli şi de stabilire a creanțelor bugetare nr. 5335/17.02.2014.
Având în vedere faptul că prejudiciul cauzat bugetului de stat, a cărui existenţă şi cuantum au
fost stabilite în procesul penal, cu atât mai mult cu cât, în procesul penal, s-a procedat la luarea de
măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea atât a inculpaților, cât şi
a părții responsabile civilmente S.C. A. S.R.L., recurenta a considerat că sentința recurată este
nelegală, deoarece consolidează existenta a 2 titluri executorii în numele societății, respectiv sentința
penala nr. 453/2015, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. y/63/2014, definitivă prin decizia
978
penală nr. 833/09.05.2017 a Curții de Apel Craiova, precum şi procesul-verbal de nereguli nr.
5335/17.02.2014.
În mod paradoxal, instanța de fond nu a administrat nicio probă în cadrul dosarului,
respingând cererea de probatoriu, fără să indice motivele respingerii.
În procesul verbal de nereguli atacat, intimata a considerat că se impune achitarea sumei de
1.341.964,87 lei, ca fiind cheltuieli afectate de nereguli, A.P.R.D.P. însușindu-şi punctul de vedere al
D.L.A.F., în care era menționat faptul că s-a constatat existenţa unui conflict de interese în cadrul
procedurilor de achiziție a bunurilor ţi lucrărilor. Așa cum a arătat, instanța de fond a ignorat faptul
că recurenta a efectuat toate demersurile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor asumate, în sensul
că a realizat proiectul în procent de 100 %.
In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Pârâta Agentia petnru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat întâmpinare, prin care a
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei referitoare la motivarea contradictorie a hotărârii
raportat la aplicarea art. 28 C.proc.pen., intimata a arătat că instanţa de fond a prezentat motivele
pentru care a înţeles să respingă acţiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele
susţinute de aceasta ca şi temei al nelegalităţii actelor administrative atacate. Împrejurarea că aceasta
a înţeles să dea valoare susţinerilor pârâtei atât din întâmpinare, cât şi din susţinerile părţilor din
şedinţa publică, nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că
aspectele prezentate în apărare corespund prevederilor legale şi contractuale încălcate de beneficiarul
F.E.A.D.R.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că, în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 28
C.proc.pen., criticile de netemeinicie care vizează actele administrative emise de A.F.I.R., invocate
prin cererea de chemare în judecată, sunt nefondate, ţinând cont de soluţia pronunţată în cauza penală
nr. y/63/2014 şi în care a fost reținut faptul că procedura de achiziţie a fost viciată, prin prezentarea
acelor documente nereale referitoare la imparțialitatea membrilor comisiei de evaluare (conflictul de
interese). Astfel, faţă de aceste aspecte, în cuprinsul hotărârii recurate nu există nicio motivare
contradictorie.
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 28
C.proc.pen., intimata a arătat că, în urma verificărilor documentare efectuate şi identificarea neregulii
referitoare la conflictul de interese, A.F.I.R. a emis procesul verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor bugetare nr. 5335 /17.02.2014, în baza art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011.
Totuşi, faptele reprezentantului legal şi a celorlalte persoane implicate au fost apreciate de
organul de cercetare penală (D.N.A.) ca fapte ce depăşesc sfera neregulii încadrându-le la art. 18 1
alin. 1 din Legea nr. 78 /2000 privind prevenirea faptelor de corupţie, respectiv că săvârşirea
infracţiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte
sau incomplete, fapta având ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii
Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
Astfel, ne aflăm în situaţia în care beneficiarul F.E.A.D.R. a contestat, pe calea
contenciosului administrativ, titlul de creanţă prin care a fost identificată neregula, iar aceeaşi
neregulă, apreciată însă ca fraudă de organul de cercetare penală, a fost soluționată şi pe latură
penală.
În cursul judecăţii prezentei cauze, judecătorul fondului, apreciind că între cele două cauze
există evidente similitudini, iar hotărârea penală ar avea o înrâurire majoră asupra pricinii civile, a
suspendat judecata în temeiul art. 413 alin. (2) C.proc.civ.
979
După finalizarea cauzei penale nr. y/63/2014, prin pronunțarea deciziei nr. 833 din data de 09
mai 2017, de către Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prezenta pricină
a fost repusă pe rol, iar completul de judecată, în mod temeinic şi legal a apreciat incidenţa art. 28
C.proc.pen., deoarece situaţia de fapt şi persoanele responsabile de acea situaţie a fost deja clarificată
în cauza penală.
Astfel cum statuează Codul de procedură penală, în urma exercitării acţiunii penale sau a
acţiunii civile, în cadrul procesului penal, anumite persoane apar ca titulare de drepturi şi obligaţii,
căpătând calitatea de părţi, iar partea responsabilă civilmente va fi chemată în procesul penal să
răspundă din punct de vedere civil, pentru sau alături de învinuit/inculpat, deci potrivit legii civile,
pentru pagubele provocate de acesta.
În concluzie, în cauza penală nr. y/63/2014 este stabilit în mod definitiv pentru săvârşirea
infracţiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credinţa de documente sau declaraţii false, inexacte
sau incomplete, fapta având ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii
Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei (conflictul de interese, mascat de
acte nereale care au condus către încheierea contractelor de achiziții), ca vinovat, reprezentantul legal
al beneficiarului, respectiv doamna C., alături de partea responsabilă civilmente A. S.R.L.
În prezenta cauză, există titlul de creanță contestat, care concluzionează că reprezentantul
legal al beneficiarului F.E.A.D.R., respectiv doamna C., alături de membrii comisiei de achiziţii, au
viciat procedura de achiziţii prin prezentarea unor declaraţii nereale, referitoare la conflictul de
interese, astfel că A. S.R.L. a încasat, cu titlu de finanţare comunitară, sume de bani în baza acestor
achiziţii.
Or, în situaţia în care temeinicia actului administrativ (existenţa neregulii şi a prejudiciului) a
fost tranşată de instanţa penală, iar legalitatea emiterii acestui titlu de creanţă a fost cercetată în
raport de criticile invocate prin cererea de chemare în judecată şi apreciate ca nefondate, evident că
soluţia nu putea fi alta decât cea dispusă prin sentinţa recurată. Pe cale de consecinţă, judecătorul
fondului, contrar susţinerilor recurentei, a interpretat şi aplicat în mod legal prevederile art. 28
C.proc.pen., existând autoritate de lucru judecat asupra situaţiei de fapt şi asupra făptuitorului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi ale art. 490 C.proc.civ.
5.Răspunsul la întâmpinare
Recurenta S.C. A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că, în speţa de
faţă, s-au încălcat prevederile art. (4) din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., deoarece societatea a fost
sancţionată de două ori pentru aceeaşi problema, în două seturi separate de proceduri, respectiv în
materie penală, prin sentinţa penală nr. 453/2015, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
y/63/2014, definitivă prin decizia penală nr. 833/09.05.2017 a Curţii de Apel Craiova şi în materie
administrativ-fiscala, conform deciziei nr. 2126/11.03.2014, emise de A.P.D.R.P. şi procesului-
verbal de nereguli şi stabilire a creanţelor bugetare nr. 5335/17.02.2014.
Sancţiunile penale şi sancţiunile administrative au fost dispuse de către autorităţi diferite, fără
ca procedurile să fie în vreun fel conectate, ambele seturi de proceduri şi-au urmat separat propriul
curs, în mod independent una faţă de cealaltă. Mai mult decât atât, niciuna dintre sancţiunile dispuse
nu a fost luată în considerare de către cealaltă instanţă sau autoritate la determinarea gravităţii
sancţiunii şi nici nu a existat vreo altă interacţiune între autorităţile competente.
Situaţia de fapt reținută atât în procesul-verbal de nereguli nr. 5335/17.02.2014, cat şi în
sentinţa penală nr. 453/2015 este identică, în sensul că societatea a încheiat 2 contracte de achiziţii,
iar în comisia de evaluare au fost 2 membrii aflaţi în conflict de interese, fapt ce a condus, în materie
penală, la condamnarea inculpaţilor C., D., E. şi F. la câte o pedeapsă rezultantă de câte 3 ani şi 6
luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru mai multe infracţiuni,
pentru infracţiunea privind folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii
false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul
980
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei prev. de art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
De asemenea, A. S.R.L., în calitate de parte responsabilă civilmente, a fost obligată la plata
sumei de 1.341.964,87 lei despăgubiri civile, cu majorări de întârziere calculate până la data achitării
integrale a debitului principal, conform dispozițiilor art. 120 alin. (1) şi (7) din O.G. nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală.
Pe de altă parte, în materie fiscală, prin procesul-verbal de nereguli şi stabilire a creanțelor
bugetare nr. 286/07.01.2013, s-a constituit debitul în sumă de 1.341.964,87 lei, în sarcina societății,
reținându-se de către organele de control faptul că societatea a încheiat 2 contracte de achiziții, iar în
comisia de evaluare au fost 2 membrii aflați în conflict de interese.
Se poate constata fără echivoc identitatea de părți, obiect şi prejudiciu. Conform
jurisprudenței C.E.D.O. [R. T. c. Elveției şi Nilsson c. Suediei, decizia Nykănen, u Taxquet c.
Belgiei (GC), nr. 926/05, § 83, C.E.D.O. 2010, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, hotărârea în cauza A şi B. c. Norvegiei (cererile nr. 24130/11 şi 29758/11)] este evident că,
în ceea ce priveşte faptele sancţionate atât în materia dreptului penal, cât şi în cea a dreptului
administrativ, metoda cea mai sigură pentru a se asigura respectarea art. (4) din Protocolul nr. 7 este
de a prevedea, într-o etapă corespunzătoare, o procedură la un singur nivel care sa reunească
ramurile paralele ale regimului juridic care reglementează activitatea în cauză, astfel încât diferitele
nevoi urmărite de societate în răspunsul său la infracţiune să fie adresate în cadrul unui singur
proces.
Cu toate acestea, art. (4) din Protocolul nr. 7 nu exclude desfășurarea procedurilor duble,
chiar şi până la finalizarea lor, impunându-se, însă, sa fie îndeplinite anumite condiții. În special,
pentru a convinge Curtea de lipsa repetării judecării sau a pedepselor (bis), interzisă prin art. (4) din
Protocolul nr. 7, statul-pârât trebuie să demonstreze în mod convingător că procedurile duble din
respectiva cauză au fost unite de o „relaţie materială şi temporală suficient de strânsă".
Cu alte cuvinte, trebuie să se demonstreze că acestea au fost combinate pentru a fi integrate
într-un ansamblu coerent. Acest lucru înseamnă nu numai că scopurile urmărite şi mijloacele utilizate
pentru realizarea acestui obiectiv trebuie să fie în substanţă complementare şi să prezinte o legătură
temporală, dar, de asemenea, că posibilele consecințe ale organizării tratamentului juridic aplicabil
comportamentului în cauză trebuie să fie proporționale şi previzibile pentru justiţiabil.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 2126/11.03.2014, emise de
A.P.D.R.P., prin care a fost respinsă contestaţia formulată de societate împotriva procesului-verbal
de nereguli şi stabilire a creanţelor bugetare nr. 5335/17.02.2014, ce a fost înregistrată pe rolul Curții
de Apel Craiova, sub nr. x/54/2014.
Prin hotărârea recurată, instanţa de judecată a respins contestaţia, aplicând în mod greşit art.
28 C.proc.pen. privind autoritatea hotărârii penale în procesul civil, iar motivarea, în ceea ce privește
modalitatea de aplicare a prevederilor acestui articol, este contradictorie.
Având în vedere însă faptul că reprezentantul A. S.R.L. a fost condamnat pentru infracţiuni
privind folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau
incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii
Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000, rezultă că hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în ceea ce
priveşte acţiunea civilă, privind existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
Contrar dispoziţiilor de drept material enunțate mai sus, instanţa de contencios administrativ
considera ca "nu este ţinuta de hotărârea definitiva a instanţei penale", astfel ca pronunţa în cauza o
hotărâre nelegală.
Singurul aspect cu care a fost învestită prin contestaţia de faţă instanţa de contencios
administrativ a fost anularea actelor administrative emise de A.P.D.R.P. (A.F.I.R.), respectiv a
981
deciziei nr. 2126/11.03.2014, emise de A.P.D.R.P., prin care a fost respinsă contestaţia formulată de
societate împotriva procesului-verbal de nereguli şi stabilire a creanţelor bugetare nr.
5335/17.02.2014.
Având în vedere faptul ca prejudiciul cauzat bugetului de stat, a cărui existenta şi cuantum au
fost stabilite în procesul penal, fiind luate în cadrul acestei proceduri masuri asigurătorii asupra
bunurilor mobile şi imobile, aflate în proprietatea atât a inculpaţilor, cât şi a părții responsabile
civilmente S.C. A. S.R.L., consideră recurenta că este nelegala sentinţa recurată, care consolidează
existenţa a 2 titluri executorii în numele societăţii, respectiv sentinţa penală nr. 453/2015, pronunţată
de Tribunalul Dolj în dosarul nr. y/63/2014, definitivă prin decizia penală nr. 833/09.05.2017 a Curții
de Apel Craiova, precum şi procesul-verbal de nereguli nr. 5335/17.02.2014.
6.Soluția instanței de recurs
6.1.Aspecte de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă
6.1.1.Procedura administrativă
La data de 29.12.2009, între S.C. A. S.R.L. (în calitate de beneficiar) şi Agenţia de Plăţi
pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (în calitate de autoritate contractantă) s-a încheiat contractul de
finanțare nr. C121010942700027, pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile
Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală România, având ca obiect acordarea de finanţare
nerambursabilă pentru proiectul „înfiinţare staţie automată de incubare ouă".
Ulterior încheierii contractului, S.C. A. S.R.L. a demarat procedurile de executare a acestuia,
iar în acest sens, prin decizia nr. 61/19.07.2010 a fost numită comisia de evaluare a achizițiilor de
lucrări care urmau a fi efectuate pe parcursul executării contractului de finanţare, având următoarea
componenţă: 1) C. - preşedinte; 2) G.- membru; 3) E. - membru. De asemenea, prin decizia nr.
80/24.08.2010 a fost numită comisia de evaluare a achiziţiilor de bunuri (utilaje și echipamente fără
montaj, mijloace de transport - autoutilitare) care urmau a fi efectuate pe parcursul executării
contractului de finanţare, având următoarea componenţă: 1) C. - preşedinte; 2) G.- membru; 3) E. -
membru.
Pe perioada de executare a contractului de finanţare, reclamanta a efectuat procedurile de
achiziţii a bunurilor şi lucrărilor, a notificat autoritatea contractantă cu privire la gradul de
implementare a proiectului, etc. De asemenea, autoritatea contractantă şi-a îndeplinit obligaţiile
asumate prin contractul de finanţare, în sensul că a efectuat toate plăţile aferente finanţării.
În anul 2012, A.P.D.R.P. a efectuat un control în ceea ce priveşte executarea contractului de
finanţare (efectuat în baza notei de control D.L.A.F. nr. 7/908/2011 din data de 31.10.2012 şi
înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 29930 /06.11.2012 şi a notei de descoperire a unei nereguli şi de
fundamentare pentru desfăşurarea unui control I.R.D 0.1, înregistrată sub nr. 31052/16.11.2012), iar
în luna decembrie 2012, reclamantei i-a fost comunicat de către A.P.D.R.P., proiectul de proces-
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare privind proiectul „înfiinţare
staţie automată de incubare ouă" - beneficiar S.C. A. S.R.L., prin care erau constatate nereguli în
executarea de către reclamantă a contractului de finanţare menţionat, iar la data de 27.12.2012,
societatea a transmis un punct de vedere cu privire la constatările organelor de control, prin care a
adus la cunoştinţa organelor de control că toate constatările sunt netemeinice şi nelegale.
La data de 07.01.2013, A.P.D.R.P. a întocmit actul administrativ/titlul de creanţă, reprezentat
de procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare privind proiectul
„înfiinţare staţie automată de incubare ouă" - beneficiar S.C. A. S.R.L., înregistrat la A.P.D.R.P. sub
nr. 286/07.01.2013, prin care i s-a imputat suma de 1.341.964,87 lei, reprezentând cheltuieli afectate
de nereguli, iar, în baza acestui proces-verbal, autoritatea contractantă a emis notificarea privind
descoperirea unui debit, înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 632/10.01.2012.
Acest proces-verbal de control a fost întocmit în baza notei de control a D.L.A.F. nr.
7/908/2011 din 31.10.2012, înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 29930/06.11.2012.
982
Prin Procesul verbal de control menţionat, organismele din cadrul A.P.D.R.P. şi-au însuşit
punctul de vedere al D.L.A.F., potrivit căruia acesta a constatat existenţa unui conflict de interese în
cadrul procedurilor de achiziţie a bunurilor şi lucrărilor, constatându-se că între domnul E. (membru
al comisiei de evaluare) şi domnul I. (administrator al adjudecatarului S.C. H. S.R.L.) există relaţie
de afinitate de gradul al II-lea, cei doi fiind cumnaţi (dl E. este căsătorit cu sora dlui I.). De
asemenea, organele de control au considerat existenţa unui conflict de interese între membrii
comisiei de evaluare dl. G. şi dl. E., pe de o parte şi adjudecatarul licitaţiei pentru achiziţia de bunuri
şi lucrări, respectiv S.C. H. S.R.L., pe de altă parte; în acest sens, organele de control au reţinut că
soţia domnului G., dna. J. a fost angajată a S.C. H. S.R.L. în perioada 23.11.2008-19.10.2009, iar dl.
E. a fost angajat al S.C. H. S.R.L. în perioada 01.09.2007-14.05.2010.
Împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare,
înregistrat la A.P.D.R.P. sub nr. 286/07.01.2013 şi a notificării privind descoperirea unui debit
înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 632/10.01.2012, reclamanta a formulat, în temeiul art. 46 şi urm.
din O.U.G. nr. 66/2011, contestaţie administrativă, iar prin decizia de soluţionare a contestaţiei
formulate de subscrisa, înregistrată sub nr. 5854/28.02.2013 a fost admisă contestaţia formulată de
S.C. A. S.R.L. şi au fost anulate actele administrative menţionate.
Ulterior, în baza notei de descoperire a unei nereguli şi de fundamentare pentru desfăşurarea
unui control I.R.D. 0.1 nr. 41.928/16.12.2013 aprobată de Directorul General al Agenţiei de Plăţi
pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, o echipă de control a procedat la efectuarea unei verificări
documentare a neregulilor rezultate ca urmare a primirii adresei referitoare la dosarul nr. x/P/2010
din 06.12.2013, emise de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova si înregistrata
la A.P.D.R.P. sub nr.407664/10.12.2013 si din nota de control D.L.A.F. nr. 7/908/2011 din
31.10.2012, înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 29930/06.11.2012, nereguli ce se referă la existenta
unui conflict de interese în procesul de atribuire a contractelor pentru furnizarea de bunuri (utilaje şi
echipamente fără montaj, mijloace de transport, alte achiziţii specifice - autoutilitară pentru transport
pui, autoutilitară pentru transport ouă dotată cu sistem de frig) şi lucrări (construcţii şi instalaţii;
montaj utilaj tehnologic; utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj, utilaje şi
echipamente fără montaj, mijloace de transport, alte achiziţii specifice).
Această verificare a fost efectuată cu scopul de a stabili existenţa neregulii şi cuantumul
creanţei bugetare comunicate în nota de control D.L.A.F. nr. 7/908/2011 din 31.10.2012, înregistrată
la A.P.D.R.P. sub nr. 29930/6.11.2012 şi a adresei referitoare la dosarul nr. x/P/2010 din 06.12.2013,
emise de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova si înregistrată la A.P.D.R.P.
sub nr. 40 664/10.12.2013, vizând în principal verificarea atribuirii contractelor de achiziţii, în
concordanţă cu prevederile legale şi procedurale (respectiv existenta unor conflicte de interese în
etapa de atribuire atât a contractului pentru furnizarea de bunuri, cât şi a contractului de execuţie
lucrări către S.C. H. S.R.L.).
Cu privire la controlul actual, efectuat în anul 2014 de A.P.D.R.P., în ceea ce priveşte
executarea contractului de finanţare (control efectuat în baza notei de control D.L.A.F. nr.
7/908/2011 din data de 31.10.2012 şi înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 29930 /06.11.2012 şi a notei
de descoperire a unei nereguli şi de fundamentare pentru desfăşurarea unui control I.R.D. 0.1
înregistrată sub nr. 41928 /16.12.2013), prin adresa înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr.
4149/06.02.2014 le-a fost comunicat proiectul de proces-verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor bugetare privind proiectul „Înfiinţare staţie automată de incubare ouă" -
beneficiar S.C. A. S.R.L., prin care erau constatate nereguli în executarea contractului de finanţare
menţionat.
Prin proiectul de proces-verbal, organele de control au constatat că între dl E. (membru în
comisia de evaluare) şi domnul I. (administrator al adjudecatarului S.C. H. S.R.L.) există relaţie de
afinitate de gradul al ll-lea, cei doi fiind cumnaţi (dl E. este căsătorit cu sora dlui I.). De asemenea,
983
organele de control au considerat existenţa unui conflict de interese între membrii comisiei de
evaluare, dl G. şi dl E., pe de o parte şi adjudecatarul licitaţiei pentru achiziţia de bunuri şi lucrări
S.C. H. S.R.L. În acest sens, organele de control au reţinut că soţia domnului G., dna J. a fost
angajată a S.C. H. S.R.L. în perioada 23.11.2008-19.10.2009, iar dl E. a fost angajat al S.C. H.
S.R.L. în perioada 01.09.2007-14.05.2010.
Ulterior, reclamantei i-a fost comunicat procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor bugetare nr. 5335/17.02.2014, iar împotriva acestui proces-verbal reclamanta a
formulat contestaţie administrativă, ce a fost înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 8126/11.03.2014, ce a
fost respinsă prin decizia înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 10145/26.03.2014.
În motivarea soluţiei de respingere a contestaţiei, organele de soluţionare din cadrul
A.P.D.R.P. au reţinut următoarele:
1) conform cercetărilor efectuate de echipa de control din cadrul D.L.A.F., s-a constatat
existenţa unui conflict de interese între dl E. (membru în comisia de achiziţii) şi dl I. (reprezentantul
legal al S.C. H. S.R.L. - adjudecatar), motivat de faptul că între aceştia există relaţie de afinitate, în
sensul că dl E. este căsătorit cu sora dlui I.;
2) conform cercetărilor efectuate de Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a constatat că
reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L şi preşedinte al comisiei de analiză şi evaluare a ofertelor a
utilizat documente şi declaraţii false, inexacte sau incomplete în cadrul executării contractului de
finanţare încheiat cu A.P.D.R.P. care au avut ca efect inducerea în eroare a funcţionarilor din cadrul
A.P.D.R.P. care au verificat legalitatea şi conformitatea procedurilor de atribuire derulate în cadrul
proiectului cu finanţare din fonduri europene;
3) procedurile de achiziţie au fost viciate, fiind afectate de existenţa conflictului de interese,
iar autoritatea contractantă şi-a rezervat, prin decizia de soluţionare a contestaţiei împotriva
procesului-verbal din 2012, dreptul de a demara procedura de recuperare a debitului primit cu titlu de
finanţare nerambursabilă.
Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă îl constituie anularea actelor
administrativ-fiscale, reprezentate de procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare nr. 5335/17.02.2014 şi decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 10145/26.03.2014,
privind proiectul „înfiinţare staţie automată de incubare ouă” – beneficiar S.C. A. S.R.L.
6.1.2.Procedura penală
Actele administrative atacate în cauza au fost emise având la baza dosarul nr. x/P/2010 al
D.N.A., dosar în care, prin rezoluția din data de 07.10.2013 s-a început urmărirea penala cu privire la
E. si C. pentru faptul că aceștia au prezentat funcționarilor A.P.D.R.P. două declarații false, inexacte
sau incomplete, în vederea obținerii pe nedrept de fonduri publice nerambursabile, de care a
beneficiat reclamanta şi care au dus la avizarea favorabilă de către pârâtă a procedurilor şi
contractelor de bunuri nr. 87/27.08.2010 şi de antrepriză nr. 68/23.07.2010, eroare fără de care nu ar
fi fost declarate eligibile cheltuielile aferente acestor contracte încheiate cu S.C. H. S.R.L., aşa cum
se retine în dosarul penal.
Aşadar, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanțelor bugetare nr.
5335 din data de 17.02.2014 a fost întocmit tocmai ca urmare a adresei D.N.A., referitoare la dosarul
penal menționat, adresă emisă la data de 06.12.2013 de D.N.A.-Serviciul Teritorial Craiova şi
înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr. 40 664/10.12.2013 si având la bază nota de control D.L.A.F. nr.
7/908/2011 din 31.10.2012, înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr 29930/06.11.2012.
Prin ordonanţa din data de 17.04.2014, D.N.A.-Serviciul Teritorial Craiova a dispus
disjungerea cauzei, în vederea continuării urmăririi penale faţă de D., C. şi E. pentru continuarea
urmăririi penale, dosarul fiind înregistrat cu nr. y/P/2014.
Prin rechizitoriul nr. y/P/2014 din 05.06.2014, D.N.A-Serviciul Teritorial Craiova a dispus
trimiterea în judecată a inculpaților E., D. şi C. pentru săvârşirea infracţiunilor de folosire sau
984
prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca
rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei, înșelăciune, fals în declaraţii.
Infracțiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii E., D. şi C. au privit şi
încheierea, şi derularea contractului de finanţare nr. C121010942700027/29.12.2009 pentru
acordarea ajutorului financiar nerambursabil, în condiţiile Programului Naţional pentru Dezvoltare
Rurală România, având ca obiect acordarea de finanţare nerambursabilă pentru proiectul „înfiinţare
staţie automată de incubare ouă".
Prin acelaşi rechizitoriu s-a reţinut că prin atribuirea în mod nelegal a fondurilor
nerambursabile F.E.A.D.R. şi Sapard pentru implementarea proiectului „înfiinţare staţie automată de
incubare ouă", contractul de finanţare nr. C121010942700027/29.12.2009, a adus un prejudiciu de
1.276.835 lei, compus din contribuţie din fonduri U.E. şi contribuţie publică naţională de la bugetul
de stat, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale–Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi
Pescuit constituindu-se ca parte civilă.
În urma înaintării rechizitoriului instanței de judecată, s-a constituit dosarul nr. y/63/2014
aflat pe rolul Tribunalului Dolj.
Cauza penală a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 453 din 25.06.2015, pronunţată de
Tribunalul Dolj în dosarul nr. y/63/2014, prin decizia penală nr. 833/09.05.2017, pronunţată de
Curtea de Apel Craiova, rămasă definitivă prin decizia ICCJ nr. 404/18.10.2017 prin care au fost
respinse ca inadmisibile recursurile în casaţie.
Prin sentinţa penală susmenționată, s-au reținut faptele inculpatei C., constând în aceea că, în
cursul executării contractului-cadru nr. C121010942700027 din 29.12.2009, pentru realizarea
proiectului "Înfiinţare staţie automată de incubare ouă", încheiat între S.C. A. S.R.L. şi Agenţia
pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a
derulării procedurilor de verificare/avizare a dosarelor de achiziţii, de autorizare/decontare a
cheltuielilor eligibile, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de
reprezentant legal al proiectului, preşedinte al comisiei de evaluare a ofertelor şi reprezentant legal al
S.C. A. S.R.L. a folosit la Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale din cadrul Ministerului
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – CRPDRP 4 Sud – Vest Craiova documente şi declaraţii false,
inexacte sau incomplete, respectiv: declaraţiile pe proprie răspundere date în nume propriu la data de
06.08.2010 şi 03.09.2010, declaraţiile de imparţialitate /confidenţialitate date de inculpatul E. la
datele de 19.07.2010 şi 24.08.2010 şi depuse la Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale
împreună cu dosarele de achiziţii lucrări la datele de 06.08.2010 şi 03.09.2010, prin care au fost
induşi în eroare funcționarii autorităţii centrale care au verificat legalitatea/conformitatea procedurii
de atribuire a contractului de antrepriză nr. 68/23.07.2010 şi a contractului de bunuri nr.
87/28.08.2010, eroare fără de care aceşti funcţionari nu ar fi avizat favorabil procedurile şi
contractele menţionate, nu ar fi declarat eligibile cheltuielile aferente contractelor încheiate cu S.C.
H. S.R.L. şi nu ar fi dispus decontarea din fonduri nerambursabile, realizează conţinutul constitutiv
al infracțiunii de folosirea sau prezentarea de cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false,
inexacte sau incomplete care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al
Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, în formă
continuată, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 18 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 republicată, în
concurs real cu infracțiunea de fals în declaraţii, în formă continuată, faptă prevăzută de dispoziţiile
art. 292 C.pen. 1969.
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul E., în calitate de membru al comisiei de evaluare a
ofertelor, în cadrul derulării contractului cadru nr. C 121040842700019/12.06.2009, pentru
implementarea proiectului „Extindere adăpost pentru îngrăşarea suinelor în comuna Gogoşu, judeţul
Mehedinţi”, respectiv a procedurii de achiziţie lucrări şi a procedurii de achiziţie bunuri, în mod
985
repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încredinţat inculpatului D. declaraţii false
(declaraţiile de imparţialitate /confidenţialitate date în nume propriu la 02.10.2009 şi 25.05.2010), în
situaţia în care era cumnat de soră (afin de gradul II) cu administratorul S.C. H. S.R.L. (societate
ofertantă şi declarată câştigătoare), pentru a le prezenta la A.P.D.R.P., în acest fel ajutându-l să
obţină pe nedrept fonduri nerambursabile (1.272.343 lei – fonduri comunitare şi 318.086 lei –
fonduri din bugetul naţional) şi să-i inducă în eroare pe funcţionarii A.P.D.R.P. care altfel nu ar fi
dispus plata/decontarea cheltuielilor. Inculpatul E., în cursul executării contractului cadru nr.
C121010942700027, pentru implementarea proiectului „Înfiinţare staţie automată de incubare ouă”,
a derulării procedurilor de verificare/avizare a dosarelor de achiziţii, de autorizare/decontare (plată) a
cheltuielilor eligibile, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încredinţat
inculpatei C. declaraţiile de imparţialitate/confidenţialitate date la 19.07.2010 şi 24.08.2010 (în
situaţia în care era cumnat de soră – afin de gradul II cu administratorul S.C. H. S.R.L., societate
ofertantă şi declarată câştigătoare), pentru a le utiliza la A.P.D.R.P., în acest fel ajutând-o să obţină
pe nedrept fonduri nerambursabile comunitare (1.021.468 lei) şi din bugetul naţional (255.367 lei),
prin aceasta inducându-se în eroare funcționarii A.P.D.R.P. ce au verificat legalitatea/conformitatea
procedurii de atribuire a contractului de antrepriză nr. 68/23.07.2010 şi contractului de bunuri nr.
87/27.08.2010, eroare fără de care aceștia nu ar fi dispus decontarea din fondurile nerambursabile a
sumei de 1.276.835,30 lei, obținută pe nedrept de S.C. A. S.R.L.
Ambii inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse cu închisoare sub supraveghere şi de
asemenea, a fost admisă acţiunea civilă formulată în procesul penal, de partea civilă Ministerul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale-Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi au fost obligaţi, în
solidar, inculpaţii E. şi C. şi în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. A. S.R.L. la plata
sumei de 1.341.964,87 lei despăgubiri civile, cu majorări de întârziere calculate până la data achitării
integrale a debitului principal conform dispozițiilor art. 120 alin. (1) şi (7) din O.G. nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală.
6.1.3.Conexiunea procedurilor
Prin încheierea de şedinţă din data de 24.03.2015, pronunţată în dosarul nr. x/54/2014,
Curtea, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. (Legea nr.134/2010), a dispus suspendarea
judecății cauzei privind acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta
A.F.I.R., până la pronunţarea unei hotărâri definitive în dosarul nr. y/63/2014 aflat pe rolul
Tribunalului Dolj.
Pentru a se pronunța măsura suspendării, s-a reţinut că infracţiunile pentru care s-a început
urmărirea penală, iar ulterior au fost trimişi în judecată inculpaţii E., D. şi C., privesc atribuirea, în
mod nelegal, a fondurilor nerambursabile F.E.A.D.R. şi Sapard pentru implementarea proiectului
„înfiinţare staţie automată de incubare ouă", contract de finanţare nr. C121010942700027
/29.12.2009, faptele reţinute în sarcina acestora constituind şi temeiuri faptice ale procesului verbal
de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanțelor bugetare nr. 5335 din data de 17.02.2014, ce a
fost întocmit tocmai ca urmare a adresei D.N.A., referitoare la dosarul penal menționat, adresa emisă
la data de 06.12.2013 de D.N.A.-Serviciul Teritorial Craiova şi înregistrată la A.P.D.R.P. sub nr 40
664/10.12.2013 şi având la bază nota de control D.L.A.F. nr 7/908/2011 din 31.10.2012, înregistrată
la A.P.D.R.P. sub nr 29930/06.11.2012.
S-a constatat astfel că infracțiunile pentru care s-a început urmărirea penală, iar ulterior au
fost trimişi în judecată inculpaţii E., D. şi C., au o influenţă hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a
se pronunţa în prezenta cauză, respectiv în ceea ce priveşte legalitatea procesului-verbal de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanțelor bugetare nr. 5335 din data de 17.02.2014, fiind
îndeplinite astfel condițiile prev. art. 413 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. (Legea nr. 134/2010),
impunându-se suspendarea judecății cauzei, privind acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.
986
în contradictoriu cu pârâta A.F.I.R., până la pronunțarea unei hotărâri definitive în dosarul nr.
y/63/2014 aflat pe rolul Tribunalului Dolj.
Cauza a fost repusă pe rol la data de 20.03.2018, faţă de soluţionarea definitivă a cauzei
penale.
6.2.Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor
intimatei-pârâte
În ceea ce privește motivul de recurs legat de motivarea contradictorie a primei instanţe,
recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță ar fi reținut inaplicabilitatea în cauză a prevederilor
art. 28 C.proc.pen.
Înalta Curte constată că o asemenea reţinere nu se regăseşte în considerentele sentinţei,
recurenta-reclamantă aflându-se în eroare; dimpotrivă, prima instanță a confirmat incidenţa
dispoziţiilor art. 28 C.proc.pen., dar a analizat şi criticile formulate pe fondul cauzei.
Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. este nefondat.
Recurenta-reclamantă a mai criticat faptul că, în mod paradoxal, instanţa de fond nu a
administrat nicio probă în cadrul dosarului, respingând cererea de probatoriu, fără să indicele
motivele respingerii.
Or, cu privire la această critică, Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă de la data
de 2 octombrie 2014, prima instanţă a încuviinţat probele solicitate de reclamantă cu înscrisuri,
respingând motivat proba cu ataşarea dosarelor de achiziţie; ulterior, prin încheierea de la 17 aprilie
2018, după reluarea judecații cauzei, prima instanță a respins probele solicitate de reclamantă la acel
termen (interogatoriu, martori, expertiză), arătând că acestea nu sunt utile cauzei.
Înalta Curte reţine, pe de o parte că, strict din punctul de vedere al temeiniciei probelor
solicitate, un control al instanţei de recurs nu poate fi exercitat. Pe de altă parte, cât timp recurenta a
cerut prin prezentul recurs admiterea acțiunii, motivată pe excepţia autorităţii de lucru judecat,
administrarea de probatorii devenea lipsită de rațiune juridică.
În ceea ce priveşte restul criticilor, ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., raportat la prevederile art. 28 C.proc.pen., Înalta Curte constată că
acestea sunt centrate exclusiv pe aspectul că prima instanță trebuia să invoce din oficiu excepția
autorității de lucru judecat si, pe cale de consecință, să constate nulitatea actelor administrative emise
de A.P.D.R.P. (A.F.I.R.) ulterior începerii urmăririi penale şi constituirii ca parte civilă în procesul
penal a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale-Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.
Înalta Curte mai constată că, deşi au fost formulate, atât în cadrul dezbaterilor orale, cât şi
generic în cuprinsul memoriului de recurs, afirmaţii ce ar părea să se refere la încălcarea principiului
irevocabilității actelor administrative şi a principiului proporționalității, însăși recurenta-reclamantă a
statuat ferm, în sensul că ceea ce a dorit a fost aplicarea prevederilor art. 28 C.proc.pen. ,dar cu o altă
consecinţă procedurală decât cea avută în vedere de prima instanţă. Prin urmare, Înalta Curte va
analiza cu prioritate acest argument, iar celelalte, numai în măsura în care constată că se va impune
din punct de vedere procedural.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a precizat faptul că, în speță de faţă, s-au încălcat
prevederile art. (4) din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., deoarece societatea a fost sancționată de două
ori pentru aceeași problema, în două seturi separate de proceduri, respectiv în materie penală, prin
sentința penală nr. 453/2015, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. y/63/2014, definitivă prin
decizia penală nr. 833/09.05.2017 a Curţii de Apel Craiova îi în materie administrativ-fiscală,
conform deciziei nr. 2126/11.03.2014, emise de A.P.D.R.P. şi procesului-verbal de nereguli şi
stabilire a creanțelor bugetare nr. 5335/17.02.2014.
Înalta Curte constată că, înainte de a stabili dacă în prezenta cauză există sau nu o încălcare a
principiului ne bis in idem, trebuie să se lămurească câteva chestiuni procedurale.
987
Recurenta-reclamantă a invocat, așa cum s-a arătat anterior, greşita aplicare a legii de către
prima instanță, prin aceea că nu a invocat din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat, faţă de
prevederile art. 28 C.proc.pen., cu consecinţa admiterii acțiunii sale şi anulării procesului-verbal de
nereguli.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 28 C.proc.pen., intitulat „Autoritatea hotărârii penale în
procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal”:
„(1)Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei
civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal
în ceea ce priveşte existenta prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.”
Or, Înalta Curte constată că textul mai sus citat impune, în faţa instanţei civile învestite
ulterior instanţei penale, o putere de lucru judecat cu privire la faptă şi făptuitor, dar cât timp obiectul
acţiunii civile din cadrul procesului penal (recuperarea sumei) şi cel al acțiunii din procesul civil
(anularea procesului verbal şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei) nu erau identice, din punct de
vedere procesual, instanţa de fond nu putea invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, astfel cum
este aceasta reglementată de prevederile art. 430 şi 431 C.proc.civ.
De altfel, procesul civil este guvernat de propriile reguli cât priveşte condiţiile de invocare ale
excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu înseamnă ignorarea puterii de lucru
judecat a hotărârii penale, ci doar că incidentul procesual al excepţiei nu putea fi invocat ca atare.
Astfel, nu putea fi aplicată consecinţa procedurală dorită de recurenta-reclamantă.
Se impune apoi efectuarea unei analize detaliate a principiului ne bis in idem, invocat de
recurenta-reclamantă, conform celor subliniate în practica Curţii Europene Drepturilor Omului şi a
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa C.E.D.O cu referire la art. 4 din Protocolul 7 la Convenție,
conform art. 4 din Protocolul nr. 7 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori:
„1.Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru
săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă,
conform legii și procedurii penale ale acestui stat.
2.Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii
și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu
fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
3.Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din Convenție.”.
C.E.D.O. a reținut că în primul alineat al acestui articol sunt enunțate cele trei componente-
cheie ale principiului non bis in idem:
1. cele două proceduri trebuie să fie de natură „penală”;
2. acestea trebuie să aibă ca obiect aceeași infracțiune;
3. trebuie să fie vorba despre repetarea procedurii penale.
A treia componentă include, la rândul ei, trei elemente: a) a doua procedură trebuie să fie
nouă, b) prima decizie trebuie să fie „definitivă” și c) acesteia nu trebuie să i se aplice excepția
menționată la paragraful al doilea.
În privința naturii penale a procedurilor, Curtea a hotărât că doar calificarea juridică a
procedurii în dreptul intern nu poate constitui singurul criteriu relevant pentru aplicabilitatea
principiului non bis in idem din perspectiva art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7, întrucât, în caz contrar,
aplicarea acestei dispoziții ar fi lăsată la aprecierea statelor contractante, existând riscul să se ajungă
la rezultate incompatibile cu obiectul și scopul Convenției [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (pct.
522)].
988
Aceasta a precizat că sintagma „procedură penală”, folosită în textul art. 4 din Protocolul nr.
7, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale aplicabile expresiei „acuzație în materie
penală” și termenului „pedeapsă” care figurează la art. 6 și, respectiv, la art. 7 din Convenție.
Conform jurisprudenței constante a Curții, existența sau nu a unei „acuzații în materie
penală” trebuie apreciată în funcție de trei criterii, denumite în mod curent „criteriile Engel” [Engel
și alții împotriva Țărilor de Jos; Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, pct. 53].
Primul este încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern; cel de-al doilea este însăși
natura infracțiunii; iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză
riscă să o primească. Criteriile al doilea și al treilea sunt alternative și nu neapărat cumulative. Acest
lucru nu împiedică totuși adoptarea unei abordări cumulative, dacă analiza separată a fiecărui criteriu
nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existența unei acuzații în materie penală.
Cu privire la întrebarea dacă procedura administrativă de recuperare a finanţării, prin
emiterea procesului verbal de constatare a neregulilor poate fi calificată ca şi o procedură penală,
Înalta Curte consideră că răspunsul este unul negativ.
Astfel, C.E.D.O. a reținut, în mai multe hotărâri, că procedurile de majorare a impozitelor
erau de natură „penală” în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 [a se vedea în special Manasson
împotriva Suediei (dec.); Rosenquist împotriva Suediei (dec.); Pirttimäki împotriva Finlandei, pct.
45-48; Lucky Dev împotriva Suediei, pct. 51). Această analiză a fost confirmată recent în hotărârile
A și B împotriva Norvegiei (MC), pct. 136-139, și Jóhannesson și alții împotriva Islandei, pct. 43.
Or, aşa cum s-a statuat în cuprinsul acestor hotărâri, ceea ce a determinat această calificare a
fost, de exemplu, în hotărârea A și B împotriva Norvegiei, procedura referitoare la impunerea unei
sancțiuni fiscale de 30% reclamanților, cu caracter de pedeapsă, peste ceea ce reprezenta ca atare
impozitul fiscal. Curtea a hotărât că procedurile în cauză erau „în materie penală”, nu doar în sensul
art. 6 (Dreptul la un proces echitabil) din Convenție, ci și în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7. În acest
context, Marea Cameră nu a identificat niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării constatările
pronunțate de Curtea Supremă din Norvegia, potrivit căreia procedura prin care sancțiunea fiscală
obișnuită – la un nivel de 30 % – i-a fost impusă primului reclamant privea un aspect „penal”, în
sensul autonom dat la art. 4 din Protocolul nr. 7.
În cauza de faţă, actele administrativ-fiscale impun restituirea creanţei bugetare în cuantum
de 341 964,87 lei, reprezentând cele trei tranșe de plată a finanţării, la care se va adăuga dobânda
conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.
Conform prevederilor art. 32 din actul normativ amintit:
„Art. 32
În stabilirea cuantumului creanţelor bugetare se iau în considerare sumele plătite necuvenit
de către:
a) autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene sau structuri cu funcţii de
plată care acţionează în numele acestora;
b) organismele de implementare pentru măsurile din domeniul transporturilor ale
programului ex-ISPA;
c) beneficiarii proiectelor finanţate în sistem centralizat de Comisia Europeană din fonduri
europene şi/sau din fonduri publice naţionale aferente acestora ca urmare a săvârşirii unor
nereguli, inclusiv accesoriile, respectiv dobânda, costurile bancare, diferenţele nefavorabile de curs
valutar, precum şi alte sume stabilite de lege în sarcina debitorului.”
De asemenea, conform art. 42 din acelaşi act normativ:
„Art. 42
(1) Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt scadente la expirarea termenului de plată
stabilit în titlul de creanţă, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanţă.
989
(2) Debitorul datorează, pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de
creanţă, o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de
plată din contravaloarea în lei a creanţei bugetare, din prima zi de după expirarea termenului de
plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1), până la data stingerii acesteia, cu excepţia
cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd altfel.
(3) În vederea încasării de la debitor a dobânzii prevăzute la alin. (2), autorităţile
competente care au emis procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei
bugetare, în aplicarea prevederilor art. 21, au obligaţia de a calcula cuantumul acesteia şi de a
emite un proces-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate,
care constituie titlu de creanţă şi care se comunică debitorului. Modelul procesului-verbal de
stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate se stabileşte prin normele
metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(4) Rata dobânzii datorate este rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României în
vigoare la data întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din
aplicarea dobânzii datorate.
(5) Sumele reprezentând dobânzi datorate pentru neachitarea la termen a obligaţiilor
prevăzute în titlul de creanţă se fac venit la acelaşi buget în care se virează şi creanţa bugetară
rezultată din nereguli.
(6) Creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate li se aplică toate
prevederile aplicabile creanţelor bugetare rezultate din nereguli, cu excepţia celor prevăzute la alin.
(2), precum şi a celor prevăzute la art. 21 alin. (14) şi (15).”
Verificând aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că acestea urmăresc exclusiv
recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea neregulii, fără a exista un scop punitiv şi
fără a fi impusă plata unei sume fixe cu titlu de sancțiune.
Trebuie reamintită explicația oferită de inițiatorii Protocolului 7 la Convenție, cu privire la
sensul urmărit în adoptarea prevederii cuprinse în art. 4, care consacră, în planul C.E.D.O., principiul
non bis in idem. Astfel, în raportul explicativ privind Protocolul 7 la Convenție, la pct. 32, se
precizează că art. 4 nu se aplică decât „procedurilor penale”. Așadar, nu există nicio piedică pentru
ca persoana în cauză să facă, pentru aceeași faptă, obiectul unei acțiuni penale sau al unei acțiuni cu
un caracter diferit (de exemplu, al unei proceduri disciplinare, în cazul unui funcționar).
În subsidiar, dacă totuşi s-ar reţine că procedura administrativă îndeplineşte condiţia de a
reprezenta o „procedură penală”, procedând la analiza în continuare a celorlalte condiţii, Înalta Curte
constată că, în ceea ce priveşte condiţia ca cele două proceduri să fi avut ca obiect „aceeași
infracțiune”, principiul non bis in idem interzice urmărirea penală sau judecarea unei persoane de
două ori pentru „aceeași infracțiune”.
În hotărârea Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), Curtea a admis că, în trecut, a
pronunțat diverse abordări, în cadrul cărora a pus accent fie pe caracterul identic al faptelor,
independent de încadrarea lor juridică („același comportament”, idem factum, Gradinger împotriva
Austriei pct. 55), fie pe încadrarea juridică, admițând că aceleași fapte puteau constitui infracțiuni
diferite („concours idéal d'infractions” - concurs ideal de infracțiuni, Oliveira împotriva Elveției, pct.
25- 29), fie pe existența sau inexistența unor „elemente esențiale” comune celor două infracțiuni
(Franz Fischer împotriva Austriei).
După ce a examinat sfera de aplicare a dreptului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
pentru aceeași infracțiune, astfel cum este enunțat în diferite instrumente internaționale (Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, Convenția americană a drepturilor omului) și a subliniat că abordarea care pune accent pe
încadrarea juridică a celor două infracțiuni este prea restrictivă în ceea ce privește drepturile unei
persoane, Curtea a considerat că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretat ca interzicând urmărirea
990
penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua „infracțiune”, în măsura în care aceasta are la
bază fapte identice sau fapte care sunt „în esență” similare celor care sunt la originea primei
infracțiuni [pct. 79-82, a se vedea și A și B împotriva Norvegiei (MC), pct. 108]. 25. Aceasta a
precizat că punctul de pornire pentru examinarea aspectului, dacă faptele din cele două proceduri
sunt identice sau sunt în esență aceleași, ar trebui să fie compararea expunerii faptelor care fac
obiectul infracțiunii pentru care reclamantul a fost deja judecat cu expunerea faptelor legate de a
doua infracțiune de care a fost acuzat acesta [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), pct. 83]. A
subliniat că este irelevant care părți ale noilor acuzații sunt în cele din urmă reținute sau respinse în
procedura ulterioară, deoarece art. 4 din Protocolul nr. 7 enunță o garanție împotriva unei noi acțiuni
penale sau riscului unei noi acțiuni penale, și nu o interdicție privind o a doua condamnare sau o
doua achitare. A statuat că trebuie așadar să examineze faptele care constituie un ansamblu de
circumstanțe factuale concrete, care implică același făptuitor și sunt indisolubil legate între ele în
timp și în spațiu, existența acestor circumstanțe trebuind să fie demonstrată pentru a putea fi
pronunțată condamnarea sau pentru ca noi acțiuni penale să poată fi puse în mișcare (pct. 83-84).
Cu privire la acest aspect, prima instanţă a reţinut că, în speţă, faptele reţinute prin sentinţa
penală cu autoritate de lucru judecat sunt aceleaşi cu temeiurile de fapt pentru care au fost emise
actele administrativ fiscale.
Înalta Curte constată că în procesul penal au fost reţinute faptele inculpatei C., constând în
aceea că, în cursul executării contractului cadru nr. C121010942700027 din 29.12.2009, pentru
realizarea proiectului "Înfiinţare staţie automată de incubare ouă", încheiat între S.C. A. S.R.L. şi
Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale şi a derulării procedurilor de verificare/avizare a dosarelor de achiziţii, de
autorizare/decontare a cheltuielilor eligibile, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, în calitate de reprezentant legal al proiectului, preşedinte al comisiei de evaluare a
ofertelor şi reprezentant legal al S.C. A. S.R.L. a folosit la Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor
Rurale din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – CRPDRP 4 Sud – Vest Craiova
documente şi declaraţii false, inexacte sau incomplete, respectiv: declaraţiile pe proprie răspundere
date în nume propriu la data de 06.08.2010 şi 03.09.2010, declaraţiile de imparţialitate
/confidenţialitate date de inculpatul E. la datele de 19.07.2010 şi 24.08.2010 şi depuse la Agenţia
pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împreună cu dosarele de achiziţii lucrări la datele de
06.08.2010 şi 03.09.2010, prin care au fost induşi în eroare funcţionarii autorităţii centrale care au
verificat legalitatea/conformitatea procedurii de atribuire a contractului de antrepriză nr.
68/23.07.2010 şi a contractului de bunuri nr. 87/28.08.2010, eroare fără de care aceşti funcţionari nu
ar fi avizat favorabil procedurile şi contractele menţionate, nu ar fi declarat eligibile cheltuielile
aferente contractelor încheiate cu S.C. H. S.R.L. şi nu ar fi dispus decontarea din fonduri
nerambursabile, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de folosirea sau prezentarea de cu
rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete care au ca rezultat obţinerea
pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de
acestea ori în numele lor, în formă continuată, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 181 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000 republicată, în concurs real cu infracţiunea de fals în declaraţii, în formă
continuată, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 292 C.pen. 1969.
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul E., în calitate de membru al comisiei de evaluare a
ofertelor, în cadrul derulării contractului cadru nr. C 121040842700019/12.06.2009, pentru
implementarea proiectului „Extindere adăpost pentru îngrăşarea suinelor în comuna Gogoşu, judeţul
Mehedinţi”, respectiv a procedurii de achiziţie lucrări şi a procedurii de achiziţie bunuri, în mod
repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încredinţat inculpatului D. declaraţii false
(declaraţiile de imparţialitate /confidenţialitate date în nume propriu la 02.10.2009 şi 25.05.2010), în
situaţia în care era cumnat de soră (afin de gradul II) cu administratorul S.C. H. S.R.L. (societate
991
ofertantă şi declarată câştigătoare), pentru a le prezenta la A.P.D.R.P., în acest fel ajutându-l să
obţină pe nedrept fonduri nerambursabile (1.272.343 lei – fonduri comunitare şi 318.086 lei –
fonduri din bugetul naţional) şi să-i inducă în eroare pe funcţionarii A.P.D.R.P. care altfel nu ar fi
dispus plata /decontarea cheltuielilor. Inculpatul E., în cursul executării contractului cadru nr.
C121010942700027, pentru implementarea proiectului „Înfiinţare staţie automată de incubare ouă”,
a derulării procedurilor de verificare/avizare a dosarelor de achiziţii, de autorizare/decontare (plată) a
cheltuielilor eligibile, în mod repetat, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încredinţat
inculpatei C. declaraţiile de imparţialitate/confidenţialitate date la 19.07.2010 şi 24.08.2010 (în
situația în care era cumnat de soră – afin de gradul II cu administratorul S.C. H. S.R.L., societate
ofertantă şi declarată câştigătoare), pentru a le utiliza la A.P.D.R.P., în acest fel ajutând-o să obţină
pe nedrept fonduri nerambursabile comunitare (1.021.468 lei) şi din bugetul naţional (255.367 lei),
prin aceasta inducându-se în eroare funcţionarii A.P.D.R.P. ce au verificat legalitatea /conformitatea
procedurii de atribuire a contractului de antrepriză nr.68/23.07.2010 şi contractului de bunuri
nr.87/27.08.2010, eroare fără de care aceştia nu ar fi dispus decontarea din fondurile nerambursabile
a sumei de 1.276.835,30 lei, obţinută pe nedrept de S.C. A. S.R.L.
În motivarea soluţiei de respingere a contestaţiei administrative, organele de soluţionare din
cadrul A.P.D.R.P. au reţinut următoarele:
1) conform cercetărilor efectuate de echipa de control din cadrul D.L.A.F., s-a constatat
existenţa unui conflict de interese între dl E. (membru în comisia de achiziţii) şi dl I. (reprezentantul
legal al S.C. H. S.R.L. - adjudecatar), motivat de faptul că între aceştia există relaţie de afinitate, în
sensul că dl E. este căsătorit cu sora dlui I.;
2) conform cercetărilor efectuate de Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a constatat că
reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L. şi preşedinte al comisiei de analiză şi evaluare a ofertelor a
utilizat documente şi declaraţii false, inexacte sau incomplete, în cadrul executării contractului de
finanţare încheiat cu A.P.D.R.P., care au avut ca efect inducerea în eroare a funcţionarilor din cadrul
A.P.D.R.P., care au verificat legalitatea şi conformitatea procedurilor de atribuire derulate în cadrul
proiectului cu finanţare din fonduri europene;
3) procedurile de achiziţie au fost viciate fiind afectate de existenţa conflictului de interese,
iar autoritatea contractantă şi-a rezervat, prin decizia de soluţionare a contestaţiei împotriva
procesului-verbal din 2012 dreptul de a demara procedura de recuperare a debitului primit cu titlu de
finanţare nerambursabilă.
Prin urmare, este corectă aserţiunea primei instanţe, în sensul că faptele reţinute prin sentinţa
penală cu autoritate de lucru judecat sunt aceleaşi cu temeiurile de fapt pentru care au fost emise
actele administrativ fiscale.
În ceea ce privește întrebarea dacă a fost repetată aceeași procedură, art. 4 din Protocolul nr. 7
interzice repetarea procedurilor penale (principiul ne bis in idem) care au dus la pronunțarea unei
hotărâri definitive. Acesta consacră nu numai dreptul de a nu fi pedepsit de două ori, ci și dreptul de
a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori. Se aplică chiar și în cazul în care acțiunea penală nu s-a
încheiat cu o condamnare [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), pct. 110-111, în ceea ce
privește achitarea în urma celui de-al doilea set de proceduri].
Curtea a hotărât că art. 4 din Protocolul nr. 7 interzice în mod clar deschiderea unei noi
proceduri în cazul în care prima procedură a încetat definitiv (ibidem). În schimb, art. 4 din
Protocolul nr. 7 nu interzice desfășurarea mai multor proceduri concomitente (litis pendens). Într-o
astfel de situație, nu se poate pretinde că reclamantul a fost trimis în judecată în mai multe rânduri
pentru „o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă”
[Garaudy împotriva Franței (dec.)].
De asemenea, nu este problematic, din perspectiva Convenției, faptul că, atunci când există
două proceduri concomitente, cea de-a doua încetează ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii de
992
încetare a primei proceduri [Zigarella împotriva Italiei (dec.)]. În schimb, în cazul în care a doua
procedură nu a încetat, Curtea a concluzionat că procedura s-a repetat și, prin urmare, a fost încălcat
art. 4 din Protocolul nr. 7 (Tomasović împotriva Croației, pct. 29-32; Muslija împotriva Bosniei și
Herțegovinei, pct. 36-37; Nykänen împotriva Finlandei, pct. 47-54; Glantz împotriva Finlandei, pct.
57-64).
Curtea a examinat cazuri de sancțiuni fiscale în mai multe cauze referitoare la Finlanda și
Suedia (Häkkä împotriva Finlandei, Nykänen împotriva Finlandei, Glantz împotriva Finlandei, Rinas
împotriva Finlandei, Österlund împotriva Finlandei, Kiiveri împotriva Finlandei; Lucky Dev
împotriva Suediei). În aceste cauze, a observat că, în sistemele finlandez și suedez, sancțiunile penale
și administrative erau impuse de autorități diferite, fără ca procedurile să aibă vreo legătură una cu
alta: în fiecare cauză, ambele seturi de proceduri s-au desfășurat separat și în mod independent, până
la încetarea definitivă a acestora. În plus, sancțiunile aplicate în cadrul unei proceduri nu au fost luate
în considerare de către instanța care s-a pronunțat în cadrul celeilalte proceduri, atunci când aceasta a
determinat severitatea sancțiunii și nu a existat nicio interacțiune între autoritățile competente.
În plus, Curtea a observat că majorările de impozit au fost impuse pe baza unei examinări a
comportamentului și răspunderii reclamantului în temeiul legislației fiscale, realizată independent de
evaluarea efectuată în cadrul procedurii penale. Curtea a considerat că această situație era diferită de
cea din celelalte cauze referitoare la suspendarea permisului de conducere, pe care a trebuit să le
soluționeze, cauze în care decizia de suspendare a permisului s-a bazat în mod direct pe o
condamnare previzibilă sau definitivă pentru o infracțiune rutieră și, prin urmare, nu a implicat o
examinare separată a infracțiunii sau a comportamentului în cauză. În consecință, a concluzionat că
nu exista nicio legătură strânsă, din punct de vedere material și temporal, între procedura penală și
procedura fiscală.
Astfel, trebuie să se stabilească dacă a existat o repetare a procedurii. În cauza A și B
împotriva Norvegiei (MC), Curtea a examinat sistemul norvegian al dublei proceduri penale și
administrative în cazul declarațiilor fiscale incorecte. Aceasta a dezvoltat principiul „legăturii
materiale și temporale suficient de strânse” între proceduri. În opinia Curții, cea mai sigură
modalitate de a asigura respectarea art. 4 din Protocolul nr. 7 era să se prevadă o procedură la un
singur nivel, care să permită reunirea ramurilor paralele ale regimului juridic care reglementează
activitatea în cauză, astfel încât, prin răspunsul său la încălcare, să fie îndeplinite diferitele
imperative ale societății în cadrul unui singur proces.
Totuși, C.E.D.O. a statuat că art. 4 din Protocolul nr. 7 nu exclude desfășurarea unor
proceduri mixte, chiar până la încheierea acestora, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții. Prin
urmare, statul pârât trebuie să demonstreze în mod convingător că procedurile mixte în cauză erau
unite printr-o „legătură materială și temporală suficient de strânsă”.
Printre elementele relevante de care se ține seama pentru a stabili dacă există o legătură
materială și temporală „suficient de strânsă” se numără, în special, următoarele:
– dacă diferitele proceduri urmăresc scopuri complementare și, prin urmare, abordează, nu
numai in abstracto, ci și in concreto, aspecte diferite ale actului în cauză prejudiciabil societății;
– dacă natura mixtă a procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și
în practică, a aceluiași comportament incriminat (idem);
– dacă procedurile în cauză s-au desfășurat astfel încât să se evite pe cât posibil orice
suprapunere în colectarea și aprecierea elementelor de probă, în special datorită unei interacțiuni
adecvate între diferitele autorități competente, care să demonstreze că stabilirea faptelor efectuată în
cadrul unei proceduri a fost preluată în cadrul celeilalte;
– și mai ales dacă sancțiunea impusă în urma procedurii care a rămas definitivă mai întâi a
fost luată în considerare în cadrul procedurii rămase definitive ulterior, astfel încât, în final, să nu i se
impună persoanei în cauză o sarcină excesivă, acest risc fiind cel mai puțin probabil să survină în
993
cazul în care există un mecanism de compensare menit să garanteze că ansamblul tuturor pedepselor
pronunțate este proporțional.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că un element important este măsura în care procedura
administrativă prezintă caracteristicile unei proceduri penale ordinare, în special caracteristicile sale
stigmatizante. În plus, chiar dacă legătura materială este suficient de solidă, condiția privind legătura
temporală rămâne valabilă și trebuie să fie îndeplinită. Curtea a precizat că nu este necesar ca cele
două seturi de proceduri să se desfășoare simultan de la început până la sfârșit, întrucât statul trebuie
să aibă dreptul de a opta pentru desfășurarea progresivă a procedurilor, în cazul în care această
manieră de abordare este justificată de preocuparea pentru eficiența acestora și de buna administrare
a justiției, urmărește scopuri sociale diferite și nu cauzează părții în cauză un prejudiciu
disproporționat.
Cu toate acestea, trebuie să existe întotdeauna o legătură temporală suficient de strânsă pentru
ca justițiabilul să nu fie afectat de incertitudine și întârzieri și pentru a evita ca procedurile să se
prelungească în timp, chiar și în cazul în care sistemul național relevant prevede un mecanism
„integrat”, care cuprinde o latură administrativă și o latură penală distincte.
Aplicând aceste principii faptelor din speță, Înalta Curte este încredințată că în cauză nu se
poate reţine repetarea procedurii, ci faptul că procedura penală şi cea administrativă se reunesc într-o
procedură mixtă, ca urmare a unei legături materiale şi temporale suficient de strânse.
Examinând pe rând elementele relevante care conduc la această concluzie, Înalta Curte reţine
că cele două proceduri urmăreau scopuri complementare (pe de o parte, represiunea penală a
făptuitorilor persoane fizice; pe de altă parte, recuperarea finanţării ilegal primite) şi au abordat
aspecte diferite ale actului în cauză prejudiciabil societăţii (folosirea de declaraţii false sau inexacte
de către reprezentanţii societăţii , în cadrul procesului penal; situaţia conflictului de interes, din punct
de vedere administrativ).
Natura mixtă a procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în
practică, a aceluiași comportament incriminat, raportat la previzibilitatea legii penale, cât şi la
previzibilitatea neregulilor consacrate în O.U.G. nr. 66/2011, precum şi raportat la practica judiciară
pe acest aspect.
Dar cel mai important argument reţinut de Înalta Curte este acela că procedurile în cauză s-au
desfășurat astfel încât să se evite pe cât posibil orice suprapunere în colectarea și aprecierea
elementelor de probă, în special datorită unei interacțiuni adecvate între diferitele autorități
competente, care să demonstreze că stabilirea faptelor efectuată în cadrul unei proceduri a fost
preluată în cadrul celeilalte.
Astfel, aşa cum se arată în decizia nr. 5854/28.02.2013, deşi a fost admisă contestația
administrativă şi a fost anulat procesul verbal de constatare a neregulii nr. 286/2012, în dispozitivul
acestei decizii s-a statuat că A.P.D.R.P. a solicitat emiterea unui rechizitoriu, iar în cazul în care se
va începe urmărirea penală pentru beneficiar, se va demara procedura de recuperare pentru suma
integrală primită de beneficiar ca finanţare nerambursabilă.
Ca urmare, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale–Agenţia pentru Finanţarea
Investiţiilor Rurale s-a constituit parte civilă pentru suma de 341.964,87 lei despăgubiri civile cu
majorări de întârziere, reprezentând finanţare nerambursabilă de recuperat.
Ulterior, în cadrul procesului penal, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi au fost
obligaţi, în solidar, inculpaţii E. şi C. şi în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. A. S.R.L.
la plata sumei de 1.341.964,87 lei despăgubiri civile, cu majorări de întârziere calculate până la data
achitării integrale a debitului principal conform dispoziţiilor art. 120 alin. (1) şi (7) din O.G. nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
994
În acelaşi timp, în cadrul procesului civil având ca obiect solicitarea beneficiarului de anulare
a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr.
5335/17.02.2014 şi a decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 10145 /26.03.2014, prin încheierea de
şedinţă din data de 24.03.2015, pronunțată în dosarul nr. x/54/2014, instanţa de fond din prezenta
cauză a dispus, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. (Legea nr. 134/2010), suspendarea
judecăţii cauzei până la pronunţarea unei hotărâri definitive în dosarul nr. y/63/2014 aflat pe rolul
Tribunalului Dolj (procesul penal mai sus amintit). Cauza a fost repusă pe rol la data de 20.03.2018,
faţă de soluţionarea definitivă a cauzei penale.
Prin urmare, cele două proceduri au fost interconectate din punct de vedere temporal, chiar
dacă nu s-au desfăşurat simultan, statul având dreptul de a opta pentru desfășurarea progresivă a
procedurilor, în cazul în care această manieră de abordare este justificată de preocuparea pentru
eficiența acestora și de buna administrare a justiției, urmărește scopuri sociale diferite și nu cauzează
părții în cauză un prejudiciu disproporționat.
Înalta Curte consideră că, faţă de existenţa legăturii temporale suficient de strânse pentru ca
justițiabilul să nu fie afectat de incertitudine și întârzieri și pentru a evita ca procedurile să se
prelungească în timp, se poate concluziona că sistemul naţional a reglementat un mecanism
„integrat”, care cuprinde o latură administrativă și o latură penală distincte, cu efecte separate.
Procesul penal a avut ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor fizice considerate vinovate, în
timp ce pe latura administrativă, retragerea administrativă a finanţării produce efecte pe planul
consecințelor unor viitoare solicitări de finanţare (consecinţe ce nu ar fi rezultat din simpla
condamnare penală a reprezentanţilor societăţii).
În fine, Înalta Curte reţine că sancțiunea impusă în urma procedurii care a rămas definitivă
mai întâi a fost luată în considerare în cadrul procedurii rămase definitive ulterior, tocmai prin
reţinerea incidenţei prevederilor art. 28 C.proc.pen.
Nu se poate reţine că persoanei în cauză i s-a impus o sarcină excesivă, în condiţiile în care
există un mecanism de compensare menit să garanteze că ansamblul tuturor pedepselor pronunțate
este proporțional.
Cât priveşte apărarea recurentei în sensul că aceasta este supusă riscului executării de două
ori a sancţiunii restituirii finanţării nerambursabile ilegal folosite, Înalta Curte constată că atât Codul
civil, cât şi Codul de procedură civilă consacră remedii juridice previzibile şi la îndemâna debitorului
persoană juridică pentru a reclama şi împiedica producerea unei asemenea consecinţe: contestaţia la
executare (în cazul unei executări silite), plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză (în cazul
unei executări voluntare).
Înalta Curte mai are în vedere şi dispoziţiile art. 44 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora:
„(1) Plătitor al creanţelor bugetare rezultate din nereguli şi al dobânzii datorate este
persoana juridică, entitatea sau asocierea fără personalitate juridică sau persoana fizică stabilită ca
debitor prin titlul de creanţă. Persoana fizică nu poate fi stabilită ca plătitor al creanţelor bugetare
rezultate din nereguli decât în calitatea acesteia de beneficiar de fonduri europene şi/sau de fonduri
publice naţionale aferente acestora.
(2) În cazul în care creanţa bugetară rezultată din nereguli şi dobânda datorată nu a fost
achitată de către persoanele prevăzute la alin. (1), debitor devine persoana juridică sau fizică
prevăzută la art. 25 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003*), republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor alin. (1) privind persoana
fizică.”
Astfel, poziţia reclamantei de persoană responsabilă civilmente din cadrul procesului penal
nu asigură identitatea cu aceea de debitor al creanţei bugetare, chiar dacă partea responsabilă
civilmente răspunde solidar cu inculpatul condamnat.
995
Pe de altă parte, aplicarea principiului non bis in idem nu are ca esenţă ideea evitării dublei
executări pe latură civilă a deciziei de recuperare a prejudiciului, ci evitarea repetării- faţă de aceeaşi
persoană - a unei „proceduri penale” în sens C.E.D.O.
În concluzie, Înalta Curte statuează că, deşi aparent reclamantei i-au fost impuse sancțiuni
diferite de către două autorități diferite, în cadrul unor proceduri diferite, între acestea există o
legătură materială și temporală suficient de strânsă pentru a considera că acestea fac parte dintr-un
mecanism integrat de sancțiuni reglementat de dreptul naţional, astfel încât această procedura mixtă
nu constituie o repetare a procedurii penale în sens restrâns.
Faţă de cele deja statuate, nu se mai pune analizarea afirmaţiilor din recurs ce ar părea să se
refere la încălcarea principiului irevocabilității actelor administrative şi a principiului
proporționalității.
6.3.Temeiul procesual al soluţiei date recursului
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
21. Act administrativ fiscal. Suspendare. Aprecierea limitelor în care poate fi analizat litigiul în
procedura suspendării executării actului administrativ
Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. t), art. 14

