DECIZII RELEVANTE

Trimestrul al III-lea 2021

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- Judecător Oana Sanda AVRAMESCU
- Judecător Daniel Ioan HERMAN

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- Judecător dr. Ştefan Ioan LUCACIUC – Preşedinte secţie
- Judecător dr. Anca BUTA

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- Judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

- Judecător dr. Diana PĂTRAŞCU-DUMA – Vicepreşedinte Curtea de Apel
Timişoara

SECŢIA PENALĂ
- Judecător Codrina Iosana MARTIN

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

 Cuprins
SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................................ 4

§. Drept civil ................................................................................................................. 4

1. Acţiune pauliană .................................................................................................................... 4

2. Apărarea în justiţie a dreptului real de administrare asupra proprietăţii publice ......... 6

3. Contestaţie împotriva deciziei de deciziei de compensare, emisă de Comisia Naţională

pentru Compensarea Imobilelor. Legea aplicabilă evaluării imobilelor ce nu pot fi restituite
în natură ....................................................................................................................................... 10

4. Imobile preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Bunuri ce

pot fi oferite în compensaţie în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă ... 12

§. Drept procesual civil................................................................................................15

5. Contestarea măsurii carantinării. Recurs inadmisibil ..................................................... 15

6. Dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul supus

înregistrării în Registrul Auto Român, în cazul unei acţiuni de drept comun în răspundere
civilă delictuală ............................................................................................................................ 16

SECŢIA A II-A CIVILĂ .................................................................................................................... 20

§. Drept civil ................................................................................................................20

7. Despăgubiri morale. Jurisprudența instanțelor naționale – criteriu de dimensionare

insuficient ..................................................................................................................................... 20

8. Legea nr. 77/2016. Contractarea creditului în favoarea unui profesionist.

Neîndeplinirea condițiilor pentru darea în plată a imobilului ................................................ 23

§. Dreptul insolvenţei ..................................................................................................30

9. Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii pentru intrarea în insolvență.

Inadmisibilitatea invocării unor motive noi de atragere a răspunderii, direct în apel ......... 30

10. Procedura insolvenței. Delimitarea dintre creanța bugetară și creanța chirografară

33

11. Procedura insolvenței. Înlocuirea practicianului de insolvență din oficiu. Consecințe

38

12. Procedura insolvenței. Prevalența opțiunii creditorilor majoritari cu privire la

numirea practicianului de insolvență ........................................................................................ 40
1
 §. Drept procesual civil................................................................................................48

13. Efectul pozitiv al lucrului judecat. „Chestiune deja tranșată”. Distincția dintre
temeiuri de fapt sau de drept și argumente și dovezi ............................................................... 48

14. Sechestru asigurător. Înțelesul sintagmei „act scris” ................................................... 57

15. Suspendarea facultativă a procesului civil. Caracterul excepțional al măsurii.

Obligația instanței de a motiva dispunerea acestei măsuri...................................................... 68

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE .......................................................... 75

§. Dreptul muncii ........................................................................................................75

16. Contract individual de muncă. Plata drepturilor salariale constând în sporul la

salariul pentru orele suplimentare lucrate, pentru munca prestată în zilele de repaus
săptămânal şi în zilele de sărbători legale ................................................................................. 75

17. Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”. Modul de calcul al gradaţiei

de merit acordată personalului didactic la cărui salariu de bază nu a atins nivelul prevăzut
pentru anul 2022, creşteri/majorări reglementate de art. 5 alin. (1) şi art. 8 din Anexa 1,
Capitolul I lit. B din Legea-cadru nr.153/207 ........................................................................... 82

18. Răspunderea patrimonială a salariaţilor. Cauze exoneratoare de răspundere ......... 91

19. Sechestru asigurator. Noţiunea de titlu executoriu în înţelesul dat de prevederile art.
953 din Codul de procedură civilă ............................................................................................. 98

20. Suspendarea de drept a contractului individual de muncă al salariatului în alte

cazuri expres prevăzute de lege conform art. 50 lit. i) din Codul muncii. Decizia unilaterală
a angajatorului trebuie să fie comunicată salariatului și să fie susceptibilă de a fi supusă
controlului judecătoresc............................................................................................................ 103

§. Dreptul asigurărilor sociale ................................................................................... 110

21. Restituirea sumelor reţinute cu titlu de asigurări sociale de sănătate pentru

indemnizaţia plătită în baza Legii 341/2004. Termenul de prescripţie a dreptului material la
acţiune ........................................................................................................................................ 110

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL ..................................................... 120

§. Contencios administrativ şi fiscal .......................................................................... 120

22. Abatere profesionala grava in domeniul achizițiilor publice. Competența de a

aprecia efectele unei abateri profesionale grave ..................................................................... 120

23. Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcționarilor publici;

Motivarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale individuale .................... 145

2
 24. Momentul constituirii bazei de impunere care generează dreptul de creanţă fiscală şi
obligaţia fiscală corelativă. Prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii
fiscale. Limitarea specială a dreptului de deducere a cheltuielilor legate de vehicule ........ 152

SECŢIA PENALĂ............................................................................................................................. 171

§. Drept penal ............................................................................................................ 171

25. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice prev. de art. 337 din
Codul penal. Întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii în situaţia în care inculpatul
nu a fost prins în flagrant conducând autoturismul............................................................... 171

§. Drept procesual penal............................................................................................ 178

26. Constituirea ca parte civilă. Posibilitatea părţii civile de a indica natura şi întinderea
pretenţiilor după începerea cercetării judecătoreşti .............................................................. 179

§. Cooperare judiciară internaţională în materie penală .......................................... 181

27. Transferarea persoanei condamnate, deţinută în alt stat membru UE în vederea

executării pedepsei într-un penitenciar din România. Lipsa acordului statului de
condamnare................................................................................................................................ 181

3
 SECŢIA I-A CIVILĂ
§. Drept civil
1. Acţiune pauliană

 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 1562

Curtea reţine că pe de o parte, Sentinţa civilă nr. 10297/24.10.2018 pronunţată de

Judecătoria Timişoara în dosar nr.[…]/325/2018 nu poate fi asimilată drept act juridic
încheiat între părţi sub forma unei tranzacţii judiciare, iar, pe de altă parte, în speţă nu s-a
făcut dovada fraudei de către creditor, astfel că în mod eronat a validat Tribunalul Timiş
raţionamentul judecătoriei atunci când a constatat inopozabilitatea Sentinţei civile nr.
10297/24.10.2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr.[…]/325/2018 faţă de
creditorul Consiliul Judeţean Timiş.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 728 din 29 septembrie 2021,

rezumată de Judecător Daniel Ioan Herman)

Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum şi faţă
de prevederile art.488 C. pr. civ., Curtea de apel reţine următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1989/20.02.2020 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar
nr.[…]/325/2019*, instanţa respins a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a
lipsei de interes a reclamantului Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş, a lipsei
capacităţii de folosinţă a Consiliului Judeţean Timiş şi a inadmisibilităţii cererii şi a admis
acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş şi
Consiliul Judeţean Timiş în contradictoriu cu pârâţii A... şi B... şi a constatat inopozabilă faţă
de reclamanţi Sentinţa civilă nr. 10297/24.10.2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în
dosar nr.[…]/325/2018 cu privire la partajul imobilului situat în Timişoara, str. […], nr. […],
înscris în CF nr. […]Timişoara, nr. cad. […]şi al imobilului situat în Timişoara, str. […], bl.
[…], înscris în CF […] Timişoara, cu nr. cad.
[…]/[…]/[…],[…]/[…]/[…],[…]/[…]/[…]/[…],[…]/[…]/[…]/[…]. Împotriva hotărârii
judecătoriei reclamanţii au declarat apel, respins prin Decizia civilă nr. 1694/02-12-2020
pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/325/2019*.
Împotriva Deciziei civile nr. 1694/02-12-2020 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. […]/325/2019* a declarat recurs pârâta recurentă B... care s-a prevalat de motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 NCPC, arătând – în esenţă – că în mod greşit a
fost soluţionată autoritatea şi puterea de lucru judecat în raport cu hotărârea judecătorească de
divorţ şi partaj, precum şi aspecte vizând calitatea procesuală activă în cauză. De asemenea,
recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1562 Cod civil şi art. 2272 Cod civil. Pârâtul
recurent A... a formulat recurs în susţinerea căruia s-a folosit atât de motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, arătând-în esenţă-că: în mod greşit a fost respinsă
excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului intimat Judeţul Timiş raportat la
lipsa calităţii sale de creditor, precum şi greşita interpretare şi aplicare a disp. art. 1562 NCC,
cât şi de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ., arătând că instanţa
de apel nu a realizat o analiză amplă, juridică în ceea ce priveşte soluţiile date excepţiilor
invocate şi cu referire la condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii.
[...] În schimb, susţinerile ambelor părţi relativ la greşita interpretare şi aplicare a art.
1562 NCC sunt întemeiate, astfel cum se va arăta în cele ce succed.
4
 Cu titlu preliminar, instanţa arată că textul de lege, art. 1562 NCC, se referă la acte
juridice încheiate între părţi, or, în dosarul nr. […]/325/2018 părţile au solicitat desfacerea
căsătoriei lor şi partajul bunurilor comune, iar în cursul judecăţii numitul A..., prin
întâmpinare a fost de acord cu cota pretinsă de numita B..., fără a se prezenta în faţa instanţei
de judecată cu o tranzacţie în formă scrisă şi care să ceară să constituie dispozitivul hotărârii,
conform art. 439 NCPC. Bunăoară, trebuie admis că în cadrul procesului civil pârâtul nu este
obligat să combată orice susţineri ale reclamantului, chiar dacă ar cunoaşte despre acestea că
sunt fondate. De altfel, însuşi Codul de procedură civilă impune exercitarea drepturilor
procesuale cu bună credinţă, astfel că o contracarare formală a susţinerilor adversarului ar fi
excesiv să fie impusă părţilor doar cu scopul de a nu se considera ulterior că au avut la bază o
înţelegere frauduloasă. În realitate, din Sentinţa civilă nr. 10297/24.10.2018 pronunţată de
Judecătoria Timişoara în dosar nr. […]/325/2018 reiese că numitul A... a recunoscut că a avut
o contribuţie de 20%, iar nu de 50% la dobândirea imobilelor supuse partajului, cotă pentru
care s-a şi dispus achitarea unei sulte de către numita B... ca urmare a atribuirii imobilelor în
natură către aceasta.
Curtea mai subliniază şi faptul că dovada fraudei se poate face prin orice mijloc de
probă, conivenţa frauduloasă dintre terţ şi debitor trebuind probată conform regulilor generale
în materie de probaţiune, art. 249 NCPC, astfel că sarcina probei îi revine reclamantului aşa
cum afirmă şi principiul de drept actori incumbit probatio. Or, în speţă argumentul primordial
pentru dovedirea fraudei a fost acela că pârâtul recurent a acceptat stabilirea unei cote de
contribuţie mai mică de jumătate, împrejurare care nu poate avea efect decisiv câtă vreme
însuşi legiuitorul doar prezumă cote de contribuţie egale în timpul căsătoriei. Mai precis,
creditorul era ţinut să probeze că A... ar fi avut efectiv dreptul la mai mult de 20% din imobil,
obligaţie procesuală de care creditorul nu este derobat, context în care ar fi devenit actuală
chestiunea fraudei.
În concluzie, Curtea reţine că pe de o parte, Sentinţa civilă nr. 10297/24.10.2018
pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. […]/325/2018 nu poate fi asimilată drept act
juridic încheiat între părţi sub forma unei tranzacţii judiciare, iar , pe de altă parte, în speţă nu
s-a făcut dovada fraudei de către creditor, astfel că în mod eronat a validat Tribunalul Timiş
raţionamentul judecătoriei atunci când a constatat inopozabilitatea Sentinţei civile nr.
10297/24.10.2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. […]/325/2018 faţă de
creditorul Consiliul Judeţean Timiş.
Raportat la cele expuse mai sus, Curtea a admis recursul declarat de pârâta recurentă
B... împotriva Deciziei civile nr. 1694/A/02.12.2020 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. […]/325/2019*, a admis recursul declarat de pârâtul recurent A... împotriva Deciziei civile
nr. 1694/A/02.12.2020 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/325/2019*. A casat
Decizia civilă nr. 1694/A/02.12.2020 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
[…]/325/2019* şi, în rejudecare: a admis apelul formulat de pârâta apelantă B... împotriva
Sentinţei civile nr. 1989/20.02.2020 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr.
17373/325/2019* şi a admis apelul formulat de pârâtul apelant A... împotriva Sentinţei civile
nr. 1989/20.02.2020 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. […]/325/2019*. Ca
atare schimbă sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantului Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş şi a respins acţiunea formulată de
acesta ca fiind introdusă de o persoană lipsită calitate procesuală activă, a respins acţiunea
formulată de Consiliul Judeţean Timiş în contradictoriu cu pârâţii B... şi A....

5
 2. Apărarea în justiţie a dreptului real de administrare asupra proprietăţii
publice

 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 870, art. 908 alin. (1)
 Legea nr. 107/1996 – legea apelor: art. 4, art. 3 şi art. 35

Potrivit prevederilor art. 908 alin. (1) pct. 1 Cod civil, pentru a opera rectificarea
înscrierii pe motivul nelegalităţii actului în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea, trebuie
pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă de desfiinţare a actului. Desfiinţarea actului
trebuie să intervină ca o sancţiune pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente
încheierii ori, după caz, emiterii lui.
Invocarea a două drepturi reale de administrare asupra aceluiaşi bun imobil din
domeniul public al statului, care se exclud reciproc, nu poate conduce la admiterea unei
acţiuni în rectificare de carte funciară, în lipsa prezentării unei hotărâri judecătoreşti
anulare a actului administrativ de constituire a dreptului de administrare dobândit ulterior,
dar întabulat în cartea funciară, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate ale
acţiunii în rectificarea cărţii funciare ce decurge din această prevedere legală.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 742 din 30 septembrie 2021,

rezumată de Judecător Oana Sanda Avramescu)

Prin cererea adresată Judecătoriei Lipova, reclamanta Administraţia Naţională Apele

Române – Administraţia Bazinală de Apă Mureş, în calitate de reprezentat al Ministerul
Apelor şi Pădurilor, a chemat în judecată pârâţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii
reprezentat de Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi Statul Român reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice şi a solicitat să se constate dreptul de proprietate al Statului
Român şi dreptul de administrare al Ministerul Apelor şi Pădurilor, asupra unei porţiuni ale
cursurilor de apă Crăciuneasa, Troaş şi Vineşti, care se suprapune cu tronsonul de cale ferată
Simeria – Curtici, aflat în administrarea Companiei Naţionale de Cai Ferate CFR SA.
Reclamanta a solicitat dezmembrarea suprafeţelor aferente albiilor minore, care se
suprapun cu linia de cale ferata Simeria – Curtici, înscrisă în CF nr. […] şi înscrierea acestora
în cărţi funciare distincte, în proprietatea publică a Statului Român şi în administrarea
Ministerul Apelor şi Pădurilor.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat, în esenţă, că porţiuni ale cursurilor de apă
Crăciuneasa, Troaş şi Vineşti care se suprapun cu linia de cale ferata Simeria – Curtici,
întabulată în cartea funciară nr. […], în proprietatea publică a Statului Român şi în
administrarea Companiei Naţionale de Căi Ferate – CFR SA. Aceste cursuri de apă sunt însă
în administrarea Ministerul Apelor şi Pădurilor al cărui reprezentat este, iar actul doveditor în
susţinerea situaţiei juridice reale privind proprietatea şi administrarea bunurilor imobile în
litigiu îl constituie anexa nr. 12 din H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului
centralizat al bunurilor din domeniul public al statului precum şi extrasul din Cadastrul
Apelor.
Reclamanta a mai susţinut că pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, în
mod abuziv, fără a avea vreun act administrativ de încetare a dreptului de administrare emis
de proprietarul tabular al imobilului - Statul Român şi-a însuşit aceste bunuri.
Prin sentinţa civilă nr. 533/08.10.2020 Judecătoria Lipova a admis în parte cererea și a
dispus dezlipirea din parcela nr. cadastral unic […], a parcelelor care conţin porţiuni ale
cursurilor de apă Crăciuneasa, Troaş şi Vineşti şi înscrierea în cărţi funciare distincte, în
proprietatea publică a Statului Român, cu înscrierea dreptului de administrare în favoarea
6
Ministerului Apelor şi Pădurilor şi modificarea categoriei de folosinţă a parcelelor dezlipite
din categoria căi ferate (CF), în categoria ape curgătoare (HG).
Fiind învestită cu apelul formulat de către pârâta Compania Naţională de Căi Ferate
CFR SA în reprezentarea Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Tribunalul Arad a
modificat sentinţa primei instanţe, respingând în totalitate cererea de chemare în judecată.
Tribunalul a reţinut că prin H.G. nr. 455/2017 a fost declanşată procedura de
expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate
publică, de interes naţional, „Reabilitarea liniei de cale ferată Frontieră-Curtici-Simeria ...”,
pentru mai multe localităţi din judeţul, Arad, expropriator fiind Statul Român prin Ministerul
Transporturilor.
Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a
persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a Statului şi în administrarea Companiei
Naţionale de Căi Ferate – CFR SA a operat, de drept, la data emiterii deciziei de expropriere
nr. 1/4354 din data de 26.10.2017, emisă de Compania Naţională de Căi Ferate.
În baza H.G. nr. 455/2017 şi a deciziei de expropriere nr. 1/4354 din data de
26.10.2017 s-a efectuat înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului
Român şi a dreptului de administrare al Companiei Naţionale de Căi Ferate – CFR SA.
Potrivit extrasului de CF nr. […] proprietar asupra terenului în suprafaţă de 466.282
mp. este Statul Român, pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA având dreptul de
administrare.
Prin acţiunea formulată reclamanta a susţinut că porţiuni ale cursurilor de apă
Crăciuneasa, Troaş şi Vineşti se suprapun cu linia de cale ferată Simeria – Curtici şi prin
urmare Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA este îndreptăţită să înscrie în evidenţele de
carte funciară doar calea ferată nu şi aceste porţiuni de teren, în dovedire dreptului său de
administrare, invocând anexa nr. 12 la HG nr. 1705/2006.
Faţă de argumentele reclamantei tribunalul a constat că prin H.G. nr. 1705 din 29
noiembrie 2006 a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al
statului, nefiind astfel actul administrativ prin care Statul a recunoscut dreptul de administrare
al reclamantei asupra cursurilor de apă. Anexa la această hotărâre de guvern constituie o
probă a dobândirii de către reclamantă a dreptului de administrare asupra apelor din România,
dar nu şi privitor la terenul aferent acestora.
Potrivit art. 3 alin. (1) şi alin. (11) din Legea nr. 107/1996, aparţin domeniului public al
statului: apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km², malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane,
apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul
valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime; albiile sectoarelor cursurilor de apă
cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice care nu depăşesc suprafaţa de 10 km²,
sectoare amenajate cu lucrări de gospodărire a apelor, aflate în domeniul public de interes
naţional şi amplasate în zona de confluenţă a cursului de apă principal
Art. 4 din aceeaşi lege prevede că se dau în administrare Administraţiei Naţionale
„Apele Române” de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii,
apele din domeniul public.
A mai reţinut că potrivit dispoziţiilor 35 alin. (51) – (56) din Legea nr. 107/1996
reclamanta avea obligaţia legală de înscriere a dreptului de proprietate publică a statului
asupra acestor bunuri aflate în administrarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”, în
cărţile funciare corespunzătoare terenurilor ce cuprind albiile apelor curgătoare, inclusiv în
cartea funciară.
Or, reclamanta nu şi-a îndeplinit această obligaţie anterior exproprierii realizate prin
H.G. nr. 455/2017 şi emiterii deciziei de expropriere nr. 1/4355/26.10.2017.
7
 Cartea funciară atestă dreptul de proprietate publică al Statului Român asupra
terenului, preluat în baza deciziei de expropriere nr. 1/4355/26.10.2017 emisă de Compania
Naţională de Căi Ferate CFR SA. În aceeaşi carte funciară figurează, şi dreptul de
administrare al pârâtei Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR SA, situaţie în care apare
evident că scopul acestui demers judiciar este doar recunoaşterea dreptului de administrare al
reclamantei cu consecinţa radierii dreptului de administrare al pârâtei apelante.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu s-a contestat actul pe baza căruia pârâta şi-a
intabulat dreptul de administrare şi nici emitentul nu a fost chemat în judecată.
Acţiunea reclamantei se încadrează în prevederile art. 870 Cod civil, ce reglementează
apărarea dreptului de administrare pe calea acţiunii confesorii în administrare al cărei titular
este doar cel ce deţine sau invocă dreptul real de administrare, iar nu şi proprietarul (titularul
dreptului de proprietate publică).
Tribunalul a reţinut că deşi reclamanta a invocat prevederile art. 908 alin. (1) pct. 1
Cod civil, potrivit acestuia pentru a opera rectificarea înscrierii pe motivul desfiinţării actului
în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea, trebuie pronunţată o hotărâre judecătorească
definitivă de constatare a nulităţii, respectiv de anulare a actului. Desfiinţarea actului trebuie
să intervină ca o sancţiune pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori,
după caz, emiterii lui.
Însă, reclamanta nu a învestit instanţa competentă cu o cerere principală de desfiinţare
a titlului pârâtei, şi anume decizia de expropriere nr. 1/4355/26.10.2017 emisă de Compania
Naţională de Căi Ferate CFR SA.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta nu a prezentat în susţinerea cererii sale o
hotărâre judecătorească de admitere a unei contestaţii împotriva deciziei de expropriere
formulată în condiţiile Legii nr. 255/2010 (aceasta fiind acţiunea de fond care să tindă la
desfiinţarea titlului pârâtei), neîndeplinind astfel una dintre condiţiile de admisibilitate ale
acţiunii în rectificarea cărţii funciare ce decurge din prevederile art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ.
Prin urmare, contrar celor statuate prin sentinţa apelată şi în acord cu pârâta – apelantă,
tribunalul a considerat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată.
Învestită fiind cu recursul formulat de către reclamantă împotriva acestei hotărâri,
Curtea de apel a reţinut că, circumscris motivului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C.pr.civ.,
recurenta a învederat că tribunalul a dat o interpretare greşită anexei 12 a H.G. nr. 1705/2006
şi a apreciat, în mod eronat, că aceasta nu conferă dreptul de administrare în favoarea sa
asupra terenurilor în litigiu, cu toate că acesta atestă dreptul de administrare al Administraţiei
Naţionale Apele Române cu privire la tot Bazinul hidrografic Mureş cu toţi afluenţii de Ordin
I-VI şi din care fac parte şi albiile cursurilor de apă în discuţie şi reprezintă astfel actul
administrativ ce face dovada dreptului de administrare.
Curtea a reţinut însă că argumentaţia tribunalului, criticată de reclamantă prin recurs,
este concordantă cu dispoziţiile legale enunţate şi cu starea de fapt reţinută prin considerentele
deciziei recurate.
Dreptul de administrare este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil şi
imprescriptibil, constituit de autoritatea competentă, în mod gratuit, asupra unui bun din
domeniul public, în favoarea unei regii autonome sau a unei instituţii publice, ca modalitatea
de exercitare a dreptului de proprietate publică, drept care conferă titularului său atributele
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în actul de constituire,
precum şi a limitelor materiale şi juridice.
De regulă, dreptul de administrare se constituie prin acte juridice de drept
administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare.

8
 Dreptul de administrare se constituie, după caz, conform dispoziţiilor art. 867 alin. (1)
C.civ. prin Hotărârea Guvernului sau a Consiliului Judeţean, respectiv a Consiliului General
al Municipiului București sau a Consiliului Local.
În procesul de constituire al acestui drept real, între titularul domeniului public,
respectiv statul sau unitatea administrativ teritorială şi titularul dreptului de administrare
există raporturi administrative, iar nu raporturi de drept civil, astfel încât atribuirea bunurilor
se face prin acte de putere, respectiv prin acte administrative cu caracter individual, iar nu prin
acte juridice de drept privat. Chiar dacă există iniţial o solicitare din partea regiei autonome
sau a instituţiei publice pentru constituirea dreptului de administrare asupra unui anumit bun
din domeniul public, actul de constituire rămâne un act unilateral de drept public, iar nu unul
de natură contractuală.
Conform dispoziţiilor art. 869 C. civ., dreptul de administrare încetează odată cu
încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii,
dacă interesul o impune, de organul care l-a constituit.
Revocarea fără caracter de sancţiune reprezintă trecerea bunului în administrarea altuia
sau redistribuirea bunurilor. Aşa numita trecere a bunului în administrarea altuia nu este decât
o încetare a dreptului de administrare, urmată de constituirea unui nou drept de administrare.
O asemenea măsură se dispune, potrivit principiului simetriei, după caz, tot prin hotărârea
Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a Consiliului Local.
Măsura de încetare a dreptului de administrare trebuie să fie rezultatul aprecierii
autorităţii publice competente, în sensul că titularul iniţial al dreptului de administrare nu mai
are nevoie de bunul respectiv sau există un motiv de interes public mai puternic pentru
atribuirea bunului altei regii sau altei instituţii publice.
S-a considerat chiar că, dacă există o asemenea apreciere, statul sau unitatea
administrativ teritorială are nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a redistribui bunul în cauză.
În absenţa unui asemenea motiv, retragerea dreptului de administrare ar fi posibilă
numai cu acordul titularului dreptului de administrare.
Curtea de apel a constatat că, în prezenta cauză, ar putea fi incidentă ultima ipoteză
expusă, deoarece pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA a arătat – prin
întâmpinarea depusă în primă instanţă - că nu se opune acţiunii, susţinând că pentru a evita
orice neclarităţi privind proprietatea sau dreptul de administrare a imobilului, situaţia juridică
şi suprafeţele afectate, demersurile în vederea elaborării, promovării şi aprobării actului
administrativ pentru transferul din domeniul public a imobilelor aflate în administrarea
instituţiilor publice în administrarea Ministerului Transporturilor prin CFR vor fi efectuate
ulterior elaborării şi recepţiei documentaţiilor cadastrale individuale.
În situaţia în care, în urma finalizării documentaţiilor cadastrale şi a clarificării
situaţiei juridice, se constată că imobilele în cauză sunt în administrarea Apelor Române,
pârâta a arătat că nu se opune transferului dreptului de administrare sau administrarea dublă a
suprafeţelor în cauză.
Cu toate acestea Curtea a observat că această suprapunere de terenuri, chiar dacă e
reală, în lipsa documentaţiei şi a parcurgerii procedurii prealabile, obligatorii în materia
instituirii dreptului de administrare - conform Hotărârii Guvernului nr. 1705/29.11.2006
pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului - nu
poate fi recunoscută pe calea prezentului demers judiciar, validând astfel raţionamentul
tribunalului şi respingând în consecinţă recursul formulat.