În analiza îndeplinirii condiției existenței cazului bine justificat, prima instanță a depășit
limitele examinării sumare a cauzei, prejudecând fondul, de vreme ce a examinat aspecte care
vizează interpretarea dispozițiilor legale aplicabile și de valoarea probatorie a înscrisurilor.
Pot fi examinate în soluționarea cererii de suspendare, inclusiv aspecte care vizează
interpretarea dispozițiilor legale aplicabile sau valoarea probatorie a înscrisurilor, câtă vreme
aceste aspecte nu depășesc limitele aparenței situației de fapt și de drept și creează o îndoială
serioasă asupra legalității unui act administrativ.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1893 din 30 martie 2022
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a III-a
contencios administrativ și fiscal, la data de 9 august 2021, sub nr. x/33/2021, reclamanta A.
Sucursala Cluj a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării deciziei de
impunere F-MC nr. 226/13.07.2021 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală F-MC nr.
130/9.07.2021, până la pronunțarea instanței de fond și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin sentința civilă nr. 213 din 30 august 2021, Curtea de Apel Cluj a admis cererea de
suspendare formulată de reclamantele A. – Sucursala Cluj și B., în contradictoriu cu pârâta Direcția
Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a dispus suspendarea executării deciziei de
impunere nr. F-MC 226/13.07.2021 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili, până la pronunțarea instanței de fond.
996
Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Direcția Generală de
Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., solicitând
casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.
Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
recurenta-pârâtă a arătat că motivarea este contradictorie când din unele considerente rezultă
temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent
a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.
Prima instanță a considerat nefondat faptul că suma de 13.939.292 lei evidențiată de
reclamantă în contul 322, aferentă lotului 1 este evidențiată cu titlu de revendicări, prestații
suplimentare și a făcut obiectul unui arbitraj finalizat printr-o hotărâre în 25.05.2020 din care ar
rezulta că această sumă este suplimentară prețului contractual. Conținutul acestei hotărâri arbitrale
ridică o îndoială serioasă asupra naturii juridice stabilite de organul fiscal pentru suma de 13.939.292
lei, în decizia de impunere atacată. Această îndoială se extinde astfel și asupra soluției aplicate în
baza art. 6 din Legea nr. 207/2015 pentru această sumă respectiv de contrapartidă pentru serviciile
prestate/bunurile livrate pentru care exista obligația de colectare a TVA și nu de despăgubiri, așa
cum susțin reclamantele, și pentru care nu există obligația colectării TVA potrivit art. 286 alin. (4)
lit. b) din Legea 227/2015.
Procedând astfel, Curtea a analizat veritabile motive de nelegalitate care nu pot fi analizate în
procedura sumară specifică cererii de suspendare a executării.
Or, în aceste condiții, este evident că instanța de fond a procedat la antamarea fondului
litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii, caracterizată prin cercetarea
sumară a aparenței dreptului, conform dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Cu alte cuvinte, analizarea de către Curte a apărărilor formulate de reclamantă în dovedirea
cazului bine justificat au antamat fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este
permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine
justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acțiunii în anulare, ci la împrejurări legate de
starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului
administrativ, critici pe care instanța de fond le-a considerat nefondate.
Starea de fapt fiscală este similară cu cea constatată de către organele de inspecție fiscală la
controlul ce a vizat TVA și care a cuprins perioada 01.07.2014 – 28.02.2017 (RIF F-MC
264/09.08.2017 și decizia de impunere nr. F-MC nr. 508/09.08.2017), sens în care operațiunea de
nefacturare a valorii lucrărilor a fost tratată din punct de vedere fiscal la fel ca la controlul precedent,
respectiv în mod corect s-a colectat TVA la fel ca și în actul de control încheiat de organele de
inspecție fiscală pentru perioada 01.07.2014 – 28.02.2017.
Acest aspect, așa cum a reținut și instanța de fond, confirmă legalitatea actului de impunere
și, în consecință, duce la concluzia inexistenței unui caz bine justificat pentru suma de 13.939.292 lei
și care are aceeași natură juridică ca în actul precedent.
Referitor la suma de 11.200.000 lei reprezentând soldul contului 332 la data de 28.02.2017,
prima instanță nu a luat în considerare că reprezentantul reclamantei a renunțat la aceste venituri în
favoarea leaderului și acestea vor deveni venituri ale leaderului asocierii.
Acest fapt s-a demonstrat în urma controlului inopinat încrucișat efectuat la C. – sucursala
Cluj, PV 73/21.04.2021 (anexa nr. 26), control solicitat de echipa de inspecție fiscală în vederea
stabilirii stării de fapt fiscale la liderul asocierii, societatea C. – sucursala Cluj.
Cu privire la argumentul tratamentului fiscal eronat al sumelor încasate în baza acordului din
22.01.2020, argument invocat de reclamantă în susținerea existenței condiției unui caz bine justificat,
prima instanță a reținut corect că acest aspect nu ridică o îndoială serioasă asupra legalității deciziei
de impunere.
997
Însă în completă contradicție, Curtea a reținut greșit, legat de calificarea acestei sume ca fiind
venituri obținute din lucrările executate la cele trei loturi, că aprecierea caracterului nedeductibil a
TVA aferentă achizițiilor utilizate pentru prestarea serviciilor la lotul 3 Sebeș Turda în valoare de
16.351.294 lei, ridică o îndoială serioasă asupra legalității deciziei de impunere din speță.
Totodată, antamând din nou fondul cauzei, Curtea a reținut eronat că din perspectiva
dreptului de deducere a TVA în suma de 3.106.746 lei aferent achizițiilor realizate pentru lotul 3
Sebeș-Alba si pentru care s-a dedus TVA în cuantumul sus indicat se reține existența cazului bine
justificat și din perspectiva art. 67 alin. (17) din Normele Metodologice de aplicare a Legii 227/2015,
cu referire la art. 297 alin. (4) C.fisc., și, având în vedere că în speță aparent neutilizarea acestor
achiziții pentru operațiuni impozabile se datorează acordului încheiat la data de 22.01.2020, acord
determinat însă de starea de insolvență și de modalitatea în care s-a decis derularea acestei proceduri
de insolvență.
În condițiile în care reclamanta a susținut faptul că suma de 2.200.000 euro încasată în baza
prevederilor acordului reprezintă "(...) beneficiul obținut de D. este o despăgubire (lumpsum)
obținută în contextul unei tranzacții, după compararea și stingerea pretențiilor reciproce ale părților,
(...)" aceasta a fost tratată de societate ca o încasare de creanțe și nicidecum ca un venit (taxabil sau
nu).
De aceea, în ceea ce privește netaxarea sumei de 2.200.000 euro (10.513.800 lei), actul de
impunere este corect, suma de 10.513.800 lei (2.200.000 euro) nu intră în baza de impozitare a TVA,
reclamanta încadrând-o la prevederile art. 286 alin. (4) lit. b) C.fisc.
În ceea ce privește problema taxării inverse, o parte din sumă a fost stabilită cu titlu de TVA
de colectat (268.755 lei), prima instanță, în mod eronat, a considerat că pentru această sumă se reține
existența unei îndoieli privind legalitatea deciziei de nerecunoaștere a dreptului de deducere pentru
aceleași argumente ca și cele expuse pentru suma de 3.106.746 lei.
Așadar, prima instanță nu s-a limitat să analizeze cererea de suspendare doar la nivel de
aparență, ci a intrat în analiza fondului, reținând profund nelegal și contradictoriu existența unei
îndoieli serioase atât în ceea ce privește legalitatea TVA-ului de colectat (respectiv TVA aferent
sumei de 13.939.292 lei), cât și aferent întregului TVA deductibil stabilit suplimentar de organele
fiscale.
În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din
C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța investita cu soluționarea cererii de suspendare, poate
numai să pipăie fondul cauzei, evitând a se pronunța asupra acestuia, cu riscul prejudecării fondului,
ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 15 cu referire la condițiile stipulate în art. 14 al Legii nr.
554/2004, cu modificările si completările ulterioare.
Totodată, existența cazului bine justificat nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către
persoana care se pretinde vătămată, aceasta fiind obligată să propună și să administreze probe
concludente, din care să rezulte îndeplinirea cumulativă a celor două condiții stipulate de art. 14 din
Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
ICCJ, prin Decizia nr. 3854/2010, a arătat că o clarificare a aspectelor care țin de
interpretarea dispozițiilor legale aplicabile și de valoarea probatorie a înscrisurilor nu se poate realiza
pe calea sumară a procedurii reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, ci doar în cadrul
acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ, și anume fondul cauzei.
În privința pagubei iminente, hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a art. 8
alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 484/2015 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai
2015 privind procedurile de insolvență – Drepturile reale ale terților.
Paguba trebuie să constea într-o împrejurare determinată și dovedită efectiv și nu doar
presupusă.
998
Riscul executării silite sau intrării în incapacitate de plată a reclamantei nu reprezintă o
pagubă iminentă care să justifice suspendarea actelor administrative fiscale.
În caz contrar, s-ar ajunge la concluzia că cerința pagubei iminente este presupusă în toate
cazurile executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției
suspendării executării actelor administrative.
Nici cuantumul sumei nu poate reprezenta în sine un motiv de suspendare a executării, la fel
cum nu poate reprezenta un motiv de suspendare nici celeritatea desfășurării procedurii de executare
în materie fiscală.
Executarea imediată ce ar produce un prejudiciu reclamantei prin imposibilitatea achitării
ratelor creditului bancar nu este suficientă pentru a demonstra iminența producerii unei pagube,
întrucât aceasta ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu în însăși executarea actului
administrativ atacat.
4.1. Intimatele-reclamante A. – Sucursala Cluj și B. au depus întâmpinare, prin care au
În motivare, intimatele-reclamante au arătat că, în soluționarea cererii de suspendare, instanța
are posibilitatea de a analiza superficial viciile de fond expuse de către reclamante, care creionează o
aparență de vădită nelegalitate a actului administrativ atacat, fiind suficient de întemeiate pentru a
stabili că există o probabilitate ridicată de succes a acțiunii în anulare.
C., liderul asocierii, a emis factura fiscală TS/200.20 la 21.10.2020 către Beneficiarul CNAIR
(factura este atașată în copie prezentei întâmpinări), fără a colecta TVA în raport de costurile de
staționare, factură ce a fost achitată fără obiecțiuni de către statul român prin CNAIR, fără a se sesiza
la acel moment lipsa cuprinderii TVA în sumele de plată. Astfel, pe acest lanț de facturare, nu s-a
colectat la niciun moment TVA, iar statul român, prin CNAIR S.A. nu a procedat la plata TVA,
motiv pentru care nu s-a cauzat un prejudiciu la bugetul de stat care să impună colectarea sumelor
suplimentare, neutralitatea TVA fiind menținută. Cu toate acestea, prin impunerea realizată de către
organele fiscale, TVA ajunge să fie suportat de către reclamante în calitate de persoane impozabile,
iar nu de către consumatorul final, încălcându-se principiul neutralității TVA.
Existența unor dubii extrem de serioase cu privire la natura juridică a sumelor în discuție a
fost sesizată corect de către Curtea de Apel Cluj, iar simplele alegații din memoriul de recurs nu sunt
apte să schimbe această concluzie.
Cu privire la suma de 11.200.000 lei, tratamentul fiscal al acesteia a fost abordată și reglată în
inspecția fiscală anterioară, motiv pentru care nu se mai putea reveni asupra acestei discuții decât
eventual cu ocazia unei reverificări fiscale, ceea ce nu este cazul în speță.
Art. 6 C.proc.fisc. a fost încălcat și din perspectiva faptului că, o sumă în raport de care a fost
efectuată deja o inspecție fiscală fără a fi stabilite obligații fiscale, a generat la acest moment un nou
tratament fiscal. Așadar, a fost dublată și inclusă în baza de impozitare suplimentară o sumă de
13.939.292 lei compusă din suma de 11.200.000 lei (existentă în sold la 28.02.2017), reprezentând
despăgubiri pentru întârzierea primirii accesului și posesiei asupra amplasamentelor autostrăzii și a
drumurilor de legătură și din suma de 2.739.292 lei, care reprezintă majorarea valorii claim
(reevaluare), înregistrată în decembrie 2017. Suma de 2.739.292 lei are aceeași natură juridică de
despăgubire precum suma de 11.200.000 lei. Această sumă a făcut deja obiectul inspecției fiscale
anterioare finalizată prin emitere Raportului de inspecție fiscală F-MC nr. 264 din 9.08.2017 – cu o
soluție diametral opusă față de cea actuală.
Cu privire la Acordul din 22.01.2020 și interpretarea eronată a tratamentului fiscal al
dreptului de deducere TVA în cuantum de 3.106.746 lei, intimatele-reclamante au arătat că nu este
posibilă efectuarea niciunei ajustări de TVA pentru achizițiile D, anterioare intrării societății în
procedura de insolvență specială din Italia. Toate achizițiile efectuate au corespuns unor achiziții
999
necesare și utile în perioada în care D. a desfășurat activitate în vederea îndeplinirii obligațiilor
contractuale ale asocierilor de întreprinderi din care a făcut parte. Simplu faptul că societatea s-a pus
sub protecția legislației speciale privind insolvență din Italia nu schimbă natura juridică a achizițiilor
în discuție. Iar, așa cum arată Curtea, în noțiunea largă de activitate economică se includ și
operațiunile specifice lichidării întreprinderii, astfel încât dreptul de deducere pentru achiziții
exercitat pentru perioada anterioară trebuie cu certitudine conservat. Doar o asemenea soluție este de
natură să asigure respectarea principiului neutralității fiscale.
Ca urmare, Acordul din 20.01.2020 nu putea fundamenta stabilirea de obligații fiscale
suplimentare în sarcina societății în materia TVA, acestea impunându-se a fi anulate.
4.2. Prin notele scrise înregistrate la dosar la 21 martie 2022, intimatele-reclamante A. –
Sucursala Cluj și B au solicitat admiterea excepției lipsei de interes a recursului, având în vedere că
prin decizia de soluționare a contestației nr. 374/17.12.2021, ANAF – DGSC a constatat cu titlu
definitiv, nulitatea parțială a deciziei de impunere pentru suma de 5.570.558 lei și desființarea
parțială pentru suma de 268.755 lei.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
În temeiul art. 248 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte va soluționa cu prioritate excepția lipsei
de interes în susținerea recursului.
Chiar dacă prin decizia de soluționare a contestației nr. 374/17.12.2021, ANAF – DGSC a
constatat cu titlu definitiv nulitatea parțială a deciziei de impunere pentru suma de 5.570.558 lei și
desființarea parțială pentru suma de 268.755 lei, nu se poate reține că recurenta-pârâtă nu mai are
interes parțial în susținerea recursului său, deoarece interesul, condiție de exercitare a acțiunii civile,
privește cererea de recurs în întregul său, și nu părți din aceasta. De vreme ce decizia de impunere nu
a fost anulată în întregime în urma contestației formulate, executarea acesteia poate continua în
privința celorlalte sume decât cele menționate anterior. În aceste condiții, recurenta-pârâtă are interes
în susținerea recursului său, deoarece prin admiterea acestuia, s-ar menține posibilitatea executării
deciziei de impunere atacate în privința celorlalte sume. De aceea, în baza art. 32 și 33 C.proc.civ.,
Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, ca neîntemeiată.
Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.,
invocat de recurenta-pârâtă este neîntemeiat, deoarece sentința recurată nu cuprinde motive
contradictorii. Toate motivele menționate în considerentele sentinței recurate sunt concordante, iar
calificarea juridică dată sumelor analizate este aceeași pe parcursul întregii motivări. Faptul că prima
instanță ar fi depășit limitele analizării aparenței situației de fapt și de drept, intrând în analiza
fondului, nu conferă un caracter contradictoriu motivelor, așa cum afirmă recurenta-pârâtă.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte
observă că recurenta-pârâtă a afirmat că în analiza îndeplinirii condiției existenței cazului bine
justificat, prima instanță a depășit limitele examinării sumare a cauzei, prejudecând fondul, de vreme
ce a examinat aspecte care vizează interpretarea dispozițiilor legale aplicabile și de valoarea
probatorie a înscrisurilor. Decizia nr. 3854/2010 invocată de recurenta-pârâtă nu este obligatorie în
cauză, nefiind o hotărâre pronunțată în urma unui recurs în interesul legii sau o hotărâre prealabilă
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Înalta Curte apreciază că pot fi examinate în soluționarea cererii de suspendare, inclusiv
aspecte care vizează aparența rezultată din interpretarea dispozițiilor legale aplicabile sau valoarea
probatorie a înscrisurilor, câtă vreme aceste aspecte nu depășesc limitele aparenței situației de fapt și
de drept și creează o îndoială serioasă asupra legalității unui act administrativ. Existența unor îndoieli
serioase cu privire la natura juridică a sumelor în discuție, îndoieli rezultate din aplicarea unor
dispoziții legale (starea de drept) sau examinarea sumară a Acordului încheiat între părți la
1000
22.01.2020 (starea de fapt), se subsumează noțiunii de caz bine justificat în accepțiunea art. 2 alin.
(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la suma de 11.200.000 lei, Înalta Curte observă că aceasta a făcut obiectul
inspecției fiscale anterioare, finalizată prin emiterea Raportului de inspecție fiscală F-MC nr. 264 din
9.08.2017, fără a fi stabilite obligații fiscale pentru reclamante, astfel încât nu mai putea fi verificată
decât eventual cu ocazia unei reverificări fiscale, ceea ce nu este cazul.
În privința sumei de 2.200.000 euro, din examinarea aparentă a Acordului din 22.01.2020,
reiese că aceasta are caracterul unei despăgubiri, obținută în contextul unei tranzacții, după
compararea și stingerea pretențiilor reciproce ale părților, iar nu o contraprestație pentru o livrare de
bunuri sau o prestare de servicii în cadrul contractual E. Prin urmare, conform art. 286 alin. (4) lit. b)
C.fisc., această sumă nu intră în baza de impozitare a TVA.
Nu este vorba de o repartizare de venituri cu ocazia ieșirii din asociere întrucât tranzacția în
cauză nu privește sume care să fi fost încasate de asocierea temporară de întreprinderi din România
(în baza unor certificate intermediare de plată - CIP) și la încasarea cărora să se fi renunțat.
Relevante în acest sens sunt prevederile Acordului din 22.01.2020, prin intermediul căruia, la
art. 2.3. D. a declarat în mod expres că renunță la orice drept, credit, pretenție prezentă sau viitoare,
față de F, GIE1, GIE2, G, precum și orice drept conex celor trei contracte de achiziție publică. În
raport de aceste concesii, F achită suma de 2.200.000 euro către D. și își asumă îndeplinirea tuturor
activităților necesare pentru a finaliza contractele anterior referite.
De aceea, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat.
De asemenea, este îndeplinită și condiția prevenirii unei pagube iminente. Relevant este că
reclamanta de rândul 1 a înregistrat în anii fiscal anteriori pierderi, iar reclamanta de rândul 2 este în
procedură de insolvență.
Ținând seama de această situație financiară concretă a reclamantelor și de cuantumul
creanței fiscale, executarea deciziei de impunere creează pericolul iminent al imposibilității
îndeplinirii obligațiilor față angajați și față de partenerii contractuali din contractele aflate în
derulare.
În temeiul textelor de lege menționate, al art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ. și art. 20 din
Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
22. Funcția publică. Controlul averilor. Răsturnarea prezumției caracterului licit al dobândirii
averii. Sarcina probei
Legea nr. 115/1996, art. 18 alin. (1)
Curtea Constituțională a statuat, în mod constant, că prezumția dobândirii licite a averii este
o prezumția legală, dar relativă, deoarece nu împiedică cercetarea modului licit sau ilicit al
dobândirii acesteia.
Aceasta înseamnă că prezumţia nu poate fi răsturnată de plano, dar poate fi înlăturată în
cursul procedurii de cercetare a averii, în baza dovezilor administrate, potrivit dreptului comun în
materie de probațiune.
Persoana cercetată are dreptul să dovedească împrejurarea că, deși nu și-a declarat averea
în conformitate cu dispozițiile legale, aceasta a fost dobândită licit.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1058 din 23 februarie 2022
1001
1.1. Cadrul procesual
Prin Sesizarea din 11.05.2015 a Agenției Naționale de Integritate, adresată Comisiei de
cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Constanța, s-a solicitat începerea acțiunii de control și
constatarea diferenței semnificative, potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, între veniturile realizate
și averea dobândită de către numitul A., funcționar public (comisar în cadrul Gărzii Financiare
Constanța). Sesizarea a fost însoțită de Raportul de evaluare nr. 18515/G/II/06.05.2015.
Din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, în raport cu constatările Agenției
Naționale de Integritate, ținând seama și de explicațiile și lămuririle date de către persoana cercetată
și de celelalte persoane audiate în cauză, precum și de concluziile rapoartelor de expertiză întocmite,
Comisia de cercetare a averilor a reținut, în esență, că, în urma evaluării averii dobândite în perioada
01.01.2000 – 31.12.2011 comparativ cu veniturile realizate, de către persoana cercetată A., Agenția
Națională de Integritate a identificat diferențe semnificative în sumă de 4.740.262,66 lei
(echivalentul a 1.143.562,32 euro). Pentru a stabili aceste diferențe, A.N.I. a avut în vedere veniturile
realizate de persoana cercetată și de soția sa în perioada fiscală 2000 – 2011, în sumă totală de
476.549 lei, precum și contractatele de credit încheiate, credite ce au fost restituite de către persoana
evaluată, în rate, prin depunere în numerar. Totodată, au fost reținute cheltuieli în sumă totală de
4.979.256,20 lei pentru achiziționarea unui teren situat în orașul Năvodari, jud. Constanța, conform
contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 969/11.05.2007 (138.102 lei din care
132.000 lei prețul terenului și 6.102 lei taxe notariale) și construirea unui imobil (D+P+3E) situat în
orașul Năvodari, jud. Constanța, conform autorizației de construire nr. 333/30.10.2008 și procesului-
verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 92/29.06.2010 (4.841.154,2 lei - valoare impozabilă a
imobilului, declarată Serviciului Taxe și Impozite Năvodari).
Prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de B. + răspuns la obiecțiuni, având ca
obiectiv stabilirea veniturilor obținute de persoana cercetată și familia sa în perioada evaluată, a
cheltuielilor efectuate în aceeași perioadă și a balanței de venituri și cheltuieli pentru fiecare an, au
fost prezentate două variante de calcul, din care Comisia a considerat relevantă a doua variantă
(venituri – 1.645.574,94 lei și cheltuieli – 1.476.949,62 lei), ajustată în raport cu constatările și
aprecierile Comisiei referitoare la: împrumuturile luate de persoana cercetată de la persoanele fizice
C (500.000 lei ) și D (200.000 lei), valoarea veniturilor din chirii dobândite de la societatea E.
S.R.L. și donația în valoare de 60.000 lei primită de la socrul persoanei cercetate F., valoarea
lucrărilor de construcție efectuate după recepția finală (29.06.2010) și de amenajare a imobilului în
vederea clasificării ca unitate de turism, precum și cheltuielile medii lunare ale familiei persoanei
cercetate.
Comisia a considerat că împrumuturile acordate persoanei cercetate de către persoanele fizice
C. și D., nu pot fi avute în vedere la stabilirea veniturilor persoanei cercetate, întrucât nu rezultă că
sumele menționate în înscrisurile sub semnătură privată au fost efectiv predate persoanei cercetate,
intrând în patrimoniul acesteia. Mai mult, contractele de împrumut au fost încheiate pe perioade
lungi (scadența în anul 2015), fără ca împrumutătorii să-și fi constituit garanții sau dobânzi pentru
situația întârzierii sau imposibilității restituirii banilor.
Referitor la veniturile din chirii, obținute de persoana cercetată și soția acesteia din închirierea
imobilului pensiune către societatea E. S.R.L., Comisia observă că, într-adevăr, la stabilirea acestora
expertul nu a luat în calcul întreaga sumă încasată cu titlu de chirie pentru anii 2010 și 2011, conform
contractelor de închiriere, deciziilor de impunere și dovezilor contabile puse la dispoziție de societate
(în total 214.500 lei), având în vedere doar suma asupra căreia a fost calculat impozitul, situație în
care urmează ca la stabilirea veniturilor, să fie luată în calcul și diferența de chirie în valoare de
79.500 lei, nereținută de către expert.
1002
În ceea ce privește donația în valoare de 60.000 lei primită de la socrul persoanei cercetate –
F. – în vederea achiziționării terenului situat în orașul Năvodari, Comisia a apreciat că acest ajutor
financiar nu poate fi ignorat având în vedere declarația martorului audiat și înscrisurile depuse de
persoana cercetată (adeverința nr. 2353/8.07.2015 eliberată de Primăria Comunei Stejaru, jud. Tulcea
– din care rezultă că F. figurează înscris în registrul agricol, de-a lungul timpului, cu 6 ha teren arabil
și diferite efective de animale – bovine, caprine, porcine; contracte de donație), probe care dovedesc
faptul că acesta a avut posibilitățile financiare care i-au permis să dăruiască copiilor sume de bani,
respectiv bunuri.
Comisia a considerat că, față de probele administrate în referire la suma primită cu titlu de dar
manual, apare ca lipsită de relevanță împrejurarea că aceasta nu a fost menționată în declarația de
avere, o completare incorectă sau incompletă a declarației de avere având alte consecințe juridice
decât aceea a imposibilității dovedirii caracterului licit al veniturilor. În aceeași măsură, lipsa unor
înscrisuri preconstituite ori a unor evidențe bancare nu împiedică partea să dovedească, prin orice
alte mijloace de probă, realitatea donației primite de la părinte.
În materia donației a fost instituită o excepție de la caracterul solemn al acestui contract,
afirmat prin art. 813 C.civ. (1864). Este vorba de darul manual, care nu este un contract solemn, ci un
contract real, fiind suficientă predarea bunului, conform art. 644 C.civ. (1864). Fiind vorba de un dar
manual, între membrii familiei este evident că nu se pot opune acestora cerințele art. 1176 C.civ.
(1864), privind întocmirea înscrisului sub semnătură privată, respectiv art. 1182 C.civ. (1864)
privind modalitățile în care înscrisul sub semnătură privată dobândește dată certă, pentru a fi
opozabil terților. În atare situație este admisibilă proba cu martori, partea aflându-se în imposibilitate
morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic (art. 1198 C. civ. de la 1864). Sub
imperiul legii civile vechi, în doctrină și în practica judiciară, în aceste situații au fost considerate
aplicabile dispozițiile art. 1198 C.civ. (1864), privind imposibilitatea preconstituirii unei dovezi
scrise pentru dovedirea contractului de donație.
Comisia a apreciat că nu pot fi avute în vedere, la stabilirea veniturilor, subvențiile primite de
la APIA în anul 2011 de către soția persoanei cercetate, astfel cum s-a învederat la ultimul termen de
cercetare administrativă, sume ce au fost trecute de persoana cercetată în declarația de avere.
În lipsa indicării temeiului legal în baza căruia au fost primite subvențiile, Comisia a presupus
că aceste ajutoare financiare au fost acordate de APIA în temeiul O.U.G. nr. 125/2006, în vigoare la
momentul plății lor, în cadrul plăților naționale directe complementare (PNDC) în sectorul zootehnic
pe anul 2010 (art. 9). Or, față de scopul recunoscut de lege acestor sume, acela de a asigura
suportarea unei părți din costurile necesare pentru îngrijirea/creșterea animalelor, fiind resurse
financiare nerambursabile primite de agricultori sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, printre
care și destinația lor, în mod evident aceste sume nu se pot constitui ca venit al familiei, neintrând în
patrimoniul acesteia. Afectațiunea specială a subvențiilor determină încadrarea acestora, din punct de
vedere contabil, ca venit și în același timp drept cheltuială aferentă, astfel că, în situația dată, aceste
sume nu ar putea fi reținute ca venit fără să fie avută în vedere și cheltuiala corespunzătoare.
Referitor la cheltuieli, s-a reținut suma stabilită de către expertul contabil B., respectiv
1.476.949,62 lei, în care a fost inclusă valoarea lucrărilor executate la imobilul „Pensiune turistică” –
D+P+3E, situat în orașul Năvodari, proprietatea persoanei cercetate și a soției acesteia, lucrări
efectuate în baza AC nr. 333/30.10.2008, până la data recepției cu proces-verbal de recepție din
29.06.2010. Această valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de
ing. G, urmare a obiecțiunilor formulate, ca fiind suma de 1.100.502 lei inclusiv TVA, din care
valoarea materialelor – 756.000 lei inclusiv TVA, iar valoarea manoperei – 247.587 lei inclusiv
TVA.
La valoarea cheltuielilor s-au adăugat: valoarea materialelor achiziționate, inclusiv valoarea
utilajelor și transportul aferent pentru punerea în operă a acestor materiale - 297.825 lei inclusiv
1003
TVA și valoarea manoperei consumate pentru punerea în operă a materialelor și obiectelor -122.536
lei inclusiv TVA, stabilite prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară
întocmit de ing. G. pentru lucrările de construcții și instalații pentru construcții executate la imobilul
menționat mai sus după data întocmirii PVR din 29.06.2010.
De asemenea, la stabilirea cheltuielilor s-a avut în vedere valoarea estimată a dotărilor
necesare clasificării imobilului ca unitate turistică de hotel de 3 stele la data de 17.03.2011 (valoarea
mobilierului și echipamentelor, precum și valoarea inventarului moale), stabilită de către expertul în
evaluare mobiliară H la suma totală, pentru 27 de camere, de 127.352,25 lei fără TVA. Având în
vedere cota standard de TVA aplicabilă în anul 2011, respectiv 24%, valoarea dotărilor a fost
majorată cu suma de 30.564,54, rezultând o valoare estimată totală (cu TVA) de 157.916,79 lei.
Potrivit concluziilor exprimate de expertul contabil I. urmare a verificării evidențelor
contabile ale societății în perioada 2010 – 2011, nu au fost identificate cheltuieli cu achiziția de
materiale de construcții și servicii de manoperă pentru realizarea de construcții, ceea ce înseamnă că
societatea nu a participat la edificarea construcției, ci doar la dotarea acesteia cu anumite bunuri
necesare funcționării ca pensiune turistică.
În atare situație, Comisia a dedus din cheltuielile persoanei cercetate valoarea cheltuielilor
suportate de către societatea E. S.R.L. pentru amenajarea imobilului, respectiv suma de 94.176,80 lei
reprezentând cheltuieli înregistrate în contabilitatea societății, precum și suma de 107.257,52 lei
reprezentând contravaloarea rămasă neachitată a facturilor emise de societatea J. S.R.L. către E.
S.R.L., facturi ce au ca obiect bunuri destinate finisării și dotării imobilului pensiune aparținând
persoanei cercetate și soției acesteia.
Cu privire la cheltuielile făcute de societate pentru dotarea imobilului, Comisia a reținut că
expertul contabil I. a stabilit prin concluziile la supliment că valoarea cheltuielilor făcute de societate
cu finisarea și amenajarea imobilului, conform anexei 1, este de 268.691,25 lei (fără TVA), acestea
regăsindu-se înregistrate în evidențele contabile ale societății atât în conturile de imobilizări
corporale (mijloace fixe cont 213 și 214), cât și în conturile de materiale consumabile (cont 302),
obiecte de inventar (cont 303) și direct în conturile de cheltuieli cu materiale consumabile (cont 602),
întreținere și reparații (cont 611), servicii cu manopera (cont 628).
Or, se observă din anexa 1 la raport că doar cheltuielile trecute în conturile 213-214 (mijloace
fixe) și 303 (obiecte de inventar) reprezintă investiții și dotări ale imobilului, celelalte cheltuieli – cu
materialele consumabile, întreținere și reparații, manoperă - fiind destinate activității comerciale a
societății.
De asemenea, la stabilirea cheltuielilor Comisia a avut în vedere valoarea cheltuielilor medii
lunare ale familiei persoanei cercetate pentru perioada 2000-2011, respectiv suma de 246.512 lei
stabilită prin suplimentul la raportul de expertiză contabilă întocmit de expert K.
Față de cele reținute, s-a reținut că valoarea veniturilor justificate de persoana cercetată
împreună cu soția sa, în perioada evaluată, este de 1.085.074,94 lei, în timp ce valoarea cheltuielilor
este de 2.100.305,48 lei, rezultând astfel o diferență de 1.015.230 lei între modificările intervenite în
avere pe durata exercitării funcției publice și veniturile realizate, situație ce se înscrie în noțiunea de
diferență semnificativă prevăzută de art. 18 din Legea nr. 176/2010.
Prin Ordonanța nr. 4/27.06.2018 pronunțată de Comisia de cercetare a averilor din cadrul
Curții de Apel Constanța în dosarul nr. x/36/2015 s-a constatat caracterul nejustificat al dobândirii
unei cote-părți a averii persoanei cercetate A. și a soției acestuia, L., corespunzătoare sumei de
1.015.230 lei și s-a trimis cauza în procedura judiciară de control a averii Curții de Apel Constanța,
Secția de contencios administrativ, conform art. 10 ind. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996
modificată.
1004
Dosarul a fost înregistrată sub nr. x/36/2015* pe rolul Curții de Apel Constanța, Secția a-II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 28.06.2018, iar în cauză instanța a dispus
citarea intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin Sentința nr. 101 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a de
contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții
de Apel Constanța, la solicitarea reclamantei Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu
persoana cercetată A., soția acestuia, L. și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a
constatat că persoana cercetată A. a dobândit în mod nejustificat o cotă-parte din averea sa și a soției
sale L., în valoare de 1.015.230 lei și, în consecință, a obligat persoana cercetată A. la plata către
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 1.015.230 lei, în termen de 30 de zile de
la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Totodată, a respins cererea privind obligarea persoanei cercetate la plata cheltuielilor de
judecată constând în onorariile experților judiciari.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinței civile nr. 101 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a
de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și L. solicitând, în principal,
admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță
pentru administrarea și lămurirea probatoriului, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea
sentinței atacate, a Ordonanței nr. 4/2018 emise de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă
Curtea de Apel Constanța, precum și anularea raportului și a sesizării emise de Agenția Națională de
Integritate acesteia.
În cuprinsul recursului au invocat recurenții pârâți motivele de casare reglementate de art. 488
alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., susținând, în esență, următoarele:
a. Decăderea din dreptul de a constata caracterul nejustificat al dobândirii averii recurenților;
prescripția extinctivă a răspunderii recurenților.
Legea nr. 176/2010 prevede în art. 11 alin. (1) că ”activitatea de evaluare a declarației de
avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale
intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de
evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării
funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.”
Or, A.N.I. s-a sesizat pe 11.01.2011, iar Raportul de evaluare a fost emis pe 06.05.2015, adică
la peste 4 ani distanță.
b. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. - nemotivarea sentinței recurate: lipsa motivelor pentru
care au fost înlăturate probele în susținerea împrumuturilor contractate de la persoanele fizice; greșita
motivare a înlăturării declarațiilor de avere; greșita motivare a respingerii celorlalte probe
administrate in dosar.
c. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. - greșita aplicare a normelor de drept material de către
instanța de fond: greșita răsturnare a prezumției de dobândire licită a averii (art. 44 alin. (8) din
Constituție); greșita aplicare a dispozițiilor privind data certă (art. 1182 C.civ. de la 1865).
II. Procedura în fața instanței de recurs
Intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
În argumentele expuse în întâmpinare, a reiterat principalele constatări din sesizarea pe care a
adresat-o Comisiei de cercetare a averilor și susținerile prezentate în fața instanța de fond.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.
1005
III. Hotărârea instanței de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor
administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâților este
nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
III.1. Argumente de fapt și de drept relevante
În ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C.proc.civ., Înalta Curte constată că
acest motiv de casare nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă.
Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din
C.proc.civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază
soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.
Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un
proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul
părților de a fi în mod real ”ascultate” de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina
instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor
și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației
de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007
din Cauza Gheorghe împotriva României).
Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat
că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor
răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din
Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).
Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat
soluția de admitere a acțiunii cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt în parte
similare cu susținerile părții adverse sau îi nemulțumesc pe recurenți, nefiind identificate nici
„motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
De altfel, recurenții înșiși redau considerentele sentinței în legătură cu anumite aspecte
punctuale, dar le critică, tinzând la substituirea acestora cu propriile lor argumente.
Ținând seama de faptul că art. 488 C.proc.civ. nu permite invocarea unor motive de
netemeinice a hotărârii recurate, iar motivele invocate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cele
enumerate la pct. 1-8, Înalta Curte apreciază că nu poate realiza o analiză a criticilor legate de
veniturile pretins obținute din împrumuturile contractate de la persoanele fizice, chirii, subvenții etc.,
”greșita motivare” a aprecierii valorii probatorii a unor dovezi administrate necircumscriindu-se pct.
6 al art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
În acest context, se constată că judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele
relevante, iar neînsușirea de către instanța de judecată a argumentelor unei părți nu echivalează cu o
motivare contradictorie, nici cu una străină de natura cauzei pentru a se putea reține incidența
motivului de casare invocat.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (”hotărârea a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”), se reține că acesta a fost
invocat prin raportare la art. 44 alin. (8) din Constituție, care consacră prezumția de dobândire licită a
averii, și la art. 1182 C.civ. de la 1864 privind data certă a înscrisurilor sub semnătură privată.
1006
Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care
se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C.proc.civ., să se supună instanței
competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile.
Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului
administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă,
întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile
C.proc.civ.
Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai doar pentru
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin
reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat
de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.
În speță, ansamblul criticilor subsumate de recurenți motivului de casare menționat reprezintă
o reluare aproape in integrum a celor invocate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, fără
a fi prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a
dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii
pronunțate.
În privința prescripției, Înalta Curte constată că aceasta constituie un motiv nou de
nelegalitate a procedurii derulate de Agenția Națională de Integritate, neinvocat în fața instanței de
fond.
Este adevărat că, așa cum a arătat și intimata reclamantă Agenția Națională de Integritate, art.
2513 C.civ. stabilește că „Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în
lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.”
Însă, prin Decizia nr. 1/2014, pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii și obligatorie
pentru toate instanțele, conform art. 517 alin. (4) C.proc.civ., s-a statuat însă că „În interpretarea și
aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009
privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011,
împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât, atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și
părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în
litigii începute după 1 octombrie 2011.”
Pe de altă parte, nu poate fi primită apărarea recurenților în sensul intervenirii prescripției
dreptului Agenției Naționale de Integritate de a acționa pentru evaluarea averii lor, prin reținerea și
investigarea unor fapte mai vechi de trei ani față de momentul emiterii raportului.
Astfel, activitatea de evaluare a Agenției Naționale de Integritate este supusă termenului
general de prescripție prevăzut de art. 2.523 C.civ., sancțiune civilă care este aplicabilă cu luarea în
considerare a întregului său regim juridic.
Prin urmare, termenul de prescripție prin care este sancționată eventuala pasivitate a Agenției
Naționale de Integritate este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 C.civ. (respectiv art. 16-17
din Decretul nr. 167/1958), întrucât întreruperea și suspendarea termenului prescripției extinctive
sunt de esența acestei instituții juridice.
Or, din actele dosarului, reiese că intimata reclamantă Agenția Națională de Integritate s-a
sesizat din oficiu în privința evaluării respectării de către recurentul pârât a regimului declarațiilor de
avere, procedură reglementată de Legea nr. 176/2010, la data de 11.01.2011 (ulterior verificarea
extinzându-se, potrivit legii, și în privința soției persoanei cercetate).
1007
De asemenea, la data 12.04.2013 persoana cercetată a fost informată că s-au identificat
diferențe semnificative în sensul legii, între veniturile și cheltuielile familiei din perioada de referință
(precizată în Raportul de evaluare nr.18515/G/II/06.05.2015 ca fiind 01.01.2000 - 31.12.2011), iar la
data de 06.05.2015 a fost întocmit raportul de evaluare prin care s-a dispus sesizarea Comisiei de
cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Constanța.
Având în vedere că în toată perioada de referință recurentul pârât a exercitat funcția publică,
rezultă că sesizarea din oficiu a ANI s-a realizat în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr.
176/2010, întrerupând cursul prescripției, iar actele procedurale ulterioare au fost realizate la
intervale de timp rezonabile și justificate, fără ca un nou termen de prescripție să se împlinească.
În privința celorlalte critici formulate, instanța de control judiciar constată că prima instanță
nu a dat valoarea probatorie pretinsă de recurenții pârâți contractelor de împrumut (sau declarațiilor
de avere în care sunt menționate acestea), nu atât pentru argumentul lipsei datei certe, ci pentru
considerentul principal al neefectivității împrumuturilor propriu-zise, a predării sumelor de bani.
Astfel, chiar reținând ca dată certă a contractelor de împrumut, opozabilă terților, abia data
declarării lor la A.N.A.F. sau în declarațiile de avere, nu poate fi ignorată împrejurarea că aceste date
se situează ulterior momentului la care imobilul din Năvodari exista deja, fiind aproape finalizat.
Or, nu este suficient ca într-o perioadă îndelungată de referință a controlului averii să se
echilibreze per total balanța veniturilor și cheltuielilor persoanei cercetate (de regulă, ca o
”coincidență” des întâlnită în această materie, prin împrumuturi substanțiale de la rude sau prieteni
apropiați acordate exact în preajma declanșării investigațiilor). Trebuie dovedit în special faptul că la
momentul achizițiilor de mare valoare preexistau veniturile necesare acelor achiziții/cheltuieli.
În continuare, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenții pârâți, că judecătorul
fondului nu a înlăturat de plano nici prezumția constituțională de dobândire licită a averii.
Astfel, potrivit art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită, „Averea dobândită licit nu
poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”
Curtea Constituțională a statuat însă în mod constant (e.g., Decizia nr. 799/2011, Decizia nr.
453/2008) că prezumția dobândirii licite a averii este o prezumție legală, dar relativă, deoarece nu
împiedică cercetarea modului licit sau ilicit al dobândirii acesteia.
Aceasta înseamnă că excepția nu poate fi răsturnată de plano, dar poate fi înlăturată în cursul
procedurii de cercetare a averii, în baza dovezilor administrate, potrivit dreptului comun în materie
de probațiune.
Persoana cercetată are dreptul să se apere și să dovedească împrejurarea că, deși nu și-a
declarat averea în conformitate cu dispozițiile legale, aceasta a fost dobândită licit.
Aceasta deoarece declarațiile de avere reprezintă din punct de vedere probator înscrisuri și,
deci, sunt apte să fie folosite în contra celui care le-a completat pe proprie răspundere.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că, în perioada de referință, persoana cercetată A. a
completat o serie de declarații de avere, însă prima declarație de avere în care apare primul pretins
împrumut substanțial de 500.000 lei (de la persoana fizică C.) a fost completată cu mare întârziere
(abia în luna noiembrie 2010), deși termenul legal era 15 iunie 2010, iar împrumutul se pretinde că
avusese loc în ianuarie 2009.
În plus, martorul C. a justificat proveniența sumei de bani pretins împrumutate prin vânzarea
unui imobil în anul 2008, iar Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1467/29.05.2008
relevă că acesta a acționat doar ca mandatar al proprietarilor vânzători, astfel că nu se poate reține
intrarea în patrimoniul său a prețului imobilului.
1008
Totodată, în declarația din 2011, completată după începerea investigației ANI apare un
împrumut de la D., unchiul persoanei cercetate.
Deși s-a susținut că acesta deținea veniturile necesare pentru a acorda împrumutul, întrucât
primise despăgubiri bănești de la A.N.R.P. în temeiul unei legi speciale, în speță nu s-a făcut nicio
dovadă că suma respectivă ar fi fost scoasă din contul lui D., spre a fi predată în orice mod persoanei
cercetate.
Or, potrivit legii civile, este de esența contractelor reale, cum sunt și cele de împrumut, că se
consideră perfectate doar la momentul predării lucrului, iar înțelegerea părților, prealabilă predării,
poate fi apreciată în lipsa remiterii bunului ca având doar valoarea unei promisiuni de a contracta.
În speță, persoana cercetată nu a făcut dovada remiterii de către împrumutători a sumelor de
bani pretins împrumutate, declarațiile acestora, precum și înscrierea contractelor în declarațiile de
avere nefiind suficiente pentru a proba intrarea banilor în patrimoniul persoanei cercetate.
În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de fond ar fi procedat nelegal când a
considerat că înscrisurile sub semnătură privată au fost preconstituite de către persoana cercetată cu
scopul de a justifica sume de bani a căror proveniență nu putea fi dovedită altfel ca licită,
neprobându-se predarea efectivă a sumelor de bani în discuție.
Judecătorul fondului a constatat deci, în mod temeinic și legal, că prezumția dobândirii licite
a averii instituită prin art. 44 alin. (8) din Constituție a fost răsturnată în privința sumei de 1.015.230
lei.
Față de aceste împrejurări și de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, potrivit
cărora „Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-
un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți
nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de
expertiză. (...).”, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de
drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.
III.2. Soluția instanței de recurs
În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 115/1996 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la
art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte a menținut ca legală și temeinică sentința
instanței de fond și a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții pârâți A. și L.
1009
DREPTUL CONCURENŢEI
1. Fapta de „facilitare” a unui comportament anticoncurenţial prin asigurarea unei platforme

de realizare a schimbului de informaţii. Standarde de probă necesar a fi asigurate de
autoritatea de concurență pentru angajarea răspunderii juridice a unei asociaţii de
întreprinderi care nu desfăşoară activitate economică în cadrul pieţei relevante pe care se
materializează sau are ca scop să se materializeze restrângerea concurenţei
Legea nr. 21/1996, art. 5 alin.1 lit.a)

TFUE, art. 101 alin. (1) lit. a)
În situaţia unui facilitator care nu este prezent pe aceeaşi piaţă cu participanţii la o

presupusă faptă anticoncurenţială standardul de probă este mai ridicat, fiind necesar a se
demonstra, pe lângă faptul că avea cunoştinţă de practica concertată sau că putea să o prevadă,
şi contribuţia activă, prin propriul comportament, la obiectivele urmărite de participanţi.
Astfel, spre deosebire de participantul la o practică anticoncurenţială în cazul căruia simpla
participare la o presupusă întâlnire anticoncurenţială este suficientă pentru a demonstra o încălcare
de concurenţă (în măsura în care se coroborează cu alte probe,) în situaţia facilitării unei practici
anticoncurenţiale este necesar a se dovedi şi contribuţia activă, în plus faţă de rolul pur
administrativ, organizatoric.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3675 din 21 iunie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a IX-a de contencios
administrativ şi fiscal, reclamanta Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din
România, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea în integralitate a
următoarelor acte emise de pârât :
1. Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 63 din 20 noiembrie 2018 privind constatarea
încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 101 alin ( 1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene şi sancţionarea Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România,
A. Asigurări SA, B. SA, C. Asigurări SA, D. Asig SA, E. Asigurare - Reasigurare SA, F. Asigurare
Reasigurare SA, G. SA, H. SA, I. SA (Decizia 63/2018);
2. Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 377 din 18 iunie 2015 privind
declanşarea din oficiu a unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea
concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE de către UNSAR, J. SRL, societăţile de asigurare
membre ale Uniunii, precum şi alte societăţi de asigurare participante la un posibil schimb de
informaţii sensibile din punct de vedere comercial (Ordinul 377/2015);
3. În subsidiar, anularea în parte a Deciziei 63/2018 în ce priveşte individualizarea sancţiunii
aplicate UNSAR şi diminuarea amenzii aplicate.
Prin sentinţa civilă nr. 372 din 22 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia
a IX-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta
Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România în contradictoriu cu
pârâtul Consiliul Concurenţei; s-a anulat în parte Decizia nr. 63/20.11.2018, respectiv art.2 şi art.3
pct.10, în ce o priveşte pe reclamantă şi s-a respins, în rest, acţiunea, ca nefondată.
1010
Împotriva sentinţei civile nr. 372 din 22 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti-Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de recurs pârâtul
Consiliul Concurenţei, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art.488
alin.1 pct.8 C.proc.civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, în esenţă, recurentul-pârât a arătat că sentinţa recurată a
fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv art. 5 alin.1
lit.a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi art. 101 alin.1 lit.a) din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE).
În opinia recurentului-pârât, fapta constatată şi sancţionată prin decizia contestată reprezintă o
practică concertată având ca obiect creşterea tarifelor RCA, realizată prin intermediul schimbului de
informaţii cu privire la intenţiile viitoare de majorare a tarifelor RCA, practică facilitată de intimata-
reclamantă prin asigurarea unei platforme de realizare a schimbului de informaţii între asiguratori
RCA – membri UNSAR, singurul concurent care nu era membru fiind K.
Recurentul-pârât a subliniat faptul că decizia contestată este conformă jurisprudenţei
constante a instanţei unionale referitoare la conceptul de facilitator, întrucât intimata-reclamantă avea
cunoştinţă de componente materiale urmărite sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru
atingerea aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să
accepte riscul care decurge din acestea şi a contribuit activ, prin propriul comportament la
obiectivele comune urmărite de participanţi.
În ceea ce priveşte evaluarea probelor, a arătat că jurisprudenţa europeană conform căreia
este suficient ca întreprinderile să prezinte într-o lumină favorabilă circumstanţele care stau la baza
faptelor stabilite de autoritatea de concurenţă, permiţând, astfel, ca realitatea faptelor prezentate de
aceasta să fie înlocuită cu o explicaţie alternativă, este aplicabilă doar în situaţiile în care
raţionamentul autorităţii de concurenţă se bazează pe supoziţia că faptele stabilite nu pot fi explicate
altfel decât prin acţiunea concertată a întreprinderilor, acest raţionament nefiind aplicabil in cazurile
in care argumentele autorităţii se bazează pe probe scrise.
Astfel, în ceea ce priveşte întâlnirea Secţiunii Auto din cadrul UNSAR din 18.10.2012,
împrejurarea că această întâlnire nu a avut ca scop prestabilit realizarea unei înţelegeri
anticoncurenţiale nu poate conduce la excluderea realizării în concret a unor discuţii între
concurenţi privind majorarea tarifelor, în condiţiile în care unul dintre subiectele de pe ordinea de
zi a şedinţei a fost realizarea regreselor dintre asigurători, care avea potenţialul de a afecta întreaga
piaţă, deşi obiectivul de stabilizare a pieţei intra în sfera de reglementare a Autorităţii de
Supraveghere Financiară (ASF). În acest context, în opinia specialiştilor Consiliului Concurenţei era
predictibil pentru un profesionist diligent în domeniul asigurărilor (fie concurent, fie asociaţie
profesională ce-şi desfăşoară activitatea începând cu anul 1994 şi ai cărei membri sunt concurenţi pe
piaţa respectivă) că într-o întâlnire între cele două categorii de asigurători, având ca subiect
recuperarea regreselor, discuţiile vor viza inclusiv preţurile practicate de datornici pe piaţă.
A mai arătat că, în contextul în care societăţile din conducerea UNSAR erau cele care
practicau preţuri mari la poliţele RCA şi aveau datorii de recuperat, este evident că includerea
discuţiei despre regrese pe ordinea de zi a avut ca obiectiv încetarea războiului preţurilor şi
determinarea asigurătorilor cu tarife mici să majoreze primele RCA.
Întrucât interzicerea participării la practici şi la acorduri anticoncurenţiale, precum şi
sancţiunile pe care autorii încălcării le pot suporta sunt bine cunoscute, este uzual ca activităţile în
legătură cu aceste practici şi aceste acorduri să aibă loc în mod clandestin, ca reuniunile să fie ţinute
în secret, cel mai adesea într-o ţară terţă, şi ca documentaţia aferentă acestora să fie redusă la
minimum. Chiar în cazul în care se descoperă elemente ce atestă în mod explicit un contact nelegal
între operatori, cum ar fi procesele-verbale ale reuniunilor, de regulă acestea nu vor fi decât
1011
fragmentare şi dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin
deducţii.
Or, în speţă, minuta întâlnirii nu conţine nicio referire la tarife, în ciuda faptului că astfel cum
rezultă din transcriptul întâlniri (furnizat CC în cadrul procedurii de clemenţă, de către E. -
întreprindere ce a participat la respectiva întâlnire) au fost numeroase replici în acest sens, inclusiv
privind asumarea de către debitorii care practicau preţuri reduse a schimbării modelului de afaceri în
faţa Consiliului Director al UNSAR - for de conducere al asociaţiei din care făceau parte inclusiv
reprezentanţi ai întreprinderilor concurente pe piaţa asigurărilor RCA.
În opinia autorităţii de concurenţă, este evident că intimata-reclamantă nu a întrerupt
discuţiile referitoare la tarife dintre asigurătorii concurenţi (o parte dintre ei fiind parte din Consiliul
Director al UNSAR) şi nici nu le-a consemnat într-o minută având cunoştinţa de caracterul
neconcurenţial al unor astfel de discuţii privind politica comercială a întreprinderilor concurente. De
altfel, din examinarea transcriptului întâlnirii rezultă cu claritate faptul că acţiunile ce urmau a fi
întreprinse de UNSAR în această privinţa erau determinate de societăţile de asigurare membre ale
Consiliului Director. În acest context nu se poate reţine faptul că entitatea sancţionată (UNSAR), nu
putea să prevadă faptul că în cadrul discuţiilor privind regresele, membrii săi (inclusiv asigurătorii
RCA membri ai Consiliului Director participanţi la respectiva şedinţă) vor discuta cu privire la
modificarea politicii tarifare a concurenţilor- în sensul stopării războiului preţurilor şi majorării
tarifelor RCA).
În ceea ce priveşte întâlnirea din 29.11.2012, deşi intimata-reclamantă nu a pus la dispoziţia
autorităţii de concurenţă minuta întâlnirii, informaţiile cuprinse în studiile de impact ce urmau a fi
prezentate în faţa CSA au prilejuit accesul membrilor intimatei-reclamante la date interne aferente
politicii comerciale ale concurenţilor, printre primele menţiuni ale UNSAR fiind aceea cu privire la
cuantumul cu care s-ar putea majora tarifele la aplicarea noilor prevederi în domeniul RCA.
Conform specialiştilor autorităţii de concurenţă, toate aceste informaţii vizează strategia
internă a întreprinderii şi nu trebuia să fie subiectul unor discuţii cu concurenţii. Soluţia pentru a
demonstra reglementatorului că propunerile de modificare ale normei ar fi condus la o majorare a
preţurilor ar fi fost ca societăţile care au elaborat studii de impact să transmită rezultatele acestor
studii reglementatorului, iar nu să le facă cunoscute membrilor UNSAR (concurenţi pe piaţa
asigurărilor RCA).
A arătat, totodată, că minuta întâlnirii din 3.12.2012 confirmă conduita intimatei-reclamante
în cadrul discuţiilor purtate de aceasta cu reglementatorul, întrucât priveau creşteri viitoare de
tarife, pornind de la situaţia specifică unor întreprinderi concurente. Deşi reprezentantul intimatei-
reclamante la întrunire ar fi trebuit să atragă atenţia participanţilor că astfel de discuţii între
concurenţi nu sunt permise, o astfel de intervenţie nu a avut loc.
Mai mult, intimata-reclamantă a propus în cadrul şedinţei o nouă discuţie pe tema rezultatelor
studiilor de impact după ce acestea erau finalizate de toate societăţile. Deşi studiile urmau a fi
elaborate la solicitarea CSA, nu era necesară discutarea acestora cu concurenţii (fiind vorba despre
preţuri), fiind suficientă transmiterea lor, separat, direct către reglementator, a transmis tuturor
membrilor concurenţi pe piaţa RCA minuta întâlnirii în discuţie, conţinând majorarea tarifară pe care
o estimau studiile de impact realizate de cei doi asigurători.
În concluzie, a arătat că prin analiza prezentată în Decizia nr. 63/2018, autoritatea de
concurenţă a demonstrat că intimata-reclamantă avea cunoştinţă de comportamentele materiale
urmărite de membrii săi activi pe piaţa asigurărilor RCA pentru atingerea obiectivului de majorare a
tarifelor pe piaţa asigurărilor RCA sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să
accepte riscul care decurge din acestea şi, totodată, a contribuit activ, prin propriul comportament, la
obiectivul comun de încetare a războiului preţurilor şi majorare a tarifelor RCA.
1012
Prin întâmpinarea depusă la data de 1.11.2021, intimata-reclamantă Uniunea Naţională a
Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
răspunzând punctual criticilor formulate.
Reiterând coordonatele esenţiale ale cauzei, intimata-reclamantă a arătat, în esenţă, că
autoritatea de concurenţă nu a respectat standardul probatoriu specific, neaducând dovezi suficiente
şi consistente din care să rezulte rolul de facilitator al intimatei-reclamante pentru faptele
anticoncurenţiale reţinute prin decizia contestată, nesocotind astfel principiul prezumţiei de
nevinovăţie.
În opinia intimatei-reclamante nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a reţinerăspunderea pentru
facilitarea unei practici concertate, respectiv elementul voliţional constând în a avea cunoştinţă de
comportamentele materiale urmărit sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea
aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul
care decurge din acestea, precum şi contribuţia activă, prin propriul comportament al facilitatorului,
la practica ilicită.
Prezentând în detaliu cele trei întâlniri analizate în cuprinsul deciziei contestate, intimata-
reclamantă a concluzionat că recurentul-pârât nu a dovedit rolul de facilitator al intimatei-
reclamante, dat fiind că activităţile pe care le-a desfăşurat au fost pur administrative. Practic,
activităţile UNSAR calificate de Consiliul Concurenţei drept facilitând practica anticoncurenţială
sunt cele pe care asociaţia le desfăşoară zi de zi în sprijinul membrilor, şi se limitează la asigurarea
din punct de vedere administrativ a cadrului pentru organizarea şedinţelor, respectiv reprezentarea
membrilor în faţa autorităţilor relevante. Acestea nu au legătură cu presupusele fapte
anticoncurenţiale analizate de Consiliul Concurenţei şi nu au decât un caracter periferic şi subsidiar.
5. Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a
cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C.proc.civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor
O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin.(2), coroborat cu art.4711 şi art.201 alin.(5) şi (6) C.proc.civ., prin
recurs la data de 8 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din
întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru
considerentele arătate în continuare.
Intimata-reclamantă Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din
România a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune în anularea deciziei nr.
63/20.11.2018 prin care recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a sancţionat intimata-reclamantă şi
nouă întreprinderi membre ale acestei asociaţii, autorizate să încheie asigurări RCA, pentru
încălcarea prevederilor art. 5 alin.1 lit.a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi art. 101 alin.1 TFUE
prin săvârşirea unei practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor RCA, ca urmare a unor
schimburi de informaţii sensibile din punct de vedere comercial referitoare la intenţiile viitoare de
creştere a tarifelor pentru asigurările RCA.
În concret, în privinţa intimatei-reclamante s-a reţinut că a acţionat în calitate de facilitator al
unei practici concertate între membrii săi, activi pe piaţa asigurărilor RCA, practica având ca obiect
majorarea tarifelor pe piaţa asigurărilor RCA, fiind aplicată o amendă în valoare de 160.436 lei,
reprezentând 3% din veniturile realizate în anul 2017.
Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 63/2018 autoritatea de concurenţă a sancţionat astfel
două comportamente distincte: cei nouă asigurători au fost sancţionaţi pentru o practică concertată de
1013
creştere a tarifelor RCA, care ar fi avut loc în perioada 2012 -2016, în timp ce intimata-reclamantă a
fost sancţionată pentru că ar fi facilitat această practică concertată, în perioada 18 octombrie2012 -3
decembrie 2012, prin conduita proprie a asociaţiei circumscrisă în esenţă următoarelor evenimente:
Şedinţa din 18 octombrie 2012 a Secţiunii de asigurări auto din cadrul intimatei –reclamante,
autoritatea de concurenţă pretinde că, la această şedinţă, s-ar fi conturat practica anticoncurenţială şi
s-ar fi schimbat informaţiile privind intenţiile viitoare de creştere a tarifelor RCA;
Întâlnirea intimatei-reclamante cu Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din 3 decembrie
2012 şi şedinţa premergătoare din 29 noiembrie 2012, autoritatea de concurenţă pretinzând că
intimata-reclamantă, în numele membrilor, ar fi comunicat CSA că este necesară creşterea tarifelor,
iar la şedinţa premergătoare ar fi avut loc discuţii anticoncurenţiale cu privire la majorarea tarifelor.
Soluţionând cauza, instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a anulat decizia contestată
în privinţa calificării intimatei-reclamante ca facilitator al practicii concertate imputate asiguratorilor
RCA şi a amenzii aplicate intimatei-reclamante, reţinând că nu există nicio probă directă sau
indirectă care să permită reţinerea rolului intimatei-reclamante de facilitator al pretinsei practici
anticoncurenţiale.
Dezlegarea dară de judecătorul fondului, inclusiv argumentaţia pe care se fundamentează
sunt însuşite şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de analiză a normelor
incidente în cauză.
Preliminar analizei criticilor de nelegalitate încadrate în motivul de casare prevăzut de art.
488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. se impune precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin.3 C.proc.civ.
recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii
atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile de drept material aplicabile, motivele de
recurs vizând numai legalitatea hotărârii recurate, nu şi temeinicia acesteia.
În cauză, după cum se poate constata din chiar conţinutul recursului, recurentul-pârât face
trimitere la modalitatea de apreciere a probelor şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi
coroborate între ele, urmărind reaprecierea probelor şi reţinerea unei alte situaţii de fapt, diferită de
cea constatată de instanţa de fond. Or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs,
întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond şi, deci, temeinicia
sentinţei recurate nu pot constitui obiect al recursului, instanţa de reformare fiind ţinută de limitele
controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute
de art. 488 C.proc.civ.
Procedând la examinarea efectivă a criticilor din recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
O primă critică formulată de recurentul-pârât vizează reţinerea de către instanţa de fond,
pentru fundamentarea anulării deciziei de sancţionare, a existenţei unei explicaţii alternative faţă de
explicaţia autorităţii de concurenţă, raţionament care nu este aplicabil în cazurile în care
argumentele autorităţii se bazează pe probe scrise.
Critica este nefondată, întrucât, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de fond nu a
anulat decizia contestată în considerarea existenţei unei explicaţii alternative cu privire la conduita
intimatei-reclamante, ci a constatat că autoritatea de concurenţă nu a respectat standardul probatoriu
specific, neaducând dovezi suficient de precise şi solide din care să rezulte rolul de facilitator al
intimatei-reclamante pentru faptele anticoncurenţiale analizate.
Raportându-se la jurisprudenţa europeană conform căreia sancţiunile pecuniare aplicate în
materie de concurenţă reprezintă sancţiuni penale, în sensul art. 6 alin.1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, judecătorul fondului a reţinut că, în cazul investigaţiilor legate de încălcări
ale dreptului concurenţei, autoritatea de concurenţă este cea care trebuie să probeze existenţa
încălcării, având obligaţia de a aduce probe precise şi coerente, care să demonstreze în mod
convingător existenţa circumstanţelor care conduc la reţinerea unei încălcări a legislaţiei
concurenţiale, în timp ce întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmaţiile
1014
autorităţii sunt greşite, ci doar că sunt insuficient probate (cauza T-305/94 Limburgse Vinyl
Maatschappij N.V.).
Nefondate sunt şi criticile de nelegalitate constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor de
drept material incidente cauzei, respectiv dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 şi ale
art. 101 alin.1 lit.a) TFUE.
Astfel, potrivit art. 5 alin.1 lit.a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 „"(1) Sunt interzise orice
înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au
ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa
românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri
de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare”, iar potrivit art.101 alin.(l)
lit. a) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene „Sunt incompatibile cu piaţa internă şi
interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice
practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele
care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii
de tranzacţionare".
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 transpune la nivel
naţional dispoziţiile art. 101 alin.1 lit.a) TFUE, astfel încât standardele de analiză şi conceptele
utilizate în ceea ce priveşte încălcarea normelor legale susmenţionate sunt similare.
Potrivit deciziei contestate, fapta constatată şi sancţionată de autoritatea recurentă este
reprezentată de practica concertată având ca obiect creşterea tarifelor RCA, realizată prin
intermediul schimbului de informaţii cu privire la intenţiile viitoare de majorare a tarifelor RCA,
practică facilitată de intimata-reclamantă.
Prin urmare, intimata-reclamantă a fost sancţionată pentru rolul de facilitator, iar nu de
participant propriu-zis la presupusa practică concertată având ca obiectiv majorarea tarifelor RCA.
În ceea ce priveşte noţiunea de facilitator, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de
fond s-a raportat la criteriile utilizate de instanţa unională, în condiţiile în care această noţiune nu se
regăseşte reglementată ca atare într-o prevedere distinctă, nici în legislaţia naţională, nici în cea
europeană.
Astfel, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la conceptul
de facilitator, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că pentru angajarea
răspunderii unei asociaţii de întreprinderi care nu desfăşoară activitate economică în cadrul pieţei
relevante pe care se materializează sau are ca scop să se materializeze restrângerea concurenţei,
autoritatea de concurenţă trebuie să demonstreze că întreprinderea/ asociaţia în cauză avea cunoştinţă
de comportamentele materiale urmărite sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea
aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul
care decurge din acestea, şi a contribuit activ, prin propriul comportament la obiectivele comune
urmărite de participanţi.
Procedând la analiza elementelor constitutive ale faptei de „facilitare” a unui comportament
anticoncurenţial, instanţa de fond a examinat exhaustiv cele două momente care, în opinia autorităţii
de concurenţă, ar demonstra că intimata-reclamantă ar fi facilitat practica concertată de majorare a
tarifelor RCA.
Astfel, în ceea ce priveşte întâlnirea secţiunii auto din data de 18.10.2012 analiza instanţei de
fond a vizat trei paliere, respectiv scopul organizării întâlnirii, posibilitatea intimatei-reclamante de a
prevedea că discuţiile din cadrul întâlnirii au caracter anticoncurenţial şi modul în care intimata-
reclamantă a întocmit minuta întâlnirii.
Având în vedere contextul înfiinţării asociaţiei intimate în anul 1994, în scopul dezvoltării şi
extinderii colaborării şi cooperării în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, precum şi obiectivele
1015
activităţii acestei asociaţii şi reţinând faptul că intimata-reclamantă a îndeplinit un rol administrativ,
de secretariat în conformitate cu statutul său în cadrul întâlnirii analizate, în mod corect instanţa de
fond a apreciat că scopul organizării întâlnirii nu a fost acela de a realiza o înţelegere
anticoncurenţială.
Aceasta întrucât, scopul şedinţei auto din 18.10.2012, aşa cum rezultă din ordinea de zi,
precum şi din transcriptul înregistrării şedinţei, prezentat în detaliu de judecătorul fondului, a fost
acela de a discuta plata regreselor acumulate între asigurători, în condiţiile în care trei dintre
membrii săi (C., D. şi E.) erau debitori neţi cu o creanţă cumulată de aproximativ 92 milioane lei,
reprezentând 75,7% din totalul regreselor dintre asigurători.
Susţinerile autorităţii de concurenţă în sensul că activităţile pe care le presupun acordurile
anticoncurenţiale se desfăşoară de obicei clandestin, reuniunile fiind secrete, iar documentaţia
aferentă acestora este redusă la minim nu pot fi primite, întrucât înscrisurile şi înregistrarea audio
documentează conduita intimatei-reclamante cu privire la pretinsa faptă de facilitare reţinută în
sarcina sa.
Împrejurarea invocată de autoritatea recurentă în sensul că printre obiectivele asociaţiei
intimate nu se numără şi acela de stabilizare a pieţei, fiind astfel evident scopul organizării întâlnirii
de a facilita o înţelegere anticoncurenţială nu poate fi apreciată ca o dovadă a unei astfel de
înţelegeri, în condiţiile în care, printre obiectivele asociaţiei intimate se numără promovarea
dezvoltării durabile a industriei asigurărilor, iar acumularea unor datorii semnificative între
asigurătorii RCA şi CASCO poate pune în pericol întreaga piaţă a asigurărilor.
În ceea ce priveşte posibilitatea intimatei-reclamante de a prevedea că discuţiile din cadrul
întâlnirii din 18.12.2012 au un caracter anticoncurenţial, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte
reţine că din înscrisurile depuse şi înregistrarea audio a întâlnirii nu rezultă că societăţile participante
s-ar fi înţeles cu privire la creşterea tarifelor RCA. Faptul că reprezentantul E. a apreciat că, în urma
discuţiilor purtate, societatea de asigurare s-ar fi înţeles cu privire la creşterea primelor RCA,
recunoscând faptele şi beneficiind de politica de clemenţă, nu prezintă relevanţă juridică cu privire
la poziţia intimatei-reclamante care trebuie raportată la calitatea sa de organizator şi la înţelegerea
proprie pe care a avut-o reprezentantul intimatei la acea întâlnire. În acest context se impune
precizarea că, din lecturarea transcriptului de către instanţa de fond a rezultat că singura remarcă cu
privire la o creştere a tarifelor a avut-o reprezentanta A., fără ca alţi participanţi să achieseze la
această afirmaţie.
Nici împrejurarea că minuta întâlnirii din 18.10.2012 nu cuprinde discuţiile purtate de
participanţi cu privire la majorarea tarifelor RCA nu poate fi apreciată ca o prezumţie pentru
dovedirea practicii concertate, de vreme ce minuta consemnează doar hotărârile luate în urma unei
întâlniri.
În ceea ce priveşte întâlnirea din 3.12.2012, precum şi cea premergătoare din 29.11.2012,
Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că rolul intimatei-reclamante a
constat în colectarea reacţiilor membrilor săi la o propunere de norme din partea CSA care ar fi
determinat creşterea preţurilor RCA datorită intervenţiei reglementate şi nu ca efect al politicii
proprii a asigurătorilor.
Contrar susţinerilor autorităţii de concurenţă, prezentarea de către doi asigurători (A. şi G.)
a unor studii individuale care arătau impactul negativ asupra preţurilor a modificării propuse de
CSA nu poate fi invocată drept probă a conduitei anticoncurenţiale a intimatei-reclamante care a
îndeplinit doar atribuţii administrative organizatorice, de colectare a punctelor de vedere ale
membrilor săi.
Astfel, potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond, cu raportare la întâlnirea
premergătoare din 29.11.2012 şi a corespondenţei în vederea organizării acesteia, intimata-
reclamantă, conform atribuţiilor acesteia de organizaţie profesională, a solicitat la cererea CSA,
1016
punctele de vedere ale societăţilor RCA, pe care le-a centralizat, în funcţie de votul acestora. De
asemenea, în cadrul întâlnirii din 3.12.2012, aşa cum rezultă din minuta întâlnirii, reprezentantul
CSA a susţinut că societăţile ar trebui să prezinte studii de impact.
Totodată, intimata-reclamantă a propus organizarea unui workshop pentru discutarea
rezultatelor acestor studii, pornind de la propunerea reglementatorului CSA, o altă propunere a
asigurătorilor in cadrul acestei întâlniri fiind aceea ca majorarea tarifelor RCA să se notifice
simplificat către CSA cu doar o zi înainte de punerea în aplicare.
Este adevărat că, în contextul discuțiilor privind creșterea tarifelor, intimata-reclamantă şi
membrii săi prezenți pe piața RCA preconizau o creștere a tarifelor RCA, creștere pe care ar putea sa
o implementeze rapid, dar acest fapt rezultă din însăşi natura modificărilor preconizate şi nu în urma
întâlnirilor organizate de asociaţia intimată. În acest sens, sunt şi afirmaţiile CSA, care a arătat că
modificarea se doreşte premergătoare la trecerii la Solvency II, ceea ce dovedeşte că şi
reglementatorul anticipa că propunerea sa urma să conducă la o creştere a primelor.
Prin urmare, prin raportare la activitatea intimatei-reclamante constând în asigurarea din
punct de vedere administrativ a cadrului pentru organizarea şedinţei, respectiv reprezentarea
membrilor săi în faţa autorităţilor relevante, probele administrate în cauză, atât cele directe, cât şi
cele indirecte nu fac dovada că în cadrul întâlnirilor organizate, aceasta ar fi înlesnit comunicarea
între societăţile membre pentru o practică concertată de creştere a preţurilor, rolul său fiind unul
legitim, administrativ şi de secretariat.
În acest context factual, aprecierilor specialiştilor din cadrul autorităţii recurente cu referire
la posibilitatea intimatei de a prevedea în mod rezonabil conduita anticoncurenţială a membrilor săi
din perspectiva experienţei profesionale a personalului angajat nu pot constitui mijloace de probă,
autoritatea de concurenţă având obligaţia, conform legii şi jurisprudenţei, de a aduce probe precise şi
coerente care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor care conduc la reţinerea
unei încălcări a legislaţiei în domeniul concurenţei.
Mai mult, în situaţia unui facilitator care nu este prezent pe aceeaşi piaţă cu participanţii la o
presupusă faptă anticoncurenţială, Înalta Curte apreciază că standardul de probă este mai ridicat,
fiind necesar a se demonstra, pe lângă faptul că avea cunoştinţă de practica concertată sau că putea
să o prevadă, şi contribuţia activă, prin propriul comportament, la obiectivele urmărite de
participanţi.
Aceasta întrucât, spre deosebire de participantul la o practică anticoncurenţială în cazul
căreia simpla participare la o presupusă întâlnire anticoncurenţială este suficientă pentru a demonstra
o încălcare de concurenţă, în măsura în care se coroborează cu alte probe, în situaţia unei practici
anticoncurenţiale este necesar a se dovedi şi contribuţia activă, în plus faţă de rolul administrativ
organizatoric.
Această interpretare se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Astfel, în cauza C-194/14 P având ca obiect un recurs formulat în temeiul art. 56 din Statutul
CJUE de AC-Treuhand AG, în cuprinsul paragrafelor 37-39 instanţa europeană a reţinut că:
„37. În speță, potrivit constatărilor de fapt efectuate de Tribunal la punctul 10 din hotărârea
atacată, AC-Treuhand a avut un rol esențial și similar în cele două încălcări în cauză, organizând mai
multe reuniuni, la care a asistat și a participat în mod activ prin colectarea și prin furnizarea către
producătorii de stabilizatori termici a unor date privind vânzările pe piețele relevante, prin
propunerea de a acționa în calitate de moderator în caz de tensiune între respectivii producători și
prin încurajarea lor de a stabili acorduri, iar aceasta în schimbul unei remunerații.
38. Rezultă din aceasta că comportamentul adoptat de AC-Treuhand se înscrie direct în
eforturile producătorilor de stabilizatori termici referitoare atât la negocierea, cât și la controlul
aplicării obligațiilor asumate de către aceștia din urmă în cadrul înțelegerilor, întrucât însuși scopul
serviciilor furnizate de AC-Treuhand în temeiul contractelor de prestări de servicii încheiate cu
1017
producătorii menționați era realizarea, în deplină cunoștință de cauză, a obiectivelor
anticoncurențiale în discuție, și anume, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 4 din hotărârea
atacată, stabilirea prețurilor, repartizarea piețelor și a clienților, precum și schimbul de informații
comerciale sensibile.
39. În astfel de circumstanțe, contrar celor pretinse de AC-Treuhand, chiar dacă respectivele
contracte de prestări de servicii au fost încheiate în mod formal separat de angajamentele pe care
producătorii de stabilizatori termici le-au încheiat între ei și în pofida faptului că AC-Treuhand este o
întreprindere de consultanță, nu se poate considera că intervențiile acesteia, în calitatea menționată,
constituiau simple servicii periferice, fără legătură cu obligațiile contractate de producători și cu
restrângerile concurenței care decurgeau din acestea.”
În cauza de faţă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că intimata –
reclamantă nu a încălcat dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin.1
lit.a) din TFUE în calitate de facilitator, întrucât simplul rol administrativ şi de secretariat pe care l-a
exercitat reprezintă o activitate legitimă care nu poate fi încadrată ca facilitare a unei practici
anticoncurenţiale.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1
pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.20 alin.(3) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004 şi art. 496 alin.(1) C.proc.civ., raportat la dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a)
din Legea nr. 21/1996, a respins recursul ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ. „Instanţa poate, chiar şi din
oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor,
atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu
activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de
instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.”
În aplicarea acestor dispoziţii legale, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi
complexitatea cauzei, faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii şi ţinând seama că recursul a fost
soluţionat la primul termen de judecată fixat, Înalta Curte a redus cuantumul cheltuielilor de judecată
solicitate de intimata-reclamantă de la suma de 58.772,09 lei reprezentând onorariu de avocat la
suma de 10.000 lei, obligând recurentul-pârât căzut în pretenţii la plata acestei sume către intimata-
reclamantă.
1018
DREPT FINANCIAR FISCAL
1. Audit financiar al Curții de Conturi efectuat la o organizație non-profit a unei minorități

naționale. Neregulă constând în lipsa aplicării procedurilor prevăzute de lege pentru atribuirea
contractelor de achiziție publică. Includerea organizației în sfera de aplicabilitate a
dispozițiilor art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 98/2016, ca organism cu personalitate juridică
înființat pentru a satisface nevoi de interes general

O.G. nr. 26/2000
Un organism înfiinţat pentru a satisface nevoile specifice unei minorităţi naţionale, ce

funcţionează potrivit prevederilor O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi care
urmăreşte realizarea activităţilor şi proiectelor interetnice, de promovare a identităţii culturale,
lingvistice, religioase şi a drepturilor cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, intră în
categoria organismelor înfiinţate pentru a satisface nevoi de interes general, fără caracter
comercial sau industrial, în sensul art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 98/2016, precum şi în sensul
art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006.
În sintagma „nevoi de interes general” se încadrează şi nevoile unui grup social, precum
cele anterior expuse, dimensiunea grupului nefiind un element factual relevant pentru încadrarea în
condiţia cerută de legea în materia achiziţiilor publice.
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 decembrie 2017, pe rolul
Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A, în
contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat:
- anularea Încheierii nr. 95/19.10.2017 privind soluţionarea contestaţiei referitoare la punctele
8.2.3, 8.2.4, 8.2.5 şi 8.2.6 din Decizia nr.11/18.08.2017;
- anularea Deciziei nr. 11/18.08.2017, emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte punctele
menţionate;
- suspendarea efectelor deciziei contestate până la soluţionarea definitivă a cauzei.
1.2. Prin încheierea din 19 martie 2018, instanţa de fond a respins cererea de suspendare a
executării Deciziei nr. 11/18.08.2017, emisă de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 43 din 18 februarie 2019, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A, în
contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte Încheierea nr. 95/19.10.2017
privind soluţionarea contestaţiei şi în parte Decizia nr. 11/18.08.2017, respectiv numai în ceea ce
priveşte abaterea menţionată la punctul 8.2.4, constând în efectuarea unor plăţi în sumă de 1.362.367
lei, reprezentând servicii de cazare, masă şi transport, menţinând actele administrative contestate
pentru restul abaterilor menţionate şi obligând pârâta Curtea de Conturi a României la plata sumei de
3.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată corespunzător pretenţiilor admise.
1019
Împotriva sentinţei civile nr. 43 din 18 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel
Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât
reclamanta A., cât şi pârâta Curtea de Conturi a României.
3.1. Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reclamanta
A. a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de
Un prim rând de critici se referă la confirmarea de către instanţa de fond a legalităţii pct. 8.2.3
al deciziei nr. 11/18.08.2017 a Curţii de Conturi.
Reclamanta arată că este o organizaţie etno-confesională, care are ca scop, potrivit statutului
propriu, exercitarea drepturilor minorităţii tătare turco-musulmane din România.
Potrivit art. 4 alin.(1) lit. b) din Legea nr. 98/2016, au calitate de autoritate contractantă
organismele de drept public, iar acestea sunt definite prin alineatul 2 al aceluiaşi articol de lege.
Pentru a considera o entitate drept organism de drept public este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii: să fie înfiinţată pentru a satisface nevoi de interes general, fără
caracter comercial sau industrial, să aibă personalitate juridică şi să fie finanţată în majoritate de
către entităţi dintre cele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 98/2016 sau de către alte
organisme de drept public ori să se afle în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea ori
controlul unor astfel de entităţi.
A este înfiinţată nu pentru a satisface nevoi de interes general, ci pe cele specifice unei
minorităţi naţionale, ceea ce face să nu fie îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. a) din
lege - să fie înfiinţată pentru a satisface nevoi de interes general.
Instanţa de fond a achiesat în întregime la punctul de vedere al pârâtei, ignorând opinia
ANAP exprimată prin adresele nr.7463/2016, nr. 7150/2016 şi nr. 16599/2017, emise la cererea altor
organizaţii ale minorităţilor naţionale similare reclamantei.
Privitor la susţinerea instanţei în sensul că aceste organizaţii similare nu sunt finanţate în
majoritate de la bugetul de stat, recurenta-reclamantă arată că aceasta vine în contradicţie cu
prevederile H.G. nr. 58/2016, din care rezultă că respectivele organizaţii beneficiază de fonduri
alocate de la bugetul de stat. Trebuie ţinut seama că toate organizaţiile minorităţilor naţionale sunt
înfiinţate în temeiul aceluiaşi act normativ şi au scopuri şi activităţi similare primind fonduri din
aceeaşi sursă, aşa încât sentinţa, practic, stabileşte un regim discriminatoriu prin considerarea
reclamantei drept organism de drept public.
Referitor la pct. 8.2.4 al deciziei nr. 11/2017 a Curţii de Conturi, în măsura în care cererea
reclamantei a fost respinsă, respectiv pentru cheltuielile în sumă de 111.284 lei determinate de
organizarea unui eveniment sportiv specific minorităţii -lupte tătăreşti, arată că această cheltuială se
încadrează în prevederile anexei nr. 1 la H.G. nr. 58/2016, în care lit. f) se referă inclusiv la cheltuieli
pentru organizarea de acţiuni culturale şi sportive.
De asemenea, raportul de expertiză contabilă judiciară a stabilit că există factura, ca
document justificativ al achiziţiei, care îndeplineşte condiţiile cerute de lege astfel încât instanţa de
fond în mod arbitrar a considerat că această factură emisă de o persoană fizică autorizată nu este
document legal de provenienţă. Lipsa documentelor de recepţie nu conduce la concluzia că
operaţiunea nu ar fi fost reală.
Referitor la pct. 8.2.5 al deciziei - cheltuielile pentru reamenajarea sediului filialei din
localitatea 23 August, judeţul Constanţa, în sumă de 72.621 lei, recurenta-reclamantă arată că sediul
respectiv este deţinut în baza unui contract de închiriere, chiria fiind modică, de 100 lei lunar şi
influenţată, conform pct. IV din contractul părţilor, de efectuarea lucrărilor de amenajare şi
modernizare pe cheltuiala chiriaşului. Astfel, contrar aprecierii instanţei, conform voinţei părţilor
contractante, starea precară a imobilului închiriat a determinat stabilirea unei chirii reduse, pe
considerentul realizării lucrărilor de amenajare. Deci, instanţa a apreciat eronat că statutul acestor
1020
cheltuieli nu a fost reglementat prin contractul părţilor. De asemenea, aceste cheltuieli intră în
categoria acelor permise de anexa 1, lit. a) din H.G. nr. 58/2016. Expertiza contabilă judiciară a
confirmat că documentele justificative referitoare la executarea şi plata acestor lucrări îndeplinesc
condiţiile cerute de lege.
Referitor la pct. 8.2.6. din decizia nr. 11/2017- cheltuieli cu onorarii avocaţiale şi comisioane,
recurenta-reclamantă arată, în primul rând, că nivelul acestor cheltuieli a fost stabilit greşit de Curtea
de Conturi ca fiind de 30.200 lei, în realitate fiind de 19.100 lei, aşa cum a confirmat raportul de
expertiză contabilă judiciară.
Pe de altă parte, aşa cum a rezultat din acelaşi raport, reclamanta deţinea fonduri proprii din
care puteau fi acoperite aceste cheltuieli, aşa încât nu se face dovada că ele au fost suportate din
fonduri acordate de la bugetul de stat.
Recurenta-reclamată a arătat necesitatea asigurării asistenţei/consultanţei juridice în câteva
litigii în care a fost parte.
Pentru toate aceste motive, solicită casarea sentinţei şi, în rejudecare, anularea în întregime a
Încheierii nr. 95/2017 privind soluţionarea contestaţiei şi a pct. 8.2.3, 8.2.4, 8.2.5 şi 8.2.6 din decizia
nr. 11/2017.
3.2. Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., pârâta
Curtea de Conturi a României a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare,
respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.
Recursul priveşte soluţia dată cu privire la abaterea de la pct. 8.2.4 al deciziei nr. 11/2017,
vizând efectuarea unor plăţi în sumă de 1.362.367 lei pentru servicii de cazare, masă şi transport.
Printr-un prim motiv de recurs se invocă pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a normelor
de drept material.
Recurenta-pârâtă arată că soluţia instanţei s-a bazat pe concluziile raportului de expertiză şi
pe o seamă de înscrisuri administrate în cauză de către reclamantă, care nu au fost prezentate echipei
de auditori.
Raportul de expertiză se referă doar la forma documentelor prin care s-au justificat plăţile,
însă constatarea Curţii de Conturi nu s-a întemeiat exclusiv pe forma documentelor financiar
contabile, ci s-a reţinut şi că, din conţinutul acestor documente, nu rezultă că serviciile achitate din
fonduri publice au fost efectiv prestate şi sunt în interesul A.
Câtă vreme în cadrul expertizei a fost analizată doar forma documentelor, fără ca expertul să
se pronunţe cu privire la conţinutul acestora, instanţa de fond nu putea concluziona că înscrisurile
administrate de reclamantă şi menţionate în expertiză fac dovada realităţii prestării serviciilor de
cazare, masă şi transport.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu rezultă care sunt operaţiunile efectiv realizate şi
achitate din fonduri publice şi care este legătura acestora cu scopul pentru care A. a fost finanţată de
la bugetul de stat.
Nici în cadrul suplimentului la raportul de expertiză nu au fost analizate documentele
justificative, din perspectiva realităţii serviciilor prestate.
În privinţa relaţiei cu B. SRL, nu au fost ataşate documente din care să rezulte conţinutul
operaţiunilor economice efectiv realizate. Astfel, facturile care au înscrise servicii de cazare şi masă (
în valoare totală de 737.477 lei) nu au fost însoţite de contracte cu furnizorii de servicii şi diagrame
cu camerele închiriate, deşi aceste documente trebuiau să însoţească facturile emise de B. SRL,
conform contractului de prestări servicii nr. 1/22.01.2015 încheiat cu A.
Facturile privitoare la serviciile de transport (în valoare de 592.964 lei) nu au fost însoţite de
documente de la prestatorul efectiv (listele cu persoane aflate în autobuz/microbuz, cu semnătura
acestora) iar foile de parcurs nu sunt completate corespunzător, neputând fi identificat traseul efectiv
1021
parcurs. De asemenea, aceste documente trebuiau să însoţească facturile emise de B. SRL, conform
clauzelor contractului de prestări servicii încheiat cu reclamanta.
În fine, în ceea ce priveşte facturile ce cuprind servicii de rezervare bilete de avion (în valoare
de 31.927 lei) nu au fost prezentate contracte cu furnizorii (companiile aeriene), documente
referitoare la rezervarea de bilete şi tarifele disponibile pe ruta respectivă. Trebuie ţinut seama că
abaterea constatată se referă la serviciile de rezervare bilete de avion, iar nu la contravaloarea
biletelor de avion, în sine, achiziţionate prin intermediul B. SRL.
Expertiza contabilă judiciară nu a identificat fiecare document, nedovedind o analiză concretă
a acestora, aşa încât instanţa de fond a concluzionat fără temei în sensul expertizei, respectiv că
documentele prezentate ar dovedi realitatea prestării serviciilor.
Deşi instanţa a reţinut dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 500/2002, art. 6 din Legea nr. 82/1999
şi art. 214 din Statutul A., nu a ţinut seama de acestea, respectiv de faptul că fondurile publice
alocate au fost utilizate nelegal în baza unor înscrisuri întocmite în mod formal, din care nu reiese
respectarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. Cu titlu de exemplu, se arată că au
fost identificate sume semnificative aferente unor cheltuieli de cazare pentru o singură persoană în
cameră dublă sau apartament.
Recurenta concluzionează că, din probatoriul administrat, nu rezultă care sunt operaţiunile
efectiv realizate, dintre cele achitate din fonduri publice şi care este legătura acestora cu scopul
asociaţiei reclamante.
Al doilea motiv de casare se referă la motivarea contradictorie a hotărârii întrucât, tot în
privinţa sumei de 1.362.367 lei consemnată la abaterea de la pct. 8.2.4. al deciziei, potrivit
considerentelor aferente abaterii de la pct.8.2.3 , instanţa de fond a reţinut că deşi reclamanta era
finanţată în proporţie de 96% de la bugetul de stat nu s-a supus legislaţiei specifice din domeniul
achiziţiilor publice, utilizând fondurile fără a respecta această legislaţie.
Astfel, răspunderea pentru utilizarea şi justificarea sumelor revine organizaţiei cetăţenilor
aparţinând minorităţii naţionale, dar în mod contradictoriu, analizând abaterea de la pct.8.2.4,
instanţa a concluzionat că se impune anularea actelor emise de Curtea de Conturi pentru suma de
1.362.367 lei, cu motivarea că fondurile publice alocate au fost utilizate legal.
Or, instanţa reţinuse anterior că reclamanta nu a aplicat dispoziţiile legale obligatorii din
materia achiziţiilor publice, respectiv O.U.G. nr.34/2006 şi Legea nr. 98/2016, în cheltuirea sumei de
1.362.367 lei.
Recurenta-pârâtă consideră că nu are relevanţă împrejurarea că fondurile alocate se înscriu în
valorile din anexa nr. 3/13.02a la bugetul ordonatorului principal de credite, aprobat prin Legea nr.
339/2015, atâta timp cât echipa de auditori a constatat deficienţe în privinţa utilizării şi justificării
fondurilor. Astfel, instanţa de fond nu a ţinut seama a de dispoziţiile art. 5 şi 26 din O.G. nr.
119/1999, respectiv de imperativul gestionării fondurilor publice cu asigurarea legalităţii,
regularităţii, economicităţii, eficienţei, şi eficacităţii.
O ultimă observaţie este aceea că şi organul fiscal a constatat deficienţe în înregistrarea în
contabilitate a facturilor emise de B. SRL, în sensul neînregistrării acestora cronologic, ceea ce
confirmă că nu există certitudinea realităţii achiziţiilor.
Pârâta critică şi acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că singura măsură a Curţii de
Conturi pentru care instanţa a admis cererea reclamantei a fost anulată pe baza administrării unor
înscrisuri în timpul procesului, iar nu în timpul controlului şi prin luarea în considerare a unor
concluzii eronate ale expertizei, motiv pentru care consideră că regimul juridic instituit de art. 453
C.proc.civ. nu este aplicabil.
4.1. Pârâta Curtea de Conturi a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca
nefondat, a recursului declarat de reclamanta A.
1022
În motivare a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 8 alin.(1) lit.b) din O.U.G. nr. 34/2006, ca
şi în raport de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 98/2016, recurenta-reclamantă intră în categoria
autorităţilor contractante, fiind finanţată în proporţie de 96% de la bugetul de stat, prin bugetul SGG.
Contrar celor susţinute prin recurs, celelalte două organizaţii ale cetăţenilor de etnie străină
care au primit răspunsuri de la ANAP nu sunt finanţate în majoritate de la bugetul de stat.
În concluzie, instanţa de fond, cu aplicarea corectă a legii, a stabilit legalitatea măsurii de la
pct.I.7 pentru abaterea de la pct. 8.2.3 din decizia nr. 11/2017, A având obligaţia de a efectua
achiziţii cu respectarea prevederilor legale privitoare la achiziţiile publice.
Cât priveşte soluţia de respingere în parte a cererii de anulare a pct. 8.2.4 din decizia nr.
11/2017, criticile recurentei sunt nefondate. Invocă aceasta rezultatul verificărilor Direcţiei
Regionale Antifraudă cu privire la relaţia contractuală derulată cu PFA C, însă instanţa de fond în
mod corect a reţinut că factura şi înregistrarea acesteia în contabilitatea reclamantei, în lipsa oricăror
alte documente financiar-contabile care să privească respectiva achiziţie, nu poate fi considerată
document justificativ în sensul legii. Nu s-a demonstrat recepţia bunurilor şi nici beneficiul realizat
de reclamantă, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 500/2002.
Cu privire la măsura de la pct. 8.2.5 al deciziei nr. 11/2017, se impune înlăturarea ca
nefondate a criticilor recurentei-reclamante, hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea corectă a
dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu art. 43 alin.(1) din O.G. nr. 26/2000 şi art.
3 din H.G. nr. 58/2016 pentru aprobarea modului de repartizare şi utilizare a sumelor prevăzute la lit.
a) şi b) din anexa nr. 3/13/02a la bugetul SGG, aprobat prin Legea nr. 339/2015. Reclamanta nu a
dovedit că suma plătită pentru reabilitarea imobilului provine din fonduri proprii, în lipsa
înregistrărilor contabile distincte, în condiţiile în care evidenţierea separată a sumelor alocate de la
bugetul de stat era obligatorie pentru recurenta-reclamantă, conform art. 43 alin.(1) din O.G. nr.
26/2000.
În privinţa măsurii de la pct. 8.2.6 din decizia nr. 11/2017, se arată că hotărârea a fost dată cu
aplicarea corectă a art. 12 alin. (2) şi art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 coroborate cu
prevederile H.G. nr. 58/2016. Acest tip de cheltuială nu este conform cu anexa nr. 3/13/02a la
bugetul SGG a Legii nr. 339/2015 privind aprobarea bugetului de stat pe anul 2016 şi nici cu anexa
nr. 1 la H.G. nr. 58/2016, potrivit căreia fondurile publice nu pot fi cheltuite pentru asistenţă juridică.
Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că ar fi achitat cu acest titlu numai suma de 19.100
lei este infirmată de documentele anexate notei de constatare încheiate de auditori, din care rezultă
achitarea sumei de 30.200 lei. Suma de 19.100 lei a fost înregistrată în contabilitate într-o balanţă de
verificare refăcută, în cea iniţială care constituie anexă la nota de constatare fiind evidenţiată numai
suma de 3.100 lei. Expertul s-a pronunţat prin raportare la balanţa de verificare modificată, fiind
omisă împrejurarea că reclamanta nu a înregistrat în contabilitate toate plăţile efectuate cu asistenţa
juridică.
4.2. Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului declarat de
pârâta Curtea de Conturi, ca nefondat.
În motivare arată că serviciile prestate în baza contractului nr. 1/22.01.2015 încheiat cu B.
SRL au fost utilizate în concordanţă cu scopul asociaţiei reclamante, intrând în categoria cheltuielilor
legale menţionate în anexa 1 lit. f) a H.G. nr. 58/2016 şi fiind atestate de facturi fiscale emise şi
înregistrate în contabilitatea cocontractanţilor dar şi de o seamă de alte documente justificative, care
atestă realitatea prestărilor de servicii. Aceste documente au fost analizate pe calea expertizei
contabile judiciare. Beneficiari ai serviciilor au fost sute de membrii ai A., care pot confirma
realitatea prestărilor de servicii.
Cât priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ., acesta este
nefondat câtă vreme, cu referire la pct. 8.2.4 al deciziei nr. 11/2017, instanţa de fond a analizat dacă
pentru suma de 1.362.367 lei există documente care să certifice prestările de servicii.
1023
II.1 Analizând recursul declarat de reclamanta A., prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte
reţine următoarele:
Recursul reclamantei, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.8
C.proc.civ., este îndreptat împotriva sentinţei pronunţate în fond, în măsura în care prin aceasta a fost
de respinsă cererea în anularea deciziei nr. 11/2017 şi a încheierii nr. 95/2017 ale Curţii de Conturi.
Astfel, un prim rând de critici priveşte confirmarea prin sentinţă a pct.8.2.3 al deciziei nr.
11/18.08.2017 a Curţii de Conturi, prin care se constată abaterea neaplicării de către A. a legislaţiei
privind achiziţiile publice pentru achiziţiile efectuate din fondurile alocate de la bugetul de stat în
anul 2016, a căror valoare totală estimată este de 2.242.219 lei .
Instanţa de fond a stabilit că abaterea a fost reţinută de către Curtea de Conturi printr-o
corectă interpretare şi aplicare atât a art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006, cât şi a art. 4 din Legea nr.
98/2016 (intrată în vigoare în cursul anului 2016, respectiv la 26.05.2016 şi care a abrogat O.U.G. nr.
34/2006). Astfel, în raport de dispoziţiile din cele două acte normative succesive, reclamanta are
calitatea de autoritate contractantă, în sensul legii, fiind un organism cu personalitate juridică
înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general, fără caracter comercial sau industrial, finanţat în
majoritate de o autoritate publică centrală. Prin urmare, în cheltuirea fondurilor alocate trebuia să se
supună legislaţiei specifice din domeniul achiziţiilor publice.
Recurenta-reclamantă critică sentinţa, arătând că a fost înfiinţată nu pentru a satisface nevoi
de interes general, ci pentru a satisface nevoile specifice unei minorităţi naţionale, motiv pentru care
nu ar fi îndeplinită condiţia cerută de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 98/2016, pentru a fi socotită
autoritate contractantă.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate. Un organism
înfiinţat pentru a satisface nevoile specifice unei minorităţi naţionale, precum reclamanta, care este o
organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, ce funcţionează potrivit prevederilor
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi care urmăreşte realizarea activităţilor şi
proiectelor interetnice, de promovare a identităţii culturale, lingvistice, religioase şi a drepturilor
cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, intră în categoria organismelor înfiinţate pentru a
satisface nevoi de interes general, fără caracter comercial sau industrial, în sensul art. 4 alin. (2) lit. a)
din Legea nr. 98/2016, precum şi în sensul art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006.
În sintagma nevoi de interes general se încadrează şi nevoile unui grup social, precum cele
anterior expuse, dimensiunea grupului nefiind un element factual relevant pentru încadrarea în
condiţia cerută de legea în materia achiziţiilor publice.
Cât priveşte opinia ANAP, exprimată la cererea altor organizaţii ale minorităţilor naţionale
aflate, după cum susţine reclamanta, în aceeaşi situaţie de finanţare în majoritate de către o autoritate
publică centrală, Înalta Curte constată că problema litigioasă supusă dezbaterii se rezolvă prin
raportare la cadrul normativ, iar nu prin recurgerea la similaritatea unor situaţii, similaritate de altfel
doar afirmată, fără însă a face obiectul analizei în cauza de faţă.
Câtă vreme sunt îndeplinite condiţiile cerute de actul normativ pentru calificarea asociaţiei
reclamante în categoria autorităţilor contractante, nu se poate reţine că acesteia nu i-ar fi aplicabilă
legislaţia în materia achitiţiilor publice, pe motivul opiniei exprimate de ANAP sau pe criteriul
similarităţii cu alte organizaţii ale minorităţilor naţionale care, la rândul lor, nu au aplicat legislaţia
specifică în materia achiziţiilor publice finanţate de la bugetul de stat.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la confirmarea abaterii reţinute la pct. 8.2.4 al deciziei
nr. 11/2017, cu privire la cheltuielile în sumă de 118.284 lei.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit că facturile fiscale emise de PFA C.,
înregistrate în contabilitatea reclamantei, fără a fi însoţite de alte documente justificative, nu
dovedesc realitatea achiziţiilor suportate din fonduri bugetare.
1024
Criticile recurentei-reclamante sunt în sensul că aceste cheltuieli se încadrează în prevederile
anexei nr. 1, lit. f) a HG nr. 58/2016 şi că, pe calea expertizei contabile judiciare, s-a confirmat
calitatea de documente justificative a facturilor.
Înalta Curte constată că încadrarea cheltuielilor în prevederile anexei 1 a H.G. nr. 58/2016,
privitoare la modul de repartizare şi utilizare a sumelor prevăzute la lit. a) din anexa nr. 3/13/02a la
bugetul Secretariatului General al Guvernului pe anul 2016, aprobat prin Legea bugetului de stat pe
anul 2016 nr. 339/2015, nu este obiect de dispută în cauză, abaterea descrisă în decizia nr. 11/2017
fiind aceea a utilizării sumei de 111.284 lei, de la bugetul de stat, pentru plata unor produse
alimentare achiziţionate de la o persoană fizică autorizată, pe bază de facturi, fără însă a exista alte
documente care să ateste realitatea şi necesitatea achiziţiilor (cum ar fi: contract, comandă, referat de
necesitate, notă de fundamentare).
Ca atare, nu reprezintă o chestiune litigioasă nici îndeplinirea condiţiilor de formă în cazul
facturilor fiscale, abaterea constând în încălcarea cadrului normativ referitor la utilizarea fondurilor
publice, respectiv a art. 14 din Legea nr. 500/2002, art. 6 din Legea nr. 82/1991, art. 5 alin.(1) şi art.
26 din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, adică, în esenţă, a
normelor privitoare la buna gestiune financiară, în sensul asigurării legalităţii, regularităţii,
economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor bugetare.
Cu alte cuvinte, abaterea constatată rezidă în cheltuirea fondurilor bugetare cu încălcarea
principiilor amintite, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a demonstrat realitatea şi
necesitatea achiziţiilor pretinse, respectiv utilizarea bunurilor care au făcut obiectul achiziţiilor în
scopul pretins, şi anume organizarea unor evenimente sportive specifice minorităţii. Instanţa de fond
a stabilit cu aplicarea corectă a cadrului normativ anterior enunţat că factura fiscală nu este suficientă
în dovedirea realităţii livrării/achiziţiei şi utilizării bunurilor pretins achiziţionate în scopul afirmat de
recurenta-reclamantă.
Referitor la abaterea de la pct. 8.2.5 al deciziei Curţii de Conturi, recurenta-reclamantă
susţine că respectivele cheltuieli, în sumă de 72.621 lei, făcute cu reabilitarea spaţiului locativ în care
îşi are sediul o filială a A., spaţiu deţinut în baza unui contract de închiriere, este o cheltuială care se
încadrează în anexa 1 lit. a) din H.G. nr. 58/2016, iar expertiza contabilă a confirmat existenţa
documentelor justificative referitoare la executarea şi plata lucrărilor.
Înalta Curte constată că anexa 1, lit. a) din H.G. nr. 58/2016 se referă inclusiv la cheltuieli cu
lucrările de întreţinere şi reparaţii la sediile organizaţiilor/filialelor acestora, însă interpretarea dată
acestor dispoziţii nu poate fi aceea susţinută de recurenta-reclamantă, potrivit căreia în categoria
acestor cheltuieli s-ar include şi cele aferente unor lucrări de reabilitare a unor clădiri deţinute în baza
unui contract de închiriere, în condiţiile în care prin respectivul contract nu a fost reglementată
situaţia juridică a lucrărilor de amenajare şi modernizare efectuate pe cheltuiala chiriaşului şi
suportate de la bugetul de stat.
O astfel de cheltuire a fondurilor bugetare nu răspunde imperativului bunei gestiuni
financiare.
Recurenta susţine că nivelul modic al chiriei a fost influenţat de asumarea obligaţiei de
efectuare a lucrărilor de amenajare şi modernizare, însă o astfel de afirmaţie nu poate fi primită,
cuantumul chiriei fiind stabilit în raport de beneficiul conferit de imobilul închiriat. Din nicio clauză
a contractului de închiriere nu rezultă că beneficiul obţinut prin închirierea imobilului ar fi mai mare
decât chiria fixată, aşa cum nu rezultă nici care este statutul lucrărilor de reabilitare şi modernizare
realizate din bani publici la imobilul aparţinând unei terţe persoane.
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei.
Cât priveşte pct.8.2.6. al deciziei Curţii de Conturi, recurenta-reclamantă susţine că respectiva
cheltuială cu onorariile avocaţiale ar fi fost suportată din fonduri proprii, fiind clar că acest tip de
cheltuială nu putea fi suportată din fondurile bugetare, în raport de prevederile H.G. nr. 58/2016.
1025
Însă, după cum a reţinut atât instanţa de fond, cât şi Curtea de Conturi, recurenta-reclamantă nu a
ţinut o contabilitate separată a fondurilor bugetare şi, respectiv, a celor proprii, aşa cum îi impunea
cadrul normativ. Ca atare, susţinerea potrivit căreia cheltuiala a fost suportată din fonduri proprii este
nefondată, fiind nedovedită. De asemenea, în constatarea abaterii, este nerelevantă împrejurarea că
această cheltuială a fost necesară, datorită implicării A în unele litigii.
Cât priveşte prejudiciul rezultat din abatere, Înalta Curte reţine că actele Curţii de Conturi
conţin o estimare a acestui prejudiciu, bazată, potrivit notei de constatare nr. 1604/24.07.2019 şi a
anexelor acesteia, pe documentele prezentate de către reclamantă. Deşi expertiza contabilă judiciară
a avut ca obiect stabilirea cuantumului acestor cheltuieli, prin aceasta s-a confirmat poziţia
reclamantei potrivit căreia suma ar fi de 19.100 lei, iar nu de 30.200 lei (cum a reţinut autoritatea
pârâtă), verificându-se exclusiv înregistrările contabile la nivelul A. Expertul nu a verificat, deşi s-ar
fi impus, documentele anexate notei de constatare şi susţinerile Curţii de Conturi potrivit cărora nu
toate cheltuielile făcute cu plata unor onorarii avocaţiale au fost înregistrate în contabilitate.
Având în vedere caracterul incomplet al expertizei de specialitate şi ţinând seama de
dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, potrivit cărora, prin actul autorităţii de audit se
constată stări de fapt, stabilirea întinderii prejudiciului revenind conducerii entităţii auditate, Înalta
Curte reţine că autoritatea pârâtă a procedat numai la estimarea valorii prejudiciului, a cărui
cuantificare revine entităţii verificate (în speţă, SGG), aşa încât disputa asupra valorii cheltuielilor
făcute cu onorarii avocaţiale nu este aptă să atragă constatarea nelegalităţii deciziei Curţii de Conturi.
II.2 Analizând recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi, prin prisma criticilor invocate,
Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-pârâtă critică soluţia de anulare pronunţată de instanţă cu privire la abaterea de la
pct. 8.2.4 al deciziei nr. 11/2017, abatere constând în efectuarea de către reclamantă a plăţilor în
sumă de 1.362.367 lei pentru servicii de cazare, masă şi transport. Recurenta invocă, pe de o parte,
contrarietatea considerentelor, iar pe de altă parte, pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a
Cât priveşte contrarietatea considerentelor - motiv de recurs încadrat în cazul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta arată că serviciile de cazare, masă şi
transport în sumă de 1.362.367 lei sunt menţionate şi la abaterea de la pct. 8.2.3, constând în
efectuarea de către reclamantă a achiziţiilor din fonduri bugetare fără respectarea principiilor
obligatorii prevăzute în legislaţia achiziţiilor publice. În această situaţie, recurenta-pârâtă apreciază
că anularea pct. 8.2.4 al deciziei sale (cu motivarea că fondurile bugetare au fost utilizate legal) este
o dispoziţie care vine în contradicţie cu respingerea cererii de anulare a pct. 8.2.3 al aceleiaşi decizii
(motivată prin reţinerea legalităţii constatărilor Curţii de Conturi).
Înalta Curte constată că nu există contradicţie între considerentele sentinţei recurate. Instanţa
de fond a analizat pe rând abaterile constatate prin decizia nr. 11/2017 a Curţii de Conturi, contestate
de către reclamantă, şi a stabilit că abaterea de la pct. 8.2.3 a fost reţinută cu aplicarea corectă a legii.
În ceea ce priveşte constatările de la pct. 8.2.4, acestea reflectă o abatere distinctă, şi anume,
efectuarea plăţilor pentru achiziţiile de servicii, fără prezentarea de documente care să certifice
realitatea prestării acestor servicii. Astfel, pct. 8.2.4 chiar dacă are în vedere cheltuieli (în sumă de
1.362.367 lei) evidenţiate şi în cazul abaterii reţinute la pct. 8.2.3, priveşte o încălcare/ abatere de la
legalitate şi regularitate distinctă, aşa încât analiza distinctă a instanţei se subsumează acestei
separaţii a chestiunilor litigioase, impusă prin chiar actul administrativ atacat. În acest context nu
poate fi reţinută o contradicţie în cadrul considerentelor pe motiv că instanţa a confirmat abaterea de
la pct. 8.2.3 şi a infirmat abaterea de la pct. 8.2.4, fie acestea privitoare la aceleaşi cheltuieli.
Este de reţinut şi că, urmarea abaterii de la pct. 8.2.3 a reprezentat-o exclusiv măsura
autorităţii de audit de înlăturare a neregulilor din activitatea financiar-contabilă controlată, conform
art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, măsură impusă la pct. I.7 al deciziei atacate în sarcina conducerii
1026
SGG, în sensul de a urmări intrarea în legalitate, prin respectarea regimului legal obligatoriu al
utilizării fondurilor publice în cazul achiziţiilor efectuate. Această abatere nu a atras măsuri potrivit
prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, de stabilire a întinderii prejudiciului şi recuperare
a acestuia. În schimb, abaterea de la pct. 8.2.4 a atras măsura de la pct. II.2, de stabilire a întinderii
prejudiciului şi recuperare a acestuia.
În concluzie, anularea constatării abaterii de la pct. 8.2.4, constând în efectuarea de plăţi
pentru servicii în sumă de 1.362.367 lei, se bazează pe considerente care nu vin în contradicţie cu
cele în care este analizată abaterea de la pct. 8.2.3 al deciziei, câtă vreme înseşi abaterile sunt de
natură diferită şi au atras măsuri diferite.
Criticile recurentei-pârâte privitoare la pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a normelor
de drept material - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. - sunt, de asemenea,
nefondate.
Recurenta arată că înscrisurile reprezentând documente justificative pentru achiziţiile de
servicii făcute de la B. SRL, în baza contractului nr. 1/22.01.2015 (despre care în sentinţă se arată că
sunt administrate în dosarul de fond, vol. III-VI) nu au fost prezentate auditorilor, fiind înfăţişate
pentru prima oară în cadrul litigiului de faţă. Pe de altă parte, arată recurenta-pârâtă, expertul contabil
desemnat în cauză a prezentat un raport de expertiză care se limitează la analiza formei documentelor
financiar-contabile, în vreme ce abaterea reţinută de auditori priveşte nedovedirea efectivităţii
prestărilor de servicii şi caracterului lor util, în sensul servirii intereselor organizaţiei A. În fine,
recurenta arată că înscrisurile prezentate direct în faţa instanţei nu ar dovedi realitatea prestării
serviciilor în cauză, nefiind răsturnată prezumţia de legalitate a actelor administrative.
Înalta Curte constată că administrarea de către reclamantă a unui probatoriu nou, necunoscut
de autoritatea pârâtă în etapa administrativă, prin care a urmărit să demonstreze realitatea prestărilor
de servicii în cadrul judecăţii nu încalcă vreo normă de procedură. Cu alte cuvinte, neprezentarea
acestor documente justificative auditorilor nu atrage decăderea reclamantei din dreptul de a se apăra,
inclusiv prin administrarea de probe contra constatărilor autorităţii de audit. Curtea de Conturi a avut
posibilitatea, în cadrul litigiului să ia cunoştinţă de acest probatoriu şi să-l combată.
De asemenea, trebuie ţinut seama că proba cu expertiză de specialitate a avut printre
obiective pe acela al verificării documentelor justificative prezentate de reclamantă cu privire la
achiziţiile de servicii. Date fiind constatările expertului, potrivit căruia achiziţiile sunt dovedite prin
documente justificative, care nu se limitează la facturi, concluzia instanţei de fond asupra dovedirii
realităţii prestărilor de servicii, chiar în contextul în care anumite documente justificative prevăzute
în contractul de prestări servicii lipsesc sau nu îndeplinesc întocmai condiţiile de formă (cum ar fi
foile de parcurs neîntocmite cu respectarea tuturor regulilor) apare ca fiind raţională, sprijinită pe
probatoriul administrat în cauză. Din această perspectivă, nu se identifică vreun argument pentru care
să se poată aprecia că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv
a dispoziţiilor privind asigurarea legalităţii şi regularităţii în utilizarea fondurilor bugetare din Legea
nr. 500/2002, Legea nr. 82/1991 şi O.G. nr. 119/1999.
Recurenta-pârâtă invocă lipsa unei analize punctuale din partea expertului cauzei şi susţine că
raportul de expertiză a ajuns la concluzii eronate, însă aceasta nu este o critică care să poată fi
subsumată vreunui caz de casare. Pârâta a formulat obiectiuni la raportul de expertiză, iar în urma
răspunsului expertului la aceste obiecţiuni, avea posibilitatea de a solicita o nouă expertiză.
Trebuie avut în vedere că existenţa documentelor justificative care atestă realitatea prestării
serviciilor amintite este confirmată şi de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauza penală în
care au fost cercetate aceleaşi fapte, raport prezentat de către recurenta-reclamantă în recurs.
De asemenea, nu se poate ţine seama de argumentele noi invocate de pârâtă, cum ar fi
identificarea unor sume semnificative aferente unor cheltuieli care nu respectă principiile
economicităţii, eficacităţii şi eficienţei utilizării fondurilor publice (ex., cheltuieli de cazare pentru o
1027
singură persoană în cameră dublă sau apartament) întrucât acestea nu au fost reţinute prin actele
administrative atacate.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, acestea au fost acordate cu respectarea art. 453
C.proc.civ., corespunzător pretenţiilor admise, situaţia de parte care a pierdut procesul nefiind
influenţată de neprezentarea unor documente justificative în etapa administrativă a litigiului.
II.3 Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C.proc.civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004,
Înalta Curte a respins ambele recursuri, ca nefondate.
2. Acțiune având ca obiect obligarea organului fiscal la plata dobânzilor fiscale aferente
rambursării cu întârziere a TVA. Calculul termenului de prescripție a dreptului
contribuabilului la dobânzi. Nelegalitatea soluției instanței de contencios administrativ de
admitere a cererii de acordare a dobânzilor, fără a se fi pronunțat asupra legalității actelor
prin care organul fiscal a respins solicitarea contribuabilului
C.proc.fisc. (2003), art. 124 alin. (1), art. 135

Legea nr. 554/2004, art. 18 alin. (3)
Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) și art. 135 din O.G. nr. 92/2003, dreptul de a solicita
dobânda pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget se prescrie în termen de 5 ani,
începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire.
Termenul de prescripție a dreptului contribuabilului de a solicita dobânzi se calculează prin
raportare la data formulării cererii formulate pe cale administrativă, iar nu a introducerii acțiunii în
fața instanței de contencios administrativ.
Prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța poate să se
pronunțe asupra cererii de despăgubiri doar „în cazul soluționării cererii” așadar, doar în situația
soluționării cererilor de anulare a actelor emise de autoritatea administrativă pârâtă. Cum prima
instanță, prin hotărârea recurată, nu a s-a pronunțat și asupra cererii de anulare a actelor prin care
organul fiscal a respins cererile contribuabilului de acordare a dobânzilor, iar în cauză acțiunea nu
a fost formulată în temeiul art. 19 din legea contenciosului administrativ, soluția de obligare a
pârâtei la plata dobânzilor solicitate de reclamant este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea
cadrului procedural trasat de dispozițiile Legii nr. 554/2004.
1. Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată la data de 20.03.2019, pe rolul Tribunalului Cluj - Secția mixtă de
contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. SA - prin
administrator special și administrator judiciar B. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția
Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), ca prin hotărârea ce se va pronunța să
se dispună anularea Adresei nr. 217/EV2/17.01.2019, prin care DGAMC a refuzat în mod
nejustificat să soluționeze cererea înregistrată sub nr. 163478/10.09.2018, obligarea DGAMC la plata
dobânzii fiscale în cuantum de 562.371 lei, aferente rambursării cu întârziere a TVA, aprobată la
rambursare potrivit Deciziei de impunere nr. F-MC 364/26.04.2013, cu cheltuieli de judecată.
1028
Prin încheierea din data de 18.06.2019 pronunțată în dosarul nr. x/117/2019, s-a dispus
conexarea acestuia la dosarul nr. x/33/2019 de pe rolul Curții de Apel Cluj - Secția a III-a de
contencios administrativ și fiscal.
Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/117/2019, la data de 20.03.2019, pe rolul Tribunalului
Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale,
reclamanta A. SA - prin administrator special și administrator judiciar B. SPRL a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta DGAMC, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Adresei
nr. 217/EV2/17.01.2019, obligarea DGAMC la plata dobânzii fiscale în cuantum de 1.789.055 lei,
aferente rambursării cu întârziere a TVA aprobată la rambursare potrivit Deciziei de impunere nr. F-
MC 344/11.04.2013, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din data de 03.06.2019 pronunțată în dosarul nr. x/117/2019, s-a dispus
conexarea acestuia la dosarul nr. x/33/2019 de pe rolul Curții de Apel Cluj - Secția a III-a de
contencios administrativ și fiscal.
Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/117/2019, la data de 24.06.2019, pe rolul Tribunalului
Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale,
reclamanta A. SA - prin administrator special și administrator judiciar B. SPRL a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta DGAMC, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea
Deciziei nr. 1436 EV2/11.04.2019 emise de DGAMC, obligarea DGAMC la plata dobânzii fiscale în
cuantum de 1.804.739 de lei, aferente rambursării cu întârziere a sumei totale de 4.109.126 de lei,
potrivit unui număr de 18 decizii de compensare și 5 decizii de rambursare emise de către pârâtă în
vederea punerii în executare a sentinței civile nr. 18/2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția
a III-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin Decizia nr. 134/2018 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Prin încheierea din data de 04.10.2019 s-a dispus conexarea dosarului nr. x/117/2019 la
dosarul nr. x/33/2019 al Curții de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.
Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/33/2019 la data de 20.03.2019, pe rolul Curții de Apel
Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SA - prin administrator
special și administrator judiciar B. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta DGAMC, ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Adresei nr. 217/EV2/17.01.2019, obligarea
DGAMC la plata dobânzii fiscale în cuantum de 6.200.305 lei aferente rambursării cu întârziere a
TVA aprobată la rambursare potrivit Deciziei de impunere nr. F-MC 291/29.03.2013, cu cheltuieli
de judecată.
2. Soluțiile pronunțate de instanța de fond
Prin încheierea din 8 iulie 2019, Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios
administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta
DGAMC, ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 9 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios
administrativ și fiscal a constatat că reclamanta este decăzută din proba cu expertiză, dar a dispus,
din oficiu, întocmirea unei expertize tehnice fiscale de specialitate.
Prin sentința civilă nr. 31 din 9 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-
a de contencios administrativ și fiscal, au fost admise cererile de chemare în judecată conexate,
formulate în dosarele nr: x/117/2019, x/117/2019, x/117/2019 și x/33/2019 de reclamanta A. SA - în
reorganizare judiciară, reprezentată legal prin Administrator Special C. și prin Administrator judiciar
B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta DGAMC.
A fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei dobânda fiscală aferentă rambursării cu
întârziere a TVA admisă la rambursare prin Decizia de impunere nr. F-MC 291/29.03.2013, prin
Decizia de impunere nr. F-MC 344/11.04.2013 și prin Decizia de impunere nr. F-MC
1029
364/26.04.2013, în cuantum total de 10.326,977 lei, precum și suma de 23.188 lei, cu titlu de
3. Cererea de recurs
Împotriva încheierii din data de 8 iulie 2019, a încheierii din data de 9 septembrie 2019 și a
sentinței civile nr. 31 din 9 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de
contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a
Marilor Contribuabili, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8
C.proc.civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și respingerea
cererilor de chemare în judecată conexate, ca neîntemeiate.
3.1. În motivarea recursului a arătat, cu privire la încheierea din data de 8 iulie 2019, că
instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, a respins excepția prescripției dreptului material la
acțiune de a solicita acordarea dobânzilor fiscale.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, deși instanța a reținut că termenul de
prescripție pentru a solicita dobânda fiscală aferentă sumelor rambursate cu întârziere a început să
curgă la 1.01.2014 și s-a împlinit la data de 31.12.2018, în mod contradictoriu și greșit, a reținut că,
deși reclamanta a formulat un capăt de cerere vizând obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, nu
ne aflăm în prezența unei solicitări de sine stătătoare, care nu ar putea fi formulată în fața instanței de
contencios administrativ, ci este vorba despre o simplă consecință a cenzurării refuzului pretins
nejustificat al pârâtei de a da curs cererii reclamantei de plată a dobânzii fiscale. Prin urmare,
prescripția extinctivă invocată de pârâtă nu trebuie analizată prin raportare la data introducerii
acțiunii, ci prin raportare la data la care reclamanta a solicitat pârâtei, pe cale administrativă, plata
respectivelor sume.
Contrar reținerii instanței de fond, reclamanta nu a solicitat DGAMC plata respectivelor
sume, ci prin cererea înregistrată la data de 10.09.2018, a solicitat organului fiscal soluționarea
cererii inițiale de acordare a dobânzilor aferente rambursării cu întârziere a TVA. În acest sens a fost
emisă adresa nr. 271/EV2/17.01.2019, care nu este un act administrativ care să lezeze un drept al
reclamantei, recunoscut de lege. Mai mult, reclamanta nu a uzitat în termenul legal de procedură
specială privind recunoașterea dreptului la dobândă.
Recurenta a precizat că prescripția extinctivă nu operează de drept, prin simpla împlinire a
termenului, și nici din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate. Întrucât poate fi opusă numai
în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată
la care părțile sunt legal citate (art. 2513 C.civ.), DGAMC în mod corect a invocat prin întâmpinare
excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin urmare, reținerea instanței că cererea a fost
făcută în termenul de prescripție, iar solicitările reclamantei au fost refuzate, reclamanta atacând
acest refuz, singurul termen de prescripție incident în speță fiind cel prevăzut de art. 11 alin. (1) lit.
b) din Legea nr. 554/2004, respectiv cel de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de
soluționare a cererii, este vădit nelegală. Mai mult, întinderea pagubei a fost cunoscută de reclamantă
cel mai târziu la datele de 01.04.2013, 15.04.2013 și de 24.05.2013, când i-au fost comunicate cele 3
decizii de impunere.
A invocat disp. art. 124 alin. (1) coroborate cu disp. art. 135 din O.G. nr. 92/2003 susținând
că, din analiza acestora, reiese că dreptul reclamantei de a solicita dobânzi a început să curgă de la
data la care a luat naștere dreptul la compensarea sau restituirea creanțelor fiscale, respectiv datele de
comunicare a deciziilor de impunere, motiv pentru care consideră că dreptul acesteia de a beneficia
de dobânzi de întârziere este prescris în raport cu data formulării prezentei acțiuni, respectiv
20.03.2019. Inclusiv reclamanta, prin acțiune, a recunoscut că dreptul său la acordarea dobânzilor
fiscale aferente rambursării cu întârziere a TVA s-a născut în momentul nașterii dreptului principal,
respectiv a dreptului la rambursarea TVA cuprinse în deconturile depuse, recunoscându-și propria
culpă în privința neexercitării dreptului material la acțiune în termenul stabilit de lege.
1030
3.2. Referitor la nelegalitatea încheierii din 9 septembrie 2019, a arătat că instanța de fond,
deși a constatat că reclamanta este decăzută din proba cu expertiză întrucât nu au fost depuse
obiectivele în termen, a dispus din oficiu întocmirea unei expertize tehnice fiscale de specialitate.
Efectul decăderii constă în pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen sau, după caz, în
împiedicarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului. Partea interesată poate opune
decăderea numai la judecata în primă instanță, cel mai târziu la primul termen de judecată la care
părțile sunt legal citate, conform art. 2550 alin. (1) C.civ. Art. 2549 alin. (2) C.civ. instituie excepția
de la regulă, stabilind că termenele de decădere de ordine publică nu pot face obiectul renunțării.
În raport cu disp. art. 124 alin. (1) coroborate cu disp. art. 135 din O.G. nr. 92/2003, instanța
avea obligația să constate decăderea reclamantei din dreptul de a mai depune probe sau de a stabili
obiectivele expertizei.
Recurenta a invocat disp. art. 204 alin. (1) și (3) C.proc.civ. apreciind că sunt obligatorii
condițiile impuse de art. 254 alin. (2) din acest cod, iar neîndeplinirea oricăreia dintre condiții atrage
decăderea din dreptul a mai solicita încuviințarea probelor în cursul procesului. Deși în cauză aceste
condiții nu erau îndeplinite, instanța de fond a încălcat disp. art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului - dreptul la un proces echitabil.
3.3. În motivarea recursului declarat împotriva sentinței a arătat că este incident motivul de
casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., întrucât instanța de fond, în mod greșit, a calificat
ca fiind o chestiune de fond excepția inadmisibilității cererii privind acordarea de dobânzi în
favoarea reclamantei, hotărârea fiind dată cu încălcarea disp. art. 168 din Legea nr. 207/2015 și ale
O.M.F.P. nr. 1899/2004. Instanța a considerat neîntemeiat că niciun text legal nu se opune efectuării
acestui demers în cadrul procesului, atât timp cât reclamanta a solicitat acordarea dobânzii prevăzute
de lege, iar organul fiscal nu a soluționat favorabil cererea. A reținut nejust că, dacă s-ar accepta
interpretarea organului fiscal, s-ar putea ajunge ulterior și la un alt proces referitor la cuantumul
concret al dobânzii și că există o bogată jurisprudență în sensul calculării în cadrul soluționării cauzei
în fața instanței a impozitelor, a taxelor precum și a accesoriilor acestora, inclusiv a dobânzii
prevăzute de lege.
Astfel, hotărârea nu îndeplinește exigența unei motivări, recurenta fiind vătămată în drepturi,
întrucât nu se răspunde motivat apărărilor sale din cuprinsul actelor procesuale depuse la dosar, în
termen legal, instanța nu se poate substitui autorității competente să calculeze dobânzile, eludând
procedura ce intră în competența acestora și nu poate adăuga la lege, pe calea interpretării, prin
crearea unei situații juridice noi, neavută în vedere de către legiuitor la momentul legiferării.
În situația intimatei, DGAMC a emis, pe de o parte, adresa nr.217/EV2/17.01.2019, prin care
a răspuns solicitării în sensul că cererea de acordare a dobânzilor a fost soluționată prin adresa nr.
14972/03.03.2014 emisă de către DGRFP Cluj - Napoca, asupra căreia s-a pronunțat instanța prin
sentința civilă nr. 40/02.12.2015, iar, pe de altă parte, a emis acte administrative fiscale prin care a
stabilit că solicitarea acesteia privind plata dobânzilor de la bugetul de stat pentru restituirea sumelor
de la buget după expirarea termenului legal este nejustificată, întrucât TVA acceptată la rambursare
ca urmare a activității de control a fost compensată cu obligații suplimentare în termen legal,
conform deciziilor de compensare.
Din dispozițiile OMFP nr. 1899/2004 rezultă fără echivoc faptul că doar organul fiscal are
atributul de a calcula sumele datorate cu titlu de dobânzi și că instanța poate efectua numai controlul
judecătoresc asupra modului de stabilire a dobânzilor, numai cu ocazia verificării legalității și
temeiniciei actului administrativ prin care organul fiscal a soluționat cererea de acordare dobânzi. În
același context, respectiv lipsa unui act administrativ fiscal de stabilire a dobânzilor de către organul
fiscal, instanța nu poate dispune direct obligarea organului fiscal la achitarea unei sume stabilite,
aceste aspecte putând fi verificate numai în cadrul unui eventual litigiu ulterior având ca obiect
1031
decizia de calcul al dobânzilor emisă de organul fiscal. Procedând în acest fel, instanța s-ar substitui
autorității fiscale.
A fost criticată și soluția pronunțată pe fondul cauzei, fiind interpretate și aplicate eronat disp.
art. 124 alin. (1) ind.1 din O.G. nr. 92/2003 și prevederile Cap. II C pct. 6.1. și 6.2. din OMFP
263/22.02.2010 pentru aprobarea Procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxă
pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare.
Au fost prezentate obiectele dosarelor conexate și situația de fapt arătându-se că obligația de
rambursare a TVA s-a stins, în cea mai mare parte, prin compensare cu datorii fiscale ale reclamantei
față de stat, ceea ce a scutit contribuabilul de calculul de dobânzi și penalități de întârziere pentru
obligațiile suplimentare stabilite prin deciziile de impunere menționate, motiv pentru care apreciază
că nu se datorează dobânzi deoarece, în momentul înregistrării în fișa sintetică a plătitorului,
dobânzile de întârziere înregistrate la scadența plății datoriilor care au făcut obiectul compensării au
fost șterse. Data compensării creanțelor sale coincide cu data efectuării plății, iar compensarea
operează de drept la data la care ambele creanțe există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și
exigibile.
Recurenta a subliniat faptul că deciziile de compensare pe care le-a emis nu au fost contestate
de reclamantă în termenul prevăzut de lege, iar emiterea Deciziei nr. 1436EV2/11.04.2019 a fost
motivată prin neîncadrarea în disp. art. 182 alin. 1 C.proc.fisc., întrucât compensarea sumei de
4.109.126 lei a fost efectuată în termenul de 26 de zile.
A invocat disp. art. III, art. XXVII din O.U.G. nr.8/2014 pentru modificarea și completarea
unor acte normative și alte măsuri fiscal-bugetare, precizând că actele administrative anulate
definitiv la 22.01.2018, în dosarul nr. x/33/2014*, au fost emise înainte de intrarea în vigoare a
acestei ordonanțe. Întrucât Decizia de impunere nr. 364/26.04.2013 a fost emisă anterior intrării în
vigoare a O.U.G. nr.8/2014 și anulată definitiv la data de 22.01.2018, adică ulterior intrării în vigoare
a acestui act normativ, nu sunt aplicabile disp. art .124 alin. 1 ind.1 din O.G. nr. 92/2003, reclamanta
neavând dreptul la acordarea de dobânzi suplimentare.
Reținerea Curții că nu există niciun motiv pentru a trata diferit dobânda datorată, aferentă
unei sume care s-a restituit efectiv și pe cea aferentă unei sume care s-a stins prin compensare, în
ambele situații contribuabilul fiind lipsit de folosința respectivei sume, este neîntemeiată. De
asemenea, instanța a apreciat că în materie fiscală, momentul efectiv al stingerii unei creanțe prin
compensare este cel al emiterii deciziei de compensare, fiind relevante disp. art. 116 alin. 6 teza a 2-a
din vechiul Cod de procedură fiscală. Cu toate acestea, instanța de fond apreciază vădit neîntemeiat
și nefondat că: "atâta timp cât nu s-a emis decizia de compensare, în materie fiscală din punctul de
vedere al contribuabilului nu se poate aprecia că obligația fiscală ar fi stinsă, iar contribuabilul este
îndreptățit la dobânzi." Această reținere este în totală contradicție cu situația de fapt reținută și de
instanță, prin raportare la toate deciziile de compensare comunicate societății prin poștă, cu adresa
nr. 3066/07.06.2018, confirmate de primire de societate în data de 19.06.2018, și care nu au fost
contestate în termenul prevăzut de lege.
Recurenta a mai arătat că datoriile fiscului erau ulterioare, iar compensarea s-a realizat cu
obligațiile anterioare.
Cât privește reținerea instanței de fond vis a vis de obiecțiunile organului fiscal referitoare la
faptul că s-au calculat dobânzi inclusiv pentru perioada în care inspecția fiscală a fost suspendată, a
menționat că termenul de soluționare se prelungește cu perioadele în care inspecția fiscală a fost
suspendată în vederea primirii de informații fiscale suplimentare. Problema care se impune a fi
soluționată este că durata efectivă a inspecțiilor fiscale pentru soluționarea deconturilor cu sume
negative de TVA cu opțiune de rambursare pe perioada ianuarie 2010 - septembrie 2011 (Decizia de
impunere F-MC 291/29.03.2013) și a celor din perioada octombrie 2011 - mai 2012 (Decizia de
impunere F-MC 344/11.04.2013) a depășit 45 de zile. În acest sens a invocat dispozițiile OMFP
1032
263/22.02.2010, aplicabil speței, respectiv: Cap I. B pct. 6, Cap II. A pct. 5, Cap. II C, Cap. II pct.
6.1. - 7, Cap. III - Dispoziții speciale privind soluționarea solicitărilor de rambursare - A.. Dispoziții
generale, susținând că dobânzile nu trebuiau calculate și pentru perioadele în care inspecția fiscală a
fost suspendată.
În cazul de față nu există nicio prevedere legală sau constituțională care să confere instanțelor
judecătorești competența de a înlătura normele juridice instituite prin lege, care vizează procedura
administrativă dată în competența organelor specializate ale statului și termenele de desfășurare,
întrucât printr-o asemenea practică s-ar încălca principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin.
(4) din Constituția României, sens în care a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 132 din 25
februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 8 aprilie 2010.
4. Apărările intimatei reclamante
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului
declarat împotriva încheierii din 9 septembrie 2019 și a sentinței, iar pe fond a solicitat respingerea
recursului ca neîntemeiat și menținerea încheierilor și a sentinței ca fiind temeinice și legale.
În motivarea excepției nulității recursului îndreptat împotriva încheierii din 9 septembrie
2019 a arătat că recurenta critică încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept procedural, iar
nu a celor de drept material la care se referă art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., astfel că aceste critici
exced sferei de aplicare a temeiului invocat, fiind de natură a conduce la nulitatea cererii de recurs.
În motivarea excepției nulității recursului îndreptat împotriva sentinței a susținut că recurenta
critică recalificarea excepției inadmisibilității cererii de acordare a dobânzilor fiscale ca fiind o
chestiune de fond, ceea ce reprezintă critici privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de
drept procedural, iar nu a celor de drept material. În plus, așa-numita motivare a cererii de recurs
reprezintă o preluare ad litteram a celor cuprinse în sentința atacată și în întâmpinările formulate în
fața instanței de fond. Recurenta nu arată care este, în concret, maniera în care normele de drept
material au fost încălcate ori greșit aplicate la pronunțarea sentinței atacate, limitându-se la a indica
drept temei al cererii de recurs prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., fără a dezvolta în orice
fel aceste critici. Or, preluarea integrală a celor susținute în fața primei instanțe, prin întâmpinare,
coroborată cu lipsa unor veritabile critici față de cele reținute prin sentință, reprezintă o încercare de
eludare a dispozițiilor imperative în materia căii extraordinare de atac a recursului și de obținere a
unei veritabile rejudecări în fond a cauzei.
Pe fond, cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 8 iulie 2018, a susținut că
principalul argument al recurentei este acela că prin cererea din data de 10.09.2019 reclamanta nu a
solicitat DGAMC plata dobânzilor fiscale, ci soluționarea cererii inițiale de acordare a dobânzilor,
din decembrie 2013. Or, aceste critici nu pot fi reținute având în vedere faptul că, din punctul de
vedere al prescripției extinctive, calificarea cererii din 10.09.2018 drept o cerere nouă de plată a
dobânzilor ori drept o revenire la cererea inițială adresată DGAMC în decembrie 2013 nu este de
natură a conduce la o concluzie distinctă de cea a primei instanțe. Ambele cereri au fost formulate
anterior datei de 01.01.2019 și au ca obiect solicitarea dobânzilor fiscale, reieşind respectarea
termenului de prescripție de 5 ani. A considera contrariul și a califica cererea din 2018 ca nefiind o
cerere privind solicitarea dobânzilor nu ar reprezenta altceva decât o formalizare excesivă și vădit
abuzivă a unei proceduri administrative menite să sprijine drepturile și interesele contribuabilului, iar
nu să opereze în defavoarea sa, care nu ar produce consecințe în planul prescripției extinctive a
dreptului material la acțiune. Aceasta deoarece, chiar și dacă s-ar considera că numai cererea din
decembrie 2013 are ca obiect solicitarea pe cale administrativă a dobânzilor fiscale, nu și cererea din
10.09.2018, și având în vedere faptul că cererea din 10.09.2018 este formulată în termenul de 5 ani
care a început să curgă la 1.01.2014, cu atât mai mult va fi formulată în termen cererea din
decembrie 2013, încă nesoluționată.
1033
Indiferent cum ar fi calificată prezenta acțiune - o veritabilă acțiune în pretenții ori o acțiune
de cenzurare a refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri, cu consecința obligării organelor
fiscale la plata dobânzilor - în materia prescripției se impune a ne raporta la cererea din 10.09.2018,
care a stat la baza refuzului materializat prin adresa nr.271/EV2/17.01.2019. Or, prin raportare la
cererea din 10.09.2018, dreptul material la acțiune apare ca nefiind prescris.
Referitor la încheierea din 9 septembrie 2019 a arătat că prima instanță, în mod legal și
temeinic, a propus din oficiu și a încuviințat proba cu expertiza, întrucât faptul că a constatat
decăderea reclamantei din proba cu expertiza tehnică pentru nedepunerea în termen a obiectivelor nu
este de natură a restrânge prerogativele instanței conferite de disp. art. 22 alin. 2 C.proc.civ.
În privința recursului declarat împotriva sentinței a precizat că nu a invocat disp. art. 124 alin.
1 ind.1 din O.G. nr. 92/2003, ca temei al acordării dobânzilor, iar CEDO și CJUE rețin în
jurisprudența lor obligația statului ca, atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie
fiscală, să aibă în vedere necesitatea asigurării unui just echilibru între cerințele interesului general și
imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta
Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, față de următoarele
considerente:
În ceea ce privește nulitatea recursului îndreptat împotriva încheierii din 9 septembrie 2019,
intimata a arătat că recurenta critică încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept procedural,
iar nu a celor de drept material la care se referă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ.
Instanța de control judiciar reține că recurenta a invocat, într-adevăr, greșita dispunere din
oficiu de către prima instanță a probei cu expertiză, după ce a constatat decăderea reclamantei din
această probă pentru nedepunerea în termen a obiectivelor, dar o asemenea critică este subsumată, de
fapt, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., care vizează situația în
care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, precum și
nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, în speță,
principiul dreptului la un proces echitabil.
De altfel, rezultă cu claritate din cererea de recurs că se invocă încălcarea dreptului la un
proces echitabil, recurenta susținând că instanța de fond a încălcat disp. art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții al căror conținut îl redă în cererea de recurs. Prin urmare,
nu se poate reține nulitatea recursului formulat împotriva acestei încheieri de ședință.
Referitor la nulitatea recursului îndreptat împotriva sentinței, se constată că un prim aspect
sub care se invocă excepția nulității este cel vizând recalificarea excepției inadmisibilității cererii de
acordare a dobânzilor fiscale ca fiind o chestiune de fond, ceea ce reprezintă, în opinia intimatei, o
critică privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept procedural.
Înalta Curte constată că recurenta nu se limitează la a critica faptul că s-a dispus această
recalificare, ci critică și modul în care instanța a interpretat și aplicat prevederile legale ce
reglementează soluționarea cererii de acordare a dobânzilor fiscale, respectiv considerentele sentinței
potrivit cărora niciun text legal nu se opune efectuării acestui demers în cadrul procesului, atât timp
cât reclamanta a solicitat acordarea dobânzii prevăzute de lege, iar organul fiscal nu a soluționat
favorabil cererea.
Invocând greșita aplicare a art. 168 C.proc.fisc. și a prevederilor Ordinului MFP nr.
1899/2004, recurenta critică, în concret, faptul că instanța, în raport cu aceste dispoziții legale, s-a
substituit autorității competente să calculeze dobânzile, eludând procedura ce intră în competența
1034
acestora. În consecință, sub acest aspect nu poate fi reținută nulitatea recursului declarat împotriva
sentinței.
Un al doilea aspect al nulității recursului este cel referitor la faptul că motivarea cererii de
recurs reprezintă o preluare ad litteram a celor cuprinse în sentința atacată și în întâmpinările
formulate în fața instanței de fond. Recurenta nu arată care este, în concret, maniera în care normele
de drept material au fost încălcate ori greșit aplicate la pronunțarea sentinței atacate.
Înalta Curte constată că cererea de recurs nu reprezintă, în integralitate, o redare fidelă a
aspectelor din întâmpinările depuse în dosarele de fond și a considerentelor sentinței recurate. Chiar
dacă unele dintre susținerile din cererea de recurs sunt preluate din întâmpinări, ele sunt completate
cu critici privind modul în care instanța de fond a aplicat normele de drept material incidente în
cauză, astfel că excepția va fi respinsă.
Pe fondul cauzei, analizând sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, cu
apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat,
având în vedere următoarele considerente:
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante
În cursul anului 2013 reclamanta a făcut obiectul unei inspecții fiscale finalizate cu emiterea
Deciziei de impunere nr. F-MC 364/26.04.2013 prin care: i) din perspectiva impozitului pe veniturile
obținute în România de nerezidenţi persoane juridice, organele de inspecție fiscală stabilesc în
sarcina de plată a societății impozit suplimentar în sumă de 2.535.451 lei; ii) din perspectiva TVA,
din suma totală solicitată la rambursare potrivit deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opțiune de
rambursare aferente perioadei iunie-noiembrie 2012 (de 8.781.605 lei) a fost respinsă la rambursare
TVA în sumă de 277.877 lei și a fost acceptată la rambursare TVA în sumă de 8.504.240 lei; iii) din
perspectiva accesoriilor aferente acestor categorii de obligații fiscale principale, sunt calculate și
individualizate: majorări și dobânzi de întârziere aferente impozitului pe veniturile obținute în
România de nerezidenţi persoane juridice în sumă de 915.480 lei; penalități de întârziere aferente
aceleiași categorii de obligații fiscale principale în sumă totală de 380.318 lei și majorări de
întârziere aferente TVA respinsă la rambursare în cuantum de 512 lei.
În ce privește TVA în sumă de 8.504.240 lei, acceptată la rambursare, reclamantei nu îi sunt
rambursate în mod efectiv sumele de bani, ci creanța este compensată cu obligațiile suplimentare, în
sumă totală de 3.831.761 lei, stabilite potrivit deciziei de impunere - impozit pe veniturile obținute în
România de nerezidenţi persoane juridice, în sumă de 2.535.451 lei, accesorii aferente acestei
categorii de obligații fiscale în sumă totală de 1.295.798 lei și accesorii aferente TVA respinsă la
rambursare, în sumă de 512 lei - și cu alte obligații fiscale ale societății, în sumă totală de 4.672.479
lei, din care 228.691 lei - obligații fiscale aferente lunii aprilie 2013.
Compensarea obligațiilor fiscale de plată stabilite în sarcina reclamantei cu suma
reprezentând TVA acceptată la rambursare prin aceeași decizie de impunere, până la concurența
sumei de 3.831.761 lei, a fost operată potrivit următoarelor decizii de compensare emise în anul
2013: a. Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 4874 din 29.05.2013, emisă pentru suma
de 651.945 lei; b. Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 4872 din 29.05.2013, emisă
pentru suma de 1.681.439 lei; c. Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 4873 din
29.05.2013, emisă pentru suma de 1.498.377 lei.
Împotriva deciziei de impunere și a RIF, reclamanta a formulat contestație respinsă, ca
neîntemeiată, de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin Decizia nr. 76/25.03.2014.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ
și fiscal sub nr. x/33/2014*, reclamanta a solicitat: 1. anularea Deciziei de soluționare nr.
76/25.03.2014, a Deciziei de impunere și a RIF în ceea ce privește: a. impozitul pe veniturile
obținute în România de nerezidenţi persoane juridice stabilit suplimentar la plată, în sumă de
2.535.451 lei, majorările și dobânzile de întârziere aferente acestei categorii de obligații fiscale, în
1035
sumă de 1.295.798 lei; b. TVA respinsă (a rambursare, în sumă de 277.365 lei și dobânzile aferente
TVA stabilită suplimentar la plată (respinsă la rambursare) în sumă de 512 lei; 2. obligarea pârâtei la
aprobarea rambursării TVA în valoare de 277.877 lei, reprezentând diferența între TVA solicitată la
rambursare și TVA aprobată la rambursare.
Prin sentința civilă nr. 18/2015 din 18.11.2015, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea și a
dispus: anularea deciziei de soluționare a contestației, a deciziei de impunere și a RIF; obligarea
pârâtei la efectuarea demersurilor necesare în vederea aprobării la rambursare a TVA în sumă de
277.877 de lei și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6.890 lei, cheltuieli de
judecată. Sentința a rămas definitivă prin Decizia nr. 134/2018 din 18.02.2018, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru punerea în executare
a hotărârii judecătorești definitive, Serviciul Evidența Analitică pe plătitori, restituiri, compensări 2
din cadrul DGAMC a procedat la emiterea unui număr de 18 decizii de compensare și 5 decizii de
rambursare a TVA.
Prin cererea nr. 247/24.10.2018, înregistrată la DGAMC sub nr. 173.983 din data de
31.10.2018, reclamanta a solicitat plata dobânzilor fiscale în sumă de 1.804.739 lei, aferente sumei
de 4.109.126 de lei. În soluționarea cererii, DGAMC a emis Decizia de respingere a cererii de
acordare a dobânzilor nr. 83/EV2 din 09.01.2019, comunicată la data de 23.01.2019, și atacată de
reclamantă prin intermediul contestației înregistrate sub nr. 12.540/27.02.2019, contestație respinsă
prin Decizia nr. 1436EV2 din 11.04.2019 a cărei anulare se solicită în dosarul nr. x/117/2019.
Reclamanta a formulat cererea înregistrată sub nr. 1039258/9.12.2013, prin care a solicitat
DGAMC dobânzi în cuantum de 8.224.435 lei, aferente rambursării cu întârziere a TVA în cuantum
de 135.199.057 lei, conform celor 3 decizii de impunere nr: F-MC 291/29.03.2013, F-MC
344/11.04.2013 și F-MC 364/26.04.2013. DGAMC a înaintat cererea spre soluționare DGRFP Cluj-
Napoca - AJFP Cluj, care a respins-o prin adresa nr. 14972/2014, iar în urma derulării unui litigiu
având ca obiect acest refuz, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1424/2018, a stabilit
că cererea trebuia să fie soluționată de către DGAMC. Ulterior pronunțării acestei decizii, reclamanta
se adresează DGAMC, prin cererea nr. 211/6.09.2018, considerând că cererea înregistrată sub nr.
1039258/9.12.2013 este nesoluționată până în prezent, sens în care a solicitat soluționarea acestei
cereri.
Prin adresa nr. 217/EV2/17.01.2019, DGAMC îi comunică reclamantei că cererea înregistrată
sub nr. 1039258/9.12.2013 și redirecționată către DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj a fost soluționată
cu adresa nr. 14972/2014 de către organul fiscal competent la acel moment, respectiv AJFP Cluj, iar
prin hotărâri judecătorești instanța a respins în mod definitiv cererea de chemare în judecată având ca
obiect adresa nr. 14972/2014. Cererea de anulare a adresei nr. 217/EV2/17.01.2019 face obiectul
dosarelor nr: x/117/2019, x/117/2019 și x/33/2019.
În ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 8.07.2019, Înalta Curte reține că
instanța de fond a respins prin această încheiere excepția prescripției dreptului material la acțiune,
invocată de pârâtă, reținând că acțiunea nu vizează în mod direct obligarea pârâtei la plata unei sume
de bani, ci cenzurarea refuzului de a plăti reclamantei dobânda fiscală. Singura situație în care o
acțiune în contencios administrativ poate viza în mod direct plata unei sume de bani este cea
reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, situație care nu este incidentă în speță, deoarece
sumele solicitate de reclamantă nu își au temeiul în anularea anterioară a unui act administrativ. Prin
urmare, excepția prescripției invocată de pârâtă nu trebuie analizată prin raportare la data introducerii
acțiunii, ci la data la care reclamanta a solicitat pârâtei, pe cale administrativă, plata respectivelor
sume.
Recurenta invocă existența unor motive contradictorii în cuprinsul încheierii întrucât, deși
instanța a reținut că termenul de prescripție pentru a solicita dobânda fiscală aferentă sumelor
rambursate cu întârziere a început să curgă la 1.01.2014 și s-a împlinit la data de 31.12.2018, în mod
1036
contradictoriu și greșit, a reținut că, deși reclamanta a formulat un capăt de cerere vizând obligarea
pârâtei la plata unei sume de bani, nu ne aflăm în prezența unei solicitări de sine stătătoare, care nu ar
putea fi formulată în fața instanței de contencios administrativ, ci este vorba despre o simplă
consecință a cenzurării refuzului pretins nejustificat al pârâtei de a da curs cererii reclamantei de
plată a dobânzii fiscale.
Înalta Curte constată critica nefondată, considerentele încheierii nefiind contradictorii. Într-
adevăr, potrivit disp. art. 124 alin. (1) și art. 135 din O.G. nr. 92/2003, dreptul de a solicita dobânda
pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget se prescrie în termen de 5 ani, începând cu
data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire, în cauză, de la
1.01.2014, termen care se împlinește la data de 31.12.2018.
Așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta a formulat cererea înregistrată sub nr.
1039258/9.12.2013, prin care a solicitat DGAMC dobânzi în cuantum de 8.224.435 lei, aferente
rambursării cu întârziere a TVA în cuantum de 135.199.057 lei, conform celor 3 decizii de impunere.
Ulterior pronunțării Deciziei ICCJ nr. 1424/2018, reclamanta s-a adresat DGAMC, prin
cererea nr. 211/6.09.2018, considerând că cererea înregistrată sub nr. 1039258/9.12.2013 este
nesoluționată până în prezent, sens în care a solicitat soluționarea acestei cereri. Se constată că
demersul reclamantei pentru obținerea dobânzilor este anterior datei de 31.12.2018 la care se
împlinea termenul de prescripție de 5 ani.
Aprecierea recurentei că ar trebui să se raporteze calcularea termenului la data introducerii
acțiunii - 20.03.2019 este nefondată, în condițiile în care, așa cum în mod corect a apreciat prima
instanță, examinarea excepției prescripției trebuie să se facă prin prisma datei la care reclamanta a
solicitat pârâtei pe cale administrativă plata dobânzii, și nu a datei sesizării instanței, nefiind vorba
despre o acțiune întemeiată pe disp. art. 19 din Legea 554/2004. În consecință, susținerea recurentei
potrivit căreia întinderea pagubei a fost cunoscută de reclamantă cel mai târziu la datele de
01.04.2013, 15.04.2013 și de 24.05.2013, când i-au fost comunicate cele 3 decizii de impunere, nu
poate fi reținută ca argument în sprijinul admiterii excepției prescripției, întrucât la acest moment - al
cunoașterii întinderii pagubei se referă art. 19 sus menționat care stabilește în alin. 1 că „ Când
persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri,
termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut
sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.” Cum acest text de lege nu este incident în cauză, prin
acțiunile de față reclamanta solicitând deopotrivă anularea unor acte emise de către pârâtă, dar și
obligarea la plata despăgubirilor reprezentate de dobânda fiscală pentru rambursarea cu întârziere a
TVA, rezultă că data comunicării celor 3 decizii de impunere nu poate constitui un reper pentru
calcularea termenului de prescripție.
Temeiul juridic al acțiunilor prin care se solicită anularea adresei nr. 217/EV2/17.01.2019
este reprezentat de disp. art. 8 din această lege, care stabilesc că se poate adresa instanței de
contencios administrativ persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ unilateral, dar și cel care se consideră vătămat într-un drept sau
interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei
cereri. Termenul de prescripție al dreptului la acțiune se calculează în cauză ținându-se cont de disp.
art. 11 din legea contenciosului administrativ.
Cu privire la susținerea recurentei că adresa nr. 217/EV2/17.01.2019 nu este un act
administrativ tipic, în sensul disp. art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, instanța de control
judiciar reține că este lipsită de relevanță din moment ce instanța de fond, prin încheierea de ședință
din 24.06.2019, a admis excepția inadmisibilității capătului unu al acțiunilor ce fac obiectul dosarelor
nr: x/117/2019, x/117/2019 și x/33/2019, apreciind că adresa DGAMC contestată nu este act
administrativ.
1037
Prin urmare, în cazul acțiunilor prin care reclamanta solicită anularea adresei DGAMC nr.
217/EV2/17.01.2019, termenul de prescripție a dreptului de a solicita dobânzi se calculează prin
raportare la data la care reclamanta a solicitat DGAMC acordarea dobânzilor și nu prin raportare la
data sesizării instanței. Or, data la care reclamanta s-a adresat DGAMC pentru a obține dobânda
fiscală pentru rambursarea cu întârziere a TVA este anterioară datei la care expira termenul de
prescripție de 5 ani, indiferent că se are în vedere cererea formulată la 9.12.2013 sau cea formulată
la 6.09.2018.
Rezultă așadar că este nefondată susținerea recurentei că dreptul material la acțiune este
prescris, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. invocat cu
privire la această încheiere de ședință, câtă vreme instanța de fond a argumentat soluția de respingere
a excepției, prezentând motivele de fapt și de drept avute în vedere, neputându-se reține existența
unor contradicții între considerente.
Referitor la recursul formulat împotriva încheierii din 9.09.2019, Înalta Curte reține că
recurenta critică dispunerea din oficiu de către instanța de fond a efectuării unei expertize tehnice, în
condițiile în care reclamanta fusese decăzută din această probă întrucât nu depusese în termen
obiectivele expertizei.
În cererea de recurs se invocă încălcarea de către instanță a disp. art. 204 alin. 1 și 3
C.proc.civ. conform cărora „Reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub
sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. (...) Modificarea
cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. 1 poate avea loc numai cu acordul
expres al tuturor părților”.
De asemenea, se invocă încălcarea disp. art. 254 alin. 2 pct. 5 C.proc.civ. care stabilesc că
„Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. 1 nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în
cursul procesului, afară de cazurile în care: (...) 5. există acordul expres al tuturor părților.”
Instanța de control judiciar constată că prevederile legale invocate de recurentă nu sunt
incidente în cauză întrucât, pe de o parte, nu a fost depusă la dosar o modificare a cererii de chemare
în judecată peste termenul prevăzut de art. 204 alin. 1 C.proc.civ., care ar fi necesitat acordul pârâtei,
nu a fost propusă de către reclamantă o probă după primul termen la care aceasta a fost legal citată,
iar pe de altă parte, nu este vorba nici despre o probă pe care reclamanta nu a propus-o în condițiile
art. 254 alin. 1 C.proc.civ., dar o solicită ulterior, în cursul procesului, caz în care, de asemenea, ar fi
fost necesar acordul pârâtei. Ceea ce o nemulțumește pe recurentă este faptul că instanța a dispus din
oficiu administrarea probei cu expertiză contabilă, pe care a apreciat-o ca fiind utilă și concludentă în
soluționarea cauzei.
Nu se poate reține susținerea recurentei potrivit căreia, în acest mod, instanța i-a încălcat
dreptul la un proces echitabil, câtă vreme art. 22 C.proc.civ., care reglementează rolul judecătorului
în aflarea adevărului, stabilește în alin. 2 că „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și
legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă,
judecătorul este în drept să (...) dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare (...)”.
De fapt, recurenta critică exercitarea de către prima instanță a rolului activ în soluționarea cauzei.
În consecință, este nefondat recursul formulat împotriva încheierii din 9.09.2019, fiind legală
dispunerea de către instanța de fond a efectuării unei expertize contabile, față de obiectul cererilor de
chemare în judecată și rolul care îi revine în aflarea adevărului.
În privința recursului declarat împotriva sentinței, Înalta Curte reține, cu titlu prealabil,
înainte de a trece la examinarea efectivă a motivelor de casare, din analiza dispozitivului sentinței
recurate, că instanța de fond a dispus doar obligarea pârâtei la plata dobânzii fiscale aferente
rambursării cu întârziere a TVA admisă la rambursare prin cele 3 decizii de impunere amintite
1038
anterior, fără să se pronunțe asupra cererilor reclamatei de anulare a adresei nr. 217/EV2/17.01.2019
emise de DGAMC (formulate în dosarele nr: x/117/2019, x/117/2019 și nr. x/33/2019), respectiv a
Deciziei nr. 1436 EV2/11.04.2019 emise de DGAMC, (formulată în dosarul x/117/2019).
Din moment ce acțiunile nu sunt întemeiate pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, nefiind
acțiuni în despăgubiri prin care să se solicite doar obligarea pârâtei la plata de despăgubiri
reprezentate de dobânzile fiscale, ci sunt acțiuni întemeiate pe disp. art. 8 și 18, rezultă că prima
instanță nu a soluționat fondul cauzei, pronunțându-se doar asupra cererii de despăgubiri, fără să
soluționeze cererea de anulare a actelor ce fac obiectul acțiunilor.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere disp. art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 potrivit
cărora „În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele
materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.” Este vorba, conform alin. 1 al
aceluiași articol, despre cererea la care se referă art. 8 alin. 1, în speță, cererea de anulare a adresei
nr. 217/EV2/17.01.2019, respectiv a Deciziei nr. 1436 EV2/11.04.2019. Numai în situația
soluționării cererilor de anulare a acestor acte instanța putea să se pronunțe asupra cererii de
despăgubiri. Cum instanța nu a procedat la soluționarea cererilor de anulare ce fac obiectul acțiunilor
conexate, cereri la care se referă art. 8 alin. 1 din lege, nu se poate considera că a soluționat fondul
cauzei, dispozitivul sentinței fiind specific soluționării unei cereri întemeiate pe art. 19 din legea
contenciosului administrativ. Or, din motivarea soluției de respingere a recursului formulat împotriva
încheierii din 8.07.2019, rezultă că acțiunile de față nu sunt întemeiate pe disp. art. 19 din legea
Chiar dacă prin încheierea de ședință din 24.06.2019 instanța a admis excepția
inadmisibilității cererii prin care se solicită anularea adresei DGAMC nr. 217/EV2/17.01.2019
aceasta nu înseamnă că nu trebuia să se pronunțe asupra acestei cereri prin dispozitivul sentinței. În
plus, trebuia să soluționeze și cererea de anulare a Deciziei nr. 1436 EV2/11.04.2019.
Dincolo de acest aspect, sentința recurată, prin care pârâta a fost obligată la plata către
reclamantă a dobânzii fiscale în cuantum total de 10.326,977 lei, nu respectă exigențele prevăzute de
art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., fiind incident primul motiv de recurs invocat de recurentă, cel
reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. vizând situația în care hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura
cauzei.
Acest motiv de casare este fondat, din moment ce prima instanță nu a procedat la analizarea
tuturor motivelor de fapt și de drept invocate de pârâtă prin întâmpinările depuse în dosarele de fond.
Referitor la dosarul nr. x/117/2019 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios
administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, se reține că reclamanta a solicitat
anularea Deciziei nr. 1436 EV2/11.04.2019 emise de DGAMC, obligarea DGAMC la plata dobânzii
fiscale în cuantum de 1.804.739 de lei, aferente rambursării cu întârziere a sumei totale de 4.109.126
de lei, potrivit unui număr de 18 decizii de compensare și 5 decizii de rambursare emise de către
pârâtă în vederea punerii în executare a sentinței civile nr. 18/2015, pronunțate de Curtea de Apel
Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin Decizia nr. 134/2018 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
În concret, reclamanta a solicitat DGAMC, prin cererea nr. 247/24.10.2018, acordarea
dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, în temeiul art. 182 C.proc.fisc.,
cu modificările și completările ulterioare.
Prin Decizia nr. 83/EV2 din 9.01.2019, DGAMC a respins această cerere reținând că cererea
de restituire nr. 95/23.04.2018, înregistrată la DGAMC sub nr. 30740/2.05.2018, pentru suma totală
de 4.109.126 lei, a fost soluționată în termenul prevăzut de lege, conform art. 77 C.proc.fisc., cu
modificările și completările ulterioare, coroborat cu Cap. I pct. 2 din Ordinul nr. 1899/2004, fapt
pentru care consideră că societatea nu se încadrează în prevederile art.182 alin. 1 C.proc.fisc., cu
1039
modificările și completările ulterioare. În aceeași decizie se arată, referitor la acordarea de dobânzi
aferente sumei totale de 4.109.126 lei, că Decizia de impunere nr. F-MC 364/26.04.2013 a fost emisă
înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 8/2014, respectiv la data de 28.02.2014 și anulată prin
sentința civilă nr. 18/2015, definitivă prin Decizia nr. 134/2018, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.
8/2014, fapt pentru care consideră că societatea nu se încadrează în prevederile art.182 alin. 2 din
Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, DGAMC a făcut
o serie de precizări cu privire la actele administrative fiscale cărora li se aplică art.182 alin. 2 din
Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație, care a fost respinsă ca
neîntemeiată de DGAMC prin Decizia nr. 1436EV2 din 11.04.2019, decizie a cărei anulare a
solicitat-o în dosarul nr. x/117/2019.
În cuprinsul acestei decizii, pârâta argumentează de ce nu îi sunt aplicabile reclamantei disp.
art.182 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare,
concluzionând că disp. art. 124 alin. 1 ind.1 din O.G. nr. 92/2003 (în prezent, art.182 alin. 2 din noul
Cod de procedură fiscală) sunt aplicabile în cazul actelor administrative fiscale emise și anulate după
intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 8/2014, respectiv 28.02.2014.
În cererea de chemare în judecată prin care solicită anularea acestei decizii, reclamanta
prezintă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază cererea de anulare, invocând nerespectarea
dreptului Uniunii Europene și a tratatelor la care România este parte, a jurisprudenței constante a
CJUE și a CEDO. Totodată, face referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - SCAF,
la Decizia Curții Constituționale nr. 694/2015 și susține că, în pofida faptului că disp. art. 124 alin. 1
ind.1 din O.G. nr. 92/2003 nu își găsesc incidență în cauză, nu pot fi nesocotite considerentele avute
în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G. nr. 8/2014.
Din examinarea sentinței recurate, Înalta Curte constată că prima instanță argumentează
soluția de obligare a pârâtei la plata dobânzilor (solicitate în cele 4 dosare) pe baza următoarelor
considerente: dreptul reclamantei la dobânzi aferente sumelor care trebuie să îi fie restituite de către
organul fiscal este prevăzut de art. 124 C.proc.fisc. Este de asemenea incidentă Decizia nr. 694/2015
a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 124 alin. 1 C.proc.fisc., cu
referire la termenul de la care se calculează dobânda datorată contribuabilului, iar curtea a reținut că
în mod evident dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere.
Raportat la dispozițiile exprese ale art. 124 alin. 1 și la starea de fapt clară din prezenta cauză
în care, în mod cert și necontestat, reclamantei i s-au restituit cu întârziere (prin plată propriu-zisă sau
compensare) sumele datorate cu titlu de TVA de rambursat de la bugetul de stat, impun concluzia
certă că reclamanta are dreptul la acestei dobânzi.
Cu privire la termenul de la care sunt datorate dobânzile solicitate este incidentă Decizia nr.
694/2015 a Curții Constituționale în cadrul căreia s-a arătat că dobânda trebuie calculată de la data
indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere. Curtea reține prin urmare că reclamanta este
îndreptățită la dobânda legală în materie fiscală de la data indisponibilizării sumei aprobate la
rambursare cu titlu de TVA.
Curtea constată că prin întâmpinările depuse în dosarele nr: x/117/2019, x/117/2019 și
x/33/2019 s-a contestat acest drept invocându-se faptul că acțiunea reclamantei formulată în dosarul
nr. x/333/2014 a fost respinsă în urma rejudecării cauzei în recurs de către Înalta Curte de Casație și
Justiție. Or, această chestiune nu poate să fie considerată un motiv pentru respingerea cererii
reclamantei, atâta timp cât ceea ce a reținut Înalta Curte este că dobânzile nu ar fi trebuit să fie
solicitate de la D.G.R.F.P. ci de la pârâta D.G.M.A.C.
Pârâta a mai făcut referire la faptul că din TVA de rambursat de la bugetul de stat o parte s-a
stins prin compensare și a invocat faptul că potrivit Codului civil compensarea operează de drept.
Curtea constată în această privință, în primul rând, că nu există niciun motiv pentru a trata diferit
1040
dobânda datorată aferentă unei sume care s-a restituit efectiv și pe cea aferentă unei sume care s-a
stins prin compensare. În ambele situații, contribuabilul este lipsit de folosința respectivei sume. Pe
de altă parte, instanța apreciază că în materie fiscală, momentul efectiv al stingerii unei creanțe prin
compensare este cel al emiterii deciziei de compensare. Sunt relevante în acest sens prevederile art.
116 alin. 6 teza a 2-a din vechiul Cod de procedură fiscală conform căruia dispozițiile referitoare la
ordinea stingerii obligațiilor sunt aplicabile și în materia compensării. În consecință, în această
materie este necesară verificarea tuturor condițiilor necesare înainte să opereze efectiv compensarea
Se observă cu ușurință că instanța de fond a analizat global cererile de acordare a dobânzilor,
formulate de reclamantă în cele 4 dosare, fără să aibă în vedere motivele invocate de organul fiscal în
Decizia nr. 1436 EV2/11.04.2019, care sunt distincte de motivul menționat în adresa nr.
217/EV2/17.01.2019 emisă de DGAMC.
Instanța de fond nu analizează deloc legalitatea Deciziei nr. 1436 EV2/11.04.2019 pentru a
stabili, prin prisma motivelor invocate de DGAMC în această decizie, motive care au fost menționate
mai sus, dacă este vorba despre un refuz nejustificat de soluționare a cererii de acordare a dobânzilor,
în sensul art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004.
Expunerea unor considerente de ordin general privind incidența art. 124 C.proc.fisc. și a
Deciziei nr. 694/2015 a Curții Constituționale nu poate reprezenta o motivare corespunzătoare a
sentinței, cu respectarea exigențelor stabilite de art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., din moment ce
instanța nu a analizat argumentele DGAMC invocate în susținerea legalității deciziei și nici motivele
din cererea de chemare în judecată prin care reclamanta combate aceste argumente.
Referitor la celelalte 3 dosare, nr: x/117/2019, x/117/2019 și x/33/2019, Înalta Curte reține că
instanța de fond nu a analizat toate argumentele invocate în susținerea excepției inadmisibilității
capătului doi al acțiunilor, prin care se solicită obligarea DGAMC la plata sumelor reprezentând
dobânzi fiscale aferente rambursării cu întârziere a TVA aprobată la rambursare.
În cuprinsul întâmpinărilor depuse în dosarele de fond, pârâta a susținut excepția
inadmisibilității prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu are emisă o decizie de admitere sau
de respingere a cererii de acordare a dobânzilor, respectiv o decizie de soluționare a contestațiilor, or,
reclamanta avea posibilitatea să solicite instanței recunoașterea dreptului pretins și nicidecum direct
instanței obligarea la plata unei sume reprezentând dobânzi. În acest sens, pârâta a invocat disp. art.
18 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, precum și OMFP nr. 1899/2004 - Cap. II pct. 5, pct. 6 alin. 1
și 2 și pct. 7 precizând că în acest stadiu procesual doar organul fiscal competent poate calcula
dobânzile. Instanța nu poate obliga direct pârâta la plata unor sume necuantificate de către organul
fiscal și față de care nu se poate vorbi de o neexecutare voluntară, întrucât într-o primă fază nu poate
dispune decât cu privire la legalitatea actelor administrative atacate.
Singurul argument avut în vedere de instanța de fond atunci când a respins această apărare de
fond, ca urmare a recalificării excepției inadmisibilității, este acela că niciun text legal nu se opune
efectuării acestui demers în cadrul procesului de pe rolul instanței, atâta timp cât reclamanta a
solicitat acordarea dobânzii prevăzute de lege, iar organul fiscal nu a soluționat favorabil această
cerere. Este de observat că, dacă s-ar accepta interpretarea organului fiscal, s-ar putea ajunge ulterior
și la un alt proces referitor la cuantumul concret al dobânzii.
Înalta Curte reține că instanța a concluzionat în sensul lipsei unui text de lege, dar nu a
analizat prevederile legale pe care pârâta și-a întemeiat excepția, respectiv apărarea de fond, după
recalificare. Mai mult, ceea ce invocă pârâta nu este imposibilitatea instanței, în orice situație, de a
calcula cuantumul dobânzilor și de a obliga organul fiscal la plata acestora către reclamantă, ci
imposibilitatea în cazul în care reclamanta nu are emisă o decizie de admitere sau de respingere a
cererii de acordare a dobânzilor, respectiv o decizie de soluționare a contestațiilor, așa cum se arată
în întâmpinare. Altfel spus, pârâta susține că în cazul nesoluționării cererii de acordare a dobânzilor,
1041
reclamanta se poate adresa instanței pentru recunoașterea dreptului la dobânzi și nu pentru obligarea
pârâtei la plata dobânzilor.
Acest aspect, al inexistenței unei decizii de admitere sau de respingere a cererii de acordare a
dobânzilor, nu a fost analizat de instanța de fond care trebuia să examineze dacă este vorba în cauză
despre nesoluționarea cererii prin care reclamanta a solicitat acordarea dobânzilor, răspunsul pârâtei
fiind acela că cererea înregistrată sub nr. 1039258/9.12.2013 și redirecționată către DGRFP Cluj-
Napoca - AJFP Cluj, a fost soluționată cu adresa nr. 14972/2014 de către organul fiscal competent la
acel moment, respectiv AJFP Cluj, sau dacă este vorba despre un refuz nejustificat, în înțelesul art. 2
alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004.
O motivare necorespunzătoare a sentinței este reținută de instanța de control judiciar și în
ceea ce privește apărarea pârâtei conform căreia se pot acorda dobânzi doar pentru sumele efectiv
restituite reclamantei, nu și pentru cele în privința cărora a operat compensarea.
Sub acest aspect, prima instanță a reținut că nu există niciun motiv pentru a trata diferit
dobânda datorată aferentă unei sume care s-a restituit efectiv și pe cea aferentă unei sume care s-a
stins prin compensare. În ambele situații, contribuabilul este lipsit de folosința respectivei sume.
Instanța nu analizează însă prevederile OMFP nr. 1899/2004, pct. 5, pct. 6 alin. 1 și 2
invocate în întâmpinări și nici susținerile pârâtei potrivit cărora compensarea cu datoriile fiscale ale
reclamantei față de stat a scutit contribuabilul de calculul de dobânzi și penalități de întârziere pentru
obligațiile suplimentare stabilite prin deciziile de impunere menționate, motiv pentru care pârâta
apreciază că nu se datorează dobânzi deoarece, în momentul înregistrării în fișa sintetică a
plătitorului, dobânzile de întârziere înregistrate la scadența plății datoriilor care au făcut obiectul
compensării au fost șterse. Data compensării creanțelor sale coincide cu data efectuării plății, iar
compensarea operează de drept la data la care ambele creanțe există deodată, fiind deopotrivă certe,
lichide și exigibile.
Cu privire la compensare, instanța apreciază că atâta timp cât nu s-a emis decizia de
compensare, în materie fiscală din punctul de vedere al contribuabilului nu se poate aprecia că
obligația fiscală ar fi stinsă, iar contribuabilul este îndreptățit la dobânzi. Aceasta deoarece până la
emiterea deciziei de compensare, contribuabilul nu are certitudinea faptului că nu trebuie să plătească
și că nu poate să fie urmărit pentru suma prin raportare la care s-a realizat compensarea și în
consecință nu poate să uzeze de respectiva sumă de bani.
Or, din înscrisurile depuse la dosar, instanța de control judiciar constată că au fost emise 18
decizii de compensare, astfel că aceste considerente ale sentinței nu pot constitui un argument în
favoarea înlăturării susținerii pârâtei.
Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b C.proc.civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre
altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care
s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele
pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată,
argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la
probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului
juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu
nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b C.proc.civ.
Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a
imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării
corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a
hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a
procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
1042
Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului
observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod
efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților
sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen
efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia
pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu
soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu
trimitere spre rejudecare.
În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin
considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de pârâtă prin
întâmpinări, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin.
(1) lit. b C.proc.civ. și a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în
imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar. În aceste condiții, s-
a cauzat părții o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței
atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților
accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce
va fi dată în cauză.
În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură
a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități
procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea
procesului, în speță, principiul dreptului la un proces echitabil și principiul dreptului la apărare. De
asemenea, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., invocat în
mod expres de către recurente.
Având în vedere incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6
C.proc.civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de
nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., acestea urmând să fie analizate de
instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei, când vor fi examinate toate motivele de fapt și de drept
invocate de pârâtă.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca
nefondat, recursul formulat împotriva încheierilor din 8 iulie 2019 și 9 septembrie 2019 pronunțate
de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal. A fost admis recursul
formulat împotriva sentinței civile nr. 31 din 9 martie 2020 pronunțate de aceeași instanță, a fost
casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
3. Ajustarea taxei deductibile în cazul bunurilor de capital. Legalitatea respingerii cererii de