9
 3. Contestaţie împotriva deciziei de deciziei de compensare, emisă de Comisia
Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Legea aplicabilă evaluării imobilelor ce nu
pot fi restituite în natură

 Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în

natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România: art. 4, art. 21

Dată fiind situaţia juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanţial
referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului ce nu poate fi restituit în natură,
prevăzută în textul normativ modificat, este aplicabilă în procesele aflate în curs de judecată
la data intrării sale în vigoare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi,
pe care şi Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispoziţiile art. 4.
În consecinţă este aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului,
şi nu cea de la data emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea
Imobilelor.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 139 din 14 septembrie 2021,

rezumată de Judecător Oana Sanda Avramescu)

Prin cererea înregistrată la data de 24.12.2020, la Tribunalul Arad, reclamanta Parohia

A. a solicitat anularea deciziei de compensare nr. 37168/06.11.2020, emisă de pârâta Comisia
Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi obligarea acesteia să emită o nouă decizie de
compensare în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (6), respectiv alin. (6 ind. 1) şi alin. (6
ind. 2) din Legea nr. 165/2013, pentru o justă stabilire a despăgubirii cuvenite pentru terenul
în suprafaţă de 2899 mp., situat în comuna Almaş.
Prin sentinţa civilă nr. 58/25.03.2021, Tribunalul Arad a admis contestaţia și a
modificat decizia emisă de pârâtă, atribuind reclamantei în compensare un număr de 39.231
puncte.
Instanţa a reținut că prin decizia nr. 37168/06.11.2020, pârâta Comisia Naţională
pentru Compensarea Imobilelor a stabilit în favoarea reclamantei despăgubiri de 13077
puncte, ca măsură compensatorie pentru terenul în suprafaţă de 2899 mp., situat în com.
Almaş, reclamanta contestând decizia exclusiv sub aspectul întinderii despăgubirii.
Prima instanţă a considerat contestaţia ca fiind întemeiată, reţinând incidenţa art. 21
alin. (6) teza finală din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
219/2020, căruia în dosarele în care se acordă măsuri compensatorii titularului dreptului de
proprietate, fost proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, iar dreptul de
proprietate nu a fost tranzacţionat după preluarea abuzivă de stat a imobilului, evaluarea
imobilului ce face obiectul deciziei se face prin utilizarea grilei notariale valabile pentru anul
precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională.
Or, conform grilei aferente anului 2019, disponibilă pe site-ul oficial al Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici, valoarea unui metru pătrat de teren intravilan în comuna Almaş,
era de 3 euro şi nu de 1 euro, cum a stabilit pârâta prin actul contestat, ceea ce face ca
valoarea corectă a punctelor de despăgubire să fie triplul celei fixate de pârâtă.
A mai reţinut şi că deşi este real că, în ședința din 18 martie 2021, Curtea
Constituțională, în cadrul controlului legilor posterior promulgării, a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. 21 alin. (6) din
Legea nr. 165/2013, decizia nu a fost publicată încă în Monitorul Oficial al României, astfel
că soluţia nu se poate raporta decât la forma actuală a legii.
10
 Învestită fiind cu apelul pârâtei împotriva acestei hotărâri, Curtea de apel a reținut că
decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80/2018, pronunțată în dezlegarea unor chestiuni
de drept, dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013,
în forma anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2017, a stabilit următoarele:
„1. Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei de compensare se realizează prin
aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în
considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi categoriei de folosinţă la data preluării
acestuia, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nefiind aplicabile.
2. Dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată şi
completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi cauzelor aflate pe
rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în
vigoare a legii modificate”.
Regula evaluării imobilelor cu luarea în considerare a formei legii la data soluționării
cauzei, stabilirea valorii fiind calificată de instanța supremă ca „facta pendentia” până la
definitivarea litigiului (situaţie juridică în curs de constituire în temeiul Legii nr. 165/2013),
este reluată în considerentele deciziei Înaltei Curţi în dezlegarea unor chestiuni de drept
nr.46/2021.
Prin această decizie s-a stabilit că, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din
18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021,
dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea
nr. 219/2020 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe
rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în
vigoare a legii modificate, nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de
contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Din analiza circumstanţelor specifice litigiului în soluţionarea căruia a fost formulată
cererea de chemare în judecată Curtea de apel a reţinut că, la momentul intrării în vigoare a
Legii nr. 165/2013 - 20 mai 2013, dosarul administrativ nu era soluţionat, decizia de
compensare prin puncte contestată în cauză fiind emisă ulterior acestei date, context în care
modalitatea de evaluare a imobilului - în privinţa căruia a fost stabilită această nouă formă de
reparaţie în echivalent - este supusă dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.
Prin art. 4 legiuitorul a înţeles să reglementeze conflictul de drept intertemporal
generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul ca dispoziţiile legii noi să fie
aplicabile cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege,
nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acesteia.
Legea nr. 165/2013 cuprinde nu numai prevederi cu caracter procedural (cum ar fi, de
pildă, cele care instituie anumite termene), ci şi prevederi cu caracter substanţial, referitoare la
cuantumul şi modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii instituite, astfel că, în
privinţa acestora din urmă, raporturile juridice derulate între persoana îndreptăţită la restituire,
pe de o parte, şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de stabilire a măsurilor
reparatorii, pe de altă parte, nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la
rămânerea definitivă a deciziei administrative.
Decizia autorităţii administrative implicate în procesul de acordare a măsurii
reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 a fost supusă controlului jurisdicţional, astfel
încât dreptul de creanţă, de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura reparatorie, nu
este un drept cert şi exigibil şi, de aceea, situaţia juridică se află în curs de constituire,
deoarece urmează a se stabili, în faza jurisdicţională, valoarea concretă a despăgubirilor sub
forma acordării de puncte în raport cu evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de

11
compensare, instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv,
întinderea despăgubirii cuvenite.
Sub acest aspect Curtea de apel a evidenţiat şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, potrivit căreia o creanţă, ce intră în sfera drepturilor cu caracter civil şi
care poate fi considerată un „bun” în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, este considerată a fi „determinată” (pentru a beneficia de protecţia
art. 6 paragraful 1 din Convenţie), abia în momentul în care cuantumul i-a fost precizat, în
condiţiile în care dreptul intern prevede o procedură ce cuprinde două faze: prima, în care o
jurisdicţie statuează cu privire la existenţa dreptului şi o alta în care se fixează cuantumul (a se
vedea, în acest sens, Hotărârea din 23 martie 1994, pronunţată în Cauza Silva Pontes
împotriva Portugaliei, paragraful 30).
Dată fiind situaţia juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanţial
referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat,
este aplicabilă situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, fiind impusă de principiul
aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin
dispoziţiile art. 4, fiind, în consecinţă, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării
litigiului, şi nu cea de la data emiterii deciziei.
În aplicarea acestei reguli, în speța de față, Curtea de apel a stabilit că evaluarea
imobilului ce face obiectul deciziei se face prin utilizarea grilei notariale valabile pentru anul
precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională, potrivit art. 21 alin. (6) din lege astfel
cum a fost modificat prin Legea nr. 193/2021, în vigoare la data analizei, modalitate de
evaluare respectată de prima instanță.
În consecință în temeiul dispozițiilor legale evocate, potrivit art. 480 C.pr.civ., Curtea
a respins ca nefondat apelul.

4. Imobile preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Bunuri ce pot fi oferite în compensaţie în situaţia în care restituirea în natură nu mai
este posibilă

 Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în

natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România: art. 21

Persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii, instanţa de judecată îi poate acorda în

compensare terenuri, cu sau fără construcţii, şi construcţii finalizate sau nefinalizate,
indiferent de categoria în care se încadrează imobilele ce fac obiectul notificării în temeiul
Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă acestea nu au fost, în mod eronat sau abuziv,
incluse în lista celor care pot face obiectul acestei măsuri.
Însă nu îi poate acorda în compensare terenurile agricole şi forestiere care fac
obiectul de reglementare al capitolului II al Legii nr. 165/2013, întrucât acestea sunt
destinate restituirii în natură, ca formă distinctă şi prioritară de reparaţie, formând obiectul
de reglementare al legilor de reparaţie în materia fondului funciar.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 117 din 1 iulie 2021,

rezumată de Judecător Oana Sanda Avramescu)

12
 Prin cererea adresată Tribunalului Arad, modificată ulterior, reclamantele A. şi B. au
contestat dispoziţia nr. 2540/31.07.2019 emisă de Primarul Municipiului Arad, prin care l-au
fost acordate măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilului preluat abuziv în perioada
regimului comunist, solicitând acordarea de bunuri în compensare din proprietatea UAT Arad
sau a Statului Român din administrarea Primăriei.
Prin sentinţa civilă nr. 277 din 06.11.2020, Tribunalul Arad a admis acţiunea, a
modificat dispoziţia contestată şi a obligat pârâţii să acorde reclamantelor, în compensare,
mai multe terenuri intravilane, înscrise în cărţile funciare în categoria de folosinţă „fâneţe”,
identificate de către reclamante în patrimoniul pârâtelor.
Învestită fiind cu apelul pârâţilor UAT Municipiul Arad şi Primarul Municipiului
Arad, Curtea de apel a reţinut că apelul este întemeiat pentru următoarele argumente:
Deşi au solicitat acordarea în compensare a unor alte imobile, reclamanţii, în calitate
de persoane îndreptăţite nu au făcut dovada caracterului disponibil al acestora – conform
deciziei nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât imobilele identificate şi
evaluate de către tribunal nu îndeplinesc cerinţele de a fi disponibile şi a putea fi acordate în
compensaţie.
Conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 „(1) în vederea acordării de
măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de
lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare
de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi
documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii
deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate. (2) Deciziile entităţilor
învestite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare
totală sau parţială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea învestită
de lege. (3) Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr.
10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se transmit Secretariatului
Comisiei Naţionale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispoziţiile art.
11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, rămân aplicabile”.
În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar în vederea respectării
exigenţelor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, legiuitorul naţional a impus determinarea unui portofoliu de
bunuri sau servicii identificate de unitatea deţinătoare care pot face obiectul unor măsuri
reparatorii prin echivalent.
În acest scop, autorităţile locale urmează a îndeplini, în mod transparent, cerinţa
dispusă prin alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi anume afişarea lunară, obligatorie, în
termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc
vizibil, a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile ce pot fi
acordate în compensare.
În acest context, afirmarea de către autoritatea locală a inexistenţei unor asemenea
bunuri şi servicii nu transferă sarcina exorbitantă a probei contrare către persoana îndreptăţită,
o astfel de interpretare însemnând desistarea autorităţii de obligaţiile legale, conducând la
denaturarea modalităţii de abordare a cazurilor în care statul trebuie să respecte şi să aplice
jurisprudenţa CEDO în materia respectării dreptului de proprietate.
Curtea de apel a reţinut că în speţa dedusă judecăţii, apelanţii pârâţi au afirmat că nu
deţin bunuri ce pot fi oferite în compensaţie iar reclamanţii intimaţi au identificat bunuri cu
privire la care au afirmat că sunt disponibile şi pe care tribunalul le-a acordat în compensaţie.
Prin considerentele deciziei nr. 12/14. 05.2018 pronunțată în recursul în interesul legii
de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că „54... învestită cu cererea prin care
13
persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa
trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului
administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că
respectivele bunuri n-au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista celor care
pot face obiectul acestei măsuri. 55. Altminteri, necenzurarea modalităţii în care entităţile
învestite cu notificări dau curs solicitării de acordare de bunuri în compensare ar face să
devină iluzorie şi lipsită de substanţă această formă de reparaţie prin echivalent, dacă ea ar
rămâne la aprecierea discreţionară a persoanei notificate. 56. În plus, aceasta este expresia
plenitudinii jurisdicţionale a instanţei, cea care verifică, sub aspectul legalităţii, măsurile
dispuse în faza procedurii prealabile.”.
Prin Decizia nr. 25/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 912 din
14/11/2016, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, în
Dosarul nr. 2.078/104/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea
dispoziţiilor art. 1 alin. (2) raportat la art. 12 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru
finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist în România, astfel cum au fost modificate prin Legea
nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru
finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist în România şi la art. 221 - 223 din Normele de aplicare
a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 şi completate prin
H.G. nr. 89/2014, şi a stabilit că bunurile care pot fi oferite în compensare sunt terenurile, cu
sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate, indiferent de categoria în care
se încadrează imobilele pentru care s-a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile art. 12 din
Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind aplicabile.
În considerentele acestei hotărâri, s-a apreciat că:
„73. Entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 are
obligaţia de a afişa la sfârşitul fiecărei luni, atât pe site-ul, cât şi la sediul acesteia, situaţia
bunurilor care pot fi acordate în compensare.
74. În lipsa unei prevederi exprese a legii, bunurile din această listă nu se confundă cu
terenurile agricole şi forestiere care fac obiectul de reglementare al capitolului II al Legii nr.
165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi care sunt destinate restituirii în natură,
ca formă distinctă şi prioritară de reparaţie, cu semnificaţia prevăzută de art. 3 pct. 6 din
Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Conform acestui text legal,
prin „restituire în natură” se înţelege fie restituirea imobilului preluat în mod abuziv, în cazul
în care acesta există şi poate fi restituit, fie, în ceea ce priveşte terenurile, reconstituirea
dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament.
75. În privinţa măsurii compensării cu bunuri oferite în echivalent, reglementată de
art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 221-
223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
401/2013 şi completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, nu sunt aplicabile prevederile
cuprinse în art. 12 al Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Textul se
referă în mod expres la terenurile agricole a căror restituire nu mai este posibilă pe vechiul
amplasament, stabilindu-se posibilitatea atribuirii de teren pe alt amplasament, conform
ordinii prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. a) - d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi
completările ulterioare.”

14
 Curtea a constatat că toate terenurile acordate reclamanţilor în compensaţie au
categoria de folosinţă agricolă – fâneţe.
Or, în raport de considerentele Înaltei Curţi şi de categoria de folosinţă agricolă a
terenurilor, Curtea a reţinut că acestea nu pot fi legal atribuite în compensare, în baza Legii nr.
10/2001, formând obiectul de reglementare al legilor de reparaţie în materia fondului funciar,
astfel că solicitarea reclamanţilor de a se modifica dispoziţia de atribuire de puncte în
compensare este neîntemeiată.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată în
sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

§. Drept procesual civil

5. Contestarea măsurii carantinării. Recurs inadmisibil

 Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în
situaţii de risc epidemiologic şi biologic: art. 17

Câtă vreme legea specială, în speţă Legea nr. 136/2020, reglementează doar calea de
atac a apelului, stabilind un termen special de declarare a acestei proceduri, respectiv două
zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, fără a face referire la recurs, curtea
apreciază că această din urmă cale de atac extraordinară este suprimată.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 683 din 20 august 2021,

rezumată de Judecător Daniel Ioan Herman)

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, conform

dispoziţiilor art. 248 alin. (1) rap. al art. 496 alin. (1) C. pr. civ., instanţa reţine
următoarele:
Potrivit art. 456 C. pr. civ., calea de atac ordinară este apelul, iar căile extraordinare de
atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea, iar potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1)
C: pr. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în
condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute
de lege. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia
României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti
sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Curtea reţine că cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită judecătoria are
ca obiect contestarea măsurii carantinării dispusă de către Direcţia de Sănătate Publică
Judeţeană Suceava prin Decizia de confirmare a carantinării nr. 697/31.07.2021, petenţii
solicitând suspendarea măsurii, arătând că Ucraina este inclusă în lista statelor din zona verde.
Având în vedere obiectul demersului judiciar iniţiat de petenţii contestatori, devin
incidente în cauză dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 136/2020, potrivit cărora „(1) Orice
persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act
administrativ individual emis potrivit art. 7 sau art. 8 alin. (4) poate introduce, în termen de
cel mult 24 de ore de la data comunicării deciziei direcţiei de sănătate publică, acţiune la
judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are reşedinţa ori la judecătoria în a
cărei circumscripţie este situat spaţiul sau unitatea sanitară în care este carantinată sau, după
caz, izolată potrivit art. 7 sau art. 8 alin. (4), solicitând anularea actului administrativ
15
contestat, revizuirea sau încetarea măsurii. Cererile sunt scutite de plata taxei judiciare de
timbru. (2) Judecarea cererilor prevăzute la alin. (1) se face de urgenţă şi cu precădere, în
termen de cel mult 48 de ore, dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, nefiind aplicabile. (3) Părţile vor fi citate potrivit
dispoziţiilor privind citarea în procesele urgente, astfel încât să se asigure respectarea
termenului de judecată prevăzut la alin. (2), asistenţa juridică a persoanei fiind obligatorie. (4)
Dispoziţiile art. 15 alin. (13) - (16) se aplică în mod corespunzător. (5) Instanţa poate amâna
pronunţarea cu cel mult 24 de ore, iar redactarea hotărârii se face în aceeaşi zi. (6) Până la
pronunţarea hotărârii instanţei, persoana în cauză va fi monitorizată de către medic, zilnic sau
când situaţia o impune. (7) Hotărârea primei instanţe este executorie şi poate fi atacată cu apel
în termen de două zile de la comunicare. (8) Apelul se soluţionează de secţia civilă a
tribunalului într-un termen ce nu va depăşi 24 de ore de la data sesizării instanţei, prevederile
alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător. (9) Dacă instanţa de fond dispune anularea
actului administrativ, măsura contestată încetează de la pronunţare, iar persoana în cauză are
dreptul de a părăsi imediat spaţiul sau unitatea în care a fost carantinată sau, după caz, izolată.
(10) Comunicarea actelor de procedură, inclusiv înregistrarea acţiunii, se realizează în format
şi prin mijloace electronice”.
Interpretând textul art. 17 din Legea nr. 136/2020, prin prisma dispoziţiilor prevăzute
de art. 456 şi art. 457 alin. (1) C. pr. civ., curtea apreciază că intenţia legiuitorului cu ocazia
reglementării procedurii de contestare a măsurii de carantinare cu caracter individual a fost
aceea de a suprima calea de atac a recursului.
Astfel, dat fiind faptul că doar apelul este calea de atac ordinară recunoscută de codul
de procedură civilă, regula generală este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată cu
apel, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege. În acelaşi context, câtă vreme legea
specială, în speţă Legea nr. 136/2020, reglementează doar calea de atac a apelului, stabilind
un termen special de declarare a acestei proceduri, respectiv două zile de la comunicarea
hotărârii primei instanţe, fără a face referire la recurs, curtea apreciază că această din urmă
cale de atac extraordinară este suprimată.
Deşi în textul legislativ vizat nu se utilizează sintagma „hotărârea primei instanţe ...
poate fi atacată doar cu apel”, concluzia suprimării recursului rămâne valabilă, dată fiind, pe
de o parte, urgenţa procedurii, aspect ce rezultă din termenele scurte stabilite de legiuitor, iar
pe de altă parte, din lipsa reglementării unui termen derogatoriu stabilit pentru recurs. Altfel,
întrucât nu se poate aplica recursului termenul special de apel, de două zile de la comunicare,
nefiind prevăzut expres de legea specială, ar trebui ca recursul să poată fi declarat în termenul
general, de 30 de zile de la comunicarea deciziei pronunţate în apel, ceea ce ar nesocoti în
mod evident caracterul urgent al procedurii instituite de legiuitor.
Pentru considerentele de fapt şi de drept menţionate mai sus, întrucât dispoziţiile
legale speciale ce reglementează procedura contestării măsurii carantinării individuale exclud
calea de atac a recursului, instanţa constată că este inadmisibil recursul declarat de
contestatori în prezenta cauză.

6. Dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul supus

înregistrării în Registrul Auto Român, în cazul unei acţiuni de drept comun în
răspundere civilă delictuală

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 278 alin. (1) pct. 3
 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 1281

16
  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 4/2018 publicată în Monitorul
Oficial nr. Partea I nr. 388 din 07/05/2018 (RIL)
În cazul autovehiculelor supuse înregistrării în Registrul Auto Român, dovada
transmiterii dreptului de proprietate se face conform regulilor prevăzute de Codul de
procedură civilă în materia probaţiunii actelor juridice şi nu exclusiv prin menţiunile înscrie
în acest registru public, aspect asupra căreia s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
în cadrul recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 4/2018 publicată în
Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 388 din 07/05/2018.
Deși recursul a fost pronunțat în materie contravențională, considerentele sunt pe
deplin aplicabile și în cazul unei acțiuni de drept comun, întrucât tranşează, cu valoare de
principiu, chestiunea dovezii transmiterii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul şi
stabileşte că legea nu conferă Registrului Auto Român caracteristicile unui registru de
publicitate şi că nicio dispoziţie legală relevantă nu derogă de la dreptul comun în materie de
probaţiune.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 693 din 14 septembrie 2021,

rezumată de Judecător Oana Sanda Avramescu)

Prin cererea adresată Judecătoriei Timişoara, reclamanta Societatea A. SA a solicitat

obligarea pârâtei B. la plata taxelor de penalizare pentru încălcarea prevederilor
Regulamentului de funcţionare al sistemului de parcare Timpark.
Prin sentinţa civilă nr. 15264/06.12.2019, Judecătoria Timișoara a respins cererea de
chemare în judecată, reținând, în esență, că reclamanta a emis pe numele pârâtei două
înștiințări pentru plata taxei de penalizare, în care se arată că pârâta a staţionat cu
autoturismul, proprietatea sa, pe o stradă din municipiul Timişoara, fără a achita în prealabil
taxa de staţionare.
A mai reţinut prima instanţă că pârâta a prezentat un contract de vânzare-cumpărare
pentru un vehicul folosit care atestă că a înstrăinat autoturismul cu mult timp înainte de data
emiterii înştiinţărilor, precum şi copia procesului verbal de scoatere din evidenţă a mijlocului
de transport, eliberat de Municipiul București, ca răspuns la cererea pârâtei de radiere de la
impozit a autovehiculului, cerere înregistrată la organul fiscal imediat după vânzare şi că
ambele documente fac dovada transmiterii proprietăţii asupra autoturismului pentru care s-au
stabilit taxele de penalizare către un terţ.
Hotărârea Consiliului Local Timişoara nr. 63/2013 a instituit sistemul de parcare
Timpark, actul administrativ reglementând zonele în care se aplică sistemul de taxare,
staţionare şi parcare. Articolul 25 litera a) calificat staţionarea fără abonament sau fără a
achita contravaloarea parcării prin intermediul telefoniei mobile ca fiind abatere, însă pârâta a
făcut dovada că nu mai este proprietara bunului, dovedind existenţa vânzării, iar ca o firească
urmare nu sunt incidente dispoziţiile art. 1349, art. 1357 din Codul civil.
Prin decizia civilă nr. 1659/27.11.2020, Tribunalul Timiș a admis cererea de apel
formulată de reclamanta Societatea A. SA şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa civilă
apelată în sensul că a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 25 din Hotărârea Consiliului Local Timişoara
nr. 63/2013, instituie imperativ drept persoană răspunzătoare pentru abaterea constând în
staţionarea fără tichet Timpark, exclusiv proprietarul autovehiculului.
Tribunalul a considerat că este firesc să fie astfel, de vreme ce publice sunt datele cu
privire la proprietarul unui autovehicul astfel cum este menţionat în evidenţele Serviciului
Public Comunitar, Regim Permise de Conducere şi Înmatriculate a Vehiculelor.

17
 A mai reţinut tribunalul şi că contractul produce efecte doar între părţile contractante
iar faţă de terţi doar după îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de legislaţia în
vigoare incidentă în materia înstrăinării de autovehicule pe teritoriul ţării. Împrejurarea că
intimata pârâtă a radiat din evidenţele fiscale autoturismul nu echivalează cu îndeplinirea
formalităţilor de publicitate prevăzute de legislaţia în vigoare incidentă în materia înstrăinării
de autovehicule pe teritoriul ţării, în condiţiile în care autovehiculul era înmatriculat la
momentul aplicării taxelor de penalizare pe numele acesteia.
Sesizată fiind cu recursul pârâtei B., Curtea a reţinut că problema de drept ce face
obiectul căii de atac a recursului se rezumă în a stabili dacă în cazul autovehiculelor supuse
înregistrării în Registrul Auto Român, dovada transmiterii dreptului de proprietate se face
exclusiv prin menţiunile înscrie în acest registru public sau această dovadă poate fi făcută și
conform regulilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia probaţiunii actelor
juridice.
Curtea de apel a reţinut că această chestiune a fost analizată şi tranşată de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii, soluţionat prin decizia
4/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 388 din 07/05/2018.
Recursul a vizat interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), raportat
la art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, în sensul stabilirii subiectului
activ al contravenţiei ce constă în fapta de a circula fără rovinietă valabilă, în cazul în care
persoana sancţionată face dovada că vehiculul a fost înstrăinat anterior datei constatării
contravenţiei, fără a fi radiat din Registrul Naţional de Evidenţă a Vehiculelor Înmatriculate.
Referitor la regimul probator, Înalta Curtea a reţinut că Registrul naţional de evidenţă
nu are conferite caracteristicile unui registru de publicitate şi nicio dispoziţie legală relevantă
în speţă nu derogă de la dreptul comun în materie de probaţiune.
„Instanţele care - în încercarea de a înlătura consecinţa mai sus amintită - au
condiţionat transmiterea dreptului de proprietate sau opozabilitatea faţă de terţi a transmiterii
dreptului de proprietate, de înscrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului
în Registrul naţional de evidenţă au procedat astfel fără bază legală, derogând de la dreptul
comun în materie de probaţiune, în lipsa oricărei dispoziţii speciale derogatorii.”
A mai reţinut Înalta Curte că „în cazul în care dreptul de proprietate asupra vehiculului
a fost transmis anterior datei săvârşirii contravenţiei, printr-un înscris sub semnătură privată,
înscrisul face dovada până la proba contrară, potrivit art. 273 din Codul de procedură civilă, şi
este opozabil altor persoane decât celor care l-au întocmit, din ziua în care data înscrisului a
devenit certă prin una dintre modalităţile arătate de dispoziţiile art. 278 din Codul de
procedură civilă.
Aprecierea probelor se supune regulilor prevăzute de art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul
de procedură civilă, ceea ce înseamnă că instanţele vor examina probele administrate, pe
fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei
faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate; judecătorul va aprecia în mod
liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea doveditoare a
probei.”
A stabilit Înalta Curte că aplicarea coroborată a dispoziţiile art. 264 alin. (1) şi (2) cu
cele ale art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cauzele având ca obiect contravenţia
prevăzută de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 „obligă instanţele, în raport
cu actele şi lucrările dosarului şi cu datele concrete ale fiecărei cauze, să efectueze verificări
privind realitatea transmiterii dreptului de proprietate ori de câte ori apreciază că există
îndoială în legătură cu această chestiune, iar transmiterea a operat doar formal, în scopul
eludării obligaţiei de achitare a tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din
România”.
18
 Aşadar în ceea ce priveşte contravenţia de a circula fără rovinietă valabilă, Înalta Curte
a decis cu putere obligatorie că în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra
vehiculului, fostul proprietar pierde calitatea de utilizator şi de subiect activ al contravenţiei
dacă face dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra autovehiculului potrivit dreptului
comun şi nu exclusiv prin menţiunile înscrise în certificatul de înmatriculare.
Curtea de apel a reţinut că deşi această decizie a fost pronunţată în materie
contravenţională, considerentele sunt pe deplin aplicabile în speţă, întrucât tranşează
chestiunea dovezii transmiterii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul şi stabileşte că
legea nu conferă Registrului Auto Român caracteristicile unui registru de publicitate şi că
nicio dispoziţie legală relevantă nu derogă de la dreptul comun în materie de probaţiune.
Astfel, Curtea a reţinut că tribunalul a procedat fără bază legală atunci când a
condiţionat opozabilitatea faţă de reclamantă a contractului de vânzare cumpărare prezentat de
pârâtă în apărare, de înscrierea sa în Registrul Naţional de Evidenţă a Vehiculelor
Înmatriculate şi a derogat de la dreptul comun în materie de probaţiune, în lipsa oricărei
dispoziţii speciale.
În aceste condiţii Curtea a casat în întregime decizia recurată şi rejudecând în fond a
respins apelul formulat de reclamantă, reţinând că valoarea probatorie a contractului de
vânzare-cumpărare a vehiculului, depus la dosar de către pârâtă este aceea a unui act sub
semnătură privată. Acesta a devenit opozabil terţilor, deci inclusiv reclamantei întrucât a
dobândit dată certă la data scoaterii din evidenţă a mijlocului de transport de către organul
fiscal competent.
Potrivit art. 278 alin. (1) pct. 3 C.pr.civ. „data înscrisurilor sub semnătură privată este
opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit
certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv: ... 3. din ziua când au fost
înregistrate într-un registru sau alt document public”.
Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu privire la autoturism este
opozabil reclamantei, în baza art. 1281 din Codul civil, întrucât pârâta a depus la dosar
„procesul verbal de scoatere din evidenţă mijloace de transport” emis de către Direcţia de
Impozite şi Taxe Locale a Municipiului București Sectorul 3, ca urmare a cererii pârâtei de
scoatere din evidenţele fiscale a autoturismului, cerere înregistrată la Direcţie, la data de
14.04.2011, adică la 2 zile după încheierea contractului de vânzare cumpărare.
În mod legal şi temeinic a constat prima instanţă că, nemaiavând calitatea de proprietar
al autoturismului, pârâta nu este persoana care i-a produs reclamatei prejudiciile reclamante
prin cererea de chemare în judecată, şi anume cele din datele de 14, 15, 16 şi 17 noiembrie
2016, când angajaţii reclamantei au descoperit autoturismul, staţionând pe strada Eftimie
Murgu din Timișoara, fără a fi achită taxa de staţionare.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că apelul formulat de către reclamantă este
neîntemeiat și l-a respins ca atare.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea reţine că reclamanta ca parte care a
pierdut procesul nu are dreptul la rambursarea lor iar pârâta nu a solicitat astfel de cheltuieli.