rambursare a TVA în situația nerespectării de către contribuabil a obligației de ajustare a
taxei ca urmare a schimbării destinației de utilizare a unui imobil. În cazul bunurilor de
capital simpla dovedire a intenției de a le utiliza pentru desfășurarea de operațiuni care dau
drept de deducere nu este suficientă pentru a exercita acest drept
C.fisc. (2003), art. 149 alin. (4) lit. c) și alin. (5)
Achizițiile făcute pentru construirea unui imobil pentru care, inițial, reclamanta nu a
beneficiat de dreptul de deducere a TVA nefăcând dovada utilizării acestuia în scopul operațiunilor
1043
sale taxabile, puteau fi deduse - de la momentul la care a începută să utilizeze imobilul pentru
operațiuni pentru care taxa era deductibilă - doar în condițiile în care se realiza ajustarea în raport
cu dispozițiile art. 149 alin. (4) lit. c) și art. 149 alin. (5) lit. a) din Codul fiscal (2003) .
Cum în cauză a rezultat că la momentul completării formularului (300) Decont de taxa pe
valoarea adăugată, stabilit prin Ordinul nr.1790/2012, aferent lunii în care a operat modificarea
destinației de utilizare a imobilului, veniturile impozabile ale recurentei erau din închirierea numai
a 2 apartamente și nu realiza venituri din folosirea integrală a imobilului, aceasta nu avea dreptul
de a ajusta 100 % taxa deductibilă și de a solicita la rambursare suma integrală, nefiind justificată
acordarea dreptului de deducere a sumei pentru întregul imobil, în condiţiile în care acesta nu a fost
folosit integral în realizarea de venituri impozabile.
Jurisprudenţa CJUE din cauza C-369/98, Grundstückgemeinschaft Schloβstraβe GbR c
Finanzamt Paderborn, în care se arată că dreptul de deducere a TVA se exercită atât timp cât
contribuabilul poate face dovada intenţiei de a utiliza anumite bunuri/servicii achiziţionate pentru
desfăşurarea de operaţiuni care dau drept de deducere, nu își găsește aplicabilitatea în cauză,
această jurisprudență neavând în vedere situația bunurilor de capital. Deducerea taxei pe valoare
adăugată aferentă bunurilor de capital nu se poate trata ca o achiziție obișnuită de bunuri și
servicii, Codul fiscal prevăzând expres la art.149 ”ajustarea taxei deductibile în cazul bunurilor de
capital”, bunuri pentru care analiza taxei deductibile se face prin prisma modului în care aceste
bunuri au fost folosite privind perioadele trecute, cu consecința recalculării pentru perioadele
următoare, acesta fiind și sensul instituției ajustării.
I.1.Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia a
II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâta D.G.R.F.P. Galaţi - Administraţia Finanţelor Publice Constanţa, anularea Deciziei
nr.103/29.01.2015 şi obligarea pârâtei la rambursarea T.V.A. în valoare de 1.085.140 lei.
I.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 15 din 3 februarie 2020, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal a admis cererea promovată în contencios administrativ şi fiscal de
reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, a anulat Decizia nr.103/29.01.2015,
emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare Contestaţii, a
anulat în parte Decizia de impunere nr. FCT 506/15.05.2014 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. F CT
481/15.05.2014 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa în ceea ce priveşte
respingerea cererii de rambursare TVA în valoare de 1.085.140 lei, a obligat pârâta DGRFP Galaţi –
AJFP Constanţa la rambursarea către reclamantă a taxei pe valoare adăugată în valoare de 1.085.140
lei.
I.3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, criticând-o pentru
nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., a solicitat casarea hotărârii
recurate cu consecinţa respingerii acţiunii ca nefondată.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecând să respingeţi acţiunea motivat de
următoarele:
1044
1.Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs
prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că, în mod eronat s-a dispus restituirea TVA
respins la rambursare, atâta timp cât contestaţia intimatei-reclamante în procedura prealabilă nu a
fost soluţionată pe fond cu analizarea condiţiilor de fond cu privire la respectarea deductibilităţii
TVA-ului solicitat la rambursare, fiind astfel prematură analiza legalităţii actelor de impunere fiscală
în faţa instanţei de contencios administrativ.
Arată recurenta că organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Galați -A.J.F.P.
Constanța au respins la rambursare TVA deductibilă în suma de 1.085.140 lei, aferentă construcţiei
unui imobil S+P+M+5E situat in Eforie Nord, după cum urmează:
- la 31.03.2009 - 517.141 lei - TVA respins aferentă perioadei: 18.09.2007 -31.03.2009.
- la 31.03.2010- 1.085.140 lei care cuprinde si suma de 517.141 lei;
- la 31.03.2014 -1.085.140 lei, TVA respins la rambursare în baza Deciziei nr.
4588/06.10.2011 emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care s-a pronunţat irevocabil asupra
nedeductibilităţii TVA în cauză prin încălcarea dispoziţiilor art.145 alin 1 şi 2 lit. a) din Codul fiscal.
Până la data controlului, intimata a încheiat două contracte de închiriere a două apartamente,
obţinând venituri cu TVA (apartament nr.102 si nr.104), întrucât societatea a optat pentru taxarea
operaţiunilor prevăzute la art.141, alin.(2), lit.e) din Legea nr.571/ 2003, privind Codul fiscal, cu
modificările si completările ulterioare (notificare înregistrată la organul fiscal sub nr.
211528/10.10.2013), rezultând ca din cele 24 de apartamente deţinute, numai 2 apartamente au fost
închiriate, fiind realizate venituri impozabile.
Suma de 1.085.140 lei a fost înregistrată de societate în Decontul TVA pentru luna martie
2014, la rândul 31 "Ajustări conform pro-rata/ ajustări pentru bunurile de capital".
Arată recurenta că, din punct de vedere fiscal, societatea în decontul de TVA pe luna martie
2014 la rândul 31 nu a calculat pro-rata de deducere conform prevederilor art.149 alin (5) lit. b)
întrucât veniturile sale impozabile la acea dată erau numai din închirierea a 2 apartamente și nu
realiza venituri din folosirea integrală a imobilului. Nu a închiriat și nu a vândut 24 de apartamente, 3
spatii comerciale și 10 garaje, astfel încât sa aibă dreptul de a ajusta 100 % taxa deductibilă în sumă
de 1.085.140 lei și de a solicita la rambursare suma integrală. Închirierea a numai 2 apartamente nu
justifica acordarea dreptului de deducere a sumei de 1.085.140 lei pentru întregul imobil, în
condiţiile în care imobilul nu a fost folosit integral în realizarea de venituri impozabile.
Reclamanta nu a aplicat procedura de ajustare, înțelegând să îşi exercite din nou şi în
totalitate dreptul de deducere și să solicite la rambursare la data de 31.03.2014, taxa deductibilă în
sumă de 1.085.140 lei, pentru care iniţial în data de 31.03.2010, nu întrunea condiţiile de
deductibilitate prevăzute de art.145 alin. 1 şi 2 lit. a) din C. fiscal, prevalându-se în mod eronat de
dispoziţiile art.1471 alin (1) si (2) din C. fiscal, privind îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor
prevăzute de art.146 din C. fiscal.
Arată recurenta că organele de inspecţie fiscală care au încheiat rapoartele de inspecţie
nr.2268/55.05.2009 si nr.6479/26.07.2010 au permis efectuarea procedurii de ajustare a taxei
deductibile în funcţie de modalitatea în care imobilul respectiv este folosit în scopul realizării de
activităţi economice, respectiv în folosul operaţiunilor sale taxabile.
Prin sentinţa recurată nu s-a pus în discuţie problema ajustării, limitându-se la faptul că sunt
îndeplinite condiţiile de deducere prevăzute de art.145, în mod eronat, întrucât deducerea taxei pe
valoarea adăugată deductibilă pentru bunurile de capital amortizabile este legată de faptul dacă
bunurile respective sunt sau nu destinate activităţii economice, de natura acestora, în funcţie de care
Codul fiscal a permis ajustarea taxei deductibile pentru o perioadă de 20 de ani în cazul
construcţiilor.
1045
Era deci necesară o analiză pe fond, în condiţiile în care organele de inspecţie au arătat că
reclamanta atât la data de 31.03.2009 cât și la data de 31.03.2010 nu deţinea dovezi suficiente și
pertinente care să demonstreze că imobilul va fi folosit în folosul operaţiunilor sale taxabile.
Intenţia intimatei de a folosi imobilul în folosul operaţiunilor sale taxabile nu este suficientă,
ea trebuie probată în perioadele următoare, funcţie de care se ajustează taxa deductibilă aferentă
bunului de capital.
Argumentul instanţei de fond în sensul că imobilul în cauză a fost folosit integral în
activitatea economică în scopul obţinerii de venituri după finalizarea investiţiei nu poate fi reţinut
întrucât atât în cadrul inspecţie fiscale cât şi în soluţionarea contestaţiei administrative nu s-a analizat
dacă toate camerele, spațiile comerciale și garajele au fost închiriate în totalitate şi pe toată durata
sezonului estival, întrucât ajustarea taxei deductibile se aplică procentual, funcţie de gradul de
ocupare/ folosire în scopul realizării de venituri impozabile.
Faptul că expertul contabil a prezentat un tabel cu veniturile realizate din exploatarea
hotelului afirmând că veniturile au fost din cazare, fără a prezenta detaliat pe zile, pe perioade, gradul
de ocupare a celor 24 de camere, nu are relevanta în stabilirea deductibilităţii TVA atât timp cât nu
este şi argumentată cu dovezi, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, intimata nu a făcut obiectul
unei inspecţii fiscale pentru perioada 01.04.2014 -31.12.2019 iar la data efectuării controlului nu a
prezentat Autorizaţia de funcţionare emisă de Primărie, dacă hotelul funcţionează în regim de sezon
estival (perioada de la 1 mai până la 30 septembrie) sau dacă funcţionează pe întreg parcursul anului.
Este greu de crezut că hotelul a fost în fiecare zi în perioada sezonului estival/ pe întreg anul, cu
camerele ocupate zilnic, cu spatiile comerciale închiriate integral si de asemenea cu garajele
închiriate pe toată perioada, astfel încât să se susţină deducerea integrală a sumei de 1.085.140 lei.
I.4. Apărările formulate în cauză
Intimata A. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca
neîntemeiat şi menţinerea sentinţei civile nr.15/03.02.2020 a Curţii de Apel Constanţa ca legală şi
temeinică, pentru următoarele motive:
Instituţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată în decizia nr.103/29.01.2015 ca motiv de
fond și nu pe cale de excepţie. Astfel, autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată în soluţionarea
contestaţiei, ci în soluţionarea cererii de rambursare, condiţiile de aplicare a acestei instituţii
reprezentând în fapt obiectul contestaţiei fiscale, analizat ca atare în soluţionarea contestaţiei.
Apreciază în plus acest motiv de recurs ca fiind inadmisibil raportat la prevederile art.501 alin.1
C.p.c, prin Decizia civilă nr.3396/17.10.2018 Înalta Curte de Casaţie si Justiţie dispunând cu caracter
obligatoriu ca în rejudecare să se verifice «în raport de întreg contextul factual faptul generator si
exigibilitatea taxei pe valoare adăugată solicitate ».
În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor legale privind exigibilitatea TVA, susţinerile recurentei
sunt neîntemeiate. Din probele administrate în rejudecare, inclusiv din concluziile experţilor
contabili, rezultă că imobilul a fost folosit integral în activitatea economică în scopul obţinerii de
venituri. Faptul că unul dintre apartamentele aflate în hotel a fost închiriat în mod distinct prin
contract de închiriere, din celelalte fiind obţinute venituri din cazare în regim hotelier, nu produce
efecte juridice distincte în ce priveşte deductibilitatea TVA. Susţinerile recurentei, în sensul de a se
verifica dacă toate camerele au fost închiriate în totalitate și pe toată perioada sezonului estival
pentru a se stabili în consecinţă cuantumul TVA deductibil sunt absurde si fără susţinere legală. Într-
adevăr, indiferent de gradul de ocupare al hotelului la un moment dat, faptul că imobilul, în
întregime, are destinaţie de activ turistic determină, conform dispoziţiilor art.145 alin.1 şi alin.2 lit.a)
din Codul fiscal anterior, exigibilitatea TVA şi naşterea dreptului la deducere.
Instituţia ajustării, invocată în recurs, ar fi fost aplicabilă doar în ipoteza în care imobilul ar fi
fost folosit parţial în scopul operaţiunilor taxabile, respectiv dacă o parte din clădire nu ar fi făcut
parte din hotel, fiind folosită de către societate în alte scopuri. În realitate, societatea nu avea
1046
obligaţia aplicării ajustării deoarece imobilul a fost 100% folosit în scopul producerii de venituri,
societatea desfășurând doar activităţi economice taxabile.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente,
Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis.
Aspecte de fapt și de drept relevante
Organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Galați-A.J.F.P. Constanța au respins la
rambursare TVA deductibilă în suma de 1.085.140 lei, aferenta construcţiei unui imobil S+P+M+5E
situat în Eforie Nord, după cum urmează:
- la 31.03.2009 - 517.141 lei - TVA respins aferentă perioadei: 18.09.2007 -31.03.2009.
- la 31.03.2010- 1.085.140 lei care cuprinde și suma de 517.141 lei;
- la 31.03.2014 -1.085.140 lei, TVA respins la rambursare în baza Deciziei nr.4588/
06.10.2011 emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care s-a pronunţat irevocabil asupra
nedeductibilităţii TVA în cauză prin încălcarea dispoziţiilor art.145 alin 1 şi 2 lit. a) din Codul fiscal.
Din analiza criticilor recurentei și a apărărilor intimatei, rezultă că dezacordul dintre părți
privește aplicabilitatea în cauză a instituției ajustării.
Astfel, autoritatea fiscală susține că această instituție era aplicabilă, intimata susține că nu
avea obligaţia aplicării ajustării deoarece imobilul a fost 100% folosit în scopul producerii de
venituri, societatea desfășurând doar activităţi economice taxabile, iar instituţia ajustării ar fi fost
aplicabilă doar în ipoteza în care imobilul ar fi fost folosit parţial în scopul operaţiunilor taxabile,
respectiv dacă o parte din clădire nu ar fi făcut parte din hotel, fiind folosită de către societate în alte
scopuri.
În drept, sunt relevante următoarele dispoziţii ale Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal,
aplicabil în cauză:
Art. 145 (Sfera de aplicare a dreptului de deducere): „(2) Orice persoană impozabilă are
dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul
următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile".
Art. 141 (Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţării): "(2) Următoarele operaţiuni sunt, de
asemenea, scutite de taxă: [...] e) arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri
imobile, acordarea unor drepturi reale asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct şi
superficia, cu plată, pe o anumită perioadă.
(3) Orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor prevăzute la alin. (2)
lit. e) şi f), în condiţiile stabilite prin norme."
Pct. 38 din Normele metodologice de aplicare:
(3) Opţiunea prevăzută la alin. (1) se va notifica organelor fiscale competente pe formularul
prezentat în anexa nr.1 la prezentele norme metodologice şi se va exercita de Ia data înscrisă în
notificare. O copie de pe notificare va fi transmisă clientului. Depunerea cu întârziere a notificării
nu va anula dreptul persoanei impozabile de a aplica regimul de taxare şi nici dreptul de deducere
exercitat de beneficiar la naştere şi poate fi exercitat la data la care intervine exigibilitatea taxei, şi
nu la data primirii copiei de pe notificarea transmisă de vânzător. în situaţia în care opţiunea se
exercită numai pentru o parte din bunul imobil, această parte din bunul imobil care se intenţionează
a fi utilizată pentru operaţiuni taxabile se va comunica în notificarea transmisă organului fiscal.
(8) În cazul în care opţiunea prevăzută la alin. (1) se exercită de către o persoană impozabilă
care nu a avut dreptul la deducerea integrală sau parţială a taxei aferente imobilului sau părţii din
imobil care face obiectul opţiunii, persoana impozabilă va efectua o ajustare în favoarea sa în
condiţiile prevăzute la art. 140 din Cod Fiscal, dacă bunul se află în cadrul perioadei de ajustare.''
Art. 149 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal:
1047
"(2) Taxa deductibilă aferentă bunurilor de capital, în condiţiile în care nu se aplică regulile
privind livrarea către sine sau prestarea către sine, se ajustează, în situaţiile prevăzute la alin. (4)
lit. a) - d):
(…)
b) pe o perioadă de 20 de ani, pentru construcţia sau achiziţia unui bun imobil, precum şi
pentru transformarea sau modernizarea unui bun imobil, dacă valoarea fiecărei transformări sau
modernizări este de cel puţin 20% din valoarea totală a bunului imobil astfel transformat sau
modernizat.
(3) Perioada de ajustare începe:
a) de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile au fost achiziţionate sau fabricate,
pentru bunurile de capital menţionate la alin. (2) lit. a), dacă acestea au fost achiziţionate sau
fabricate după data aderării; [...]
(4) Ajustarea taxei deductibile prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează:
a) în situaţia în care bunul de capital este folosit de persoana impozabilă:
1. integral sau parţial, pentru alte scopuri decât activităţile economice, cu excepţia
bunurilor a căror achiziţie face obiectul limitării la 50% a dreptului de deducere potrivit
prevederilor art. 145*1;
1. pentru realizarea de operaţiuni care nu dau drept de deducere a taxei;
1. pentru realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere a taxei într-o măsură
diferită faţă de deducerea iniţială; [...]
c) În situaţia în care un bun de capital al cărui drept de deducere a fost integral sau parţial
limitat face obiectul oricărei operaţiuni pentru care taxa este deductibilă. în cazul unei livrări de
bunuri, valoarea suplimentară a taxei de dedus se limitează la valoarea taxei colectate pentru
livrarea bunului respectiv;
(5) Ajustarea taxei deductibile se efectuează astfel:
a) pentru cazurile prevăzute la alin. (4) lit. a), ajustarea se efectuează în cadrul perioadei de
ajustare prevăzute la alin. (2). Ajustarea deducerii se face în perioada fiscal în care intervine
evenimentul care generează ajustarea şi se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase
din perioada de ajustare, incluzând anul în care apare modificarea destinaţiei de utilizare. Prin
norme se stabilesc reguli tranzitorii pentru situaţia în care pentru anul 2ooy s-a efectuat ajustarea
prevăzută la alin. (4) Ut. a) pentru o cincime sau, după caz, o douăzecime din taxa dedusă iniţial;
(51) Dacă pe parcursul perioadei de ajustare intervin evenimente care vor genera ajustarea
în favoarea persoanei impozabile sau în favoarea statului, ajustările prevăzute la alin. (5) Ut. a) şi
c) se vor efectua pentru acelaşi bun de capital succesiv în cadrul perioadei de ajustare ori de câte
ori apar respectivele evenimente.
Pct. 54 din Normele de aplicare ale art. 149 din Codul fiscal:
Exemplul nr. 1, pentru situaţia prevăzută la art. 149 alin. (4) lit. a) pct. 1 din Codul Fiscal;
”O persoană impozabilă cumpără o clădire pentru activitatea sa economică Ia data de 23
iulie 2007. La 1 august 2009, această persoană decide să utilizeze clădirea integral în scop de
locuinţă sau pentru operaţiuni scutite fără drept de deducere. Perioada de ajustare este de 20 de ani,
cu începere de la 1 ianuarie 2007 şi până în anul 2026 inclusiv. Ajustarea trebuie să se efectueze
pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare (2009 - 2026) şi persoana
respectivă trebuie să restituie 18 douăzecimi din TVA dedusă iniţial. Dacă ulterior clădirea va fi din
nou utilizată pentru operaţiuni cu drept de deducere, se va realiza ajustarea pentru toată taxa
aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, în favoarea persoanei impozabile, conform art.
149 alin. (4) lit., c) din Codul fiscal. Numărul ajustărilor poate fi nelimitat, acesta depinzând de
modificarea destinaţiei bunului respectiv în perioada de ajustare, respectiv pentru operaţiuni care
dau sau nu drept de deducere.”
1048
Într-o corectă aplicare a art. 149 alin. (4) lit. c) și art. 149 alin. (5) lit. a) din vechiul Cod
fiscal, întrucât începând cu martie 2014 imobilul a făcut obiectul unei operaţiuni pentru care taxa este
deductibilă, de la această dată (data schimbării destinaţiei de utilizare) opera ajustarea TVA în
favoarea societăţii, care trebuia efectuată pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de
ajustare.
Sub acest aspect, dispozițiile art. 149 alin. (5) lit. a) din vechiul Cod fiscal sunt clare,
”ajustarea se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare,
incluzând anul în care apare modificarea destinaţiei de utilizare”.
Conform celor reținute de organele de control și confirmate de raportul de expertiză, suma de
1.085.140 lei a fost înregistrată de societate în Decontul TVA pentru luna martie 2014, la rândul 31
"Ajustări conform pro-rata/ ajustări pentru bunurile de capital" (unde se înscriu diferenţele de taxă pe
valoarea adăugată rezultate ca urmare a ajustării anuale pe bază de pro rata definitivă, prevăzute la
art. 147 din Codul fiscal, diferenţele de taxă pe valoarea adăugată rezultate ca urmare a regularizării
erorilor constatate ulterior în calculul pro rata definitivă, conform pct. 47 alin. (5) din Normele
metodologice, precum şi diferenţele de taxă pe valoarea adăugată rezultate ca urmare a ajustării taxei
deductibile pentru bunurile de capital prevăzute la art. 149 şi la art. 161 din Codul fiscal, cu semnul
plus sau minus, după caz, aşa cum prevede Ordinul nr.1790/2012 pentru aprobarea modelului si
conţinutului formularului (300) Decont de taxa pe valoarea adăugată).
Este de menţionat că în baza Decontului de TVA pentru luna martie 2014, intimata
reclamantă a solicitat rambursarea sumei de 1.085.140 lei sumă înscrisă de aceasta la rubrica 31
"Ajustări conform pro-rata/ ajustări pentru bunurile de capital", dar în acelaşi timp, prin întâmpinarea
formulată în recurs susţine că „societatea nu avea obligaţia ajustării deoarece imobilul a fost 100%
folosit în scopul producerii de venituri, societatea desfăşurând doar activităţi economice taxabile”.
Or, în condiţiile în care intimata reclamantă recunoaşte că nu a efectuat ajustarea întrucât nu
avea această obligaţie, rambursarea sumei în cuantum de 1.085.140 lei înscrisă în Decontul de TVA
pentru luna martie la rubrica 31 "Ajustări conform pro-rata/ajustări pentru bunurile de capital" nu
poate fi acordată, societatea nefăcând dovada efectuării ajustării aşa cum a declarat prin Decontul de
TVA pentru luna martie 2014.
Or, așa cum corect susține recurenta, societatea, în decontul de TVA pe luna martie 2014, la
rândul 31, nu a calculat pro-rata de deducere conform prevederilor art.149 alin (5) lit. b), întrucât
veniturile sale impozabile la acea dată erau numai din închirierea a 2 apartamente și nu realiza
venituri din folosirea integrală a imobilului.
Nu este aplicabilă prezentei cauze jurisprudenţa CJUE din cauza C-369/98,
Grundstückgemeinschaft Schloβstraβe GbR c Finanzamt Paderborn, citată de către instanța de fond,
în care se arată că dreptul de deducere a TVA se exercită atât timp cât contribuabilul poate face
dovada intenţiei de a utiliza anumite bunuri/servicii achiziţionate pentru desfăşurarea de operaţiuni
care dau drept de deducere. Astfel, această jurisprudență nu are în vedere situația bunurilor de
capital, dat fiind că deducerea taxei pe valoare adăugată aferentă bunurilor de capital nu se poate
trata ca o achiziție obișnuită de bunuri și servicii, Codul fiscal prevăzând expres la art.149 ”ajustarea
taxei deductibile în cazul bunurilor de capital”, bunuri pentru care analiza taxei deductibile se face
prin prisma modului în care aceste bunuri au fost folosite privind perioadele trecute, cu consecința
recalculării pentru perioadele următoare, acesta fiind și sensul instituției ajustării.
În lumina acestor considerente, intimata susține în mod eronat că nu se impunea a aplica
procedura de ajustare, exercitând din nou în totalitate dreptul de deducere la data de 31.03.2014,
pentru suma de 1.085.140 lei, pentru care iniţial, la data de 31.03.2010, nu întrunea condiţiile de
deductibilitate prevăzute de art.145 alin. 1 şi 2 lit. a) și art.146 din C. fiscal.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond nu a pus în discuţie problema ajustării, limitându-
se la a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de deducere prevăzute de art.145. Considerentele
1049
sentinței de fond în sensul că imobilul în cauză a fost folosit integral în activitatea economică în
scopul obţinerii de venituri după finalizarea investiţiei nu poate fi reţinut în lipsa unei analize din
care să rezulte dacă toate camerele, spațiile comerciale și garajele au fost închiriate în totalitate şi pe
toată durata sezonului estival, întrucât ajustarea taxei deductibile se aplică procentual, funcţie de
gradul de ocupare/ folosire în scopul realizării de venituri impozabile.
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C.proc.civ., coroborat cu art.
20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi,
rejudecând, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
4. Tranzacții efectuate cu persoane impozabile declarate inactive. Analiza îndeplinirii

condițiilor legale pentru recunoașterea dreptului de deducere a TVA
C.fisc. (2003), art. 11 alin. (11), art. 145
Din jurisprudența CJUE rezultă că este nelegală din punctul de vedere al dreptului unional
prezumția irefragabilă de participare la o fraudă fiscală, pe care reglementarea naţională o
stipulează prin refuzul sistematic de acordare a dreptului de deducere a TVA pentru orice persoană
impozabilă care se aprovizionează de la un operator economic declarat inactiv, indiferent de faptul
că orice risc de fraudă fiscală aferent tranzacțiilor în cauză poate fi înlăturat în mod legitim, având
în vedere elementele și probele pe care această persoană impozabilă și acest operator sunt în
măsură să le prezinte.
Or, în condițiile în care, în lumina statuărilor CJUE doar nerecunoaşterea definitivă a
dreptului de deducere prin lipsirea persoanei impozabile situate în aval de posibilitatea de a dovedi
că TVA a fost plătită trezoreriei publice de persoana impozabilă din amonte este contrară dreptului
unional, interpretarea dată de prima instanță, în sensul că necontestarea realităţii operaţiunilor şi
neinvocarea unei participări a reclamantei la o fraudă în materia TVA sunt suficiente pentru a
constata că dreptul de deducere nu poate fi refuzat, este nelegală.
Astfel, interpretarea prevederilor fiscale naționale în lumina jurisprudenței CJUE impune
concluzia că, în vederea obținerii dreptului de deducere pentru tranzacțiile încheiate cu operatori
economici inactivi, contribuabilul are sarcina să dovedească faptul că respectivele tranzacții
respectă condițiile de fond și de formă privind deducerea TVA-ului în sensul Directivei 2006/112 și
că prin efectuarea lor nu a existat nicio pierdere de venituri fiscale.
VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 4 aprilie 2017, reclamanta Societatea A. SA, în
contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) şi
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), a solicitat:
(i) anularea în parte a Deciziei de soluţionare nr. 250/30.09.2016, emisă de către Direcţia
Generală de Soluţionare a Contestaţiilor în ceea ce priveşte:
- respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulată de A . privind obligaţiile suplimentare de
plată în cuantum de 70.257 lei reprezentând impozit pe profit;
1050
- respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de A . privind obligaţiile suplimentare
de plată în sumă totală de 552.472 lei;
- menţinerea deciziei de impunere cu privire la impozitul pe profit în sumă de 958.635 lei, în
condiţiile desfiinţării Deciziei de impunere şi refacerii inspecţiei fiscale cu privire la dosarul
preţurilor de transfer şi la ajustarea cheltuielilor aferente relaţiilor cu afiliaţii.
(ii) anularea în parte a Deciziei de impunere nr. F-MC 170/10.05.2016, a Raportului de
inspecţie fiscală nr. F-MC 102/10.05.2016 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr.
205/10.06.2016 (3556EV2/10.06.2016), astfel cum a fost modificată prin Decizia de impunere nr.
3557EV2/10.06.2016, în ceea ce priveşte următoarele obligaţii suplimentare de plată:
- obligaţii suplimentare aferente achiziţiilor de bunuri de la contribuabili declaraţi inactivi,
respectiv impozitul pe profit în sumă de 38.469 lei şi TVA în sumă de 51.349 lei, plus dobânzi şi
penalităţi de întârziere aferente;
- obligaţii suplimentare aferente operaţiunilor de închiriere de spaţii către B . SRL, respectiv
impozitul pe profit în sumă de 80.344 lei şi TVA în sumă de 124.226 lei, plus dobânzi şi penalităţi de
întârziere aferente;
- impozitul pe profit în sumă de 70.257 lei determinat ca urmare a greşitei evidenţieri a
pierderii fiscale aferente anului 2009 şi a depăşirii cotei legale de 5% din rezerva legală, plus
dobânzile/penalităţile de întârziere aferente;
- impozitul pe profit în sumă de 958.635 lei stabilit prin decizia de impunere şi în mod greşit
menţinut în urma soluţionării contestaţiei formulată de A . în condiţiile desfiinţării deciziei de
impunere şi refacerii inspecţiei fiscale cu privire la dosarul preţurilor de transfer şi la ajustarea
cheltuielilor aferente relaţiilor cu afiliaţii, plus dobânzile/penalităţile de întârziere aferente.
(iii) exonerarea societăţii de la plata sumelor anterior menţionate.
(iv) restituirea sumelor achitate de societate, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar,
TVA şi dobânzi în baza Deciziei de Impunere şi a Deciziei de accesorii.
(v) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate Societăţii de soluţionarea
prezentei cereri.
2.1. Prin încheierea din 14 noiembrie 2017, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pe capătul de cerere privind
restituirea sumelor achitate, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea sumelor
achitate, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea obligaţiei fiscale în cuantum
de 70.257 lei şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligaţiile fiscale în cuantum de
958.735 lei.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 4995 din 3 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. SA, în
contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală;
(ii) a anulat în parte decizia de soluţionare nr. 250/30.09.2016 emisă de Direcţia Generală de
Soluţionare a Contestaţiilor şi decizia de impunere nr. F-MC 170/10.05.2016, raportul de inspecţie
fiscală nr. F-MC102/10.05.2016 şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr.
205/10.06.2016 modificată prin decizia de impunere nr. 3557EV/10.06.2016 în ceea ce priveşte
următoarele obligaţii de plată: obligaţii suplimentare aferente achiziţiilor de bunuri de la
contribuabilii declaraţi inactivi; obligaţii suplimentare aferente operaţiunilor de închiriere de spaţii
către B. SRL; impozitul pe profit în sumă de 70.257 lei; impozitul pe profit în sumă de 958.635 lei;
1051
(iii) a exonerat reclamanta de la plata obligaţiilor suplimentare menţionate şi a obligat pârâta
la restituirea sumelor achitate de achitate de societate în baza deciziei de impunere şi a deciziei de
accesorii, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar, TVA şi dobânzi;
(iv) a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 15.034 ei cu titlu de cheltuieli de
judecată, reprezentând taxă de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat redus conform art. 451 alin.
(2) C.proc.civ..
3.1. Împotriva încheierii din 14 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 4995 din 3 decembrie
2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a
declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând casarea încheierii şi a sentinţei recurate şi,
în rejudecare, în principal admiterea excepţiilor invocate, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca
neîntemeiată.
3.1.1. Recursul declarat împotriva încheierii din 14.11.2017 se referă la respingerea excepţiei
inadmisibilităţii, opusă de pârâta DGAMC capătului de cerere prin care s-a solicitat restituirea
sumelor achitate de reclamantă cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar, TVA şi accesorii.
În primul rând, arată recurenta, instanţa de fond a ignorat prevederile art.425 C.proc.civ.,
nemotivând încheierea pronunţată.
În al doilea rând, în condiţiile în care actele administrative fiscale ajung să fie anulate de
instanţa competentă, restituirea sumelor poate avea loc doar în conformitate cu prevederile art.168
din Legea nr.207/2015 şi cu cele ale OMFP nr.1899/2004, care reglementează procedura de
restituire/ rambursare a sumelor de la buget. Procedura menţionată se declanșează la cererea
contribuabilului, întemeiată pe hotărârea judecătorească care constată că sumele nu sunt datorate.
Ca atare, instanţa a respins greşit excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire, câtă vreme
Legea nr. 207/2015 stabileşte o procedură derogatorie de la normele de drept comun pentru
restituirea sumelor de la bugetul de stat. Cererea adresată direct instanţei este inadmisibilă, în
condiţiile neurmării procedurii administrative.
3.1.2. Încheierea din 14.11.2017 este criticată şi pentru respingerea excepţiei inadmisibilităţii
capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere nr.F-MC170/
10.05.2016 cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar, în sumă de 70.257 lei.
Recurenta-pârâtă arată că excepţia inadmisibilităţii a fost greşit respinsă, în condiţiile în care
prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 250/2016, capătul de contestaţie referitor la suma
anterior menţionată nu a fost analizat pe fond, ci a fost respins, ca nemotivat.
3.1.3. Sentinţa este criticată pentru anularea actelor de impunere în privinţa obligaţiilor
suplimentare aferente achiziţiilor de bunuri de la contribuabili declaraţi inactivi.
Recurenta-pârâtă arată că, în această privinţă, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a
art.146 şi a art. 21 alin. (4) lit.r) coroborate cu art.11 alin.(11) şi alin.(12) din Legea nr.571/2003
privind Codul fiscal.
Consecinţele fiscale rezultând din efectuarea unor tranzacţii cu societăţi declarate inactive
sunt expres prevăzute de Codul fiscal.
Cât priveşte invocarea normelor de drept unional şi a practicii CJUE, arată că inclusiv
instanţa europeană a statuat în sensul că lupta împotriva fraudei şi a evaziunii fiscale este un obiectiv
recunoscut şi încurajat prin Directiva TVA, intrând în competenţa autorităţilor şi instanţelor
naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, se
stabileşte că acest drept a fost invocat in mod fraudulos sau abuziv.
Conform aceleiaşi practici a instanţei europene, o persoană impozabilă care ştia sau ar fi
trebuit să ştie că prin achiziţia sa participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA,
trebuie să fie considerată ca participând la această fraudă.
1052
Instanţa de fond nu a ţinut cont nici de prevederile Legii nr. 82/1991, conform cărora în
contabilitate pot fi înregistrate numai documentele care îndeplinesc condiţiile cerute de lege. Or,
facturile emise de persoanele juridice declarate inactive nu pot fi înregistrate în contabilitate, raportat
la dispoziţiile art. 11 alin.(11) şi alin.(12) din Legea nr. 571/2003.
Prin urmare, sentinţa este nelegală cu privire la acordarea dreptului de deducere pentru
51.349 lei reprezentând TVA şi 240.433 lei reprezentând cheltuieli deductibile la impozitul pe profit.
3.1.4. Sentinţa este criticată şi în privinţa soluţiei adoptate cu privire la operaţiunile
comerciale de închiriere spaţii, instanţa interpretând în mod greşit dispoziţiile art.7 alin.(1) pct.26,
art.11 alin.(1), art.134, art.1341 alin.(1), art.1342 alin.(1) şi alin.(2) lit.a) din Legea nr.571/2003 şi
art.6 din O.G. nr.92/2003.
Instanţa nu a ţinut cont că organele de inspecţie fiscală, în limitele atribuţiilor lor, au stabilit
cu claritate situaţia de fapt, respectiv baza de impozitare pentru impozitul pe profit şi TVA raportat la
tariful chiriei stabilit de reclamantă pentru afiliații săi, în aceleaşi condiţii şi pentru aceeaşi perioadă
de timp.
Reluând expunerea situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă arată că, analizând operaţiunile de
închiriere ale reclamantei, a considerat necesară majorarea veniturilor realizate din chirii cu valoarea
chiriei nesolicitate de la B . SRL în perioada 2010-2014, precum şi colectarea de TVA suplimentară
în sumă de 124.226 lei, câtă vreme închirierea nu putea fi gratuită, cu atât mai mult cu cât chiriașa a
folosit spaţiul pentru propriile activităţi economice (în scop de depozit şi birouri).
Închirierea a fost una pentru cauză de comerţ, nu non-profit, iar prestaţia proprietarului care a
pus la dispoziţie spaţiile presupune o contraprestație din partea beneficiarului acestei facilităţi,
valoarea acestei contraprestații fiind calculată la nivelul tarifelor practicate de reclamantă pentru
închirierea de depozite şi birouri în aceeaşi perioadă altor chiriași cu statut de afiliaţi.
Subsumat principiului prevalenței economicului asupra juridicului şi ţinând seama de fondul
economic al tranzacţiei, nu numai de forma juridică a acesteia, se impunea înregistrarea în
contabilitate şi prezentarea fidelă a operaţiunii de punere la dispoziţie a spațiilor.
3.1.5. Următoarea critică priveşte nelegalitatea anulării Deciziei referitoare la obligaţiile de
plată accesorii nr. 205/10.06.2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia de impunere
nr.3557EV2/10.06.2016.
Recurenta arată că instanţa de fond nu a ţinut seama că reclamanta nu a adus critici privind
modul de calcul al accesoriilor nici prin contestaţie şi nici prin cererea de chemare în judecată, astfel
că rezultă fără echivoc că reclamanta datorează accesoriile stabilite prin actele administrative fiscale.
3.1.6. Ultima critică priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă arătând că
nu s-a aflat în culpă procesuală şi solicitând exonerarea sa de la plata acestor cheltuieli.
3.2. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs împotriva sentinţei
civile nr. 4995 din 3 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
3.2.1. O primă critică vizează respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF
pe capătul de cerere referitor la restituirea sumelor achitate de reclamantă.
Recurenta-pârâtă arată că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea
nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi OMFP nr.1899/2004, conform cărora
administrarea creanţelor fiscale revine organelor fiscale teritoriale, iar restituirea se efectuează la
cererea contribuabilului de către organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţei
bugetare.
3.2.2. Este criticată şi soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere
având ca obiect restituirea sumelor achitate de reclamantă în baza actelor de impunere contestate.
Argumentele sunt similare celor prezentate în cadrul recursului pârâtei DGAMC.
1053
3.2.3. Următoarea critică priveşte acordarea dreptului de deducere pentru TVA în valoare de
51.349 lei şi a deductibilităţii cheltuielilor în sumă de 240.433 lei, aferente tranzacţiilor cu furnizori
declaraţi inactivi.
Argumentele sunt similare celor prezentate subsumat criticii corespondente din recursul
DGAMC. Recurenta adaugă că reclamanta avea posibilitatea reală şi facilă de a lua cunoştinţă de
lista contribuabililor inactivi, putând astfel evita încheierea unor tranzacţii pentru care legea fiscală
stabileşte în mod expres soluţia nedeductibilităţii. Lista contribuabililor declaraţi inactivi este
publicată pe pagina de internet a ANAF, sub forma unui registru public, astfel încât contribuabilii
activi se pot proteja de consecinţele fiscale negative ale achiziţiei de bunuri şi servicii de la
contribuabilii declaraţi inactivi. Instituirea registrului urmăreşte scopul public legitim de a izola
contribuabilii care se sustrag de la regimul fiscal legal.
3.2.4. Cât priveşte reconsiderarea veniturilor reclamantei prin raportare la tranzacția cu B .,
organele fiscale au stabilit impozit pe profit suplimentar şi au colectat TVA, în condiţiile în care
reclamanta a închiriat cu titlu gratuit anumite spaţii afiliatei sale, deşi într-o perioadă anterioară i-a
perceput chirie pentru spaţii, aşa cum a perceput şi altor afiliaţi ce au închiriat spaţii de la reclamantă.
Soluţia instanţei, care infirmă măsurile fiscale, încalcă art.19 alin.(1) din Codul fiscal şi
pct.12 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, precum şi dispoziţiile din materia
TVA - art.134, art.1341 alin.(1), art.1342 alin.(1) şi alin.(2) lit.a) din Legea nr.571/2003, în forma în
vigoare începând cu 01.01.2010, art.137 alin.(1) lit.a), alin.(2) şi alin.(3) din Codul fiscal, în forma în
vigoare la data efectuării operaţiunilor de închiriere, precum şi prevederile art.141 alin.(2) lit.e) în
forma în vigoare începând cu 01.01.2010.
Întrucât contractul de închiriere al părţilor nu a prevăzut un preţ, în temeiul art.6 din O .G.
nr.92/2003, organul fiscal era îndreptăţit să dea relevanţa cuvenită stării de fapt fiscale şi să
stabilească baza de impozitare pentru impozitul pe profit şi TVA, raportat la tariful chiriei stabilită de
reclamantă pentru afiliații săi, în aceleaşi condiţii.
3.2.5. Este criticată şi soluţia instanţei de exonerare a reclamantei de la plata sumei de
958.635 lei, reprezentând diferenţă la impozitul pe profit.
Instanţa a reţinut nelegalitatea impunerii unui impozit pe profit suplimentar în suma arătată
anterior, în contextul desfiinţării deciziei de impunere cu consecinţa refacerii inspecţiei fiscale în
privinţa dosarului preţurilor de transfer/ ajustării cheltuielilor aferente relaţiilor cu afiliaţi.
În privinţa acestor operaţiuni, prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 250/2016 s-a
desfiinţat Decizia de impunere nr.F-MC102/2016, şi anume ajustarea cheltuielilor în sumă de
17.056.253 lei, urmarea preţurilor practicate de societate în tranzacţiile cu afiliații săi, urmând ca
organele de inspecţie fiscală să reia inspecţia fiscală, pe baza îndrumărilor date în decizia de
soluţionare a contestaţiei.
Această soluţie era unica posibilă faţă de situaţia de fapt, în conformitate cu prevederile
pct.11.4 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3741/2015.
În aceste condiţii, în mod eronat instanţa de fond s-a raportat doar la constatările expertului
fiscal, reţinând că valoarea impozitului pe profit suplimentar era în cuantum de 1.724.286 lei, iar nu
de 2.682.920 lei.
Ultima valoare a fost corect stabilită, nefiind nicio eroare de calcul a organului de soluţionare
a contestaţiei.
3.2.6. Ultima critică adusă sentinţei se referă la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de
judecată, pe argumentul similar expus şi în recursul DGAMC, conform căruia pârâtele nu s-au găsit
în culpă procesuală.
Mai mult, recurenta-pârâtă arată că trebuia să se constate cuantumul nepotrivit de mare al
sumei solicitate de reclamată cu titlu de onorariu avocaţial şi, pe cale de consecinţă, acesta să fie
acordat numai în parte.
1054
Intimata-reclamantă Societatea A. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia
nulităţii ambelor recursuri, pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488
alin. (1) C.proc.civ., excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta ANAF cu privire la
reiterarea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia nulităţii recursului declarat de
ANAF cu privire la cheltuielile de judecată. În subsidiar, a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca
nefondate.
În susţinerea excepţiei nulităţii recursurilor, intimata-reclamantă arată că pârâtele reiau critici
deja cenzurate de instanţa de fond, tinzând să obţină o nouă verificare pe fond a susţinerilor lor, în
pofida caracterului nedevolutiv al recursului.
Cu alte cuvinte, recursurile ar reprezenta o reluare a poziţiei organelor fiscale, expusă deja în
faţa instanţei de fond.
Cât priveşte inadmisibilitatea recursului ANAF sub aspectul reiterării excepţiei lipsei calităţii
sale procesuale pasive, intimata-reclamantă arată că această pârâtă nu a atacat încheierea din
14.11.2017, prin care excepţia a fost soluţionată.
Cât priveşte nulitatea recursului ANAF, în măsura în care este criticată acordarea cheltuielilor
de judecată, intimata-reclamantă arată că potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casaţie şi
Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, motivul de recurs prin care se critică cuantumul
cheltuielilor acordate (din perspectiva lipsei de proporţionalitate), nu se încadrează în motivele de
casare prev. de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă arată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
ANAF pe capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor achitate a fost în mod corect
respinsă, participarea procesuală a ANAF impunându-se din raţiuni de opozabilitate a hotărârii şi în
aplicarea principiului colaborării între structurile autorităţii fiscale.
Corect a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea
sumelor, în considerarea dispoziţiilor exprese ale art.18 din Legea nr.554/2004, care conferă instanţei
de contencios administrativ competenţa de a dispune rambursarea efectivă a sumelor plătite, cu
menţiunea că acest capăt de cerere are regimul juridic al unei cereri accesorii în raport cu cererea
principală de anulare a actelor administrative fiscale.
În mod corect a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea
deciziei de impunere pentru impozitul pe profit în sumă de 70.257 lei.
Anularea obligaţiei fiscale menţionate a fost cerută prin contestaţia fiscală, prin care
reclamanta a înţeles să conteste în tot impozitul pe profit suplimentar stabilit, precum şi ajustarea
pierderii fiscale. Întrucât decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală nu au conţinut o
explicitare corespunzătoare a sumelor individualizate, reclamanta nu a putut dezvolta o argumentație
mai cuprinzătoare cu privire la fiecare sumă în parte.
Totuşi, câtă vreme organul fiscal, prin lipsa motivării, nu a conferit reclamantei posibilitatea
de a-şi exprima în mod efectiv opinia cu privire la această sumă, nu putea fi reţinută de instanţă
apărarea pârâtelor potrivit căreia nu s-ar fi invocat motive de anulare.
Mai mult, legea nu impune identitatea între argumentele din contestaţia fiscală şi cele din
acţiunea în instanţă, ci doar obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile.
Având în vedere şi că potrivit art. 281 alin.(7) C.proc.fisc., în cazul respingerii contestaţiei
fără intrarea în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, instanţa, constatând nelegalitatea soluţiei
administrative, se pronunță şi asupra fondului acestui raport, în mod corect judecătorul fondului s-a
pronunţat direct asupra impunerii suplimentare menţionate.
În ceea ce priveşte tranzacţiile derulate cu contribuabili declaraţi inactivi, intimata arată că la
nivelul jurisprudenţei CJUE s-a stabilit că dreptul de deducere al TVA nu poate fi anulat în condiţiile
în care beneficiarul a respectat condiţiile de fond şi de formă pentru acordarea dreptului de deducere.
1055
Art.11 din Codul fiscal trebuie privit nuanțat, în sensul că nu stabileşte de plano inexistenţa
dreptului de deducere a cheltuielilor şi a TVA aferente operaţiunilor derulate cu contribuabili
inactivi.
Legea fiscală nu interzice tranzacţiile cu furnizori declaraţi inactivi fiscal şi, neexistând nici
obligaţia contribuabilului de a verifica starea fiscală a furnizorului, drept consecinţă, nu pot exista
urmări în privinţa dreptului de deducere raportat la aceste tranzacţii.
Raţionamentul organelor fiscale în această privinţă încalcă principiul neutralităţii fiscale.
Aceasta cu atât mai mult cu cât contribuabilul inactiv este obligat în continuare să colecteze TVA.
Câtă vreme art.145 alin.(1) din Codul fiscal statuează că dreptul de deducere ia naştere la
momentul exigibilității taxei la furnizorul inactiv, iar potrivit art.11 alin.(1 2) din Codul fiscal,
beneficiarul nu se poate prevala de dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiei de la acel furnizor
inactiv, se remarcă un evident conflict între reglementări.
Nicio persoană nu poate fi penalizată pentru comportamentul unui terț, iar în jurisprudenţa
CJUE s-a statuat că şi în cazul unui contribuabil neînregistrat în scopuri de TVA, dar care facturează
cu TVA, nu poate fi anulat dreptul de deducere al contribuabilului care primește astfel de bunuri
(cauza C-438/09).
Intimata arată că a dat dovadă de diligenţă şi bună credinţă în relaţiile cu furnizorii declaraţi
inactivi, acest statut fiind atestat prin acte administrative care nu au fost comunicate reclamantei şi nu
au fost publicate în Monitorul oficial.
Criticile recurentelor contravin reglementărilor europene şi practici CJUE în materie (sunt
invocate cauzele C-146/05, C-324/11, C-438/09).
Cât priveşte obligaţiile fiscale suplimentare pentru pretinsele venituri nerealizate de
reclamantă din închirierea de spaţii către B . SRL, intimata arată că organul fiscal a depăşit în mod
flagrant spera atribuţiilor sale, prin reconsiderarea veniturilor A., prin raportare la tranzacţiile cu B.
Mai mult, într-o materie tehnică ce excede în mod evident competenţelor sale, organul fiscal
nu a solicitat realizarea unei expertize tehnice independente din care să rezulte care era valoarea
chiriei la nivelul anilor 2010-2014.
În circumstanţele în care s-a ajuns la închiriere, reclamanta a urmărit să evite pierderile cu
cheltuieli de mentenanță a depozitului, aşa încât contractul de închiriere a fost unul cu titlu oneros,
generând profit pentru A. Câtă vreme operaţiunea nu încalcă ordinea publică sau bunele moravuri,
contractul este opozabil terţilor, chiar şi persoanelor de drept public, precum organul fiscal.
Or, pârâtele nu au analizat aspectele invocate de reclamantă şi au stabilit în mod arbitrar
obligaţii suplimentare de plată, motiv pentru care instanţa a apreciat judicios asupra acestei chestiuni.
Susţinând nelegalitatea impunerii unui impozit pe profit suplimentar în contextul desfiinţării
deciziei de impunere şi refacerii inspecţiei fiscale cu privire la dosarul preţurilor de transfer/
ajustarea cheltuielilor aferente relaţiilor cu afiliaţii, intimata-reclamantă arată că înlăturarea efectelor
ajustării cheltuielilor impunea în mod necesar reconsiderarea bazei de impunere pentru toate
obligaţiile fiscale analizate, în conformitate cu art.19 alin.(1) din vechiul Cod fiscal.
Raportat la modalitatea în care organul de soluţionare a ales să cuantifice soluţia de
desfiinţare parţială a deciziei de impunere, respectiv pentru suma de 999.066 lei (reprezentând
impozit pe profit şi accesorii aferente), trebuie să se constate că această determinare valorică nu este
una corectă, în condiţiile în care reconsiderarea caracterului deductibil al cheltuielilor în cuantum de
17.056.253 lei are un impact direct asupra bazei de impozitare.
Or, raportat la concluziile deciziei de soluţionare a contestaţiei, se observă că impozitul pe
profit suplimentar stabilit prin decizia de impunere şi menţinut în urma soluţionării contestaţiei este
cu 958.635 lei mai mare decât valoarea rezultată în urma considerării cuantumului exact al profitului
impozabil.
1056
Eroarea de calcul şi de raţionament a organului de soluţionare a contestaţiei este evidentă şi a
fost în mod corect cenzurată de instanţa de fond.
Măsura desfiinţării dispusă în legătură cu dosarul preţurilor de transfer şi cu ajustarea
cheltuielilor în cuantum de 17.056.253 lei trebuia să conducă în mod necesar la o recalculare a
întregului profit impozabil al societăţii şi la o redeterminare a obligaţiilor fiscale aferente.
Intimata invocă în acest sens şi concluziile raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte anularea deciziei de accesorii, soluţia instanţei de fond reprezintă o
aplicare a principiului conform căruia accesoriul urmează soarta principalului.
5. Alte aspecte procesuale
Excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de
art. 488 alin. (1) C.proc.civ. a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în
practicaua prezentei decizii, iar în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii parţiale a recursului
declarat de pârâta ANAF şi excepţia nulităţii parţiale a aceluiaşi recurs, cu privire la cheltuielile de
judecată, Înalta Curte a dispus analizarea lor odată cu fondul.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de
casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt fondate, pentru
Cu titlu preliminar, se constată că prin cele două cereri de recurs formulate de pârâte sunt
invocate atât unele motive de casare comune, cât şi altele distincte şi, de asemenea, este criticată
soluţia dată capetelor principale de cerere (de anulare a actelor administrative fiscale), dar şi soluţia
dată capătului subsidiar de cerere referitor la restituirea sumelor.
Drept urmare, instanţa de recurs va trata mai întâi motivele de recurs care se referă la
soluţionarea capetelor principale ale cererii, fie ele comune sau distincte şi apoi va trata motivele de
recurs privitoare la capătul accesoriu.
II.1. O primă critică formulată prin ambele recursuri, subsumată cazului de casare prev. de
art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., se referă la anularea de către instanţă a obligaţiilor fiscale
suplimentare în sumă de 51.349 lei cu titlu de TVA şi 38.469 lei cu titlu de impozit pe profit aferent
nerecunoaşterii deductibilităţii cheltuielilor în valoare de 240.433 lei, corespunzătoare achiziţiilor de
bunuri de la contribuabili declaraţi inactivi.
Curtea de apel a anulat respectivele obligaţii fiscale reţinând că, potrivit jurisprudenţei CJUE
în interpretarea Directivei TVA, nu pot fi stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unei
societăţi exclusiv ca urmare a comportamentului necorespunzător al furnizorului. Ca atare, nu poate
fi imputat reclamantei că furnizorii săi nu şi-au îndeplinit obligaţiile fiscale, iar reclamanta are
dreptul de a deduce TVA pentru achiziţiile de bunuri, în conformitate cu art.146 din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, dar şi de a i se recunoaşte cheltuielile efectuate (la stabilirea bazei
impozabile pentru impozitul pe profit), în conformitate cu art.21 alin.(4) lit.r) din Codul fiscal.
Criticile comune ale recurentelor-pârâte sunt în sensul încălcării/aplicării greşite a
dispoziţiilor art. 146 şi art. 21 alin. (4) lit. r) coroborate cu art.11 alin. (1 1) şi alin. (12) din Legea
nr.171/2003 privind Codul fiscal, fie aceste dispoziţii interpretate în lumina dreptului unional.
Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate.
Măsurile fiscale au avut temei legal expres şi indubitabil în art. 11 alin.(1 2) din Codul fiscal,
care prevede că o persoană impozabilă nu poate beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a
TVA când achiziţionează bunuri sau servicii de la contribuabili declaraţi inactivi prin ordin al
preşedintelui ANAF, publicitatea ordinului asigurându-se prin afişarea pe pagina de internet a
ANAF.
1057
Instanţa de fond, însă, acordând prioritate aplicării dreptului unional în materie de TVA şi
apreciind că acesta se aplică şi impozitului pe profit pentru identitate de raţiune, a reţinut că
operaţiunile sunt reale, că lipseşte frauda şi că dreptul de deducere al reclamantei nu poate fi negat.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, în cauză trebuie să se ţină seama, cât priveşte domeniul
armonizat al TVA, de reglementarea din dreptul unional şi de interpretarea acestuia în jurisprudenţa
CJUE. În acest sens, hotărârea din cauza C-101/16, Paper Consult este definitorie, pentru că priveşte
interpretarea Directivei TVA în situaţia facturilor emise de un contribuabil declarat inactiv de către
administraţia fiscală, adică întocmai situaţia fiscală pendinte.
În dispozitivul hotărârii menţionate se statuează următoarele: Directiva 2006/112/CE a
Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să
fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza
principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei
persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul
unei facturi pe care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de
administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică și accesibilă pe
internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere
este sistematic și definitiv, nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de
venituri fiscale.
Aceste dispoziţii trebuie văzute în lumina considerentelor, potrivit cărora „52.În schimb, nu
este contrar dreptului Uniunii să se ceară ca un operator să ia orice măsură care i s-ar putea solicita în
mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea pe care o efectuează nu determină participarea sa la
o fraudă fiscală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos și alții, C-409/04,
EU:C:2007:548, punctele 65 și 68, precum și Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid,
C-80/11 și C-142/11, EU:C:2012:373, punctul 54).
53. În această privință, trebuie să se constate că reglementarea națională în discuție în
litigiul principal nu transferă în sarcina persoanei impozabile măsurile de control care revin
administrației, ci o informează cu privire la rezultatul unei anchete administrative din care rezultă că
contribuabilul declarat inactiv nu mai poate fi controlat de autoritatea competentă fie pentru că
respectivul contribuabil nu și-a mai îndeplinit obligațiile de declarare impuse de lege, fie pentru că a
declarat informații de identificare a sediului social care nu permit autorității fiscale în cauză să îl
identifice sau pentru că nu își desfășoară activitatea la sediul social sau la domiciliul fiscal declarat.
54. Singura obligație impusă persoanei impozabile constă, astfel, în consultarea listei
contribuabililor declarați inactivi afișate la sediul ANAF și publicate pe pagina de internet a acesteia,
o asemenea verificare fiind, pe de altă parte, ușor de efectuat.
55. Rezultă astfel că, prin obligarea persoanei impozabile să efectueze această verificare,
legislația națională urmărește un obiectiv care este legitim și chiar impus de dreptul Uniunii, și
anume acela de a asigura colectarea corectă a TVA-ului și de a evita frauda, și că o asemenea
verificare poate fi cerută în mod rezonabil unui operator economic. Trebuie însă să se verifice dacă
această legislație nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.
56. Deși nedepunerea declarațiilor fiscale prevăzute de lege poate fi considerată indiciu de
fraudă, aceasta nu dovedește în mod irefutabil existența unei fraude privind TVA-ul. În plus, reiese
din elementele furnizate Curții că, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de
trimitere, chiar dacă contribuabilul și-ar fi regularizat situația și ar fi obținut radierea sa de pe lista
contribuabililor înscriși ca inactivi, sancțiunea prevăzută la articolul 11 alineatul (1 2)din Codul fiscal
ar fi menținută, astfel încât persoana care cumpără bunul sau serviciul nu și-ar putea redobândi
dreptul de deducere a TVA-ului. În schimb, articolul 11 alineatul (11) din Codul fiscal prevede că
contribuabilul „reactivat” est autorizat, după „reactivarea” sa, să recupereze TVA-ul a cărui deducere
a fost refuzată în perioada de inactivitate. (...)
1058
58. Potrivit Paper Consult, Rom Packaging ar fi plătit trezoreriei publice TVA-ul colectat în
temeiul contractului încheiat cu Paper Consult. Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, guvernul
român a confirmat că sumele corespunzătoare TVA-ului datorat de Rom Packaging fuseseră efectiv
plătite, dar că nu era posibil să se verifice dacă aceste sume erau aferente tranzacțiilor încheiate între
cele două societăți, deoarece Rom Packaging nu își depusese declarațiile de TVA.
59. Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, rezultă că articolul
11 alineatul (12) din Codul fiscal, în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală, nu prevede o
regularizare în beneficiul persoanei impozabile situate în aval, în pofida dovezii plății TVA-ului de
către persoana impozabilă situată în amonte, nerecunoașterea dreptului de deducere fiind definitivă.
60. Or, imposibilitatea persoanei impozabile de a demonstra că tranzacțiile încheiate cu
operatorul declarat inactiv îndeplinesc condițiile prevăzute de Directiva 2006/112 și în special că
TVA-ul a fost plătit trezoreriei publice de către acest operator depășește ceea ce este necesar pentru
atingerea obiectivului legitim urmărit de această directivă ”.
Prin urmare, situaţia fiscală a reclamantei, care a tanzacţionat cu persoane impozabile
declarate inactive, nu este aceea a unui contribuabil care nu poate fi sancţionat pentru
comportamentul inadecvat al furnizorilor săi, aşa cum a reţinut instanţa de fond. În hotărârea CJUE
se arată că norma naţională care constituie temeiul refuzului de acordare a dreptului de deducere
urmăreşte un scop legitim şi nu impune contribuabililor o sarcină disproporţionată. În ipoteza
tranzacţiilor cu furnizori inactivi, doar nerecunoaşterea definitivă a dreptului de deducere, care nu dă
posibilitatea persoanei impozabile situate în aval să dovedească că TVA-ul a fost plătit trezoreriei
publice de persoana impozabilă din amonte este contrară dreptului unional.
Or, instanţa de fond a ignorat situaţia fiscală şi a apreciat că necontestarea realităţii
operaţiunilor şi neinvocarea unei participări a reclamantei la o fraudă în materia TVA sunt suficiente
pentru a constata că dreptul de deducere nu poate fi refuzat.
Înalta Curte nu subscrie acestei interpretări întrucât, aşa cum s-a reţinut în concluziile
avocatului general prezentate în cauza C-101/16, o persoană impozabilă care încheie tranzacții
supuse la plata TVA-ului cu un operator economic declarat inactiv trebuie, în toate cazurile, să fie
considerată ca știind sau ca trebuind să știe că încheierea unor astfel de tranzacții prezintă un risc de
evaziune fiscală (par. 55).
Doar prezumția irefragabilă de participare la o fraudă fiscală pe care reglementarea naţională
o stipulează prin refuzul sistematic de acordare a dreptului de deducere a TVA-ului pentru orice
persoană impozabilă care se aprovizionează de la un operator economic declarat inactiv, indiferent
de faptul că orice risc de fraudă fiscală aferent tranzacțiilor în cauză poate fi înlăturat în mod legitim,
având în vedere elementele și probele pe care această persoană impozabilă și acest operator sunt în
măsură să le prezinte, în special ca urmare a unui control fiscal, a fost considerată că încalcă dreptul
unional (par. 63).
Prin urmare, în cauză, revenea reclamantei sarcina să dovedească că tranzacțiile sale cu
contribuabili inactivi respectă condițiile de fond și de formă privind deducerea TVA-ului în sensul
Directivei 2006/112 și că nu a existat nicio pierdere de venituri fiscale, pentru ca soluţia instanţei de
fond să fie pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.
Cât priveşte impozitul pe profit, acesta este reglementat de dreptul naţional, care stipulează
asupra nedeductibilităţii cheltuielilor (art. 11 alin. (12) şi art. 21 alin. (4) lit. r) Cod fiscal).
Înalta Curte nu vede identitatea de raţiune reţinută de instanţa de fond, pentru care, în materia
deductibilităţii cheltuielilor la impozitul pe profit s-ar aplica jurisprudenţa CJUE anterior amintită,
mai ales că aceasta oglindește principiul neutralităţii, specific domeniului TVA. Între dreptul de
deducere al TVA şi acordarea deductibilități cheltuielilor cu achiziţiile nu există o legătură de tipul
cauză-efect, ci amândouă izvorăsc din aceleaşi operaţiuni şi trebuie abordate independent. În
concluzie, şi în privinţa deductibilităţii cheltuielilor aferente achiziţiilor de la contribuabili inactivi,
1059
hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, actul de impunere fiind legal
întocmit.
Nu pot fi primite susţinerile intimatei-reclamante potrivit cărora dreptul de deducere al TVA
precum şi deductibilitatea cheltuielilor aferente operaţiunilor derulate cu contribuabili inactivi ar
trebui recunoscută întrucât legea fiscală naţională nu interzice tranzacţiile cu astfel de furnizori şi
nici nu obligă contribuabilul să facă verificări cu privire la situaţia fiscală a furnizorului.
Aceste susţineri contravin dispoziţiilor explicite ale art.11 alin.(1 1) şi alin.(12) din Codul
fiscal.
În cauză nu este în discuţie penalizarea persoanei impozabile pentru comportamentul
furnizorului său, ci aplicarea regimului fiscal prevăzut de legea naţională, pe care persoana
impozabilă este datoare să o cunoască şi să o respecte.
În jurisprudenţa CJUE nu s-a reţinut, aşa cum pretinde intimata-reclamantă, că regimul
juridic al tranzacţiilor cu societăţi inactive prevăzut de reglementările naţionale ar contraveni
dreptului european, cu singura excepţie anterior enunțată, dar pe care nu o invocă intimata-
reclamanta în cauză. Anume, aceasta nu invocă dreptul său de a dovedi că TVA aferentă
operaţiunilor derulate cu persoane juridice declarate inactive a fost colectată şi virată la bugetul de
stat.
II.2. A doua critică ce se regăseşte în ambele recursuri, subsumată aceluiaşi caz de casare
prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., se referă la anularea de către instanţa de fond a
obligaţiilor fiscale constând în impozit pe profit suplimentar şi TVA necolectată, aferente
operaţiunilor de închiriere de spaţii către B. SRL.
Şi această critică este fondată, instanţa de fond interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile
coroborate ale art.11 alin.(1) din Codul fiscal şi art.6 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură
fiscală, respectiv art.6 din Legea nr.207/2015 privind noul Cod de procedură fiscală, cu conţinut
similar, aplicabil şi procedurilor de administrare în derulare la data de 1 ianuarie 2016, conform
normei tranzitorii din art. 352 alin. (5) din Legea nr. 207/2015.
Situaţia de fapt la care prima instanţă a aplicat dreptul fiscal este aceea a închirierii de către
reclamantă societăţii B. (o afiliată a reclamantei) în anul 2010, pe calea încheierii unui act adiţional
la contractul de închiriere iniţial nr. 2/189/2008 a unui spaţiu de 3 m.p. cu destinaţia de birou
administrativ şi a unui spaţiu de 576 m.p. reprezentând o hală de producţie folosită pentru
depozitarea de bunuri. Contractul de închiriere iniţial referitor la alte spaţii decât cele menţionate
prevedea o chirie de 4 euro/ m.p., în vreme ce închirierea spaţiilor amintite, conform actului
adiţional, s-a făcut fără perceperea unei chirii, ci doar cu asumarea de către chiriaşă a obligaţiei de
plată a utilităţilor aferente spațiilor.
Organele fiscale au subliniat şi că B . a desfăşurat o activitate comercială în spaţiile închiriate,
de depozitare de materii prime şi produse finite, utilă operaţiunilor sale taxabile.
În aceste condiţii, organul fiscal, în temeiul dispoziţiilor din materia fiscală anterior arătate, a
procedat la ajustarea veniturilor cu valoarea chiriei nepercepute, evaluată raportat la tarifele utilizate
de reclamantă în contracte de închiriere similare, încheiate tot cu persoane afiliate.
Instanţa de fond a anulat obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pe baza operaţiunii de
ajustare a veniturilor, considerând că actul adiţional încheiat între părţi a avut o finalitate, respectiv
diminuarea pierderilor pe care le-ar fi adus reclamantei suportarea cheltuielilor de mentenanță a halei
şi a arătat că organul fiscal nu poate proceda la reîncadrarea operaţiunii în mod discreţionar, cu
intruziunea în dreptul părţilor de a stabili clauzele contractului, în măsura în care acestea nu încalcă
ordinea publică şi bunele moravuri.
Înalta Curte constată nelegalitatea soluţiei asupra acestei chestiuni litigioase întrucât, dată
fiind operaţiunea derulată de reclamantă - închiriere de spaţii destinate unei activităţi economice,
organul fiscal a procedat în limitele competenţelor sale prevăzute de art.6 din Codul de procedură
1060
fiscală şi art.11 alin.(1) din Codul fiscal, apreciind asupra conţinutului economic al tranzacţiei, cu
consecinţa ajustării veniturilor, câtă vreme, prin natura lui, contractul de închiriere presupune o
contraprestație la obligaţia asumată de proprietar de a asigura folosinţa bunului în favoarea co-
contractantului, iar această contraprestație este plata chiriei.
Susţinerile reclamantei, preluate de instanţa de fond, conform cărora încheierea actului
adiţional a urmărit limitarea unor pierderi în patrimoniul reclamantei sunt speculative şi nejustificate
în raport de situaţia de fapt reţinută. În acest sens, se constată că reclamanta a încheiat mai multe
contracte de închiriere cu afiliate ale sale, unul dintre ele chiar cu B. şi prin fiecare din aceste
contracte a perceput o chirie. Nu s-a arătat niciun element distinctiv pentru situaţia actului adiţional,
care să infirme dreptul organului fiscal de a ajusta veniturile.
II.3. O altă critică formulată numai prin recursul DGAMC se referă la greşita respingere a
excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea Deciziei de
impunere nr.F-MC170/ 10.05.2016 cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar în sumă de
70.257 lei.
Analizând conţinutul criticilor, Înalta Curte le consideră apărări de fond, reiterate în recurs, şi
care vor fi analizate în continuare.
Ceea ce susţine recurenta este că reclamata nu a motivat contestaţia administrativă declarată
împotriva impozitului pe profit stabilit suplimentar în sumă de 70.257 lei, contestaţia fiind respinsă
ca nemotivată în privinţa acestei sume, prin Decizia de soluţionare nr. 250/2016, iar reclamanta nu
putea motiva direct în faţa instanţei de contencios administrativ nelegalitatea acestei impuneri
suplimentare.
Instanţa de fond a trecut peste aceste apărări (subsumate unei excepţii de inadmisibilitate a
atacării actului de impunere în privinţa sumei menţionate), şi a reţinut că reclamanta ar fi motivat
succint contestaţia, respingerea acesteia ca nemotivată fiind nelegală.
Mai departe, instanţa de fond a reţinut nulitatea deciziei de impunere în privinţa impozitului
pe profit suplimentar arătat, întrucât nici aceasta şi nici raportul de inspecţie fiscală premergător nu
cuprinde motivele de fapt care au stat la baza stabilirii impozitului.
Aceste considerente sunt nefondate. Analizând conţinutul contestaţiei administrative se
constată că reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate a impozitului pe profit suplimentar în
valoare de 70.257 lei, aşa încât cu aplicarea corectă a art. 217 alin. (1) din vechiul Cod procedură
fiscală, aplicabil faţă de norma tranzitorie cuprinsă în art. 352 alin. (2) din Legea nr. 207/2015,
organul de soluţionare a contestaţiei a respins contestaţia, ca nemotivată.
În acelaşi timp, apare nefondată susţinerea instanţei potrivit căreia în raportul de inspecţie
fiscală şi în decizia de impunere nu s-ar regăsi motivele care au stat la baza stabilirii impozitului pe
profit suplimentar.
Astfel, organul fiscal a reţinut o pierdere suplimentară nejustificată preluată eronat din 2009
şi pe care a socotit-o cheltuială nedeductibilă în 2010-2012, în valoare de 270.000 lei şi depăşirea
cotei legale de 5% pentru rezervă în anii 2010-2012, cu o valoare totală de 169.108 lei, pentru care a
aplicat soluţia nedeductibilităţii în baza prevederilor punctului 50 din H.G. nr. 44/2004 privind
normele metodologice de aplicare a art. 22 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.
Reclamanta nici prin cererea introductivă nu a invocat motive de nelegalitate a impunerii,
susţinând numai că decizia de impunere ar fi nemotivată, ceea ce nu poate fi reţinut faţă de conţinutul
acestui act.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată nelegalitatea soluţiei de anulare a actelor
administrative fiscale în privinţa impozitului pe profit în sumă de 70.257 lei.
II.4. O altă critică, susţinută numai de către recurenta ANAF, se referă la anularea de către
instanţa de fond a impozitului pe profit în sumă de 958.635 lei, sumă despre care reclamanta a arătat
că a fost stabilită prin decizia de impunere şi în mod greşit menţinută în urma soluţionării
1061
contestaţiei, în condiţiile desfiinţării deciziei de impunere în privinţa dosarului preţului de transfer şi
a ajustării cheltuielilor aferente relaţiilor cu afiliații, cu dispunerea refacerii inspecţiei fiscale.
În această privinţă, Înalta Curte constată că prin decizia de soluţionare a contestaţiei
administrative s-a dispus desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr.F-MC170/ 10.05.2016
pentru suma de 999.066 lei reprezentând impozit pe profit şi accesorii aferente, urmând ca organele
de inspecţie fiscală să procedeze la refacerea inspecţiei fiscală pentru acelaşi impozit şi aceeaşi
perioadă în funcţie de considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei şi să emită un nou act
administrativ fiscal.
Măsura este corespunzătoare constatărilor din decizia de impunere referitoare la dosarul
preţurilor de transfer, respectiv la nedeductibilitatea cheltuielilor de exploatare aferente relaţiilor
reclamantei cu afiliații pentru anii fiscali 2013-2014, în sumă totală de 17.056.253 lei.
În esenţă, organul de soluţionare a contestaţiei a identificat anumite erori în concluziile
inspecţiei fiscale referitoare la ajustarea cheltuielilor pe baza dosarului preţurilor de transfer, motiv
pentru care a dispus refacerea inspecţiei fiscale în această privinţă.
Instanţa de fond a anulat o obligaţie fiscală constând în impozit pe profit în sumă de 958.635
lei, nemenţionată ca atare în actele administrative fiscale, preluând afirmaţiile reclamantei, susţinute
şi prin raportul de expertiză administrat în fond, potrivit cărora suma de 999.066 lei cu titlu de
impozit pe profit plus accesorii pentru care s-a desfiinţat decizia de impunere, în considerarea
desfiinţării măsurii nedeductibilităţii cheltuielilor de 17.056.253 lei, ar fi greşit cuantificată.
Înalta Curte constată că măsura desfiinţării parţiale a deciziei de impunere, cu privire la
cheltuielile în sumă totală de 17.056.253 lei, cu reluarea inspecţiei fiscale nu este contestată de nicio
parte.
În aceste condiţii, instanţa de fond nu putea statua asupra raportului juridic de drept fiscal
nefinalizat în procedura administrativă, câtă vreme s-a dispus refacerea inspecţiei fiscale, doar cu
motivarea existenţei unei erori cu privire la dispozitivul deciziei de soluţionare a contestaţiei, eroare
care s-ar fi produs în cuantificarea impozitului desfiinţat, aferent cheltuielilor pentru care inspecţia
trebuia reluată.
Reclamanta avea posibilitatea fie de a cere lămurirea dispozitivului deciziei de soluţionare a
contestaţiei, fie de a formula observaţii în cadrul refacerii inspecţiei, fie în cele din urmă, să atace
actul final al inspecţiei fiscale în curs de refacere, în măsura în care îl aprecia neconform din
perspectiva calculelor.
În condiţiile în care, în privinţa cheltuielilor în sumă de 17.056.253 lei inspecţia fiscală nu a
fost finalizată şi niciuna dintre părţi nu contestă decizia de soluţionare a contestaţiei care dispune
reluarea inspecţiei fiscale, instanţa nu putea statua asupra unor obligaţii fiscale care fac obiectul
procedurii reluate.
Pe de altă parte, se constată că suma totală stabilită cu titlu de impozit prin decizia de
impunere este de 3.030.526 lei, menţionată şi în decizia de soluţionare a contestaţiei, prin
dispozitivul căreia se dispune: suspendarea soluţionării contestaţiei pentru impozit pe profit de
2.493.850 lei, respingerea ca nemotivată a contestaţiei pentru impozitul de 70.257 lei, respingerea ca
neîntemeiată a contestaţiei pentru impozitul pe profit de 118.813 lei şi desfiinţarea deciziei de
impunere pentru impozitul pe profit de 347.606 lei. Aceste valori însumate corespund sumei totale
suplimentare stabilite cu titlu de impozit pe profit, aşa încât nu se înţelege raţionamentul prin care
instanţa, ca şi expertul desemnat în cauză, au concluzionat asupra greşitei cuantificări a sumei cu titlu
de impozit pentru care s-a dispus desfiinţarea.
Din aceste motive, Înalta Curte constată nelegalitatea sentinţei în privinţa aspectului
menţionat.
1062
II.5. O altă critică, de astă dată susţinută numai prin recursul DGAMC, priveşte anularea de
către instanţa de fond a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr.205/10.06.2016, astfel
cum a fost modificată prin Decizia nr. 3557EV2/ 10.06.2016.
Prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-a dispus pe de o parte, desfiinţarea parţială a
Deciziei de impunere nr.205/10.06.2016 (nr. 3556EV2/ 10.06.2016), corectată prin Decizia de
impunere nr.3557EV2/ 10.06.2016, pentru suma de 100.556 lei reprezentând accesorii aferente
impozitului pe profit cu obligaţia organului fiscal de a emite un nou act administrativ fiscal prin care
să calculeze respectivele accesorii. În paginile 85 şi urm. ale deciziei de soluţionare a contestaţiei s-a
reţinut că DGSC nu se poate pronunţa cu privire la cuantumul acestor accesorii, în condiţiile în care
o parte din obligaţiile principale în considerarea cărora accesoriile au fost calculate au fost desființate
în soluţionarea contestaţiei, iar decizia de calcul a accesoriilor a fost corectată.
Pe de altă parte, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei îndreptate împotriva deciziei
de accesorii pentru suma de 177.652 lei aferentă unor obligaţii fiscale pentru care, de asemenea, s-a
dispus suspendarea contestaţiei.
Aşa cum reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, instanţa a anulat decizia
de accesorii în măsura în care a anulat obligaţiile principale contestate corelative.
În condiţiile în care, în recurs, este reformată soluţia instanţei de fond, fiind menţinută decizia
de impunere în privinţa obligaţiilor principale contestate, tot pe cale de consecinţă, va fi reformată şi
în privinţa accesoriilor, menţinându-se dispoziţiile deciziei de soluţionare a contestaţiei în privinţa
accesoriilor.
II.6. În fine, ambele pârâte au formulat critici referitoare la declararea admisibil a capătului
de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în baza actelor administrative fiscale parţial
anulate, iar ANAF a criticat şi respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe acest
capăt de cerere.
Este de menţionat că, în raport de considerentele precedente, soluţia în recurs va fi, în temeiul
art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pc. 8 C.proc.civ., de admitere a recursurilor declarate de pârâte,
casarea sentinţei şi în rejudecare, respingerea în întregime a cererii principale de anulare a Deciziei
de soluţionare a contestaţiei nr.250/2016 şi a Deciziei de impunere nr.F-MC170/ 10.05.2012, a RIF
nr.F-MC 102/ 10.05.2016 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 205/10.06.2016
(nr. 3556EV2/ 10.06.2016).
Drept urmare, nefiind menţinută niciuna dintre măsurile de anulare a obligaţiilor fiscale
suplimentare dispuse de instanţa de fond, nu mai există interes şi nu vor mai fi analizate criticile din
recurs referitoare la soluţionarea capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumelor
întrucât şi acesta va fi reformat în aplicarea principiului conform căruia accesoriul urmează soarta
principalului.
Aceeaşi este situaţia criticilor referitoare la cheltuielile de judecată, precum şi a excepţiilor
opuse de intimata-reclamată recursului ANAF (excepţia de inadmisibilitate pentru neatacarea
Încheierii din 14.11.2016 - în ceea ce priveşte criticarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtei- şi excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor referitoare la
cheltuielile de judecată în cazurile de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ.
1063
5. Drept fiscal. Rambursare TVA. Termen de prescripţie a cererii de ajustare TVA
C.proc.fisc., art. 168, art. 182

C.fisc., art. 287 lit. d)
H.G. nr. 1/2016, pct. 32 alin. (6)
Refuz de rambursare TVA; TVA aferent facturilor neîncasate de la debitorul intrat în

insolvenţă şi faţă de care s-a închis definitiv procedura prin faliment.
Termenul de prescripție al ajustării curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de
închidere a falimentului; data facturilor neachitate nu prezintă relevanţă; incidenţa, în subsidiar, a
prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia
a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. I. E. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu
cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Timiş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de
Soluţionare a Contestaţiilor, următoarele:
 anularea Deciziei nr.1/04.01.2018 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de către Direcţia
Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF;
 anularea în parte a actului atacat, anume Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale
principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane
juridice nr. F-TM 239 din 13.06.2017, prin intermediul căreia s-a respins la rambursare TVA în sumă
de 1.851.426 lei şi, implicit, anularea parţială a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-TM
238/13.06.2017 care a stat la baza emiterii Deciziei;
 obligarea organului fiscal competent la rambursarea TVA-ul solicitat, în cuantum de
1.851.426 lei, respins în mod nelegal la rambursare;
 obligarea organului fiscal la plata dobânzii de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere,
dobândă calculată asupra sumei de rambursat în cuantum de 1.851.426 lei, de la data emiterii
Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare
stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-TM 239 din 13.06.2017 emise de către
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş si până la rambursarea efectivă
 obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr.2619 din 6 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii; a admis acţiunea formulată de
reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; a anulat Decizia
nr.1/04.01.2018 emisă de ANAF–DGSC; a anulat parţial Decizia de impunere nr. F-TM 239/-
13.06.2017 şi parţial RIF nr. F-TM 238/13.06.2017, în ceea ce priveşte TVA în sumă de 1.851.426
lei, respinsă la rambursare; a obligat pârâta DGRP Timişoara – AJFP Timiş la rambursarea către
reclamantă a sumei de 1.851.426 lei, cu dobânda legală în materie fiscală începând cu data
13.06.2017 şi până la rambursarea efectivă; a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 7100 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată.
1064
Împotriva Sentinţei civile nr. 2619 din 6 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în reprezentarea Direcţiei
Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.
Ambele recursuri au fost întemeiate de recurentele-pârâte pe dispoziţiile art.488 (1)
C.proc.civ. invocându-se greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în
ceea ce priveşte sentinţa atacată atât soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii cât şi soluţia dată pe
fondul cauzei de admitere a acţiunii reclamantei – intimate.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă ANAF întemeiat pe dispoziţiile art.488 (1) pct.8
C.proc.civ. cuprinde trei aspecte de nelegalitate cel privind pe fond soluţia recurată fiind comun cu
cel invocat în recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Timiş.
Curtea va analiza recursurile şi va răspunde prin considerente comune ambelor recursuri.
Primul aspect de nelegalitate invocat în sensul declarat de recurenta-pârâtă ANAF priveşte
soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
În recurs se susţine că în mod nelegal, în raport de dispoziţiile art.168 C.proc.fisc. prima
instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de acţiune având ca obiect cererea de
rambursare a sumelor şi de plată a dobânzii fără a se ţine cont de normele speciale care
reglementează procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la bugetul de stat. Se arată că nu
erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.168 C.proc.fisc.
Se arată că pentru soluţionarea cererii de restituire de către autoritatea fiscală a sumelor
solicitate sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile OMF nr.1899/2004 şi art.168 din Legea
nr.207/2015, nefiind incidente dispoziţiile art.18 din Legea nr.554/2004 atât în ceea ce priveşte
cererea de restituire cât şi în ceea ce priveşte dobânda solicitată.
Iar în cauză reclamanta-intimată nu a urmat această procedură în parte acţiunea formulată
fiind inadmisibilă.
Aspectele de nelegalitate având ca obiect fondul cauzei este comun ambelor recursuri şi
priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.287 lit.d C.fisc. Organele fiscale au
contestat că TVA deductibilă în sumă de 1.851.426 lei este aferentă facturilor de ajustare a bazei de
impozitare care nu au fost încasate conform art.287 lit.d) C.fisc. şi conform hotărârii judecătoreşti
definitive nr.371/JS/23.12.2016 în legătură cu debitul B. SRL, hotărâri prin care s-a dispus
închiderea procedurii falimentului.
Se arată că în mod legal organele fiscale au stabilit că reclamanta nu poate efectua ajustarea
bazei de impozitare a TVA aferentă unor facturi fiscale emise în perioada 2008-2018, deoarece acele
facturi fiscale nu se mai aflau în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de Codul de procedură
fiscală, respectiv în cadrul termenului de 5 ani în care organele fiscale pot stabili creanţe fiscale
conform art.110 alin.(1) şi (2) C.proc.fisc.
Acest termen de prescripţie se aplică corelativ şi dreptului reclamantei de a cere restituirea
unor creanţe fiscale, drept care se prescrie în termen 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celei în care a luat naştere dreptul la restituire.
Se arată că în mod nelegal prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.36 din Legea
nr.85/2006 deoarece în raport de obiect sunt aplicabile dispoziţiile art.287 (5) din Codul fiscal
coroborat cu dispoziţiile art.110 (1) şi (2) C.proc.fisc., dreptul la restituire fiind luat în considere
numai în raport de crenţele care nu sunt prescrise, care au relevanţă în funcţie de data emiterii
facturilor neîncasate.
Al treilea aspect de nelegalitate priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor
art.451-453 C.proc.civ. în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
1065
Se arată că în cauză nu există o culpă procesuală a recurentei-pârâte, iar complexitatea cauzei
şi durata procedurii nu justifică onorariul stabilit de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Se solicită admiterea recursurilor casarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca
inadmisibile în principal în subsidiar ca neîntemeiată cu consecinţa menţinerii ca legal emise a
actelor contestate.
La dosar intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
recursurilor ca nefondate formulând apărări faţă de toate aspectele de nelegalitate invocate.
Analizând recursurile declarate, în raport de aspectele de nelegalitate invocate, Curtea le
apreciază ca nefondate pentru următoarele considerente comune.
În opinia Curţii sentinţa recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de
drept material atât în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere
având ca obiect rambursarea TVA şi obligarea la plata dobânzii cât şi în ceea ce priveşte soluţia
dispusă pe fondul cauzei de anulare a actelor fiscale contestate.
Excepţia inadmisibilităţii capetelor de acţiune având ca obiect obligarea la rambursare către
reclamantă a sumei de 1.851.426 lei cu dobânda legală în mod legal prima instanţă a respins excepţia
inadmisibilităţii apreciind că pe de o parte reclamanta a respectat procedura de contestare şi pe de
altă parte în cauză în raport de dispoziţiile art.182 C.proc.civ. pot fi incidente dispoziţiile art.8(1) din
Legea nr.554/2004 şi art.18 (3) din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte rambursarea TVA în cuantum de 1.851.426 lei solicitată de reclamanta-
intimată în mod corect prima instanţă a apreciat ca admisibilă această cere în cauză nefiind incidente
dispoziţiile art.168 C.proc.fisc.
Aceasta deoarece în cauză problema litigioasă o reprezintă o creanţă solicitată de reclamantă
de la autoritatea fiscală respinsă la rambursare din totalul TVA solicitat prin Decizia de impunere din
13.06.2017.
Contrar susţinerii din recurs Curtea constată că în cauză nu există o procedură specială de
contestare a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere prin care s-a aprobat la
rambursare TVA în sumă de 8.99 lei şi s-a respins la rambursare TVA în sumă de 1.851.426 lei.
Această dispoziţie a fost menţinută în contestaţia administrativă contestaţie respinsă prin
Decizia nr.1/4.01.2018 contestată legal conform Legii nr.554/2004.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de acordare a dobânzilor excepţie invocată în raport
de dispoziţiile art.182 C.proc.fisc. Curtea nu va reţine acest aspect al nelegalităţii.
Conform art. 182 C.proc.fisc. cu denumirea marginală Dobânzi în cazul sumelor de restituit
sau de rambursat de la buget:
(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la
dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz,
până ta data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lese. Acordarea dobânzilor se face
la cererea contribuabilului/plătitorului.
(3) Prevederile alin, fi) sunt aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au făcut obiectul unei cereri de
restituire, respinsă de organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de soluţionare a contestaţiilor
sau de instanţa judecătorească.
(4) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din acelaşi buget din care se
restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de contribuabil/plătitor.
În raport de aceste dispoziţii şi plecând de la premisa caracterului accesoriu al cererii de
acordare dobânzi faţă de capătul principal admis, respectiv admiterea cererii de rambursare TVA,
Curtea constată că dispoziţiile invocate de recurentele-pârâte nu reglementează o procedură specială
ca o condiţie de admisibilitate a cererii de acordare de dobânzi.
1066
Acestea pot fi solicitate în raport de dispoziţiile art.8 (1) şi art.18 (3) din Legea nr. 554/2004,
iar soluţia pe fond decurgând din soluţia dispusă pe capătul de acţiune principal având ca obiect
decizia de impunere prin care a fost respinsă la rambursare suma de 1.851.426 lei reprezentând TVA.
În soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii prima instanţă a interpretat şi aplicat corect
dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 694/20 octombrie 2015 şi jurisprudenţa naţională şi
comunitară în domeniul acordării dobânzilor de întârziere.
Aspectele de nelegalitate privind soluţia dispusă pe fondul cauzei, prin care au fost anulate
actele contestate şi admisă cererea de rambursare TVA în valoare de 1.851.426 lei, Curtea îl
apreciază ca nefondat în cauză sentinţa atacată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a
dispoziţiilor art.32 alin.6 din Normele Metodologice de aplicare a art.287 din Codul fiscal în vigoare
la data depunerii acţiunii.
Urmare a Raportului final întocmit de către lichidatorul judiciar al B. SRL, prin sentinţa civilă
nr. 371/JS/10.11.2016 a Tribunalului Caras - Severin s-a dispus închiderea procedurii falimentului
împotriva B. SRL, Sentinţa rămânând definitivă şi irevocabilă la data de 23.12.2016 prin
neformulare cale de atac.
In temeiul art. 287 pct. d) din actualul Cod fiscal, reclamanta-intimată a procedat la ajustarea
bazei de impozitare urmare a faptului că contravaloarea facturilor nu se poate încasa ca urmare a
falimentului beneficiarului.
Art. 287 pct. d) din noul Codul fiscal prevedea la data depunerii cererii că: Baza de
impozitare se reduce în următoarele situaţii: în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a
serviciilor prestate nu se poate încasa ca urmare a falimentului beneficiarului sau ca urmare a punerii
în aplicare a unui plan de reorganizare admis şi confirmat printr-o sentinţă judecătorească, prin care
creanţa creditorului este modificată sau eliminată. Ajustarea este permisă începând cu data
pronunţării hotărârii judecătoreşti de confirmare a planului de reorganizare, iar, în cazul falimentului
beneficiarului. începând cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii
prevăzute de legislatia insolventei, hotărâre rămasă definitivă/definitivă si irevocabilă, după caz. (...)
La data depunerii acţiunii, urmare a modificării art. 287 pct. d) din Codul fiscal prin Legea nr.
177/2017, articolul de lege prevedea că: Baza de impozitare se reduce în următoarele situaţii: d) în
cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poale încasa ca
urmare a falimentului beneficiarului sau ca urmare opunerii în aplicare a unui plan de reorganizare
admis şi confirmat printr-o sentinţă judecătorească, prin care creanţa creditorului este modificată
sau eliminată. Ajustarea este permisă începând cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
confirmare a planului de reorganizare, iar, în cazul falimentului beneficiarului, începând cu data
pronunţării hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii prevăzute de legislaţia insolventei.
Hotărâre rămasă definitivă/definitivă si irevocabilă, după caz. Ajustarea se efectuează în
termen de 5 ani de ta data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a pronunţat hotărârea
judecătorească de confirmare a planului de reorganizare, respectiv hotărârea judecătorească de
închidere a procedurii prevăzute de legislatia insolventei, sub sancţiunea decăderii. Ajustarea este
permisă chiar dacă s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, conform Codului de procedură fiscală.
Prin efectuarea ajustării se redeschide rezerva verificării ulterioare pentru perioada fiscală în care a
intervenit exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru operaţiunea care face obiectul ajustării.
(...).
Conform punctului 32 alin. 6 din Normele metodologice din 2016 de aplicare a art. 287 din
Codul fiscal în forma aflată în vigoare la data depunerii acţiunii, Ajustarea prevăzută la art. 287 lit. d)
din Codul fiscal se efectuează în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în
care s-a pronunţat hotărârea judecătorească de confirmare a planului de reorganizare, respectiv
hotărârea judecătorească de închidere a procedurii prevăzute de legislaţia insolvenţei, sub sancţiunea
decăderii. Ajustarea este permisă chiar dacă s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, conform Codului
1067
de procedură fiscală. în cazul persoanelor care aplică sistemul TVA la încasare se operează anularea
taxei neexigibile aferente livrărilor de bunuri/prestărilor de servicii realizate.
Prevederi similare se regăseau şi în Codul fiscal anterior (Legea 571/2003) în art. 138 lit. d)
care prevedea că: Baza de impozitare se reduce în următoarele situaţii: d)în cazul în care
contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din cauza falimentului
beneficiarului. Ajustarea este permisă începând cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
închidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, hotărâre rămasă
definitivă si irevocabilă;
Urmare a închiderii procedurii falimentului împotriva B. SRL, în vederea ajustării bazei de
impozitare cu privire la creanţa neîncasată de la B. SRL, în acord cu prevederile art. 287 pct d) din
Codul fiscal, reclamanta-intimată a emis facturi de storno prin care se stornează facturi emise în
perioada 2008 - 2011 către B. SRL, în valoare de 11.027.371.86 lei, din care TVA în valoare de
1.851.426 lei.
Curtea nu va reţine susţinerea reiterată în recurs în sensul că s-a apreciat de recurentele-pârâte
ca prescris dreptul reclamantei de a solicita rambursarea TVA aferent facturilor emise în perioada
2008-2011 către B. SRL deoarece facturile nu s-ar fi aflat în termenul de prescripţie de 5 ani
prevăzut de art.219 C.proc.fisc.
În cauză dreptul reclamantei la restituire s-a născut la data de 1.01.2017 deoarece anterior nu
se putea efectua ajustarea de TVA cu privire la aceste facturi având în vedere că hotărârea de
închidere a procedurii falimentului a rămas definitivă la data de 23.12.2016.
În cauză prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art.32 (6) din Normele
Metodologice modificat în vigoare la data soluţionării cererii reclamantei de restituire.
Atât în actuala reglementare a Codului fiscal, cât şi în vechea reglementare a Codului fiscal,
în caz de faliment al beneficiarului, contribuabilul poate solicita ajustarea bazei de impozitare pentru
creanţele neîncasate, începând cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii
prevăzute de legislaţia insolvenţei, hotărâre rămasă definitivă/definitivă şi irevocabilă.
Codul fiscal anterior (aplicabil pe durata procedurii insolvenţei/falimentului B. SRL avea
aceeaşi prevedere la art. 138 lit. d) specificând similar că Baza de impozitare se reduce în
următoarele situaţii: în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se
poate încasa din cauza falimentului beneficiarului. Ajustarea este permisă începând cu data
pronunţării hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, hotărâre rămasă definitivă si irevocabilă;
Astfel, termenul de prescripţie curge de la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii
de închidere a procedurii falimentului, indiferent de data emiterii facturilor care fac obiectul ajustării.
În cauză nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art.328 din Ordinul nr.1802/2014 şi o lipsă
de interes a reclamantei în vederea recuperării creanţei urmare a unei relaţii de afiliere.
În cauză creanţa reclamantei a fost ajustată la finalizarea procedurii de faliment a debitului B.
SRL, reclamanta înscriindu-se la masa credală a creditorilor aceasta fiind unica cale legală pentru
recuperarea facturilor neîncasate.
Iar reclamanta are dreptul la restituirea TVA – ului fiind ajustate corespunzător facturile, în
condiţiile în care fapt necontestat reclamanta-intimată a achitat TVA şi nu a încasat contravaloarea
facturilor de la debitor intrat în procedura falimentului.
Aspectul de nelegalitate privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.451-453 C.proc.civ.
nu este fondat.
Prima instanţă a obligat partea care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată probat
cu acte la dosar. Aceasta nu este în raport de vreo culpă a recurentelor ci în raport de complexitatea
cauzei şi de munca prestată de avocaţi.
Iar în raport de aceste elemente obiective Curtea nu va reţine aspectul de nelegalitate invocat.
1068
În ceea ce priveşte cuantumul acesta nu poate constitui motiv de recurs în raport de
dispoziţiile Deciziei ÎCCJ RIL nr.3/2020.
5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art.496-497 C.proc.civ. a respins recursurile ca
nefondate menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
6. Transfer de bunuri între persoane afiliate. Preț de transfer. Selectarea părții testate. Criterii
C.fisc. (2003), art. 11 alin. (2)
În materia preţurilor de transfer, partea testată reprezintă cea mai simplă entitate implicată
în cadrul unei tranzacţii cu părţi afiliate din punct de vedere al profilului funcţional, pentru care
există date rezonabile atât în ce priveşte compania aleasă, cât şi a comparabilelor disponibile.
În condițiile în care societatea verificată (producătorul) îndeplinea din punct de vedere fiscal
funcțiile cele mai complexe (e.g. cercetare-dezvoltare, achiziții materii prime, producție, logistică
etc), utilizând atât active necorporale valoroase şi unice (e.g. know-how de producție, patente etc),
dar şi active corporale semnificative (e.g. echipamente etc), iar societatea selectată, care a acționat
ca distribuitor, avea un profil funcțional mai puțin complex, alegerea celei din urmă ca parte testată
a fost corect realizată. Reținerea de către organul fiscal a caracterului inadecvat al comparabilității
prin raportare exclusiv la structura activității celor două societăți (producător, respectiv
distribuitor) nu are justificare legală, contravenind, printre altele, prevederilor articolelor 3.18 şi
3.19 din Liniile Directoare OCDE privind preţurile de transfer, care descriu în mod clar faptul că
alegerea părţii testate în cadrul unei analize de preţuri de transfer trebuie să aibă la bază
considerente precum: profilul funcţional al fiecăreia dintre părţile implicate în tranzacţie, cine
deţine activele necorporale valoroase necesare produselor fabricate, care entitate are o contribuţie
mai valoroasă în cadrul tranzacţiei etc.
Astfel fiind, faptul că societatea aleasă ca parte testată avea calitatea de distribuitor al
produselor societății supuse controlului fiscal nu poate reprezenta în sine - și în lipsa unor elemente
pe care instanța de fond să le fi detaliat prin raportare la cadrul legal aplicabil și probatoriul
administrat în cauză – un motiv suficient pentru a reține legalitatea măsurii ajustării prețurilor de
transfer aplicată în cauză de organul fiscal.
1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a Contencios
administrativ și fiscal la data de 2.11.2016 sub nr. x/2/2016, reclamanta A. SA în reorganizare
judiciară a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili
(DGAMC) și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice Timișoara (DGRFP TIMIȘOARA) pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună
anularea Deciziei nr. 1371/179/20.04.2016 emisă de pârâta DGRFP Timişoara prin care i-a fost
respinsă contestaţia fiscală formulată împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr.
F-MC 1966/ 18.06.2015, a Dispoziţiei privind masurile stabilite de organele de inspecţie fiscala nr.
94896 /18.06.2015 și a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 152 /18.06.2015 emise de pârâta
DGAMC; anularea dispoziției de măsuri și a raportului de inspecție fiscală mai sus indicate în ceea
ce priveşte stabilirea în sarcina sa a diminuării pierderii fiscale cu suma de totală de 216.279.139 lei
1069
ca urmare a nelegalității ajustării din perspectiva prețurilor de transfer a veniturilor reclamantei A. de
către organele de inspecţie fiscală cu suma de 161.864.812 lei, considerând că prețurile practicate de
A. în tranzacţiile desfăşurate în perioada 2009 - 2012 respecta principiul valorii de piaţă; anularea
actelor administrativ fiscale cu privire la stabilirea diminuării pierderii fiscale ca urmare a ajustării
veniturilor obţinute de A din tranzacţiile desfăşurate cu părți afiliate în perioada 2009 – 2012, cu
privire la stabilirea de cheltuieli nedeductibile, ajustarea veniturilor și diminuarea pierderii fiscale de
recuperat din anii precedenţi; exonerarea sa de la ajustarea veniturilor și implicit diminuarea pierderii
fiscale.
Prin sentința civilă nr. 4674 din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel București – Secţia a VIII-
a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea precizată; s-au anulat în parte
deciziile nr. 1371/179/20.04.2016 emisă de DGRFP Timişoara, dispoziţia de măsuri nr.
94896/18.06.2015 şi raportul de inspecţie fiscală nr. FMC 152/18.06.2015 emise de DGAMC, doar
în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale cu suma de 2.616.093 lei, aferentă punctului 10 din
dispoziţia de măsuri; au fost menţinute actele contestate în privinţa diminuării pierderii fiscale cu
suma de 213.663.046 lei; s-a stabilit onorariu definitiv expert la suma de 12.000 lei; a fost obligată
reclamanta să achite diferenţa onorariului de expert de 5.000 lei; au fost obligate pârâtele să plătească
reclamantei suma de 148 lei cheltuieli de judecată proporţional cu admiterea parţială a acţiunii.
3. Căile de atac exercitate în cauză
3.1.Recursul formulat de recurenta-reclamantă
Reclamanta A. SA, în reorganizare judiciară, având administrator judiciar B S.P.R.L. a
formulat recurs împotriva sentinţei, prin care a solicitat în principal, casarea în parte a sentinţei civile
atacate sub aspectele criticate prin prezenta cerere şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu
art. 497 C.proc.civ., trimiterea cauzei instanţei de fond spre rejudecare; în subsidiar, casarea în parte
a sentinţei civile atacate, sub aspectele criticate prin prezenta cerere şi, rejudecând fondul potrivit art.
20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea cererii introductivă de instanţă, astfel cum aceasta a
fost formulată şi completată, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată
3.1.1.Incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
(i) Instanța de fond a înlăturat în mod nejustificat şi fără a motiva în vreun fel concluziile
raportului de expertiză întocmit în cauză.
Instanţa de fond, fără a motiva în vreun fel a ignorat concluziile raportului de expertiză, a
reţinut ca fiind întemeiate susţinerile pârâtelor, fără a învedera motivele pentru care a reţinut aceste
susţineri, ceea ce a condus la adoptarea necircumstanţiată a punctului de vedere al autorităţilor
fiscale expus în cuprinsul actelor administrative fiscale atacate şi reiterat prin obiecţiuni.
Astfel, instanţa de fond, pe de o parte, respinge argumentele reclamantei prin expresia
generică că "nu sunt susţinute de probatoriul administrat", iar pe de altă parte nu numai că nu indică
care au fost acele probe administrate prin care s-au infirmat susţinerile reclamantei, dar ignoră însuşi
raportul de expertiza, care a fost încuviinţat de către instanţă tocmai pentu a confirma sau infirma
susţinerile părţilor. Expertul judiciar a concluzionat că selectarea C. România este în acord cu Liniile
Directoare OECD privind preţurile de transfer, concluzie care însă a fost înlăturată de instanţa de
fond fără a motiva în vreun fel.
Totodată, instanţa de fond, în lipsa oricărei motivări, a admis susţinerile pârâtei astfel cum au
fost formulate în întâmpinare, ignorând probatoriul administrat ulterior, rezumându-se la susţinerea
"nu au fost combătute susţinerile pârâtei DGRFP Timişoara din întâmpinare care a arătat în mod
corect de ce metoda aleasă de reclamantă este greşită şi este preferabilă şi corectă metoda aleasă de
organele fiscale". Respectiv, instanţa de fond efectiv îşi însuşeşte susţinerile pârâtei, în lipsa oricărei
motivări sau argumentări de ce a înţeles să împărtăşească susţinerile pârâtei şi nici nu motivează de
1070
ce a înlăturat concluziile expertului judiciar care combat susţinerile pârâtei astfel cum au fost expuse
în întâmpinare. Mai mult, instanţa se contrazice în acelaşi timp, menţionând problematica părţii
testate, atunci când se referă la reclamantă şi cea a metodei alese, atunci când se referă la pârâtă.
(ii)Instanța de fond nu a motivat in vreun fel considerentele pe care s-a întemeiat.
Instanţa de fond fie împărtășește susţinerile pârâtei, fără a motiva în vreun fel considerentele
sale sau fără a face propriile concluzii, fie deşi invocă propriile concluzii, nu le motivează în vreun
fel şi nici nu le explicitează în vreun fel, rezumându-se la nişte afirmaţii sumare.
Astfel, instanţa de fond pornește de la două norme ale Ghidului OECD care consacră reguli
cu valoare de principiu şi anume art. 1.52 din Ghidul OECD şi art.1.3 din Ghidul OECD care permit
organelor fiscale naţionale, în caz de distorsiune a veniturilor fiscale între societăţile afiliate, să
ajusteze profiturile companiilor afiliate după cum este necesar pentru a corecta astfel de distorsiuni şi
pentru a se asigura respectarea principiului lungimii de braţ, pentru a concluziona ulterior că
organele fiscale au ales corect metoda marjei nete.
Din analiza coroborată a celor trei aliniate din sentinţa recurată nu rezultă nicio legătură între
prerogativa organelor fiscale de a ajusta profiturile şi concluzia instanţei de fond asupra
corectitudinii selectării de cate organele fiscale a metodei marjei nete. Reclamanta nici nu a contestat
prerogativa organelor fiscale de a face ajustări, dacă acestea sunt întemeiate, însă modul cum se va
face această ajustare şi anume care metodă urmează a fi aplicată, este o chestiune distinctă care
formează obiectul altor norme, atât din Ghidul OECD, cât şi din legislaţia naţională, în condiţiile în
care există 4 metode de calcul, având o ordine de prioritate în aplicare, metoda marjei nete
aplicându-se doar în cazul în care nu pot fi aplicate celelalte trei metode, rămâne absolut nemotivată
concluzia instanței de fond că anume metoda marjei nete este cea mai adecvată metodă, făcând
trimitere la normele care doar consacră cu rang de principiu dreptul organelor fiscale de a face
ajustară, nu şi modul cum se face această ajustare.
(iii)Hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde considerente contradictorii
Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile de managament, pct. 10 din Dispoziţia
de măsuri, astfel cum a rezultat din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză şi omologat
de instanţa de fond în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor înregistrate în perioada 2009-2012,
acesta este următorul: 2.616.093, pentru anul 2009; 6.746.890, pentru anul 2010; 3.460.848, pentru
anul 2011; 2.329.934, pentru anul 2012.
După cum a rezultat din considerentele reţinute de instanţa de fond, aceasta a înţeles să
admită acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale aferente anilor 2010-2012 şi să
respingă acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale aferente anului 2009. Astfel fiind,
prin raportare la propriul său raţionament, cuantumul pentru care instanţa de fond ar fi trebuit să
admită acţiunea este 12.537.672 lei (2010+2011+2012), iar nu 2.616.093 lei, care reprezintă
pierderea fiscală aferentă anului 2009.
Motive contradictorii se regăsesc şi la considerentele instanţei de fond cu privire la pct. 17
din Dispoziţia de măsuri şi anume veniturile stabilite suplimentar prin ajustarea veniturilor obţinute
de societate din livrările de bunuri către afiliaţi. Astfel, instanţa de fond a reţinut ca fiind relevantă
pentru soluţia pronunţată împrejurarea că "din analiza rezultatelor financiare ale societăţilor afiliate
rezidente, concontractanţi cu reclamanta în calitate de furnizor, acestea au realizat pierderi
considerabile, astfel că realocarea profitului către acestea era lipsită de sens, nu acelaşi lucru se poate
reţine în privinţa grupului, membrilor săi externi".
În acelaşi timp însă, instanţa de fond reţine că este legală şi temeinică măsura de la pct. 17 din
Dispoziţia de măsuri prin care s-au stabilit venituri suplimentare în sumă de 161 864 811 lei, ca
urmare a ajustării veniturilor obţinute de către societate către afiliaţi, inclusiv societatea afiliată
rezidentă C. România. Or, urmare a eliminării ajustărilor aferente tranzacţiilor dintre A. şi C.
România, din ajustarea totală aferentă livrărilor de bunuri către afiliaţi în cuantum de 161.864.812
1071
lei, stabilita de inspecţia fiscală, rămâne doar suma totală de 88.794.868 lei (pag. 14, parag. 5 din
Raportul de expertiză) aferentă tranzacţiilor dintre A. şi celelalte părţi afiliate (externe).
De altfel, la fel a concluzionat şi expertul judiciar întrucât prin raportul de expertiză s-a
stabilit că tranzacţiile între A. şi C. România nu trebuie să facă obiectul unei ajustări de preţuri de
transfer şi respectiv din ajustarea totală aferentă livrărilor de bunuri către afiliaţi, în cuantum de
161.864.812 lei, a fost menţinută ajustarea doar pentru suma de 88.794.868 Iei, aferentă livrărilor
către alţi afiliaţi, aceasta înseamnă că, pentru diferenţa de 73.069.944 lei, expertul a înţeles să infirme
măsura ajustării preţurilor de vânzare şi în consecinţă cea a stabilirii veniturilor suplimentare şi
respectiv de diminuare a pierderii fiscale. Ca atare, în loc de diminuarea pierderii fiscale cu
161.864.812 lei, expertiza a confirmat că în realitate această pierdere fiscală nu trebuia diminuată
decât cu suma de 88.794.868 lei.
Reclamanta şi-a însuşit concluziile expertului judiciar şi a achiesat la ajustarea aferentă
tranzacţiilor între A. şi celelate părţi, externe; în aceste condiţii, motivarea contradictorie, lipsită de
claritate a instanţei de fond împiedică atât părţile, cât şi instanţa de control să identifice
raţionamentul care a fost avut în vedere pentru pronunţarea soluţiei.
De altfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. sunt neîndoielnice în sensul
imperativului analizei argumentelor şi contraargumentelor părţilor. Condiţiile în care este necesar a fi
realizată motivarea au fost analizate în jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a
subliniat importanţa unei motivări concrete şi clare, prin care să se asigure respectarea drepturilor
procesuale ale părţilor şi posibilitatea exercitării controlului de legalitate. Aceleași concluzii se
desprind şi din jurisprudența deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la
dreptul la un proces echitabil.
3.1.2.Incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
3.1.2.1. Greșita soluţionare de către instanţa de fond a criticilor societăţii cu privire la
stabilirea în sarcina A de venituri suplimentare şi a diminuării pierderii fiscale ca urmare a ajustărilor
efectuate în materia preţurilor de transfer.
Raportat la concluziile expertului judiciar desemnat în cauză, exprimate prin Raportul de
expertiză şi Răspunsul la obiecţiuni, recurenta a arătat că îşi însuşeşte cele reţinute de acesta, în
sensul că, prin eliminarea ajustărilor aferente tranzacţiilor dintre A. şi C. România, din ajustarea
totală aferentă livrărilor de bunuri către afiliaţi în cuantum de 161.864.812 lei, stabilită de inspecţia
fiscală, este menţinută doar ajustarea aferentă tranzacţiilor dintre A. şi celelalte părţi afiliate în sumă
totală de 88.794.868 lei (pag. 14, parag. 5 din Raportul de expertiză).
Astfel, având în vedere că prin raportul de expertiză s-a stabilit că tranzacţiile între A. şi C.
România nu trebuie să facă obiectul unei ajustări de preţuri de transfer şi respectiv din ajustarea
totală aferentă livrărilor de bunuri către afiliaţi, în cuantum de 161.864.812 lei, a fost menţinută
ajustarea doar pentru suma de 88.794.868 lei, aferentă livrărilor către alţi afiliaţi, aceasta înseamnă
că, pentru diferenţa de 73.069.944 lei, expertul a înţeles să infirme măsura ajustării preţurilor de
vânzare şi în consecinţă cea a stabilirii veniturilor suplimentare şi respectiv de diminuare a pierderii
fiscale. Ca atare, în loc de diminuarea pierderii fiscale cu 161.864.812 lei, expertiza a confirmat că în
realitate această pierdere fiscală nu trebuia diminuată decât cu suma de 88.794.868 lei. Prin urmare,
toate criticile sunt circumscrise doar analizei tranzacţiilor între A. şi persoana afiliată rezidentă – C.
România.
(i) În mod eronat a infirmat instanţa de fond selectarea în calitate de parte testată a persoanei
afiliate rezidente – C. România.
Pentru a infirma modalitatea de selectare a părţii testate propusă de A., instanţa de fond a
reţinut că ar prezenta relevanţă împrejurarea că societatea afiliată indicată ca parte testată de către A
ar fi fost doar distribuitor, în timp ce A. ar fi fost şi producător. Practic, cu această unică afirmaţie,
nesusţinută de argumente suplimentare ori de informaţii care să explice raţionamentul care a condus
1072
la această concluzie, instanţa de fond a invalidat integral atât expunerea amplă şi fundamentată a
societăţii, cât şi constatările expertului desemnat.
Totodată, este de asemenea arbitrară afirmaţia instanţei de fond potrivit căreia argumentele
expuse de A. nu ar fi fost susţinute de probatoriul administrat în cauză, în condiţiile în care nu numai
că instanţa de fond nu indică în concret elementele de probatoriu care ar infirma argumentele
societăţii, dar concluziile raportului de expertiză susţin raţionamentul societăţii.
Prin urmare, în absenţa unei argumentații corespunzătoare, este justificat să considere că sunt
arbitrare şi, în consecinţă, nesusceptibile de a constitui o motivare legitimă a sentinţei civile atacate,
considerentele reţinute de instanţă referitoare la alegerea părţii testate.
Astfel cum a arătat, în teoria preţurilor de transfer, partea testată reprezintă cea mai simplă
entitate implicată în cadrul unei tranzacţii cu părţi afiliate din punct de vedere al profilului funcţional
pentru care există date rezonabile atât în ce priveşte compania aleasă, cât şi a comparabilelor
disponibile. Selectarea părţii testate: se realizează în urma efectuării unei analize funcţionale a
părţilor implicate în cadrul unei tranzacţii şi asupra lanţului creator de valoare aferent tranzacţiilor
intra-grup analizate; reprezintă primul pas pentru alegerea metodei celei mai adecvate de preţuri de
transfer în cadrul unei tranzacţii desfăşurate între părţi afiliate; se realizează raportat la aspecte
precum complexitatea profilului funcţional al părţilor implicate în tranzacţiile cu părţi afiliate,
activele utilizate, riscurile asumate, precum şi rolul acestora în cadrul lanţului creator de valoare al
activităţilor desfăşurate.
Astfel cum s-a reţinut în raportul de expertiză judiciară, în jurisprudenţa internaţională s-a
reţinut că partea testată ar trebui sa fie cea mai puţin complexă entitate pentru care există date
rezonabile atât în ceea ce priveşte compania aleasă, cât şi în cazul comparabilelor disponibile
(hotărârea din 02.08.2013 pronunţată în cauza General Motor India Pvt. Ltd.).
În speţă, alegerea ca parte testată a C este pe deplin justificată atât din perspectiva
prevederilor legale incidente, cât şi din perspectiva direcţiilor ce rezultă din reglementările şi
jurisprudenţa europene.
Totodată, analiza tehnică de specialitate realizată de expertul desemnat în prezenta cauza a
condus la aceeaşi concluzie a justificării depline a alegerii C. ca parte testată, fiind integral invalidate
contraargumentele organelor fiscale.
În cadrul tranzacţiilor testate, A. este entitatea care desfăşoară funcţiile cele mai complexe
(e.g. cercetare-dezvoltare, achiziţii materii prime, producţie, logistică etc), utilizând atât active
necorporale valoroase şi unice (e.g. know-how de producţie, patente etc), dar şi active corporale
semnificative (e.g. echipamente etc), realizând cea mai valoroasă contribuţie în cadrul lanţului
creator de valoare aferent tranzacţiei analizate. Acest lucru este cu atât mai evident dacă se
analizează, cu titlu de exemplu, tranzacţiile constând în vânzarea de produse de către Societate către
C., majoritatea produselor Societăţii fiind vândute în perioada analizată către această entitate, entitate
din cadrul grupului care a acţionat ca şi distribuitor pentru celelalte entităţi producătoare (inclusiv
pentru Societate), având astfel un profil funcţional mai puţin complex (i.e. doar cumpără şi revinde)
şi nu realizează nicio contribuţie unică sau valoroasă în cadrul tranzacţiilor, ceea ce justifică alegerea
ei ca şi parte testată.
C revinde bunurile achiziţionate de la A. unor părţi terţe neafiliate de pe piaţă, fapt ce indică
automat că preţul perceput de aceasta respectă prin natura sa principiul preţului de piaţă. În acest
sens, expertul a reţinut că ,,[,.,] orice ajustare care conduce la stabilirea, în relaţia dintre producător şi
distribuitorul sau afiliat, a unui preţ de transfer peste preţul de revânzare practicat în raport cu clienţi
independenţi, considerat în mod unanim ca fiind preţ de piaţă, este nejustificată".
Selectarea C este în acord cu Liniile Directoare OECD privind preţurile de transfer, analizate
pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi reţinute de expertul judiciar în Raportul de
expertiză, respectiv, cu paragrafele 3.18 şi 3.19 ale Liniilor Directoare OECD.
1073
Există o similaritate evidentă între cazul de faţă şi cea de-a doua parte a exemplului
menţionat în art. 3.19 din Liniile Directoare OECD privind preţurile de transfer - respectiv „[...] Să
presupunem acum că A. fabrică produsul P2 pentru care deţine şi utilizează active necorporale
valoroase precum patente şi mărci, şi pentru care B acţionează ca un distribuitor. Să presupunem că
în cadrul acestor tranzacţii cu produse P2, B desfăşoară doar funcţii simple şi nu efectuează nicio
contribuţie unică şi valoroasă în cadrul tranzacţiilor. în cazul acestor tranzacţii cu produse P2 în
majoritatea cazurilor partea testată va fi 6".
Selectarea C este în acord cu definiţia părţii testate oferită de către Manualul practic privind
preţurile de transfer pentru ţările în curs de dezvoltare elaborat de Naţiunile Unite, la paragraful
5.3.3.1.
Recurenta a subliniat existenţa şi accesibilitatea informaţiilor necesare pentru analiza
economică a părţii testate C., ca rezident fiscal al României, disponibile inclusiv organelor de
inspecţie fiscale.
Având în vedere aceste argumente, în mod justificat a fost selectată C. în cadrul analizei de
comparabilitate desfăşurate de către A. ca şi parte testată pentru a testa caracterul de piaţă al
preţurilor percepute de către A. de la acesta, analizând marja din revânzare obţinută de partea testată.
Astfel cum a menţionat, justețea selectării C. ca parte testată a fost confirmată prin Raportul
de expertiză tehnică judiciară şi prin Răspunsul la Obiecţiuni efectuate în cauză.
(ii)În mod eronat a reţinut instanţa de fond ca întemeiată înlăturarea de către organele fiscale
a analizelor economice prezentate.
Instanţa de fond nu indică nicio o normă de drept, nici din legislaţia naţională, nici din Ghidul
OECD, pe care si-a întemeiat concluzia de infirmare în totalitate a metodei de comparare a preţurilor,
urmare a eliminării celor 3 societăţi din eşantionul de comparare.
Însăşi legislaţia naţională (art. 2 alin 2 din Anexa 1 la Ordinul nr. 222/ 2008) permite
calcularea medianei utilizând un eşantion din 4 societăţi, iar faptul că din 7 societăţi din eşantion au
rămas doar 4 societăţi nu invalidează metoda de calcul, ci doar conduce la recalcularea nivelului
medianei intervalului intercuartilar. În acelaşi sens a concluzionat şi expertul judiciar în răspunsul la
obiectivul nr. 5 din Raportul de expertiză. Instanţa de fond, însă, a ignorat în totalitate analiza şi
metoda de calcul aplicată de reclamantă şi ulterior de către expertul judiciar, întemeiată pe norme din
legislaţia naţională şi Ghidul OECD, justificând susţinerile pârâtei de respingere a acestei analize, în
lipsa indicării oricărui temei de drept sau unui raţionament logico-juridic.
(iii)În mod eronat a reţinut instanţa de fond că A. nu ar fi indicat motivele alegerii metodei
preţului de revânzare
Întregul probatoriu administrat în prezenta cauză demonstrează că metoda preţului de
revânzare este pe deplin justificată, neexistând niciun temei de drept ori de oportunitate care să
conducă la o concluzie contrară. Cu toate acestea, instanţa de fond s-a exprimat în favoarea metodei
marjei nete, propuse de organele fiscale, reţinerea argumentelor organelor fiscale întemeindu-se pe
considerente contradictorii, din care nu rezultă cu claritate modalitatea formării raţionamentului
instanţei de fond.
În sensul aplicabilității metodei preţului de revânzare au fost nu doar argumentele A., ci şi
constatările expertului judiciar. Prin urmare, atât argumentele expuse de societate prin cererea
introductivă, cât şi concluziile expertului desemnat au invalidat motivat susţinerile organelor fiscale,
fiind nereale considerentele reţinute de instanţa de fond în sensul că nu ar fi fost combătute
susţinerile organelor fiscale sub acest aspect.
Conform pct. 27 din Normele metodologice de aplicare a art. 11 din Codul fiscal, în cazul
Metodei Preţului de Revânzare preţul pieţei este determinat pe baza preţului de revânzare al
produselor către entităţi independente, diminuat cu cheltuielile de vânzare şi marja de profit. Această
metoda se aplica pornind de la preţul la care un produs cumpărat de la o persoană afiliată este
1074
revândut unei persoane independente. Acest preţ este apoi redus cu o marjă brută corespunzătoare
(marja preţului de revânzare).
În vederea stabilirii marjei brute de revânzare aplicată pe piaţă, A. a efectuat un studiu de
comparabilitate în baza de date Amadeus. Astfel, A. a considerat oportună realizarea unui astfel de
studiu de comparabilitate pentru a determina preţul maxim la care ar fi putut A. să vândă produsele
către părţile sale afiliate.
În urma căutărilor efectuate de către A. în baza de date Amadeus au fost selectate drept
comparabile 7 companii pentru care a fost calculat indicatorul nivelului de profitabilitate „marja
brută din revânzare" cât şi rata rentabilității vânzărilor. Astfel cum a rezultat din Raportul de
expertiză efectuat în cauză, studiul de comparabilitate efectuat de către A. în baza de date Amadeus
pentru testarea profitabilității distribuitorului a fost corect întocmit raportat la regulile de preţuri de
transfer aplicabile pentru 4 din cele 7 societăţi reţinute în eşantion. Potrivit art. 3 din Anexa 3 la
Ordinul nr. 222 din 08.02.2008 privind conţinutul dosarului preţurilor de transfer, pentru
comparabilitate sunt necesare cel puţin 3 exemple de tranzacţii.
Conform răspunsului la obiectivul 5 din expertiză, în ipoteza în care un număr de 3 societăţi
din eşantion ar fi excluse, recalcularea nivelului medianei intervalului intercuartilar cu cele 4
societăţi reţinute în eşantionul societăţilor comparabile conduce la rezultatul unei marje brute de
exploatare de 12,28%. Din Anexa 10 la Raport rezultă că în patru din cei cinci ani (perioada supusă
inspecţiei) C a realizat o marjă brută din revânzare mai mică decât cuartila 1 obţinută de către cei 4
distribuitori independenţi, iar într-un singur an (2011) a realizat o marjă brută din revânzare în
intervalul de piaţă.
În concluzie, expertul a reţinut în mod corect că, întrucât veniturile obţinute de C. din
revânzarea produselor achiziţionate de la A. sunt realizate în relaţia cu părţi independente (veniturile
sunt la preţ de piaţă), faptul ca C. obţine o marjă brută din revânzare mai mică sau egală cu cea
obţinută de către distribuitorii independenţi demonstrează că nu se impune o ajustare în sus a preţului
la care A. vinde produsele finite către C., concluzionând în continuare că tranzacția constând in
vânzarea de produse finite de către A. către C. România nu trebuie sa facă obiectul unei ajustări de
preturi de transfer.
3.1.2.2. Greşita soluţionare de către instanţa de fond a criticilor societăţii cu privire la
încălcarea dispoziţiilor legale din materia prescripţiei extinctive
Motivul pentru care instanţa de fond a respins criticile societăţii cu privire la intervenirea
prescripţiei în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale aferente anului 2008 şi 2009, a fost reprezentat de
aprecierea că termenul de prescripţie începe să curgă nu de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care s-a născut creanţa fiscală, ci de la 1 ianuarie a anului următor celui în care există
obligaţia de declarare a creanţei fiscale.
O astfel de interpretare este în contradicţie flagrantă cu prevederile exprese ale legii.
În primul rând, Codul de procedură fiscala face o distincţie clară între momentul constituirii
bazei de impunere (data de la care are loc faptul generator raportat la care se naşte obligaţia
contribuabilului de a declara baza impozabilă) şi momentul declarării acesteia (data de la care ia
naştere obligaţia de plată a taxei corespunzătoare bazei impozabile deja constituite şi de Ia care se
naşte dreptul organului fiscal de a solicita plata la scadenţă şi de a iniţia executarea silită în cazul în
care nu are Ioc plata).
În al doilea rând, suspendarea termenului de prescripţie nu putea opera decât în condiţiile în
care inspecţia fiscală era realizată cu respectarea cerinţelor legale, respectiv (i) se desfăşura în mod
efectiv după înscrierea sa în RUC şi (ii) durata inspecţiei nu depășea termenul de 6 luni stabilit prin
lege. Or, în speţă, niciuna din aceste condiţii nu a fost îndeplinită, câtă vreme termenul de realizare a
inspecţiei fiscale a fost cu mult depăşit, de vreme ce inspecţia a fost finalizată la data de 11.05.2015
(la mai mult de un an de la expirarea termenului legal de 6 luni).
1075
Astfel, orice încălcare a condiţiilor legale ce privesc modul de desfăşurare a inspecţiei fiscale
duce în mod automat la pierderea abilității legale de a suspenda termenul de prescripţie, deoarece (i)
pe de o parte, o activitate nelegală a unei autorităţi nu poate conduce la un efect juridic legitim iar (ii)
pe de altă parte, autoritatea publică nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine avantaje în
dauna contribuabilului, în baza principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
Prin urmare, în lipsa derulării unei inspecţii fiscale în condiţiile stabilite de lege dispoziţiile
Codului de procedură fiscală împiedică operarea cazului de suspendare a termenului de prescripţie,
cu consecinţa curgerii sale neîntrerupte pe toata durata inspecţiei fiscale si până la emiterea actelor
administrative fiscale.
În consecinţă, la data emiterii deciziei de nemodificare şi a dispoziţiei de măsuri, prescripţia
dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare era deja împlinită cu privire la
obligaţiile fiscale ale societăţii aferente perioadei 01.01.2008-31.12.2009, astfel încât, în temeiul art.
93 C.proc.fisc., organele fiscale erau obligate să se abţină de la emiterea actelor fiscale cu privire la
obligaţiile fiscale aferente acestei perioade prescrise.
În al treilea rând, chiar admiţând că termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a
stabili obligaţii fiscale suplimentare a fost suspendat pe perioada efectuării inspecţiei fiscale, o
asemenea suspendare nu putea opera dincolo de termenul de 6 luni stabilit de lege pentru finalizarea
controlului; însă, chiar şi în această ipoteză, obligaţiile fiscale aferente anului 2008 şi 2009 trebuie
considerate prescrise la momentul emiterii titlului de creanţă, câtă vreme această suspendare putea
avea ca efect exclusiv prelungirea momentului împlinirii prescripţiei cu 6 luni.
În al patrulea rând, se invocă dispoziţiile art. 126 alin. (2) din noul Cod de procedură fiscală.
În concluzie, în sarcina sa nu puteau fi stabilite în mod valabil obligaţii fiscale pentru
activitatea desfăşurată de societate în perioada 2008-2009.
calificarea drept nedeductibile a cheltuielilor aferente pierderilor tehnologice care depășesc normele
proprii de consum, în cuantum de 11.451.099 lei aferente Gui de sârma nr. 3
Astfel cum a rezultat din Raportul de expertiză, suma de 11.431.099 lei reprezentând
cheltuieli aferente pierderilor tehnologice se încadrează în normele proprii de consum şi este
deductibilă fiscal.
Normele Metodologice ale Codului fiscal prevăd, la punctul 35, că sunt deductibile pierderile
tehnologice aferente fabricării unui produs sau obţinerii unui serviciu; din textul Normelor
Metodologice rezultă că aceste pierderi tehnologice trebuie calculate pe baza unor norme de consum
proprii, pe bază de determinări tehnice proprii, justificate prin natura şi caracteristicile materiei
prime, utilajelor, tehnologiei utilizate, uzurii şi adaptărilor tehnologice etc, nefiind făcută nicio
trimitere la înregistrările contabile ca element de referinţă pentru calcului pierderilor tehnologice.
Având în vedere cadrul legal incident şi anume, pe de o parte, prevederile art. 21 alin. (1)
Cod fiscal, precum şi prevederile pct. 23 din Normele de aplicare ale acestui articol, pentru a stabili
caracterul deductibil/nedeductibil al acestor cheltuieli, se impunea ca instanţa de fond să analizeze
dacă contribuabilul avea stabilită o normă proprie de consum, care să atragă incidenţa dispoziţiilor
pct. 23 lit. e), respectiv pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin
H.G. nr. 44/2004.
În situaţia analizată, norma proprie de consum derivă din Cartea Tehnica a Gui pentru sârma
de otel, aplicând ajustările pentru uzură şi adaptările la fluxul tehnologic, care nu pot conduce decât
la o majorare a consumurilor specifice, iar recurenta a prezentat în probaţiune, pe parcursul inspecţiei
fiscale (Anexele 9, 10, 11 la Punctul de vedere al contribuabilului), modul de calcul al consumului
specific pentru consumul tehnologic datorat uzurii şi ajustării la fluxul tehnologic, care atrage
incidenţa dispoziţiilor pct. 23 lit. e), respectiv, a pct. 6 din Normele metodologice de aplicare ale
1076
Codului fiscal. Totodată, atât pe parcursul inspecţiei fiscale, cât şi pe parcursul soluţionării prezentei
cauze, A. a clarificat şi a probat provenienţa normei de consum utilizate.
Prin raportare atât la raţionamentul expus de societate, cât şi la concluziile expertului
desemnat în cauză, este artificială şi lipsita de orice suport juridic aprecierea instanţei de fond potrivit
căreia elementul de referinţă pentru calcului pierderilor tehnologice ar trebui să fie reprezentat de
înregistrările contabile, o astfel de concluzie lipsind practic de efecte prevederile art. 23 din Normele
de aplicare ale Codului fiscal şi fiind în contradicţie flagrantă cu raţionamentul care derivă din
ansamblul prevederilor legale incidente în cauză.
calificarea drept nedeductibile cheltuielilor cu serviciile prestate de C. Europe Divizion SRL în
valoare de 12.537.672 lei
admită acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale aferente anilor 2010-2012 şi să
prin raportare la propriul său raţionament, cuantumul pentru care instanţa de fond ar fi trebuit să
În ceea ce priveşte pierderea fiscală aferenta anului 2009, în sarcina sa nu puteau fi stabilite
în mod valabil obligaţii fiscale pentru activitatea desfăşurată de Societate în perioada 2008-2009,
raţionament care se aplică mutatis mutandis şi la cheltuielile cu serviciile de management considerate
nedeductibile pentru suma de 2.616.093 lei.
calificarea drept nedeductibile a cheltuielilor cu scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate în
cuantum de 597.695 lei
În dezvoltarea considerentelor reţinute de instanţă în susţinerea soluţiei referitoare la
cheltuielile aferente scoaterii din evidenţă a creanţelor neîncasate, instanţa de fond a reţinut în mod
eronat situaţia juridică a clientului E. Astfel, instanţa de fond a reţinut că "la fila 238 din volumul I al
dosarului se află un înscris privind consultarea bazei de date a Ministerului Justiţiei din Ungaria iar la
datele firmei E. se precizează faptul că societatea în cauză era la data de 5.05.2015 în curs de
radiere".
Or, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de A. în probaţiune, societatea a dovedit faptul
că E. din Ungaria (care anterior se numea E.E. ) a intrat în procedura falimentului încă din februarie
2004, iar din octombrie 2005 figurează ca fiind radiată din registrul comerţului, ceea ce însemna că
procedura falimentului a fost finalizată încă din anul 2005. Prin urmare, anul radierii E. este 2005,
iar nu 2015, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.
În acest sens, se invocă Anexa 4 la punctul de vedere al contribuabilului conţine documente
care fac dovada că firma a fost radiată conform Registrului de evidenţă a firmelor de pe site-ul
Ministerului de Justiţie din Ungaria; Anexa 6 la contestaţia fiscală formulată de Societate cuprinde
Hotărârea arbîtrală nr. 19/2003 pronunţată de Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie Cluj definitivă şi irevocabilă prin care se constată creanţa A în valoare de
112.086,82 Euro şi dobânzi în valoare de 2093,786 Euro.
Prin urmare, cu toate că realitatea tranzacţiilor comerciale, existenţa şi câtimea creanţei a
trecut prin filtru jurisdicţional, instanţa pronunţând sentinţa nr. 19/2003 prin care a obligat pârâta EE
(cu noua denumire E ) la plata sumei de 112.086,82 Euro şi 2093,786 Euro dobânzi, organul fiscal a
încălcat autoritatea de lucru judecat punând la îndoială realitatea raporturilor comerciale, apreciind
că nu există identitate între E.E. şi E.R., deşi societatea a prezentat inclusiv documentele justificative
ale creanţei sale, această abordare fiind în mod nelegal confirmată de instanţa de fond, prin raportare
la reţinerea eronată a anului în care s-ar fi produs radierea E .
1077
3.1.2.6.Nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond cu privire la cheltuielile de
judecată solicitate de societate
Prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond, societatea a arătat că solicită obligarea
pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată având un cuantum total de 31.555,30 lei, după cum
urmează: axa judiciară de timbru în valoare de 150 lei, onorariu avocat în valoare 24.405,30 lei
conform OP nr. 1415 /14.12.2016, onorariu raport expertiză în valoare de 12000 lei.
Prin sentinţa civilă atacata, instanţa de fond a obligat la plata taxei judiciare de timbru în
valoare de 148 lei, proporţional cu admiterea parţială a acţiunii; a reţinut, în ceea ce priveşte
cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial, faptul că societatea nu ar fi depus dovada
acestuia până la data închiderii dezbaterilor.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de
societate cu titlu de onorariu de avocat este eronată. Astfel cum s-a reţinut în cuprinsul încheierii de
dezbateri din data de 12 septembrie 2018, apărătorul convenţional al societăţii a arătat că urmează sa
depună dovada cheltuielilor de judecată odată cu concluziile scrise, nefiind exprimată nicio obiecţie
în acest sens de către instanţa de judecată. Prin urmare, considerând că există acordul instanţei în
acest sens, societatea a depus dovada onorariului de avocat odată cu concluziile scrise, fiind
îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată achitate cu acest titlu, proporţional cu admiterea
În drept, au fost invocate prevederile art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554
/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.
3.2.Recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili
Pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) a formulat
recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea in parte a sentinţei atacate, in sensul
respingerii in tot a acțiunii ca neîntemeiată.
3.2.1.Instanţa de fond in mod eronat a anulat în parte în parte actele atacate, doar în ceea ce
priveşte diminuarea pierderii fiscale cu suma de 2.616.093 lei, aferentă punctului 10 din dispoziţia de
măsuri şi reprezentând cheltuieli cu servicii de consultanta de management facturate de către SC C.
Europe Division SRL, aferente perioadei 2009-2012.
Instanţa de fond a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571
/2003 privind Codul fiscal, a prevederilor pct. 22, 29 si 41 din H.G. nr. 44 /2004 pentru aprobarea
Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal si dispoziţiilor
Ghidului OCDE - Linii directoare privind preturile de transfer pentru companiile multinaţionale şi
administrațiile fiscale (versiunile 1995 si 2010).
La soluţionarea pe fond a cauzei nu s-a avut in vedere faptul că în Contractul si actele
adiţionale puse la dispoziţia organelor fiscale nu s-a precizat separat preţul /contravaloarea serviciilor
de consultanţă şi preţul /contravaloarea serviciilor de management activ.
Din luna februarie 2010, documentul anexat la fiecare factură, respectiv «Structura generală a
grupului de costuri» prezintă o detaliere a cheltuielilor directe şi indirecte ale executantului, fără a
preciza valoarea serviciilor de consultanţă, societatea justificând că cheltuielile directe reprezintă
valoarea serviciilor de management, iar cheltuielile indirecte reprezintă valoarea serviciilor de
consultanţă.
Cu toate ca, din facturi a rezultat ca valorile facturate lunar reprezintă „prestări servicii de
consultanţă, asistenţă de specialitate şi servicii de management activ aferente lunii .... conform
contract nr. 40/29.01.2009", din procesele verbale de predare-primire a serviciilor si rapoartele
privind serviciile acordate rezultă ca întreaga valoare facturata reprezintă de fapt cheltuieli cu
remunerarea personalului de conducere si cote parti din cheltuieli indirecte ale executantului.
1078
Instanţa de fond nu a luat in considerare faptul ca societatea nu a prezentat documente
justificative din care să rezulte cheltuielile indirecte menţionate în rapoartele anexate la facturi.
Conform documentelor prezentate, cheltuielile indirecte reprezintă cote părţi din cheltuielile cu
remunerarea personalului şi contribuţii sociale aferente personalului propriu al executantului,
cheltuielile cu chirii şi mijloace fixe, cheltuielile cu servicii prestate de terţi, cheltuielile cu
transportul şi deplasările şi alte cheltuieli (protocol, materiale nestocate, servicii bancare, etc).
Reclamanta a declarat că cheltuielile cu serviciile de management reprezintă costurile
salariale aferente persoanelor din conducerea societăţii, salariaţi ai executantului, prezentând în acest
sens contractele individuale de muncă încheiate de persoanele respective cu SC C. Europe Division
SRL şi contractele de mandat pentru delegare atribuţii de conducere încheiate de persoanele
respective cu SC A. SA.
Pentru justificarea prestării serviciilor, reclamanta a prezentat organelor de inspecţie fiscală
un număr de 1.935 pagini de documente întocmite de departamentele SC A. SA în desfăşurarea
activităţii (aprovizionare, economic, director general, energetic, IT, juridic, producţie, reparaţii,
resurse umane). Lista cu documentele aferente fiecărui departament este prezentată în opisul anexat
la punctul de vedere al societăţii. Din aceste documente nu rezultă care a fost aportul angajaţilor
prestatorului şi care ai angajaţilor A., având în vedere că prestatorul factura lunar contravaloarea
salariilor a 3 - 6 angajaţi care aveau funcţii de conducere la A.
Contrar reţinerii instanţei de fond, se arată ca documentele prezentate nu sunt în măsură să
justifice necesitatea şi prestarea serviciilor, având în vedere faptul că, dacă societatea nu beneficia de
serviciile SC C. Europe Division SRL, aceste documente erau necesar a fi întocmite prin specificul
activităţii fiecărui departament.
Astfel, din documentul «Structura generală a grupului de costuri» rezultă că, în fapt, SC C.
EUROPE DIVISION SRL a refacturat lunar societăţilor din grupul C. (SC A. SA, S.C. C. Târgovişte
SA, SC F. SA şi G. SA Brăila), în totalitate, costurile sale indirecte, în anul 2010, în părţi egale, iar în
anul 2011, în funcţie de ponderea cifrei de afaceri a fiecărei societăţii, din cifra de afaceri totală a
grupului C. din România şi nu în funcţie de serviciile prestate, de volumul şi gradul de complexitate
a acestor servicii.
Consideră recurenta că aceste costuri ar fi trebuit suportate la nivel central sau regional de
societate-mamă, în speţă fiind aplicabile prevederile pct. 41 din Normele Metodologice de aplicare a
Codului Fiscal, referitor la art. 11 din Codul fiscal.
Totodată, având în vedere că SC C. EUROPE DIVISION SRL avea calitatea de administrator
al SC A SA, valoarea serviciilor facturate poate fi considerată o formă de creditare a
administratorului, în conformitate cu prevederile art. 144 indice 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale.
SC C. EUROPE DIVISION SRL, în calitatea de administrator la SC A. SA, nu avea dreptul
de a presta aceste servicii societăţii A. SA, întrucât clauzele contractuale sunt favorabile
administratorului, având în vedere faptul că acesta prestează astfel de servicii doar societăţilor din
grup, iar C. Câmpia Turzii SA nu a achiziţionat astfel de servicii şi de la terţe persoane.
Din documentele justificative existente la dosarul cauzei nu se poate face dovada că angajaţii
SC C. EUROPE DIVISION SRL au prestat serviciile de consultanţă şi asistenţă de specialitate
prevăzute în contract. Documentele justificative prezentate sunt ordine, decizii, dispoziţii, circulare,
instrucţiuni, protocoale şi corespondenţa electronică, care au un pronunţat caracter de obligativitate
pentru SC 1CST SA şi de management al grupului C.
Conform rapoartelor privind serviciile prestate, întreaga valoare facturată este constituită din
cheltuieli cu remunerarea angajaţilor C. EUROPE DIVISION şi cota parte din cheltuielile indirecte
ale executantului, ceea ce rezultă că nu au fost prestate servicii de consultanţă şi asistenţă de
specialitate, ci doar servicii de management activ.
1079
Referitor la cheltuielile indirecte, 75% din acestea reprezintă cheltuieli cu remunerarea
personalului propriu al executantului. Conform pct. 1.2 din actul adiţional la contract, aceste
cheltuieli nu erau în sarcina beneficiarului.
Aceste cheltuieli reprezintă costuri de management şi control, respectiv costuri generate de
monitorizarea activității contestatarei, exercitată de societatea mamă C International H. Elveţia, prin
intermediul administratorului contestatarei, SC C. EUROPE DIVISION SRL, costuri care nu se
justifică a fi alocate societăților din grup.
În acest sens, în ianuarie 2011, Comisia Europeana a publicat un studiu privind îndrumări
pentru serviciile intra-grup cu valoare adăugată mică, în care se precizează că costurile activităților
de management şi control trebuie considerate costuri ale acționarului.
Prin urmare, costurile cu managementul activ trebuie suportate de societatea-mamă, respectiv
C. International H. Elveţia în conformitate cu prevederile pct. 41 din Normele Metodologice de
aplicare a Codului Fiscal, referitor la art. 11 din Codul fiscal.
Mai mult decât atât, din luna februarie 2010, documentul anexat la fiecare factură, respectiv «
Structura generală a grupului de costuri » prezintă o detaliere a cheltuielilor directe şi indirecte ale
executantului, fără a preciza valoarea serviciilor de consultanţă, reclamanta justificând că,
cheltuielile directe reprezintă valoarea serviciilor de management, iar cheltuielile indirecte reprezintă
valoarea serviciilor de consultanţă.
Cu toate că din facturi rezultă ca valorile facturate lunar reprezintă „prestări servicii de
consultantă, asistentă de specialitate şi servicii de management activ aferente lunii.... conform
contract nr. 40/29.01.2009", din procesele verbale de predare-primire a serviciilor si rapoartele
privind serviciile acordate, rezultă ca întreaga valoare facturata reprezintă de fapt cheltuieli cu
remunerarea personalului de conducere si cote părţi din cheltuieli indirecte ale executantului.
La data inspecţiei, societatea nu a prezentat documente justificative din care să rezulte
cheltuielile indirecte menţionate în rapoartele anexate la facturi.
Conform documentelor prezentate cheltuielile indirecte reprezintă cote părţi din cheltuielile
cu remunerarea personalului şi contribuţii sociale aferente personalului propriu al executantului,
cheltuielile cu chirii şi mijloace fixe, cheltuielile cu servicii prestate de terţi, cheltuielile cu
transportul şi deplasările şi alte cheltuielile (protocol, materiale nestocate, servicii bancare, etc).
Societatea a declarat că cheltuielile cu serviciile de management reprezintă costurile salariale
aferente persoanelor din conducerea societăţii, salariaţi ai executantului, prezentând în acest sens
contractele individuale de muncă încheiate de persoanele respective cu SC C. EUROPE DIVISION
SRL şi contractele de mandat pentru delegare atribuţii de conducere încheiate de persoanele
respective cu SC A. SA.
Pentru justificarea prestării serviciilor, societatea a prezentat un număr de 1.935 pagini de
documente întocmite de departamentele SC A. SA în desfăşurarea activităţii (aprovizionare,
economic, director general, energetic, IT, juridic, producţie, reparaţii, resurse umane). Din
documentele aferente fiecărui departament prezentate de reclamanta nu a rezultat care a fost aportul
angajaţilor prestatorului şi care al angajaţilor A., având în vedere că prestatorul factura lunar
contravaloarea salariilor a 3 - 6 angajaţi care aveau funcţii de conducere la A.
Din documentul «Structura generală a grupului de costuri » rezultă că, în fapt SC C.
EUROPE DIVISION SRL a refacturat lunar societăţilor din grupul C (S.C. A. SA, SC C. Târgovişte
anul 2011, în funcţie de ponderea cifrei de afaceri a fiecărei societăţii, din cifra de afacerii totală a
grupul C. din România şi nu în funcţie de serviciile prestate, de volumul şi gradul de complexitate a
acestor servicii.
Din păcate, avantajele şi calităţile manageriale ale executantului, invocate de reclamantă, au
dus la intrarea în procedura de insolvenţă a reclamantei, în perioada 2009 - 2012 înregistrând o
1080
pierdere fiscală de 344.579.215 lei, iar numărul de angajaţi a scăzut de la 2.486 în anul 2009 la 232
în anul 2014, lucru care ne întăreşte convingerea că serviciile nu au fost prestate conform cerinţelor
contractuale.
Consideră recurenta că aceste costuri ar fi trebuit suportate la nivel central sau regional de
societate-mamă, în speţă fiind aplicabile prevederile pct.41 din Normele Metodologice de aplicare a
Codului fiscal, referitor la art. 11 din Codul fiscal.
SC C. EUROPE DIVISION SRL, în calitatea de administrator la A. SA, nu avea dreptul de a
presta aceste servicii societăţii A. SA, întrucât clauzele contractuale sunt favorabile
administratorului, având în vedere faptul că acesta prestează astfel de servicii doar societăţilor din
grup, iar C. Câmpia Turzii SA nu a achiziţionat astfel de servicii şi de la terţe persoane.
În concluzie, constatările organului fiscal privind nedeductibilitatea cheltuielilor cu serviciile
facturate de SC C. EUROPE DIVISION SRL. sunt temeinice si legale, instanţa de fond anulând
eronat actele administrative in ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale cu suma de 2.616.093 lei,
aferenta pct. 10 din dispoziţia de masuri, referitoare la cheltuielile cu serviciile de consultanta si
management facturate de SC C. Europe Division SRL SRL si pentru care documentele prezentate nu
justifica prestarea efectiva si necesitatea serviciilor, având in vedere relaţia juridica dintre societăţi.
3.2.2.In ceea ce priveşte onorariul avocaţial in cuantum de 148 lei, a solicitat exonerarea de la
plata acestei sume, întrucât parata DGAMC nu se afla in culpa procesuala fata de intimata-
reclamanta, motivat de faptul ca organul fiscal nu a făcut altceva decât sa aplice dispoziţiile legale in
materie la speţa în cauza, motiv pentru care nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata
cheltuielilor de judecata. In plus, nu pot fi reţinute in sarcina sa aspecte precum exercitarea abuziva a
drepturilor procesuale, atâta timp cat actele atacate sunt temeinic si legal întocmite.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind învestită cu soluţionarea
pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a
statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care
au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
3.3. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
Timișoara
Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a formulat recurs
împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat,
casarea în parte a hotărârii atacate şi în rejudecare, respingerea în integralitate a acţiunii reclamantei-
intimate.
Hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte admiterea capetelor de cerere privind diminuarea
pierderii fiscale cu suma de 2.616.093 lei aferentă punctului 10 din dispoziţia de măsuri şi anularea
RIF în ceea ce priveşte această sumă, pentru acestea fiind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8
C.proc.civ.
3.3.1. În ceea ce priveşte anularea în parte a raportului de inspecţie fiscală, se arată că această
solicitare trebuia respinsă în integralitate ca inadmisibilă, aşa cum de altfel s-a relevat şi în cuprinsul
deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative şi am arătat şi instanţei de fond.
Potrivit dispoziţiilor art. 85-87 C.proc.fisc., în forma aplicabilă speţei potrivit principiului
tempus regit actum şi conform art. 106 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de
procedură fiscală, şi art. 205 din C.proc.fisc. (care stabileşte limitele obligatorii în care trebuie să se
încadreze organul de soluţionare a contestaţiilor), raportul de inspecţie fiscală a cărui anulare se
solicită este înscrisul în care au fost prezentate constatările inspecţiei, din punct de vedere faptic şi
legal.
1081
Acest înscris, denumit „raport" stă la baza emiterii deciziei de impunere, conform
dispoziţiilor legale mai sus citate în temeiul Titlului IX din Codul de procedură fiscală, astfel încât, la
fel ca şi organul de soluţionare a contestaţiei administrative, instanţa nu se putea pronunţa decât
asupra deciziei de impunere, decizie ce a fost emisă în baza raportului de inspecţie fiscală.
Potrivit Ordinului nr. 1021/2013 privind aprobarea formularului Decizia de impunere privind
obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală:
„În conformitate cu art. 205 şi 207 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, împotriva prezentului act administrativ fiscal se poate
formula contestaţie, care se depune, în termen de 30 de zile de la comunicare, la organul fiscal
emitent, sub sancţiunea decăderii. La prezenta decizie de impunere se anexează raportul de inspecţie
fiscală care, împreună cu anexele, conţine... pagini. Prezenta decizie reprezintă titlu de creanţă."
Aşadar, în condiţiile în care Decizia de impunere este titlu de creanţă care devine titlu
executoriu în condiţiile Codului de procedură fiscală, acesta fiind singurul document opozabil
intimatei şi totodată, fiind singurul document care produce efecte faţă de ea, consideră recurenta că
în mod eronat prima instanţă a dispus anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală, din moment
ce acesta în sine nu întrunește condiţiile stabilite de art. 44 C.proc.fisc. pentru a fi act administrativ-
fiscal, astfel încât recursul trebuie admis pentru acest capăt de cerere.
3.3.2. Referitor la admiterea parţială a cererii privind deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu
serviciile prestate de SC C. East Europe Metalurgicall Division SRL în valoare de 2.616.093 lei.
Recurenta a apreciat că sunt eronate reţinerile instanţei privind deductibilitatea parţială a
sumei indicate, diferenţierea făcută de instanţă între perioada 2010-2012 şi anul 2009 nefiind posibilă
şi nici relevantă pentru aprecierea stării de fapt incidente.
Este eronată concluzia expertului, îmbrăţişată şi de instanţă, potrivit căreia C. EUROPE
DIVISION SRL nu era nici acţionar al intimatei şi nici nu era remunerată pentru activitatea de
membru al Consiliului de Administraţie.
Astfel, pentru a justifica necesitatea şi utilitatea serviciilor facturate de SC C. EUROPE
DIVISION SRL, intimata a arătat serviciile prestate de executant pentru fiecare proces operaţional,
după cum urmează: servicii prestate în scopul aprovizionării reclamantei cu materia primă; servicii
prestate în scopul aprovizionării reclamantei cu gaz şi energie electrică; servicii prestate în scopul
aprovizionării reclamantei cu alte bunuri şi servicii; servicii prestate în scopul desfacerii produselor
finite şi a deşeurilor rezultate în urma activităţii de producţie a reclamantei; servicii de consultanţă în
materia relaţiilor de muncă stabilite între angajaţi şi reclamantă; servicii prestate în scopul
contractării unor credite bancare pentru finanţarea activităţii reclamantei; servicii prestate în scopul
diminuării riscurilor în activitatea de contractare comercială, precum şi riscul fiscal.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. 4 lit. m) din C.fisc. coroborate cu prevederile art. 48 din
Normele Metodologice de aplicare a C.fisc., condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a
deduce cheltuielile cu serviciile sunt expres prevăzute, respectiv existenţa contractelor şi prestarea
efectivă a serviciilor, contribuabilul având obligaţia sa probeze necesitatea efectuării respectivelor
cheltuieli prin specificul activităţilor desfăşurate.
Potrivit probatoriului de la dosarul cauzei, trebuie reţinut faptul că în conţinutul Contractului
si actelor adiţionale acestuia nu se precizează separat preţul /contravaloarea serviciilor de consultantă
şi preţul/contravaloarea serviciilor de management activ.
Din luna februarie 2010, documentul anexat la fiecare factură, respectiv «Structura generală a
grupului de costuri» prezintă o detaliere a cheltuielilor directe şi indirecte ale executantului, fără a
preciza valoarea serviciilor de consultanţă, intimata justificând în mod eronat aceasta prin faptul că
cheltuielile directe reprezintă valoarea serviciilor de management, iar cheltuielile indirecte reprezintă
valoarea serviciilor de consultanţă.
1082
Cu toate că, din operaţiunile consemnate în facturi rezultă ca valorile pretinse lunar reprezintă
„prestări servicii de consultantă, asistenţă de specialitate şi servicii de management activ aferente
lunii (...), conform contract nr. 40/29.01.2009", din procesele verbale de predare-primire ale
serviciilor şi rapoartele privind serviciile acordate, rezultă ca întreaga valoare facturată reprezintă de
fapt cheltuieli cu remunerarea personalului de conducere şi cote părţi din cheltuieli indirecte ale
executantului.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 2 C.proc.fisc., „sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt
fiscale. (1) Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor
sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.".
De asemenea este de reţinut şi faptul că intimata nu a depus la dosarul cauzei vreo probă cu
caracter de document justificativ din care să rezulte natura cheltuielilor indirecte cuprinse în
rapoartele anexate la facturi. Conform probatoriului, cheltuielile indirecte reprezintă cote părţi din
cheltuielile cu remunerarea personalului şi contribuţii sociale aferente personalului propriu al
executantului, cheltuielile cu chirii şi mijloace fixe, cheltuielile cu servicii prestate de terţi,
cheltuielile cu transportul şi deplasările şi alte cheltuielile (protocol, materiale nestocate, servicii
bancare etc).
Intimata a susţinut faptul că cheltuielile cu serviciile de management reprezintă costurile
salariate aferente persoanelor din conducerea societăţii, salariaţi ai executantului, prezentând în acest
sens contractele individuale de muncă încheiate de persoanele respective cu SC C. EUROPE
DIVISION SRL şi contractele de mandat pentru delegare atribuţii de conducere încheiate de
persoanele respective cu ea.
În acest sens, s-a depus un probatoriu constând în documente întocmite de departamentele
intimatei în desfăşurarea activităţii (aprovizionare, economic, director general, energetic, IT, juridic,
producţie, reparaţii, resurse umane). Aceste documente, însă, nu sunt în măsură să justifice
necesitatea şi prestarea serviciilor, având în vedere faptul că, dacă intimata nu beneficia de serviciile
SC C. EUROPE DIVISION SRL, aceste documente erau necesare a fi întocmite şi chiar puteau fi
întocmite prin specificul activităţii fiecărui departament organizat la nivelul intimatei.
Din documentul «Structura generală a grupului de costuri» rezultă că, de fapt SC C.
EUROPE DIVISION SRL a refacturat lunar societăţilor din grupul C. (SC A. SA, SC C. Târgovişte
anul 2011, în funcţie de ponderea cifrei de afaceri a fiecărei societăţi, din cifra de afaceri totală a
grupului C. din România si nu în funcţie de serviciile prestate, de volumul si gradul de complexitate
a acestor servicii.
Mai mult, din probatoriul de la fond, rezultă că avantajele şi calităţile manageriale ale
Executantului, au concurat la intrarea în procedura de insolvenţă a reclamantei, în perioada 2009 -
2012 înregistrând o pierdere fiscală de 344.579.215 lei, iar numărul de angajaţi a scăzut de la 2.486
în anul 2009 la 232 în anul 2014, aspect al stării de fapt care confirmă că aceste servicii nu au fost
prestate conform cerinţelor contractuale.
Conform prevederilor pct. 41 din Normele Metodologice de aplicare a C.fisc., există
posibilitatea legală a suportării a cestor costuri la nivel central sau regional de societatea-mamă.
Totodată trebuie reţinut că, contrar celor stabilite de judecătorul fondului, SC C. EUROPE
DIVISION SRL avea calitatea de administrator al intimatei şi fără îndoială, valoarea serviciilor
facturate poate fi considerată o formă de creditare a administratorului, aşa cum este aceasta descrisă
de prevederile art. 144 indice 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Or, indiferent de perioada la care se raportează, SC C. EUROPE DIVISION SRL în calitatea
de administrator al intimatei nu avea posibilitatea legală de a presta aceste servicii tot intimatei,
deoarece clauzele contractuale sunt favorabile administratorului având în vedere faptul că acesta
1083
prestează astfel de servicii doar societăţilor din grup, iar C. Câmpia Turzii SA (fosta denumire a
intimatei) nu a achiziţionat astfel de servicii şi de la terţe persoane.
„Situaţia facturilor emise de SC C. EUROPE DIVISION SRL" şi fotocopiile facturilor emise
de această firmă nu au relevanţă în cauza dedusă judecăţii, având în vedere că nu demonstrează
necesitatea prestării acestor servicii în folosul activităţii intimatei, o situaţie centralizatoare a
facturilor neputându-se constitui într-un mijloc de probă care dovedeşte această necesitate şi
realitatea prestării acestor servicii conform normelor legale incidente cauzei care reglementează
domeniu masei impozabile a profitului.
În concluzie, nu pot fi reţinute argumentele instanţei pentru admiterea parţială a capătului de
cerere privind nerecunoaşterea deductibilităţii fiscale a cheltuielilor cu serviciile prestate de SC C.
Europe Division SRL, astfel încât recursul trebuie admis şi pentru acest motiv.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
4.1.Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili
Pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea recursului formulat de 1SCT Câmpia Turzii, ca nefondat.
Intimata a invocat inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect anularea dispoziţiei
de măsuri şi a raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale.
Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prin cererea precizatoare depusă la dosar la data
de 22.02.2017, reclamanta a renunţat expres la a mai susţine nelegalitatea constatărilor referitoare la
pct. 1, 2, 4, 11 şi 14 din dispoziţia de măsuri, astfel că instanţa s-a învestit doar cu analiza legalităţii
sumelor corespunzătoare de la punctele 3, 5, 8, 10 şi 17.
Or, prin prezentul recurs, recurenta a criticat legalitatea sumei de la punctul 11 din dispoziţia
de măsuri (suma de 597 695 lei reprezentând cheltuieli cu scoaterea din evidenţă a creanţelor
neîncasate). Renunţarea la un capăt de cerere este un act juridic unilateral care dobândeşte caracter
definitiv şi nu poate fi retrasă sau reintrodusă prin calea de atac a unei hotărâri judecătoreşti.
Intimata a mai arătat că motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. este
nefondat; instanţa nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate, ci le
poate analiza global, sintetic, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a
reclamanţilor nu reprezintă un motiv de nulitate a sentinţei recurate.
În ceea ce priveşte motivul de casare de la art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., au fost reluate
apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
In drept, au fost invocate prevederile art. 490 C.proc.civ.
4.2.Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice Timișoara
Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat admiterea recursului DGAMC Bucureşti aşa cum a fost formulat şi respingerea
recursului formulat de A. Câmpia Turzii, ca nefondat.
4.2.1.În ceea ce priveşte recursul promovat de DGAMC Bucureşti.
Aşa cum a indicat şi prin recursul său, hotărârea este nelegală doar în ceea ce priveşte
admiterea capetelor de cerere privind diminuarea pierderii fiscale cu suma de 2.616.093 lei aferentă
punctului 10 din dispoziţia de măsuri şi anularea RIF în ceea ce priveşte această sumă, pentru acestea
fiind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. De altfel, motivele invocate de DGAMC
în calea de atac din cauza pendinte sunt în mare măsură congruente cu cele din recursul său.
4.2.2.Referitor la recursul formulat de A. Câmpia Turzii.
1084
4.2.2.1.Referitor la cheltuielile cu scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate in suma de
597.695 lei.
Astfel, în baza ordinului directorului general al recurentei nr. DG/470 din 7 decembrie 2009,
s-a procedat la scoaterea din evidenţă a creanţelor comerciale neîncasate în sumă totală de 938.076
Iei şi trecerea acestora pe cheltuieli prin înregistrarea în contul contabil 654 „Pierderi din creanţe şi
debitori diverşi". Din probele depuse în faţa primei instanţe a rezultat fără dubiu că acestea nu
confirmă că firma E.R. este una şi aceeaşi cu E.E. şi E., astfel încât în mod corect au fost respinse şi
aceste susţineri de la fond.
4.2.2.2.Referitor la cheltuieli aferente pierderilor tehnologice care depăşesc normele proprii
de consum în sumă de 11.451.099 lei.
Recurenta şi-a diminuat masa impozabilă a profitului cu valoarea pierderilor tehnologice care
au depăşit consumurile planificate cuprinse în documentele de gestiune internă, respectiv balanţele
de metal şi materiale întocmite lunar de petentă.
Deşi recurenta invocă faptul că norma de consum dată de proiectant s-a păstrat în aceleaşi
limite de-a lungul anilor, conform documentelor de gestiune internă, producţia realizată era raportată
lunar la consumurile planificate de societate, respectiv la normele de consum stabilite de reclamantă,
având caracter de optimizare si nu la normele de consum instituite de proiectant ca fiind obligatorii.
Argumentul potrivit căruia normele de consum planificate, cu caracter de optimizare aveau scopul de
a identifica modalităţile de eficientizare tehnica şi tehnologică a producţiei şi de stimulare a
performanţelor individuale a salariaţilor, nu are suport legal în condiţiile în care conform
prevederilor C.fisc., organul de inspecţie fiscală poate solicita efectuarea unei expertize tehnice,
pentru modificarea normei de consum, numai dacă sunt indicii obiective că pierderile tehnologice au
fost supradimensionate, ceea ce în mod temeinic nu s-a considerat că este necesar, drept pentru care
s-au luat în considerare normele de consum ale reclamantei, respectiv consumurile planificate din
documentele de gestiune internă ale petentei.
Aşa cum a arătat şi organul de soluţionare a contestaţiei, în aplicarea principiului „actor
incumbit probatio", consfinţit de art 243 din C.proc.civ., „cel care face o susţinere în cursul
procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege." Având în vedere
cele de mai sus, rezultă indubitabil faptul că sarcina probei revine contestatarului.
4.2.2.3.Referitor la criticile privind nelegalitatea constatărilor referitoare la cheltuielile
aferente pierderilor tehnologice care depăşesc normele proprii de consum.
Referitor la cheltuielile nedeductibile stabilite de organele de inspecţie aferente pierderilor
tehnologice care depăşesc normele proprii de consum, reclamanta afirmă că inspecţia fiscală a
ignorat limitele maxime de consum fundamentate pe documentaţia tehnică, folosind drept pretext
indicatorii de consum pentru a considera nedeductibile consumurile specifice care depăşesc aceşti
indicatori, deşi se încadrează în limitele maxime de consum admisibile astfel cum sunt stabilite de
documentaţia tehnică.
La solicitarea echipei de inspecţie fiscala, de a prezenta normele de consum proprii la G de
sârma, reclamanta a pus la dispoziţie Normele de consum la secţia G de sârma, norme de consum
care au stat ia baza stabilirii diferenţelor suplimentare. Conform acestor norme de consum, consumul
mediu propriu normat Ia G de sarma este de 1.040 kg țaglă/tona produs finit.
Ulterior, reclamanta a fost informată cu privire la constatările privind depăşirea normelor de
consum proprii şi a prezentat (numai pentru anii fiscali 2010 şi 2011) documentele „norme de
consum cu caracter obligatoriu", care conform susţinerilor reclamantei, ar fi fost aprobate de
conducerea societăţii prin ordinele directorului general nr.DG1/04.01.2010şi nr.DG1/03.01.2011.
În baza acestor norme cu „caracter obligatoriu", consumul propriu normat de țaglă la G de
sârmă este de 1.059,88 kg țaglă/tona produs finit. Conform ordinelor directorului general, nr.
DG1/04.01.2010 si nr. DG1/03.01.2011, normele de consum prezentate la începutul inspecţiei
1085
fiscale, (norme care au fost stabilite de departamentul tehnic al societăţii) ar fi de fapt norme cu
„caracter de optimizare" a consumului.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, pentru anii fiscali 2008 si 2009, nu au fost prezentate
ordine similare ordinelor directorului general, nr. DG1 /04.01.2010 si nr. DG1 /03.01.2011, din care
sa rezulte că si pentru aceşti ani au existat doua tipuri de norme de consum („de optimizare" şi „cu
caracter obligatoriu").
Astfel, rezultă că reclamanta se referă la normele de consum comunicate iniţial echipei de
inspecţie fiscale, ca fiind „indicatori planificaţi de consum".
Cu toate că prin prisma dispoziţiilor ordinelor directorului generat, norma de 1.059,88 kg
țaglă/tona produs finit este „cu caracter obligatoriu", din documentele prezentate de reclamantă
privind înregistrarea în evidenţele contabile a consumului de țaglă efectiv realizat, s-a constatat că
norma de consum iniţial prezentată (aceea care ulterior a fost denumita „cu caracter de optimizare"),
respectiv norma de 1.040 kg țaglă/tona produs finit, a stat la baza înregistrărilor contabile.
De reţinut este faptul ca, deşi este cu „caracter obligatoriu", norma de 1.059,88 kg țaglă/tona
produs finit nu a fost evidenţiată în contabilitatea reclamantei, rămânând până la urmă o normă cu
caracter declarativ, balanţele de metal şi alte documente specifice fiind întocmite în baza normei de
1.040 kg țaglă/tonă produs finit.
Referitor la critica recurentei potrivit căreia norma proprie de consum de metal, cu „caracter
de obligativitate" a fost stabilită de aceasta Ia valoarea de 1.059,88 kg/tona de țaglă având în vedere
factori tehnici obiectivi, G. fiind de mult dat în exploatare, trebuie făcute următoarele precizări care
contrazic cele susţinute.
Astfel, în perioada ulterioară punerii în exploatare, G. a avut parte de modificări importante
(recondiţionări şi modernizări), care au dus la îmbunătăţirea parametrilor tehnico economici, în
sensul scăderii consumului de țaglă. De exemplu, conform Procesului verbal nr. CI-7 din 6
octombrie 2008 aprobat de directorul general al societăţii, s-a propus şi aprobat „reconstrucţia părţii
din spate" a Gui, unul din scopurile principale ale modernizării fiind, conform pct.2.3.1. din proces,
reducerea consumului de metal.
Astfel, în urma acţiunilor succesive de modernizare înregistrate, conform Fisei mijlocului fix
aferentă Gui, numai in perioada 24.12.2007 - 31.05.2010, valoarea de inventar a Gui a fost majorată
cu suma totala de 22.253.450,45 lei. în acest sens, sunt relevante o parte din recepţiile modernizărilor
arătate de organul de inspecţie fiscală.
În concluzie, în concordanţă cu cele stabilite şi de judecătorul fondului, argumentele
recurentei nu confirmă faptul că modificarea normei medii de consum proprie, de 1040 kg țaglă/tona
produs finit a dus la modificarea înregistrărilor contabile (norma de 1.059,88 kg țaglă/tona produs
finit nu a fost evidenţiată în contabilitatea firmei, având caracterul unei norme cu caracter declarativ,
balanţele de metal şi alte documente specifice fiind întocmite în baza normei de 1.040 kg țaglă/tona
produs finit).
De asemenea, prezentarea de justificări de natura tehnico - organizatorice şi manageriale, nu
constituie o probă pertinentă şi utilă cauzei în acest caz, deoarece singura norma proprie de consum
înregistrată în evidenţele contabile ale reclamantei, este norma de consum în baza căreia echipa de
inspecţie fiscală a determinat cheltuielile nedeductibile la calculul profitului impozabil.
4.2.2.4.Referitor la nelegalitatea reţinerilor referitoare la nerecunoaşterea deductibilităţii
fiscale a cheltuielilor cu serviciile prestate de SC C. Europe Division SRL.
Referitor la neacordarea dreptului de deducere a TVA, recurenta consideră această măsură ca
fiind nelegală în condiţiile în care oportunitatea sau realitatea serviciilor de management nu prezintă
importanţă în condiţiile în care TVA-ul aferent facturilor respective a fost colectat şi virat bugetului
de stat de către prestatorul de servicii, în acest sens invocând în susţinerea sa Decizia nr. 3954/2012 a
Curţii de Apel Cluj.
1086
Totodată, recurenta arată că serviciile de management activ reprezintă costurile salariale
aferente persoanelor din conducerea A, persoane cu care A a încheiat contracte de mandat fără
remunerare, aceste cheltuieli fiind suportate de C. EUROPE DIVISION. De asemenea, recurenta
subliniază faptul că din valoarea totală de 15.153.765 lei, reprezentând cheltuieli cu serviciile de
consultanţă şi asistenţă de specialitate, serviciile de management activ sunt în sumă de 5.655.227 Iei.
Raportând susţinerile recurentei la starea de fapt consemnată în Raportul de inspecţie fiscală
şi reţinută de prima instanţă, rezultă faptul că acestea nu sunt relevante în soluţionarea cauzei.
Documentele invocate de recurentă tratează dreptul de deducere a TVA aferent serviciilor respective,
iar inspecţia fiscală finalizată prin emiterea actului administrativ contestat, a vizat impozitul pe
profit, respectiv dreptul de deductibilitate a cheltuielilor aferente serviciilor respective.
Serviciile facturate de C. EUROPE DIVISION sunt în "coliziune", respectiv nu sunt în acord
cu prevederile pct. 41 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, referitor la art. 11
C.fisc., care precizează că aceste cheltuieli de administrare, management, control, consultanţă sunt
costuri care trebuie suportate de societatea mamă, respectiv C. INTERNATIONAL H. Elveţia,
întrucât C. EUROPE DIVISION a prestat aceste servicii exclusiv firmelor din grupul C din România.
Totodată SC C. EUROPE DIVISION SRL fiind administrator al contestatarei, prestările de
servicii facturate reprezintă o creditare a administratorului, creditare care intră sub incidenţa
prevederilor art. 1444 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) lit. b) din Legea nr. 31 /1990 privind societăţile
comerciale.
SC C. EUROPE DIVISION SRL nu avea posibilitatea legală de a presta aceste servicii
petentei deoarece clauzele contractuale sunt favorabile administratorului având în vedere faptul că
acesta prestează astfel de servicii doar societăţilor din grup, iar A. nu a achiziţionat astfel de servicii
şi de la terţe persoane.
Constatările inspecţiei fiscale nu au pus la îndoială faptul că angajaţii C. EUROPE
DIVISION şi-au desfăşurat activitatea la sediul beneficiarului, ci faptul că din documentele
justificative prezentate nu rezultă că aceste persoane au prestat serviciile de consultanţă şi asistenţă
de specialitate prevăzute în contract. Documentele justificative prezentate sunt ordine, decizii,
dispoziţii, circulare, instrucţiuni, protocoale şi corespondenţa electronică, care au un pronunţat
caracter de obligativitate pentru SC A. SA şi de management al grupului C.
Conform rapoartelor privind serviciile prestate, întreaga valoare facturată este constituită din
cheltuieli cu remunerarea angajaţilor C. EUROPE DIVISION şi cota parte din cheltuielile indirecte
ale executantului, ceea ce rezultă că nu au fost prestate servicii de consultanţă şi asistenţă de
specialitate, ci doar servicii de management activ. Această stare de fapt este confirmată şi prin
probatoriul depus la dosar, unde valoarea facturată este defalcată în cheltuieli cu managementul activ
şi alte cheltuieli indirecte ale executantului.
Referitor la cheltuielile indirecte, 75% din acestea reprezintă cheltuieli cu remunerarea
personalului propriu al executantului. Conform pct. 1.2 din actul adiţional la contract, aceste
cheltuieli nu erau în sarcina beneficiarului.
În concluzie, în fapt aceste cheltuieli reprezintă costuri de management şi control, respectiv
costuri generate de monitorizarea activităţii contestatarei, exercitată de societatea mamă C.
INTERNATIONAL H. Elveţia, prin intermediul administratorului contestatarei, SC C. EUROPE
DIVISION SRL, costuri care nu se justifică a fi alocate societăţilor din grup.
În acest sens, în ianuarie 2011, Comisia Europeana a publicat un studiu privind îndrumări
pentru serviciile intra-grup cu valoare adăugată mică (Anexa nr. 4 a inspecţiei fiscale transmisă
împreună cu punctul de vedere al acestora conform art. 213 alin. 4 C.proc.fisc.), în care referitor la
costurile activităţilor de management şi control se precizează că trebuie considerate costuri ale
acţionarului.
1087
În Anexa 2 a studiului se precizează că: „d.Costurile activităţilor de management si control
(monitorizare) aferente managementului şi protejării investiţiilor în participată, cu excepţia cazului
în care o companie independentă ar fi fost dispusă să plătească pentru aceste activităţi sau să le
efectueze singură, in general trebuie considerate costuri ale acţionarului".
Prin urmare, costurile cu managementul activ trebuie suportate de societatea-mamă, respectiv
C. International H. Elveţia în conformitate cu prevederile pct. 41 din Normele Metodologice de
aplicare a Codului fiscal, referitor la art. 11 din Codul fiscal.
4.2.2.5.Referitor la preţurile de transfer, respectiv diminuarea pierderilor fiscale stabilite de
Societate si a ajustării veniturilor aferente livrărilor între persoanele afiliate, prin stabilirea unor
venituri suplimentare în sumă de 161.864.811 lei - cap. 4 din RIF.
În fapt, prima instanţa a stabilit în mod temeinic şi legal faptul că organele de inspecţie
fiscală au efectuat ajustări ale preţurilor de transfer aferente livrărilor efectuate de Societate către
persoane afiliate în perioada 2010 - 2012, în cuantum de 161.864.811 lei.
Potrivit art.19 alin.1 şi alin.5 din Codul fiscal şi art. 11 alin.2 din acelaşi act normativ, precum
şi conform prevederilor 23, 24, 29, 32 şi 33 din H.G. nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Codului fiscal, tranzacţiile între persoane afiliate se realizează conform
principiului preţului pieţei libere, respectiv în condiţii stabilite sau impuse care nu trebuie să difere
de relaţiile comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente, iar la stabilirea
profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind preţurile de transfer.
Preţurile de transfer sunt preţurile la care o companie transferă bunuri şi proprietăţi sau
prestează servicii către companii afiliate. Analizarea tranzacţiilor între persoane juridice afiliate se
datorează aşa numitei practici de "transfer al preturilor", care constă în efectuarea de tranzacţii la
preţuri "speciale" şi/sau în condiţii speciale care conduc la distorsionarea bazei de impozitare si la
alterarea taxelor si impozitelor datorate.
Astfel, în vederea determinării cu o cât mai mare exactitate a taxelor şi impozitelor care ar
trebui să revină fiecărei jurisdicţii fiscale în condiţii de piaţă liberă, autorităţile fiscale pot ajusta
suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor
sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei.
Aşa cum prevede art.11 alin. 2 C.fisc., la stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor dintre
persoane afiliate pot fi folosite o serie de metode dintre cele expres enumerate, pentru fiecare caz în
parte alegându-se cea mai adecvată dintre ele, precum şi "orice altă metodă recunoscută în liniile
directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică."
Alegerea celei mai adecvate metode de determinare a preţurilor de transfer se bazează pe
identificarea acelei metode care, în circumstanţele tranzacţiei analizate, oferă cea mai potrivită
măsură sau cea mai bună estimare a unei valori de piaţă. în funcţie de profilul funcţional şi de risc al
persoanei afiliate testate se va alege un indicator financiar.
Autorităţile fiscale au posibilitatea legală de a efectua ajustări atunci când marja netă de profit
obţinută de persoana afiliată rezidentă din tranzacţii controlate nu este cuprinsă în intervalul de
comparare rezultat ca urmare a analizei profitabilităţii obţinute de societăţi independente
comparabile. Ajustările se efectuează la valoarea mediană, unde valoarea mediană reprezintă acea
valoare care se regăseşte la mijlocul intervalului de comparare, aşa cum prevede art.2 alin.3 din
Ordinul 222/2008 privind conţinutul dosarului preţurilor de transfer.
Majoritatea produselor recurentei au fost vândute către C. România SRL, dar nu toate
produsele au fost vândute acestei firme, astfel încât comparaţia efectuată cu marja din revânzare
obţinută de C. România SRL (8,09% pentru perioada 2008 - 2012) să fie relevantă în demonstrarea
afirmaţiilor recurentei de la pct.3.9.1. în perioada 3 august 2010 - 31 decembrie 2012, din valoarea
totală de 749.391.597 lei corespunzătoare vânzărilor către afiliaţi, 342.914.969 lei reprezintă
1088
contravaloarea vânzărilor către C. România SRL, respectiv 45,76% din total. Deoarece nu toate
produsele au fost vândute afiliatului C. România rezultă că criticile recurentei sunt fără fundament
real pentru ca, pur si simplu nu este posibilă extrapolarea rezultatelor privind C. România SRL Ia
toate vânzările efectuate de petentă la afiliaţi.
In analiza efectuata, recurenta a utilizat în determinarea „marjei brute din revânzare"
veniturile din vânzarea mărfurilor, respectiv cheltuielile privind mărfurile. Sintetizând, pentru
calculul veniturilor din exploatare suplimentare (determinate de ajustarea preturilor de vânzare către
afiliaţi), au fost utilizate veniturile din exploatare, respectiv cheltuielile din exploatare. Compararea
veniturilor din exploatare cu veniturile din vânzări/cheltuielile cu vânzările (care au fost folosite de
petentă în calculul "marjei brute de revânzare") nu determină rezultate relevante, deoarece este
vorba de mărimi/indicatori diferiţi (veniturile din exploatare nu sunt egale cu veniturile din vânzări,
la fel cum cheltuielile din exploatare nu sunt egale cu cheltuielile cu vânzarea mărfurilor).
În acest sens, nici analiza preţurilor de vânzare pentru „cele mai semnificative" produse finite
vândute de A atât către părţi afiliate, cât şi către părţi independente, nu are vreo relevanţă în cazul de
faţă.
Referitor la studiul de comparabilitate efectuat de recurentă, utilizând baza de date Amadeus,
din care a rezultat, pentru perioada 2008 - 2012, o valoare mediană de 13,13%, respectiv o ajustare
(maximală) de preţ, de.97.589.115 lei, trebuie făcute o serie de precizări, precizări care de altfel au
fost făcute şi în faţa primei instanţe.
Aşa cum s-a reţinut şi în aprecierea fondului din faţa primei instanţe, criteriile de căutare în
baza de date AMADEUS, folosite de recurentă nu sunt relevante, deoarece la criteriul de căutare
"Cod de activitate" a inclus în căutare companiile cu codul CAEN 4672 "Comerţ cu ridicata al
metalelor şi al minereurilor metalice" şi nu codul CAEN 2410 "Producţia de metale feroase sub
forme primare şi de feroaliaje" care este, conform Actului constitutiv depus la ORC, principalul
domeniu de activitate al recurentei. În concluzie, afirmaţia că marjele brute din revânzare obţinute de
companii independente pe piaţă sunt în medie de 13,13 % în perioada analizată nu reflectă starea de
fapt reală.
În motivarea acţiunii introductive şi a recursului în ceea ce priveşte preţurile de transfer,
recurenta abordează modalitatea de efectuare a ajustării într-un mod denaturat, având în vedere că
analiza şi prezentarea este abordată din perspectiva unui distribuitor (intermediar - care doar cumpăra
şi vinde fără a interveni asupra produsului), fără a preciza şi analiza faptul ca reclamanta este un
producător (produce anumite produse finite rezultate din prelucrarea materiilor prime, care ulterior
sunt valorificate). Astfel activitatea recurentei este una specifica unui "producător" şi nu unui
"distribuitor".
Fiind o activitate de producţie, pentru analiza în cadrul raportului de inspecţie fiscală s-a
folosit metoda marjei nete, analizându-se profitabilitatea prin prisma indicatorului "Rata rentabilităţii
costurilor".
Conform Ghid OECD, pct. 3.26 "Metoda marjei tranzacţionale nete examinează marja
profitului net raportat la o baza corespunzătoare (ex. costuri, vânzări, active) pe care un
contribuabil o realizează dintr-o tranzacţie controlata".
Într-o manieră eronată societatea, în cuprinsul acţiunii introductive şi a recursului, abordează
profitabilitatea societăţii prin prisma indicatorului "marja medie din revânzare" analizând rata
rentabilităţii vânzărilor, fiind o analiza total diferita fata de cea cuprinsa in raportul de inspecţie
fiscală, inclusiv recurenta menţionând ca "C. România SRL acţionează ca un distribuitor".
Rezultă astfel cu puterea evidenţei cele două diferenţe semnificative între cele două abordări,
care face lipsită de consistenţă susţinerea recurentei. Prin "marja medie din revânzare" analizându-se
rata rentabilităţii vânzărilor, se analizează preţul, şi este adecvată revânzătorilor (utilizata în
susţinerea acţiunii de fond). Metoda marjei nete, analizează profitabilitatea prin prisma indicatorului
1089
"Rata rentabilităţii costurilor" prin care se examinează marja profitului net raportat la o baza
corespunzătoare (ex. costuri).
Aşadar, în ciuda celor susţinute de recurentă, indicatorii rezultaţi nu pot fi comparaţi fără o
ajustare corespunzătoare, întrucât rezultatele obţinute nu sunt comparabile
În acţiunea de fond, recurenta arată ca C. România SRL ar trebui să fie considerată "parte
testata" în analiza de comparabilitate, fără a prezenta similitudinile sau diferenţele între partea testata
şi partea analizata (A.), şi astfel nu se poate face o ajustare corectă pentru a reflecta corect preţul de
piaţă. Aşa cum s-a demonstrat, cea mai mare diferenţiere care face inadecvată comparabilitatea este
dată de structura activităţi: producător (contestatorul), respectiv distribuitor (SC C. România SRL).
Concluzionând, în cadrul raportului de inspecţie fiscală s-a efectuat ajustarea profitabilităţii societăţii
în baza costurilor înregistrate, pentru a se încadra în marja de profitabilitate obţinută la societăţi
independente şi identice funcţional.
În analiză s-a utilizat doar CAEN 2410 "Producţia de metale feroase sub forme primare şi de
feroaliaje" care este, conform Actului constitutiv depus la ORC, principalul domeniu de activitate al
petentei A. Pe de altă parte, ajustarea se face pe fiecare an fiscal, nu pe perioadă. Din punct de vedere
statistic şi implicit fiscal, folosirea unei valori medii a medianei calculată pentru întreaga perioada (în
cazul de faţă, 13,13%) în locul unei valori anuale, conduce la distorsionarea rezultatelor (prin
utilizarea unei valori medii pentru întreaga perioadă, rezultatele ar fi corecte într-un singur caz,
atunci când valorile de ajustat anuale ar fi egale, ceea ce nu este cazul de faţă).
În fapt, în scopul stabilirii valorii de piaţă a livrărilor de produse de către Societate către
părţile afiliate, autorităţile fiscale au utilizat metoda TNMM, aplicând această metodă la un nivel
agregat al tuturor veniturilor obţinute de petentă din relaţia cu părţile sale afiliate.
Potrivit art.11, alin.2 C.fisc. si Normele metodologice la acesta, rezultă că metoda marjei nete
a fost corect aplicată, în sensul ca partea testată a fost SC A. SA şi nu persoanele afiliate, pct. 29 din
Normele Metodologice. Metoda marjei nete presupune efectuarea unei comparaţii între anumiţi
indicatori financiari ai persoanelor afiliate şi aceeaşi indicatori ai persoanelor independente, care
activează în cadrul aceluiaşi domeniu de activitate.
În utilizarea metodei marjei nete trebuie luate în considerare diferenţele dintre persoanele ale
căror marje sunt comparabile. În acest sens trebuie avuţi în vedere următorii factori: competitivitatea
altor contribuabili de pe piaţă şi a bunurilor echivalente, eficienţa şi strategia de management, poziţia
pe piaţă, diferenţa în structura costurilor şi nivelul experienţei în afacere. Prin urmare, metoda marjei
nete de stabilire a preţului de piaţă presupune compararea între anumiţi indicatori financiari ai
persoanelor afiliate cu aceeaşi indicatori ai persoanelor independente care desfăşoară tranzacţii
similare.
Din interpretarea textului de lege rezultă că estimarea marjei nete a profitului se efectuează
prin: compararea nivelului acesteia obţinut în tranzacţiile societăţii afiliate cu persoane independente
sau pe baza marjei obţinute în tranzacţii comparabile realizate între persoane independente, în cazul
în care societatea afiliată nu a desfăşurat tranzacţii cu persoane independente.
Este de reţinut că starea fiscală a recurentei atestă faptul că a înregistrat pierderi consecutive
în perioada verificată (2008 – 2012, cu excepţia anului 2008 când a avut profit) în condiţiile în care,
grupul din care face parte, cu excepţia anului 2012. a avut un profit substanţial în perioada supusă
verificării.
Alegerea metodei adecvate de determinare a preţurilor de transfer se bazează pe identificarea
acelei metode care, în circumstanţele tranzacţiei analizate, oferă cea mai potrivită măsură sau cea mai
bună estimare a unei valori de piaţă, se va alege un indicator financiar, iar ca indicator financiar
pentru a testa valoarea de piaţă a tranzacţiilor controlate (în cazul distribuitorilor) este marja netă din
vânzări ce se determină ca şi raport dintre profitul din exploatare şi vânzări. Marjele nete sunt de
asemenea mai tolerante Ia unele diferenţe funcţionale între tranzacţiile controlate şi tranzacţiile
1090
necontrolate decât marjele de profit brut ceea ce înlesneşte procesul de identificare a tranzacţiilor
necontrolate şi a societăţilor comparabile.
Nici în timpul inspecţiei fiscale şi nici în cursul judecăţii de fond, recurenta nu a probat faptul
că tranzacţiile prezentate în dosarul preţurilor de transfer întocmit au avut loc în termeni comerciali
de piaţă liberă, fapt sesizat şi de instanţa de fond, astfel încât aceste critici ale recurentei nu pot fi
reţinute.
În decursul perioadei analizate, recurenta a înregistrat cheltuieli care au un caracter
excepţional şi pe care le-a exclus din baza de cost care a stat la calculului ajustării de preţuri de
transfer.
Din documentele existente la dosarul cauzei a rezultat că analiza inspecţiei fiscale s-a efectuat
asupra unui eşantion reprezentativ, format din societăţi independente, care au fost cât mai apropiate
funcţional de societatea analizată şi care au activat în acelaşi domeniu cu recurenta astfel încât
criticile recurentei nu au suport legal.
Totodată, în vederea determinării intervalului de piaţă pentru indicatorul „Net Cost Plus"
determinat ca şi raport între "Rezultat de exploatare" şi „Cheltuieli de exploatare" autoritatea fiscală
a întocmit un studiu de benchmarking în baza de date Orbis, cu scopul de a identifica un eşantion de
companii cu un profil funcţional şi de risc similar cu al societăţii A.
Referitor la critica recurentei în ceea ce priveşte entităţile comparabile selectate de autorităţile
fiscale (12 în total), că în eşantionul de companii au fost incluse 2 societăţi care nu prezintă un grad
de similitudine al profilului suficient pentru a fi considerate că entităţi independente comparabile, se
constată că societăţile M. SL si N. SL nu pot fi excluse din eşantion deoarece, activitatea principală
este identică celei a recurentei, nefiind relevant faptul că mai au şi alte activităţi secundare.
În general, cea mai mare parte a veniturilor/cheltuielilor de exploatare este generată de
activitatea principală. Astfel: pentru Compania 4, activitatea acestei societăţi cuprinde "Producţie
piese de schimb pentru toate tipurile de industrii din diverse materiale: oţel, oţel inoxidabil, alamă,
bronz, aluminiu, etc...", fiind în acelaşi domeniu cu societatea analizată. Pentru Compania 7, această
companie are acelaşi domeniu de activitate cu al recurentei.
De altfel, în Punctul de vedere scris al reclamantei la constatările cuprinse în proiectul de
raport de inspecţie fiscală, au fost acceptate aceste societăţi, constatându-se că în motivarea
contestaţiei petenta nu a prezentat vreun argument legal, motiv de drept conform art. 206
C.proc.fisc., republicat, care să infirme recomandările ghidului OECD utilizate de inspecţia fiscală.
În scopul determinării marjei brute obţinute de C România, recurenta a apelat la baza de date
online TPSoft.ro de unde a extras informaţii financiare cu privire la indicatorii „venituri din vânzarea
mărfurilor" şi „cheltuieli privind mărfurile". Aşadar, sursa datelor pentru calculul Marjei brute din
revânzare aferentă vânzărilor efectuate de C. ROMÂNIA SRL este "baza de date TPSoft.ro" creată
exclusiv pentru societatea P. Services (firma care a redactat pentru A. pdv - partea cu DPT) şi nu o
bază de date neutră /independentă pentru cazul de faţă, aşa cum sunt, conform celor arătate de
inspecţia fiscală, bazele de date ORBIS şi AMADEUS.
Aşa cum a indicat şi judecătorului fondului, mecanismul ajustării preţurilor de transfer
reprezintă pârghia pusă la dispoziţia autorităţilor fiscale în combaterea relocării profitului între
societăţile afiliate fie într-o jurisdicţie cu care are o rată de impozitare mai mică, fie în arcul aceleaşi
jurisdicţii, dar către o societate care înregistrează profituri impozabile în scopul diminuării acestora.
Din analiza rezultatelor financiare ale societăţilor afiliate rezidente, cocontractanţi în raport
cu A., în calitate de furnizor, se constată că majoritatea din acestea înregistrau în perioada 2010-2012
pierderi fiscale considerabile, iar unele din acestea înregistrau venituri atât de nesemnificative încât
lipseau de sens orice relocare a profitului.
Din probatoriul aflat la dosarul cauzei rezultă că societăţile afiliate rezidente au „realizat" în
perioada 2008 - 2012, pierderi contabile si fiscale considerabile. Unul din motivele acestor pierderi,
1091
ar putea fi, managementul C. EUROPE DIVISION Târgoviște, care prin servicii de management
activ, remunerate în mod semnificativ au determinat ca în decurs de câţiva ani, societăţile rezidente
afiliate să înregistreze pierderi foarte mari si în cazul unora dintre ele, chiar intrarea în insolvenţă a
acestora, dar, la nivel de grup situaţia este inversă. Astfel, în considerarea celor mai sus prezentate,
rezultă că în mod legal prima instanţă a apreciat că organele de inspecţie fiscală corect au procedat la
ajustarea preţurilor de transfer aferente livrărilor efectuate de recurentă către persoane afiliate în
perioada 2010 - 2012, motiv pentru care şi aceste critici ale recurentei trebuie respinse.
Conform pct. 22 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, în vigoare în
perioada supusă inspecţiei fiscale, reconsiderarea evidenţelor, realizata de autoritatea fiscala în
scopul reflectării preţului de piaţă al bunurilor şi serviciilor, se efectuează şi la celelalte persoane
(rezidente) afiliate implicate.
Organele de inspecţie fiscală din cadrul DGAMC au efectuat inspecţia fiscală la SC C.
România SRL, fără a-i solicita dosarul preţurilor de transfer. Acest aspect al stării de fapt nu poate fi
asimilat ipotezei pe care recurenta încearcă să o inducă în motivarea recursului, respectiv că în
situaţia SC C. România SRL organele de inspecţie fiscală, verificând dosarul preţurilor de transfer al
acesteia - întocmit similar dosarului preţurilor de transfer a recurentei - au fost de acord cu acesta,
deoarece precizarea inserată de organele de inspecţie fiscală ale DGAMC în cuprinsul filei 38 a RIF
nr. F-MC 139/02.06.2015 arată fără putinţă de tăgadă faptul că „DPT nu a fost solicitat", infirmând
astfel varianta stării de fapt prezentată de recurentă astfel încât aceste acte administrativ fiscale emise
pentru SC C. România SRL nu au relevanţă în cauza dedusă judecăţii.
In drept, au fost invocate prevederile art. 490 C.proc.civ.
4.3.Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă
Reclamanta A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a
recursurilor formulate de recurentele-pârâte, cu obligarea acestora la plata tuturor cheltuielilor de
judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.
Astfel cum a rezultat din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză în ceea ce
priveşte cuantumul cheltuielilor înregistrate în perioada 2009-2012 este următorul: 2.616.093. pentru
anul 2009; 6.746.890, pentru anul 2010; 3.460.848, pentru anul 2011; 2.329.934, pentru anul 2012.
admită acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale aferente anilor 2010-2012 şi sa
prin raportare la propriul său raţionament, cuantumul pentru care instanţa pe fond ar fi trebuit să
Reclamanta a arătat că, din perspectivă procedurală, a antamat această chestiune pe calea
recursului formulat în cauză. În ceea ce priveşte însă recursurile formulate de recurentele-pârâte, în
condiţiile în care acestea au înţeles să îşi însuşească dispozitivul hotărârii de fond, ignorând
contradicţiile dintre acesta şi considerente, limita învestirii instanţei de recurs este valoarea de
2.616.093 lei, indicată în mod expres de recurentele-pârâte. Prin urmare, în ipoteza admiterii
recursurilor DGAMC şi DGRFP Timişoara, consecinţa nu ar putea fi decât aceea a respingerii cererii
de chemare în judecată pentru valoarea de 2.616.093 lei.
Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile de management prestate de C.
EUROPE DIVISION, pct. 10 din Dispoziţia de măsuri, din considerentele reţinute de instanţa de
fond rezultă că aceasta a înţeles să admită acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale
aferente anilor 2010-2012 şi să respingă acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale
aferente anului 2009.
1092
Faţă de considerentele reţinute de instanţa de fond, dar şi de concluziile raportului de
expertiză judiciară omologat în cauză, criticile formulate de recurentele-pârâte sunt nefondate, astfel