19
 SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Drept civil
7. Despăgubiri morale. Jurisprudența instanțelor naționale – criteriu de
dimensionare insuficient

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 1385 - art1393

Practica judiciară nu poate constitui singurul criteriu pentru dimensionarea

prejudiciului moral, nici a cuantumului daunelor morale, situaţiile care se pot ivi în practică
fiind diverse şi necesită o apreciere concretă în fiecare raport supus analizei, iar susţinerea
apelantei că daunele morale acordate de către prima instanţă exced practicii judiciare şi
caracterului echitabil al despăgubirii, nu poate fi primită.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 411/A din 13 septembrie 2021,
rezumată de Judecător dr. Anca Buta)

Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 158 din data de 4 martie 2021, pronunţată de
Tribunalul Arad în dosarul nr. […]/108/2020, a fost admisă, în parte, acţiunea reclamanţilor şi
a fost obligată pârâta să plătească daune morale şi cheltuieli de judecată.
În esenţă, s-a considerat că la data de 25.10.2018, numitul A... a condus autoturismul
cu nr. […], pe Calea Radnei din Arad, iar pe pasajul rutier Micălaca a pierdut controlul asupra
direcţiei de deplasare, a părăsit partea carosabilă, a trecut prin parapetul metalic care
delimitează pasajul şi a plonjat cu autoturismul în gol pe Bd. Nicolae Titulescu, căzând pe
plafon, în urma accidentului rutier rezultând atât vătămarea corporală a pasagerilor B...
(dreapta faţă) şi C... (stânga spate), cât şi decesul conducătorului auto şi al pasagerului D...
(dreapta spate), acesta din urmă fiind fiul, respectiv nepotul reclamanţilor.
Culpa exclusivă în producerea accidentului rutier aparţine conducătorului auto A...,
care a încălcat prevederile art. 48 şi art. 35 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, aspect ce reiese
din dosarul nr. […] /P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad.
Instanța de fond a reținut că, la data producerii accidentului, autovehiculul era asigurat
de răspundere civilă auto la pârâta-asigurător S.A.R. E... SA, potrivit poliţei nr. […] /2018, cu
valabilitate cuprinsă în perioada 10.02.2018 - 09.02.2019.
Prin cererea de faţă, astfel cum a fost formulată şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.
132/2017 şi ale art. 1391 şi urm. Cod civil, reclamanţii solicită obligarea asigurătorului la
plata unor despăgubiri materiale şi morale pentru decesul fiului/nepotului lor, D..., ca urmare
a accidentului rutier.
În drept, s-au reţinut prevederile art. 1357, ale art. 1391 Cod civil şi ale art. 11 alin. 2
lit. a) din Legea nr. 132/2017.
În cauză, în ceea ce priveşte daunele materiale pretinse de reclamantul F… cu titlu de
cheltuieli de înmormântare, faţă de înscrisurile aflate la dosar şi de dispoziţiile art. 1392 Cod
civil şi art. 26 alin. (1) lit. b) pct.1 din Norma ASF nr. 20/2017, prima instanță a apreciat că
acestea se impun a fi acordate la suma de 1.617,13 lei, aşa cum au fost reduse la ultimul
termen de judecată, întrucât din totalul de 5.779,13 lei suportat cu acest titlu s-a încasat
ajutorul de deces în sumă de 4.162 lei.
Referitor însă la daunele materiale pretinse de reclamanta G… cu titlu de rate credit,
acestea nu au putut fi apreciate de prima instanță ca fiind în legătură de cauzalitate cu
20
accidentul şi nu au fost acordate.
În ceea ce priveşte daunele morale, ţinând cont de necesitatea ca daunele morale să
reprezinte o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit, dar şi de limita ce impune ca
acestea să nu devină o modalitate de îmbogăţire, instanţa de fond a apreciat că acordarea unor
daune morale în cuantum de 35.000 euro pentru tată şi, respectiv, 20.000 euro pentru fiecare
bunic este de natură a acoperi în mod rezonabil prejudiciul suferit de aceştia.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare
E... SA care solicită admiterea căii de atac exercitate și, în rejudecare, să se dispună
schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul reducerii la un cuantum rezonabil a
daunelor morale acordate de prima instanță reclamanților, astfel încât acestea să reprezinte o
reparație echitabilă a prejudiciului suferit; redimensionarea cuantumului cheltuielilor de
judecată, în sensul acordării acestora proporțional cu admiterea acțiunii, raportat la
prevederile art. 276, art. 453 alin. (2) și art. 454 C. pr. civ., apreciind că soluţia este
netemeinică şi nelegală, deoarece:
- acestea exced practicii judiciare și caracterului echitabil al despăgubirii, fiind
disproporționate în raport cu prejudiciul suferit, astfel cum a fost acesta dovedit în cauză,
solicitând, astfel, reducerea acestora și acordarea lor într-un cuantum de natură să reprezinte o
compensație echitabilă, astfel încât să nu conducă la o îmbogățire fără justă cauză; că deşi
cuantificarea prejudiciului nepatrimonial nu este suspusă unor criterii legale de determinare și
individualizare, acesta trebuind analizat de instanță raportat la consecințele negative suferite
în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost
lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc.
Fiind vorba despre cuantificarea în bani a unei stări subiective, apelanta este de acord
cu faptul că în materie se dă valoare juridică anumitor prezumții și deducții, precum și unor
criterii generale de apreciere fundamentate în practica judiciară.
- practica judiciară este diferită, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, însă,
raportat la mai multe decizii din care redă pasaje, apreciază că sumele acordate reclamanților
exced caracterului echitabil al despăgubirii, depășind sfera compensației rezonabile, a
reparării efective a unor prejudicii, tinzând spre obținerea unor sume de bani nejustificat de
mari, solicitând să se țină cont de faptul că despăgubirile trebuie să reflecte un echilibru între
suferința psihică determinată de decesul victimei și satisfacția materială pe care o produce
despăgubirea, aceasta fiind menită să aline pe cât posibil aceste suferințe, în condițiile în care
compensarea prin restabilirea situației anterioare nu este posibilă, evitându-se însă ca
despăgubirile să se transforme într-o sursă de îmbogățire fără just temei.
- că trebuie să se țină seama și de vârsta reclamanților, observându-se faptul că aceștia
erau persoane majore la data decesului victimei și nu beneficiau de întreținere din partea
acesteia, astfel că prejudiciul suferit efectiv nu justifică cuantificarea realizată, sumele
acordate tinzând a se transforma în surse de venituri nejustificate pentru reclamanți.
Referitor la cheltuielile de judecată în sumă totală de 9.000 de lei, apelanta-pârâtă
presupune că acestea au fost acordate în sumă de câte 3000 de lei pentru fiecare reclamant,
deși acordarea lor s-a făcut global. În acest sens, solicită a se avea în vedere faptul că, deși
prin întâmpinarea formulată la fond, a solicitat ca aceste cheltuieli să fie acordate proporțional
cu admiterea acțiunii, raportat la prevederile art. 453 (2) și 454 Cod procedură civilă, instanța
de fond nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, contrar dispozițiilor art. 425 (1) lit. b) Cod
procedură civilă (referitoare la motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților),
acordându-le integral.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.
Calea de atac a fost respinsă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate, însă,
admisă cu privire la cheltuielile de judecată care au fost greşit calculate în raport de probele
21
din dosar.
Prezenta cauză priveşte îndreptăţirea reclamanţilor de a obţine daune morale ca urmare
a decesului fiului, respectiv nepotului, într-un accident auto cauzat de o persoană asigurată
pentru răspundere civilă la societatea apelantă. Prima instanţă a admis acţiunea şi a obligat
pârâta la plata daunelor materiale şi a celor morale, în cuantum de 35.000 euro pentru tatăl
victimei, respectiv câte 20.000 euro pentru bunicii paterni ai acesteia, împotriva sentinţei
formulând apel societatea de asigurare, solicitând reducerea daunelor morale.
Curtea apreciază că situaţia de fapt concretă nu justifică reducerea daunelor morale
acordate de către prima instanţă, sens în care reţine, pe de-o parte, principiile care guvernează
răspunderea civilă delictuală, respectiv repararea prejudiciilor în această materie şi, pe de altă
parte, particularităţile ipotezei deduse judecăţii.
Astfel, deşi este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele
morale constând din dureri psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce
victimei unele alinări sau satisfacţii, iar în materia daunelor morale, principiul reparării
integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport
de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte, în schimb,
se poate acorda persoanei prejudiciate o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la
oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi
aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie
evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca
atare.
Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea are în vedere ca acesta să
aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorul daunei
sau societatea de asigurare şi nici venituri nejustificate pentru victime. Spre deosebire de
celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu
se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele
suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze
prejudiciul moral cauzat.
Practica judiciară nu poate constitui singurul criteriu pentru dimensionarea
prejudiciului moral, nici a cuantumului daunelor morale, situaţiile care se pot ivi în practică
fiind diverse şi necesită o apreciere concretă în fiecare raport supus analizei, iar susţinerea
apelantei că daunele morale acordate de către prima instanţă exced practicii judiciare şi
caracterului echitabil al despăgubirii nu poate fi primită. Privitor la trimiterea pe care apelanta
a făcut-o la practica judiciară, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti anexate nu pot fi
primite drept criteriu cu o asemenea relevanţă încât să infirme temeinicia sentinţei primei
instanţe, acestea nefiind definitive şi nici suficiente sub aspectul cazuisticii în această materie.
Daunelor morale, definite ca obiect al obligaţiei de dezdăunare pentru prejudiciul
moral cauzat prin încălcarea, nesocotirea sau atingerea unor drepturi nepatrimoniale, instanţa
de judecată trebuie să recurgă, în vederea identificării şi evaluării acestei categorii de daune la
criterii obiective, singurele în măsură să ofere caracterul justificat al daunelor şi natura
controlată a acestora. Astfel de criterii obiective trebuie să răspundă principiului reparării
integrale a prejudiciului cauzat, fie acesta de natură nepatrimonială, morală. Întinderea unui
astfel de prejudiciu, cu reflectarea sa în câmpul daunelor morale, nu se comportă identic nici
măcar în cauzele ce comportă consecinţe identice – decesul victimei accidentului.
În acest context, Curtea reţine că numitul D…, în vârstă de 20 de ani, a decedat
imediat ca urmare a gravului accident auto provocat de asiguratul apelantei, la faţa locului
fiind nevoie de echipaje speciale pentru descarcerare, impactul fiind deosebit de violent,
victima decedând ca urmare a hemoragiei şi contuziei meningo-cerebrale consecutiv
traumatismului cranio-cerebral cu fractură complexă cominutivă de boltă iradiantă în bază,
22
asociat acestora fiind şi un traumatism toraco-abdominal cu contuzii pulmonare şi rupturi
splenice. Totodată, din probatoriul administrat în cauză reiese că legăturile afective dintre
D… şi membrii familiei acestuia erau puternice, fireşti, bunica paternă preluând rolul de
mamă pentru victimă, ca urmare a despărţirii în fapt a părinţilor lui D…, când acesta avea 15-
16 ani. Aceste circumstanţe sunt de apte de a contura intensitatea suferinţelor cauzate prin
moartea prematură, subită şi tragică a fiului şi nepotului reclamanţilor, depoziţiile martorilor
audiaţi în cauză fiind elocvente în acest sens.
În raport de aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea constată că despăgubirile
acordate reclamanţilor sunt echitabile şi nu pot fi privite ca o sursă de îmbogăţire fără justă
cauză, aşa cum susţine apelanta.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată însă, Curtea constată că apelul formulat se
dovedeşte a fi întemeiat deoarece se constată că suma cheltuielilor de judecată acordate
reclamanţilor nu este susţinută de dovezile anexate la dosarul cauzei. Astfel, în dovedirea
acestor cheltuieli, reclamanţii au depus o factură şi o chitanţă pentru suma de 4.500 lei
reprezentând onorariu de avocat, iar nu două chitanţe pentru acelaşi onorariu, astfel încât să
obligarea pârâtei apelante la plata sumei de 9.000 lei să fie justificată. Apoi, în raport de acest
cuantum al cheltuielilor de judecată, Curtea constată că nu se impune aplicarea dispoziţiilor
art. 453 alin. (2) C. pr. civ. în sensul reducerii acestora ca urmare a admiterii în parte a
acţiunii, astfel cum a fost formulată de reclamanţi.
Consecinţă a tuturor celor de mai sus, în baza art. 480 C. pr. civ., Curtea a admis
prezentul apel şi a schimbat sentinţa apelată doar în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată,
menţinând în rest cele statuate prin aceasta, ca fiind legale şi temeinice.

8. Legea nr. 77/2016. Contractarea creditului în favoarea unui profesionist.

Neîndeplinirea condițiilor pentru darea în plată a imobilului

 Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligaţiilor asumate prin credite: art. 1 alin. (1)

Împrejurarea că titularul împrumutului trebuie să fie un „consumator” - în sensul legii

speciale - rezultă fără echivoc atât din economia dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.
77/2016. Restrângerea sferei de aplicare a Legii la contractele de credit încheiate cu
„consumatorii” se explică prin aceea că, instituind o derogare de la principiul forţei obligatorii
a convenţiilor (instituit de art. 1270 Cod civil), legiuitorul s-a limitat la a proteja partea
vulnerabilă din contractele de credit, plecând de la premisa că aceasta nu a avut nici
informaţiile şi nici forţa economică şi juridică necesare a negocia cele mai bune condiţii de
acordare a creditului şi nici capacitatea de a face proiecţii pentru viitor cu privire la
rambursarea împrumutului. Nu există nicio raţiune pentru a extinde aplicarea normei şi la
contractele încheiate între profesionişti, chiar dacă obligaţiile asumate de către aceştia au fost
garantate de către persoane fizice cu patrimoniul personal. Aceasta, întrucât astfel de
contracte nu sunt destinate să acopere nevoi specifice fiinţei umane (cum este cazul
„consumatorilor” la care se referă legislaţia specială), ci urmăresc să finanţeze o activitate
economică aducătoare de profit, pentru care debitorul, şi toţi cei care se obligă alături de el,
sunt obligaţi să acţioneze cu maximă diligenţă, întrucât contractarea/garantarea împrumutului
într-o astfel de situaţie reprezintă o decizie de afaceri.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 259/R din 14 septembrie 2021,
rezumată de Judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)
23
 Prin sentința nr. 4642/18.04.2019, pronunțată în dosarul nr. […]/325/2018, Judecătoria
Timișoara a admis contestația formulată de contestatorul A... S.a.R.L., în contradictoriu cu
intimații B... și C..., constatând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a procedurii
de dare în plată reglementată de Legea nr. 77/2016 în ceea ce privește notificarea intimaților.
Totodată, a dispus repunerea părților în situația anterioară notificării şi obligarea intimaţilor la
plata către contestator a sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa
judiciară de timbru. În fine, intimatul B... a fost obligat să plătească contestatorului şi suma de
627 lei reprezentând onorariul curatorului.
Apelul declarat de garanţii ipotecari B... şi C... împotriva acestei sentinţe a fost respins
ca nefondat de Tribunalul Timiş prin decizia civilă nr. 379/A din data de 19 martie 2020,
pronunţată în dosarul nr. […] /325/2018, instanţa încuviinţând restituirea către intimat a sumei
de 300 lei achitată în contul Baroului Timiș cu titlu de remunerație curator conform ordinului
de plată nr. […]/03.03.2020.
Instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, sub aspectul neîndeplinirii
condiţiilor procedurii de dare în plată, prin raportare la lipsa calității de consumator a
debitorului principal din raporturile juridice care decurg din contractul de credit nr. […]
/17.05.2005, precum și valoarea de peste 250.000 euro a sumei împrumutate, reţinând că, în
speţă, Contractul de credit nr. […] /17.05.2005 a fost încheiat între D... Bank Limited Anglia
Londra Sucursala București, în calitate de împrumutător, și E... S.R.L., în calitate de
împrumutat, suma împrumutată fiind de 350.000 euro; a mai reţinut că creditul a fost garantat
cu ipotecă asupra unui imobil proprietatea apelanților, garanția fiind constituită prin contractul
de ipotecă autentificat sub nr. […] /17.05.2005 de notar public F...; ulterior, la data de
30.03.2011, printr-un contract de transfer de activitate, D... Bank Limited și-a transferat
întreaga activitate către Banca G... S.A., inclusiv contractul de credit nr. […] /17.05.2005,
încheind în acest sens, la data de 25.05.2011, și contractul de transfer al acestui contract de
credit, intimatul A… S.a.R.L. acționând în calitate de cesionar de drepturi al Băncii G… S.A.;
în fine, a mai reţinut că apelanții l-au notificat pe intimat, în baza Legii nr. 77/2016,
aducându-i la cunoștință că au decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului
obiect al contractului de ipotecă autentificat sub nr. […] /17.05.2005 de notar public F... în
vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit nr. […] /17.05.2005.
Or, Tribunalul a arătat că, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 77/2016,
această lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit,
instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor;
potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanței izvorând dintr-un
contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ,
următoarele condiții: creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1
alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislația specială - lit. a), cuantumul sumei
împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei a 250.000 euro, sumă
calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii
contractului de credit – lit. b), creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a
achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de
locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un
imobil având destinația de locuință – lit. c), și consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o
hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea
legii – lit. d).
În ceea ce priveşte noțiunea de consumator, a precizat că aceasta este cea conturată de
dispozițiile din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și de dispoziţiile Legii nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori,
24
la care fac trimitere prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 77/2016; astfel, în înțelesul art. 2
pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale,
industriale sau de producție, artizanale ori liberale; tot astfel, în înțelesul art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 193/2000, consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi,
acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție,
artizanale ori liberale.
În speţă, însă, a arătat că debitorul principal în contractul de credit este E... S.R.L.,
care în mod evident nu îndeplinește calitatea de consumator, acționând în cadrul activității
sale comerciale, fiind un profesionist în sensul Codului civil actual; apelanții B... și C... au
transmis notificarea pentru darea în plată uzând de calitatea lor de garanți ipotecari, apreciind
că au această posibilitate în baza dispozițiilor exprese ale art. 6 alin. (3) din Legea nr.
77/2016; or, chiar dacă legea a recunoscut posibilitatea ca demersurile pentru darea în plată să
fie întreprinse și de codebitori sau de garanții personali sau ipotecari ai consumatorului
principal, această posibilitate este condiționată de calitatea de consumator a debitorului
principal (legiuitorul folosind pentru „debitorul principal” sintagma „consumator principal”);
orice interpretare contrară ar conduce la aplicarea legii și în acele situații în care creditul a fost
contractat de o persoană, fie ea juridică sau fizică, care nu întrunește condiția de a fi
consumator în înțelesul legilor speciale menționate mai sus; înseși dispozițiile art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 77/2016 stabilesc limitele de aplicare a acestei legi, prevăzând că legea se aplică
raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare
sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor.
Nefiind îndeplinită condiția existenței calității de consumator a debitorului principal în
raportul juridic stabilit cu creditorul (instituție de credit), condiție prevăzută de art. 4 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 77/2016, Tribunalul a considerat că nu mai prezintă relevanță dacă sunt
sau nu îndeplinite celelalte condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr.
77/2016; cu toate acestea, a arătat că nici condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 77/2016 nu este îndeplinită în cauză, întrucât cuantumul sumei împrumutate, la momentul
acordării, depășea echivalentul în lei a 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb
publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit.
Cum notificarea pentru darea în plată rămâne fără efecte juridice dacă cel puțin una
dintre condițiile de admisibilitate ale procedurii privind darea în plată nu este îndeplinită,
Tribunalul a constatat că în mod temeinic și legal prima instanță a reţinut inadmisibilitatea
procedurii dării în plată, pentru lipsa calității de consumator a debitorului principal din
contractul de credit și a valorii de peste 250.000 euro a sumei împrumutate.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs garanţii ipotecari B... şi C...,
solicitând casarea acesteia, şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel,
iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecinţa respingerii contestaţiei.
Recurenţii invocă temeiurile de casare instituite de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6
şi 8 C. pr. civ., susţinând, sub un prim aspect, că instanţa de apel nu a făcut o verificare
temeinică a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 77/2016, limitându-se la a reţine doar faptul că
nu este îndeplinită condiţia ca debitorul principal să se încadreze în definiţia de consumator,
ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei şi face admisibilă solicitarea de
trimitere a acesteia spre rejudecare.
De asemenea, susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea
principiului rolului activ şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, în sensul că
nu a analizat îndeplinirea condiţiei impreviziunii, încălcând în acest fel Decizia nr. 623/2016 a

25
Curţii Constituţionale – care obligă instanţele de judecată să se pronunţe asupra impreviziunii
raportat la fiecare speţă în parte.
Precizează că garanţii ipotecari au formulat notificarea de dare în plată datorită
faptului că nu mai deţineau resurse financiare suficiente pentru achitarea ratei lunare aspect ce
rezultă şi din faptul că la data formulării notificării, existau deja rate restante; mai mult decât
atât, susţin că în prezent au mai multe executări silite în desfăşurare, contestatoarea din
prezenta cauza fiind una dintre creditoare, tocmai datorită faptului că veniturile recurenţilor s-
au schimbat în mod dramatic şi nu îşi mai pot susţine datoriile; or, solicită a se constata că
instanţa de apel nu a verificat aceste aspecte, contrar principiului rolului activ, şi nu a solicitat
documente care să susţină cele invocate.
Subliniază că, raportat la veniturile realizate la momentul acordării creditului şi la cele
realizate în prezent, este evident că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, din veniturile
realizate în prezent fiind imposibil a se mai achita ratele aferente creditului.
Raportat la această împrejurare, apreciază că în speţă a intervenit un eveniment
excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului
în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă, chiar imposibilă
executarea obligaţiei.
Prin întâmpinarea formulată de intimatul creditor A... S.A.R.L. s-a solicitat, pe cale de
excepţie, respingerea recursului ca tardiv introdus, precum şi constatarea nulităţii acestuia - în
temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din Codul de procedură civilă; în subsidiar, s-a solicitat
respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea hotărârii recurate, ca fiind legală.
În susţinerea excepţiei de tardivitate, intimatul invocă dispoziţiile art. 485 din Codul
de procedură civilă şi solicită instanţei să verifice dacă cererea de recurs a fost depusă în
termenul legal, cu consecinţa respingerii recursului ca tardiv introdus, în măsura în care acest
termen nu a fost respectat.
Cu privire la excepţia de nulitate a recursului, invocă dispoziţiile imperative ale art.
486 alin. (1) lit. d) din C. pr. civ., coroborat cu prevederile art. 489 alin. (2) C. pr. civ.,
subliniind că,în speţă, criticile formulate de recurenţi sunt critici de netemeinicie îmbrăcate
sub aparenţa unei pretinse nelegalităţi, prin invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din
Codul de procedură civilă, recurenţii neindicând care norme de drept material au fost
încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel.
Mai mult, verificând conţinutul sentinţei atacate, solicită a se constata că aceasta
îndeplineşte exigenţele legale, întrucât instanţa de apel a prezentat în mod clar şi logic
argumentele care au fundamentat soluţia pronunţată, din analiza considerentelor hotărârii
atacate rezultând cu puterea evidenţei că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor
art. 425 alin. (1) lit. b) C. pr. civ.
În opinia intimatului, nu se poate considera că susţinerile recurenţilor din cuprinsul
cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în acord cu exigenţele
prevederilor art. 486 alin. (1) Cod procedură civilă - care trebuie interpretate în sensul
formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice asupra nelegalităţii invocate,
prin indicarea dispoziţiilor legate pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin
precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.
Cu referire la fondul cauzei, arată că, în mod contrar celor invocate în cuprinsul cererii
de recurs, Tribunalul Timiş, a analizat condiţiile de admisibilitate ale procedurii de dare în
plată, argumentând în mod temeinic şi fundamentat soluţia de respingere a apelului şi
menţinere a hotărârii primei instanţe; astfel, în mod temeinic şi legal, Tribunalul Timiş a
reţinut faptul că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 4
alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile în vederea stingerii
obligaţiilor asumate prin credite şi a accesoriilor sale.
26
 În ceea ce priveşte prima condiţie prevăzută de Legea nr. 77/2016 - care se referă la
aceea că atât creditorul, cât şi consumatorul să facă parte din categoriile prevăzute la art. 1
alin. (1), aşa cum acestea sunt definite de legislaţia specială – arată că în mod întemeiat
instanţa a reţinut că această condiţie nu se verifică în speţa pendinte; astfel, sub aspectul sferei
raporturilor juridice vizate de actul normativ ce stă la baza notificării, arată că, potrivit art. 1
alin. (1), legea se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit,
instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor; din
perspectiva legislaţiei speciale, precizează că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 77/2016,
noţiunea de consumator trebuie raportată la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor, precum şi ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive
din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori – care prevăd că prin „consumator”
se înţelege „orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care
acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale” [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 2 pct. 2 din O.G.
nr. 21/1992].
Or, învederează că, în speţă, beneficiarul creditelor este Societatea E... SRL – care nu
poate fi considerată un consumator, aşa cum este definit acesta în legislaţia aplicabilă; în
consecinţă, apreciază că nici garanţii ipotecari sau personali ai debitorului persoana juridică
nu se circumscriu noţiunii de consumator.
Învederează, prin urmare, că în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în cauza
pendinte, nu este îndeplinită condiţia expres prevăzută de dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea
nr. 77/2016, respectiv recurenţii, titulari ai notificării de dare în plată, nu se încadrează printre
categoriile de persoane care pot beneficia de prevederile Legii nr. 77/2016, aceştia neavând
calitatea de consumator.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de Legea nr. 77/2016, ce vizează
cuantumul sumei împrumutate, arată că şi sub acest aspect instanţa de apel a reţinut în mod
corect că nici această condiţie nu se verifică în speţa pendinte; astfel, cuantumul sumei
împrumutate prin Contractul de credit nr. […] din data de 17.05.2005 şi Contractul de transfer
al Contractului de credit din 25.05.2011, astfel cum a fost garantat de recurenţi prin
Contractului de ipotecă nr. […] /17.05.2005, autentificat sub nr. […] /17.05.2005 de B.N.P.
„F…”, a fost de 350.000 Euro iar, ulterior, plafonul acestui contract a fost majorat la suma de
450.000 Euro.
Cum îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 4 din Legea
nr. 77/2016 trebuie să aibă loc cumulativ, susţine că devine superfluă verificarea celorlalte
condiţii, inclusiv cea a impreviziunii; împrejurarea că instanţa constituţională a suplimentat
condiţiile statuate de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 77/2016 cu cea a impreviziunii nu
înseamnă că este înlăturat caracterul cumulativ al condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a
putea uza de prevederile Legii nr. 77/2016; de aceea, în ipoteza în care instanţa de judecată,
verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, constată că una
dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, arată că este lipsită de relevanţă analizarea şi a
celorlalte condiţii, chiar şi a celei referitoare la incidenţa impreviziunii, motiv pentru care
soluţia instanţei de apel este legală.
Chiar trecând peste aceste aspecte, apreciază că nici celelalte condiţii prevăzute de
dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 77/2016 nu îşi găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză; astfel,
în privinţa condiţiei ca împrumutul să fi fost contractat de consumator cu scopul de a
achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de
locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un
imobil având destinaţia de locuinţă, arată că împrumutul a fost contractat de către Societatea
E... SRL, care nu se circumscrie noţiunii de consumator; simpla împrejurare că un contract de
27
credit a fost garantat de către recurenţi cu imobilul având destinaţia de locuinţă nu le conferă
acestora calitatea de consumator în sensul legislaţiei în materie pentru a se putea prevala de
dispoziţiile legii dării în plată; cât priveşte condiţia impreviziunii, apreciază că nici aceasta nu
este îndeplinită, recurenţii nefăcând dovada existenţei unui eveniment ulterior încheierii
contractului, obiectiv, exterior şi imprevizibil, care să facă excesiv de oneroasă executarea
obligaţiilor contractuale; simplul fapt al încetării plăţilor din partea recurenţilor nu este de
natura a atrage aplicabilitatea Legii nr. 77/2016 în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât
creditul acordat de către bancă este unul un LEI, iar nu într-o valută, pentru a se aprecia ca
fiind incidentă situaţia unui eveniment ce a afectat întreaga piaţa bancară locală.
Examinând recursul declarat de garanţii ipotecari B... şi C..., Curtea constată că acesta
este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:
Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 în forma
aflată în vigoare la data notificării de dare în plată formulată de garanţii ipotecari B... şi C...,
„(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin
dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1alin. (1),
astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;
b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în
lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a
României în ziua încheierii contractului de credit;
c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi,
extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de
scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de
locuinţă;
d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru
infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi”.
După cum rezultă din interpretarea logico-gramaticală a textului, stingerea creanţei ca
urmare a dării în plată a imobilului afectat garantării acesteia nu este posibilă decât în situaţia
în care sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile de la lit. a) - d) ale art.4 alin. (1) din
Legea nr. 77/2016, la care se mai adaugă şi condiţia impreviziunii – rezultând din Decizia
Curţii Constituţionale României nr. 623/2016 (condiţie inserată, în prezent, în chiar corpul
Legii).
Aşa fiind, contrar celor afirmate de recurenţii B... şi C..., neîndeplinirea oricăreia
dintre condiţiile obligatorii instituite pentru validitatea procedurii de dare în plată, atrag lipsa
de eficienţă a acestei proceduri şi repunerea în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor
prevăzute de Legea nr. 77/2016.
Prin urmare, în mod legal a statuat instanţa de apel că o analiză a celorlalte condiţii de
validitate a procedurii, în împrejurarea în care nici condiţia „consumatorului” şi nici cea a
valorii creditului nu sunt îndeplinite, nu se mai justifică, întrucât procedura nu îşi poate atinge
finalitatea, iar contestaţia se impune a fi admisă.
În considerarea celor ce preced, recursul declarat de garanţii ipotecari prin raportare la
temeiul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ. apare ca nefondat şi se impune
a fi respins.
Dar hotărârea instanţei de apel este la adăpost de critici şi din perspectiva manierei de
evaluarea a condiţiilor instituite de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 77/2016.
Astfel, aşa cum rezultă în mod expres din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 77/2016, „(2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările

28
ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, „În sensul prezentei
ordonanţe, se înţelege prin: [...] 2. consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane
fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale,
industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”; în timp ce, potrivit art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 193/2000, „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de
persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa
prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale”.
Împrejurarea că titularul împrumutului trebuie să fie un „consumator” - în sensul legii
speciale - rezultă fără echivoc atât din economia dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.
77/2016, care statuează că „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori
şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute
asupra consumatorilor”, cât şi din interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 77/2016, potrivit cărora „creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a
achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de
locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un
imobil având destinaţia de locuinţă”; nu în ultimul rând, această împrejurarea reiese şi din
cuprinsul prevederilor art. 3 din Legea nr. 77/2016, care arată că „Prin derogare de la
dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare,
consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu
accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea
creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu
ajung la un alt acord”.
Restrângerea sferei de aplicare a Legii la contractele de credit încheiate cu
„consumatorii” se explică prin aceea că, instituind o derogare de la principiul forţei obligatorii
a convenţiilor (instituit de art. 1270 Cod civil), legiuitorul s-a limitat la a proteja partea
vulnerabilă din contractele de credit, plecând de la premisa că aceasta nu a avut nici
informaţiile şi nici forţa economică şi juridică necesare a negocia cele mai bune condiţii de
acordare a creditului şi nici capacitatea de a face proiecţii pentru viitor cu privire la
rambursarea împrumutului.
Nu există nicio raţiune pentru a extinde aplicarea normei şi la contractele încheiate
între profesionişti, chiar dacă obligaţiile asumate de către aceştia au fost garantate de către
persoane fizice cu patrimoniul personal. Aceasta, întrucât astfel de contracte nu sunt destinate
să acopere nevoi specifice fiinţei umane (cum este cazul „consumatorilor” la care se referă
legislaţia specială), ci urmăresc să finanţeze o activitate economică aducătoare de profit,
pentru care debitorul, şi toţi cei care se obligă alături de el, sunt obligaţi să acţioneze cu
maximă diligenţă, întrucât contractarea/garantarea împrumutului într-o astfel de situaţie
reprezintă o decizie de afaceri.
Aşa fiind, şi întrucât creditul pentru care s-a formulat notificarea de dare în plată are
drept beneficiar un profesionist (Societatea E... SRL), în cauză nu este îndeplinită condiţia
instituită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016, astfel că procedura notificării de dare
în plată nu este aplicabilă acestui contract.
Mai mult decât atât, dat fiind cuantumul sumei împrumutate – de 350.000 Euro – în
speţă nu se verifică nici condiţia de la lit. b), care restrânge sfera de incidenţă a procedurii de
dare în plată doar la contractele de credit în care cuantumul sumei împrumutate, la momentul
acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb
publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii acestora.
29
 Faţă de cele de mai sus, în cauză nu subzistă nici temeiul de casare instituit de art. 488
alin. (1) pct. 8 C. pr. civ.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. pr. civ., Curtea a respins ca nefondat,
recursul declarat de garanţii ipotecari B... şi C..., în contradictoriu cu creditorul A... S.A.R.L.,
împotriva deciziei civile nr. 379/A din data de 19 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş
în dosarul nr. […] /325/2018, având ca obiect contestaţie la Legea nr. 77/2016.

§. Dreptul insolvenţei
9. Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii pentru intrarea în insolvență.
Inadmisibilitatea invocării unor motive noi de atragere a răspunderii, direct în apel

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 478

Nimic nu împiedică părţile îndrituite de lege să formuleze o nouă cerere de atragere a

răspunderii, dacă cea iniţială a fost respinsă, în ipoteza în care sunt şi alte fapte imputabile
persoanelor responsabile. Sub rezerva intervenirii prescripției, legea nu limitează, prin nicio
dispoziţie legală, această posibilitate, însă, în apel, nu se pot invoca, pentru prima dată,
motive care nu au fost analizate la fond.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 471/A din 28.09.2021,

rezumată de Judecător dr. Anca Buta)

Prin sentința civilă nr. 204/2021 din 25 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş
în dosarul nr. […]/30/2019/a3, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A...
I.P.U.R.L., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. B... S.R.L., în contradictoriu cu
pârâtul C... și, pe cale de consecință, a fost obligat pârâtul C... la plata din averea personală a
pasivului debitoarei în sumă de 1.750.227,46 lei și au fost îndrituiți creditorii să execute silit
pârâtul pentru creanțele înscrise în tabelul definitiv.
Pentru a pronunța această sentință, judecătorul sindic a reținut incidenţa art. 169 și
urm. din Legea nr. 85/2014, lit. d) şi e) şi că lichidatorul judiciar a invocat nepredarea actelor
contabile ce echivalează cu neținerea contabilității și folosirea bunurilor societății în interes
personal, precum și ascunderea activului societății, aspecte ce constituie în motive de intrare
în insolvență.
În ceea ce privește primul motiv invocat de către lichidator, respectiv nepredarea
actelor contabile, judecătorul sindic a constatat că acesta nu este dovedit, întrucât, din actele și
lucrările dosarului, a rezultat că pârâtul a predat o parte din actele contabile, iar restul de acte
le-a predat la organul fiscal în vederea efectuării controlului fiscal.
În ceea ce privește al doilea motiv reținut de către lichidatorul judiciar, judecătorul
sindic a constatat că este întemeiat, întrucât din adresa Primăriei Dumbrăvița a rezultat că
debitoarea a deținut în proprietate două remorci și un autoturism, bunuri care nu au fost găsite
la sediul societății și nici nu au fost predate lichidatorului judiciar, iar la dosar nu a fost
depusă nicio dovadă că aceste bunuri ar fi fost înstrăinate ori casate anterior deschiderii
procedurii de insolvență, astfel că acestea apar scriptic în patrimoniul debitoarei şi,
considerând că pârâtul a intenționat ascunderea acestor bunuri, pentru a nu fi vândute la
licitație în lichidarea patrimoniului, în detrimentul creditorilor care sunt în situația de a nu-și
mai putea îndestula creanța şi cum nu a adus nicio probă în apărarea sa, nu a dovedit că acele
bunuri aparținând debitoarei erau în starea de casare sau că există note contabile întocmite de
30
compartimentul de specialitate în care se recomandă casarea acestora ori că ar fi fost
înstrăinate şi nici nu a depus acte prin care să clarifice situația acestor bunuri, nici în decursul
procedurii de insolvență și nici ulterior depunerii cererii de antrenare a răspunderii acestuia, a
admis acţiunea.
Împotriva sentinței civile menţionate, a declarat apel, la data de 10 martie 2021,
pârâtul solicitând, în esenţă, respingerea acţiunii şi în privinţa celui de-al doilea motiv invocat
de practician.
La fond s-a susţinut că, din adresa Primăriei Dumbrăvița, a rezultat că debitoarea a
deținut în proprietate două remorci și un autoturism, bunuri care nu au fost găsite la sediul
societății și nici nu au fost predate lichidatorului judiciar dar, privitor la acestea prin
notificarea privind deschiderea procedurii falimentului nr. 1198/25.07.2019, primită la data de
30.07.2019, lichidatorul nu a făcut nicio referire la bunuri
Criticile aduse instanței de fond privesc faptul că nu a analizat toate documentele
depuse la dosar care i-au fost comunicate şi lichidatorului şi din care reiese că o parte din
bunuri au fost vândute, iar o parte din ele nu mai există, iar altele au fost executate silit, astfel
că apelantul nu se face vinovat de ascunderea acestora pentru a le folosi în interes propriu şi
cum este cetăţean german cu domiciliul stabil în Germania şi că nu avea posibilitatea de a
ascunde aceste bunuri sau de a le transfera în Germania pentru a le folosi în interes propriu, că
în mod greșit s-a admis acțiunea, dând o greșită interpretare dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit.
e) din Legea nr. 85/2006, în sensul că s-a dispus admiterea cererii fără a se observa dispoziţia
legală şi s-a depășit prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă dar şi fără a
se motiva în vreun fel, s-a constatat că fapta pârâtului de a ascunde aceste bunuri şi de a le
folosi în interes propriu a dus la starea de insolvenţă a debitoarei, ceea ce, în opinia sa, nu este
adevărat.
În plus, atâta timp cât lichidatorului i s-a comunicat de către ANAF Timișoara o copie
a deciziei de impunere şi a raportului de control, acte existente şi la dosarul de fond, plus toată
corespondenţa sa cu lichidatorul pe toată perioada anterioară, documente din care reiese
adevărata situație a debitoarei care a intrat în procedura falimentului, nu se face vinovat de
fapta reținută de instanța de fond cu atât mai mult cu cât rezultă şi că debitoarea are de
recuperat TVA în sumă de aproximativ 300.000 lei.
La data de 10 iunie 2021, Intimatul-reclamant A... I.P.U.R.L., în calitate de lichidator
judiciar al debitoarei S.C. B... S.R.L., a depus întâmpinare prin care solicită respingerea
apelului, ca fiind tardiv şi nefondat, și menținerea în totalitate a sentinței atacate.
Învederează faptul că a solicitat reprezentantului societății debitoare, pe lângă
documentele necesare pentru întocmirea raportului privind cauzele și împrejurările care au
dus la insolvența debitoarei B… S.R.L., și o listă completă a bunurilor debitoarei, incluzând
toate conturile și băncile prin care debitoarea își rulează fondurile, însă administratorul
statutar C... a rămas în pasivitate, lichidatorului judiciar nefiindu-i comunicat niciun răspuns
cu privire bunurile societății debitoare, dar nu i s-a răspuns.
Astfel că,la data pronunțării sentinței civile nr. 204 din 25.02.2021, s-a procedat în
mod corect la admiterea acțiunii.
Raportat la cele susținute de apelant în cuprinsul motivelor de apel, intimatul
învederează faptul că abia la data de 22.03.2021 acesta a pus la dispoziția lichidatorului
judiciar următoarele bunuri mobile: autoturism marca […] cu nr. de înmatriculare [….] și
mașina pentru ierbicidat, marca […], nr. identificare […] și a declarat că în interiorul
autoturismului marca […] se află un aparat de spălat cu presiune și o pompă carburant, iar
ulterior, ca urmare a notificării nr. 364/09.04.2021, apelantul a prezentat lichidatorului, în data
de 27.04.2021, documentele de vânzare a următoarelor bunuri: remorcă peste 5 tone marca
[…], serie șasiu […] și remorcă peste 1 tonă marca […], serie șasiu […].
31
 Însă, consideră lichidatorul, chiar și așa, potrivit balanței de verificare aferente lunii
decembrie 2018 (nesemnată), comunicate de către C... în data de 15.06.2020, intimatul-
lichidator i-a solicitat acestuia prin notificarea antemenţionată informații și explicații necesare
clarificării tuturor conturilor contabile ale societății B... SRL, cu privire și la alte bunuri care
figurează în patrimoniul societății, printre care și bunul mobil Cultivator […] (bun aflat în
garanția creditorului D... IFN SA) enumerând apoi aspectele ce nu s-au lămurit, apreciind, în
concluzie că, şi pentru acestea trebuie admisă acţiunea.
Examinând calea de atac promovată de pârât, prin prisma motivelor invocate în scris
de acesta şi a apărărilor formulate în cauză, în condiţiile art. 476 şi urm. Cod procedură civilă,
Curtea constată că apelul este întemeiat.
Astfel, în esenţă, instanţa de fond a admis acţiunea doar cu privire la cel de-al doilea
petit al acţiunii, motiv reținut de către lichidatorul judiciar, pe care judecătorul sindic l-a
reţinut ca fiind întemeiat, întrucât din adresa Primăriei Dumbrăvița a rezultat că debitoarea a
deținut în proprietate două remorci și un autoturism, bunuri care nu au fost găsite la sediul
societății și nici nu au fost predate lichidatorului judiciar, iar la dosar nu a fost depusă nicio
dovadă că aceste bunuri ar fi fost înstrăinate ori casate anterior deschiderii procedurii de
insolvență, astfel că acestea apar scriptic în patrimoniul debitoarei. În ceea ce priveşte primul
motiv, întemeiat pe lit. d), instanţa a respins acţiunea, iar practicianul în insolvenţă nu a
formulat apel. Ca urmare, atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, pentru întreg pasivul
societăţii, s-a făcut în raport de nepredarea bunurilor mai sus menţionate.
Critica apelantului privitor la soluţia întemeiată pe aspectele menţionate este
întemeiată. Aceasta deoarece din chiar susţinerile practicianului rezultă că:
a- la data de 22.03.2021 apelantul a pus la dispoziția lichidatorului judiciar
următoarele bunuri mobile:
1) autoturism marca […] cu nr. de înmatriculare […]
2) mașina pentru ierbicidat, marca […], nr. identificare […] (și a declarat că în
interiorul autoturismului marca […] se află un aparat de spălat cu presiune și o pompă
carburant).
b- ca urmare a notificării nr. 364/09.04.2021, apelantul a prezentat lichidatorului, în
data de 27.04.2021, documentele de vânzare (anterioară procedurii) a următoarelor bunuri:
3) remorcă peste 5 tone marca […], serie șasiu […] și
4) remorcă peste 1 tonă marca […], serie șasiu […].
Ca urmare, au fost predate bunurile de la lit a, printre care autoturismul […], respectiv,
a fost lămurită situaţia acestora şi s-au predat documentele din care rezultă înstrăinarea celor 2
remorci. Cum aceste elemente au stat la baza pronunţării hotărârii date la fond, rezultă că
susţinerile apelantului sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte învederate de apelant privind existenţa unui debit
de recuperat în sumă de 300.000 lei şi, respectiv, de intimat, privitor la alte bunuri, situaţia
unor conturi, executări, compensări, plăţi etc., Curtea constată că acestea nu au făcut obiect al
analizei primei instanţe, aspect ce rezultă expres atât din cererea introductivă, cât şi din
sentinţă. Ca urmare, ele nu pot fi analizate pentru prima dată în apel.
De aceea, dacă intimatul apreciază că sunt alte elemente cu privire la care se impune
formularea unei acţiuni în atragerea răspunderii, după clarificarea aspectelor patrimoniale
menţionate (adresa de la f. 137, respectiv enumerarea de la f. 96-97, în raport de înscrisurile
ataşate la dosar de pârâtul apelant), cu precizarea valorii în raport de care se apreciază
prejudiciul, a cărei cuantificare este necesară, o poate formula. Însă, în cadrul prezentului
apel, instanţa nu a fost investită cu analiza lor.
În fine, nu este pertinentă nici susţinerea lichidatorului că apelul se impune a fi
respins, arătând şi că o parte din înscrisuri i-au fost înmânate după pronunţarea sentinţei, câtă
32
vreme, în cuprinsul întâmpinării din apel, chiar practicianul învederează instanţei că s-au pus
la dispoziţia sa bunuri şi documente pe care, procedural, le are de analizat, pe de o parte,
pentru buna administrare a procedurii de insolvenţă şi, pe de altă parte, pentru că apelul este o
cale devolutivă de atac.
Astfel fiind, pentru motivele mai sus expuse, văzând dispoziţiile art. 480 alin. (2) din
Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de pârâtul C..., a schimbat sentinţa
apelată şi, pe fond, a respins cererea formulată de reclamantul A... I.P.U.R.L., în calitate de
lichidator judiciar al debitoarei S.C. B... S.R.L.

10. Procedura insolvenței. Delimitarea dintre creanța bugetară și creanța

chirografară

 Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de

insolvenţă: art. 5, pct. 14
 Legea 273/2006 privind finanţele publice locale: art. 2, pct. 58, art. (5) alin. (1)

Noţiunea de „creanţe bugetare” este definită la art. 5, pct. 14 din Legea nr. 85/2014
ca fiind „creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare,
precum şi accesoriile acestora”. Veniturile bugetare sunt definite la art. 2, pct. 58 din Legea
nr. 273/2006, privind finanţele publice locale ca fiind „resursele băneşti care se cuvin
bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - c), după caz, în baza unor prevederi legale,
formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b)-d)”.
Veniturile bugetare locale sunt prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 iar
creanţele fiscale sunt definite la art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală, ca fiind
„dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul
contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor
cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege”.
Aşadar, nu există identitate între noţiunea de creanţe bugetare, astfel cum este definită
la art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014 şi noţiunea de creanţă fiscală, prima având o sferă mai
largă care include creanţele fiscale, dar şi celelalte creanţe care constituie venituri la bugetul
local al unităţii administrativ teritoriale.
Faptul că izvorul obligaţiei care stă la baza creanţei este unul de drept privat şi nu
unul de drept fiscal nu are relevanţă pentru stabilirea naturii creanţei raportat la dispoziţiile
art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014, fiind suficient ca suma de bani să reprezinte o resursă
bănească care se cuvine bugetului local pentru ca aceasta să intre în categoria creanţelor
bugetare.
Or, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 pct. 58 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr.
273/2006, această condiţie este îndeplinită în cauză, veniturile obţinute din penalităţi
contractuale reprezentând resurse care se cuvin bugetului local.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 451/A/15 septembrie 2021,

rezumată de Judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)

Prin sentința civilă nr. 289/11.03.2021 pronunţată de Tribunalul Timiș în dosarul

nr. […]/30/2020/a1, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul creditor Municipiul
Timişoara prin Primar, împotriva tabelului preliminar de creanţe actualizat al debitoarei A.
SRL, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 439/12.01.2021 în contradictoriu cu
33
intimatul B. SPRL, în calitate de administrator judiciar al debitoarei; s-a dispus înscrierea
creanţei creditoarei contestatoare ca fiind bugetară, urmând a fi plătită potrivit art. 161 pct. 5
din Legea nr. 85/2014.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, creditorul contestator Municipiul
Timișoara, prin Primar, a solicitat admiterea şi înscrierea sa la masa credală a debitoarei A.
S.R.L. cu suma de 798.754,10 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza art.
13.1 din contractul de execuţie nr. 50/10.05.2017.
Administratorul judiciar al A. S.R.L., a înscris creditoarea în tabelul preliminar de
creanţe-actualizat cu o creanţă chirografară.
Judecătorul sindic a constatat că dispoziţiile art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014
definesc creanţele bugetare ca fiind „creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi
şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora. Îşi păstrează această natură şi
creanţele bugetare care nu sunt acoperite în totalitate de valoarea privilegiilor, ipotecilor sau a
gajurilor deţinute, pentru partea de creanţă neacoperită”, iar art. 5 alin. (1) şi art. 2 pct. 58 din
Legea nr. 273/2006 enumeră veniturile bugetare astfel: „Veniturile bugetare locale se
constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte
venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
d) donaţii şi sponsorizări;
e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor
efectuate şi prefinanţări.”
Apoi, conform art. 2 pct. 58 din acelaşi act normativ, veniturile bugetare sunt resursele
băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - c), după caz, în baza unor
prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit.
b)-d).
Aşa fiind, judecătorul sindic a constatat că orice încasare în conturile unităţii
administrativ teritoriale reprezintă un venit bugetar, astfel că şi suma ce i se cuvine acesteia în
temeiul unui contract de execuţie lucrări are acelaşi caracter, urmând a fi trecută la ordinea de
prioritate prevăzută de art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014 în tabelul de creanţe întocmit în
cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel la data de 22.04.2021 apelanta creditoare
SC C. SRL, solicitând admiterea apelului cu consecinţa anularii hotărârii atacate și implicit a
respingerii contestaţiei formulată de Municipiul Timişoara - prin Primar, ca neîntemeiată.
În motivare, apelanta creditoare a arătat că prin declaraţia de creanţă formulată în
dosarul nr. […]/30/2020, intimatul Municipiul Timişoara prin Primar a solicitat înscrierea sa
în tabelul preliminar de creanţe al debitoarei A. SRL, cu o creanţă în sumă totală de
798.754,10 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza art. 13.1 din contractul
de execuţie nr. 50/10.05.2017, precum și dobânda legală calculată la aceste penalităţi.
Ca urmare a verificării declaraţiei de creanţă, intimatul a fost înscris în tabelul
preliminar al debitoarei cu o creanţă în sumă de 798.754,10 lei, însă nu cu rangul de prioritate
solicitat de acesta și anume cel prevăzut la art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014, ci cu cel
prevăzut la art. 161 pct. 8 din aceeaşi Lege nr. 85/2014.
Prin contestaţia formulată, intimatul a susţinut în esenţă faptul că raportat la
dispoziţiile prevăzute la art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014, precum și la cele prevăzute la
art. 2 pct. 58 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, creanţa sa este una bugetară și nu una
chirografară, cum a fost înscrisă în tabelul preliminar.
34
 Apelanta creditoare a apreciat că pentru o justă soluţionare a cauzei și deci, pentru o
corectă determinare a naturii creanţei, se prezintă a fi de strictă necesitate analizarea
raportului juridic din care a derivat creanţa. În acest sens, așa cum a arătat anterior, suma
totală de 798.754,10 lei, reprezintă penalităţi de întârziere calculate în baza art. 13.1 din
contractul de execuţie nr. 50/10.05.2017, precum și dobânda legală calculată la aceste
penalităţi. Rezultă aşadar, că raportul juridic care stă la baza creanţei este unul contractual, de
natură convenţională. În aceste condiţii, o primă constatare este aceea că relaţia contractuală
dintre contestator, pe de o parte și debitoare, pe de o alta, este guvernată de legislaţia civilă și
nu de cea fiscală.
Apoi, se impune a fi remarcat de asemenea faptul că actul încheiat între cele două părți
este unul de gestiune, iar veniturile rezultate din executarea acestuia nu pot fi încadrate în
sfera creanţelor bugetare, fiind deci lipsit de relevanță sub aspectul rangului de prioritate al
unei astfel de creanţe faptul că astfel de venituri se varsă în contul bugetului local.
Cu titlu de practică judiciară, apelanta creditoare a făcut trimitere la Decizia Înaltei
Curţi de Casaţie și Justiţie nr. 473 din 17.02.2009, prin care a fost tranşată situaţia creanţelor
derivate din contracte încheiate între autorităţi publice locale și operatori economici din
perspectiva termenului de prescripţie aplicabil unui astfel de raport juridic.
Interpretând deci considerentele avute în vedere de instanţa supremă în speţa
prezentată pe scurt în cele ce preced, apelanta a concluzionat că o creanţă precum cea a
contestatorului creditor, născută dintr-un raport juridic contractual, nu poate fi asimilată unei
creanţe bugetare, așa cum acestea sunt definite la art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014,
înscrierea acesteia la masa credală a debitoarei urmând a se face cu rangul de prioritate
prevăzut la art. 161 pct. 8 din aceeaşi Lege nr. 85/2014, anume acela de creanţă chirografară.
În altă ordine de idei, prin sentinţa apelată, judecătorul sindic face trimitere la
dispoziţiile prevăzute la art. 2 pct. 58 din Legea nr. 273/2006. Aşadar, chiar și din perspectiva
definiţiei oferite de Legea nr. 273/2006 veniturilor bugetare, rezultă cu puterea evidenței
faptul că sumele care se cuvin unităţii administrativ teritoriale constituie venituri bugetare
doar în situaţia în care acestea sunt datorate în baza unor prevederi legale. Or, câtă vreme
creanţa intimatului contestator are la bază un raport juridic contractual, de natură
convenţională, apelanta a apreciat că rangul de prioritate al creanţei în cauză este cel prevăzut
la art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014, și nu cel prevăzut la art. 161 pct. 5 din aceeaşi Lege
nr. 85/2014.
Pe de altă parte, apelanta a apreciat că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr.
273/2006 se relevă a fi de asemenea lămuritoare în sensul diferenţierii creanţelor bugetare de
cele chirografare, câtă vreme enumerarea limitativă a veniturilor bugetare locale nu cuprinde
venituri de natura celor provenite din contracte încheiate între autorităţi publice locale și
operatori economici, precum cel de execuţie lucrări încheiat între debitoarea SC A. SRL și
intimatul contestator.
În drept, apelanta creditoare a invocat dispoziţiile art. 5 pct. 14, art. 43 alin. (2) și art.
46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum și art. 2 pct. 58 și art. 5 alin. (1) din Legea nr.
273/2006.
Prin întâmpinarea depusă la data de 24.05.2021, respectiv 25.05.2021, intimatul
creditor Municipiul Timișoara prin Primar și-a exprimat poziția procesuală față de apelul
declarat în cauză, solicitând respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legale a
hotărârii apelate.
În motivare, contrar susținerilor apelantei creditoare din cadrul apelului formulat,
intimatul a arătat că dispoziţiile art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014, prevăd că „creanţele
constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum și accesoriile
acestora, îşi păstrează aceasta natură şi creanţele bugetare care nu sunt acoperite în totalitate
35
de valoarea privilegiilor, ipotecilor sau a gajurilor deţinute, pentru partea de creanţă
neacoperită”. Această normă legală, care se aplică cu prioritate în procedura insolvenţei,
defineşte noţiunea creanţelor bugetare prin enumerarea (exemplificativă) a categoriile de
creanţe bugetare, menţionând printre acestea şi „alte venituri bugetare”.
Intimatul a învederat că în contestaţia formulată a înţeles să se raporteze şi la
dispoziţiile art. 5 (1) şi art. 2 pct. 58 din Legea nr. 273/2006.
Potrivit art. 5 alin (1) din Legea nr. 273/2006: „Veniturile bugetare locale se constituie
din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte
venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
d) donaţii şi sponsorizări;
e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor
efectuate şi prefinanţărilor”.
Totodată, conform art. 2 pct. 58 din acelaşi act normativ, veniturile bugetare sunt
resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - c), după caz, în
baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte
venituri, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art.
5 alin. (1) lit. b) - d).
Astfel, intimatul a menţionat că orice încasare la care are drept unitatea administrativ
teritorială constituie venit bugetar, fiindcă banii se duc la bugetul local sau la bugetul de stat.
Cât priveşte Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 473/17.02.2009 la care se
face trimitere în apel, intimatul a solicitat a se observa că această decizie vizează alte aspecte,
reţinându-se că veniturile realizate din închiriere nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale şi
nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale.
Or, aşa cum se poate observa, prin contestaţia formulată intimatul a arătat că deşi
creanţa în litigiu nu este o creanţă derivată dintr-un raport juridic de drept fiscal şi prin urmare
nu este o creanţă fiscală, aceasta reprezintă o creanţă bugetară.
În drept, intimatul a invocat prevederile art. 5 pct. 14, art. 43 alin. (3) din Legea nr.
85/2014, art. 5 alin. (1) şi art. 2 pct. 39 şi pct. 58 din Legea nr. 273/2006.
Prin întâmpinarea depusă la data de 15.06.2021, intimata debitoare SC A. SRL, în
faliment, prin lichidator judiciar SCP B. SPRL a solicitat admiterea apelului declarat de
apelanta creditoare așa cum a fost formulat.
În motivare, intimata a arătat că prin declaraţia de creanţa formulată în dosarul nr.
[…]/30/2020, intimatul contestator a solicitat înscrierea sa în tabelul preliminar de creanţe al
debitoarei A. SRL, cu o creanţă în sumă totală de 798.754,10 lei, reprezentând penalităţi de
întârziere calculate în baza art. 13.1 din contractul de execuţie nr. 50/10.05.2017, precum și
dobânda legală calculată la aceste penalităţi.
Ca urmare a verificării declaraţiei de creanţă, lichidatorul judiciar a constatat
legitimitatea acesteia, motiv pentru care a procedat la înscrierea creanţei în sumă de
798.754,10 lei în tabelul preliminar de creanţe al debitoarei, însă nu cu rangul de prioritate
solicitat de intimatul contestator și anume cel prevăzut la art. 161 pct. 5 din Legea nr.
85/2014, ci cu cel prevăzut la art. 161 pct. 8 din aceeaşi Lege nr. 85/2014.
Fără a relua pe larg apărările prezentate în fața primei instanţe, intimata a arătat că în
opinia sa, creanţa intimatului contestator este una chirografară și nu una bugetară, în
considerarea următoarelor:
1. Raportul juridic care stă la baza creanţei este unul contractual, de natură
convenţională;
36
 2. Relaţia contractuală dintre intimatul contestator, pe de o parte și debitoare, pe de o
altă, este guvernată de legislaţia civilă și nu de cea fiscală;
3. Actul încheiat între cele două părți este unul de gestiune, iar veniturile rezultate din
executarea acestuia nu pot fi încadrate în sfera creanţelor bugetare, fiind deci lipsit de
relevanță sub aspectul rangului de prioritate al unei astfel de creanţe, faptul că astfel de
venituri se varsă în contul bugetului local;
4. Potrivit Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, termenul de prescripţie aplicabil
raportului juridic izvorât dintr-un contract de închiriere de bunuri este cel general de 3 ani, și
nu cel special de 5 ani, specific creanţelor bugetare;
5. Potrivit definiţiei prevăzute la art. 2 alin. (1) pct. 58 din Legea nr. 273/2006 -
privind finanţele publice locale, veniturile bugetare reprezintă „resursele băneşti care se cuvin
bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a)-c), după caz, în baza unor prevederi legale,
formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d)”
6. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea 273/2006 - privind finanţele publice locale:
„Veniturile bugetare locale se constituie din:
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
d) donaţii şi sponsorizări. *
În condiţiile celor prezentate anterior, intimata a apreciat că se impune a fi admis
apelul declarat de SC C. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 289 din 11.03.2021, pronunţată de
Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/30/2020/al, astfel cum a fost formulat.
Examinând apelul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor
formulate, Curtea reţine următoarele:
Creditoarea Municipiul Timișoara, prin Primar a solicitat înscrierea sa la masa credală
a debitoarei A. S.R.L. cu suma de 798.754,10 lei, reprezentând penalităţi de întârziere
calculate în baza art. 13.1 din contractul de execuţie nr. 50/10.05.2017.
Situaţia litigioasă poartă asupra naturii creanţei deţinute de către creditoarea
Municipiul Timişoara, având în vedere că izvorul obligaţiei este unul de drept privat şi nu
unul de drept fiscal.
Sub acest aspect, Curtea reţine că noţiunea de ”creanţe bugetare” este definită la art.
5, pct. 14 din Legea nr. 85/2014 ca fiind „creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii,
amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora”.
Veniturile bugetare sunt definite la art. 2, pct. 58 din Legea nr. 273/2006, privind
finanţele publice locale ca fiind „resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1
alin. (2) lit. a) - c), după caz, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe,
contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d)”.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 273/2006:
„Veniturile bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte
venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
d) donaţii şi sponsorizări;
e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor
efectuate şi prefinanţări.”
Creanţele fiscale sunt definite la art. 1, pct. 11 din Codul de procedură fiscală, ca fiind
„dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul
37
contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor
cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege”.
Aşadar, nu există identitate între noţiunea de creanţe bugetare, astfel cum este definită
la art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014 şi noţiunea de creanţă fiscală, prima având o sferă mai
largă care include creanţele fiscale, dar şi celelalte creanţe care constituie venituri la bugetul
local al unităţii administrativ teritoriale.
Nici în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu există identitate
între cele două noţiuni, acestea fiind definite distinct la art. 1 din Legea nr. 207/2015.
Aşadar, faptul că izvorul obligaţiei care stă la baza creanţei este unul de drept privat şi
nu unul de drept fiscal nu are relevanţă pentru stabilirea naturii creanţei raportat la dispoziţiile
art. 5 pct. 14 din Legea nr. 85/2014, fiind suficient ca suma de bani să reprezinte o resursă
bănească care se cuvine bugetului local pentru ca aceasta să intre în categoria creanţelor
bugetare.
Or, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 pct. 58 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr.
273/2006, această condiţie este îndeplinită în cauză, veniturile obţinute din penalităţi
contractuale reprezentând resurse care se cuvin bugetului local.
Aceeaşi abordare a avut-o legiuitorul şi în cazul acordării scutirii de la plata taxei de
timbru. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, legiuitorul a inclus în sfera
acţiunilor scutite de plata taxei de timbru toate acţiunile având ca obiect venituri publice,
indiferent dacă izvorul obligaţiei este de drept fiscal sau de drept privat.
În ceea ce priveşte hotărârea I.C.C.J. depusă de către apelantă cu titlu de practică
judiciară, Curtea reţine că aceasta nu este relevantă raportat la prezenta cauză, întrucât această
hotărâre defineşte sfera creanţelor fiscale, nu a creanţelor bugetare. Or aşa cum am arătat mai
sus, între cele două noţiuni nu poate fi pus semnul egalităţii.
Concluzionând, Curtea a reținut că, în mod corect, judecătorul-sindic a încadrat
creanţa creditoarei Municipiul Timişoara prin Primar în categoria creanţelor bugetare, astfel
încât, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (1) din C. pr. civ., a respins apelul declarat de
apelanta-creditoare SC C. SRL în contradictoriu cu intimatul-creditor Municipiul Timişoara
prin Primar şi intimata-debitoare SC A. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar SCP B.
SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 289/11.03.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. […]/30/2020/a1, ca neîntemeiat.

11. Procedura insolvenței. Înlocuirea practicianului de insolvență din oficiu.

Consecințe

 Legea nr. 85/2006: art. 19 alin. (21)

Solicitarea creditorului bugetar, majoritar, de a se lua act de decizia internă în

privinţa desemnării practicianului agreat nu poate interveni oricând în procedură. În situaţia
înlocuirii, din oficiu, a fostului lichidator confirmat, la cererea acestuia, judecătorul sindic
desemnează un alt practician, fără a exista vreo obligaţie legală de a lua act, cum se solicită
în cauză, de voinţa creditorului bugetar, pe de o parte, în raport de momentul procedural în
care aceasta intervine cererea şi, pe de altă parte, pentru că hotărârea de înlocuire nu a fost
atacată cu recurs, rămânând irevocabilă.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 247/R din 13 septembrie 2021,
rezumată de Judecător dr. Anca Buta)

38
 Prin sentința civilă nr. 509 din 29 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. […] /30/2010/a7, a fost respinsă cererea creditoarei Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Timiş, de confirmare a practicianului în insolvenţă S.C.P. A... S.P.R.L.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiş, prin judecătorul sindic, a reținut
că, prin sentinţa civilă nr. 1123/10.12.2020, instanţa a dispus înlocuirea, din oficiu, a fostului
lichidator judiciar, cu practicianul în insolvenţă Cabinet Individual de Insolvenţă B..., iar
această desemnare este definitivă, nefiind în situaţia prevăzută de art. 19 alin. (2) ind. 1 din
Legea nr. 85/2006 care vorbeşte despre posibilitatea creditorului majoritar de a decide
desemnarea/confirmarea unui administrator / lichidator judiciar în locul celui desemnat
provizoriu.
Împotriva sentinței menționate, a declarat apel, recalificat în recurs, creditoarea
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, solicitând admiterea căii de atac şi, în
principal, anularea şi modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii sale astfel cum a
fost formulată, respectiv casarea hotărârii și trimiterea cauzei către instanța de fond pentru a
pronunța o hotărâre de confirmare conform cererii AJFP Timiș.
În motivare, apelanta-creditoare susţine că sunt greşite reţinerile primei instanţe, în
raport de prevederile art. 19 alin. (2) ind. 1 din Legea nr. 85/2006, că în cauză nu este vorba
de situația invocată de judecătorul sindic, întrucât societatea nu se află în procedura generală,
ci în faliment, iar înlocuirea fostului lichidator s-a pronunțat ca urmare a cererii formulate de
acesta care a invocat incapacitatea financiară și de personal pentru a administra mai departe
procedura. Deci, lichidatorul nou desemnat de instanță nu putea fi desemnat cu caracter
definitiv (și confirmat de instanță), întrucât nu are girul adunării generale a creditorilor,
respectiv în acest dosar al creditorului majoritar
Coroborat cu prevederile art. 107 din Legea 85/2006, instanţa trebuia să ia act despre
Decizia nr. 360/CSP/16.04.2021 a creditoarei majoritare şi, admiţând cererea de desemnare,
să confirme practicianul în insolvenţă selectat de comisia constituită în acest sens potrivit
O.P.A.N.A.F. Ordinului A.N.A.F. nr. 1443/2019.
Intimatul Cabinet Individual de Insolvenţă B..., lichidator judiciar al debitoarei S.C.
C... S.R.L., a depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac şi menţinerea sentinţei
atacate.
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a
apărărilor intimatului şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 din vechiul Cod de procedură
civilă, Curtea constată că acesta este nefondat.
Curtea reţine că faţă de debitoare a fost deschisă procedura simplificată de insolvenţă
în data de 03.06.2010, lichidatorul judiciar numit fiind SCP D... SPRL, acesta fiind înlocuit
din oficiu de către judecătorul sindic prin sentinţa nr. 1123/10.12.2020 cu Cabinetul
Individual de Insolvenţă B....
Se susţine de către apelant că în mod greşit judecătorul sindic a reţinut că înlocuirea
administratorului judiciar, dispusă prin încheierea de la termenul din data de 10.12.2020, are
caracter definitiv şi că respingerea cererii sale, de confirmare a administratorului judiciar
desemnat de către creditorul majoritar, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit.
d) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2006.
Contrar celor arătate de creditorul apelant şi în acord cu cele reţinute de judecătorul
sindic, Curtea reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (21) din Legea nr. 85/2006 nu sunt aplicabile
cauzei, acestea referindu-se la ipoteza posibilităţii desemnării de către creditorul majoritar a
unui administrator/lichidator judiciar în locul celui provizoriu, ori a confirmării
administratorului/lichidatorului provizoriu. Or, această ipoteză nu se verifică în cauză şi, mai
mult, aşa cum se arată în considerentele hotărârii atacate, prin sentinţa civilă nr.
1123/10.12.2020 administratorul judiciar al debitoarei a fost înlocuit din oficiu de către
39
judecătorul sindic, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006,
pentru considerentele arătate în acea sentinţă.
Nici dispoziţiile art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege nu sunt aplicabile cauzei, acestea
aplicându-se prin coroborare cu dispoziţiile art. 19 privitor la etapa exercitării acestor
prerogative, astfel că susţinerile creditoarei, cum că judecătorul sindic s-a pronunţat asupra
unor aspecte de oportunitate, sunt nefondate.
Aşa fiind, faţă de cele mai sus expuse, raportat la dispoziţiile art. 312 din vechiul Cod
de procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat, fără a acorda cheltuieli de judecată
părţilor în cauză.

12. Procedura insolvenței. Prevalența opțiunii creditorilor majoritari cu

privire la numirea practicianului de insolvență

 Legea nr. 85/2014: art. 45 lit. o), art. 57 alin. (7)

În cazul concursului dintre cererea de confirmare formulată de lichidatorul judiciar

provizoriu, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea insolvenţei, şi obligaţia
instituită în sarcina judecătorului sindic de dispoziţiile art. 57 alin. (7) din acelaşi act
normativ - de a numi în calitate de lichidator judiciar pe practicianul în insolvenţă propus de
creditorii care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot,
ecuația se rezolvă în favoarea creditorilor – întrucât miza principală a procedurii insolvenţei
o constituie stingerea pasivului debitoarei, în joc fiind, prioritar, interesele patrimoniale ale
acestora.
Că este aşa rezultă din întreg ansamblul reglementărilor normative din Legea
insolvenţei care prevăd modul de numire şi remunerare a practicianului în insolvenţă
desemnat în calitate de administrator/lichidator judiciar. Atribuţiile judecătorului sindic în
ceea ce priveşte desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar şi stabilirea
onorariului acestuia au fie caracter provizoriu (până la adoptarea unei decizii de către
creditorii din procedură), fie caracter subsecvent (atunci când creditorii nu au luat o decizie
sub acest aspect), ceea ce face evidentă intenţia legiuitorului de a atribui în competenţa
creditorilor prerogativa desemnării şi remunerării practicianului în insolvenţă.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 427/A/14 septembrie 2021,

rezumată de Judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)

Prin sentinţa civilă nr. 169din data de 08.03.2021, pronunţată de Tribunalul Arad
în dosarul nr. […]/108/2018, s-a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar A. SPRL
pentru înlocuirea practicianului în insolvenţă şi decontarea cheltuielilor de procedură; s-a
respins, totodată, și cererea formulată de practicienii în insolvenţă B. SPRL şi SCP C. SPRL
pentru confirmarea consorţiului format din B. SPRL şi SCP C. SPRL în calitate de lichidator
judiciar al societăţii debitoare SC D. SRL, precum şi cererea de confirmare a onorariului; a
fost confirmat în calitate de lichidator judiciar al debitoarei practicianul în insolvenţă A.
SPRL, cu un onorariu fix în sumă de 5000 lei (exclusiv TVA) şi un onorariu variabil de 1%
din sumele distribuite creditorilor (exclusiv TVA).
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Sentința Civilă nr.
688/19.10.2020, pronunțată în dosarul nr. […]/108/2018, s-a dispus înlocuirea
administratorului judiciar desemnat – CII E. - cu A. SPRL, și a fost deschisă procedura
falimentului debitoarei SC D. SRL; împotriva acestei soluții a fost declarat apel, dar acesta a
40
fost respins de Curtea de Apel Timișoara potrivit Deciziei nr. 99/16.02.2021, pronunțată în
dosarul nr. […]/108/2018/a1, necomunicată încă.
Întrucât nu a fost cerută suspendarea judecății dosarului de față, s-a arătat că
operațiunile specifice unei proceduri de faliment au continuat; astfel, la data de 24.11.2020,
noul lichidator desemnat a formulat o cerere de acces la datele dosarului (fila 395) și a
întocmit rapoartele specifice din cauză, a solicitat noi date despre bunurile societății; la data
de 07.12.2020 a convocat prima Adunare a Creditorilor prin care a solicitat confirmarea sa ca
și lichidator judiciar, dar, din lipsă de cvorum, a amânat discutarea acestor chestiuni pentru
data de 14.12.2020; nici cu această ocazie nu s-a întrunit o majoritate, astfel că, la data de
17.12.2020 a solicitat judecătorului sindic, potrivit cererii de la filele 448-449, să îl confirme
în noua calitate, potrivit art. 45, lit. o) din Legea nr. 85/2014, însă, datorită faptului că nu se
cunoștea încă soluția Curții de Apel Timișoara la apelul formulat, nu s-a adoptat o hotărâre,
așteptând soluția acestui for pentru a putea da curs solicitării; la data de 16.02.2021 s-a
pronunțat Curtea de Apel cu privire la apel și, văzând soluția acestei instanțe, a fost stabilit
termen de judecată pentru ca Tribunalul Arad prin judecător sindic să se pronunțe și cu privire
la cererile mai sus menționate.
A mai arătat judecătorul fondului că la data de 22.02.2021 s-a întrunit ședința Adunării
Creditorilor care, prin voia unuia dintre participanți, a decis schimbarea lichidatorului judiciar
recent menționat în Decizia Curții de Apel Timișoara cu un nou lichidator judiciar și în afara
cadrului legal prevăzut de art. 57 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2014 rap. la art. 63 alin. (1)
din aceeași lege.
Judecătorul sindic a constatat însă că desemnarea unui alt lichidator judiciar decât cel
desemnat nu se poate decide decât în prima adunare a creditorilor, chiar și atunci când este
vorba despre creditorul majoritar; or, la prima Adunare a Creditorilor nu s-a realizat cvorumul
necesar adoptării unei soluții.
A mai arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile nici pentru schimbarea din oficiu
a lichidatorului - care și-a îndeplinit sarcina de convocare a Adunării Creditorilor pentru
desemnarea unui lichidator judiciar definitiv la 07.12.2020, respectiv la data de 14.12.2020 și
a formulat o cerere privind desemnarea sa de către judecătorul sindic la data de 17.12.2020,
astfel cum s-a menționat și mai sus.
Având în vedere că hotărârea de schimbare a administratorului judiciar și cea de
deschidere a procedurii de faliment sunt definitive, prin respingerea de către Curtea de Apel
Timișoara a apelurilor declarate, precum și dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr.
85/2014, Tribunalul a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar A. SPRL pentru
înlocuirea practicianului în insolvenţă şi decontarea cheltuielilor de procedură, precum și
cererea formulată de practicienii în insolvenţă B. SPRL şi SCP C. SPRL pentru confirmarea
consorţiului format din B. SPRL şi SCP C. SPRL în calitate de lichidator judiciar al societăţii
debitoare SC D. SRL; a confirmat, totodată, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei pe
practicianul în insolvenţă A. SPRL, cu un onorariu fix în sumă de 5000 lei (exclusiv TVA) şi
un onorariu variabil de 1% din sumele distribuite creditorilor (exclusiv TVA).
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel creditoarea Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul
respingerii cererii de confirmare a lichidatorului judiciar A. S.P.R.L, respectiv confirmarea în
calitate de lichidator judiciar a Consorţiului B. S.P.R.L şi C. S.P.R.L., care a fost selectat cu
un onorariu lunar de 398 lei şi un onorariu de succes de 0,0001%, potrivit Deciziei nr.
8/23.10.2018.
În susţinerea apelului, arată că Tribunalul Arad în mod greşit a confirmat ca lichidator
judiciar pe A. S.P.R.L., subliniind că lichidatorul judiciar A. S.P.R.L., desemnat provizoriu de
către judecătorul sindic prin Sentinţa civilă nr. 688/19.10.2020, a convocat adunarea generală
41
a creditorilor pentru 07.12.2020,14.12.2020 şi 22.02.2021 având ca ordine de zi: Confirmarea
lichidatorului judiciar A. S.P.R.L. desemnat de către judecătorul sindic prin Sentinţa civilă nr.
668 din data de 19.10.2020, pronunţata în dosarul nr. […]/108/2018 de către Tribunalul Arad,
şi Stabilirea retribuţiei lichidatorului judiciar A. S.P.R.L.; precizează că a comunicat, prin
adresa nr. 4719/ad/03.12.2020, poziţia AJFP Arad atât pentru data de 07.12.2020, cât şi
pentru data din 14.12.2020, aceasta fiind transmisă potrivit confirmării de primire în data de
04.12.2020; cu toate acestea, în Procesul verbal al adunării generale a creditorilor din data de
14.12.2020, publicat în B.P.I. nr. 21292/15.12.2020, lichidatorul judiciar în mod eronat a
consemnat faptul că „nu s-au prezentat şi nici nu au comunicat voturi niciun creditor,
adunarea generală a creditorilor nu este legal întrunită”; la adresa sa, prin care i-a comunicat
lichidatorului judiciar faptul că a trimis vot în termen - 04.12.2020 pentru ambele adunări
generale ale creditorilor, arată că i s-a răspuns că dintr-o regretabilă omisiune a fost
consemnată aceasta situaţie, iar pentru că nu a fost publicat un Proces verbal al adunării
generale a creditorilor şi pentru data de 07.12.2020, urmează a se mai convoca o a doua
adunare generală a creditorilor.
În acest sens, precizează că a fost publicat în B.P.I. nr. 2784/15.02.2021 un al doilea
convocator al adunării generale a creditorilor, pentru data de 22.02.2021, având ca ordine de
zi: Confirmarea în calitate de lichidator Judiciar al debitorului S.C. D. S.R.L. a societăţii
profesionale de practicieni în insolvenţă A. S.P.R.L. şi Aprobarea onorariului fix de 5.000 lei
(exclusiv TVA) pentru întreaga procedura de faliment a debitorului S.C. D. S.R.L şi a
onorariului variabil da 1% din sumele distribuite creditorilor, în conformitate cu
O.P.A.N.A.F. nr. 1443/2019; precizează că și pentru această adunare a comunicat poziția sa -
prin adresa nr. 1622/ad/18.02.2021, transmisă potrivit confirmării de primire în data de
19.02.2021; urmare a celor de mai sus, în Procesul verbal al adunării generale a creditorilor
din data de 22.02.2021, publicat în B.P.I. nr. 3306/23.02.2021, lichidatorul judiciar a
consemnat poziţia creditoarei AJFP Arad şi a solicitat judecătorului sindic înlocuirea sa.
Raportat la cele de mai sus, apreciază că cele reţinute de către instanţa de fond – în
sensul că solicitarea de schimbare a lichidatorului judiciar este în afara cadrului legal prevăzut
de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 - sunt greşite, deoarece în cadrul primei şedinţe a
creditorilor din data de 14.12.2020 nu s-a luat nicio hotărâre, urmând a se convoca în mod
legal o a doua adunare a creditorilor în data de 22.02.2021 unde a fost întrunit cvorumul
necesar desfăşurării acesteia şi luării de hotărâri; arată că, în calitatea de creditor majoritar,
deţinând un procent 45,94% din totalul creanţelor, AJ.F.P. Arad a trimis vot scris la ambele
adunări ale creditorilor, confirmând, de fiecare dată, ca lichidator judiciar, pe Consorţiul B.
S.P.R.L. şi C. S.P.R.L.
Așa fiind, consideră că instanţa în mod nelegal a confirmat în calitate de lichidator
judiciar pe A. S.P.R.L., deşi acesta nu a fost confirmat în cadrul adunării generale a
creditorilor din 22,02.2021 prin votul majorităţii creditorilor - în condiţiile art. 49 alin. (1) din
Legea nr. 85/2014.
Cu privire la dispoziţiile art. 57 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 reţinute de către
judecătorul sindic în motivarea hotărârii, apreciază că acestea nu sunt incidente în cauza.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 8 şi art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi art. 466
şi art. 480 alin. (2) C.pr.civ, iar în probaţiune, a solicitat admiterea probei cu înscrisurile la
care a făcut trimitere.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel şi consorţiul format din
practicienii în insolvență B. SPRL şi SCP C. SPRL, solicitând schimbarea în tot a acesteia,
în sensul anulării dispoziţiei judecătorului sindic de respingere a cererii de confirmare în
calitate de lichidator judiciar a consorţiului SCP B. SPRL- C. SPRL, precum şi a celei de
confirmare a lichidatorului judiciar provizoriu A. SPRL; a solicitat, totodată, confirmarea
42
Consorţiului SCP B. SPRL - C. SPRL în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC D.
SRL, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 alin. (1) - (3) din Legea 85/2014 şi cu hotărârea
adunării creditorilor societăţii D. SRL din data 22.02.2021, cu un onorariu de 398 lei/lunar,
exclusiv T.V.A., şi un onorariu de succes de 0,0001%, exclusiv T.V.A.
În susţinerea apelului, arată că din economia dispozițiilor art. 57 alin. (1)-(3) din Legea
nr. 85/2014, rezultă fără echivoc că în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor este
desemnat administratorul/lichidatorul judiciar, în funcţie de etapa procedurală în care se află
societatea debitoare - insolvenţă sau faliment, indiferent că acesta este desemnat de adunarea
creditorilor în baza voturilor exprimate de creditorii care deţin mai mult de 50% din valoarea
totală a creanţelor cu drept de vot, sau, dimpotrivă, de creditorul care deţine singur mai mult
de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot; ca atare, în vederea desemnării sau
confirmării unui administrator/lichidator judiciar precum şi a stabilirii onorariului cuvenit
acestuia, legiuitorul a dat întâietate voinţei creditorilor, care, legal convocaţi, în cadrul primei
şedinţe a adunării, îşi vor exprima poziţia; mai mult decât atât, Legea insolvenţei conferă
creditorului majoritar care deţine mai mult de 50% din totalitatea creanţelor cu drept de vot,
dreptul de a decide desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar ori confirmarea
administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu, chiar şi fără consultarea creditorilor,
enumerarea fiind limitativă.
Aşa fiind, solicită a se constata că desemnarea ori confirmarea
administratorului/lichidatorului judiciar are loc în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor,
legal convocată, acesta fiind singurul organ abilitat de legea insolvenţei să decidă soarta
administratorului ori a lichidatorului judiciar provizoriu, desemnat prin sentinţa de deschidere
a procedurii de insolvenţă/faliment.
În fine, arată că în același sens dispun şi prevederile art. 45 alin. (1) lit. e) din Legea
insolvenţei.
Susțin însă că în cauza de faţă, în ciuda faptului că au fost pe deplin îndeplinite
dispoziţiile art. 57 din Legea insolvenţei, motivat de faptul că în prima adunare a creditorilor
(în cadrul căreia s-au întrunit condiţiile legale privind cvorumul necesar adoptării hotărârilor)
care a avut loc după data deschiderii procedurii generale de faliment, cu majoritatea de
60,5599% din totalul creanţelor cu drept de vot înscrise în tabelul definitiv consolidat, (deci,
cu mult peste procentul de 50% din totalul creanţelor cu drept de vot prevăzut de lege),
creditorii au confirmat Consorţiul SCP B. SPRL - C. SPRL în calitate de lichidator judiciar,
stabilind totodată şi onorariul cuvenit acestuia, judecătorul sindic a dispus, contrar voinţei
creditorilor şi a dispoziţiilor legale, confirmarea altui practician în insolvenţă în calitate de
lichidator judiciar al societăţii debitoare.
Mai mult decât atât, precizează că procesul verbal al adunării creditorilor din data de
22.02.2021, în cuprinsul căruia a fost consemnată hotărârea de confirmare a Consorţiului B.
SPRL - C. SPRL în calitate de lichidator judiciar al SC D. SRL, publicat în Buletinul
Procedurilor de Insolvenţă nr. 3306 din data de 23.02.2021,nu a fost contestat în termenul
legal; în atare situație, în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. 1 litera e) din legea
insolvenţei, judecătorul sindic urma să pronunţe o încheiere civilă prin intermediul căreia să
dispună confirmarea lichidatorului judiciar astfel desemnat.
Mai arată că, atâta vreme cât prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 688/2020 din data de
19.10.2021, în cadrul dosarului nr. […]/108/2018 aflat pe rolul Tribunalului Arad, s-a dispus
deschiderea procedurii generale de faliment, societatea debitoare a trecut la altă etapă
procedurală, caracterizată prin încetarea atribuţiilor fostului administrator judiciar şi
desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu, care urmează a-şi exercita drepturile şi
obligaţiile instituite în sarcina sa, până la data primei şedinţe a adunării creditorilor.