cum vom dezvolta în cele ce urmează.
Societatea a demonstrat că serviciile prestate de C. EUROPE DIVISION îndeplinesc
condiţiile pentru a fi calificate drept servicii destinate operaţiunilor taxabile ale A. Prin recursurile
formulate în cauză, autorităţile fiscale reiterează interpretarea eronată a prevederilor punctului 41 din
Normele de aplicare ale art. 11 din Codul fiscal, care a stat la baza soluţiei fiscale adoptate,
constatând că pentru serviciile facturate de C. EUROPE DIVISION exclusiv societăţilor din cadrul
Grupului C. din România nu poate fi cerută o remuneraţie având în vedere relaţia juridică dintre
societăţi.
Prin acest paragraf se doreşte o transpunere în legislaţia naţională a punctului 7.10 din Liniile
directoare OECD privind preţurile de transfer, fiind avute în vedere costurile acţionarului (aşa
numitele „shareholding costs") aferente activităţilor de tip shareholding şi care sunt legate în
principal de structura juridică a unui grup. O astfel de activitate ar fi fost una pe care un membru al
grupului (de regulă societatea-mamă) o efectuează numai în baza interesului reprezentat de dreptul
sau de proprietate asupra unuia sau mai multor membri ai grupului, adică în calitatea sa de acţionar.
Acest tip de activitate (shareholding activity) nu ar justifica plata unui preţ de către societăţile
destinatare.
Or, în cazul de faţă, serviciile prestate de C. EUROPE DIVISION sunt incluse în categoria
serviciilor suport, natura acestor servicii fiind alta decât cea de „shareholding activity". Mai mult,
contrar susţinerilor nedovedite ale recurentelor-pârâte şi contrare atât constatărilor instanţei de fond,
cât şi constatărilor expertului judiciar, C. EUROPE DIVISION nu are calitatea de acţionar al
reclamantei, nu a fost constituită pentru controlul subsidiarelor, ci a fost pentru eficientizarea
proceselor operaţionale, astfel cum a fost detaliat expus supra.
Aplicarea raţionamentului recurentelor-pârâte ar conduce la o dublă impunere asupra
aceleiaşi baze de impozitare. C. EUROPE DIVISION a înregistrat venituri impozabile din serviciile
prestate şi a plătit impozit pe profit în mod corespunzător. în consecinţă, aplicând raţionamentul
propus de recurentele-pârâte, în mod injust s-ar ajunge la „o dublă impunere" aplicată asupra
aceleiaşi baze de impozitare (sens în care cităm, ca jurisprudenţă relevantă, Decizia nr. 1470 din data
de 20 martie 2012 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Societatea a demonstrat îndeplinirea condiţiilor pentru deducerea cheltuielilor cu serviciile
reprezentând management activ din perioada 2009-2012. Cheltuielile cu serviciile de management
activ reprezintă costurile salariaie aferente persoanelor din conducerea Beneficiarului, salariaţi ai
Executantului, care prestau serviciile conform unui program de muncă complet la sediul
Beneficiarului, cheltuieli suportate prin refacturare de către Beneficiar, aşa cum s-a stabilit prin actul
adiţional din 27.03.2009 la Contractul nr. 40/29.01.2009. După cum respectivele persoane cu funcţii
de conducere aveau un program de muncă complet la sediul Beneficiarului, nu se aplică un tarif orar,
cî se va deconta remuneraţia lunară a acestora, o formulă mult mai avantajoasă pentru Beneficiar
comparativ cu determinarea unui tarif orar având în vedere că directorii prestau servicii exclusiv
pentru Beneficiar, la sediul acestuia.
Prin argumentele invocate în susţinerea cererilor de recurs, recurentele-pârâte ignoră
concluziile Raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză şi omologat de instanţa de fond.
Raţionamentul expus de recurentele-pârâte este în contradicţie flagrantă cu concluziile Raportului de
expertiză judiciară întocmit în cauză şi omologat ca probă de instanţa de fond. Astfel, concluziile
expertului desemnat au fost în sensul că din suma totală de 15.153.765 lei, a cărei deductibilitate nu a
fost recunoscută de organele fiscale, este deductibilă la determinarea bazei impozabile suma de
12.537.672 lei, în timp ce cheltuielile aferente anului 2009 au fost considerate de expert ca fiind
nedeductibile (pag. 28 parag. 5 din Raportul de expertiză).
1093
Totodată, s-a reţinut că serviciile facturate de C. EUROPE DIVISION, conform facturilor
aferente perioadei 2009-2012 sunt destinate realizării operaţiunilor taxabile şi pentru necesităţile A.
Astfel cum a explicat anterior, Scopul C. EUROPE DIVISION a fost acela de a asigura servicii de
consultanţă pentru afaceri şi management pentru F. SA, C. Târgovişte SA şi reclamanta, societăţi
care au acelaşi obiect de activitate (cod CAEN 241 - Producţia de metale feroase sub forme primare
şi de feroaliaje, diviziunea 24 Cod CAEN - industria metalurgică), în considerarea similitudinii
proceselor operaţionale derulate la nivelul acestora.
În arhiva Societăţii au fost identificate de expertul desemnat documente justificative aferente
serviciilor de management, consultanţă şi asistenţă de specialitate care îndeplinesc condiţiile impuse
de art. 21 alin. (4) lit. m) C.fisc. şi cele ale pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codului
fiscal. Totodată, expertul desemnat a reţinut că aceste cheltuieli de natura consultanţei şi
managementului au fost efectuate atât la nivelul societăţilor afiliate din România (astfel cum au fost
nominalizate mai sus), în măsura în care acestea serveau tuturor societăţilor din grup, dar şi direct
pentru fiecare dintre societăţi, prin persoane delegate în acest scop.
În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate de DGRFP Timişoara cu privire la
inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect anularea RIF, reclamanta a arătat că sunt
nefondate. Prin recursul formulat în cauză, DGRFP Timişoara susţine ca în mod greşit ar fi fost
respinsă critica de inadmisibilitate a capătului de cerere având ca obiect anularea RIF, câta vreme
acest act administrativ fiscal nu produce efecte în mod independent.
Potrivit art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, pot fi
atacate la instanţa de contencios administrativ competentă "deciziile emise în soluţionarea
contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale ta care se referă" (s.n.). Prin urmare, textul
de lege este neîndoielnic în sensul că fac obiectul controlului de legalitate atât deciziile emise de
autoritatea administrativă, cât şi actele adiacente, printre care se numără şi raportul de inspecţie
fiscală.
Conform art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, scopul
raportului de inspecţie fiscală este tocmai acela de a evidenţia operaţiunile administrative care stau la
baza emiterii deciziei de impunere, fiind dincolo de orice îndoială că art. 18 alin. (2) din Legea nr.
554/2004 permite în mod expres analiza acestuia pe calea acţiunii în anulare.
Interpretarea textelor de lege citate, a fost confirmată în doctrină, apreciindu-se în mod
întemeiat că raportul de inspecţie fiscală poate fi supus controlului de legalitate.
În concluzie, Raportul de inspecţie fiscală, chiar dacă nu este un act executoriu în sine, ci
doar un "act premergător", tocmai natura sa de a sta la baza emiterii Deciziei de impunere
îndreptăţeşte Societatea să-l conteste şî să solicite anularea sa împreună cu Decizia de impunere.
Reclamanta a mai invocate caracterul nefondat al recursului formulat de DGAMC cu privire
la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea de recurs formulată, DGAMC susţine că
în mod greşit ar fi fost obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în
condiţiile în care în sarcina sa nu pot fi reţinute nici culpa procesuală, nici exercitarea abuzivă a
drepturilor procesuale.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se
află culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii"1. în ceea ce priveşte
această primă condiţie, aceea a culpei procesuale, autorii de specialitate stabilesc că partea din vina
căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile.
În speţă, reclamanta m invocat culpa recurentelor-pârâte manifestată prin refuzul de a
recunoaşte drepturile societăţii anterior formulării cererii de chemare în judecată, drepturi care au
fost recunoscute în parte de instanţa de judecată. Totodată, prin formularea capătului de cerere
referitor la restituirea cheltuielilor de judecată cereri de chemare în judecată, este acoperită cerinţa
avută în vedere de art. 453 alin. (1) C.proc.civ., sintetizată în cuprinsul sintagmei „la cerere".
1094
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) raportat la art. 205 C.proc.civ.
5.Răspunsurile la întâmpinări
5.1.Răspunsul la întâmpinări depus de recurenta-reclamantă
Reclamanta A. SA a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimatele-pârâte DGAMC
şi DGRFP Timişoara, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestora.
În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele:
În marea lor majoritate, argumentele celor două intimate-pârâte reprezintă preluări ad litteram
ale apărărilor prezentate în faţa instanţei de fond.
Prin recursul promovat în cauză, reclamanta a atacat în parte sentinţa, exclusiv cu privire la
respingerea acţiunii introductive în ceea ce priveşte următoarele:
„Anularea parţială a Dispoziţiei de Măsuri şi a RIF în ceea ce priveşte diminuarea pierderii
fiscale cu suma de 97.656.410 lei, ce reprezintă:
> 73.069.944 lei - venituri stabilite suplimentar prin ajustarea veniturilor obţinute de
societate din livrările de bunuri către afiliaţi, ca urmare a analizei dosarului preţurilor de transfer
(pct. 17 din Dispoziţia de măsuri);
> 597.695 lei - cheltuieli cu scoaterea din evidenta a creanţelor neîncasate (pct. 11 din
Dispoziţia de Masuri);
> 11.451.099 lei - cheltuieli cu pierderile tehnologice care depăşesc normele proprii de
consum (pct. 5 din Dispoziţia de masuri);
> 12.537.672 lei - cheltuieli cu servicii de management prestate de C EUROPE DIVIZION
S.R.L. (pct. 10 din Dispoziţia de Măsuri."
Din cuprinsul întâmpinărilor formulate în cauză, reiese că intimatele-pârâte au inserat
inclusiv apărări cu privire la chestiuni ce au format obiectul judecăţii în faţa primei Instanţe, dar care
nu au fost însă menţinute şi în calea de atac a recursului.
Reclamanta a invocat caracterul nefondat al excepţiei inadmisibilităţii invocate de intimata-
pârâtă DGAMC.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă DGAMC susţine în mod eronat că
reclamanta ar fi renunţat în faţa instanţei de fond la judecata cauzei în ceea ce priveşte constatările
organelor fiscale de la pct. 11 din Dispoziţia de Măsuri (i.e. diminuarea pierderii fiscale cu suma de
597.695 lei, reprezentând cheltuieli cu scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate), motiv pentru
care capătul de cerere subsidiar al reclamantei din cererea de recurs ar fi inadmisibil.
Această afirmaţie a DGAMC nu are niciun fundament faptic ori legal, câtă vreme prin
cererea modificatoare formulată în faţa primei instanţe la termenul de judecată din data de
22.02.2017 reclamanta nu a renunţat la judecata acestui aspect, astfel cum în mod evident rezultă din
documentele existente la dosarul cauzei şi prima instanţă s-a şi pronunţat în mod direct şi nemijlocit
cu privire la criticile reclamantei faţă de soluţia organelor fiscale din cuprinsul pct. 11 al Dispoziţiei
de Măsuri, acesta fiind şi motivul pentru care reclamanta a înţeles să formuleze recurs inclusiv în
ceea ce priveşte această soluţie a primei instanţe.
Reclamanta a arătat că instanţa de fond a înlăturat în mod nejustificat si fără a motiva în
vreun fel concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză; instanţa de fond nu a motivat în vreun
fel considerentele pe care s-a întemeiat; hotărârea primei instanţe cuprinde considerente
contradictorii, astfel cum rezultă din motivarea soluţiei cu privire la deductibilitatea cheltuielilor cu
serviciile de management şî cu privire la ajustarea veniturilor obţinute din vânzările către afiliaţi.
Nu în ultimul rând, nu pot fi reţinute argumentele DGAMC din cuprinsul întâmpinării
formulate în cauză, în contextul în care aspectele relevate anterior denotă încălcarea de către prima
instanţă a exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., astfel cum acestea au fost reliefate în
doctrina şi practica Judiciară relevante.
1095
Reclamanta a mai subliniat caracterul nefondat al apărărilor intimatelor-pârâte cu privire la
prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru anii 2008 şl
2009, reluând argumentele din cuprinsul cererii de recurs.
De asemenea, reclamanta a reiterat argumentaţia din cererea de recurs referitoare la
nelegalitatea soluţiei primei instanţe sub aspectul ajustărilor efectuate în materia preţurilor de
transfer, calificarea drept nedeductibile a cheltuielilor cu scoaterea din evidenţă a creanţelor
neîncasate în cuantum de 597.695 lei şi la calificarea drept nedeductibile a cheltuielilor cu servicii de
management în cuantum de 12.537.672 lei, precum şi la caracterul nefondat al argumentelor
intimatelor-pârâte cu privire la criticile reclamantei sub aspectul soluţiei primei instanţe în ceea ce
priveşte cheltuielile de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) raportat la art. 201 alin. (2) C.proc.civ.
5.2.Intimatele-pârâte nu au depus răspunsuri la întâmpinarea reclamantei, deşi aceasta le-a
fost comunicată în termenul legal.
6. Procedura de soluționare a recursului
6.1.Cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei-reclamante A. SA
La termenul din 19 octombrie 2021, a fost depusă o cerere de intervenţie accesorie în
interesul debitoarei A. SA de către societatea I. FINANCIAL, care a fost încuviinţată în principiu
prin Încheierea de şedinţă de la data de 8 martie 2022, pentru motivele cuprinse în conţinutul acelei
încheieri.
6.2.Cererea de sesizare a ICCJ pentru dezlegarea unei chestiuni prealabile
6.2.1.Cererea formulată de reclamantă
Recurenta – reclamantă a formulat în temeiul art. 519 şi urm. C.proc.civ. cerere pentru
pronunțarea unei hotărâri prealabile privind aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, ale Normelor Metodologice de aplicare a art. 11 din vechiul Cod
fiscal precum şi ale Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 222/2008 privind conţinutul dosarului
preţurilor de transfer, in sensul dacă este necesară determinarea măsurii în care organele fiscale, în
efectuarea analizei de preturi de transfer, sunt obligate să aplice dispoziţiile Liniilor Directoare
privind preţurile de transferate Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
Reclamanta A. SA a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„În analiza modului de stabilire a preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate - în
ceea ce priveşte modalitatea de alegere şi aplicare a metodei de stabilire a pretului de piaţă -
respectarea dispoziţiilor Liniilor Directoare reprezintă o obligaţie pentru organul de inspecţie fiscală,
sau, după caz, o recomandare a cărei neîndeplinire nu atrage consecinţe cu privire la
validitatea/corectitudinea respectivei analize?
În analiza modului de stabilire a preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate - în
ceea ce priveşte alte elemente în afară de modalitatea de alegere şi aplicare a metodei de stabilire a
preţului de piaţă - respectarea dispoziţiilor Liniilor Directoare reprezintă o obligaţie pentru organul
de inspecţie fiscale sau, după caz, o recomandare a cărei neîndeplinire nu atrage consecinţe cu privire
la validitatea/corectitudinea respectivei analize?”
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile,
recurenta-reclamantă a arătat că prezenta cerere pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate sus-menţionate, după
cum urmează: chestiunea de drept a cărei dezlegare se impune poate genera interpretări diferite;
chestiunea de drept a cărei dezlegare se impune se află pe rolul unui complet al înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în ultimă instanţă - faza procesuală a recursului; în funcţie de interpretarea
chestiunii de drept în discuţie, instanţa de judecată învestită cu soluţionare recursului se va putea
raporta în mod corect ia textul de lege în temeiul căruia organele de inspecţie fiscală au procedat la
alegerea metodei de calcul a preţurilor de transfer; în urma analizei jurisprudenţei Înaltei Curţi de
1096
Casaţie şi Justiţie nu a identificat o hotărâre prealabilă care să fi lămurit/o hotărâre în cadrul căreia
aceasta să fi statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cereri. De asemenea,
chestiunea de drept care face obiectul prezentei cereri nu face obiectul unui recurs în interesul legii în
curs de soluţionare.
S-a arătat că, în considerarea opiniei divergente între organele de inspecţie fiscală şi Societate
cu privire la respectarea prevederilor Liniilor Directoare, ce are o înrâurire hotărâtoare asupra
soluţionării cauzei, este necesar să se stabilească de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ce
măsură sunt obligate organele fiscale să respecte dispoziţiile Liniilor Directoare când procedează la
schimbarea metodei de calcul a preţurilor de transfer efectuată de contribuabil în cadrul dosarului
preţurilor de transfer, întocmit în conformitate cu prevederile OPANAF 222/2008.
Recurenta a arătat că, în speţa de faţă, organele de inspecţie fiscală au procedat la schimbarea
metodei de calcul a preţurilor de transfer efectuată de către Societate în dosarul preţurilor de transfer
în conformitate cu Liniile Directoare (metoda preţului de revânzare), aplicând o cu totul altă metodă
de calcul a preţurilor de transfer (metoda marjei nete de tranzacţionare), fără a analiza dacă această
metodă este cea mai adecvată în speţa de faţă, deşi Liniile Directoare prevăd în mod expres
elementele ce ar fi trebuit fi avute în vedere la efectuarea analizei de preţuri de transfer, şi care
confirmă în mod expres poziţia Societăţii.
Mai mult, fără a prezenta criteriile obiective în baza cărora au procedat la modificarea în
integralitate a metodei de calcul a preţurilor de transfer utilizată de Societate, organele fiscale nu au
analizat cu prioritate nici măcar metodele tradiţionale de analiză a preţurilor de transfer, din care face
parte şi metoda preţului de revânzare adoptat de Societate, ci doar a constatat că există date
suficiente pentru a aplica metoda marjei nete de tranzacţionare, o metodă de calcul netradiţională
care se aplică de regulă în mod subsidiar.
Cu alte cuvinte, la momentul schimbării metodei de calcul a preţurilor de transfer, organele
fiscale nu au respectat Normele Metodologice şi nici prevederile Liniilor Directoare, care stabilesc
criteriile obiective în baza cărora se poate proceda la alegerea unei metode diferite.
Consideră recurenta că în măsura în care Liniile Directoare nu sunt obligatorii pentru
organele fiscale, fără a fi necesară stabilirea şi prezentarea criteriilor în baza cărora s-a procedat la
schimbarea metodei de calcul a preţurilor de transfer, inevitabil se vor naşte abuzuri din partea
organelor de inspecţie fiscală, întrucât acestea ar beneficia de un drept discreţionar de a stabili
metoda de calcul a preţurilor de transfer care duce, în cele mai multe cazuri, la impozitarea cât mai
consistentă a contribuabilului, în pofida unui temei legal.
Totodată, s-a arătat că este necesar să se stabilească de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în ce măsură sunt obligate organele fiscale să respecte dispoziţiile Liniilor Directoare cu privire la
stabilirea/determinarea celorlalte aspecte/elemente necesare stabilirii preţului de piaţă, ce nu au
legătură în mod direct şi nemijlocit cu metoda aleasă la efectuarea analizei de preţuri de transfer (e.g.
stabilirea părţii testate, determinarea comparabilelor etc).
În mod separat, recurenta a considerat necesar să se stabilească de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în ce măsură sunt obligate organele fiscale să respecte dispoziţiile Liniilor
Directoare cu privire la stabilirea/determinarea celorlalte aspecte/elemente necesare stabilirii preţului
de piaţă, ce nu au legătură în mod direct şi nemijlocit cu metoda aleasă la efectuarea analizei de
preţuri de transfer (e.g. stabilirea părţii testate, determinarea comparabilelor etc).
Recurenta a avut în vedere faptul că, în speţa de faţă, şi cu privire la acest aspecte există o
divergenţă de opinii între organele fiscale şi Societate cu privire la aplicarea Liniilor Directoare. Mai
exact, la momentul întocmirii dosarului preţurilor de transfer, Societatea a luat în considerare
recomandările Liniilor Directoare cu privire la aspectele esenţiale pentru stabilirea preţului de piaţă.
Contrar conduitei Societăţii, la momentul ajustării preţului de piaţă, organele fiscale au ignorat
1097
prevederile Liniilor Directoare, stabilind în mod discreţionar, inter alia, atât partea testată, cât şi
companiile cu care a fost comparată partea testată.
În mod specific, în cadrul studiului de comparabilitate organele fiscale au concluzionat că ar
fi trebuit luată în considerare "utilizarea codului CAEN 2410 - „Producţia de metale feroase sub
forme primare si de feroaliaje" (care implica de fapt selectarea A ca si parte testata), întrucât „aceasta
este, conform actului constitutiv depus la ORC, principalul domeniu de activitate al societăţii
verificate".
Or, abordarea organelor fiscale contravine prevederilor paragrafelor 3.18 si 3.19 din Liniile
Directoare, care descriu în mod clar faptul că alegerea părţii testate în cadrul unei analize de preţuri
de transfer trebuie să aibă la bază cu totul alte considerente (respectiv, care este profilul funcţional al
fiecăreia dintre părţile implicate în tranzacţie, cine deţine activele necorporale valoroase necesare
produselor fabricate, care entitate are o contribuţie valoroasă în cadrul tranzacţiei, etc).
Nu în ultimul rând, în lumina celor menţionate şi în vederea obţinerii unui răspuns complet şi
corect la ambele întrebări de mai sus, recurenta consideră necesar ca, în efectuarea analizei sale,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească prin intermediul hotărârii prealabile şi care este
semnificaţia sintagmelor prevăzute în Normele Metodologice şi în art. 6 din OPANAF 228/2008,
potrivit cărora dispoziţiile acestor acte normative se completează cu cele ale Liniilor Directoare; mai
exact, să dezlege şi măsura în care interpretarea şi aplicarea corectă a acestor referinţe legislative la
Liniile Directoare trebuie interpretate în sensul că stabilesc o obligaţie în sarcina organelor fiscale de
a respecta şi aplica de plano prevederile Liniilor Directoare, ori, dacă acestea reprezintă exclusiv
recomandări, ce pot fi ignorate de către organul fiscal de control.
Dispoziţiile legale relevante pentru solicitare au fost indicate ca fiind art. 11 alin. (2) din
vechiul Cod fiscal, cele din Normele metodologice de aplicare a art. 11 alin. (2) C.fisc. şi art. 6 din
OPANAF 222/2008.
În drept, au fost invocate prevederile art. 519 şi urm. din Legea nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă.
6.2.2.Punctul de vedere exprimat de recurenta-pârâtă DGAMC
Intimata-pârâtă Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) a
solicitat respingerea cererii de sesizare in vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în principal, ca
inadmisibilă iar in subsidiar ca neîntemeiată.
Intimata a arătat, după o largă prezentare a speţei şi a problemelor de fapt şi de drept deduse
judecăţii, că nu exista o chestiune de drept care sa dea naştere unor interpretări diferite, ci exista o
problema fiscala individuala raportat la elementele existente in dosarul preturilor de transfer, dedusa
judecăţii între contribuabilul A. SA si organul fiscal DGAMC.
De asemenea, referitor la caracterul esenţial al problemei de drept se arată că nici aceasta
condiţie nu este îndeplinita, întrucât sesizarea este prezentata extrem de succint, lipsind elemente
esenţiale care ar permite Curţii să înţeleagă situaţia de fapt din litigiul principal.
Este evident că interpretarea solicitată de societate nu are nicio legătură cu realitatea fiscala
sau cu obiectul litigiului principal, problema fiind prezentata in cadrul cererii de sesizare de natură
ipotetică, fara a reitera in cuprinsul cererii elementele de fapt şi de drept pentru care apreciază ca
organele fiscale nu au procedat corect si în conformitate cu dispoziţiile legale, in condiţiile in care
astfel cum se observa mai sus, organele de inspecţie au expus punctual motivele pentru care au
apreciat individual, raportat la diverşi coeficienţi, ca in prezenta speţa nu se aplica metoda folosita
greşit de societate.
In subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca nefondată, cât timp alegerea metodelor de
determinare a preturilor de transfer diferă de la o societate la alta, oportunitatea aplicării oricăreia
dintre metode fiind influenţată de caracteristicile tranzacţiilor analizate. Astfel, selectarea unei
anumite metode depinde de existenta tranzacţiilor comparabile desfăşurate între persoanele
1098
independente - așa numitele „tranzacţii necontrolate"), precum si de alţi factori de comparabilitate
după cum urmează: caracteristicile bunurilor sau serviciilor tranzacţionate (e.x. caracteristicile fizice
ale bunurilor, natura bunurilor - tangibile sau intangibile, etc), funcţiile îndeplinite şi riscurile
asumate de părţile implicate în tranzacţie {ex. funcţia de producţie, marketing, distribuţie, riscul de
piaţă, riscul de inventar sau riscul de neîncasare a creanţelor etc), termenii contractuali ai tranzacţiei
respective (ex. termenii de plată, reducerile comerciale, garanţiile acordate etc), circumstanţele
economice (ex. condiţiile pieţei unde sunt tranzacţionate bunurile respective etc.) şi strategiile de
afaceri implementate (ex. scheme de penetrare a pieţelor etc). Selectarea unei anumite metode
depinde totodată de totalitatea şi acurateţea informaţiilor disponibile precum şi de scopul utilizării
metodei în cauza, respectiv pentru planificare fiscală, documentaţie sau în vederea justificării valorii
de piaţă a tranzacţiilor deja efectuate. Nici una dintre cele 5 metode menţionate nu este în sine
corectă sau greşita având în vedere un ansamblu de circumstanţe date. Mai degrabă, se poate afirma
că alegerea celei mai adecvate metode de determinarea a preţurilor de transfer se bazează pe
măsură sau cea mai bună estimare a unei valori de piaţă.
6.2.3.Punctul de vedere exprimat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Timişoara
Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat
respingerea solicitării ca inadmisibilă, deoarece sunt îndeplinite doar primele trei condiţii de
admisibilitate, întrucât cererea este formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul ÎCCJ, învestită cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.
După largi referiri la mecanismul hotărârii prealabile şi la noţiunea de "chestiune de drept"
din cuprinsul art. 519 din C.proc.civ, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept, intimata a arătat că recurenta nu prezintă interpretările diferite pe care norma apreciată
neclară le poate suscita şi obstacolele care împiedică ca, în îndeplinirea obligaţiei instanţelor
judecătoreşti de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, completul investit cu
judecarea recursului să nu poată să decidă asupra interpretării corecte.
Altfel spus, solicitarea recurentei nu cuprinde o motivare completă a îndeplinirii condiţiei de
admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale, nefiind suficientă prezentarea
punctului de vedere al reclamantei asupra acestei chestiuni, fără o expunere a punctului/punctelor de
vedere alternativ/alternative şi a dificultăţii de a discerne între acestea. Cadrul legal expus de
recurentă nu reflectă existenţa unor norme îndoielnice, imperfecte, lacunare sau neclare, apte să
suscite interpretări diferite, prefigurate sau deja consacrate, de natură a conferi chestiunii de drept în
discuţie caracteristicile unei veritabile şi serioase probleme de drept care conturează riscul iminent at
apariţiei unei practici judiciare neunitare.
Or, din această perspectivă se observă că problema de drept în discuţie s-a ivit în faţa unei
singure instanţe de fond, neexistând vreun indiciu care să sugereze că a fost identificată practică
judiciară neunitară în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul solicitării. În condiţiile în care
recurenta nu indică hotărâri judecătoreşti definitive prin care să fi fost tranşată în mod explicit
problema de drept, rezultă că instanţa de recurs este prima învestită cu soluţionarea definitivă a
chestiunii de drept.
Totodată, în contextul în care dispoziţiile legale incidente (expuse în motivarea cererii de
sesizare) sunt clare şi lipsite de echivoc, dezlegarea problemei de drept se rezumă la îndeplinirea
rolului fundamental ce revine judecătorului de a soluţiona cauza prin mecanismele de interpretare şi
aplicare a actelor normative la circumstanţele litigiului dedus judecăţii.
6.2.4.Note scrise depuse de recurenta-reclamantă
1099
Recurenta-reclamantă a formulat note scrise faţă de punctele de vedere ale intimatelor, prin
care a solicitat respingerea argumentelor prezentate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Timişoara.
Recurenta a arătat că prevederile art. 11 alin. 2 din vechiul Cod fiscal, normele metodologice
de aplicare, precum şi prevederile art. 6 din OPANAF 222/2008 nu stabilesc care este modalitatea de
interpretare şi aplicare a acestor prevederi, acest aspect conducând la abordarea diferită a organelor
fiscale faţă de cea a societăţii.
Astfel lămurirea chestiunilor de drept este determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a
cauzei deduse judecăţii, având în vedere faptul că normele de drept invocate de Societate nu sunt
suficient de clare, motiv ce a condus la existenţa unor interpretări diferite între organele fiscale şi
Societate cu privire la aplicarea Liniilor Directoare.
In al doilea rând, existenţa unei jurisprudenţe contradictorii este necesară în cadrul procedurii
recursului în interesul legii, nu şi în situaţia în care se intenţionează pronunţarea unei hotărâri
prealabile. Astfel, conform prevederilor art. 519 C.proc.civ., legiuitorul nu a stabilit faptul că este
necesara dovedirea existenţei unei jurisprudenţe contradictorii în legătură cu chestiunea de drept a
cărei interpretare se solicită, ci doar este necesar ca aceasta să fie o chestiune nouă şi asupra căreia
ICCJ nu s-a pronunţat cu ocazia judecării unei recurs în interesul legii. Prin urmare, câtă vreme
hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este pronunţată tocmai în vederea
preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, este evident faptul câ legiuitorul nu a intenţionat să
reglementeze condiţia existenţei unei practici neunitare, având în vedere că aceasta este o condiţie în
ceea ce priveşte procedura recursului în interesul legii.
7.1.Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de prima instanță
La data de 18.06.2015 a fost emisă dispoziția privind măsurile stabilite de organele de
inspecție fiscală (nr. 94896) în ceea ce o privește pe reclamantă prin care s-a dispus ca la calculul
impozitului pe profit aferent anului fiscal 2015, reclamanta SC A. SA să înregistreze în evidența
contabilă și fiscală diminuarea pierderii fiscale în sumă de 216 279 139 lei stabilită prin raportul de
inspecție fiscală (RIF) F-MC 152/18.06.2015.
Suma de 216.279.139 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile, ajustare venituri și diminuare
pierdere fiscală de recuperat din anii precedenţi defalcată astfel:
- 506.613 lei, cheltuieli nedeductibile cu casarea producţiei neterminate (1),
- 390.712 lei, cheltuieli nedeductibile cu casarea de piese de schimb (2),
- 484.671 lei, cheltuieli nedeductibile cu servicii de consultanță facturate de C. Steel
Management 000 din Rusia, pentru care nu s-au prezentat documente justificative privind necesitatea
și prestarea efectivă a serviciilor (3),
- 253.962 lei, cheltuieli nedeductibile cu servicii de reclamă și publicitate, pentru care nu s-au
prezentat documente justificative privind prestarea efectivă a serviciilor (4),
- 11.451.099 lei, cheltuieli nedeductibile cu pierderile tehnologice care depășesc normele
proprii de consum (5),
- 94.235 lei, cheltuieli nedeductibile cu servicii de transport, pentru care nu s-au prezentat
documente justificative privind prestarea efectivă a serviciilor în beneficiul societăţii (6),
- 51.062 lei, venituri stornate pentru refuzurile cantitative ale clienţilor (7),
- 792.109 lei, cheltuieli nedeductibile cu servicii de consultanță facturate de C. Steel Group
OAO din Rusia, pentru care nu s-au prezentat documente justificative privind prestarea efectivă a
serviciilor în beneficiul societăţii (8),
- 8.272.820 lei, diminuare pierdere fiscală aferentă anilor 2006 și 2007 ca urmare a
nerespectării de către societate a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală
nr. 28391/09.11.2009 (9),
1100
- 15.153.765 lei, cheltuieli cu servicii de consultanță și management facturate de S.C. C.
Europe Division SRL, pentru care documentele prezentate nu justifică prestarea efectivă și
necesitatea serviciilor, având în vedere relaţia juridica dintre societăţi (10),
- 597.695 lei, cheltuieli cu scoaterea din evidență a creanţelor neîncasate (11),
- 199.950 lei, cheltuieli cu prestări de servicii efectuate de sindicatul societăţii cu ocazia Zilei
Metalurgistului (12),
- 318.750 lei, cheltuieli cu comisioanele bancare, care nu sunt efectuate în scopul realizării de
venituri impozabile (13),
- 887.397 lei, cheltuieli cu dobânzile aferente împrumuturilor de la persoane afiliate (14),
- 330.956 lei, cheltuieli cu comisionul bancar de renunţare la un credit, refacturat de S.C. F
Steel S.A., pentru care nu este încheiat un contract (15),
- 14.628.522 lei, pierdere fiscală din exerciţiul financiar 2007, pentru care s-a împlinit
termenul de prescripţie în exerciţiul financiar 2012 (16),
- 161.864.811 lei, venituri stabilite suplimentar prin ajustarea veniturilor obţinute de societate
din livrările de bunuri către afiliaţi, ca urmare a analizei dosarului prețurilor de transfer prezentat de
societate (17).
Dispoziția mai sus indicată a fost emisă în urma raportului de inspecție fiscală nr. F-MC
152/18.06.2015, care a conținut atât expunerea situației de fapt cât și temeiurile juridice ale măsurilor
adoptate, temeiuri juridice care se regăsesc și în dispoziția de măsuri atacată la pct. 1.4.
Reclamanta a formulat contestație administrativă care a fost respinsă ca nemotivată pentru
anumite susțineri, ca neîntemeiată și ca lipsită de interes împotriva deciziei de nemodificare a bazei
de impunere.
Reclamanta a contestat actele mai sus invocate (dispoziția de măsuri și RIF) invocând mai
multe motive de nelegalitate în ceea ce privește modalitatea de desfășurare a inspecției fiscale și cea
a soluționării contestației, nelegalitatea modificării bazei de impunere prin emiterea unei dispoziții de
măsuri, în lipsa emiterii unei decizii de ajustare/decizii de modificare a bazei de impunere și a unei
decizii de impunere, lipsa motivării dispoziției de măsuri, precum și aspecte de fond.
7.2.Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă A S.A., Înalta Curte constată
următoarele:
Cu privire la admisibilitatea sesizării
Din cuprinsul prevederilor art. 519 C.proc.civ., care reglementează procedura de sesizare a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele
condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:
- existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă,
susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;
- chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei
în ultimă instanţă;
- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe
fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond” trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai
problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să
depindă soluţionarea pe fond a cauzei;
- chestiunea de drept să fie nouă;
- chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare,
iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre
obligatorie pentru toate instanţele.
1101
Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite
decât în parte.
În ceea ce priveşte condiţia ca respectiva chestiune de drept să fie ridicată în cursul judecăţii
în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al
tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, aceasta este îndeplinită, instanţa în faţa
căreia s-a formulat sesizarea fiind ICCJ-Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal,
într-o cauză aflată în faza procesuală a recursului.
De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa ca această chestiune de drept să fie esenţială, în mod
evident de lămurirea ei depinzând soluţionarea pe fond a motivului de recurs referitor la modalitatea
de ajustare a veniturilor reclamantei din preţurile de transfer.
În ceea ce priveşte condiţia ca respectiva chestiune de drept să nu facă obiectul unui recurs în
interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra
problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele, se constată că, în mod formal,
asupra chestiunii în sine nu există o decizie de unificare.
În ceea ce priveşte, însă, prima condiţie, se constată că nu este îndeplinită cerinţa existenţei
unei veritabile probleme de drept, care să fie născută dintr-un text incomplet, neclar sau susceptibil
de interpretări diferite.
Dispoziţiile legale relevante pentru solicitare au fost indicate ca fiind art. 11 alin. (2) din
vechiul Cod fiscal, cele din Normele metodologice de aplicare a art. 11 alin. (2) Cod fiscal şi art. 6
din OPANAF 222/2008.
Această cerinţă de admisibilitate a sesizării este referitoare la caracterul real şi serios al
problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv se impune ca
aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanşarea
procedurii prevăzute de art. 519 C.proc.civ.
Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a
jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să
privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare,
incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de
sesizări.
În jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri
prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită,
care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în
scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea
plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din
30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017;
Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23
mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 797 din 9 octombrie 2017).
Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care trebuie arătate în
sesizare, cerinţă care rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., conform cărora
încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel
este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor
dezlegări diferite ulterioare în practică.
Or, din susţinerile recurentei nu rezultă existenţa unei controverse de practică judiciară
evidenţiată ca atare şi nici nu este argumentată dificultatea de interpretare a textelor legale (care nu
se confundă cu dificultatea problemei de rezolvat în speţă).
1102
Astfel, pe de o parte, în ilustrarea caracterului dificil al problemei de drept supuse analizei,
recurenta a înţeles să prezinte exclusiv textele legale şi a omis să prezinte soluţii de practică sau
opinii doctrinare în sens invers, ceea ce duce la o imposibilitate de a concluziona în sensul existenţei
concrete unor tendinţe diferite de practică judiciară. Ca urmare, deşi ilustrarea caracterului
controversat al rezolvării date unei anumite probleme de drept nu se impune a fi făcută prin
numeroase soluţii de practică judiciară, aceasta trebuie să fie suficient de convingătoare cu privire la
caracterul profund al dilemei judecătorului în interpretarea textelor de lege in discuţie, cerinţă
neîndeplinită în cauză.
Pe de altă parte, sub aspectul clarităţii normei a cărei interpretare unitară se solicită,
dispoziţiile art. 11 alin. (2) din vechiul Cod fiscal, cele din Normele metodologice de aplicare a art.
11 alin. (2) C.fisc. şi ale art. 6 din OPANAF 222/2008 sunt suficient de explicite, modalitatea lor de
aplicare reprezentând o chestiune de fapt, iar nu de drept; cu alte cuvinte, ceea ce se solicită a fi
dezlegat de către instanţa supremă este modul de aplicare a acestor norme, iar nu modul de
interpretare.
În consecinţă, se constată că în cauză nu este invocată o problemă de drept pentru a reclama o
rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile.
Pe de altă parte, se constată că în cauză nu este îndeplinită nici cerinţa legată de noutatea
chestiunii de drept supuse analizei, având în vedere data adoptării normelor juridice a căror
interpretare se solicită şi neindicarea de către recurentă a unor temeiuri care să fi condus la
reconsiderarea modalității de interpretare a acestor norme juridice.
În consecinţă, faţă de neîndeplinirea în mod cumulativ a tuturor condițiilor cerute de lege
pentru a fi admisibilă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se lămurească o
chestiune de drept, se impune – în temeiul art. 519 C.proc.civ. - respingerea cererii, ca inadmisibilă.
7.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor intimatelor-
pârâte
7.3.1.În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
(i) Într-o primă susţinere, recurenta a invocat faptul că instanța de fond a înlăturat în mod
nejustificat şi fără a motiva în vreun fel concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
Înalta Curte constată că, în cadrul criticilor subsumate acestui motiv de casare, recurenta a
invocat în esenţă chestiuni privind modalitatea de apreciere a probatoriului de către prima instanță
(înlăturarea nejustificată a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză); or, din cercetarea
considerentelor sentinţei, reiese că prima instanţă a expus silogismul judiciar ce a stat la baza soluţiei
date, nefiind necesar ca aceasta să răspundă în mod exhaustiv tuturor subargumentelor invocate de
către părţi.
Pe de altă parte, evaluarea probatoriului reprezintă un aspect de fapt, ce nu poate face
obiectul recursului, cât timp nu se constată o lipsă totală de motivare; or, din cele deja antamate, se
constată că prima instanță a motivat corespunzător soluţia adoptată atât din perspectiva faptică, cât şi
juridică.
(ii) Într-o a doua critică, recurenta a invocat faptul că instanța de fond nu a motivat in vreun
fel considerentele pe care s-a întemeiat, deoarece fie a împărtășit susţinerile pârâtei, fără a trage
propriile concluzii, fie deşi a invocat propriile concluzii, nu le-a motivat în vreun fel şi nici nu le-a
explicitat, rezumându-se la afirmaţii sumare.
Înalta Curte constată că critica nemotivării presupune lipsa totală a considerentelor sau într-o
aşa măsură încât nu se poate explica într-o maniera rezonabilă soluţia dată prin dispozitiv.
Or, astfel cum îşi motiveaza recurenta această critică, rezultă că aceasta invocă de fapt o
greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei; susţinerea recurentei, în sensul că rămâne
absolut nemotivată concluzia instanței de fond că anume metoda marjei nete este cea mai adecvată
metodă, făcând trimitere la normele care doar consacră cu rang de principiu dreptul organelor fiscale
1103
de a face ajustare, nu şi la modul cum se face această ajustare, reprezintă o critică ce se încadrează în
motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În plus, Înalta Curte constată că obligaţia instanței de a-şi motiva hotărârea adoptată,
consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C.proc.civ., are în vedere stabilirea în considerentele
hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților şi
punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raționamentul
logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăşi esența
înfăptuirii justiției, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul
logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C.proc.civ.,
sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acțiunii, căci nu se
poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi
obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. 2 C.proc.civ., revine judecătorului
de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt
specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată;
Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. 2 şi art. 425 C.proc.civ..
Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind
clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această
cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate
în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. invocat în cuprinsul
recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.
Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor
subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în
Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
„În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze
hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a
se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De
asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor.
Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică
această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina
circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9
decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a
pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii
în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.
(iii) Recurenta a mai invocat faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde
considerente contradictorii.
Pe de o parte, se invocă existenţa considerentelor contradictorii cu privire la deductibilitatea
cheltuielilor cu serviciile de managament, pct. 10 din Dispoziţia de măsuri, în ceea ce priveşte
cuantumul cheltuielilor înregistrate în perioada 2009-2012; astfel, acesta este următorul: 2.616.093,
pentru anul 2009; 6.746.890, pentru anul 2010; 3.460.848, pentru anul 2011; 2.329.934, pentru anul
2012. Or, arată recurenta, după cum a rezultat din considerentele reţinute de instanţa de fond, aceasta
a înţeles să admită acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale aferente anilor 2010-2012
şi să respingă acţiunea în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale aferente anului 2009. Astfel
fiind, prin raportare la propriul său raţionament, cuantumul pentru care instanţa de fond ar fi trebuit
1104
să admită acţiunea este 12.537.672 lei (2010+2011+2012), iar nu 2.616.093 lei, care reprezintă
Înalta Curte constată că, din considerentele sentinţei, rezultă că, la pct. 10 s-a reținut că,
potrivit concluziilor expertizei efectuate în cauză pentru perioada anilor 2010-2012, reclamanta
deține contracte, acte adiționale procese verbale de recepție, rapoarte de lucru, precum și alte
documente justificative, din care rezultă realitatea prestării serviciilor facturate. In privința sumelor
aferente anului 2009, expertul a arătat că din documentele ce i-au fost puse la dispoziție nu a putut
stabili o legătură acestea și serviciile facturate, astfel că instanța consideră că este eronată concluzia
finală a expertului că serviciile prestate de C. EUROPE DIVISION aferente facturilor 2009-2012 ar
fi destinate realizării operațiunilor taxabile și pentru necesitățile reclamantei Concluzia se poate
aplica doar în privința perioadei 2010-2012, iar nu și a anului 2009, față de cele reținute anterior de
către expert. Față de cele reținute în precedent, prima instanța a constatat întemeiată acțiunea
reclamantei în ceea ce privește anularea actelor atacate referitoare la diminuarea pierderii fiscale cu
suma de 2 616 093 lei, reprezentând cheltuieli cu servicii de consultanță și management facturate de
către SC C. Europe Division SRL.
Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-reclamante cu privire la motivarea
contradictorie a sentinţei pe acest aspect, urmând a fi analizate aceste susțineri şi în cadrul motivului
de recurs de la punctul 8 al art. 488 alin. 1 C.proc.civ., apreciind că pe acest capăt de cerere se
impune casarea cu rejudecare (punctul 10 din Dispoziţia de măsuri).
Recurenta a mai invocat şi faptul că sentinţa conţine motive contradictorii cu privire la pct. 17
din Dispoziţia de măsuri şi anume veniturile stabilite suplimentar prin ajustarea veniturilor obţinute
de societate din livrările de bunuri către afiliaţi. Astfel, instanţa de fond a reţinut ca fiind relevantă
rezidente, cocontractanţi cu reclamanta în calitate de furnizor, acestea au realizat pierderi
reţine în privinţa grupului, membrilor săi externi"; în acelaşi timp însă, instanţa de fond reţine că este
legală măsura de la pct. 17 din Dispoziţia de măsuri prin care s-au stabilit venituri suplimentare în
sumă de 161 864 811 lei, ca urmare a ajustării veniturilor obţinute de către societate către afiliaţi,
inclusiv societatea afiliată rezidentă C. România. Or, ca urmare a eliminării ajustărilor aferente
tranzacţiilor dintre A. şi C. România, din ajustarea totală aferentă livrărilor de bunuri către afiliaţi în
cuantum de 161.864.812 lei, stabilita de inspecţia fiscală, rămâne doar suma totală de 88.794.868 lei
(pag. 14, parag. 5 din Raportul de expertiză) aferentă tranzacţiilor dintre A şi celelalte părţi afiliate
(externe). De altfel, şi expertiza a confimat că în realitate această pierdere fiscală nu trebuia
diminuată decât cu suma de 88.794.868 lei.
Înalta Curte constată că această critică antrenează modalitatea de aplicare a legii la situaţia de
fapt dedusă judecăţii, iar nu aspecte de motivare contradictorie, astfel că va fi analizată în cadrul
motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., este nefondat.
7.3.2.Motivul de recurs referitor la greşita soluţionare de către instanţa de fond a criticilor
societăţii cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale din materia prescripţiei extinctive
Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de recurs referitor la prescripţia dreptului de a
stabili creanţe fiscale, deoarece, în mod evident, constatarea ca fondată a excepției prescripţiei va
duce la inutilitatea analizei pe fond a chestiunilor deduse judecăţii pentru perioada ipotetic prescrisă.
În primul rând, recurenta a invocat faptul că motivul pentru care instanţa de fond a respins
criticile societăţii cu privire la intervenirea prescripţiei în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale aferente
anului 2008 şi 2009, a fost reprezentat de aprecierea că termenul de prescripţie începe să curgă nu de
la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, ci de la 1 ianuarie a
1105
anului următor celui în care există obligaţia de declarare a creanţei fiscale, iar o astfel de interpretare
este în contradicţie flagrantă cu prevederile exprese ale legii.
Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe referitoare la momentul de la care începe să
curgă termenul de prescripţie nu face o corectă aplicare a legii; prima instanţă a reţinut că termenul
de prescripție pentru impozitul pe profit aferent anului 2008 a început să curgă de la data de
1.01.2010, iar nu de la 1.01.2009, pentru că declarațiile referitoare la acest impozit se depun în anul
următor celui la care se referă (art. 35 Cod fiscal – Legea nr. 571/2003).
Or, interpretarea corectă a legii a fost statuată cu putere obligatorie prin Decizia nr. 21/2020
din 14 septembrie 2020 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1257 din 18 decembrie 2020, prin care
s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale
art. 23 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de
a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1
ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă
impozitul pe profit datorat de contribuabil.
Astfel, asupra acestui aspect nu mai poate fi statuat în mod diferit, decizia de mai sus fiind
obligatorie conform art. 517 alin. 4 C.proc.civ.
Pe de altă parte, având în vedere principiul ierarhiei actelor normative, Înalta Curte nu poate
avea în vedere un act administrativ normativ cu putere inferioară Codului de procedură fiscală;
astfel, Decizia nr. 7 /2011 a Comisiei Centrale nu poate fi invocată cu putere superioară legii şi, cu
atât mai puţin, modalității obligatorii de interpretare a legii date prin decizia din recursul în interesul
legii.
În al doilea rând, recurenta a invocat faptul că suspendarea termenului de prescripție- ca
urmare a începerii inspecției fiscale conform art. 92 alin. 2 lit. b C.proc.fisc.- nu putea opera decât în
condiţiile în care inspecţia fiscală era realizată cu respectarea cerinţelor legale, respectiv (i) se
desfăşura în mod efectiv după înscrierea sa în RUC şi (ii) durata inspecţiei nu depăşea termenul de 6
luni stabilit prin lege. Or, în speţă, susţine recurenta, niciuna din aceste condiţii nu a fost îndeplinită,
câtă vreme termenul de realizare a inspecţiei fiscale a fost cu mult depăşit, de vreme ce inspecţia a
fost finalizată la data de 11.05.2015 (la mai mult de un an de la expirarea termenului legal de 6 luni).
În ceea ce priveşte acest aspect, recurenta a invocat faptul că nu a fost respectat termenul de
avizare a inspecției fiscale prevăzut de art. 102 alin. 1 lit. a C.proc.fisc., iar acest termen este unul
imperativ și prin urmare încălcarea lui ar atrage nelegalitatea inspecției fiscale.
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că legea nu prevede
sancțiunea nulității nici pentru inspecția fiscală efectuată cu nerespectarea dispozițiilor mai sus
indicate și nici pentru actele administrative emise în urma unei astfel de inspecții fiscale.
Pe de altă parte, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că avizul de inspecție fiscală se
comunică la începerea inspecției fiscale în cazul efectuării unei inspecții fiscale la un contribuabil
aflat în procedura de insolvență; or, reclamanta se află în procedura insolvenței din data de
17.04.2013, când s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței în dosarul nr. x/1285/2013
al Tribunalului Specializat Cluj. Prin urmare, în cazul reclamantei ,avizul de inspecție fiscală putea fi
comunicat chiar la începerea inspecției fiscale, iar comunicarea anterioară nu putea produce
reclamantei nicio vătămare.
Față de cele reținute mai sus, nu se poate reține că inspecția fiscală nu se poate considera
demarată în mod legal pentru că nu au fost respectate prevederile art. 102 alin. 1 lit. a C.proc.fisc. Pe
de altă parte, termenul de suspendare a cursului prescripției se raportează la data începerii inspecției
fiscale și nu la data comunicării avizului de inspecție.
1106
În al treilea rând, recurenta a invocat faptul că, chiar admiţând că termenul de prescripţie a
dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare a fost suspendat pe perioada
efectuării inspecţiei fiscale, o asemenea suspendare nu putea opera dincolo de termenul de 6 luni
stabilit de lege pentru finalizarea controlului; chiar şi în această ipoteză, obligaţiile fiscale aferente
anului 2008 şi 2009 trebuie considerate prescrise la momentul emiterii titlului de creanţă, câtă vreme
această suspendare putea avea ca efect exclusiv prelungirea momentului împlinirii prescripţiei cu 6
luni.
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că nici acest motiv nu
poate atrage nulitatea actelor emise în urma inspecției fiscale din lipsa unei dispoziții speciale în
acest sens, nulitățile trebuind să fie expres prevăzute în lege; rațiunea reglementării termenului de
efectuare a inspecției fiscale nu este aceea ca un act emis în urma unei inspecții care nu respectă
termenul să fie sancționat cu nulitatea, ci ca afectarea activității contribuabilului să fie minimă.
Verificând dispoziţiile art. 92 alin. 2 lit. b C.proc.fisc., acestea prevăd următoarele:
„Art. 92
Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale
(2) Termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se suspendă:
(...)b) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de
impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.”
Recurenta a invocat o cauză de încetare a suspendării termenului de prescripţie care nu este
prevăzută de lege; legea se referă la suspendarea termenului de prescripţie pe perioada cuprinsă între
data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei
fiscale, fără a condiţiona explicit sau fără a prevede că pe durata suspendării efectuării inspecţiei
fiscale încetează suspendarea termenului de prescripţie.
Prin urmare, neputând lua în considerare o asemenea cauză de încetare, Înalta Curte constată
că de la data începerii inspecţiei fiscale operează o suspendare a termenului de prescripţie si pentru
impozitul pe profit aferent anilor 2008 şi 2009; in condiţiile in care inspecția a început efectiv pe
17.06.2013, rezulta ca de la aceasta data a intervenit suspendarea termenului de prescripţie potrivit
prev. art. 92 alin. 2 lit. b C.proc.fisc., ce durează pana la data emiterii deciziei de impunere, ceea ce e
de natura a da dreptul calculării de obligaţii fiscale pentru impozitul pe profit aferent anilor 2008 şi
2009.
În concluzie, nu se poate reţine susţinerea recurentei, în sensul că orice încălcare a condiţiilor
legale ce privesc modul de desfăşurare a inspecţiei fiscale duce în mod automat la pierderea abilităţii
legale de a suspenda termenul de prescripţie, deoarece o astfel de consecinţă ar echivala cu o nulitate
a inspecţiei fiscale, nulitate care trebuie să fie expres reglementată de lege.
În al patrulea rând, invocarea prevederilor art. 126 alin. (2) din noul Cod de procedură fiscală,
conform cărora „în cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând
dublul perioadei prevăzute la alin. (1) în care nu se includ perioadele de suspendare legală a
inspecţiei fiscale, inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de
impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere” este nerelevantă în cauza de faţă, care
are ca obiect verificarea legalităţii actelor administrativ-fiscale emise sub imperiul vechiului Codul
de procedură fiscală.
În concluzie, Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivului de recurs referitor la
greşita aplicare a legii cu privire la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale
aferente anilor 2008 şi 2009.
7.3.3.Cu privire la criticile referitoare la greșita soluţionare de către instanţa de fond a acţiunii
referitor la stabilirea în sarcina A. de venituri suplimentare şi a diminuării pierderii fiscale ca urmare
a ajustărilor efectuate în materia preţurilor de transfer (critici subsumate motivului de recurs prevăzut
la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.)
1107
Ca o primă precizare, Înalta Curte va porni în raţionamentul său de la poziţia exprimată de
către recurentă prin cererea de recurs, în sensul că raportat la concluziile expertului judiciar desemnat
în cauză şi exprimate prin Raportul de expertiză şi Răspunsul la obiecţiuni, aceasta şi-a însuşit cele
reţinute de acesta, în sensul că, prin eliminarea ajustărilor aferente tranzacţiilor dintre A. şi C.
România, din ajustarea totală aferentă livrărilor de bunuri către afiliaţi în cuantum de 161.864.812
lei, stabilită de inspecţia fiscală, este menţinută doar ajustarea aferentă tranzacţiilor dintre A şi
celelalte părţi afiliate în sumă totală de 88.794.868 lei.
Astfel, având în vedere că prin raportul de expertiză s-a stabilit că tranzacţiile între A. şi C.
România nu trebuie să facă obiectul unei ajustări de preţuri de transfer şi respectiv din ajustarea
totală aferentă livrărilor de bunuri către afiliaţi, în cuantum de 161.864.812 lei, a fost menţinută
ajustarea doar pentru suma de 88.794.868 lei, aferentă livrărilor către alţi afiliaţi, aceasta înseamnă
că, pentru diferenţa de 73.069.944 lei, expertul a înţeles să infirme măsura ajustării preţurilor de
vânzare şi în cosecinţă cea a stabilirii veniturilor suplimentare şi respectiv de diminuare a pierderii
fiscale. Ca atare, în loc de diminuarea pierderii fiscale cu 161.864.812 lei, expertiza a confirmat că în
realitate această pierdere fiscală nu trebuia diminuată decât cu suma de 88.794.868 lei.
Prin urmare, toate criticile din prezentul recurs sunt circumscrise doar analizei tranzacţiilor
între A. şi persoana afiliată rezidentă – C. România.
7.3.3.1.Într-un prim motiv de critică, recurenta a invocat faptul că în mod eronat a infirmat
instanţa de fond selectarea în calitate de parte testată a persoanei afiliate rezidente – C. România.
Pentru a infirma modalitatea de selectare a părţii testate propusă de A., instanţa de fond a
reţinut că ar prezenta relevanţă împrejurarea că societatea afiliată indicată ca parte testată de către A.
ar fi fost doar distribuitor, în timp ce A. ar fi fost şi producător.
Pentru a verifica corecta aplicare a legii de către prima instanţă sub aspectul alegerii „părţii
testate”, Înalta Curte are în vedere faptul că, în materia preţurilor de transfer, partea testată reprezintă
cea mai simplă entitate implicată în cadrul unei tranzacţii cu părţi afiliate din punct de vedere al
profilului funcţional, pentru care există date rezonabile atât în ce priveşte compania aleasă, cât şi a
comparabilelor disponibile.
Selectarea părţii testate se realizează în urma efectuării unei analize funcţionale a părţilor
implicate în cadrul unei tranzacţii şi asupra lanţului creator de valoare aferent tranzacţiilor intra-grup
analizate; reprezintă primul pas pentru alegerea metodei celei mai adecvate de preţuri de transfer în
cadrul unei tranzacţii desfăşurate între părţi afiliate; se realizează raportat la aspecte precum
complexitatea profilului funcţional al părţilor implicate în tranzacţiile cu părţi afiliate, activele
utilizate, riscurile asumate, precum şi rolul acestora în cadrul lanţului creator de valoare al
activităţilor desfăşurate.
Astfel cum s-a reţinut în raportul de expertiză judiciară, în jurisprudenţa internaţională s-a
reţinut că partea testată ar trebui sa fie cea mai puţin complexă entitate pentru care există date
rezonabile atât în ceea ce priveşte compania aleasă, cât şi în cazul comparabilelor disponibile
(hotărârea din 02.08.2013 pronunţată în cauza General Motor India Pvt. Ltd.).
În speţă, prima instanţă nu a justificat într-o manieră convingătoare înlăturarea persoanei
afiliate rezidente – C. România de la categoria de parte testată nici prin invocarea unei anumite
modalităţi de interpretare a prevederilor legale incidente, nici din perspectiva direcţiilor ce rezultă
din reglementările şi jurisprudența europene.
Deşi modalitatea de apreciere a probatoriului reprezintă apanajul exclusiv al instanţei de fond
şi nu poate face obiectul criticilor din recurs, aplicarea concretă a legii prin corecta selectare a
entităţilor alese pentru a fi considerate „parte testată” reprezintă atribuţia instanţei de recurs; cu alte
cuvinte, verificarea corectei alegeri a părții testate reprezintă un aspect de aplicare a legii, iar nu un
aspect de fapt.
1108
Astfel, prima instanţă nu a motivat suficient de convingător de ce a înlăturat concluziile
analizei tehnice de specialitate realizate de expertul desemnat în cauză, care a reţinut că nu a
identificat argumente în favoarea opiniei organului fiscal, dar care a arătat că pot fi reţinute
trimiterile la unele paragrafe din Ghidul preţurilor de transfer, care susţin alegerea C. Romania ca
parte testată.
Astfel, sunt aplicabile prevederile par. 2.22 şi 3.18 din Ghidul invocat, care dispun că partea
testată este aceea asupra căreia metoda de preţuri de transfer poate fi aplicată într-un mod cât mai
fiabil şi pentru care pot fi identificate comparabile cât mai exacte, respectiv în cele mai multe cazuri
compania care are profilul funcţional mai puţin complex.
Experţii nu au identificat un text legal care să interzică, cât priveşte analiza preţului
producătorului, alegerea ca parte testată a distribuitorului afiliat al acestor produse; este evident că A.
îndeplinește funcțiile cele mai complexe (e.g. cercetare-dezvoltare, achiziții materii prime, producție,
logistică etc), utilizând atât active necorporale valoroase şi unice (e.g. know-how de producție,
patente etc), dar şi active corporale semnificative (e.g. echipamente etc), iar C. Romania SRL
acționează ca distribuitor, cu un profil funcțional mai puțin complex, ceea ce justifică alegerea ei ca
şi parte testată.
Experţii au avut în vedere partea finală a exemplului dat în paragraful 3.19 din Ghid: „[...] Să
presupunem acum că A. fabrică produsul P2 pentru care deţine şi utilizează active necorporale
valoroase precum patente şi mărci, şi pentru care B. acţionează ca un distribuitor. Să presupunem că
în cadrul acestor tranzacţii cu produse P2, B desfăşoară doar funcţii simple şi nu efectuează nicio
contribuţie unică şi valoroasă în cadrul tranzacţiilor. în cazul acestor tranzacţii cu produse P2 în
majoritatea cazurilor partea testată va fi B.".
În ceea ce priveşte argumentul unic al organului fiscal şi al primei instanţe, referitor la faptul
că diferenţierea care face inadecvată comparabilitatea este dată de structura activităţi: producător
(contestatorul), respectiv distribuitor (SC C. România SRL), Înalta Curte constată că nu acesta este
criteriul esenţial, după cum rezultă din chiar exemplul de mai sus.
Selectarea de către organele fiscale a A. ca parte testată este eronată, această selectare nefiind
efectuată în baza unei analize amănunţite asupra contextului specific în care au fost desfăşurate
tranzacţiile analizate, ci exclusiv prin raportare la argumentul formal potrivit căruia "aceasta este,
conform actului constitutiv depus la ORC, principalul domeniu de activitate al societăţii verificate"
(respectiv A.).
Abordarea organelor de inspecţie fiscală contravine prevederilor articolelor 3.18 şi 3.19 din
Liniile Directoare OCDE privind preţurile de transfer, care descriu în mod clar faptul că alegerea
părţii testate în cadrul unei analize de preţuri de transfer trebuie să aibă la bază cu totul alte
considerente (respectiv care este profilul funcţional al fiecăreia dintre părţile implicate în tranzacţie,
cine deţine activele necorporale valoroase necesare produselor fabricate, care entitate are o
contribuţie valoroasă în cadrul tranzacţiei etc).
În practica de preţuri de transfer, aplicând Liniile Directoare OECD, testarea rezultatului unui
producător prin analiza rezultatului celeilalte părâi la tranzacţie (distribuitorul) este o metodologie
acceptată şi în conformitate cu prevederile în domeniul prețurilor de transfer.
Prin urmare, Înalta Curte va reforma sentinţa pe acest aspect, reţinând ca fiind fondat motivul
de recurs referitor la greşita alegere a părții testate de către prima instanţă.
7.3.3.2.Recurenta a mai invocat faptul că în mod eronat a reţinut instanţa de fond ca
întemeiată înlăturarea de către organele fiscale a analizelor economice prezentate şi a metodei de
comparare a preţurilor, ca urmare a eliminării celor trei societăţi din eşantionul de comparare.
Pentru a răspunde la această critică, Înalta Curte va face o analiză mai complexă a situaţiei
deduse judecăţii, în cele ce urmează.
1109
Potrivit art.19 alin.1 şi alin.5 din Codul fiscal şi art. 11 alin.2 din acelaşi act normativ, precum
şi conform prevederilor 23, 24, 29, 32 şi 33 din H.G. nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare C.fisc., tranzacţiile între persoane afiliate se realizează conform
principiului preţului pieţei libere, respectiv în condiţii stabilite sau impuse care nu trebuie să difere
de relaţiile comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente, iar la stabilirea
profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind preţurile de transfer.
Preţurile de transfer sunt preţurile la care o companie transferă bunuri şi proprietăţi sau
prestează servicii către companii afiliate. Analizarea tranzacţiilor între persoane juridice afiliate se
datorează aşa numitei practici de "transfer al preturilor", care constă în efectuarea de tranzacţii la
preţuri "speciale" şi/sau în condiţii speciale care conduc la distorsionarea bazei de impozitare si la
alterarea taxelor si impozitelor datorate.
Astfel, în vederea determinării cu o cât mai mare exactitate a taxelor şi impozitelor care ar
trebui să revină fiecărei jurisdicţii fiscale în condiţii de piaţă liberă, autorităţile fiscale pot ajusta
suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor
sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei.
Aşa cum prevede art.11 alin. 2 C.fisc., la stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor dintre
persoane afiliate pot fi folosite o serie de metode dintre cele expres enumerate, pentru fiecare caz în
parte alegându-se cea mai adecvată dintre ele, precum şi "orice altă metodă recunoscută în liniile
directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică."
Potrivit pct.12 din Liniile Directoare OCDE :
"1. Preturile de transfer sunt importante atât pentru contribuabili cât şi pentru administraţia
fiscală, pentru că ele determină în mare parte venitul şi cheltuielile, şi prin aceasta profiturile
impozabile ale companiilor afiliate, în diferite jurisdicţii.
Problemele de preţuri de transfer au apărut iniţial în tranzacţiile între companii afiliate ce
operau în aceeaşi jurisdicţie fiscală. Aspectele naţionale nu sunt luate în considerare în acest Raport,
care se concentrează în principal pe aspectele internaţionale ale preţurilor de transfer. Aceste aspecte
internaţionale sunt mai dificil de soluţionat pentru că sunt implicate mai multe jurisdicţii fiscale, şi de
aceea orice corectare a preţului de transfer într-o jurisdicţie presupune o corectare corespondenta
într-o altă jurisdicţie. Cu toate acestea, dacă cealaltă jurisdicţie nu acceptă să efectueze corectarea
corespunzătoare, grupul de MNE-le va fi impozitat de două ori pentru acea parte din profituri. Pentru
a minimiza riscul de dubla impunere, este necesar un consens internaţional cu privire la modul în
care se stabilesc, în scopuri fiscale, preţurile de transfer pentru tranzacţiile trans-frontaliere.”
De asemenea, la capitolul Glosar din Liniile Directoare OCDE sunt definite noţiunile:
Costuri directe - Costuri ocazionate în mod specific de producerea unui bun sau de prestarea
de servicii, cum ar fi costul materiilor prime.
Costuri indirecte - Costuri de producere a unui produs, sau a unui serviciu care, deşi strâns
legate de procesul de producţie, pot fi comune mai multor produse sau servicii (de exemplu, costurile
unei unităţi de reparaţii care asigură service pentru echipamentele utilizate la producţia de produse
diferite).
Metoda marjei tranzacţionale nete - O metodă de profit tranzacţional ce examinează marja
profitului net faţă de o bază corespunzătoare (ex. costuri, vânzări, active) realizată de contribuabil
din tranzacţii controlate (sau tranzacţii care pot fi agregate conform principiilor din Capitolul I).
Principiul lungimii de braţ - Standardul internaţional asupra căruia ţările membre OCDE au
căzut de acord a fi utilizat pentru a se determina preţurile de transfer din punct de vedere fiscal. Este
prezentat în Articolul 9 al Convenţiei Fiscale Model a OECD după cum urmează: în cazul în care
"condiţiile create sau impuse între companii afiliate în relaţiile lor comerciale sau financiare diferă de
acelea care ar fi fost create între companii independente, atunci profiturile care s-ar fi acumulat, în
1110
lipsa acestor condiţii, la una dintre companii, dar nu s-au acumulat datorită acestor condiţii, pot fi
incluse în profiturile acelei companii şi impozitate în consecinţă".
Conform Ghidului OECD, - pct. 2.21 specifica "Metoda preţului de revânzare porneşte de la
preţul la care un produs ce a fost achiziţionat de la o companie afiliata este revândut unei companii
independente. Acest preţ (preţul de revânzare) se reduce apoi cu o marja bruta corespunzătoare
("marja preţului de revânzare"), ce reprezintă suma din care revanzatorul ar încerca sa isi acopere
cheltuielile de vânzare si alte cheltuieli de exploatare si, in lumina funcţiilor efectuate (ținând cont de
activele utilizate si riscurile asumate), sa realizeze un profit corespunzător. Aceasta metoda este
probabil cea mai utila atunci când se aplica la operaţiuni de marketing"
- pct. 2.22 "Este mai uşor de determinat o marja a preţului de revanzare corespunzătoare
atunci când revanzatorul nu adaugă substanţial la valoarea produsului. Dimpotrivă, poate sa fie mai
dificil de folosit metoda preţului de revanzare pentru a se ajunge la un preţ la lungime de braţ atunci
când, înainte de revanzare, bunurile sunt procesate in continuare si incorporate intr-un produs mai
complicat, in asa fel incat identitatea lor este pierduta sau transformata (ex. unde componentele sunt
asamblate in produse finite sau semifabricate). In astfel de cazuri, contribuţia bunurilor transferate
iniţial la valoarea produsului final nu poate fi evaluata cu uşurinţa"
Alegerea celei mai adecvate metode de determinare a preţurilor de transfer se bazează pe
măsură sau cea mai bună estimare a unei valori de piaţă. în funcţie de profilul funcţional şi de risc al
persoanei afiliate testate se va alege un indicator financiar.
Autorităţile fiscale au posibilitatea legală de a efectua ajustări atunci când marja netă de profit
obţinută de persoana afiliată rezidentă din tranzacţii controlate nu este cuprinsă în intervalul de
comparare rezultat ca urmare a analizei profitabilităţii obţinute de societăţi independente
comparabile. Ajustările se efectuează la valoarea mediană, unde valoarea mediană reprezintă acea
valoare care se regăseşte la mijlocul intervalului de comparare, aşa cum prevede art.2 alin.3 din
Ordinul 222/2008 privind conţinutul dosarului preţurilor de transfer.
Astfel, societatea a prezentat Dosarul preţurilor de transfer, prin care, la stabilirea valorii de
piaţă a tranzacţiilor între părţile afiliate, a aplicat metoda comparării preţurilor, iar în analiza de
comparabilitate, a comparat preţurile practicate de societate cu preţurile medii de import şi de export
furnizate de rapoartele anuale ale UniRomSider (Uniunea Producătorilor de Oţel din România),
respectiv de Centrul Român pentru Promovarea Comerţului.
Organul fiscal a reproşat reclamantei că, în cadrul analizei de comparabilitate, societatea nu a
stabilit un eşantion comparabil de companii şi nu a utilizat preţurile practicate de companii
comparabile independente, în baza cărora să se determine marja de comparare în conformitate cu
prevederile art. 2 alin. 1 şi 2 din Anexa nr. 1 din OPANAF nr. 222/ 2008.
Societatea a concluzionat că tranzacţiile privind produsele finite vândute către persoanele
afiliate nerezidente, precum şi achiziţiile de ţaglă şi sârmă laminată de la persoanele afiliate
nerezidente, s-au efectuat practicând preţuri de transfer la nivelul preţurilor de piaţă, justificând acest
lucru prin diferenţele rezultate dintre preţurile medii ponderate ale societăţii şi cele furnizate de
rapoartele anuale ale UniRomSider şi ale Centrului Român pentru Promovarea Comerţului pentru
anii 2008-2012.
Organul fiscal a reţinut că metoda comparării preţurilor face parte din cadrul metodelor
tranzacţionale tradiţionale, prin care valoare de piaţă se stabileşte pe baza preţurilor plătite altor
persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente. Metoda poate fi
folosită şi este de încredere dacă produse identice sau substanţial similare sunt vândute în
circumstanţe identice sau similare, atât în tranzacţii controlate, cât şi necontrolate.
În sinteză, organul fiscal a reţinut că deficienţele constatate privind dosarul preţurilor de
transfer prezentat de societate sunt următoarele:
1111
-societatea nu a stabilit un eşantion comparabil de companii independente, în baza cărora să
se determine intervalele maxime/ minime (cuartilele), intervale care sp fie comparabile cu cele ale
societăţii testate; compararea s-a efectuat în baza preţurilor fixe de vânzare, fără niciun fel de referire
la costuirle implicate;
-metoda aleasă de societate nu este adecvată activităţii desfăşurate şi nu a fost aplicată corect;
-informaţiile cuprinse în dosarul preţurilor de transfer prezentat de societate nu permit
stabilirea intervalului de comparare, respectiv stabilirea unei valori mediane a intervalului de
comparare şi nici a mediei artimetice a celor două valori de mijloc ale intervalului de comparare,
pentru reflectarea preţului de piaţă.
În consecință, având în vedere deficienţele constatate, echipa de inspecţie fiscală a procedat
la stabilirea preţurilor de transfer utilizând metoda COST-PLUS, prin parcurgerea următoarelor
etape: stabilirea eşantionului de societăți independente comparabile, prin interogarea bazei de date
ORBIS; stabilirea valorii mediane a marjei de profit a societăţilor selectate în eşantion; verificarea
preţurilor de transfer practicate de societate în tranzacţiile cu persoanele afiliate şi ajustarea
veniturilor societăţii, în baza indicatorilor economico-financiari înregistraţi de societate.
Pentru stabilirea la nivelul lungimii de braţ a preţurilor de transfer între companii afiliate,
organul fiscal a considerat că cea mai adecvată metodă este metoda cost-plus, metodă prin care
valoarea de piaţă se stabileşte pe baza costurilor bunurilor sau serviciului asigurat prin tranzacţie,
majorate cu o marjă de prfit corespunzătoare.
Expertul desemnat în faţa primei instanţe a constatat că, din Sumarul strategiei de căutare
realizată de reclamantă, statutul de independenţă al celor 7 companii comparabile selectate din totalul
societăilor incluse în eşantion (39) s-a asigurat prin excluderea din eşantion a companiilor afiliate, în
care cel puţin un acţionar deţine direct sau indirect peste 255 din capital; totuşi, companiile al căror
procentaj de deținere nu era cunoscut, au fost reţinute în eşantion pentru a se determina ulterior, în
selecţia manuală, statutul lor de independenţă.
Expertiza, analizând situaţia afilierii celor 7 companii prin interogarea bazelor de date, a
identificat relaţii de afiliere în perioada analizată pentru un număr de 3 societăţi (J. SRL, K. SRL, L.
SRL), relaţii de afiliere care prin natura lor contravin statutului de companie independentă.
Cu toate acestea, expertul a apreciat că studiul de comparabilitate efectuat de reclamantă în
baza de date Amadeus pentru testarea profitabilităţii distribuitorului a fost corect întocmit raportat la
situaţia de fapt dedusă judecăţii, dar nu şi la regulile de preţuri de transfer aplicabile, în sensul
nerespectării statutului de companie independentă pentru 3 din cele 7 societăţi reţinute în eşantion.
Raportat la indicatorii din studiul de comparabilitate, expertul a apreciat că modul de stabilire
a medianei intervalului intercuartilar nu este corect, din cauza influenţelor excluderii celor 3 societăţi
identificate ca fiind în relaţii de afiliere. În ipoteza excluderii acestor 3 societăţi din eşantionul final
stabilit în studiul de comparabilitate realizat pentru C. Romania, recalcularea nivelului medianei
intervalului intercuartilar cu cele 4 societăţi reţinute în eşantionul de societăţi comparabile conduce
la rezultatul unei marje brute de exploatare de 12,28 %. Întrucât veniturile obţinute de C. Romania
din revânzarea produselor achiziţionate de la reclamantă sunt realizate în relaţie cu părţi
independente (veniturile sunt la preţ de piaţă), faptul că C. a realizat o marjă brută din revânzare mai
mică sau egală cu cea obţinută de către distribuitorii independenţi, demonstrează că nu se impune o
ajustare în sus a preţului la care A. vinde produse finite către C., deoarece o astfel de ajustare ar avea
drept rezultat obţinerea de către C. a unei marje brute din revânzare şi mai mici decât cea care a fost
realizată în anii 2008, 2009, 2010 şi 2012 (respectiv, o marjă brută mai mică decât cuartila 1 obţinută
de către cei patru distribuitori independenţi reţinuţi de expert în eşantionul de societăţi comparabile).
În concluzie, expertul a reţinut că tranzacţia constând în vânzarea de produse finite de către
A. către C. România nu trebuie să facă obiectul unei ajustări de preţuri de transfer.
1112
Analizând cele mai sus prezentate, Înalta Curte constată că este întemeiat argumentul
reclamantei, referitor la nesusţinerea argumentată a soluției de infirmare în totalitate a metodei de
comparare a preţurilor, ca urmare a eliminării celor 3 societăţi din eşantionul de comparare.
Astfel cum s-a explicitat în mod argumentat prin raportul de expertiză întocmit în cauză,
legislaţia naţională (art. 2 alin 2 din Anexa 1 la Ordinul nr. 222 /2008) permite calcularea medianei
utilizând un eşantion din 4 societăţi, iar faptul că din 7 societăţi din eşantion au rămas doar 4
societăţi nu invalidează metoda de calcul, ci doar conduce la recalcularea nivelului medianei
intervalului intercuartilar.
Instanţa de fond, însă, a ignorat în totalitate analiza şi metoda de calcul aplicată de reclamantă
şi ulterior de către expertul judiciar, întemeiată pe norme din legislaţia naţională şi Ghidul OECD,
justificând susţinerile pârâtei de respingere a acestei analize, în lipsa indicării oricărui temei de drept
sau unui raţionament logico-juridic.
7.3.3.3.Recurenta a mai invocat faptul că în mod eronat a reţinut instanţa de fond că A. nu ar
fi indicat motivele alegerii metodei preţului de revânzare
Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe pe acest aspect nu este suficient şi rezonabil
motivată pe aspectul legat de înlăturarea aplicabilităţii metodei preţului de revânzare şi de
aplicabilitatea metodei cost-plus invocată de organul fiscal.
Or, faţă de cele reţinute în cuprinsul raportului de expertiză, Înalta Curte constată că o corectă
aplicare a legii, în ceea ce priveşte analiza tranzacţiilor între A. şi persoana afiliată rezidentă – C.
România, impune luarea în considerare a argumentaţiei din acest raport, care a concluzionat că, în
ceea ce priveşte relaţia dintre A. şi C. România, cea mai adecvată metodă aplicabilă este metoda
preţului de revânzare, care face parte dintre metodele tradiţionale, aplicabile cu prioritate, în cazul în
care există informaţii disponibile în acest scop.
Astfel, expertul desemnat a constatat că organele fiscale au ales să aplice Metoda Marjei Nete
de Tranzacţionare fără a analiza dacă aceasta este metoda cea mai adecvată. Din recalcularea de către
expert a indicatorului "marjei brute din revânzare", exclusiv pentru mărfurile achiziţionate de C. de
la A. şi revândute către neafiliaţi (analiză care a fost necesară raportat la invocarea de către organele
fiscale a faptului că metoda aplicată de Societate nu ar fi făcut distincţia între bunurile achiziţionate
de C. de la A. şi de la alţi clienţi, afiliaţi sau neafiliaţi, ceea ce ar fi făcut irelevantă metoda marjei
brute din revânzare), a rezultat că marja obţinută este de 5.94 % în 2010, 10,23 % în 2011 şi 10,26 %
în 2012. Totodată, s-a precizat că întrucât marja societăţilor din eşantionul comparabil a fost
calculată pentru întregul an 2010, iar la C. numai pe 5 luni, rezultă că marja C. este sub cvartila
inferioară şi s-ar putea impune o ajustare în sensul reducerii şi nu majorării veniturilor obţinute de
către A. în relaţia cu C., iar pentru ceilalţi ani, marja brută din revânzare se încadrează în intervalul
de comparare rezultat pentru celelalte societăţi, neimpunându-se nicio ajustare a veniturilor obţinute
de către A. din relaţia cu C.
Expertul a explicat pe larg de ce aplicarea Metodei Marjei Nete de Tranzacţionare ar fi fost
inadecvată şi ar fi prezentat o serie de inconveniente.
Astfel, având în vedere faptul că preţul perceput de către C. în legătură cu bunurile
achiziţionate de la partea afiliata A. în vederea revânzării către companii terţe neafiliate respectă prin
natura sa principiul preţului de piaţă, fiind astfel considerat preţ de piaţă, iar marja brută din
revanzarea produselor achiziţionate de la A. nu a depăşit intervalul intercuartilar al rezultatelor
obţinute de companiile comparabile, o ajustare din punct de vedere al preţurilor de transfer realizată
la nivelul A. nu este justificată.
Societatea a demonstrat lipsa de fundament a susţinerilor ANAF potrivit cărora pentru
utilizarea Metodei Preţului de Revânzare analiza ar fi trebuit efectuată raportat la alţi potenţiali 20 de
vânzători afiliaţi. Astfel cum reţine chiar expertul desemnat nu există niciun argument legal care să
contrazică reglementările care permit abordarea analizei doar pe relaţia A. - C.
1113
La fel sunt lipsite de temei criticile ANAF cu privire la dificultatea de a obţine informaţii cu
privire la potenţialii 20 de revânzători, în condiţiile în care, asa cum a reţinut şi expertul, la
efectuarea expertizei s-a renunțat la analiza tranzacţiilor A cu celelalte societăţi afiliate, altele decât
C. România, pentru care s-a păstrat metoda aplicată de organul fiscal, inclusiv alegerea părţii testate;
cu privire la informaţia aferentă C. România, „care are o pondere de aproape 50 % în total vânzări,
nu a existat nici la data inspecţiei fiscale şi nici la data expertizei nicio dificultate de a obţine
informaţiile necesare, care sunt disponibile organelor fiscale din raportările C".
În concluzie, în ceea ce priveşte analiza tranzacţiilor A cu celelalte societăţi afiliate, altele
decât C. România, pentru care s-a păstrat metoda aplicată de organul fiscal, inclusiv alegerea părţii
testate, se menţin concluziile organului fiscal.
În ceea ce priveşte analiza tranzacţiilor A. cu C. România, se au în vedere concluziile
raportului de expertiză întocmit în cauză, în sensul că tranzacţia constând în vânzarea de produse
finite de către A. către C. România nu trebuie să facă obiectul unei ajustări de preţuri de transfer.
În ceea ce priveşte apărarea intimatei-pârâte, în sensul că recurenta a apelat la baza de date
online TPSoft.ro de unde a extras informaţii financiare cu privire la indicatorii „venituri din vânzarea
mărfurilor" şi „cheltuieli privind mărfurile", iar sursa datelor este "baza de date TPSoft.ro" creată
exclusiv pentru societatea P. (firma care a redactat pentru A. pdv - partea cu DPT) şi nu o bază de
date neutră /independentă pentru cazul de faţă, aşa cum sunt, conform celor arătate de inspecţia
fiscală, bazele de date ORBIS şi AMADEUS, Înalta Curte constată că recurenta a arătat că în
vederea stabilirii marjei brute de revânzare aplicată pe piaţă, A. a efectuat un studiu de
comparabilitate în baza de date Amadeus, aspect confirmat şi de către expertul desemnat în cauză.
În ceea ce priveşte argumentul că sentinţa conţine motive contradictorii cu privire la
veniturile stabilite suplimentar prin ajustarea veniturilor obţinute de societate din livrările de bunuri
către afiliaţi, recurenta a invocat faptul că în mod eronat instanţa de fond a reţinut ca fiind relevantă
rezidente, cocontractanţi cu reclamanta în calitate de furnizor, acestea au realizat pierderi
reţine în privinţa grupului, membrilor săi externi".
Înalta Curte a avut în vedere concluziile raportului de expertiză în adoptarea prezentei soluţii,
care concluzii au înlăturat susţinerile prime instanţe contrare celor statuate de expertul desemnat în
cauză.
Prin urmare, se constată caracterul fondat al acestui motiv de recurs, în ceea ce priveşte
diminuarea pierderii fiscale cu suma de 73.069.944 lei aferentă punctului 17 din Dispoziţia de măsuri
(dosarul prețurilor de transfer), actele fiscale urmând a fi menţinute în ceea ce priveşte diferenţa de
88.794.868 lei aferentă livrărilor către alţi afiliaţi până la ajustarea totală în cuantum de 161.864.812
lei.
societăţii cu privire la calificarea drept nedeductibile a cheltuielilor aferente pierderilor tehnologice
care depăşesc normele proprii de consum, în cuantum de 11.451.099 lei aferente Gui de sârma nr. 3
(pct. 5 din dispoziția de măsuri)
Prima instanţă a reţinut că doar pentru anii 2010 și 2011 au fost prezentate decizii interne prin
care au emise norme proprii de consum, pentru ca ulterior, anexat raportului de expertiză, să fie
depusă o decizie și privind anul 2012, însă, cum corect au arătat organele fiscale, aceste norme
interne nu au fost avute în vedere în contabilitatea reclamantei, toate documentele contabile, balanțe
de metal, documente specifice indicând norma stabilită inițial. Pe de altă parte, răspunsul expertului
desemnat în cauză face trimitere atât la ordinele anuale ale directorului general, cât și la cartea
tehnică a Gui, ca documente prin care au fost stabilite normele de consum, dar în mod nejustificat
susține că din punctul de vedere al contabilității nu interesează norma de consum și înregistrările
1114
contabile referitoare la acest aspect. O astfel de ipoteză nu poate fi reținută, pentru că tocmai
înregistrările contabile stau la baza întocmirii situațiilor financiare și implicit și a considerării unor
sume ca fiind deductibile sau nu. Or, textul de la art. 21 alin. 1 C.fisc. se referă tocmai la
deductibilitatea anumitor sume.
Înalta curte constată caracterul fondat al acestui motiv de recurs, ca urmare a greşitei aplicări
a prevederilor pct. 23 lit. e), respectiv pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal,
aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Normele Metodologice ale Codului fiscal prevăd că sunt deductibile pierderile tehnologice
aferente fabricării unui produs sau obţinerii unui serviciu; din textul Normelor Metodologice rezultă
că aceste pierderi tehnologice trebuie calculate pe baza unor norme de consum proprii, pe bază de
determinări tehnice proprii, justificate prin natura şi caracteristicile materiei prime, utilajelor,
tehnologiei utilizate, uzurii şi adaptărilor tehnologice etc, nefiind făcută nicio trimitere la
înregistrările contabile ca element de referinţă pentru calcului pierderilor tehnologice.
Având în vedere cadrul legal incident şi anume, pe de o parte, prevederile art. 21. alin. (1)
C.fisc., precum şi prevederile pct. 23 din Normele de aplicare ale acestui articol, pentru a stabili
caracterul deductibil/nedeductibil al acestor cheltuieli, se impunea ca instanţa de fond să analizeze
dacă contribuabilul avea stabilită o normă proprie de consum, care să atragă incidenţa dispoziţiilor
pct. 23 lit. e), respectiv pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin
H.G. nr. 44/2004.
Astfel, pentru anii 2008 şi 2009, nu există ordine interne, fiind prin urmare aplicabile normele
de consum din Cartea tehnică a Gui, confirmate de către proiectantul general prin Adresa nr.
403/31.03.2017, depusă în probaţiune.
Pentru anii 2010 şi 2011, reclamanta a prezentat Ordinele Directorului General nr. DG
1/04.01.2010 şi nr. DG1/03.01.2011, prin care norma de 1.059,88 kg țaglă/tona produs finit are
caracter obligatoriu.
Cu toate acestea, organele fiscale au semnalat faptul ca, deşi prin Ordinele Directorului
General a fost stabilită norma de 1.059,88 kg țaglă/tonă produs finit cu caracter obligatoriu, în
înregistrările contabile ale Societăţii a fost evidenţiată norma de 1040 kg țaglă/tonă produs finit.
Or, astfel cum în mod fundamentat a reţinut expertul desemnat, din perspectiva urmăririi
încadrării în consumurile normate, care nu este sarcina contabilităţii, interesează nu „norma de
consum" înscrisă pentru comparaţie în evidenţa primară, ci deciziile managementului societăţii,
bazate pe analizele tehnice concretizate în ordinele Directorului general, evidenţierea eronată ca
reper în documentele primare a normei cu caracter de recomandare şi nu a celei cu caracter
obligatoriu neputând influenţa concluzia bazată pe documente asumate de conducerea Societăţii.
Astfel, în raport şi de împrejurarea că norma de consum pentru țaglă stabilită de conducerea
societăţii coincide cu cea din cartea tehnică a Gui, iar specialistul confirmă menţinerea coeficienţilor
de consum prescrisi de producător, independent de acţiunea de modernizare a echipamentului, Înalta
Curte constată că dimensionarea consumurilor de ţaglă prin Ordinele Directorului General nr.
DG1/04.01.2010 şi nr. DG1/03.01.2011 întruneşte exigentele unui proces tehnic, aşa cum s-a
menţionat în raportul de expertiză.
Prin raportare atât la raţionamentul expus de societate, cât şi la concluziile expertului
desemnat în cauză, este lipsită de suport legal reţinerea organului fiscal potrivit căreia elementul de
referinţă pentru calculul pierderilor tehnologice ar trebui să fie reprezentat de înregistrările contabile,
o astfel de concluzie lipsind practic de efecte prevederile art. 23 din Normele de aplicare ale Codului
fiscal şl fiind în contradicție flagrantă cu raţionamentul care derivă din ansamblul prevederilor legale
incidente în cauză.
În concluzie, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză administrat în cauză, suma de
11.431.099 lei reprezentând cheltuieli aferente pierderilor tehnologice se încadrează în normele
1115
proprii de consum şi este deductibilă fiscal, ceea ce va determina admiterea recursului reclamantei şi
casarea în parte a sentinţei, în sensul anulării diminuării pierderii fiscale cu suma de 11.451.099 lei
aferentă punctului 5 din Dispoziţia de măsuri (cheltuielile cu pierderile tehnologice).
7.3.5.Greşita soluţionare de către instanţa de fond a criticilor societăţii cu privire la calificarea
drept nedeductibile cheltuielilor cu serviciile prestate de C. Europe Divizion SRL în valoare de
12.537.672 lei
În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., Înalta
Curte a constatat că sunt fondate criticile recurentei-reclamante cu privire la motivarea contradictorie
a sentinţei pe acest aspect, urmând a fi analizate aceste susțineri şi în cadrul motivului de recurs de la
punctul 8 al art. 488 alin. 1 C.proc.civ., apreciind că pe acest capăt de cerere se impune casarea spre
rejudecare (punctul 10 din Dispoziţia de măsuri).
Ca urmare, Înalta Curte constată că, din considerentele sentinţei, rezultă că, la pct. 10 s-a
reținut că, potrivit concluziilor expertizei efectuate în cauză pentru perioada anilor 2010-2012,
reclamanta deține contracte, acte adiționale procese verbale de recepție, rapoarte de lucru, precum și
alte documente justificative, din care rezultă realitatea prestării serviciilor facturate.
In privința sumelor aferente anului 2009, expertul a arătat că din documentele ce i-au fost
puse la dispoziție nu a putut stabili o legătură acestea și serviciile facturate, astfel că instanța a
considerat că este eronată concluzia finală a expertului că serviciile prestate de C. EUROPE
DIVISION aferente facturilor 2009-2012 ar fi destinate realizării operațiunilor taxabile și pentru
necesitățile reclamantei Concluzia se poate aplica doar în privința perioadei 2010-2012, iar nu și a
anului 2009, față de cele reținute anterior de către expert. Față de cele reținute în precedent, prima
instanța a constatat întemeiată acțiunea reclamantei în ceea ce privește anularea actelor atacate
referitoare la diminuarea pierderii fiscale cu suma de 2.616.093 lei, reprezentând cheltuieli cu
servicii de consultanță și management facturate de către SC C. Europe Division SRL.
Analizând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
Înalta Curte constată că se impune admiterea criticilor în ceea ce priveşte anularea diminuării
pierderii fiscale cu suma de 12.537.672 lei aferentă punctului 10 din Dispoziţia de măsuri (cheltuieli
cu serviciile de consultanţă şi management facturate de SC C. Europe Division SRL pentru anii 2010
-2012), faţă de cele reţinute în considerente, fiind o eroare de preluare a sumelor de către prima
instanţă.
În ceea ce priveşte pierderea fiscală aferenta anului 2009, reclamanta a invocat faptul că în
sarcina sa nu puteau fi stabilite în mod valabil obligaţii fiscale pentru activitatea desfăşurată de
societate în perioada 2008-2009, ca urmare a prescripţiei, raţionament care se aplică mutatis
mutandis şi la cheltuielile cu serviciile de management considerate nedeductibile pentru suma de
2.616.093 lei.
Or, reţinând caracterul nefondat al acestui motiv de recurs (la punctul 7.3.2. din prezentele
considerente), ca şi consecinţă, se constată caracterul nefondat şi al acestei critici, care nu aduce alte
argumente suplimentare pe fondul raportului juridic dedus judecăţii.
societăţii cu privire la calificarea drept nedeductibile a cheltuielilor cu scoaterea din evidenţă a
creanţelor neîncasate în cuantum de 597.695 lei
Cu titlu prealabil, Înalta Curte trebuie să răspundă apărărilor intimatei DGAMC, care a
invocat inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect anularea dispoziţiei de măsuri şi a
raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale de la punctul 11 din
dispoziţia de măsuri (suma de 597 695 lei reprezentând cheltuieli cu scoaterea din evidenţă a
creanţelor neîncasate), excepţie ce a fost calificată de instanţa de recurs ca fiind o apărare de fond.
Astfel, intimata DGAMC a invocat faptul că prin cererea precizatoare depusă la dosar la data
de 22.02.2017, reclamanta a renunţat expres la a mai susţine nelegalitatea constatărilor referitoare la
1116
pct. 1, 2, 4, 11 şi 14 din dispoziţia de măsuri, astfel că instanţa s-a învestit doar cu analiza legalităţii
sumelor corespunzătoare de la punctele 3, 5, 8, 10 şi 17. Or, prin prezentul recurs, recurenta a criticat
legalitatea sumei de la punctul 11 din dispoziţia de măsuri, deşi renunţarea la un capăt de cerere este
un act juridic unilateral care dobândeşte caracter definitiv şi nu poate fi retrasă sau reintrodusă prin
calea de atac a unei hotărâri judecătoreşti.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că, prin recursul promovat în cauză,
reclamanta a atacat în parte sentinţa, exclusiv cu privire la respingerea anulării parţiale a Dispoziţiei
de Măsuri şi a RIF în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale cu suma de 97.656.410 lei, ce
reprezintă:
> 73.069.944 lei - venituri stabilite suplimentar prin ajustarea veniturilor obţinute de
societate din livrările de bunuri către afiliaţi, ca urmare a analizei dosarului preţurilor de transfer
(pct. 17 din Dispoziţia de măsuri);
> 597.695 lei - cheltuieli cu scoaterea din evidenta a creanțelor neîncasate (pct. 11 din
Dispoziţia de Masuri);
> 11.451.099 lei - cheltuieli cu pierderile tehnologice care depăşesc normele proprii de
consum (pct. 5 din Dispoziţia de masuri);
> 12.537.672 lei - cheltuieli cu servicii de management prestate de C. Europe Divizion
S.R.L. (pct. 10 din Dispoziţia de Măsuri).
Prin cererea modificatoare formulată în faţa primei instanţe la termenul de judecată din data
de 22.02.2017, reclamanta nu a renunţat la judecata acestui aspect, ci a arătat că prin rearanjarea
petitului, acest capăt de cerere se menţine, urmând a fi regăsit la punctul 2 pag. 41 din cererea de
chemare în judecată (iar nu la punctul 5 pag. 46, cum era iniţial).
Ca urmare, reclamanta a realizat în cadrul termenului procedural o precizare a cererii de
chemare în judecată, fără consecințe asupra învestirii instanţei, apărările intimatei privind
inadmisibilitatea reiterării în recurs a unei chestiuni cu privire la care se renunţase în faţa primei
instanțe fiind nefondate.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a prezentat nicio susținere referitoare la
creanța rezultată din diferența sumei precizate și aceea privind aferentă clientului E. (anterior E.E.),
adică suma de 482 859 lei.
In privința acestui din urmă client, a reţinut că la fila 238 din volumul 1 al dosarului se află
un înscris privind consultarea bazei de date a Ministerului Justiției din Ungaria, iar la datele firmei E.
se precizează faptul că societatea în cauză era la data de 5.05.2015 în curs de radiere. De asemenea
apare și mențiunea privind faptul că data de 3.10.2005 reprezintă intrarea în vigoare a radierii. Prin
urmare, prima instanţă a reţinut că mențiunile prezentate de către reclamantă sunt contradictorii.
Reclamanta nu a dovedit că este în ipoteza prevăzută de art. 21 alin. 2 lit. n) Cod fiscal, pentru că nu
a depus nicio dovadă privind o eventuală procedură de faliment la care să fi fost supusă firma
debitoare și în niciun caz nu s-a dovedit că o asemenea procedură a fost închisă pe baza unei hotărâri
judecătorești.
Înalta Curte constată că, astfel cum invocă recurenta-reclamantă, instanţa de fond a reţinut în
mod eronat situaţia juridică a clientului E. Astfel, instanţa de fond a reţinut că "la fila 238 din
volumul I al dosarului se află un înscris privind consultarea bazei de date a Ministerului Justiţiei din
Ungaria iar la datele firmei E. se precizează faptul că societatea în cauză era la data de 5.05.2015 în
curs de radiere".
Or, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de A. în probaţiune, societatea a dovedit faptul
că E. din Ungaria (care anterior se numea E.E. ) a intrat în procedura falimentului încă din februarie
2004, iar din octombrie 2005 figurează ca fiind radiată din registrul comerţului, ceea ce însemna că
procedura falimentului a fost finalizată încă din anul 2005. Prin urmare, anul radierii E este 2005, iar
nu 2015, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.
1117
În acest sens, se invocă Anexa 4 la punctul de vedere al contribuabilului conţine documente
care fac dovada că firma a fost radiată conform Registrului de evidenţă a firmelor de pe site-ul
Ministerului de Justiţie din Ungaria; Anexa 6 la contestaţia fiscală formulată de Societate cuprinde
Hotărârea arbitrală nr. 19/2003 pronunţată de Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie Cluj definitivă şi irevocabilă prin care se constată creanţa A în valoare de
112.086,82 Euro şi dobânzi în valoare de 2093,786 Euro.
Prin urmare, realitatea tranzacţiilor comerciale, existenţa şi câtimea creanţei au trecut prin
filtru jurisdicţional, instanţa pronunţând sentinţa nr. 19/2003 prin care a obligat pârâta EE (cu noua
denumire E.) la plata sumei de 112.086,82 Euro şi 2093,786 Euro dobânzi.
Or, potrivit art. 21 alin. 2 lit. n) Cod fiscal (Legea nr. 571/2003) sunt cheltuieli în scopul
realizării de venituri „ pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate, în
următoarele cazuri: procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe baza hotărârii
judecătoreşti...”.
În ceea ce priveşte cuantumul acestei creanţe neîncasate, cu privire la care se impune
anularea diminuării pierderii fiscale cu suma de 482.859 lei aferentă punctului 11 din Dispoziţia de
măsuri (cheltuieli cu scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate), se constată că petitul din recurs
se referă la suma de 597 695 lei, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se
reţină nelegalitatea constatărilor din cuprinsul actelor administrative atacate cu privire la cheltuielile
cu scoaterea din evidență a creanţelor neîncasate în cuantum de 597.695 lei, deşi în motivarea cererii,
s-a arătat că din suma totală de 597.695 lei considerată de autorități ca fiind nedeductibilă la calculul
rezultatului fiscal, suma de 482.859 lei este aferentă unui singur client și anume E. din Ungaria (care
anterior se numea E.E.), neexistând motive suplimentare de nulitate invocate prin cererea de recurs
care să acopere restul sumei.
Prin urmare, Înalta Curte constată că se impune casarea în parte a sentinţei, în sensul anulării
actelor contestate în ceea ce priveşte diminuarea pierderii fiscale cu suma de 482.859 lei aferentă
punctului 11 din Dispoziţia de măsuri (cheltuieli cu scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate).
7.3.7.Criticile din recurs referitoare la nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond cu
privire la cheltuielile de judecată solicitate de societate
Prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond, societatea a arătat că a solicitat obligarea
pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată având un cuantum total de 31.555,30 lei, după cum
urmează: taxa judiciară de timbru în valoare de 150 lei, onorariu avocat în valoare 24.405,30 lei
conform OP nr. 1415 /14.12.2016, onorariu raport expertiză în valoare de 12000 lei.
Prin sentinţa civilă atacata, instanţa de fond a obligat la plata taxei judiciare de timbru în
valoare de 148 lei, proporţional cu admiterea parţială a acţiunii; a reţinut, în ceea ce priveşte
cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial, faptul că societatea nu ar fi depus dovada
acestuia până la data închiderii dezbaterilor.
Recurenta a invocat faptul că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la cheltuielile
de judecată solicitate de societate cu titlu de onorariu de avocat este eronată, deoarece, astfel cum s-a
reţinut în cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 12 septembrie 2018, apărătorul convenţional al
societăţii a arătat că urmează sa depună dovada cheltuielilor de judecată odată cu concluziile scrise,
nefiind exprimată nicio obiecţie în acest sens de către instanţa de judecată. Prin urmare, considerând
că există acordul instanţei în acest sens, societatea a depus dovada onorariului de avocat odată cu
concluziile scrise, fiind îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată achitate cu acest titlu,
proporţional cu admiterea cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că, procedând de această manieră, prima instanță a realizat o greşită
aplicare a prevederilor art. 451 C.proc.civ. coroborat cu art. 258 C.proc.civ.; odată proba încuviinţată
şi explicată şi modalitatea de administrare a acesteia în şedinţă publică, instanţa are obligaţia de a
1118
urma instrucţiunile date părţilor. Or, modalitatea în care a procedat prima instanţă a condus la
încălcarea prevederilor art. 13 C.proc.civ. referitor la dreptul la apărare.
Prin urmare, şi sub acest aspect se impune casarea sentinței şi obligarea pârâtelor la plata
către reclamantă a sumei de 24405,30 lei, reprezentând onorariu de avocat în fond conform facturii
nr. LEGFV-000002797 din 18.11.2016 emise de X SPRL şi ordinului de plată ataşat şi 148 lei,
reprezentând taxa judiciară de timbru în fond.
7.4.Analiza motivelor de recurs invocate de recurentele-pârâte şi a apărărilor aduse de
intimata-reclamantă
7.4.1.În ceea ce priveşte critica din recursul recurentei DGRFP Timişoara referitoare la
inadmisibilitatea anulării raportului de inspecţie fiscală, deoarece acesta nu este un act administrativ
fiscal, Înalta Curte constată că este nefondată.
Conform prevederilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/ 2004, „instanţa este competentă să se
pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.”
Astfel, anularea în parte a raportului de inspecţie fiscală se poate dispune împreună cu actul
administrativ fiscal care îl înglobează, ca şi operaţiune administrativă ce a stat la baza emiterii actului
supus judecăţii, indiferent de menţiunile din Ordinul nr. 1021/2013 privind aprobarea formularului
„Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală”,
care nu poate contraveni calificării date de legea contenciosului administrativ ca lege organică.
7.4.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs (comun celor două recursuri ale pârâtelor)
referitor la admiterea parţială a cererii privind deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu serviciile
prestate de SC C. Europe Division SRL în valoare de 2.616.093 lei.
Cu ocazia soluţionării recursului reclamantei, analizând din perspectiva motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că se impune admiterea
criticilor în ceea ce priveşte anularea diminuării pierderii fiscale cu suma de 12.537.672 lei aferentă
punctului 10 din Dispoziţia de măsuri (cheltuieli cu serviciile de consultanţă şi management facturate
de SC C. Europe Division SRL pentru anii 2010 -2012), faţă de cele reţinute în considerente, fiind o
eroare de preluare a sumelor de către prima instanţă.
Astfel, a fost analizat exclusiv aspectul legat de eroarea materială referitoare la suma
aferentă pierderii fiscale pentru anii 2010-2012.
În ceea ce priveşte pierderea fiscală aferenta anului 2009, reclamanta a invocat faptul că în
sarcina sa nu puteau fi stabilite în mod valabil obligaţii fiscale pentru activitatea desfăşurată de
societate în perioada 2008-2009, ca urmare a prescripţiei, raţionament care se aplică mutatis
mutandis şi la cheltuielile cu serviciile de management considerate nedeductibile pentru suma de
2.616.093 lei. Or, reţinând caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, ca şi consecinţă, s-a
constatat caracterul nefondat şi al acestei critici, care nu aduce alte argumente suplimentare pe fondul
raportului juridic dedus judecăţii.
Ca urmare, se va reţine caracterul fondat al recursurilor pârâtelor în ceea ce priveşte
diminuarea pierderii fiscale cu suma de 2.616.093 lei pentru anul 2009, aferentă punctului 10 din
dispoziţia de măsuri, cu privire la care va fi casată sentinţa recurată, în sensul înlăturării anulării
diminuării fiscale cu această sumă.
În cadrul recursului pârâtelor, se critică reţinerile instanţei privind deductibilitatea parţială a
sumei indicate, diferenţierea făcută de instanţă între perioada 2010-2012 şi anul 2009 nefiind posibilă
şi nici relevantă pentru aprecierea stării de fapt incidente.
Autorităţile fiscale reiterează interpretarea eronată a prevederilor punctului 41 din Normele
de aplicare ale art. 11 din Codul fiscal, care a stat la baza soluţiei fiscale adoptate, constatând că
pentru serviciile facturate de C. EUROPE DIVISION exclusiv societăţilor din cadrul Grupului C. din
România nu poate fi cerută o remuneraţie având în vedere relaţia juridică dintre societăţi.
1119
Prin acest paragraf se doreşte o transpunere în legislaţia naţională a punctului 7.10 din Liniile
directoare OECD privind preţurile de transfer, fiind avute în vedere costurile acţionarului (aşa
numitele „shareholding costs") aferente activităţilor de tip shareholding şi care sunt legate în
principal de structura juridică a unui grup. O astfel de activitate ar fi fost una pe care un membru al
grupului (de regulă societatea-mamă) o efectuează numai în baza interesului reprezentat de dreptul
sau de proprietate asupra unuia sau mai multor membri ai grupului, adică în calitatea sa de acţionar.
Acest tip de activitate (shareholding activity) nu ar justifica plata unui preţ de către societăţile
destinatare.
Înalta Curte constată că sentinţa recurată este motivată corespunzător şi întemeiată pe o
corectă aplicare a legii, raportat la situaţia de fapt reţinută prin concluziile Raportului de expertiză
judiciară întocmit în cauză şi omologat ca probă de instanţa de fond. Astfel, concluziile expertului
desemnat au fost în sensul că din suma totală de 15.153.765 lei, a cărei deductibilitate nu a fost
recunoscută de organele fiscale, este deductibilă la determinarea bazei impozabile suma de
12.537.672 lei, în timp ce cheltuielile aferente anului 2009 au fost considerate de expert ca fiind
nedeductibile.
Totodată, s-a reţinut că serviciile facturate de C. EUROPE DIVISION, conform facturilor
aferente perioadei 2009-2012 sunt destinate realizării operaţiunilor taxabile şi pentru necesităţile A.
Astfel cum a explicat anterior, Scopul C. EUROPE DIVISION a fost acela de a asigura servicii de
consultanţă pentru afaceri şi management pentru F. SA, C. Târgovişte SA şi reclamanta, societăţi
care au acelaşi obiect de activitate (cod CAEN 241 - Producţia de metale feroase sub forme primare
şi de feroaliaje, diviziunea 24 Cod CAEN - industria metalurgică), în considerarea similitudinii
proceselor operaţionale derulate la nivelul acestora.
În arhiva Societăţii au fost identificate de expertul desemnat documente justificative aferente
serviciilor de management, consultanţă şi asistenţă de specialitate care îndeplinesc condiţiile impuse
de art. 21 alin. (4) lit. m) C.fisc. şi cele ale pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codului
fiscal. Totodată, expertul desemnat a reţinut că aceste cheltuieli de natura consultanţei şi
managementului au fost efectuate atât la nivelul societăţilor afiliate din România (astfel cum au fost
nominalizate mai sus), în măsura în care acestea serveau tuturor societăţilor din grup, dar şi direct
pentru fiecare dintre societăţi, prin persoane delegate în acest scop.
Serviciile prestate de C. EUROPE DIVISION sunt incluse în categoria serviciilor suport,
natura acestor servicii fiind alta decât cea de „shareholding activity". Societatea a demonstrat
îndeplinirea condiţiilor pentru deducerea cheltuielilor cu serviciile reprezentând management activ
din perioada 2010-2012. Cheltuielile cu serviciile de management activ reprezintă costurile salariale
aferente persoanelor din conducerea Beneficiarului, salariaţi ai Executantului, care prestau serviciile
conform unui program de muncă complet la sediul Beneficiarului, cheltuieli suportate prin
refacturare de către Beneficiar, aşa cum s-a stabilit prin actul adiţional din 27.03.2009 la Contractul
nr. 40/29.01.2009. După cum respectivele persoane cu funcţii de conducere aveau un program de
muncă complet la sediul Beneficiarului, nu se aplică un tarif orar, ci se va deconta remuneraţia lunară
a acestora, o formulă mult mai avantajoasă pentru Beneficiar comparativ cu determinarea unui tarif
orar având în vedere că directorii prestau servicii exclusiv pentru Beneficiar, la sediul acestuia.
Astfel, reţinând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii raportat la cele mai sus
statuate, dincolo de menţiunile contradictorii privind sumele, Înalta Curte va admite criticile
pârâtelor în ceea ce priveşte anularea diminuării pierderii fiscale cu privire la suma de 2.616.093 lei
pentru anul 2009, aferentă punctului 10 din dispoziţia de măsuri, cu privire la care va fi casată
sentinţa recurată, în sensul înlăturării anulării diminuării fiscale cu această sumă.
Totodată, Înalta Curte va considera nefondate criticile recurentelor-pârâte cu privire la suma
de 12.537.672 lei aferentă punctului 10 din Dispoziţia de măsuri (cheltuieli cu serviciile de
1120
consultanţă şi management facturate de SC C. Europe Division SRL pentru anii 2010 -2012), aspect
pentru care se va dispune admiterea recursului recurentei-reclamante.
7.4.3.Motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a
Marilor Contribuabili (DGAMC) pe aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată
În ceea ce priveşte motivul de recurs privitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată
că prin Decizia nr. 3 /2020 din 20 ianuarie 2020 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 181
din 5 martie 2020, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii
de Apel Braşov şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1)
C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat,
în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de
judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se
încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
Ca urmare, nu vor fi analizate criticile din recurs care antamează chestiunea proporţionalităţii
cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților acordate de prima instanţă reclamantei
care a câștigat procesul.
În ceea ce priveşte susţinerea privind lipsa culpei procesuale, Înalta Curte reţine căderea în
pretenţii a pârâtelor şi existenţa culpei procesuale prin emiterea actelor cu încălcarea regulilor
privind competenţa legală. Nu este necesară reţinerea unei exercitări abuzive a drepturilor procesuale
pentru a se realiza obligarea la plata cheltuielilor de judecată, textul art. 451 C.proc.civ. neprevăzând
o asemenea condiţie; singura condiţie cerută de textul legal amintit este aceea ca partea să fi căzut în
pretenţii prin constatarea nelegalităţii conduitei sale ), în speţă, emiterea nelegală a unui act
administrativ-fiscal). Astfel, şi acest motiv de recurs invocat de recurentă este nefondat.
7.4.4.Cu privire la cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei formulată de
intervenienta I Financial.
Faţă de prevederile art. 67 C.proc.civ., faţă de aspectele admise prin prezenta decizie din cele
criticile invocate Prin recursul reclamantei, Înalta Curte va admite cererea de intervenţie accesorie în
favoarea reclamantei formulată de intervenienta I. Financial.
7.5.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C.proc.civ., coroborat cu art.
20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, formulată de recurenta-
reclamantă A S.A., ca inadmisibilă; a admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A.
prin administrator judiciar B. S.P.R.L. și de recurentele-pârâte Direcția Generală de Administrare a
Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara; a casat sentinţa
recurată şi rejudecând, a anulat actele contestate în ceea ce priveşte: diminuarea pierderii fiscale cu
suma de 11.451.099 lei aferentă punctului 5 din Dispoziţia de măsuri (cheltuielile cu pierderile
tehnologice); diminuarea pierderii fiscale cu suma de 12.537.672 lei aferentă punctului 10 din
Dispoziţia de măsuri (cheltuieli cu serviciile de consultanţă şi management facturate de SC C.
Europe Division SRL pentru anii 2010 -2012); diminuarea pierderii fiscale cu suma de 482.859 lei
aferentă punctului 11 din Dispoziţia de măsuri ( cheltuieli cu scoaterea din evidenţă a creanţelor
neîncasate); diminuarea pierderii fiscale cu suma de 73.069.944 lei aferentă punctului 17 din
Dispoziţia de măsuri (dosarul prețurilor de transfer); a menţinut în rest actele administrativ – fiscale
atacate; a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 24405,30 lei, reprezentând onorariu de
avocat în fond şi 148 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru în fond; a menţinut sentinţa recurată
în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului onorariului expertului judiciar; a admis cererea de
intervenţie accesorie în favoarea reclamantei formulată de intervenienta I.
1121
7. Depășirea termenului rezonabil de soluționare a procedurii de contestație administrative.
TVA. Drept de deducere. Condiții. Interpretarea sintagmei „operațiunile sale taxabile”.
Achiziția unui bun destinat realizării operațiunilor unei societăți afiliate nu oferă drept de
deducere, nefiind destinat operațiunilor taxabile proprii
C.proc.fisc., art. 277 alin. (1)