43
 Totodată, susţin că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor
art. 57 alin. (1) - 13) coroborate cu dispoziţiile art. 45 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014, care
reglementează condiţiile desemnării/confirmării administratorului /lichidatorului judiciar prin
voinţa creditorilor, aplicabile pe deplin în speţa de faţă.
În ceea ce priveşte Decizia civilă nr. 99, pronunţată de Curtea de Apel la data de
16.02.2021, în cadrul dosarului nr. […]/108/2018/al, arată că aceasta nu prezintă relevanţă în
judecarea speţei de faţă, întrucât apelurile formulate de fostul administrator judiciar CII E. şi
de către administratorul special al societăţii debitoare privesc altă fază procedurală, respectiv
cea a procedurii generale de insolvenţei, finalizată la data de 19.10.2020, prin deschiderea
falimentului; or, prin pronunţarea sentinţei de deschidere a procedurii generale de faliment a
fost desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu practicianul în insolvenţă A. SPRL,
până la data primei şedinţe a adunării creditorilor, confirmarea acestuia urmând a fi
definitivată prin voinţa creditorilor; doar odată definitivată etapa desemnării/confirmării
lichidatorului judiciar de către creditori, în conformitate cu prevederile art. 57 alin. (1) - (3)
din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic poate dispune înlocuirea lichidatorului judiciar
numai pentru motive temeinice, din oficiu sau în baza hotărârii adunării creditorilor (art. 57
alin. (4) din Legea nr. 85/2014).
Consideră că dispoziţiile legale menţionate de prima instanţă în cuprinsul
considerentelor sentinţei apelate nu sunt aplicabile în speţă, întrucât se referă la o situaţie
juridică distinctă faţă de cea suspusă judecăţii, respectiv cea a imposibilităţii adoptării unor
hotărâri valabile în cadrul a două şedinţe ale adunării creditorilor, din cauza lipsei cvorumului
legal prevăzut de legea insolvenţei. (art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014), nicidecum
la situaţia adoptării unor hotărâri valabile cu majoritatea creanţelor înscrise în tabelul definitiv
consolidat al creanţelor întocmit pentru societatea debitoare.
Drept urmare, apreciază că soluţia pronunţată de prima instanţă este netemeinică şi
nelegală, cu încălcarea principului rolului activ al judecătorului, precum şi întemeiată pe
dispoziţii legale greşite, câtă vreme prevederile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014
reglementează situaţia neadoptării unor hotărâri valabile în cadrul şedinţelor adunărilor
creditorilor din lipsa cvorumului prevăzut de legea insolvenţei, iar nu situaţia adoptării unor
hotărâri valabile, cu majoritatea creanţelor cu drept de vot.
În drept, au fost invocat dispoziţiile art. 45, art. 57 şi urm. din Legea nr. 85/2014.
În probaţiune, s-a solicitat admiterea probei cu înscrisurile menţionate în cuprinsul
cererii.
Practicienii în insolvenţă B. SPRL şi SCP C. SPRL au depus la dosarul cauzei şi
întâmpinare cu privire la apelul declarat de creditoarea DGRFP Timişoara - Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, prin care au solicitat admiterea acestuia, cu consecinţa
schimbării în tot a încheierii civile atacate, în sensul confirmării Consorţiului SCP B. SPRL -
C. SPRL în calitate de lichidator judiciar al SC D. SRL - în faliment, precum şi a onorariului
stabilit în cadrul adunării creditorilor din data 22.02.2021, în conformitate cu dispoziţiile art.
57 alin. (1) - (3) din Legea nr. 85/2014.
Şi debitoarea Societatea D. SRL- prin lichidator judiciar A. SPRL a depus la dosarul
cauzei întâmpinare faţă de ambele apeluri formulate în cauză, prin care a invocat, pe cale
de excepţie, netimbrarea apelului declarat de consorţiul B. SPRL şi SCP C. SPRL, solicitând
anularea acestuia ca netimbrat; în subsidiar, a solicitat respingerea ambelor apeluri, ca
nefondate şi menţinerea în integralitate a încheierii civile nr. 169 din data de 08.03.2021
pronunţată de Tribunalul Arad, Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. […]/108/2018.
În apărare, referitor la excepţia netimbrării, arată că, potrivit art. 197 teza a II-a Cod
procedură civilă, netimbrarea sau timbrarea insuficientă a cererii de chemare în judecată, în
ipoteza în care aceasta este supusă timbrării, atrage anularea sa, în condiţiile legii.
44
 Cu referire la fond, arată că anterior şedinţei adunării creditorilor din data de
22.02.2021, au fost convocate şi desfăşurate următoarele şedinţe:
1. şedinţa Adunării Generale a Creditorilor din data de 07.12.2020 ora 09:00 - în
cadrul căreia nu s-a întrunit cvorumul prevăzut de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
respectiv condiţiile prevăzute de art. 57 alin (2) din Legea nr. 85/2014;
2. şedinţa Adunării Generale a Creditorilor din data de 14.12.2020 ora 09:00 - în
cadrul căreia nu s-a întrunit cvorumul prevăzut de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,
respectiv condiţiile prevăzute de art. 57 alin (2) din Legea nr. 85/2014.
În atare situaţie, învederează că lichidatorul judiciar A. SPRL a formulat Cererea nr.
4298/16.12.2020- înregistrată la dosarul cauzei în data de 17.12.2020 - prin care, având în
vedere dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, respectiv imposibilitatea luării
unei hotărâri de către creditori în cadrul celor două şedinţe ale Adunării Generale a
Creditorilor din data de 07.12.2020, ora 09:00 şi din data de 14.12.2020 ora 09:00, din lipsa
de cvorum - cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, a solicitat judecătorului-
sindic să dispună confirmarea în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC D. SRL a
societăţii profesionale de practicieni în insolvenţă A. SPRL şi confirmarea onorariului fix de
5.000 lei (exclusiv TVA) pentru întreaga procedură de faliment, în conformitate cu
dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. c) coroborat cu alin. (3) din Ordinul nr. 1443/2019 privind
procedurile de agreare şi selecţie a practicienilor în insolvenţă de către Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală. (Anexa 6); aceleaşi solicitări au fost formulate şi prin Raportul de
activitate privind descrierea modului de îndeplinire a atribuţiilor în procedura de faliment
conform art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, pentru debitorul SC D. SRL, nr.
200/19.01.2021, publicat în BPI nr. 1021/20.01.2021, întocmit pentru termenul de judecată
din data de 25.01.2021 (înregistrat la dosarul cauzei în data de 20.01.2021).
Mai arată că, în conformitate cu dispoziţiile Sentinţei civile nr. 668 din data de
19.10.2020, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. […]/108/2018, respectiv în
conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (5) Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar a
întocmit Tabelul definitiv consolidat de creanţe întocmit împotriva averii debitorului SC D.
SRL nr. 148/15.01.2021, acesta fiind depus la dosarul cauzei, publicat în BPI nr.
928/19.01.2021, respectiv afişat pe site-ul lichidatorului judiciar la link-ul: http://consultant-
insolventa.ro/wp-content/uploads/2021/01/Tabel-definitiv-consolidat-de-creante-intocmit-
impotriva-SC-D.-SRL.pdf (Anexa 8)
Precizează, totodată, că lichidatorul judiciar a convocat Adunarea Generală a
Creditorilor debitorului D. SRL în data de 22.02.2021, ora 09:00, la sediul lichidatorului
judiciar din Timişoara, […], jud. Timiş, având ca ordine de zi:„(1). Confirmarea în calitate de
lichidator judiciar al debitorului SC D.- SRL a societăţii profesionale de practicieni în
insolvenţă A. SPRL, cu sediul procesual ales în Timişoara, str. […], jud. Timiş, înregistrată în
RFO II sub nr. […], CUI […], atribut fiscal RO, reprezentată prin asociat coordonator ec. F.,
desemnat de către judecătorul-sindic prin Sentinţa civilă nr. 668 din data de 19.10.2020
pronunţată în dosarul nr. […]/108/2018 de către Tribunalul Arad, Secţia a II-a Civilă; (2).
Aprobarea onorariului fix de 5.000 lei (exclusiv TVA) pentru întreaga procedură de faliment
a debitorului SC D. SRL şi a onorariului variabil de 1% din sumele distribuite creditorilor
(exclusiv TVA), în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) Ut. c) coroborat cu alin. (3) din
Ordinul nr. 1443/2019 privind procedurile de agreare şi selecţie a practicienilor în
insolvenţă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală”; Convocatorul Adunării
Generale a Creditorilor debitorului D. SRL din data de 22.02.2021, ora 09:00 a fost publicat
în BPI nr. 20201/26.11.2020 şi afişat pe site-ul lichidatorului judiciar; conform Procesului-
verbal nr. 622/22.02.2021, Adunarea Generală a Creditorilor debitorului SC D. SRL din data
de 22.02.2021, a hotărât, cu o majoritate de 60,5599% din totalul creanţelor cu drept de vot
45
înscrise în Tabelul definitiv consolidat (respectiv un procent de 100,00% din totalul
creditorilor care s-au prezentat sau au comunicat voturi), că nu confirmă în calitate de
lichidator judiciar pe societatea profesională de practicieni în insolvenţă A. SPRL, desemnată
de către judecătorul-sindic prin Sentinţa civilă nr. 668 din data de 19.10.2020 pronunţată în
dosarul nr. […]/108/2018, nu s-a pronunţat cu privire la aprobarea onorariului lichidatorului
judiciar A. SPRL, respectiv a aprobat onorariul lichidatorului judiciar desemnat - consorţiul
format din B. S.P.R.L. şi C. S.P.R.L., de 398 lei şi un onorariu de succes de 0,0001%.
Precizează că Procesul-verbal nr. 622/22.02.2021 al Adunării Generale a Creditorilor
debitorului D. SRL din data de 22.02.2021 ora 09:00 a fost depus la dosarul cauzei, publicat
în BPI nr. 3306/23.02.2021 şi afişat pe site-ul lichidatorului judiciar.
Arată că, prin intermediul raportului de activitate nr. 628/22.02.2021, publicat în BPI
nr. 3301/23.02.2021, întocmit pentru termenul de judecată din data de 08.03.2021,
lichidatorul judiciar a solicitat judecătorului-sindic să ia act de hotărârea Adunării Generale a
Creditorilor debitorului D. SRL din data de 22.02.2021, prin care a fost desemnat în calitate
de lichidator judiciar al debitorului D. SRL consorţiul format din B. S.P.R.L. şi C. S.P.R.L. şi
să dispună descărcarea lichidatorului judiciar A. SPRL de orice îndatoriri sau responsabilităţi
cu privire la procedura de faliment a debitorului D. SRL; plata din fondul de lichidare a
sumelor avansate de lichidatorul judiciar A. SPRL prin asociat coordonator ec. Popescu
George de 90,32 lei pentru achitarea cheltuielilor din procedura de faliment, conform
dispoziţiilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014; plata din fondul de lichidare a onorariului
lichidatorului judiciar A. SPRL în valoare de 1.000,00 lei exclusiv TVA, conform
dispoziţiilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. (Anexa 11), depunând la dosarul cauzei şi
Cererea de decontare nr. 630/22.02.2021cuprinzând cheltuielile de procedură - remuneraţie şi
cheltuieli poştale, efectuate de debitoare în perioada de la intrarea în faliment (19.10.2020) şi
până la data prezentei (22.02.2021), cu solicitarea ca, în temeiul art. 57 alin. (2) coroborat cu
dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 să dispuneţi plata acestora din averea
debitorului, iar în lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, din fondul de lichidare al
U.N.P.I.R. Filiala Arad. (Anexa 12)
În drept, a invocat dispoziţiile legale menţionate în întâmpinare.
În probaţiune, a solicitat admiterea probei cu înscrisurile depuse la dosar şi orice alte
înscrisuri a căror utilitate ar reieşi din dezbateri.
Analizând apelurile declarate în cauză, Curtea reţine că aceste sunt fondate şi se
impune a fi admise, pentru următoarele considerente:
În esenţă, problema juridică pe care o ridică litigiul pendinte este aceea a concursului
dintre cererea de confirmare formulată de lichidatorul judiciar provizoriu, în temeiul
dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea insolvenţei, şi obligaţia instituită în sarcina
judecătorului sindic de dispoziţiile art. 57 alin. (7) din acelaşi act normativ - de a numi în
calitate de lichidator judiciar pe practicianul în insolvenţă propus de creditorii care deţin mai
mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot.
Or, contrar celor dispuse de judecătorul sindic prin hotărârea apelată, acest concurs se
rezolvă în favoarea creditorilor – întrucât miza principală a procedurii insolvenţei o constituie
stingerea pasivului debitoarei, în joc fiind, prioritar, interesele patrimoniale ale acestora.
Că este aşa rezultă din întreg ansamblul reglementărilor normative din Legea
insolvenţei care prevăd modul de numire şi remunerare a practicianului în insolvenţă
desemnat în calitate de administrator/lichidator judiciar, respectiv:
- art. 45 alin. (1) lit. d) – „(1) Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în
cadrul prezentului capitol, sunt: [...] d) desemnarea motivată, după verificarea
eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după caz,
a administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu [...].
46
 Desemnarea se va face pentru administrarea procedurii până la confirmarea
acestuia în condiţiile legii;
- art. 45 alin. (1) lit. e) – „(1) Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în
cadrul prezentului capitol, sunt: [...] e) confirmarea, prin încheiere, a
administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de adunarea
creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor.
Dacă nu există contestaţii asupra legalităţii hotărârii adunării creditorilor sau a
deciziei creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor,
confirmarea se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de 5 zile
de la sesizarea judecătorului-sindic”;
- art. 51 alin. (1) lit. b) – „(1) Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii: [...]
b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul judiciar care
doreşte să fie desemnat de către creditori în dosar, condiţiile numirii”;
- art. 57 alin. (2) – „(2) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, creditorii
care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot pot
decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi onorariul [...]
Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar
desemnat provizoriu, stabilindu-i onorariul. În această din urmă situaţie nu va mai
fi necesară confirmarea judecătorului-sindic. Prima şedinţă a adunării
creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât
confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât şi
stabilirea onorariului acestuia”;
- art. 57 alin. (3) – „(3) Creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea totală
a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea
unui administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul administratorului
judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme administratorul
judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu şi să îi stabilească onorariul”.
- art. 57 alin. (7) – „(7) Dacă în termenul stabilit la alin. (6) decizia adunării
creditorilor sau a creditorului ce deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor
nu este contestată, judecătorul-sindic, prin încheiere, va numi administratorul
judiciar propus de creditori sau de creditorul ce deţine mai mult de 50% din
valoarea creanţelor, dacă acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege,
dispunând totodată încetarea atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu pe
care l-a desemnat prin încheierea sau, după caz, sentinţa de deschidere a
procedurii”.
După cum se poate constata, atribuţiile judecătorului sindic în ceea ce priveşte
desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar şi stabilirea onorariului acestuia au fie
caracter provizoriu (până la adoptarea unei decizii de către creditorii din procedură), fie
caracter subsecvent (atunci când creditorii nu au luat o decizie sub acest aspect), ceea ce face
evidentă intenţia legiuitorului de a atribui în competenţa creditorilor prerogativa desemnării
şi remunerării practicianului în insolvenţă.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 45 lit. o) din Legea insolvenţei, acestea au fost
instituite de legiuitor pentru situaţii de blocaj în procedură, când, datorită, pasivităţii
creditorilor, nu se pot adopta măsurile atribuite de lege în competenţa acestora, strict necesare
derulării procedurii.
În speţă, însă, pretinsul blocaj invocat de lichidatorul judiciar provizoriu nu mai
subzista la data pronunţării sentinţei apelate, întrucât, prin Hotărârea din data de 22.02.2021,
creditorii care deţin majoritatea creanţelor înregistrate la masa credală şi-au exprimat în mod
explicit voinţa de a infirma lichidatorul judiciar desemnat provizoriu de judecătorul sindic
47
prin hotărârea de trecere la faliment şi de a desemna în calitate de lichidator judiciar al
debitoarei consorţiul format din practicienii în insolvenţă B. SPRL şi SCP C. SPRL.
Aşa fiind, şi în condiţiile în care împotriva hotărârii creditorilor nu au fost formulate
contestaţii potrivit art. 57 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic nu avea altă
opţiune decât să dea eficienţă dispoziţiilor art. 57 alin. (7) din acelaşi act normativ - conform
cărora, dacă hotărârea de desemnare a altui practician de insolvenţă în locul celui provizoriu
nu este contestată în termenul legal, judecătorul-sindic, prin încheiere, va numi
administratorul judiciar propus de creditori sau de creditorul ce deţine mai mult de 50% din
valoarea creanţelor.
În considerarea celor ce preced, şi în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. pr. civ., apelurile
declarate de creditoarea Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi de practicienii
în insolvenţă B. SPRL şi SCP C. SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 169 din data de
08.03.2021, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. […]/108/2018, în contradictoriu cu
debitoarea D. SRL prin lichidator judiciar provizoriu A. SPRL, au fost admise cu consecinţa
schimbării hotărârii apelate, în sensul confirmării în calitate de lichidator judiciar al debitoarei
D. SRL a consorţiului format din B. SPRL şi SCP C. SPRL, cu un onorariu de 398 lei lunar şi
un onorariu de succes de 0,0001%.
Totodată, s-a dispus descărcarea de atribuţii a practicianului în insolvenţă A. SPRL –
desemnat provizoriu, prin hotărârea de trecere a debitoarei la faliment, şi s-a încuviințat plata
către acesta, din averea debitoarei, iar în lipsă, din fondul de lichidare, a onorariului de 1000
lei + TVA şi a cheltuielilor de procedură în sumă de 90,32 lei.

§. Drept procesual civil

13. Efectul pozitiv al lucrului judecat. „Chestiune deja tranșată”. Distincția
dintre temeiuri de fapt sau de drept și argumente și dovezi

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 430, art. 431

Potrivit art. 431 alin. (2) C. pr. civ., ce reglementează efectul pozitiv al lucrului
judecat, „oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are
legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.
Pe de altă parte, din lectura art. 430 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. rezultă că:
- hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului are,
de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată;
- autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care
acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Este esenţial a se distinge între temeiuri de fapt sau de drept, pe de o parte, şi
argumente şi dovezi, pe de altă parte.
În acest sens, se impune a se sublinia că autoritatea de lucru judecat subzistă cu
privire la o chestiune deja tranşată, în măsura în care, într-un litigiu viitor, se invocă aceleaşi
temeiuri de fapt sau de drept care au mai fost deja supuse analizei instanţei şi au primit deja
o rezolvare din partea instanţei. Autoritatea de lucru judecat subzistă în măsura în care
litigiul ulterior declanşat priveşte aceeaşi stare de fapt, acelaşi temei al
pretenţiilor/apărărilor părţilor, elementul de noutate fiind constituit doar de argumente sau
dovezi noi.
Simpla descoperire a unor argumente sau dovezi noi pot constitui, în anumite
circumstanţe, temeiuri pentru exercitarea unor căi extraordinare de atac, dar nu sunt de
48
natură a anihila, într-un proces ulterior, autoritatea de lucru judecat cu care este înzestrată,
încă de la pronunţare, hotărârea pronunţată între părţi într-un litigiu iniţial.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 398/A/24 august 2021,

rezumată de Judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. […]/115/2021

din data de 14.01.2021, reclamanta A... SA, în contradictoriu cu asocierea dintre Societatea
B... SRL, persoană juridică română, în calitate de lider al Asocierii şi Societatea C... S.L.,
persoană juridică de drept spaniol, în calitate de Asociat, a solicitat instanţei:
- obligarea în solidar a pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 652.243,46 lei,
reprezentând prejudiciile cauzate reclamantei urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale
asumate de către asocierea pârâtă de a asigura asistenţă pe durata execuţiei lucrărilor din
cadrul proiectului Modernizarea infrastructurii de apă şi apă uzată în judeţul Caras - Severin şi
de nereglementarea soluţiilor modificatoare urmare a erorilor de proiectare; - obligarea
pârâtelor în solidar la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată din prezentul litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 445 din data de 23.06.2021, pronunţată în dosarul nr.
[…]/115/2021, Tribunalul Caraş-Severin:
- a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâte;
- a respins acţiunea formulată de reclamanta A... SA, în contradictoriu cu pârâţii B...
SRL şi C... SRL şi
- a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 8.931,33 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a hotărî astfel, cu privire la excepţia de prescripţie invocată în apărare, prima
instanţă a redat conţinutul art. 2500 alin. (1) precum şi art. 2515 alin. (3) şi 849 C. civ.,
referitoare la posibilitatea părţilor de a modifica, pe cale convenţională, durata termenelor de
prescripţie, precum şi limitele acestui drept, observând că reclamanta A... SA şi pârâtele B...
SRL şi C… SL au încheiat:
- contractul de servicii nr. […]-1, având ca obiect asistenţa tehnică pentru
managementul proiectului „Modernizarea infrastructurii de apă şi apă uzată în judeţul Caraş-
Severin”, durata contractului fiind, conform art. 5, până la data de 31.12.2015;
- contractul de servicii nr. […]/15.02.2016 privind acordarea asistenţei tehnice de
specialitate până la data de 30.06.2016 (filele 114-115 vol. I).
Totodată, tribunalul a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 10.4 din contract (fila 21
verso vol.I), părţile au stabilit că „după executarea serviciilor, prestatorul va putea fi ţinut
răspunzător pentru orice încălcare a obligaţiilor sale prevăzute în contract, produsă din culpa
sa exclusivă, într-un interval de 5 ani de la data finalizării prezentului contract”. Pe cale de
consecinţă, prima instanţă a conchis că părţile au stabilit de comun acord un termen de
prescripţie de 5 ani, care începe să curgă de la data de 31.12.2015. Ţinând con şi de faptul că,
pe asemenea pe perioada stării de urgenţă (15.03-14.05.2020) termenul de prescripţie a fost
suspendat conform art. 41 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020, prima instanţă a
concluzionat că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al reclamantei nu era împlinit la
data înregistrării cererii de chemare în judecată - 14.01.2021.
Cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamantă, prima instanţă a
reţinut că reclamanta A... SA, în calitatea sa de achizitor, a solicitat angajarea răspunderii
contractuale a pârâtelor B... SRL şi C… SL, în calitate de prestatori, pentru neîndeplinirea de
către acestea a obligaţiilor contractuale constând în asigurarea asistenţei pe durata execuţiei
lucrărilor din cadrul proiectului „Modernizarea infrastructurii de apă şi apă uzată în judeţul
Caraş-Severin” şi nereglementarea soluţiilor modificatoare urmare a erorilor de proiectare.
49
 Totodată, tribunalul a observat că între părţi a mai existat un litigiu având la bază
acelaşi contract, reţinând că acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data
de 26.11.2018 sub nr. […]/115/2018, prin care B... SRL a solicitat instanţei obligarea A... SA
la plata contravalorii serviciilor prestate în baza contractului nr. […]-1/11.09.2012 s-a
finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 389/28.03.2019 a Tribunalului Caraş-Severin în
dosar nr. […]/115/2018**, hotărâre prin care cererea a fost admisă, reţinându-se în motivare
că pârâta A... SA a achitat doar parţial contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă. S-a
mai constatat că în aceeaşi sentinţă din litigiul anterior dintre părţi, Tribunalul Caraş-Severin a
statuat că sunt neîntemeiate apărările pârâtei A... din întâmpinare întrucât obligaţia de
asigurare a serviciilor de asistenţă a încetat în data de 30.06.2016, conform clauzei de la art. 5
din contractul […]/15.02.2016, astfel că obligaţia societăţii B… nu a mai continuat să existe
şi după această dată, pe durata derulării contractelor D..., întrucât nicio clauză din contractul
nr. […]-1/2012 şi contractul nr. […]/15.02.2016 nu prevede această condiţie. Prima instanţă a
mai observat că, în motivarea aceleaşi sentinţe din litigiul anterior s-a reţinut că motivele
prezentate în întâmpinare de către A..., referitoare la faptul că prestatorul nu este absolvit de
o eventuală răspundere pentru buna executare a contractului, sunt neîntemeiate, întrucât art.
51, 53, 10.1, 10.4, 29.4 şi 29.5 din anexa I din Contract nu sunt incidente atâta timp cât pârâta
a restituit poliţa de garanţie de bună execuţie, fapt ce echivalează cu o recunoaştere a
îndeplinirii obligaţiilor contractuale aşa cum au fost asumate.
Reţinând că această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelului ca tardiv
formulat de către Curtea de Apel Timişoara şi renunţarea ulterioară la recursul declarat în
cauză, prima instanţă a observat că în motivarea prezentei cereri de chemare în judecată, ce
face obiectul acestui dosar subsecvent dintre părţi, reclamanta A... SA a reiterat neîndeplinirea
de către prestator a obligaţiei de a asigura asistenţa tehnică pe toată perioada derulării
contractelor D..., susţinând că, prin semnarea contractului cu A..., prestatorul şi-a
asumat/însuşit această obligaţie/responsabilitate contractuală şi legală, dar nu şi-a mai
îndeplinit aceste obligaţii, invocând expirarea duratei contractuale. Prima instanţă a mai
constatat că aceeaşi reclamantă A... SA a precizat în prezenta acţiune că pretenţiile sale în
sumă de 652.243,46 reprezintă contravaloarea facturilor fiscale pe care le-a achitat societăţii
E... SRL, cu care a încheiat 6 contracte de servicii, obligată de faptul că prestatorul iniţial,
asocierea compusă din B... SRL şi C... SL, nu a asigurat asistenţa tehnică pe durata derulării
contractelor de execuţie.
În consecinţă, instanţa de fond a conchis că prin petitul formulat şi argumentele arătate
în motivarea acţiunii, reclamanta a invocat aceleaşi motive ca şi cele prezentate în apărare în
litigiul anterior din dosarul nr. […]/115/2018**, soluţionat definitiv prin sentinţa civilă nr.
389/28.03.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.
În raport de această constatare, prima instanţă a redat conţinutul art. 431 alin. (2) C. pr.
civ. referitor dreptul oricărei părţi de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are
legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, subliniind că aceste dispoziţii legale
reglementează prezumţia legală de lucru judecat, ce reprezintă manifestarea pozitivă a
autorităţii de lucru judecat.
Subliniind că, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu este necesar a
fi întrunită tripla identitate de părţi obiect şi cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să
fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin
dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente, între aceleaşi părţi, prima
instanţă a apreciat că, în prezenta cauză, nu mai poate fi pusă în discuţie neîndeplinirea de
către prestator a obligaţiei de a asigura asistenţa tehnică pe toată perioada derulării
contractelor D..., această problemă fiind tranşată definitiv prin considerentele sentinţei civile
nr. 389/28.03.2019.
50
 De asemenea, în ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de
despăgubiri pentru nereglementarea soluţiilor modificatoare urmare a erorilor de proiectare,
instanţa de fond a observat că, prin prezenta cerere de chemare în judecată s-a invocat
existenţa unei proiectări deficitare efectuate de pârâte (fila 124 vol. II), respectiv vicii de
proiectare (fila 140 verso vol. II), însă, în acord cu considerentele deja expuse, a reiterat că
prin sentinţa civilă nr. 389/28.03.2019 a Tribunalului Caraş-Severin s-a stabilit deja că
restituirea poliţei de garanţie de bună execuţie a echivalat cu o recunoaştere a îndeplinirii
obligaţiilor contractuale.
În plus, prima instanţă a mai reţinut că, prin certificatul nr. 16/08.01.2018 emis de A...
SA (fila 48 vol. II) s-a confirmat faptul că asocierea B... SRL şi C… SL au implementat
contractul de servicii Asistenţa tehnică pentru Managementul proiectului „Modernizarea
infrastructurii de apă şi apă uzată în judeţul Caraş-Severin” nr. […]-1/11.09.2012;
proiectantul a asigurat asistenţa tehnică de specialitate pe perioada derulării contractelor de
lucrări (D...), iar prestarea serviciilor a fost realizată cu respectarea prevederilor contractuale.
De asemenea s-a constatat că, prin adresa nr. […]/05.09.2016 (fila 46 vol. II), A... SA a arătat
că proiectantul şi-a încheiat contractul cu achizitorul în ceea ce priveşte serviciile de asistenţă
tehnică management proiect, inclusiv proiectare, fiind aprobat Raportul final de autoritatea
contractantă iar scrisoarea de garanţie de bună execuţie a fost eliberată la data de 07.07.2016.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că susţinerile reclamantei A... SA privind
neîndeplinirea de către pârâte a obligaţiilor contractuale nu sunt dovedite, iar suma achitată
către o altă societate (E... SRL) în baza unor contracte de servicii încheiate ulterior finalizării
contractelor încheiate cu pârâtele, nu poate reprezenta un prejudiciu care să fie imputat
prestatorului iniţial, ci reprezintă plata unor alte servicii, contractate ulterior.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat iniţial recurs, care a fost calificat ca
apel de către Curte, reclamanta Societatea A... SA, solicitând admiterea recursului, casarea
hotărârii atacate şi rejudecând, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelanta a redat cu prioritate motivele pentru care a apreciat că recursul
este calea de atac exercitabilă în cauză, însă nu şi-a mai susţinut argumentele, depunând la
ultimul termen de judecată din 24 august 2021 o cerere de calificare a căii de atac ca fiind
apel, cerere admisă de curtea de apel prin dispoziţia cuprinsă în încheierea de şedinţă din
aceeaşi dată 24 noiembrie 2021.
Cât priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat reţinut de către prima
instanţă, reclamanta – apelantă a susţinut că acest aspect a fost în mod greşit valorificat,
învederând că, potrivit art. II. 1.5. din Caietul de sarcini, anexă la contractul de servicii nr.
[…]-1, pârâta-prestator avea obligaţia de a asigura Asistenţa tehnică ca şi proiectant pe toată
durata de execuţiei pentru contractele de tip execuţie, conform prevederilor Legii nr. 10/1995,
precum şi de a asigura implementarea programului, suport în decontarea cheltuielilor şi
rambursarea acestora.
Învederând că, potrivit clauzelor de la rubrica Sub activităţii 2.4. - pct. 4.5.2.16
(pagina 62/371 din Caietul de sarcini) prestatorul avea obligaţia în calitate de proiectant
general de a asigura asistenţă tehnică de specialitate pe perioada derulării contractelor de
lucrări (D...) necesare pentru îndeplinirea obiectivului, apelanta a susţinut că, în perioada de
implementare a proiectului (execuţia efectivă a lucrărilor), au apărut probleme de proiectare,
datorită proiectării deficitare realizate de experţii Asocierii compuse din Societatea B… SRL
(lider de asociere) şi Societatea C… S.L. (asociat).
În acest sens, a reamintit că ulterior s-a încheiat între părţi şi Contractul de servicii nr.
[…]/15.02.2016 prin care:

51
 - prestatorul s-a obligat încă o dată expres prin art. 1 din contract să asigure serviciile
de asistenţă tehnică (...) din partea proiectantului în perioada derulării contractelor de lucrări
din proiectul, modernizarea infrastructurii de apă şi apă uzată în judeţul Caraş - Severin.
- la art. 2.1. s-a stipulat expres că scopul contractului este asigurarea asistenţei tehnice
de specialitate pe perioada derulării contractelor D... incluse în proiectul de extindere şi
modernizare a sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare – epurarea apelor uzate în judeţul
Caraş - Severin, cu scopul îndeplinirii obiectivelor proiectului, pentru contractele de lucrări
D... - prevăzute în anexa 1 a Caietului de sarcini, fiind menţionate un număr de şase contracte
de lucrări ([…]-06, […]-07, […]-08, […]-09, […]-10 şi […]-11), contracte de lucrări de
reabilitate şi extindere a conductelor de transmisie, reţelei de distribuţie şi canalizare în mai
multe oraşe din judeţul Caraş-Severin.
De asemenea, a învederat că, în conformitate cu Sub-activitatea 4 - asistenţă tehnică pe
durata derulării contractelor de lucrări (din oferta tehnică) din Contractul de Servicii […]-1,
Caietul de Sarcini/Documentaţia de atribuire, prestatorul avea obligaţia de a asigura asistenţa
tehnică în calitate de Proiectant în faza de execuţie a lucrărilor.
Mai mult decât atât, apelanta a susţinut că inclusiv legislaţia română aplicabilă,
respectiv Legea nr. 10/1995, îl obligă pe proiectant, să emită Dispoziţii de şantier pentru
reglementarea soluţiilor modificatoare în termen de 15 de zile de la solicitarea reproiectării de
către Beneficiar, putându-se acorda, prin excepţie, termene suplimentare pentru elaborarea
soluţiilor tehnice în cazuri justificate, situaţii în care termenele de finalizare a soluţiilor
tehnice se stabilesc de comun acord.
Subliniind că pentru realizarea sarcinilor din cadrul acestei activităţi, de asistenţă
tehnică în calitate de proiectant în faza de execuţie a lucrărilor, trebuie să fie asigurată
prezenţa experţilor dedicaţi, în zona Proiectului, aproape permanent sau în termen de 48 ore
de la solicitarea Beneficiarului, apelanta-reclamantă a susţinut că, prin semnarea contractului
cu A..., prestatorul şi-a asumat/însuşit această obligaţie/responsabilitate contractuală şi legală,
dar nu şi-a mai îndeplinit aceste obligaţii invocând expirarea duratei contractuale.
Pe de altă parte, a susţinut că au existat anumite erori de proiectare, comunicate prin
corespondenţa transmisă de către Antreprenori, Notele de constatare semnate de fiecare dată
când au fost constatate astfel de erori, alte documente contractuale etc., erorile de proiectare
fiind constate şi prin Rapoartele Inginerului (Consultantului de Supervizare), care a avut
obligaţia de a verifica proiectele elaborate de către Asociere pentru contractele tip LIDIC
Roşu (execuţie lucrări).
În aprecierea reclamantei-apelante, greşelile de proiectare trebuiau să fie remediate de
către asocierea prestatoare, în mod obligatoriu iar după emiterea rapoartelor de către Inginer
(Consultantul de Supervizare), prestatorul ar fi trebuit să ia act de erorile constatate de către
acesta şi să acţioneze în consecinţă pentru ca, mai apoi, ori de câte ori, în perioada
implementării contractelor de lucrări ar fi apărut necesitatea emiterii unor soluţii
tehnice/dispoziţii de şantier, ca urmare a constatărilor din teren referitoare la imposibilitatea
executării lucrărilor conform proiectului tehnic, asocierea prestatoare ar fi trebuit să acţioneze
în consecinţă pentru remedierea proiectelor, dar asocierea pârâtă a rămas în pasivitate.
În raport de aceste considerente şi ţinând cont că asocierea compusă din Societatea B...
SRL (lider de asociere) şi Societatea C… S.L. (asociat) nu a asigurat asistenţa tehnică pe
durata derulării contractelor de execuţie/lucrări, reclamanta-apelantă a învederat că a fost
obligată să se adreseze unui alt prestator pentru asigurarea serviciilor de asistentă din partea
proiectantului pe şantier pe durata execuţiei lucrărilor, pentru corectarea proiectelor si pentru
asigurarea obligaţiei legale de a avea proiectantul pe şantier iar pentru a putea finaliza
proiectul, urmare a pasivităţii pârâtelor, s-au încheiat un număr de 6 contracte cu Societatea
E… SRL având ca obiect executarea obligaţiilor asumate de proiectantul iniţial, respectiv de
52
Asocierea compusă din Societatea B... SRL (lider de asociere) si Societatea C… S.L. (asociat)
încă din Contractul iniţial de servicii nr. […]-1, pe care asocierea pârâtă nu le-a executat.
În aceeaşi ordine de idei, apelanta-reclamantă a precizat că valoarea totală a facturilor
emise şi achitate de către reclamantă societăţii E... SRL este în sumă de 652.243,46 lei, acesta
fiind prejudiciul cauzat societăţii, urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către
Asocierea compusă din Societatea B... SRL (lider de asociere) şi Societatea C… S.L. (asociat)
s-a încheiat Contractul de servicii nr. CS-SC-I.
Subliniind că, odată cu finalizarea duratei contractuale, C. a întrerupt orice activitate
de asistenţă tehnică oferită reclamantei B. SA, apelanta a învederat că, potrivit art. 8 (pagina
81/371) din Caietul de sarcini, care reglementează răspunderea prestatorului, prestatorul va
răspunde financiar faţă de autoritatea contractanta pentru costurile adiţionate care apar pe
parcursul derulării lucrărilor, cauzate de proiectare sau de documentaţie de atribuire
neadecvate, astfel că prestatorul răspunde şi pentru costurile suplimentare ale reclamantei
pentru actualizarea şi corectarea proiectelor realizate pe durata derulării contractului. În
acelaşi sens, apelanta a făcut trimitere la prevederile art.1350 C. civ. referitoare la condiţiile
răspunderii contractuale, învederând totodată că, prin acţiunea principală depusă la prima
instanţă, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, dar şi proba cu expertiză tehnică în
specialitatea construcţii civile si industriale, prin care să se stabilească valoarea lucrărilor
neexecutate de către prestator, raportat la costul total al contractului, împrejurarea dacă
serviciile prestate de către E... SRL conform contractelor depuse de către reclamanta B. SA
sunt servicii care aparţineau Proiectantului General Asocierea compusă din Societatea B...
SRL (lider de asociere) şi Societatea C. S.L. (asociat) conform contractului CS-SC1 precum
şi, în caz de contestare, valoarea serviciilor achitate de către B. SA către E... SRL pentru
asistenţă tehnică, management proiect şi actualizare proiectare „Modernizarea infrastructurii
de apă şi apă uzată în judeţul Caraş-Severin”.
Învederând că, prin încheierea de şedinţă din data de 09.06.2021 instanţa de fond a
încuviinţat proba cu înscrisurile solicitate de ambele părţi, dar a respins proba cu cele două
expertize tehnice judiciare, apelanta a criticat motivarea primei instanţe privind efectul pozitiv
al autorităţii de lucru judecat, prin valorificarea căruia a respins acţiunea.
În susţinerea apelului şi a lipsei de incidenţă a autorităţii de lucru judecat, apelanta-
reclamantă a învederat că temeiul contractual invocat de în cadrul acţiunii ce face obiectul
prezentului dosar este art. I. 1.5. din Caietul de sarcini, care prevede că prestatorul printre
altele avea şi obligaţia de a asigura Asistenţa tehnică ca şi proiectant pe durata execuţiei
pentru contractele de tip execuţie, conform prevederilor Legii nr. 10/1995 iar această clauză
contractuală nu a fost dedusă analizei instanţei de judecată în dosarul anterior cu nr.
[…]/115/2018*, fiind analizate alte clauze contractuale astfel cum rezultă din motivarea
instanţei citată de către pârâtă în cadrul întâmpinării la fila 5.
În acelaşi sens, apelanta a susţinut că, potrivit aceluiaşi articol contractual, prestatorul
avea obligaţia de a asigura implementarea programului, suport în decontarea cheltuielilor şi
rambursarea acestora iar conform Sub activităţii 2.4. - pct. 4.5.2.16 (pagina 62/371 din Caietul
de sarcini) prestatorul avea obligaţia în calitate de proiectant general de a asigura asistenţă
tehnică de specialitate pe perioada derulării contractelor de lucrări (D...) necesare pentru
îndeplinirea obiectivului.
Apelanta a mai învederat că, în cadrul dosarului nr. […]/115/2018*, în apărare, a
invocat anumite argumente faţă de solicitarea C. de a fi obligată la achitarea serviciilor
facturate şi neachitate, dar obiectul acţiunii nu a avut în vedere analiza modului de îndeplinire
a obligaţiilor contractuale de către C. sau prejudiciile cauzate A... prin modul deficitar în care
s-au executat aceste obligaţii.

53
 În acest sens, a subliniat că, potrivit art. 8 (pagina 81/371) din Caietul de sarcini, care
reglementează răspunderea prestatorului, prestatorul va răspunde financiar faţă de autoritatea
contractantă pentru costurile adiţionale care apar pe parcursul derulării lucrărilor, cauzate de
proiectare sau de documentaţie de atribuire neadecvate, astfel că prestatorul răspunde şi
pentru costurile suplimentare ale pârâtei pentru actualizarea şi corectarea proiectelor realizate
pe durata derulării contractului, în dosarul nr. […]/115/2018* nu s-a analizat sau statuat
asupra acestui subiect, cât timp nu s-a formulat o cerere reconvenţională.
În ceea ce priveşte presupusa renunţare anterioară din partea reclamantei în cadrul
tranzacţiei încheiate în dosar nr. […]/115/2018*, a susţinut că reclamanta nu a renunţat la
niciun drept care face obiectul contractului, ci doar s-a tranzacţionat asupra pretenţiilor
izvorâte în acel litigiu, astfel cum rezultă chiar din art. 2.3. din tranzacţie citat de către pârâtă
în cadrul întâmpinării.
Apelanta a reamintit că pretenţiile izvorâte din acel litigiu sunt pretenţiile pârâtei
(reclamantă în acel dosar) şi nicidecum pretenţii ale A..., cât timp reclamanta nu a formulat o
cerere reconvenţională apreciind că nu se poate invoca că ar fi renunţat anterior la anumite
drepturi, cât timp exprimarea părţilor în cadrul tranzacţiei a fost fără echivoc, strict cu privire
la pretenţiile din dosarul respectiv, iar pretenţii în acel dosar a avut doar prestatorul C., în art.
2.2. lit. b) din tranzacţie încheiată la data de 03.09.2020 prevăzându-se explicit că reclamanta
renunţa în mod expres doar la judecata recursului în dosar nr. […]/115/2018*.
Intimata-pârâtă Societatea B... SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea căii de atac a recursului declarat iniţial ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar ca
fiind nefondată, cu consecinţa obligării recurentei, ca parte căzută în pretenţii, la plata
cheltuielilor de judecată.
Cu privire la inadmisibilitatea recursului, Argumentele prezentate de către intimată au
fost evaluate şi analizate de instanţă cu ocazia calificării căii de atac, motivele pentru care
Curtea a apreciat calea de atac admisibilă, cu sarcina instanţei de ai conferi calea de atac
corectă prevăzută de lege, fiind cuprinse în încheierea din data de 24 august 2021, prin care s-
a respins excepţia de inadmisibilitate şi s-a calificat ca apel calea de atac declarată de
reclamantă.
Cu referire la caracterul nefondat al căii de atac, intimata a arătat că reclamanta a
invocat un singur motiv determinant şi anume modul în care a fost reţinută incidenţa în speţă
a autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate între părţi în dosarul nr.
[…]/115/2018* al Tribunalului Caraş-Severin, rămasă definitivă şi irevocabilă prin deciziile
Curţii de Apel Timişoara şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Subliniind caracterul legal şi temeinic al sentinţei primei instanţe, pârâta-intimată a
considerat a fi întrunite condiţiile necesare reţinerii efectului pozitiv al puterii de lucru
judecat, învederând că hotărârea anterioară a fost pronunţată între aceleaşi părţi şi are o cauză
comună, respectiv are la bază acelaşi raport juridic, decurgând din executarea Contractului de
servicii nr. CS-SC-1, ce are ca obiect asistenţa tehnică pentru managementul proiectului
Modernizarea infrastructurii de apă şi apă uzată în Judeţul Caraş-Severin.
În aprecierea intimatei, diferenţa notabilă între cele două litigii rezidă în obiectul celor
două pricini sau calitatea procesuală a părţilor (reclamanta este pârâtă şi invers), în sensul în
care în prima cauză au fost deduse judecăţii pretenţiile prestatorului de servicii, având ca
obiect plata contravalorii serviciilor prestate în baza contractului, în timp ce în cauza de faţă
sunt judecate pretenţiile recurentei decurgând din pretinsa neprestare sau prestare deficitară a
aceloraşi servicii.
Or, în opinia intimatei, atât pretinsa neprestare a serviciilor după expirarea duratei
contractuale, cât şi împrejurarea prestării pretins deficitare a serviciilor îi erau cunoscute
reclamantei încă de la momentul soluţionării litigiului anterior, sens în care a solicitat
54
instanţei de control judiciar să observe atât argumentele invocate în apărare în litigiul anterior,
cât şi împrejurarea că toate contractele încheiate cu E... sunt anterioare litigiului dintre părţi
purtat în anul 2018, soluţionat prin hotărârea din 28.03.2019, mai exact aceste contracte
datând din perioada 2016-2017.
Pe de altă parte, intimata a susţinut că reclamanta-recurentă a şi invocat în apărare, în
litigiul anterior, în sprijinul unei soluţii de respingere a pretenţiilor deduse acolo judecăţii,
argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a sprijinit pretenţiile din prezentul proces, după
circa trei ani, în contextul în care instanţele care au soluţionat litigiul anterior nu au primit
aceste apărări, considerându-le neîntemeiate, admiţând cererea în pretenţii a C., motiv pentru
care în prezenta cauză considerentele decizorii ale hotărârilor deja pronunţate nu puteau fi
ignorate de către prima instanţă.
În aprecierea intimatei, instanţa din litigiul anterior a apreciat şi a statuat deja asupra
fondului litigiului dintre părţi în ceea ce priveşte inexistenţa culpei contractuale a prestatorului
de servicii, aceste aspecte nemaiputând face obiectul unei alte judecăţi între aceleaşi părţi,
chiar dacă calitatea părţilor este diferită, opunându-se în acest sens efectul pozitiv al puterii de
lucru judecat. Astfel, a susţinut că dezlegarea unei chestiuni litigioase printr-o hotărâre
definitivă este de natură să clarifice pentru totdeauna acea problemă, generând speranţa
legitimă că aceasta nu va mai fi dezlegată şi cu atât mai puţin negată de către o altă instanţă de
judecată într-o procedură ulterioară.
În drept, a invocat prevederile Codului de procedură civilă iar în probaţiune, a solicitat
ca pricina să fie soluţionată pe baza probelor administrate în cursul judecăţii în primă instanţă.
Examinând sentinţa atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de apel şi a
argumentelor prezentate în întâmpinare, Curtea apreciază că apelul nu este fondat, soluţia
primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Cu titlu preliminar, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 431 alin. (2) C. pr. civ., ce
reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat, „oricare dintre părţi poate opune lucrul
anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.
Pe de altă parte, din lectura art. 430 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. rezultă că:
- hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului are, de
la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată;
- autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care
acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Plecând de la aceste premise legislative, Curtea reaminteşte că este esenţial a se
distinge între temeiuri de fapt sau de drept, pe de o parte, şi argumente şi dovezi, pe de altă
parte.
În acest sens, se impune a se sublinia că autoritatea de lucru judecat subzistă cu privire
la o chestiune deja tranşată, în măsura în care, într-un litigiu viitor, se invocă aceleaşi
temeiuri de fapt sau de drept care au mai fost deja supuse analizei instanţei şi au primit deja o
rezolvare din partea instanţei.
Numai în măsura în care noul litigiu are ca premisă alte temeiuri factuale sau juridice
ale pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul că, între timp, se schimbă starea de fapt existentă
anterior şi avută în vedere în litigiul iniţial, sau pretenţiile deduse judecăţii se fundamentează
pe un temei juridic total diferit de cel care a stat la baza litigiului anterior, nu se va putea vorbi
despre o autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunţate într-un litigiu ulterior declanşat.
Pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat subzistă în măsura în care litigiul ulterior
declanşat priveşte aceeaşi stare de fapt, acelaşi temei al pretenţiilor/apărărilor părţilor,
elementul de noutate fiind constituit doar de argumente sau dovezi noi. Simpla descoperire a
unor argumente sau dovezi noi pot constitui, în anumite circumstanţe, temeiuri pentru
exercitarea unor căi extraordinare de atac, dar nu sunt de natură a anihila, într-un proces
55
ulterior, autoritatea de lucru judecat cu care este înzestrată, încă de la pronunţare, hotărârea
pronunţată între părţi într-un litigiu iniţial.
În speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar, reclamanta-recurentă şi-a fundamentat
pretenţiile deduse judecăţii pe aceleaşi aspecte de fapt şi aceeaşi cauză juridică pe care şi-a
sprijinit apărările în procesul anterior, în care a figurat în calitate de pârâtă, respectiv că
prestatorul B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, conform clauzelor stabilite în
contract.
Or, acest aspect reprezintă o chestiune deja tranşată cu autoritate de lucru judecat în
litigiul anterior. Astfel, în litigiul anterior finalizat cu sentinţa civilă nr. 389/28 martie 2019,
pronunţată în dosarul nr. […]/115/2018**, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea
prestatorului B. SRL şi a obligat autoritatea contractantă A... la plata serviciilor prestate, în
cuantum de 823.623,12, a sumei de 223.314,57 lei, cu titlu de dobândă legală şi a sumei de
14.431,87 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă din acel litigiu a analizat apărările
autorităţii contractante A... S.A. referitoare la neîndeplinirea de către prestator a serviciilor
stabilite prin contract şi a conchis, prin considerentele ce sprijină dispozitivul, că prestatorul
şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale pe toată durata de derulare a contractului, respectiv până
la data de 30.06.2016, conform clauzei de la art. 5 din contract şi că ulterior acestei date
contractul dintre părţi a încetat iar prestatorul nu mai avea vreo obligaţie faţă de autoritatea
contractantă A... S.A. De asemenea, Tribunalul Caraş-Severin a mai reţinut că celelalte
apărări ale autorităţii contractante, referitoare la o eventuală răspundere a prestatorului de
servicii pentru buna executare a contractului sunt neîntemeiate, constatând chiar că autoritatea
contractantă a restituit poliţa de garanţie de bună execuţie, ceea ce echivalează cu o
recunoaştere implicită a îndeplinirii obligaţiilor contractuale.
Prin urmare, într-o altă formulare, mai sintetică, premisa admiterii acţiunii în dosarul
nr.[…]/115/2018** de către Tribunalul Caraş-Severin a constituit-o tocmai constatarea
îndeplinirii de către prestatorul de servicii a obligaţiilor sale contractuale, aşa cum au fost ele
stabilite prin convenţia părţilor, aspect ce reprezintă o chestiune tranşată, în accepţiunea art.
430 alin. (1) C. pr. civ.
Susţinerile reclamantei-apelante, conform cărora, în procesul anterior, nu s-a analizat
modul de îndeplinire a obligaţiilor de către pârâta-intimată, din perspectiva anumitor temeiuri
contractuale – art. II 1.5. din caietul de sarcini, art. 2.4 pct. 4.5.2.16 din Sub activităţi – nu
reprezintă un alt temei juridic, în sensul unei alte cauze juridice, ci doar alte argumente
suplimentare, care tind a contrazice chestiunea tranşată deja în litigiul anterior, cu autoritate
de lucru judecat, cuprinsă în considerentele hotărârii anterioare, conform cărora restituirea
poliţiei de garanţie de bună execuţie echivalează cu o recunoaştere a îndeplinirii obligaţiilor
contractuale.
În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat a fi judicioasă concluzia la care a
ajuns prima instanţă, conform căreia acţiunea reclamantei nu este întemeiată de vreme ce
tinde la înfrângerea autorităţii de lucru judecat consfinţită în litigiul anterior, respectiv a
chestiunii deja tranşate referitoare la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, aşa
cum au fost stabilite prin contract, aspect care a stat la baza soluţiei pronunţată în acel litigiu.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea a făcut aplicarea art.
480 alin. (1) C. pr. civ. şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Societatea A...
SA, în contradictoriu cu pârâtele Societatea B... SRL şi Societatea C... SRL, împotriva
sentinţei civile nr. 445 din data de 23.06.2021, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în
dosarul nr. […]/115/2021, având ca obiect executare contract administrativ.

56
 14. Sechestru asigurător. Înțelesul sintagmei „act scris”

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 953 alin. (1)

Pentru ca textul art. 953 alin. (1) din C. pr. civ. să producă efecte este necesar ca
înscrisul să emane de la debitorul obligaţiei. Acceptând interpretarea apelantei, în sensul că
este indiferent de la cine emană înscrisul prin care este constatată creanţa, s-ar ajunge în
situaţia în care textul de lege nu ar produce efecte, întrucât creditoarea ar fi oricând în
măsură să producă un înscris constatator al creanţei sale, în condiţiile în care însuşirea
acestuia de către debitor nu ar fi necesară. Prin urmare, înscrisurile depuse în probaţiune de
către apelanta-reclamantă, emanând de la aceasta, respectiv centralizatoarele prin care
cuantifică sumele pretins plătite în plus, nu îndeplinesc cerinţa art. 953 alin. (1) din C. pr.
civ.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 389/A din 22 iulie 2021,
rezumată de Judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)

Prin sentinţa civilă nr. 394/NLP/PI/18.06.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. […]/30/2021, s-a respins cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător formulată
de reclamanta SC A... SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B... SRL.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că sechestrul asigurător reprezintă măsura
asiguratorie care se poate lua în cazul în care obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei
sume de bani şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale
debitorului - pârât.
Potrivit dispoziţiilor art. 953 C. pr. civ „creditorul care nu are titlu executoriu, dar a
cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru
asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat
cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de
către instanţă. (2) Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris,
dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de
jumătate din valoarea reclamată. (3) Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar şi
atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa
asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca
debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În aceste
cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la alin. (1) şi
să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă”.
În susţinerea cererii petenta se prevalează de prevederile art. 953 alin. (1) C. pr. civ.
Pentru înfiinţarea măsurii sechestrului asigurător, în baza art. 953 alin. (1) C. pr. .civ.
este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii: lipsa unui titlu executoriu, existenţa unei
creanţe ajunsă la scadenţă şi care este constatată printr-un act scris şi dovada intentării unei
acţiuni.
Raportând prevederile art. 953 alin. (1) C. pr. civ. la situaţia de fapt din prezenta
cauză, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite toate condiţiile stipulate de acest text de lege
pentru a se înfiinţa măsura sechestrului asigurător.
În cauză, s-a constatat că în acţiunea de fond reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la
plata sumei de 657.004 lei cu titlu de despăgubiri.
Cerinţa constatării creanţei printr-un act scris prevăzută de art. 953 alin. (1) C. pr. civ.
ar fi îndeplinită dacă înscrisurile invocate ar fi fost emise de petenta A... SRL şi prin acestea
s-ar fi constatat existenţa unei datorii a intimatei debitoare B… SRL faţă de petenta-creditoare
57
A... SRL, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă, facturile de care se prevalează petenta fiind
emise chiar de debitoare, acestea obiectivând creanţe ale debitoarei faţă de creditoare şi nu
invers.
Pentru pretenţiile petentei constând în sumele solicitate de aceasta cu titlu de
despăgubire pentru pretinsul prejudiciu produs prin nerespectarea de către intimată a
contractului încheiat (se invocă utilizarea altor preţuri decât cele agreate de comun acord,
neindividualizarea întregii cantităţi de motorină utilizată, utilizarea altor distanţe decât cele
reale între localităţile de pe traseele parcurse, neindividualizarea întregii cantităţi de piese de
schimb folosite şi a contravalorii acesteia) facturile emise de debitoare nu pot fi considerate
act scris în senul art. 953 alin. (1) C. pr. civ. şi nici contractul încheiat de părţi deoarece acesta
se limitează a stabili modalitatea concretă de desfășurare a relaţiilor contractuale a părţilor pe
parcursul perioadei contractuale fără a obiectiva creanţa pretinsă de petentă, deci nu se poate
reţine că aceasta reprezintă un act scris constatator al creanţei în sensul art. 953 alin. (1) C. pr.
civ.
În ceea ce priveşte diferenţele la care petenta a făcut referire că ar fi fost achitate fără a
fi datorate, de asemenea nu se poate reţine existenţa unui act scris cu privire la acestea.
Mai mult, creanţa pretinsă de petentă nu este nici certă nici lichidă şi cu atât mai puţin
exigibilă, în cadrul dosarului de fond instanţa urmând a stabili dacă intimata datorează
despăgubirile contractuale pretinse de petentă.
Prin urmare câtă vreme înscrisurile depuse de petentă nu reprezintă un înscris în sensul
prevăzut de art. 953 alin. (1) C. pr. civ., reclamanta nedepunând la dosar alte înscrisuri din
care să rezulte existenţa unei creanţe exigibile împotriva pârâtei nu sunt întrunite toate
cerinţele prevăzute de alin. (1) al art. 953 din Codul de procedură civilă invocat de
reclamantă.
Art. 952 alin. (2) C.pr.civ. prevede posibilitatea creditorului a cărui creanţă nu este
constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de
sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată, de a solicita înfiinţarea unui
sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului.
Nu se poate reţine incidenţa în prezenta cauză nici a dispoziţiilor art. 952 alin. (2)
C.pr.civ., raportat la faptul că în speţă creditorul nu are un act scris în privinţa creanţei
pretinse în cererea de fond, de vreme ce prin acţiunea ce face obiectul dosarului de fond, aşa
cum s-a arătat anterior, a solicitat obligarea debitoarei la plata sumei de 657.004 lei cu titlu
de despăgubiri, întrucât în ipoteza sechestrului asigurător care se încadrează în dispoziţiile
art. 952 alin. (2) C.pr.civ., cauţiunea trebuia depusă de creditor odată cu cererea de sechestru
asigurător, cuantumul acesteia de jumătate din valoarea reclamată fiind stabilit de acelaşi text
de lege, condiţie nefiind îndeplinită.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins cererea formulată de reclamantă privind
instituirea sechestrului asigurător.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel la data de 07.07.2021 apelanta reclamantă SC
A... SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea
cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și motivată; instituirea măsurii
sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea
intimatei pârâte, până la concurența sumei de 657.004,00 lei; instituirea măsurii popririi
asigurătorie asupra tuturor conturilor bancare ale intimatei pârâte, până la concurența sumei
de 657.004,00 lei; obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa
judiciară de timbru, onorariul de avocat și orice alte cheltuieli ocazionate de prezentul litigiu,
în primă instanță și în apel.
În motivare, apelanta a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică.