C.fisc. (2003), art.145 alin.2 lit. a) și art. 146 alin.1 lit. a)
Una dintre condițiile pe care Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 le
impune pentru a nu se încălca dreptul Uniunii Europene este aceea ca suspendarea să nu aibă ca
efect întârzierea soluționării procedurii de contestație administrativă dincolo de un termen
rezonabil.
Această condiție nu este îndeplinită în speță, deoarece a fost depășit termenul rezonabil de
soluționare a procedurii de contestație administrativă, în condiţiile în care suspendarea a durat mai
mult de cinci ani, ca urmare a nesoluționării cauzei penale (mai mult de 5 ani).
Sub aspectul dreptului de deducere a TVA, dispozițiile art.145 alin.2 lit. a) și art. 146 alin.1
lit. a) din Legea nr.571/2003 prevăd ca şi condiţie pentru exercitarea dreptului de deducere ca bunul
achiziționat să fie destinat în folosul operațiunilor sale taxabile.
De aceea, este exclusă situația în care bunul este folosit de o parte afiliată a persoanei
impozabile, chiar dacă ambele acționează în vederea realizării obiectului de activitate al fiecăreia.
Pentru exercitarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției unui bun
este necesar ca bunul să fie folosit de persoana impozabilă și să fie destinat doar realizării
operațiunilor sale taxabile, nu și al operațiunilor unei părți afiliate.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 septembrie 2017, sub nr. x/2/2017, reclamanta
Societatea A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Administrația pentru Contribuabili
Mijlocii Constanța, Direcția Generală Regională a Județului Galați, Agenția Națională de
Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice anularea raportului de inspecție fiscală nr.
F-CT 67/10.11.2016, emis de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Galați, anularea deciziei
de impunere nr. F-CT 71/10.11.2016, emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Galați și
a deciziei nr. 73/06.03.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva celor două acte
administrativ-fiscale criticate.
Prin sentința civilă nr. 3087 din 27 iunie 2018, Curtea de Apel București:
(i) a respins, ca nefondate, excepțiile tardivității introducerii acțiunii, prematurității formulării
acțiunii, inadmisibilității acțiunii invocate în apărare de către pârâți;
(ii) a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice;
(iii) a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Societatea A S.R.L., în
contradictoriu cu pârâții Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constanța, Direcția Generală
Regională a Finanțelor Publice a Județului Galați și Agenția Națională de Administrare Fiscală;
(iv) a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca
fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
1122
Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L.,
societate aflată în procedura insolvenței, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.,
solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu privire la motivul întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., reclamanta a arătat că
măsura suspendării contestației formulate având ca obiect TVA de 2.862.304 lei, stabilită
suplimentar este nelegală. Conform art. 277 alin. (1) Cod procedură fiscală, suspendarea soluționării
cauzei este justificată doar în ipoteza în care o decizie penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra
soluției ce urmează a fi dată de organele fiscale. Având în vedere că pretinsele suspiciuni de practici
abuzive rezultă din lipsa documentelor justificative din partea societăților B, respectiv C, soluția de
suspendare a soluționării cauzei trebuia să privească o eventuală contestație formulată de către cele
două societăți din urmă și nu contestația formulată de reclamantă.
În acest sens, prima instanță reține expres faptul că prin inspecția efectuată atât la beneficiarul
din Germania, cât și la societatea care a efectuat transportul D, nu au fost puse la dispoziție
documente care să ateste realitatea operațiunilor de transport, manipulare în Germania a mărfii,
circulația mijloacelor de transport, recepția mărfurilor pe relația România-Germania, Germania-
România (...). Deoarece reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale și fiscale, aspect
constatat de către inspectorii fiscali, dar și de către instanța de judecată se impunea soluționarea
contestației formulate în întregul său. Reclamantei nu i se pot imputa manevrele frauduloase ale
terților asupra cărora nu are nicio influență.
În susținerea celor expuse este și recenta decizie nr. 2146/23.05.2018 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, ce statuează următoarele aspecte relevante:
,,În lumina jurisprudenței C.J.U.E., dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat persoanei
impozabile exclusiv pe baza imputării comportamentului fiscal inadecvat al furnizorului său, fără să
fie dovedită o implicare în fraudă a persoanei impozabile care exercită dreptul de deducere.”
Prin suspendarea soluționării contestației formulate în ceea ce privește taxa pe valoare
adăugată colectată suplimentar în suma de 2.862.304 lei, vătămarea produsă reclamantei este
evidentă, de vreme ce aceasta se află în procedura insolvenței, iar menținerea unei situații incerte
asupra sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA nu face altceva decât să perturbe procedura.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,
reclamanta a arătat că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 571/2003 (vechiul Cod fiscal), respectiv art. 297 alin. (4) și a art. 299 alin. (1) din
actualul Cod fiscal.
Deoarece în ceea ce privește TVA stabilit suplimentar, prima instanță a menținut măsura
suspendării și nu a procedat la analiza argumentelor pentru care acesta nu se impunea a fi
suplimentat, reclamanta a dezvoltat doar problema nelegalității soluției primei instanțe în ceea ce
privește refuzul de deducere a TVA în cuantum de 118.618 lei.
În motivarea măsurii neacordării dreptului de deducere a TVA înscrisă în facturile emise în
perioada verificată, organele fiscale, atât prin raportul și decizia contestate, cât și prin decizia de
respingere a contestației, se întemeiază pe simple supoziții conform cărora reclamanta nu ar fi
achiziționat utilajul în cauză în folosul operațiunilor taxabile. Prima instanță reține că:
- reclamanta a pus utilajul la dispoziția societății E S.R.L. cu titlu gratuit,
- nu a achitat în totalitate valoarea achiziției, ci doar 97% din aceasta, fapt ce a condus la
trecerea bunului din proprietatea reclamantei, în proprietatea societății de leasing,
- existența unui proces-verbal de custodie prin care utilajul este lăsat la dispoziția reclamantei
care, la rândul său, a pus utilajul la dispoziția societății E. S.R.L.
În combaterea acestor argumente, reclamanta a arătat că societatea E. S.R.L. acționează,
alături de reclamantă, în vederea realizării obiectului de activitate. De altfel, chiar și prin actele
emise, organele fiscale rețin faptul că societatea în cauză este parte afiliată a reclamantei, or punerea
1123
utilajului la dispoziția acesteia cu titlu gratuit nu este de natură a justifica refuzul acordării dreptului
de deducere a TVA, având în vedere relația existentă între cele două societăți.
Prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile prevăzute de Codul fiscal pentru
acordarea dreptului de deducere a TVA, în cauză fiind întrunite toate condițiile solicitate.
În sprijinul celor menționate, reclamanta face trimitere chiar la decizia ÎCCJ invocată de către
Curtea de Apel București, ce reține că pentru exercitarea dreptului de deducere trebuie îndeplinite
atât condiții de fond (legate de persoana impozabilă, existența achiziției și destinației acesteia), cât și
de formă (existența unei facturi și conformitatea acesteia cu prevederile art. 155 alin. (5) Cod fiscal).
Reclamanta a arătat că în ceea ce privește condițiile de formă, acestea nu au fost contestate ci,
dimpotrivă, se reține de către Curtea de Apel București că sunt întrunite. In ceea ce privește
condițiile de fond, nici organele fiscale și nici prima instanță nu contestă îndeplinirea aspectelor
legate de persoana impozabilă și existența achiziției, unica împrejurare ce comportă dificultăți fiind
destinația achiziției. Or, contrar celor reținute de către instanță, legiuitorul nu a circumstanțiat
realizarea operațiunilor taxabile de existența sau inexistența unei părți afiliate.
Cu alte cuvinte, atâta timp cât legiuitorul nu a interzis în mod expres realizarea activităților
economice ale unei societăți cu concursul unei alte societăți, afiliate, rezultă că acest unic motiv ce
justifică în concepția instanței refuzul dreptului de deducere, este unul nelegal. Conform principiului
de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atâta timp cât recurenta a
învederat și demonstrat că societatea E. S.R.L. exploatează utilajul achiziționat de reclamantă în
scopul realizării activității economice a reclamantei, rezultă că aspectele reținute de instanță
reprezintă o interpretare excesivă și nelegală a normelor fiscale.
De aceea, prima instanță a încălcat principiul neutralității TVA care, conform deciziei C-
324/11 C.J.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea fiscală să refuze unei persoane
impozabile dreptul de a deduce TVA-ul datorat. Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul
persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, constituie un principiu
fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislația Uniunii (a se vedea printre
altele Hotărârea din 25 octombrie 2001, Comisia/Italia, C-78/00, Rec, p. 1-8195, punctul 28,
Hotărârea din 10 iulie 2008, Sosnowska, C-25/07, Rep., p. 1-5129, punctul 14, precum și Hotărârea
din 21 iunie 2012, Mahageben și Dâvid, C - 80/11 și C -142/11, punctul 3 7).
La punctul 25 din decizie se arată că regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime
întreprinzătorul de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților economice pe
care le desfășoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, neutralitatea impozitării
tuturor activităților economice.
4.1. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care
a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 ca nefondat
(încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), recurenta-
reclamantă nu a indicat niciun motiv de nulitate a hotărârii atacate, referindu-se doar la pretinsa
încălcare de către instanța de fond a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din
C.proc.civ.).
La punctul 1 din motivele de recurs, recurenta-reclamantă a criticat sentința instanței de fond
în ceea ce privește punctul 1 din decizia de soluționare a contestațiilor nr. 73/2017, prin care s-a
dispus suspendarea soluționării contestației pentru suma de 2.862.304 lei, reprezentând taxă pe
valoarea adăugată.
Recursul este nefondat, întrucât sentința recurată nu prezintă vicii în privința aplicării legii,
fiind temeinic motivată atât în fapt, cât și în drept.
1124
Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.862.304 lei, în mod corect Agenția
Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a decis ca
nu se poate investi cu soluționarea pe fond a contestației, în condițiile în care organele de inspecție
fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați sesizarea penală împreună cu procesul-
verbal nr. 39/10.11.2016, ale cărui constatări se regăsesc în raportul de inspecție fiscală nr.
67/10.11.2016 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 71/10.11.2016, pentru ca organele
abilitate să efectueze cercetări asupra aspectelor sesizate si să analizeze dacă sunt întrunite
elementele constitutive ale vreunei/unor infracțiuni, precum și persoanele vinovate de săvârșirea
acesteia/acestora. Ca urmare a inspecției fiscale efectuate la reclamantă, organele de inspecție fiscală
au stabilit că aceasta a declarat livrări intracomunitare de bunuri pentru care se pune problema
realității operațiunilor, întrucât nu a făcut dovada că bunurile au fost transportate din România în alt
stat membru, cu consecințe asupra obligațiilor datorate bugetului de stat, fiind stabilită suplimentar
de plată taxă pe valoarea adăugată în sumă de 2.862.304 lei. Din verificările efectuate s-a constatat
că A. S.R.L. a declarat livrări intracomunitare în valoare de 11.926.265 lei către B. din Germania,
pentru justificarea acestora prezentând facturi si documente de transport. Din analiza documentelor
de transport prezentate, organele de inspecție fiscală au constatat că nu există elemente care să
confirme faptul că marfa a părăsit teritoriul României și că transportul s-ar fi efectuat către statul
membru Germania (chitanțe, taxe de autostradă, bonuri de carburant, orice alt document emis pe
teritoriul comunitar pe ruta România - Ungaria - Austria - Germania si retur).
În vederea stabilirii realității si legalității livrărilor intracomunitare în cauză, au fost solicitate
controale încrucișate în tară, către C. S.R.L. și F. S.R.L., precum și formularul SCAC IV privind
schimbul internațional de informații către Germania.
Prin răspunsul SCAC nr. 2009/2014, primit de la autoritatea fiscală din Germania, aceasta nu
confirmă înregistrarea în contabilitatea B a bunurilor, nici declararea sau plata achizițiilor. De
asemenea, autoritatea fiscală din Germania nu este de acord cu poziția companiei B. cu privire la
transportul bunurilor.
Organele de inspecție fiscală au constatat că A. S.R.L. a încasat contravaloarea bunurilor de
la C. S.R.L., societatea motivând că C. reprezintă destinatarul final al bunurilor care, după ce au
ajuns în Germania, s-au întors cu același transport în România.
Din aplicația Trafic control nu a fost identificată nicio achiziție intracomunitară de către C.
S.R.L. de la B.
De asemenea, prin inspecția efectuată atât la beneficiarul din Germania, cât și la societatea
care a efectuat transportul D., nu au fost puse la dispoziție documente care să ateste realitatea
operațiunilor de transport, manipulare în Germania a mărfii, circulația mijloacelor de transport,
recepția mărfurilor pe relația România - Germania, Germania - România.
În cauză sunt aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind
Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora organul de
soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când în
speță există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra
soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Astfel, între stabilirea obligațiilor fiscale prin decizia de impunere nr. F - CT 71/10.11.2016,
emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. F - CT 67/10.11.2016, întocmite de organele de
inspecție fiscală din cadrul Administrația pentru contribuabili mijlocii constituită la nivelul Regiunii
Galați și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de
care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență constă în faptul că
în urma verificărilor, în speță se pune problema realității operațiunilor desfășurate, societatea
declarând livrări intracomunitare de bunuri, fără a putea demonstra faptul că acestea au părăsit
teritoriul României către un alt stat membru, condiție esențială pentru ca operațiunile în cauză să
1125
reprezinte livrări intracomunitare scutite de taxă pe valoarea adăugată, cu consecința diminuării
obligațiilor de plată către bugetul statului.
Prin urmare, pentru tranzacțiile desfășurate între reclamantă și B. nu au fost prezentate
documente care să ateste realitatea transportului din România în Germania, tranzacțiile comerciale
fiind susceptibile de practici abuzive.
Organele de inspecție fiscală au concluzionat că între societăți au fost întocmite documente,
lipsite de conținut economic, iar tranzacțiile nu au avut loc în realitate, fapt pentru care organele de
inspecție fiscală au recalificat operațiunile astfel încât să fie restabilită situația care ar fi existat în
lipsa operațiunilor ce constituie practică abuzivă.
Speța se circumscrie jurisprudenței europene ilustrată prin cauza C-225/02 Halifax & alții,
C.E.J. precizând următoarele: „atunci când o persoană impozabilă sau un grup de persoane
impozabile relaționează unele cu altele într-o serie de tranzacții care dau naștere unei situații
artificiale cu scopul de a crea condițiile necesare pentru a deduce TVA, acele tranzacții nu ar trebui
luate în considerare; orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal,
operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația normală care ar fi existat în absența
acestui artificiu va fi restabilită."
În ceea ce privește jurisprudența europeană, care este parte a ordinii de drept interne a
fiecărui stat membru al Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție a statuat în mod repetat că
pentru a putea stabili existența dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii,
este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile sau serviciile în
cauză au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile. În consecință, autoritățile și instanțele
naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu
elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv. (a se vedea Hotărârea Fini H. C-
32/03; Kittel și Recolta Recycling C-439/04 și C- 440/04; Mahayben și David C-80/11 și C-142/11 și
BonikC-285/11).
Prezenta speță se circumscrie dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015,
ținând seama de faptul că organele de inspecție fiscală, cu adresa nr. CTC - AIF 33012/22.11.2016,
au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați, procesul-verbal nr. 39/10.11.2016 împreună cu
sesizarea penală, pentru taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.862.304 lei, contestată, urmând ca
organele abilitate să efectueze cercetări asupra aspectelor sesizate și să analizeze dacă sunt întrunite
elementele constitutive ale vreunei/unor infracțiuni, precum și persoanele vinovate de săvârșirea
acesteia/acestora.
Justa înțelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind
suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are
o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a
preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii. A proceda altfel ar însemna să fi ignorat
cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condițiile în care organele de inspecție
fiscală au sesizat organele de cercetare penală în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul
de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constatându-se indiciile
săvârșirii unor infracțiuni, fapt care ar fi putut conduce la o contrarietate între hotărârea penală și cea
civilă, ceea ce ar fi determinat afectarea prestigiului justiției și a ordinii publice, cu consecințele ce ar
fi putut decurge din această situație.
Instanța de fond a apreciat, în mod corect faptul că organul de soluționare a contestației a
constatat că, până la finalizarea laturii penale, nu se poate învesti cu soluționarea pe fond a cauzei,
procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 277 alin. (3) din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare,
potrivit cărora procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat
1126
suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent
potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu.
Instanța de fond, în mod corect, a menținut soluția suspendării soluționării contestației pentru
a preîntâmpina derularea simultană și în paralel a două proceduri independente, administrativă și
penală cu privire la aceleași fapte, ce are drept consecință emiterea unor hotărâri contradictorii (a se
vedea Cauza Lungu și alți împotriva României, în care C.E.D.O. a statuat că instanțele naționale au
încălcat principiul securității raporturilor juridice).
La punctul 2 din motivele de recurs, recurenta-reclamantă s-a referit la respingerea acțiunii în
ceea ce privește pct. 2 din decizia nr. 73/2017, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația
pentru suma de 118.618 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată.
Exercitarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată este reglementată de art. 145
alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, cu modificările
si completările, care în forma în vigoare în perioada de referință prevede că persoana impozabilă își
poate exercita dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției unor bunuri doar
în situația în care bunurile achiziționate sunt destinate în folosul operațiunilor taxabile și deține
factură, care cuprinde toate informațiile obligatorii prevăzute la art. 155 din Codul fiscal.
Totodată, deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii, nu este suficientă pentru
a beneficia de dreptul de deducere al TVA, societatea trebuie să justifice în primul rând faptul că
bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor
sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale citate în speță.
Utilajul „Linie triplă PR-15/PR35", achiziționat de A. S.R.L. în baza contractului de leasing
financiar nr. 61275, încheiat de reclamantă cu G. S.A. (fostă H.) a fost pus la dispoziția E. S.A.,
societatea afiliată, cu titlu gratuit.
Reclamanta nu a achitat o serie de obligații fată de finanțatorul contractului de leasing, motiv
pentru care în data de 13.07.2016 a fost încheiat procesul-verbal de predare primire a utilajului,
bunul trecând din proprietatea A. S.R.L. în proprietatea societății de leasing.
De aceea, pentru utilajul achiziționat prin contractul de leasing financiar reclamanta nu a
demonstrat necesitatea efectuării achiziției pentru scopul activității sale economice, acesta fiind pus
la dispoziție, cu titlu gratuit, unei alte entități, încă de la momentul achiziției până la ieșirea din
patrimoniul reclamantei, ca urmare a neachitării unor debite.
De asemenea, din considerentele legale prezentate, reiese că acordarea dreptului de deducere
al taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințelor de formă,
îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă
condițiile de exercitare a acestuia.
Prin urmare, aceste cerințe legale trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că
neîndeplinirea unei cerințe, respectiv îndeplinirea doar a uneia, duce la pierderea dreptului de
deducere a taxei pe valoarea adăugată.
Referitor la verificarea îndeplinirii condițiilor de fond sunt aplicabile dispozițiile art. 49 Cod
procedură fiscală, potrivit cărora, pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în
condițiile legii administrează mijloace de probă, putând proceda, printre altele, la solicitarea de
informații de orice fel din partea contribuabililor și a altor persoane precum și la administrarea probei
cu înscrisuri.
Așadar, contrar susținerilor recurentei, deținerea unei facturi fiscale care cuprinde
informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) Cod fiscal nu dovedește decât îndeplinirea condițiilor de
formă. Pentru verificarea condițiilor de fond privind realitatea datelor înscrise în factură sau
destinația achiziției, autoritatea fiscală poate să ceară informații sau documente, contabile
suplimentare.
1127
4.2. Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Finanțelor) a depus
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond
și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane
fără calitate procesuală pasivă în ceea ce privește Ministerul Finanțelor Publice, iar în subsidiar, ca
nefondată.
5. Aspecte procedurale
Prin încheierea de la termenul din 26 mai 2021, Înalta Curte a luat act că recurenta-
reclamantă Societatea A. S.R.L. urmează să fie reprezentată în prezenta cauză prin lichidator judiciar
I I.P.U.R.L. Huși, ca urmare a intrării sale în faliment.
De asemenea, a constatat că Ministerul Finanțelor nu este parte în recurs, având în vedere că
soluția de respingere a cererii în contradictoriu cu acest pârât, pe temeiul lipsei calității sale
procesuale pasive nu a fost recurată.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
În ce privește primul motiv de recurs referitor la TVA în sumă de 2.862.304 lei, Înalta Curte
observă că prin raportul de inspecție fiscală nr. F-CT 67/10.11.2016 și decizia de impunere nr. F-CT
71/10.11.2016, organele de inspecție fiscală au stabilit suplimentarea bazei impozabile și a TVA-ului
aferent, în ceea ce privește livrările intracomunitare realizate între reclamantă și compania B., cu
sediul în Germania, dar și în ceea ce privește deducerea TVA-ului din facturile emise de furnizorul
G. S.A. (fosta H S.A.) pentru achiziția în contract de leasing a utilajului Linie Tripla PR-15/PR35,
marca J. Organele fiscale au colectat un TVA suplimentar în cuantum de 2.862.303,74 lei, motivat de
faptul că, în realitate, nu ar fi existat un transport intracomunitar care să justifice scutirea de TVA,
marfa fiind transportată și livrată doar pe teritoriul României și un TVA suplimentar în cuantum de
118.618 lei pentru facturile emise de H. în urma achiziției utilajului anterior menționat, rezultând un
total în cuantum de 2.980.922 lei colectat cu titlu de TVA suplimentar.
În urma contestației formulate de reclamantă, prin art. 1 din decizia nr. 73/6.03.2017, Direcția
Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a
dispus suspendarea soluționării contestației formulate în ceea ce privește transportul intracomunitar
și taxa pe valoare adăugată, stabilită suplimentar, în cuantum de 2.862.304 lei, iar prin art. 2 a respins
cererea reclamantei în ceea ce privește TVA suplimentar stabilit în cuantum de 118.618 lei, aferent
achiziției în leasing a utilajului Linie Tripla PR-15/PR35, marca J.
Conform art. 277 alin. (1) C.proc.fisc.:
,,(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea
cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la
existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea
bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să
fie dată în procedură administrativă;”
Așadar, pentru suspendarea soluționării contestației trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:
- organul fiscal care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire
la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni;
- infracțiunea pentru care s-a făcut sesizarea trebuie să aibă legătură cu mijloacele de probă
privind stabilirea bazei de impozitare;
- constatarea infracțiunii trebuie să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să
fie dată în procedura administrativă.
Înalta Curte apreciază că măsura suspendării dispusă prin art. 1 din decizia nr. 73/6.03.2017 a
A.N.A.F. – D.G.S.C. este legală, fiind îndeplinite toate condițiile anterior menționate, deoarece:
1128
- cu adresa nr. CTC -AIF 33012/22.11.2016, organele de inspecție fiscală au înaintat
Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați, procesul-verbal nr. 39/10.11.2016 împreună cu sesizarea
penală, pentru taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.862.304 lei, sumă ce face obiectul cauzei,
urmând ca organele abilitate să efectueze cercetări asupra aspectelor sesizate și să analizeze dacă
sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracțiuni, precum și persoanele vinovate de
săvârșirea acesteia/acestora.
- infracțiunea pentru care s-a făcut sesizarea are legătură cu mijloacele de probă privind
stabilirea bazei de impozitare.
Mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare sunt documentele de transport
prezentate de reclamantă, asupra cărora organele de inspecție fiscală au îndoieli în privința
veridicității operațiunilor consemnate, de vreme ce nu există elemente care să confirme faptul că
marfa a părăsit teritoriul României și că transportul s-ar fi efectuat către statul membru Germania
(chitanțe, taxe de autostradă, bonuri de carburant, orice alt document emis pe teritoriul comunitar pe
ruta România - Ungaria - Austria - Germania și retur). În plus, în urma emiterii formularului SCAC
IV privind schimbul internațional de informații către Germania s-a trimis răspunsul SCAC nr.
2009/2014, primit de la autoritatea fiscală din Germania, care nu confirmă înregistrarea în
contabilitatea B a bunurilor, nici declararea sau plata achizițiilor. De asemenea, din aplicația Trafic
control nu a fost identificată nicio achiziție intracomunitară de către C. S.R.L. de la B.
- constatarea infracțiunii are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în
procedura administrativă, deoarece între stabilirea obligațiilor fiscale prin decizia de impunere nr. F -
CT 71/10.11.2016, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. F - CT 67/10.11.2016, întocmite
de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației pentru contribuabili mijlocii constituită la
nivelul Regiunii Galați și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă
interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență
constă în faptul că, atât în cauza penală, cât și în contestația formulată de reclamantă cu privire la
taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.862.304 lei se verifică realitatea operațiunilor desfășurate,
societatea declarând livrări intracomunitare de bunuri, existând îndoieli că acestea au părăsit
teritoriul României către un alt stat comunitar.
Măsura suspendării soluționării contestației administrativ fiscale prevăzută de art. 277 alin.
(1) C.proc.fisc. este în concordanță cu Directiva 2006/112/CE și art. 47 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene.
Pe de altă parte, însă, în jurisprudența comunitară s-a stabilit că dreptul Uniunii nu se opune
unei suspendări a soluționării unei contestații administrative, dacă suspendarea nu aduce atingere
dreptului la bună administrare și, în special, nu are ca efect întârzierea soluționării acestei proceduri
de contestație administrativă dincolo de un termen rezonabil.
Dreptul la bună administrare este un principiu general al dreptului Uniunii și în special
dreptul oricărei persoane de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial și
într-un termen rezonabil, sunt aplicabile unei proceduri de inspecție fiscală prin care un stat membru
pune în aplicare dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2020, Agrobet CZ,
C-446/18, EU:C:2020:369, punctele 43 și 44, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 21
octombrie 2021, CHEP Equipment Pooling, C-396/20, EU:C:2021:867, punctul 48).
De aceea, în cauza C-582/20, CJUE a stabilit că:
,,Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei
pe valoarea adăugată și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie
interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care permite autorităților fiscale
naționale să suspende soluționarea unei contestații administrative îndreptate împotriva unei decizii de
impunere prin care unei persoane impozabile i se refuză beneficiul dreptului de deducere a taxei pe
valoarea adăugată plătite în amonte ca urmare a implicării acestei persoane impozabile într-o fraudă
1129
fiscală, în vederea obținerii unor elemente obiective suplimentare referitoare la această implicare, cu
condiția, în primul rând, ca o astfel de suspendare să nu aibă ca efect întârzierea soluționării acestei
proceduri de contestație administrativă dincolo de un termen rezonabil, în al doilea rând, ca decizia
prin care se dispune această suspendare să fie motivată în drept și în fapt și să poată face obiectul
unui control jurisdicțional și, în al treilea rând, ca, dacă se dovedește în final că dreptul de deducere a
fost refuzat cu încălcarea dreptului Uniunii, această persoană impozabilă să poată obține rambursarea
sumei corespunzătoare într-un termen rezonabil, precum și, dacă este cazul, a dobânzilor de
întârziere aferente acesteia. În aceste condiții, nu este obligatoriu ca, pe perioada acestei suspendări a
soluționării contestației, persoana impozabilă respectivă să beneficieze de o suspendare a executării
acestei decizii de impunere, cu excepția situației în care, în caz de îndoieli serioase cu privire la
legalitatea deciziei de impunere menționate, acordarea unei suspendări a executării aceleiași decizii
de impunere este necesară pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor persoanei
impozabile.”
Așadar, printre condițiile pe care Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006
privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată și articolul 47 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene le impune pentru ca suspendarea soluționării unei contestații
administrative să nu încalce dreptul Uniunii Europene este și cea ca suspendarea să nu aibă ca efect
întârzierea soluționării procedurii de contestație administrativă dincolo de un termen rezonabil.
Înalta Curte apreciază că această condiție nu este îndeplinită în speță, deoarece a fost depășit
termenul rezonabil de soluționare a procedurii de contestație administrativă, de vreme ce
suspendarea acesteia a fost dispusă la 6 martie 2017, prin decizia nr. 73/6.03.2017 a A.N.A.F. –
D.G.S.C. și nici până în prezent nu a fost reluată, ca urmare a nesoluționării cauzei penale (mai mult
de 5 ani).
În aceste condiții, Înalta Curte consideră că se impune reluarea procedurii de soluționare a
contestației reclamantei pentru suma de 2.862.304 lei, ca urmare a depășirii termenului rezonabil de
soluționare a procedurii de contestație administrativă.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, referitor la TVA suplimentar stabilit în cuantum de
118.618 lei, aferent achiziției în leasing a utilajului Linie Tripla PR-15/PR35, marca J, Înalta Curte
apreciază că utilajul menționat nu a fost utilizat de reclamantă în vederea operațiunilor sale taxabile.
Dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal prevăd, pentru ca persoana impozabilă să își poată exercita dreptul de deducere al taxei
pe valoarea adăugată aferentă achiziției unor bunuri, condițiile ca bunurile achiziționate să fie
destinate în folosul operațiunilor sale taxabile și să dețină factură (care să cuprindă toate informațiile
obligatorii prevăzute de art. 155 C.fisc.).
În cauză, reclamanta a încheiat cu G S.A. (fostă H) contractul de leasing financiar nr. 61275,
pentru achiziționarea utilajului „Linie triplă PR-15/PR35". Utilajul a fost amplasat la sediul E.
S.R.L., fiind pus la dispoziția acesteia cu titlu gratuit.
Reclamanta a achitat 97% din valoarea achiziției, fără a achita restanțele (rate și valoarea
reziduală), astfel că în data de 13.07.2016 a fost încheiat procesul-verbal de predare primire a
utilajului, bunul trecând din proprietatea reclamantei în proprietatea societății de leasing. Între G.,
având calitatea de proprietar și reclamantă a fost încheiat și procesul-verbal de custodie, prin care
utilajul a fost lăsat la dispoziția reclamantei care, la rândul său, l-a lăsat la dispoziția E. S.R.L.
În recursul său, reclamanta afirmă că este îndeplinită condiția ca bunul achiziționat să fie
destinat în folosul operațiunilor sale taxabile, deoarece E. S.R.L. acționează, alături de reclamantă, în
vederea realizării obiectului de activitate, fiind parte afiliată a reclamantei. Legiuitorul nu a
circumstanțiat realizarea operațiunilor taxabile de existența sau inexistența unei părți afiliate. Cât
timp legiuitorul nu a interzis în mod expres realizarea activităților economice ale unei societăți cu
concursul unei alte societăți, afiliate, rezultă că acest unic motiv ce justifică în concepția instanței
1130
refuzul dreptului de deducere, este unul nelegal, conform principiului de interpretare ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus.
Înalta Curte consideră că acest argument este neîntemeiat, deoarece art. 145 alin. (2) lit. a) și
art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 prevăd, pentru ca reclamanta să își poată exercita
dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției bunul, condiția ca bunul
achiziționat să fie destinat în folosul operațiunilor sale taxabile.
Din interpretarea teleologică și gramaticală a expresiei ,,operațiunile sale taxabile”, rezultă că
legiuitorul a urmărit ca bunul achiziționat să fie folosit de persoana impozabilă în vederea îndeplinirii
operațiunilor proprii, operațiuni supuse taxării. De aceea, este exclusă situația în care bunul este
folosit de o parte afiliată a persoanei impozabile, chiar dacă ambele acționează în vederea realizării
obiectului de activitate al fiecăreia. Pentru exercitarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea
adăugată aferentă achiziției unui bun este necesar ca bunul să fie folosit de persoana impozabilă și să
fie destinat doar realizării operațiunilor sale taxabile, nu și al operațiunilor unei părți afiliate.
În temeiul textelor de lege menționate, al art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C.proc.civ. și art. 20
din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursul, a casat în parte sentința recurată și,
rejudecând, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat art. 1 din decizia nr.
73/6.03.2017 a A.N.A.F. – D.G.S.C., a obligat A.N.A.F. să soluționeze contestația administrativă
formulată de reclamantă pentru suma de 2.862.304 lei și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței
atacate.
1131
DREPT PROCESUAL CIVIL
I. Principiile fundamentale ale procesului civil
1. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor

art. 22 din Codul de procedură civilă. Consecinţe
C.proc.civ., art. 22, art. 264 alin. (1), art. 394, art. 425 alin. (1) lit. b)
Legea nr. 71/2011, art. 201
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin
toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi
legale.
Articolul 394 C.proc.civ. impune instanţei ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie
făcută numai atunci când instanţa se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt
şi temeiurilor de drept ale cauzei.
Este încălcat principiul rolului activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului în cazul în
care instanţa de apel a stabilit că, pe baza unei situaţii de fapt pe care nu o poate decela din
perspectiva elementelor răspunderii delictuale, se justifică respingerea apelului, lăsând nerezolvat
întreg procesul judiciar al cărui scop era esenţial legat de clarificarea faptelor, autoratului şi
vinovăţiei, iar nu de negarea stabilirii lor, hotărârea astfel pronunţată fiind nelegală.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal la 08.09.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Muzeul Judeţean
de Istorie şi Arheologie B. şi C., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța,
să oblige pârâții la plata către reclamant a sumei totale de 1.160.992,73 lei, din care suma de
1.012.500 lei reprezintă despăgubiri pentru imposibilitatea valorificării unor spații comerciale, suma
de 48.492,43 lei reprezintă cheltuieli efectuate de reclamant până în prezent și 100.000 lei reprezintă
daune morale; reclamantul a mai pretins şi plata sumei de 1.016 lei pe fiecare zi de întârziere de la
data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă a sumei datorate, reprezentând
folosul nerealizat de reclamant, în cotă de 75% de către pârâtul Muzeul Judeţean de Istorie şi
Arheologie B. și de 25% de pârâtul C.; cu cheltuieli de judecată.
La 08.12.2016, reclamantul A. a formulat o modificare a cererii iniţiale în sensul că a solicitat
obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de totale de 136.796,36 lei, reprezentând daune
materiale în cuantum de 36.796,36 lei, sumă la care a fost obligat prin sentinţa civilă nr.
6961/13.10.2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare şi pe care a achitat-o conform ordinului de
plată nr. 1/23.05.2016, cu dobânda legală calculată de la data de 23.05.2016 până la plata efectivă şi
daune morale în cuantum de 100.000 lei.
Totodată, reclamantul a renunţat în mod expres la judecata capetelor de cerere referitoare la
plata sumelor de 48.492,73 lei, reprezentând sumele cheltuite în alte procese, 1.012.500 lei,
reprezentând contravaloarea imposibilităţii de utilizare şi exploatare a spațiilor comerciale conform
destinaţiei lor şi la plata sumei de 1.016 lei, cu titlu de penalităţi pe fiecare zi de întârziere de la data
1132
rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea efectivă a pretenţiilor, reprezentând folos
nerealizat.
Ulterior, la 13.12.2016, reclamantul a învederat instanţei că renunţă la precizarea de acţiune şi
că revine la acţiunea iniţială.
Prin sentinţa civilă nr. 888/20.06.2019, Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a respins excepţia autorității de lucru judecat, a admis în parte
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 35.596,36 lei reprezentând
daune materiale şi contravaloarea imposibilității de utilizare şi exploatare a spaţiilor conform
destinației, pentru perioadele 07.2009 - 08.2013 şi 01 - 04.09.2013, solicitate cu titlu de daune
materiale, şi, în consecință, a respins acțiunea vizând aceste pretenţii ca prescrisă; a respins excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la restul sumelor de bani solicitate; a respins în
rest acțiunea și cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată; a obligat reclamantul la
plata către pârâtul C. a sumei de 600 lei, reprezentând contravaloare onorariu avocat şi la plata către
pârâtul Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie B. a sumei de 12.000 lei cu titlu de onorariu avocat
redus.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, iar pârâtul Muzeul Județean de Istorie
şi Arheologie B. a promovat apel incident.
Prin decizia civilă nr. 347/29.07.2020, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a respins
apelul principal și a luat act de renunțarea la judecata apelului incident; a obligat apelantul să
plătească intimatului Muzeul Județean de Istorie şi Arheologie B. suma de 17.850 lei, iar pârâtului C.
suma de 595 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și
trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.
În motivarea recursului, recurentul a susținut că instanţa de apel a încălcat normele de
procedură şi a analizat în mod superficial fondul cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea
fondului.
Cu privire la dispoziția de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune
referitor la suma de 35.596,36 de lei, a arătat că instanța de apel a apreciat că, în raport cu art. 8 din
Decretul nr. 167/1958, paguba a fost cunoscută din momentul constatării evenimentului prejudiciabil
(07.07.2009), iar persoana responsabilă de producerea pagubei a fost cunoscută cel mai târziu la data
de 11.03.2013, când a fost formulată cererea de chemare în garanție.
Sub acest aspect, a arătat că suma de 35.596,36 lei nu reprezintă contravaloarea totală a
reparațiilor necesare pentru aducerea clădirii la stadiul anterior prăbușirii, ci doar o cotă-parte din
costul total al reparațiilor efectuate la întreaga clădire de către Consiliul Județean B., suportate
exclusiv de către acesta din urmă, în calitate de coproprietar al clădirii, suma fiind stabilită în dosarul
nr. x/182/2012 al Judecătoriei Baia Mare. Potrivit recurentului, această precizare este esențială,
deoarece paguba ce i-a fost cauzată a fost reparată în întregime de către o altă persoană, astfel că nu
putea promova o acţiune în pretenții față de presupușii autori ai faptei ilicite, neavând niciun temei
legal, eventuala admitere a pretenţiilor semnificând o îmbogățire fără justă cauză.
Așadar, întrucât nu cunoștea dacă urma să fie obligat la vreo sumă de bani și în ce cuantum
pentru reparațiile aferente cotei-părți deținute în proprietate, recurentul a apreciat că doar la
momentul rămânerii definitive a sentinței nr. 6961/13.10.2015, pronunţată de Judecătoria Baia Mare,
s-a născut paguba, acesta fiind și momentul de la care curge termenul de prescripție.
Privitor la persoana care răspunde de pagubă, a arătat că în cauza ce a format obiectul
dosarului nr. x/182/2012 al Judecătoriei Baia Mare a chemat în garanție Muzeul Județean de Istorie
și Arheologie B., iar prezentul litigiu este promovat și împotriva pârâtului C.
Astfel, a apreciat că cel puţin faţă de intimatul C. dreptul material la acţiune nu este prescris,
deoarece acesta nu a fost chemat în garanție.
1133
Referitor la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, reglementate de prevederile
art. 998 și art. 999 C.civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei cu
privire la existența condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale și nici nu și-a
îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, conform art. 22 alin. (2) C.proc.civ.
În continuare, a arătat că la baza respingerii acțiunii sale instanța de apel a avut patru
argumente.
Primul dintre ele se referă la pretinsa contradicție între declarațiile martorilor D. şi E. în ce
priveşte persoana care le-a dat tot timpul indicații cu privire la zona şi adâncimea unde urmau să fie
făcute săpăturile.
Or, potrivit recurentului, această chestiune este nereală, deoarece coordonarea muncitorilor a
fost efectuată de către reprezentanții muzeului, fiind redate pasaje din declarațiile celor doi.
Cel de-al doilea se referă la faptul că martorul F., angajat al muzeului, la fel ca şi intimatul C.
au arătat că lucrările au fost terminate la 26.06.2009, când săpătura a fost făcută până la cota de 2,10
m, şi nu la 03.07.2009.
Recurentul a arătat că instanţa de apel nu a stabilit corect starea de fapt, în raport cu
înscrisurile de la dosar care conduc la concluzia că în perioada 26.06.2009-04.07.2009 martorul F. şi
intimatul C. s-au aflat în localitate, nicidecum în afara acesteia, încălcând rolul activ în aflarea
adevărului.
Cel de-al treilea argument se referă la martorul G., iar cel de-al patrulea la numita H.
A subliniat că este esențial a se analiza că intimaţii nu au anunțat în scris terminarea lucrărilor
de săpături arheologice preventive, obligaţie care le revenea conform contractului de prestări servicii
încheiat între părţi.
Recurentul a mai arătat, în final, că instanţa a încălcat rolul activ în aflarea adevărului
deoarece nu a analizat singura probă obiectivă care putea stabili existenţa faptei ilicite, a
prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, cu referire la expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză,
fiind atributul exclusiv al instanţei de a stabili persoanele vinovate de săvârșirea faptei prejudiciabile.
Aşadar, în opinia sa, neanalizarea acestei probe tehnice şi a motivelor pentru care s-au
înlăturat concluziile expertului echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei.
Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ., a susţinut că instanţa de apel a
încălcat regulile de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi că hotărârea recurată
este nemotivată.
Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat conţinutul şi concluziile
raportului tehnic şi nici nu a motivat în vreun fel înlăturarea acestei probe.
În continuare, a redat conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. şi a arătat că nu a fost
conturată starea de fapt pentru a se putea aprecia asupra incidenței sau nu a dispoziţiilor art. 998-999
C.civ.
În final, a susţinut că în rejudecare instanţa de apel va analiza întregul probatoriu administrat,
în vederea stabilirii adevărului şi a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar referitor la
pretenţiile solicitate se va avea în vedere că suma de 35.596,36 de lei, cât şi restul pretenţiilor nu sunt
prescrise. Totodată, a apreciat că instanţa de fond se va pronunţa şi asupra solicitării contravalorii
imposibilităţii de utilizare şi exploatare a spaţiilor reclamantului şi a daunelor morale solicitate.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.
Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în raport
cu art. 489 alin. (2) C.proc.civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în
ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) C.proc.civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului.
1134
completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de
10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi l-a admis
în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (7) C.proc.civ.
Examinând recursul, Înalta Curte reține că un prim motiv al acestuia a vizat aplicarea greşită
a legii în apel, cu privire la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei extinctive, pe care a considerat-o
împlinită la data formulării acţiunii judiciare în privinţa sumei de 35.595,36 lei. În acest cadru,
recurentul a arătat că instanţa de apel a stabilit ca moment al începutului cursului prescripției data de
11.03.2013, la care A., în calitate de pârât în dosarul nr. x/182/2012, a formulat o cerere de chemare
în garanţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie B. Aplicarea greşită a art. 8 din Decretul nr.
167/1958 a constat, în opinia recurentului, în aceea că instanţa a considerat că reclamantul din acest
proces a cunoscut paguba la data producerii evenimentului, 07.07.2009, iar persoana responsabilă de
producerea ei i-a fost cunoscută la 11.03.2013, aşa încât de la acest ultim moment putea acţiona în
judecată. Cu toate acestea, recurentul arată că suma în discuţie nu a reprezentat paguba determinată
de surparea zidului imobilului, eveniment produs, fără tăgadă, la 07.07.2009, ci suma la care a fost
obligat, potrivit cotei sale de proprietate, faţă de Consiliul Județean B., pentru plata costurilor de
reparaţii ale clădirii. Or, în opinia recurentului, paguba sa, constând în plata cotei corespunzătoare de
reparaţii, s-a ivit numai în momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/182/2012, în care prima
instanţă a pronunţat o sentinţă la 13.10.2015.
A arătat recurentul că, cel puţin în privinţa pârâtului C., raţionamentul instanţei de apel este
nelegal, deoarece criteriile folosite în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu se puteau aprecia
în mod egal, întrucât faţă de acest pârât, în procesul evocat, nu fusese formulată o cerere de chemare
în garanţie.
Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a
soluţionat excepţia prescripției dreptului material la acţiune al reclamantului pentru suma de
35.595,36 lei pe baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziție care leagă începutul termenului
specific de data la care păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde
de ea.
Premisele considerate însă de instanţa de apel au caracter neclar. Pe de o parte, aceasta a
reţinut că suma de bani în discuţie reprezintă daune materiale şi contravaloarea imposibilității de
utilizare şi exploatare a a spaţiilor din imobilul afectat de evenimentul din 07.07.2009 şi că, pentru
recuperarea acestor sume, un demers judiciar parţial identic a fost demarat de reclamant în dosarul
nr. x/182/2012, iar, pe de altă parte, considerentele ulterioare au avut în vedere că suma solicitată
reprezintă costul reparaţiilor la care a fost obligat reclamantul faţă de Consiliul Județean B.; în orice
caz, instanţa de apel a stabilit că nu este relevantă data pronunţării sentinţei civile nr.
6961/13.10.2015, deoarece producerea pagubei a fost cunoscută reclamantului chiar la data
evenimentului păgubitor, 07.07.2009, pe când persoana responsabilă a fost cunoscută la data
respingerii, în procesul anterior, a cererii de chemare în garanţie, la 14.10.2013, moment în raport cu
care acţiunea promovată în acest litigiu este prescrisă.
Lipsa de precizie a instanţei de apel în ceea ce priveşte identificarea dreptului în legătură cu
care s-a examinat prescripţia a determinat greşita ei soluţionare.
Într-un prim considerent, Înalta Curte evidenţiază că între despăgubirile pentru lipsa folosinţei
şi exploatării bunurilor imobile şi cele solicitate în regres, pentru plata costurilor de reparaţii
suportate de proprietar, nu există identitate, chiar dacă acestea au aceeaşi etiologie, fiind puse în
legătură cu evenimentul din 07.07.2009, ori dacă ambele categorii sunt solicitate în procesul
pendinte.
Mai precis, iar acest aspect nu a făcut obiectul disputei litigioase, fiind o chestiune deplin
lămurită, suma de 35.595,36 lei a fost caracterizată de reclamant ca reprezentând despăgubirea la
1135
care a fost obligat în dosarul nr. x/182/2012 - litigiu în care a avut calitatea de pârât, în procesul
iniţiat de Consiliul Județean B. - pentru lucrările de refacere a zidului de sprijin al boltei, pentru
consolidare şi revizuirea acoperişului efectuate de Consiliul Judeţean la „Casa X” din Baia Mare.
Urmare acestui prim proces judiciar, acţiunea promovată de reclamant în acest litigiu s-a
fundamentat pe regulile de drept ale răspunderii civile delictuale, fiind chemat în judecată Muzeul
Judeţean de Istorie şi Arheologie B., considerat responsabil pentru delictul civil.
Analiza temeiului de drept incident pentru stabilirea începutului cursului prescripției
extinctive a impus instanţei de apel, astfel cum şi aceasta a considerat, stabilirea momentului la care
reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Textul de lege aplicat în apel impunea acestei instanţe să opereze o distincţie necesară între
data la care dreptul subiectiv civil a fost nesocotit ori încălcat şi data la care titularul acestui drept a
avut posibilitatea materială şi juridică de a acţiona, pentru a da eficienţă unei reguli juste potrivit
căreia actioni non natae, non prescribitur. În alte cuvinte, prescripţia dreptului material la acţiune
începe să curgă, în acest caz, nu de la naşterea dreptului subiectiv, ci de la data la care cel interesat a
luat cunoştinţă, sau, după circumstanţe, trebuia să cunoască elementele minimum necesare pentru a
putea acţiona în mod util.
În acest cadru, legiuitorul plasează în sarcina organului judiciar determinarea începutului
prescripției, determinare care se realizează preponderent în plan probatoriu, revenind, deci, instanţei
de judecată rolul de a stabili momentul la care păgubitul a cunoscut ori, după împrejurări, trebuia să
cunoască cele două elemente, în mod cumulat: paguba şi pe cel responsabil de producerea ei.
Este necontestat în acest proces că faptul păgubitor, surparea peretelui clădirii la imobilul
clasat ca monument istoric, s-a petrecut la 07.07.2009, dată care corespunde, din perspectiva
descrisă, cu naşterea dreptului subiectiv la reparaţie plasat în legătură cu acest fapt.
În considerarea urmărilor acestui eveniment şi datorită faptului că imobilul afectat era clasat
ca monument istoric, Consiliul Județean B. a intervenit, efectuând lucrări de reparare, refacere şi
consolidare şi a acţionat ulterior în proces, în cadrul dosarului nr. x/182/2012, pe pârâtul A. pentru
plata costului acestora, potrivit cotei sale de proprietate. Acest litigiu a dedus instanţei stabilirea unei
răspunderi bazate pe alt fundament juridic, determinat de obligaţia proprietarului de a achita
cheltuielile efectuate în beneficiul proprietăţii.
Aşadar, scopul acestui prim litigiu a fost acela de stabilire a obligaţiei de plată a numitului A.,
de determinare a înseşi existenţei şi întinderii ei. În acest prim proces, stabilirea datoriei
proprietarului a reprezentat o chestiune litigioasă, fiind plasată sub semnul incertitudinii, aşa încât
numai prin soluţionarea litigiului nr. x/182/2012 prejudiciul produs recurentului de astăzi, prin
instituirea obligației de plată, a căpătat caracter cert.
Din acest punct de vedere, este greşită relevanţa dată de instanţa de apel datei de 07.07.2009
ca dată a cunoașterii prejudiciului în privinţa sumei de 35.595,36 lei, sumă cerută de reclamant în
prezentul proces cu titlu de despăgubire pentru plata efectuată Consiliului Județean B. în baza
sentinţei civile nr. nr. 6961/13.13.2015, deoarece, astfel cum s-a stabilit, reclamantul a cunoscut
prejudiciul determinat de naşterea, în patrimoniul său, a acestei obligaţii, numai la data la care i s-a
opus, în condiţiile legii, hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul anterior.
Instanţa supremă subliniază că nici formularea cererii de chemare în garanţie a Muzeului
Judeţean de Istorie şi Arheologie B., respinsă fără a fi judecată pe fond, nu poate avea relevanţă în
ceea ce priveşte cunoaşterea prejudiciului, deoarece formularea ei de către A. în litigiul anterior nu s-
a interpus, în niciun fel, în dinamica identificării momentului la care prejudiciul a fost cunoscut
reclamantului.
Pe baza acestor considerente, în cadrul determinat de conţinutul motivelor de casare, limitate
la critica soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de
35.595,36 lei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că recursul se impune a fi admis şi astfel, pe
1136
baza dezlegărilor date în această decizie, revine instanţei de apel obligaţia de a reexamina excepţia în
dezbatere, urmând a fi restabilită ordinea juridică de drept şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 201
din Legea nr. 7/2011, evidenţiate normele de drept care guvernează, pentru aceste segment, instituţia
de drept incidentă.
Tot cu acest prilej, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că, deşi s-a criticat totodată
şi faptul că prescripția a fost unitar examinată şi în relaţia obligaţională a reclamantului cu pârâtul C.,
chiar dacă împotriva acestuia nu fusese formulată cererea de chemare în garanţie, acest aspect nu se
mai impune examinat, deoarece, în mod evident, rejudecând pricina, instanţa de apel va avea în
vedere reperele considerate mai sus în examinarea excepției prescripției, pentru verificarea
introducerii în termen a cererii de chemare în judecată.
Subliniind că prin decizia recurată prescripția a fost admisă numai pentru o parte a sumelor
solicitate cu titlu de despăgubire şi că, în rest, acţiunea promovată a primit soluţie în fond, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este relevant a fi examinate şi motivele recursului referitoare la
faptul că instanţa devolutivă de control judiciar nu a cercetat fondul cauzei pentru identificarea
condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, încălcându-şi obligațiile de
stabilire a adevărului şi de motivare a hotărârii.
Deşi prin memoriul de recurs reclamantul a dezvoltat pe larg modalitatea în care în apel s-au
reţinut şi evaluat probele, criticând decizia pentru greşita aplicare a normelor de drept material,
potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în mod esenţial, se impută lipsa rolului activ al acestei
instanţe în stabilirea faptelor ca premisă necesară aplicării legii, adică încălcarea unor principii
fundamentale ale procesului civil, motivarea inadecvată a hotărârii şi neanalizarea coroborată a
tuturor probelor cauzei, aspecte încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5
şi 6 C.proc.civ., iar aceste critici vor fi examinate în acord cu corecta lor calificare.
În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă
a faptelor şi concluziile instanţei asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanţei
devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483
alin. (3) C.proc.civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale.
Într-un prim considerent, instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6
C.proc.civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425
C.proc.civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a
raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de
procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate
asupra acesteia.
Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este motivată; ea prezintă atât structura
tipică actului de procedură examinat şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit b) C.proc.civ., evocat de
recurent, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei
devolutive.
Ignorarea unei probe administrate, imputată de recurent, cum este proba cu expertiză tehnică
administrată în cauză, va fi, însă, verificată, din perspectiva încălcării art. 264 alin. (1) C.proc.civ.
Astfel, examinând considerentele hotărârii şi modul în care instanţa de apel s-a raportat la
probele administrate în ansamblu, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, din
perspectiva avută în vedere. Instanţa de apel a valorificat concluziile expertizei, dându-le
semnificaţie în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al
examinării probelor este atributul instanţei de fond, necenzurabil din perspectiva legalităţii,
reţinându-se şi că, în această privinţă, legea nu stabileşte o putere doveditoare specifică a expertizei,
dar şi că aprecierea probelor în ansamblu este lăsată în marja de apreciere a instanţei de fond.
Înlăturând, aşadar, această parte a motivelor de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată
că este totuşi fondat motivul de casare derivat din încălcarea obligației instanței de judecată de a
1137
stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin clarificate, ceea ce semnifică
o încălcare a dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ.
Se cuvine subliniat, în primul rând că, în înfăptuirea justiţiei, instanţele de judecată trebuie să
asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar şi protecţia adecvată şi concretă a
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor; instanțele nu pot nega părţilor aplicarea legii, fie
pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea
situaţiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranșant la soluționarea unei dispute litigioase.
În aceste scop, normele Codului de procedură civilă instituie principii adecvate pentru
garantarea finalităţii procesului, între care, în art. 22 C.proc.civ. se regăseşte regula rolului activ al
instanței de judecată în aflarea adevărului.
Astfel, obligaţia instanţei este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni
orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri
temeinice şi legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi
rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea
cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei-credinţe.
Deşi nu este mai puţin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese
particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea şi posibilitatea părţilor de a aduce în proces probele
pe care le consideră necesare şi utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanţei rămâne
constant subordonat obligaţiei de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt
deplin stabilită.
În mod specific, în planul probaţiunii judiciare, deşi judecătorului nu i se poate imputa, în
căile de atac, omisiunea administrării din oficiu a unor probe pe care părţile nu le-au propus şi
administrat în condiţiile legii, acest lucru nu poate afecta niciunul dintre principiile fundamentale ale
procesului civil; în acest sens, art. 394 C.proc.civ. impune instanţei ca închiderea dezbaterilor unui
proces să fie făcută numai atunci când instanţa se consideră deplin lămurită asupra tuturor
împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept ale cauzei.
Recurentul, fără a imputa instanţei devolutive omisiunea administrării probelor din oficiu sau
caracterul insuficient al probelor administrate, arată că prin modalitatea de statuare în fapt, deciziei îi
lipseşte calitatea esențială de a stabili adevărul, în măsura în care instanța de apel a subliniat repetat
în considerentele hotărârii că este imposibil de evaluat, în ciuda probatoriului administrat, care dintre
acţiuni a fost determinantă pentru surparea zidului şi cine este, în mod concret, persoana responsabilă
pentru ordinul de execuţie a săpăturilor în şantier.
Examenul hotărârii recurate permite instanţei supreme observaţia că instanţa de apel a
subliniat, în mod decisiv, chiar repetat, că efectuarea săpăturilor s-a făcut cu nerespectarea unor
măsuri tehnice şi de protecţie, dar că stabilirea persoanei responsabile nu rezultă din datele raportului
de expertiză şi că datele tehnice furnizate de această probă trebuia coroborate cu alte probe care
lipsesc, că declarațiile martorilor sunt contradictorii şi neconvingătoare cu privire la aspectele
esenţiale ale cauzei, că nu se poate stabili cu suficientă claritate nici perioada în care au avut loc
săpăturile şi că, astfel, este imposibil de stabilit care dintre acţiuni au condus la surparea zidului ori
cine este responsabil pentru execuţia acestora.
Or, în contextul arătat, instanţa de apel nu a lămurit deplin starea de fapt şi, deşi a considerat
probele vaste şi îndestulătoare, a soluţionat procesul menţinând o stare de echivoc şi încălcând, în
esenţă, rolul său activ în funcţia concretă de realizare a justiţiei. Astfel, în mod decisiv, instanţa de
apel a stabilit că pe baza unei situaţii de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor
răspunderii delictuale, se justifică respingerea apelului, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al
cărui scop era esenţial legat de clarificarea faptelor, autoratului şi vinovăţiei, iar nu de negarea
stabilirii lor.
1138
De aceea, stabilind că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanța de apel şi-a
încălcat rolul principal şi a nesocotit obligaţia organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul
unei corecte aplicări a legii, Înalta Curte constată că şi pe acest temei se impune admiterea recursului
şi casarea hotărârii, revenind instanţei de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.
Astfel, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ.,
recursul reclamantului A. a fost admis şi, în temeiul art. 497 C.proc.civ., decizia atacată a fost casată,
iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului, în cadrul căreia vor fi avute în
vedere dispoziţiile art. 501 C.proc.civ.
2. A) Rolul judecătorului în aflarea adevărului. Analiză prin raportare la principiile

fundamentale ale procesului civil: principiul imparțialității instanței, principiul
contradictorialității, al disponibilității, principiul dreptului la apărare și principiul egalității
părților. B) Dovedirea situației de fapt fiscale. Caracterul de mijloc de probă al corespondenței
electronice. Limitele în care instanța de recurs poate analiza, în contextul procedural oferit de
art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, criticile de recurs vizând aspecte ce țin de
probatoriul cauzei
C.proc.civ., art. 14 alin. (5), art. 22, art. 224,

art. 254 alin. (5), art. 265, art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.fisc., art. 55 alin. (1) și (2)
A) Rolul judecătorului nu este acela de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, ci

acela ca, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, să afle adevărul, păstrându-și
imparțialitatea. Intervenția instanței în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părții în
efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părții căreia îi revine sarcina
probării pretențiilor, ceea ce ar avea drept consecință ruperea echilibrului procesual, printr-o
atitudine părtinitoare a instanței, de natură a defavoriza și prejudicia cealaltă parte din proces.
Mai mult, pentru a asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, instanța de
judecată are obligația de a respecta principiul contradictorialității, precum și celelalte principii
procesuale, printre care și cele privind disponibilitatea, dreptul la apărare, egalitatea părților,
inclusiv în plan probator, precum și de a veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia
soluționării pricinii deduse judecății.
Astfel fiind, față de conținutul art. 254 alin. (5) din Codul de procedură civilă legale, în lipsa
caracterului imperativ al dispozițiilor acestui articol, este lăsat la aprecierea instanţei, în cadrul
cercetării judecătoreşti pe care o efectuează, să solicite experţilor să lămurească sau să completeze
expertiza. În aceste condiții, faptul că judecătorul cauzei nu a dispus din oficiu completarea
raportului de expertiză nu poate fi reținută ca o încălcare a principiului rolului judecătorului în
aflarea adevărului.
De asemenea, faptul că judecătorul nu a pus în discuția părților toate aspectele pe care prin
motivarea hotărârii și-a bazat soluția nu poate fi privit ca o încălcare a prevederilor art. 22
C.proc.civ, atât timp cât aspectele respective reprezentau, de fapt, componente ale raționamentelor
logico-juridice ale judecătorului cauzei, care vizau maniera de interpretate a forţei probante a unor
probe sau modul de aplicare și de interpretare a normelor de drept material şi procedural.
Or, acestea nu reprezintă aspecte pe care, în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) din Codul
de procedură civilă, coroborat cu art. 224 din acelaşi act normativ, instanţa era obligată să le pună
în discuţia contradictorie a părţilor, fiind doar componente ale procesului deliberativ ce stă la baza
1139
pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit
curia si da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica,
în mod independent, norma de drept incidentă acestora.
B) Demersul de coroborare a probelor reprezintă o componentă a procesului de deliberare

ce este în strânsă legătură cu aprecierea de către judecătorul fondului a forței probante a
mijloacelor de probă administrate, aspecte ce vizează, în fapt, elemente de temeinicie a hotărârii
pronunţate, iar nu de nelegalitate, nefiind astfel susceptibile de a se subsuma motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 din Codul de procedură civilă.
Corespondența electronică (e-mail) a contribuabilului reprezintă, în înțelesul art. 55 alin. (1)
și (2) Cod procedură fiscală, coroborat cu art. 265 C.proc.civ., un mijloc de probă care atestă
situația de fapt fiscală, în considerarea faptului că prestarea efectivă a serviciilor, precum şi scopul
acestor servicii, reprezintă fapte juridice ce pot fi dovedite prin orice mijloace de probă prevăzute de
lege.
În condițiile în care prima instanță nu a aplicat aceste dispoziții legale în sensul înlăturării
corespondenței electronice din probatoriul cauzei, ci dimpotrivă, analizând conținutul emailurilor
din punct de vedere probator, a constatat că acestea nu fac dovada faptului juridic invocat
(efectivitatea şi realitatea prestării serviciilor), motivul de recurs vizând nelegalitatea soluției primei
instanțe prin raportare la probele propuse de parte nu poate fi primit, situația dedusă astfel judecății
instanței de recurs neintrând sub incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de
procedură civilă.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal la data de 08.05.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în reprezentarea
Administrației Județene a Finanțelor Publice Gorj, admiterea acțiunii și, în principal, anularea în
parte a deciziei de soluționare cu privire la obligația fiscală principală referitoare la impozitul pe
profit stabilit suplimentar în sumă de 1.646.091 lei, împreună cu accesoriile aferente în valoare de
518.280 lei, precum și anularea în parte a deciziei de impunere și constatarea nelegalității parțiale a
raportului de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere, în ceea ce privește
obligația fiscală principală referitoare la impozitul pe profit stabilit suplimentar în sumă de 1.646.091
lei, împreună cu accesoriile aferente în valoare de 518.280 lei.
Prin sentința nr. 2644 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în
contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de
Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în
reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Gorj, ca neîntemeiată.
A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată și a
respins cererea expertului de majorare a onorariului de expert.
Împotriva sentinței nr. 2644 din data de 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel
București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamanta S.C. A.
1140
S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ..
În dezvoltarea recursului recurenta-reclamantă a arătat, în contextul unei ample prezentări a
situației de fapt şi a unor pasaje din cuprinsul sentinţei, că motivarea hotărârii recurate se circumscrie
unei analize detaliate și punctuale a concluziilor Raportului de expertiză, context în care judecătorul
fondului menționează că există încă aspecte care nu au fost lămurite complet de către expert, chiar
dacă Raportul de expertiză a fost completat ca urmare a obiecțiunilor repetate încuviinţate,
menţionând în mod expres că analiza acestora este lacunară şi incompletă.
Astfel, deşi judecătorul a încuviințat proba cu expertiză în specialitatea fiscalitate, apreciind
că aceasta este utilă şi concludentă pentru soluţionarea cauzei, iar ulterior a solicitat clarificări
suplimentare din partea experţilor, pe calea obiecţiunilor încuviinţate, și după comunicarea şi
analizarea răspunsurilor a procedat la omologarea raportului de expertiză, ceea ce înseamnă că, la
acel moment, a considerat că faptele şi problematicile erau complet clarificate de expert şi, deci,
concluziile acestuia erau utile cauzei, în motivarea sentinței conchide asupra caracterului incomplet
şi lacunar al raportului de expertiză şi al răspunsurilor expertului, prin raportare la pretinsa lipsă a
unor documente la care se face referire în raportul de expertiză sau la necesitatea unei analize mai
riguroase prin prisma prevederilor Ghidului OCDE - aspecte noi, care nu au fost comunicate
experţilor în mod specific şi care nu au făcut obiectul solicitărilor repetate de clarificare, astfel cum
rezultă din dispozitivul încheierile de şedinţă din data de 06.03.2019 şi 10.06.2019.
Or, dacă instanţa nu se considera lămurită, în exercitarea rolului activ dictat de prevederile
art. 22 C.proc.civ., în vederea stabilirii cu exactitate a situaţiei de fapt incidente, aceasta avea
obligaţia de a solicita în mod expres şi explicit lămurirea tuturor aspectelor considerate neclare sau
insuficient fundamentate de experţi înainte de a închide etapa cercetării judecătoreşti şi a iniţia
dezbaterile pe fondul cauzei, care nu pot fi efectuate, în aplicarea art. 244 alin.1 C.proc.civ., decât
după ce judecătorul s-a considerat lămurit asupra tuturor aspectelor relevante din cauză, inclusiv în
privinţa răspunsurilor date de expert.
Mai mult, prin criticile particulare aduse de judecătorul fondului raportului de expertiză,
acesta nu îşi motivează punctul său de vedere diferit faţă de concluziile expertului, prin raportare la
alte probe sau constatări proprii, ci semnalează lipsa unor răspunsuri complete şi lipsa unor
documente din anexele raportului de expertiză, care să fie ataşate răspunsurilor date la obiectivele
încuviinţate şi care să îi fie utile şi să îi folosească la soluţionarea cauzei.
Ca urmare, recurenta-reclamantă apreciază că aceste lipsuri nu pot fi complinite decât prin re-
administrarea şi completarea raportului de expertiză cu ocazia rejudecării cauzei, când un alt expert
să procedeze la analizarea aspectelor neclare din raport semnalate de instanţa fondului, astfel încât
soluţia să fie dată în primă instanţă după clarificarea tuturor aspectelor considerate edificatoare de
către judecător.
Sub un alt aspect recurenta-reclamantă apreciază că modalitatea în care prima instanţă a
înţeles să motiveze soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, prin desfiinţarea
concluziilor raportului de expertiză, prin raportarea la pretinsa lipsă a unor documente sau la
necesitatea unei analize mai riguroase prin prisma prevederilor Ghidului OCDE, fără a antama
necesitatea întregirii raportului, potrivit prevederilor art. 337 și 338 C.proc.civ., i-a provocat mai
multe vătămări constând în încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil şi în
împiedicarea instanţei de recurs în a realiza un control judiciar efectiv, aspecte se subsumează
motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ. - încălcarea formelor de procedură
a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În concret, consideră că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptului
la apărare.
1141
Astfel, în noul Cod de Procedură Civilă principiul contradictorialităţii este consacrat in
terminis, în cadrul art. 14, unde sunt enumerate şi câteva dintre elementele structurante, printre care
și obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt
sau de drept invocate, aceasta neputându-şi întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept
care au fost puse în prealabil în discuţia părţilor.
Nerespectarea principiului contradictorialităţii aduce atingere şi dreptului la apărare, care a
fost încălcat prin faptul că judecătorul a desființat concluziile raportului de expertiză judiciară direct
în motivarea soluţiei, deci ulterior închiderii dezbaterilor, fără ca reclamanta să aibă posibilitatea de
a-şi expune un punct de vedere şi de a se apăra, cu atât mai mult cu cât judecătorul s-a pronunţat
asupra unor chestiuni de specialitate, reţinându-se neechivoc ca nu au fost lămurite de către experţii
fiscali acele chestiuni, sau că punctele de vedere sunt contradictorii. Cum soluţia pe fond îi este
defavorabilă, i s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
De asemenea, se mai susţine că raţionamentul instanţei de fond are la bază o situaţie de fapt
incomplet şi lacunar stabilită, iar aspectele care nu au fost clarificate nu au fost puse în discuţia
părţilor şi nici nu au fost transmise către expertul desemnat, căruia nu i s-a acordat, astfel,
posibilitatea de a lămuri împrejurări determinante pentru corecta şi deplina stabilire a situaţiei de
fapt.
Apreciază recurenta că o astfel de manieră de administrare a probatoriului echivalează cu
nesoluționarea în fond a cauzei, sub toate aspectele incidente, motiv pentru care, şi pentru
respectarea dublului grad de jurisdicție, apreciază că se impune casarea cauzei și trimiterea acesteia
spre rejudecare primei instanțe în vederea administrării complete a probatoriului şi lămuririi cauzei
sub toate aspectele, cu respectarea imperativelor legii privind contradictorialitatea şi dreptul la
apărare.
Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.,
recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.21 alin. 1 și
alin. 4 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, respectiv a dispozițiilor art. 41 și 48 din Normele
de aplicare a Codului fiscal.
Sub un prim aspect, se arată că cheltuielile cu serviciile de management au fost efectuate în
scopul obținerii de venituri impozabile, au fost necesare şi au fost prestate în baza unui contract.
Astfel, în condițiile în care societatea nu dispune de propriile departamente specializate care
să poată asigura suportul necesar pentru comercializarea produselor sale în relaţie cu partenerii
străini, pe pieţele acestora la nivel internaţional, pentru a-şi putea desfăşura activitatea în condiţii
optime şi în mod eficient, a angajat serviciile natură comercială, administrativă şi financiară prestate
de la B. în baza Contractului de presări servicii din data de 20.04.2009.
Potrivit art. 1 din Contract, B. se obligă să furnizeze societăţii serviciile anterior menţionate
în funcţie de nevoile concrete ale acesteia, rezultate în cursul desfășurării activității, aspect care a
fost reținut în mod concret şi de organele fiscale în Decizia de soluţionare la pag. 27 - ultimul
paragraf, pag. 28 - primul paragraf şi nu au fost înlăturate de instanţă.
În concret, recurenta-reclamantă arată că a apelat la personalul specializat al B. ori de câte ori
a fost necesar în cursul desfăşurării activităţii sale, în principal solicitând informaţiile şi asistenţa
necesară prin intermediul corespondenţei electronice, dar şi în mod direct, în cadrul deplasărilor
personalului B. la sediul său, o sinteză a tipurilor de servicii de care a beneficiat regăsindu-se în
Anexa 1 la Raportul de expertiză judiciară .
Precizează astfel că, faţă de împrejurările în care şi-a desfăşurat activitatea, serviciile de
management erau necesare şi au generat o bună funcţionare a activităţii sale comerciale şi
înregistrarea de venituri impozabile.
Din această perspectivă, solicită să se constate caracterul nelegal al constatărilor sumare ale
instanţei fondului, care conchide că în raport de prevederile legale aplicabile nu sunt considerate
1142
cheltuieli deductibile, cheltuielile cu serviciile de management, consultanță și asistenţă pentru care
contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţii desfăşurate şi pentru
care nu sunt încheiate contracte.
Totodată, arată că în mod greşit instanţa fondului conchide că corespondenţa electronică
depusă, pe de o parte, nu îndeplineşte, în concret, condiţiile prevăzute de dispoziţiile pct. 48 din
Titlul II al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/ 2003 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare (versiunea în vigoare în perioada de referinţă), necuprinzând
în detaliu activităţile efectuate şi nemenţionând persoanele care au participat la pretinsa lor efectuare,
iar, pe de altă parte, nu dovedesc comunicare necesităţii, solicitării prestării unor servicii, ci
îndeplinirea unor sarcini trasate de personalul aşa-zisului prestator sau obţinerea acceptului pentru
realizarea unor operaţiuni, de vreme ce la o simplă citire a corespondențelor email conţinutul
acestora relevă persoanele care au prestat servicii şi tipurile de activităţi efectuate, iar expertul a
stabilit că aceste servicii au o legătură cu activitatea comercială derulată și au beneficiat societății,
prin determinarea unei creșteri a cifrei de afaceri şi a profitabilității.
Mai mult, în mod netemeinic instanţa de fond a reţinut că nu a făcut dovada necesităţii
efectuării cheltuielilor cu serviciile de management motivat de relaţia dintre A. şi B., pe care au
considerat-o în mod eronat una de subordonare, întrucât societăţile afiliate nu sunt nici coordonate şi
nici controlate permanent de către grup, ci relaţia dintre grup şi societăţi este una bazată pe
reciprocitate, serviciile fiind iniţial solicitate, iar nu impuse.
Analiza instanţei asupra funcţiilor şi atribuţiilor personalului B. prezintă de o manieră
trunchiată şi sumară funcţiile analizate, prin scoaterea din context a unor sintagme din documentele
justificative depuse la dosar, în vederea inducerii aparenței că serviciile nu ar fost contractate, ci doar
facturate.
Or, serviciile de management au fost prestate în baza unui contract, fiind astfel îndeplinită
condiţia prevăzută de art. 21 alin. 4 lit. m) C.fisc., aspect care, de altfel, nu a fost contestat de
instanţa fondului, iar serviciile prestate nu reprezintă costuri de acționariat, după cum în mod eronat
a conchis aceasta, ci prestări de servicii în beneficiul său exclusiv, prestate în considerarea nevoilor
şi necesităților sale, iar nu a companiei afiliate, după cum în mod nejustificat şi contra-factual se
susţine de instanţa fondului.
În al doilea rând, se arată că a fost dovedită efectivitatea şi realitatea prestării serviciilor de
management achiziţionate, sens în care precizează că întreaga corespondenţă e-mail prezentată are
legătură directă cu serviciile achiziţionate de la B. şi activitatea societăţii şi că din cuprinsul acestei
corespondențe rezultă activităţile realizate pe fiecare tip de serviciu de care societatea a beneficiat
precum şi persoanele care au realizat activităţile respective și face referire la registrul de personal al
B. ataşat în Anexa la notele scrise din data de 07.06.2019.
Apreciază caracterul nefondat al concluziilor instanţei de fond potrivit cărora "corespondenţa
electronică depusă de reclamantă, pe de o parte, nu îndeplineşte, în concret, condiţiile prevăzute de
dispoziţiile pct.-ului 48 din Titlul II al Normelor de aplicare a Codului fiscal,..., necuprinzând în
detaliu activităţile efectuate şi nemenționând persoanele care au participat la pretinsa lor efectuare,
iar, pe de altă parte, nu dovedesc comunicare necesităţii, solicitării prestării unor servicii, ci
îndeplinirea unor sarcini trasate de personalul aşa-zisului prestator sau obţinerea acceptului pentru
realizarea unor operaţiuni", întrucât o simpla citire a corespondenţei email prezentată relevă toate
informaţiile apreciate de instanţă ca fiind necesare în dovedirea efectivității serviciilor achiziţionate.
De asemenea, consideră ca fiind nefondate concluziile instanţei conform cărora facturile
primite de societate pentru serviciile de „management fees", se afla în contradicţie cu art. 6 alin. 1
din Legea contabilităţii și cu principiul realităţii înregistrărilor contabile, nefiind documente valabil
emise pentru a putea justifica legal serviciile de management pretins prestate de B. către A. S.A.,
întrucât B. S.A. este un beneficiar al serviciilor și nu un prestator al acestora, astfel că B. S.A nu are,
1143
în speţă, fundament real și faptic pentru a emite facturi către reclamantă, întrucât facturile au fost
emise în baza prevederilor Contractului de prestări servicii cu respectarea întocmai a mecanismului
de facturare reglementat prin aceasta.
În acest sens precizează că, potrivit prevederilor art. 3 din Contract, B. se obligă să factureze
în fiecare lună sau trimestru societatea B. S.A pentru serviciile prestate în cadrul prezentului
contract, aceasta având ca sarcină să refactureze filialele în funcţie de cota parte din serviciile
prestate de B. fiecărei dintre ele.
Contrar considerentelor instanţei de fond, facturile fiscale emise de B. S.A. au calitatea de
document justificativ, potrivit art. 6 alin. 1 întrucât operaţiunea de refacturare a fost în mod corect
consemnată în momentul efectuării ei şi în strict acord cu prevederile contractului de prestări servicii.
Mai mult apreciază că mecanismul de facturare nu poate fi opus, per se, ca argument pentru refuzul
dreptului de deducere, întrucât legea fiscală nu reglementează o cerinţă specifică care sa fie
îndeplinită pentru deducerea cheltuielilor, iar necesitatea achiziţionării serviciilor în scopul
operaţiunilor taxabile precum şi caracterul efectiv al acestora nu sunt condiționate de mecanismul de
facturare.
Apreciază că sunt în egală măsură nefondate concluziile instanţei conform cărora în facturile
primite de A. nu sunt specificate natura serviciilor sau informaţii referitoare la persoanele care au
participat la furnizarea serviciilor sau tarifele practicate pentru fiecare gen de serviciu, aşa cum se
prevede la art. 3 din contract, şi cele conform cărora părţile nu au prevăzut în contractul de prestări
servicii nici o cheie de alocare a costurilor, reclamanta nu a prezentat niciun document care sa arate
utilizarea unei astfel de chei, contractul nu solicita furnizorului prezentarea niciunui fel de document
prin care aşa cum solicita de altfel punctul 7.23 din Ghidul OECD sa se demonstreze ca în
modalitatea de facturare părţile au respectat ca valoarea facturata este cea corect determinata si o
cheie de alocare a acelor costuri, clauzele din contractul de prestări servicii referitoare la stabilirea
modalităţii de facturare ar fi trebuit sa fi conţinut masuri asigurătorii împotriva manipulării preţului si
sa urmeze principii contabile solide totul pentru ca prestatorul ca societate mama să poată produce
preturi sau alocări de costuri care sunt comensurabile fata de beneficiile curente sau anticipate
așteptate de beneficiar.
Astfel, pe de o parte, în acord cu înţelegerea părţilor (art. 3 din Contract), facturile fac referire
la natura serviciilor, precum şi sumele datorate cu acest titlu (a se vedea în acest sens facturile
prezentate în Anexa 7 la cererea de chemare în judecată). În plus, natura serviciilor şi activităţile
efectiv prestate rezultă atât din corespondenţa prezentată, cât şi din concluziile raportului de
expertiză judiciară. De asemenea, societatea a prezentat o listă a personalului B implicat în prestarea
serviciilor către A. (sens în care face referire la Anexa 7 la cererea de chemare în judecată).
Totodată, subliniază că legea fiscală nu condiţionează deductibilitatea cheltuielilor de aceste
menţiuni specifice, ci numai de o descriere a serviciilor care să permită identificarea acestora, tocmai
din raţiuni ce ţin de diversitatea şi multitudinea modelelor de afaceri care caracterizează libertatea de
contractare a serviciilor, iar din facturile prezentate de societate, coroborate cu corespondențele e-
mail, rezultă, fără de tăgadă, tipul serviciilor precum şi activităţile concrete în care acestea au
constat.
În ceea ce privește inexistenţa unei chei de alocare, arată că la stabilirea tarifelor practicate, în
acord cu prevederile legale aplicabile precum şi cu Liniile directoare ale Ghidului OECD, societatea
reclamantă și B. au agreat o cheie de alocare a costurilor în funcţie de cifra de afaceri înregistrată. În
acest sens grupul B. a implementat o procedură de alocare a costurilor către toţi beneficiarii
serviciilor (filialele din cadrul grupului) pe baza unei chei de alocare calculată ca procent între cifra
de afaceri a filialei căreia i se alocă costul şi cifra de afaceri totală a grupului.
În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor Liniilor directoare ale Ghidului OECD în prezenta
cauză, sub aspectele invocate de instanţă referitor la justificarea determinării preţului de vânzare a
1144
serviciilor în aplicarea principiului deplinei concurențe, arată că analiza fiscală a serviciilor de
management prestate de o societate afiliată presupune două componente esențiale: (i) analiza
deductibilităţii fiscale, prin raportare la prevederile Codului fiscal, în cadrul căreia se verifica
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea fiscală şi (ii) analiza întinderii deductibilităţii fiscale
(respectiv analiza preţurilor de transfer), care presupune verificarea cuantumului remunerației plătite
pentru serviciile respective şi dacă aceasta este conformă cu principiul preţului de piaţă sau nu.
Ca urmare, nu trebuie confundată justificarea prestării serviciilor cu comensurarea serviciului
prestat. Deşi în cauză societatea a dovedit că serviciile de management au fost prestate, existând în
acest sens documente probante constând în (i) contract de prestări servicii, (ii) facturi emise pentru
serviciile prestate, (iii) documente care atesta efectuarea plăţii şi (iv) documente probante sau
documente justificative din punct de vedere fiscal (respectiv, corespondenta e-mail, documente
suport facturi), în cauză nu s-a efectuat o analiză a remunerației plătite de societate pentru aceste
servicii prin raportare la preţul de piaţă (i.e. o analiză de preţuri de transfer) dat fiind că aceasta nu a
fost efectuată/ solicitată nici de organele de inspecţie fiscală în cadrul inspecţiei efectuată la
societate.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, în plus faţă de corespondenţă, prestarea serviciilor
este dovedită de documentele ataşate corespondențelor email (precum, drafturi contracte comerciale,
contracte credit, formular buget, prezentare strategie extindere piaţă, s.a) (Anexa 17, 34, 46 la cererea
de chemare în judecată), adresa privind cheia de alocare a cheltuielilor utilizată la nivelul grupului
(Anexa 8 la cererea de chemare în judecată), situaţiile centralizatoare privind alocarea cheltuielilor
cuprinzând toate filialele (Anexa 9 la cererea de chemare în judecată), listă funcţii și atribuţii
personal B. (Anexa 11 la cererea de chemare în judecată), extrase registru salariaţi B. (Anexa 1 la
notele de şedinţă din data de 07.06.2019), sinteza cifrei de afaceri pe zone de desfacere (Anexa 5 la
cererea de chemare în judecată). Menţionează ca aceste documente suplimentare corespondenţei şi
ignorate de instanţa de fond întăresc dovada efectivității prestării serviciilor dar și a necesităţii
acestora raportat la activitatea societăţii precum şi faptul că serviciile de management au fost
achiziţionate în scopul operaţiunilor taxabile.
În concluzie, apreciază că în cauză nu se poate pune în discuţie nedeductibilitatea serviciilor
prestate, dat fiind că acestea sunt însoţite de documente justificative, pe motive ce ţin de nivelul
remunerației plătite pentru serviciile respective şi respectarea de către aceasta a preţului de piaţă sau
nu, cât timp o astfel de analiză nu a fost efectuată cu ocazia inspecţiei fiscale.
În al treilea rând, susține că corespondenţa e-mail reprezintă un mijloc de probă care atestă
situaţia de fapt fiscală şi, respectiv, dovedeşte efectivitatea şi realitatea prestării serviciilor de
management.
Astfel, arată că probele în materia contenciosului fiscal sunt guvernate de prevederile art. 55
alin.1 C.proc.fisc. conform căruia "(1) Constituie probă orice element de fapt care servește la
constatarea unei stări de fapt fiscale, inclusiv înregistrări audiovideo, date şi informaţii aflate în
orice mediu de stocare, precum şi alte mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise de lege",
iar "(2) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează
mijloace de probă, putând proceda la: a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea
contribuabilului/ plătitorului şi a altor persoane; b) solicitarea de expertize; c) folosirea
înscrisurilor; d) efectuarea de constatări la faţa locului; e) efectuarea, în condiţiile legii, de
controale curente, operative şi inopinate sau controale tematice, după caz.".
Totodată, potrivit art. 3 alin. (2) C.proc.fisc., acesta se completează cu regulile incidente din
Codul de procedură civilă referitoare la regimul juridic al probelor, respectiv art. 250 C.proc.civ.
Cum prestarea efectivă a serviciilor intra-grup, precum şi scopul acestor servicii, reprezintă
fapte juridice, aceasta poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, pe care
contribuabilul este obligat să le prezinte echipei de inspecţie fiscală, iar aceasta din urmă este
1145
obligată să le ia în considerare în coroborare cu alte mijloace de probă în funcţie de forța juridică
probantă recunoscută de lege.
Art. 265 C.proc.civ. asimilează unui înscris, orice consemnare care cuprinde date despre un
fapt juridic, indiferent de suportul ei material sau de modalitate de conservare şi stocare.
Cum email-urile cuprind corespondențe dintre părţi cu privire la prestarea unui anumit
serviciu (e.g. analiza unei pieţe relevante pentru societate, analiza randamentului unei investiţii,
negocierea unui contract de împrumut, în vederea obţinerii unor condiţii mai favorabile, etc.)
apreciază că acestea reprezintă un înscris în sensul legii procedurale fiscale care este apt să facă
dovada existenţei faptului juridic în legătură cu care au fost întocmite şi care trebuie luate în
considerare în coroborare cu celelalte mijloace de probă pentru stabilirea situaţiei de fapt fiscale.
În plus, poziţia societăţii este pe deplin confirmată şi de prevederile art. 282 şi următ.
C.proc.civ. care reglementează regimul juridic al înscrisurilor pe suport electronic şi care stipulează
că atunci "când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care
reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă
garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a
identității persoanei de la care acesta emană".
În acest sens, în materia mijloacelor de probă pentru dovedirea prestării serviciilor,
dispoziţiile art. 21 alin. 4 lit. m) din C.fisc., pct.4 lit. a) din Normele metodologice aferente aprobate
prin H.G. nr.44/2004 prevăd în mod expres că: „[...] justificarea prestării efective a serviciilor se
efectuează prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de
fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare:" (s.n.) .
Astfel, chiar legislaţia fiscală substanţială instituie regula potrivit căreia dovada prestării
serviciilor se face prin orice mijloace de probă – i.e. materiale corespunzătoare, în funcţie de
specificul şi natura serviciului care se doreşte a fi probat, legea făcând referire la orice alte materiale
corespunzătoare.
Calitatea de probă a corespondenței electronice este confirmată şi în practica organelor
fiscale. Astfel, ANAF a constatat, într-o altă cauză similară, că email-urile constituie document
justificativ în scop fiscal - Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 60/26.05.2017 depusă la dosar- şi
a cenzurat constatările echipei de inspecţie fiscală care au ignorat corespondenţa electronică, reţinând
că "pot fi considerate ca documente justificative aceste email-uri, având în vedere că la aceste
discuţii participă şi persoane din România (...)" şi, ca atare, "constituie mijloace de probă orice
elemente de fapt care servesc la constatarea unei stări de fapt fiscale, inclusiv înregistrări-audio
video, date sau informaţii aflate pe orice mediu de stocare, cum pot fi şi emailurile".
Prezenta speţă are ca obiect stabilirea prestării şi beneficiului unor servicii intra-grup care
reprezintă fapte juridice ce sunt susceptibile de a fi dovedite de organele fiscale prin orice alte
mijloace de probă dintre cele enumerate de textul legal - e.g. orice informaţii, corespondenţă,
înscrisuri, expertiză de specialitate etc, iar nu vizează stabilirea tratamentului contabil/înregistrărilor
contabile aplicate unei operaţiuni economice.
Astfel, efectivitatea şi realitatea prestării unui serviciu nu reprezintă o operaţiune contabilă, ci
reflectă o situaţie de fapt susceptibilă a fi dovedită inclusiv cu o corespondenţă între părţi în legătură
cu aceasta, iar nu numai cu documente justificative stricto sensu definite de legislaţia contabilă,
respectiv, Legea nr. 82/1992.
Documentele justificative, în sensul reglementărilor contabile, reprezintă documente specifice
care stau la baza înregistrărilor în contabilitate şi diferitele registre în care aceste documente se
centralizează în scopul ținerii unei evidenţe a activităţii economice unui contribuabil, care însă nu
trebuie să producă efecte în prezenta speţă, întrucât aceasta nu vizează înregistrările contabile ale A.,
ci corectitudinea tratamentul fiscal aplicat.
1146
Mai mult, legea civilă instituie un regim probator mai larg pentru dovada faptelor şi actelor
juridice dintre comercianţi (art. 46 Cod comercial prevedea că obligaţiile comercianţilor se probează,
între altele, prin corespondenţă), iar ulterior între profesioniști (art. 277 C.proc.civ.), în cadrul căreia
se dă prevalentă uzanţei profesioniștilor în privinţa dovezii actului sau faptului juridic. în detrimentul
formei actelor juridice.
În concluzie, legislaţia fiscală în vigoare nu exclude corespondenţa electronică din categoria
mijloacelor de probă, ci doar indică în mod exemplificativ anumite mijloace de probă, aşa cum s-a
reţinut şi în Decizia nr. 1261/2014 a ÎCCJ: ”Având în vedere marea diversitate a serviciilor de
management, asistenţă sau alte servicii, legea română inclusiv normele metodologice nu fixează o
listă exhaustivă de mijloace de probă admisibile pentru a dovedi faptul că serviciile au fost efectiv
prestate. La pct. 48 din Norme sunt prevăzute cu titlu exemplificativ câteva mijloace de probe
admisibile pentru a dovedi că serviciile au fost efectiv prestate cum ar fi situaţii de lucrări procese-
verbale de recepţie, rapoarte de lucrări, studiu de fezabilitate, de piaţă, însă pot fi produse de către
contribuabil şi alte probe în funcţie de specificul activităţii desfăşurate."
Mai mult, în practica sa, Înalta Curte recunoaşte caracterul probator al e-mailurilor, reţinând
în Decizia nr. 1250/2016: „Faptul că aceste email-uri nu sunt semnate şi ștampilate din partea
prestatorului, dar privesc operaţiuni economice derulate între S.C. A. SA şi agenţi economici precum
II. – X și Y prin raportare la celelalte comenzi, facturi, demonstrează realitatea prestării serviciilor.''
În sensul admisibilităţii corespondenţei e-mail ca document justificativ indică şi concluziile
Raportului de expertiză judiciară întocmit şi depus în cauză și răspunsul la obiecțiuni, din data de
11.04.2019, în cuprinsul cărora expertul confirmă poziţia societății.
Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili s-a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de reclamantă ca nefondată și
menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond. În legătură cu motivele de casare prevăzute de
art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C.proc.civ. intimata a arătat, în esenţă, că din analiza hotărârii
recurate reiese că prima instanţă a motivat hotărârea atât în fapt, cât şi în drept, neimpunându-se
verificarea şi pronunţarea asupra pretinselor încălcări ale dispoziţiilor legale invocate de reclamantă,
deoarece hotărârea de fond este amplu motivată, în acord cu exigenţele unui proces echitabil pe
fondul pretenţiilor formulate. Pe de altă parte, a susţinut că recurenta-reclamantă a invocat
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. din perspectiva unei motivări contradictorii, însă nu a
dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs acest motiv de contradictorialitate.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. a arătat că
susţinerile recurentei-reclamante formulate din această perspectivă nu se circumscriu cazului de
nelegalitate invocat, reprezentând doar o reiterare a apărărilor formulate în întâmpinarea depusă în
faţa instanţei de fond.
Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea
apărărilor formulate de intimată ca neîntemeiate și a reiterat, în esenţă, argumentele esenţiale
invocate în susținerea recursului promovat.
5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă,
cu apărările intimatelor, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.
5.1.Motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin
hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii.
1147
Chiar dacă sub imperiul acestui motiv de recurs se includ cele mai variate neregularităţi de
ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite
în interesul exclusiv al părţilor, pretinsa neregularitate invocată de recurenţi nu se circumscrie
aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate.
Înalta Curte constată că în cadrul motivului de recurs de mai sus, recurenta a criticat
încălcarea dispozițiilor art. 22 C.proc.civ. referitor la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului
precum și a principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare.
În primul rând, se reproșează judecătorului fondului faptul că acesta nu și-a exercitat rolul
activ și nu a dispus completarea raportului de expertiză în vederea stabilirii cu exactitate a situației de
fapt incidente.
Înalta Curte constată că nu au fost încălcate de către instanţa de fond normele de procedură
prevăzute de art. 22 alin. (2) C.proc.civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin
toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi
legale, scop în care, judecătorul poate, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le
consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Se reţine în acest sens că, potrivit dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 7) C.proc.civ., în etapa de
cercetare a procesului instanţa încuviinţează probele solicitate de părţi, pe care le găseşte
concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului,
şi le administrează în condiţiile legii, în raport de dispoziţiile art. 258 alin. (1) C.proc.civ., potrivit
cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, care se
referă la admisibilitatea probelor, în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să
ducă la soluţionarea procesului. De asemenea, potrivit art. 254 alin. (5) C.proc.civ., dacă probele
propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa dispune ca părţile
să completeze probele şi poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor
probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. Instanţa poate solicita experţilor, la
primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.
Față de conținutul acestor dispoziții legale Înalta Curte constată că, în lipsa unor dispoziţii
imperative, este lăsat la aprecierea instanţei, în cadrul cercetării judecătoreşti pe care o efectuează, să
solicite experţilor să lămurească sau să completeze expertiza, astfel încât nu este întemeiată critica
potrivit căreia judecătorul nu ar fi dat dovadă de rolul activ.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere și faptul că, în speță, proba cu expertiză tehnică de
specialitate în materie fiscală a fost admisă la solicitarea reclamantei, obiectivele fiind stabilite prin
încheierea din 29.06.2018, ulterior fiind admise obiecțiuni la raportul de expertiză prin încheierile
din 6.03.2019 și 10.06.2019. Din cuprinsul acestor încheieri și a adreselor către expert se constată că
judecătorul a solicitat expres expertului să-și fundamenteze constatările și concluziile pe documente
și prevederi legale indicate în concret, iar înscrisurile care nu se găsesc la dosarul cauzei să fie
anexate raportului întocmit. Ca urmare, judecătorul și-a exercitat rolul activ, stabilind cerințe clare
pentru expert referitoare la aspectele ce se cereau a fi analizate și modul în care acesta trebuia să-și
fundamenteze concluziile.
Instanța de recurs subliniază că rolul judecătorului nu este acela de a dispune, din oficiu,
administrarea de probe, ci acela ca, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, să afle
adevărul, păstrându-și imparțialitatea. Intervenția instanței în alte împrejurări ar echivala cu
substituirea părții în efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părții căreia
îi revine sarcina probării pretențiilor, ceea ce ar avea drept consecință ruperea echilibrului procesual,
printr-o atitudine părtinitoare a instanței, de natură a defavoriza și prejudicia cealaltă parte din
proces.
1148
Mai mult, pentru a asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, instanța de judecată
are obligația de a respecta principiul contradictorialității, precum și celelalte principii procesuale,
printre care și cele privind disponibilitatea, dreptul la apărare, egalitatea părților, inclusiv în plan
probator, precum și de a veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia soluționării pricinii
deduse judecății, iar în cauza pendinte aceste obligații au fost îndeplinite de instanță.
Astfel, din perspectiva celui de-al doilea set de argumente referitoare la încălcarea de către
instanță a principiului contradictorialității, cu toate valențele sale, ce includ și dreptul la apărare,
Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurentă ca nefiind puse în discuţia contradictorie a
părţilor reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico-juridice prezentate de
judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate şi care vizează maniera de interpretate a forţei
probante a probei cu expertiză, ori modul de aplicare și de interpretare dat de instanţă normelor de
drept material şi procedural
Or, acestea nu reprezintă aspecte pe care, în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) C.proc.civ.,
coroborat cu art. 224 din acelaşi act normativ, instanţa era obligată să le pună în discuţia
contradictorie a părţilor, fiind doar componente ale procesului deliberativ ce stă la baza pronunţării
hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia si da mihi
fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod
independent, norma de drept incidentă acestora.
Hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză a probe

BJ 2022 Partea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BJ 2022 Partea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Editor-coordonator în materie civilă

I. Aplicarea legii civile

1. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de furnizare de servicii medicale

Legea nr. 176/2010, art. 23

Prevederile art.23 din Legea nr.176/2010, ce sancţionează cu nulitatea absolută actele

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2146 din 3 noiembrie 2022

2. Imobil preluat abuziv de stat. Hotărâre judecătorească de restituire în natură pronunţată

C.civ. 1864, art. 480

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 379 din 23 februarie 2022

C.civ., art. 563, art. 566

Includerea terenului, asupra căruia reclamantului i se reconstituise dreptul de proprietate în

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1417 din 16 iunie 2022

C.civ., art. 617, art. 619

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 844 din 13 aprilie 2022

5. Construcţie edificată pe terenul proprietatea altei persoane. Contract de închiriere cu

C.civ. 1864, art. 969, art. 970, art. 977

În conţinutul dreptului de superficie intră un drept de folosinţă asupra terenului proprietatea

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 850 din 13 aprilie 2022

6. Acţiune în constatarea dobândirii în coproprietate, prin uzucapiunea de lungă durată, a

C.civ. 1864, art. 1846

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 304 din 9 februarie 2022

7. Imobil acordat în compensare prin hotărâre judecătorească. Atribuirea terenului de către

C.civ., art. 566

Dreptul de proprietate, odată recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia

8. Acţiune în uzucapiune de lungă durată. Hotărâre a consiliului local de aprobare a

C.civ. 1864, art. 1847, art. 1854

Existenţa hotărârii de guvern privind atestarea domeniului public al unităţii administrativ

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1818 din 6 octombrie 2022

III. Moşteniri şi liberalităţi

9. Acțiune în constatarea vacanței succesorale. Admisibilitate

Legea nr. 36/1995, art. 110, art. 118

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2022

10. Contract de vânzare-cumpărare autentificat. Acțiune în anulare. Invocarea vicierii

C.civ., art. 1214

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 721 din 31 martie 2022

C.civ. 1864, art. 948

Spre deosebire de vânzare, promisiunea bilaterală nu reprezintă un act translativ de

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 966 din 10 mai 2022

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 646 din 29 martie 2022

13. Contract de concesiune. Dispoziţie de respingere a notificării. Neepuizarea termenului de

Legea nr. 10/2001, art. 21 alin. (5), art. 26 alin. (3)

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 589 din 22 martie 2022

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 511 din 16 martie 2022

Legea nr. 190/2018, art. 7

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 325 din 10 februarie 2022

A. Caracterul accesoriu al garanției pentru evicțiune față de dreptul de proprietate transmis

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 930 din 4 mai 2022

C.civ., art. 1385, art. 1532

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 469 din 3 martie 2022

1. Cererea de chemare în judecată

C.civ., art. 1391 alin. (2)

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1339 din 15 iunie 2022

C.civ., art. 1391 alin. (2)

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1085 din 18 mai 2022

Regulamentul (CE) nr. 864/2007, art. 4

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1483 din 23 iunie 2022

1. Cererea de chemare în judecată

C.proc.pen., art. 539

Posibilitatea constatării caracterului nelegal al privării de libertate ulterior rămânerii

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 279 din 8 februarie 2022

C.proc.civ., art. 453

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 517 din 16 martie 2022