58
 Art. 953 C.pr.civ. nu distinge în ceea ce privește proveniența înscrisului constatator al
creanței. Pe de altă parte, în cazul obligației de restituire a unei plăți nedatorate, aceasta ia
naștere în momentul încasării plății nedatorate.
Astfel, apelanta a menționat că în speță nu este vorba despre creanțe ale debitoarei
pârâte, ci de creanțe ale apelantei în legătură cu raportul juridic derulat cu intimata pârâtă.
Creanța solicitată de apelanta reclamantă este exigibilă, legiuitorul necerând
verificarea caracterului cert și nici a celui lichid, așa cum eronat procedează prima instanță.
Raportat la cele de mai sus, apelanta a apreciat că sentința primei instanțe este
nemotivată, instanța ignorând argumentele și probele aduse de societatea reclamantă.
Apelanta a învederat că potrivit art. 953 alin. (1) C.pr.civ., creditorul care nu are titlu
executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita
înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă
dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni
în cuantumul fixat de către instanță.
Condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, după cum urmează:
a. ..................................................................................... creanța solicitată este
constatată în scris și este exigibilă;
Creanța solicitată de apelantă, în valoare de 657.004,00 lei, la care se adaugă
majorările de întârziere, este constatată în scris și este exigibilă, așa cum rezultă din
argumentele dezvoltate mai jos și din înscrisurile depuse în probațiune.
b. ..................................................................................... este intentată cerere de
chemare în judecată.
În data de 11.06.2021 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș cererea de chemare
în judecată având ca obiect pretenții împotriva pârâtei, formându-se dosarul nr. […]/30/2021.
Cu privire la starea de fapt, apelanta reclamantă a învederat că între apelantă -
beneficiar și intimata pârâtă - prestator de servicii, a fost încheiat contractul nr.
[…]/27.02.2018, axând ca obiect efectuarea de către intimată în beneficiul apelantei a
transportului de materiale de construcții cu autobasculante, cu deservent.
Potrivit art. 1 din contract, au fost agreate de comun acord următoarele prețuri:
- ....................................................................................... 0.22 lei + TVA / km, pentru
distanțe mai mari de 80 km/sens;
- ....................................................................................... 0,23 lei + TVA / km, pentru
distanțe între 40 km și 80 km/sens;
- ....................................................................................... 0,24 lei + TVA / km, pentru
distanțe mai mici de 40 km/sens;
- ....................................................................................... 500 lei/zi pentru transport
mixtură.
Motorina necesară efectuării acestor transporturi urma să fie livrată de societatea
apelantă și plătită de intimata pârâtă. Prețul motorinei urma a se scădea din situațiile de
lucrări, având în vedere un consum mediu de 401/ 100 km.
Potrivit art. 5.1.1. din contract, plata se făcea în termen de 30 de zile de la data emiterii
facturii, care va fi însoțită de centralizatorul avizelor, locul încărcării și al descărcării mărfii,
distanțele corespunzătoare, precum și copii FP confirmate de reprezentantul beneficiarului.
În baza acestui contract, raportul juridic dintre părți s-a derulat până în anul 2020.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, intimata pârâtă îi datora apelantei
reclamante suma de 657.004,00 lei.
Apelanta a învederat că în baza contractului încheiat, pentru serviciile prestate,
intimata pârâtă i-a emis următoarele facturi:
Pentru anul 2019:
59
 a) factura nr. […]/30.04.2019, în valoare de 11.067,27 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna martie și aprilie 2019;
b) factura nr. […]/04.06.2019, în valoare de 18.576,65 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna mai 2019;
c) factura nr. […]/01.07.2019, în valoare de 9.782,28 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna iunie 2019;
d) factura nr. […]/31.07.2019, în valoare de 66.172,14 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna iulie 2019;
e) factura nr. […]/31.08.2019, în valoare de 69.811,56 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna august 2019;
f) factura nr. […]/30.09.2019, în valoare de 157.496,52 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna septembrie 2019;
g) factura nr. […]/31.10.2019, în valoare de 106.031,09 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna octombrie 2019;
h) factura nr. […]/30.11.2019, în valoare de 139.444,79 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna noiembrie 2019;
i) factura nr. […]/23.12.2019, în valoare de 137.883,98 lei, TVA inclus, reprezentând
serviciile de transport pentru luna decembrie 2019.
Apelanta reclamantă a precizat că pentru efectuarea acestor transporturi, intimata
pârâtă a consumat în mod real cantitatea de 106.106,00 litri de motorină, dar a scăzut din
contravaloarea transporturilor doar cantitatea de 105.524,00 litri de motorină. Rezultă o
diferență de 582 litri, la prețul de 5,9 lei / litru (TVA inclus), prețul practicat în relația
contractuală dintre părți, reprezentând suma de 3.433,80 lei, pe care apelanta susține că
intimata pârâtă i-o datorează.
De asemenea, pentru efectuarea transporturilor facturate către societatea apelantă,
intimata pârâtă a avut nevoie de piese de schimb pentru autobasculantele utilizate, piese care
erau comandate de aceasta pentru fiecare autobasculantă în parte, facturate de furnizor direct
pe numele apelantei, plătite de apelantă și apoi scăzute de intimată din contravaloarea
transporturilor efectuate.
În anul 2019, intimata pârâtă a comandat și folosit piese de schimb în valoare totală de
180.706,53 lei + TVA, respectiv 215.040,7707 lei, TVA inclus. Cu toate acestea, din
contravaloarea transporturilor efectuate, intimata nu a scăzut întreaga contravaloare a pieselor
de schimb necesare și utilizate, ci doar o parte, respectiv doar 119.435,96 lei + TVA
(142.128,79 lei TVA inclus). Rezultă o diferență de 61.270,57 lei + TVA (72.911,98 lei TVA
inclus), cu titlu de contravaloare piese de schimb pe care intimata o datorează apelantei.
Studiind centralizatoarele întocmite de intimata pârâtă, care stau la baza fiecărei
facturi emise de aceasta, se poate observa că sunt întocmite eronat, a susținut apelanta
reclamantă, respectiv cu utilizarea unor prețuri care nu au fost stabilit contractual și prin
utilizarea unor distanțe între localitățile de pe traseu care nu corespund realității:
a) ..................................................................................... factura nr. […]/30.04.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale;
valoarea facturată de intimată 11.067,27 lei (TVA inclus), valoarea corectă care trebuia
facturată 3.675,95 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 7.391,32 lei (TVA inclus) pe care
intimata pârâtă o datorează apelantei;
b) factura nr. […]/04.06.2019, centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe
între localități decât cele reale; valoarea facturată de intimată 18.576,65 lei (TVA inclus),
valoarea corectă care trebuia facturată 11.484,48 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de
7.092,17 lei (TVA inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei;

60
 c) ..................................................................................... factura nr. […]/01.07.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,235 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei +
TVA / km); valoarea facturată de intimată 9.782,28 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată -14.641,87 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 24.424,15 lei (TVA
inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei;
d) ..................................................................................... factura nr. […]/31.07.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,235 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei +
TVA / km); valoarea facturată de intimată 66.172,14 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 41.287,82 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 24.884,32 lei (TVA inclus)
pe care intimata pârâtă o datorează apelantei;
e) ..................................................................................... factura nr. […]/31.08.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,235 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei +
TVA / km); valoarea facturată de pârâtă 69.811,56 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 35.834,48 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 33.977,08 lei (TVA inclus)
pe care pârâta ne-o datorează;
f) ..................................................................................... factura nr. […]/30.09.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,235 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei +
TVA / km); valoarea facturată de intimată 157.496,52 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 125.622,43 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 31.874,09 lei (TVA
inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei;
g) ..................................................................................... factura nr. […]/31.10.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,235 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei +
TVA / km); valoarea facturată de intimată 106.031,09 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 73.334,80 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 32.696,29 lei (TVA inclus)
pe care intimata pârâtă o datorează apelantei;
h) ..................................................................................... factura nr. […]/30.11.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,235 lei + TVA / km sau mai mari, în loc de
0,22 lei + TVA / km); valoarea facturată de intimată 139.444,79 lei (TVA inclus), valoarea
corectă care trebuia facturată 71.442,32 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 68.002,47 lei
(TVA inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei;
i)...................................................................................... factura nr. […]/23.12.2019,
centralizator întocmit de intimată utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,235 lei + TVA / km sau mai mari, în loc de
0,22 lei + TVA / km); valoarea facturată de intimată 137.883,98 lei (TVA inclus), valoarea
corectă care trebuia facturată 108.594,39 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 29.289,59 lei
(TVA inclus), pe care intimata pârâtă o datorează apelantei.
Rezultă o sumă totală de 259.631,48 lei (TVA inclus) pe care intimata pârâtă o
datorează apelantei reclamante, sumă rezultată din utilizarea unor tarife nereale, a unor
distanțe nereale și a nescăderii contravalorii totale a pieselor de schimb utilizate (fiind inclusă
și suma de 61.270,57 lei + TVA (72.911,98 lei TVA inclus), cu titlu de contravaloare piese de
schimb pe care intimata pârâtă o datorează apelantei).
Pentru anul 2020:

61
 a) ..................................................................................... factura nr. […]/31.01.2020, în
valoare de 30.354,84 lei, TVA inclus, reprezentând serviciile de transport pentru luna ianuarie
2020;
b) ..................................................................................... factura nr. […]/01.04.2020, în
valoare de 92.517,17 lei, TVA inclus, reprezentând serviciile de transport pentru luna
februarie 2020;
c) ..................................................................................... factura nr. […]/07.04.2020, în
valoare de 193.146,67 lei, TVA inclus, reprezentând serviciile de transport pentru luna martie
2020;
d) ..................................................................................... factura nr. […]/02.06.2020, în
valoare de 253.751,48 lei, TVA inclus, reprezentând serviciile de transport pentru luna aprilie
2020;
e) ..................................................................................... factura nr. […]/01.07.2020, în
valoare de 184.027,01 lei, TVA inclus, reprezentând serviciile de transport pentru luna mai
2020;
f) factura nr. […]/01.08.2020, în valoare de 21.402,27 lei, TVA inclus, reprezentând
materiale;
g) ..................................................................................... factura nr. […]/10.08.2020, în
valoare de 316.407,98 lei, TVA inclus, reprezentând serviciile de transport pentru luna iunie
2020;
h) ..................................................................................... factura nr. […]/31.08.2020, în
valoare de 11.425,69 lei, TVA inclus, reprezentând materiale;
i)...................................................................................... factura nr. […]/30.09.2020, în
valoare de 29.297,41 lei, TVA inclus, reprezentând materiale;
j)...................................................................................... factura nr. […]/30.10.2020, în
valoare de 178.314,00 lei, TVA inclus, factură emisă nelegal;
k) ..................................................................................... factura nr. […]/30.11.2020, în
valoare de 1.613,93 lei, TVA inclus, reprezentând materiale.
Apelanta a precizat că pentru efectuarea acestor transporturi, intimata pârâtă a
consumat în mod real cantitatea de 84.425,00 litri de motorină, dar a scăzut din contravaloarea
transporturilor doar cantitatea de 84.389,00 litri de motorină. Rezultă o diferență de 36 litri, la
prețul de 4,9 lei / litru (TVA inclus), prețul practicat în relația contractuală dintre părți,
reprezentând suma de 176,40 lei, pe care intimata pârâtă o datorează apelantei.
De asemenea, pentru efectuarea transporturilor facturate către societatea apelantă,
intimata pârâtă a avut nevoie de piese de schimb pentru autobasculantele utilizate, piese care
erau comandate de aceasta pentru fiecare autobasculantă în parte, facturate de furnizor direct
pe numele apelantei, plătite de apelantă și apoi scăzute de intimata pârâtă din contravaloarea
transporturilor efectuate.
În anul 2020, intimata pârâtă a comandat și folosit piese de schimb în valoare totală de
95.895,93 lei + TVA, respectiv 114.116,16 lei, TVA inclus. Cu toate acestea, din
contravaloarea transporturilor efectuate, intimata pârâtă nu a scăzut întreaga contravaloare a
pieselor de schimb necesare și utilizate, ci doar o parte, respectiv doar 84.631,41 lei + TVA
(100.711,38 lei TVA inclus). Rezultă o diferență de 11.264,52 lei + TVA (13,404,78 lei TVA
inclus), cu titlu de contravaloare piese de schimb pe care intimata pârâtă o datorează
apelantei.
Apelanta reclamantă a susținut că, studiind centralizatoarele întocmite de intimata
pârâtă, care stau la baza fiecărei facturi emise de aceasta, se poate observa că sunt întocmite
eronat, respectiv cu utilizarea unor prețuri care nu au fost stabilit contractual și prin utilizarea
unor distanțe între localitățile de pe traseu care nu corespund realității:
62
 a) ..................................................................................... factura nr. […]/31.01.2020,
centralizator întocmit de intimata pârâtă utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,24 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei + TVA
/ km); valoarea facturată de intimata pârâtă 30.354,84 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 28.011,53 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 2.343,31 lei (TVA inclus)
pe care intimata pârâtă o datorează apelantei reclamante;
b) ..................................................................................... factura nr. […]/01.04.2020,
centralizator întocmit de intimata pârâtă utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,24 lei + TVA / km, în loc. de 0,22 lei + TVA
/ km); valoarea facturată de intimata pârâtă 92.517,17 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 11.484,48 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 7.092,17 lei (TVA inclus)
pe care intimata pârâtă o datorează apelantei reclamante;
c) ..................................................................................... factura nr. […]/07.04.2020,
centralizator întocmit de intimata pârâtă utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,24 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei + TVA
/ km); valoarea facturată de intimata pârâtă 193.146,67 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 151.563,79 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 41.582,88 lei (TVA
inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei reclamante;
d) ..................................................................................... factura nr. […]/02.06.2020,
centralizator întocmit de intimata pârâtă utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,24 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei + TVA
/ km); valoarea facturată de intimata pârâtă 253.751,48 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 212.058,95 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 41.692,53 lei (TVA
inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei reclamante;
e) ..................................................................................... factura nr. […]/01.07.2020,
centralizator întocmit de intimata pârâtă utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,24 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei + TVA
/ km); valoarea facturată de intimata pârâtă 184.027,01 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 145.956,67 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 38.070,34 lei (TVA
inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei reclamante;
f) ..................................................................................... factura nr. […]/01.08.2020,
valoarea de 21.402,27 lei este facturată corect;
g) ..................................................................................... factura nr. […]/10.08.2020,
centralizator întocmit de intimata pârâtă utilizând alte distanțe între localități decât cele reale,
precum și alt preț decât cel stabilit contractual (0,24 lei + TVA / km, în loc de 0,22 lei + TVA
/ km); valoarea facturată de intimata pârâtă 316.407,98 lei (TVA inclus), valoarea corectă care
trebuia facturată 252.375,46 lei (TVA inclus), rezultă o diferență de 64.032,52 lei (TVA
inclus) pe care intimata pârâtă o datorează apelantei reclamante;
h) ..................................................................................... facturam. […]/31.08.2020,
valoarea de 11.425,69 lei este facturată corect;
i)...................................................................................... factura nr. […]/30.09.2020,
valoarea de 29.297,41 lei este facturată corect;
j)...................................................................................... factura nr. […]/30.10.2020,
fără centralizator, fără anexe; valoarea facturată de intimata pârâtă 178.314,00 lei (TVA
inclus) nu poate fi acceptată în lipsa oricărui document justificativ, ceea ce înseamnă că
rezultă o diferență de 178.314,00 lei (TVA inclus) pe care intimata pârâtă o datorează
apelantei reclamante;
k) ..................................................................................... factura nr. […]/30.11.2020,
valoarea de 1.613,93 lei este facturată corect.
63
 Rezultă o sumă totală de 393.762,32 lei (TVA inclus) pe care intimata pârâtă o
datorează apelantei reclamante, sumă rezultată din utilizarea unor tarife nereale, a unor
distanțe nereale și a nescăderii contravalorii totale a pieselor de schimb utilizate (aici este
inclusă și suma de 11.264,52 lei + TVA (13.404,78 lei TVA inclus), cu titlu de contravaloare
piese de schimb pe care intimata pârâtă o datorează apelantei reclamante).
În ceea ce privește temeiul juridic pentru acțiunea în pretenții, apelanta reclamantă a
învederat că parte din sumele solicitate de intimata pârâtă, evidențiate greșit în facturile emise
de aceasta, au fost achitate de societatea apelantă conform situației anexate cererii de apel.
Astfel, în anul 2019, apelanta reclamantă a susținut că i-a achitat intimatei pârâte suma
totală de 721.526,43 lei, facturată de aceasta, în anul 2020, apelanta i-a achitat intimatei suma
de 1.210.644,52 lei, dintr-un total facturat de 1.312.258,45 lei.
Pentru anul 2019 apelanta a învederat că datora doar suma de 456.634,80 lei, ceea ce
înseamnă că diferența de 259.631,48 lei, la care se adaugă suma de 3.433,80 lei cu titlu de
contravaloare motorină, trebuie restituită de intimata pârâtă.
Pentru anul 2020 apelanta a învederat că datora doar suma de 918.496,13 lei, ceea ce
înseamnă ca diferența de 393.762,32 lei, la care se adaugă suma de 176,40 lei cu titlu de
contravaloare motorina, trebuie restituită de intimata pârâtă.
Apelanta reclamantă a precizat că sumele solicitate de aceasta cu titlu de despăgubire
pentru prejudiciul produs prin nerespectarea de către intimata pârâtă a contractului încheiat
(utilizarea altor prețuri decât cele agreate de comun acord, neindividualizarea întregii cantități
de motorină utilizată, utilizarea altor distanțe decât cele reale între localitățile de pe traseele
parcurse, neindividualizarea întregii cantități de piese de schimb folosite și a contravalorii
acesteia) sunt solicitate în temeiul răspunderii contractuale.
A menționat că diferențele la care apelanta a făcut referire au fost achitate fără a fi
datorate, situație care naște în sarcina intimatei pârâte obligația de restituire (în subsidiar).
Potrivit art. 1350 alin. 1 și 2 C.civ., „orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe
care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu,
în condițiile legii”.
Potrivit art. 1341 alin. 1 C.civ., „cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire”,
restituirea urmând a se realiza conform dispozițiilor art. 1344 C.civ., art. 1635 - art. 1649
C.civ.
Potrivit art. 1531 alin. (1) C.civ., „creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”.
Potrivit art. 1535 alin. (1) C.civ., ”în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la
scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în
cuantumul convenit de părți sau, în lipsa, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească
vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic”.
Apelanta reclamantă a învederat faptul că a solicitat cheltuielile de judecată, constând
în taxa de timbru, onorariu de avocat, onorarii experți și alte cheltuieli, în temeiul dispozițiilor
art. 453 alin. (1) C.pr.civ.
Relația contractuală dintre societatea apelantă și societatea intimată a fost intermediată
de coordonatorul de transport al apelantei, angajat al acestei societăți. De remarcat că pe lângă
această relație contractuală, mai există și altele cu alte societăți, toate intermediate de aceeași
persoană, toate societățile având sediul la aceeași adresă ca și intimata pârâtă din prezentul
dosar, toate utilizând în comun aceleași autobasculante.
În ceea ce privește măsurile asigurătorii, respectiv sechestrul asigurător și poprirea
asiguratorie, apelanta reclamantă a susținut că sunt îndeplinite condițiile legale.
64
 Potrivit art. 952 C.pr.civ., sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor
mobile sau/și imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terț în
scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu
executoriu.
Potrivit art. 970 C.pr.civ., poprirea asiguratorie se poate înființa asupra sumelor de
bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului
de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi
juridice existente.
Apelanta reclamantă apreciază ca fiind îndeplinite condițiile art. 953 alin. (1) C.pr.civ.,
respectiv:
- apelanta nu are un titlu executoriu, însă creanța acesteia în cuantum de 657.004,00
lei, la care se adaugă majorări de întârziere este constatată în scris și este exigibilă, conform
înscrisurilor depuse în susținerea cererii;
- în ipoteza în care nu instanța nu va aprecia majorările de întârziere solicitate ca fiind
exigibile, în mod evident suma de 657.004,00 lei parte plătită și nedatorată, parte în sarcina
intimatei pârâte cu titlu de despăgubire, este exigibilă, sens în care apelanta a solicitat
instituirea măsurilor asigurătorii până la concurența acestei sume;
- la data de 11.06.2021 apelanta a înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș cererea de
chemare în judecată având ca obiect obligarea intimatei pârâte la restituirea sumei de
657.004,00 lei și a majorărilor de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În acest context, conform textului legal precitat, apelanta a apreciat că poate solicita
înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitoarei și o
poprire asiguratorie.
În legătură cu cauțiunea la care apelanta poate fi obligată, a susținut că aceasta este
atributul exclusiv al instanței de judecată, nefiind însă obligatorie. În contextul în care cererea
apelantei reclamante de chemare în judecată este dovedită în întregime, aceasta apreciază că
nu poate fi obligată la plata unei cauțiuni, nefiind necesar să își dovedească buna-credință.
Din contră, apelanta a apreciat că reaua-credință a intimatei pârâte trebuie sancționată, care nu
a înțeles să restituie ceea ce a încasat fără a avea drept, precum și ceea ce îi datorează
apelantei.
Apelanta reclamantă a susținut că potrivit art. 954 alin. (1) teza a doua C.pr.civ.,
aceasta nu are obligația de a individualiza bunurile asupra cărora solicită să se înființeze
sechestrul asigurător.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 952 C.pr.civ., art. 953 C.pr.civ., art. 954
C.pr.civ., art. 970 C.pr.civ., art. 971 C.pr.civ., precum și celelalte texte invocate în cuprinsul
cererii de chemare în judecată.
Prin notele scrise depuse la data de 22.07.2021, intimata pârâtă SC B... SRL și-a
exprimat poziția procesuală față de apelul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia, în
primul rând ca inadmisibil, și, în subsidiar, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei
primei instanţe ca fiind temeinică și legală; cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de
judecată reprezentate de onorariul avocatului ales.
În motivare, cu privire la critica apelantei privind provenienţa înscrisului constatator al
creanţei, intimata a arătata că prima instanţă, în mod legal a precizat în cadrul sentinţei apelate
faptul că prima cerinţă a art. 953 alin. (1) C.pr.civ., aceea a existenței înscrisului constatator,
ar fi fost îndeplinită doar dacă facturile ar fi provenit de la SC A... SRL și nu de la debitoare,
respectiv societatea intimată.
În cadrul apelului formulat apelanta s-a aparat în privinţa acestei susţineri a primei
instanţe motivând faptul că art. 953 C.pr.civ. nu distinge în ceea ce priveşte provenienţa

65
înscrisului constatator al creanţei, invocând totodată și aspecte în legătură cu restituirea
plăţilor nedatorate.
Intimata a menționat că nu poate fi de acord cu cele susţinute de către apelantă în
privinţa acestui aspect, susţinând în totalitate opinia primei instanţe.
Art. 953 alin. (1) C.pr.civ. impune ca și condiţii imperative constatarea creanţei în
scris și exigibilitatea acesteia.
„Aprecierea caracterului de creanţă constatată prin act scris presupune prevederea
expresă a sumei datorate în virtutea unui contract. În lipsa acesteia sau a unor facturi acceptate
la plată, nu poate fi reţinut caracterul de act constatator al creanţei, întrucât doar asemenea
facturi pot constitui mijloace eficiente de probare a operaţiunilor comerciale”. [C.A. Piteşti, s.
com., dec. nr. 996/2007. în BCA nr. 1/2008]
Intimata a susținut că, după cum a reţinut și prima instanţă, precum și cum rezultă din
jurisprudența evocată mai sus, constatarea creanţei în scris, textul de lege solicită pe lângă
faptul necesităţii existenței unui înscris în materialitatea lui, și o acceptare concretă a acestei
creanţe de către debitoare.
Prin act scris trebuie să se înţeleagă numai actul constatator al creanţei, din textul
căruia să rezulte, fără intervenţia unor împrejurări străine, elementele raportului juridic
încheiat între părţi, în special existenţa datoriei şi obligaţia debitorului de a plăti o anumită
sumă de bani. În această situaţie, a incertitudinii, asupra existenţei viitoare a raportului juridic
nu se poate discuta de existenţa unei creanţe constatată, sub aspectul întinderii sale, într-un
înscris, deoarece numai instanţa de judecată va putea stabili daca presupusa creanţa solicitata
de apelanta exista sau nu.
Mai mult, cel de-al doilea tip de înscrisuri constatatoare ale creanţei pe care a înțeles
să le invoce apelanta se referă la facturi emise de către un terț către aceasta, raportat la sumele
solicitate cu titlu de contravaloare a presupuselor piese folosite de societatea intimată, și
nicidecum către societatea intimată.
În ceea ce privește critica apelantei cu privire la lipsa necesitaţii caracterului cert și
lichid al creanţei, intimata pârâtă a învederat că prima instanţă, pentru a-și întări soluţia de
respingere a cererii de instituire a sechestrului asigurător, a menţionat faptul că această
creanţă, în legătură cu care se solicită instituirea sechestrului, pe lângă faptul că nu este
constată în scris conform exigentelor art. 953 alin. (1) C.pr.civ., nu este nici certă și nici
lichidă.
Intimata a arătat că apelanta s-a apărat în cadrul apelului de față susţinând faptul că
legiuitorul, în cadrul acestei proceduri, nu a cerut verificarea caracterului cert și lichid al
creanţei.
Din punctul de vedere al intimatei pârâte, susţinerea apelantei este eronată, soluţia
primei instanţe fiind susţinută atât de logica juridică, cât și de doctrină și jurisprudența în
materie.
Astfel, nu se poate discuta despre o creanţă exigibilă în baza căreia să se poată dispune
măsuri premergătoare asigurătorii în lipsa îndeplinirii de către creanţa în discuţie și a
caracterului cert și lichid.
Intimata a susținut că în lipsa îndeplinirii acestor caracteristici, creanţa în sine poate
exista, însă nu se poate apela la forţa coercitivă a statului în privinţa emiterii unor dispoziţii
legale imperative ce pot fi puse în aplicare și în lipsa acordului debitoarei.
„Creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, în sensul dispoziţiilor de la art. 663
alin. (2)-(4) NCPC, dar şi constatată într-un înscris care, potrivit legii, nu constituie titlu
executoriu, întrucât, pentru ipoteza în care creditorul deja se află în posesia unui titlu
executoriu, cererea de încuviinţare a măsurii asigurătorii ar fi lipsită de interes, deoarece

66
acesta ar putea trece la executarea silită a titlului însuşi”. (V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C.
Briciu, op. cit., 2011, p. 217.)
Cu privire la critica apelantei privind nemotivarea sentinţei atacate, intimata pârâtă a
solicitat în primul rând a se lua în considerare aspectele dezvoltate anterior de aceasta în
respingerea acestei critici. În al doilea rând, a solicitat a se observa faptul că argumentele
invocate de apelantă în fața primei instanţe nu au fost ignorate de către judecător, ci pur și
simplu au fost îndepărtate ca nefiind justificate și corecte în privinţa aplicării măsurii
solicitate. Argumentele apelantei reclamante au fost infirmate de către prima instanţa prin
motivarea emisă și, tocmai, bazându-se exclusiv pe probele produse de apelanta reclamantă în
fața primei instanțe.
Astfel, intimata a apreciat că ambele susţineri ale apelantei din prezentele critici sunt
nejustificate și netemeinice.
Intimata a solicitat a se observa că aceasta a tratat punctual toate criticile emise de
către apelantă în prezentul dosar dorind, în final, să puncteze și situaţia tratată și de prima
instanţă în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de sechestru asigurător raportat la
prevederile art. 953. alin. (2) C.pr.civ.
Art. 953. alin. (2) C.pr.civ. prevede posibilitatea formulării unei cereri de instituire a
măsurii sechestrului asigurător și în favoarea creditorului care nu are o creanţă constatată în
scris.
Intimata a considerat că apelanta ar fi trebuit să își întemeieze acţiunea pe acest articol
având în vedere și susţinerile sus enunţate.
În cazul acestui alineat, Codul de procedură civilă instituie obligaţia de a depune
cauţiune, care este stabilită în termeni imperativi de art. 953 alin. (2) N.C.pr.civ., normă
specială a acestei proceduri, iar cuantumul ei se va determina pe baza unui criteriu legal, ceea
ce exclude aprecierea instanţei.
Intimata a învederat că suma datorată cu titlu de cauţiune, prohibitivă, de altfel, va fi
de jumătate din valoarea reclamată, iar valoarea reclamată este, şi de această dată, valoarea
creanţei de care creditorul se prevalează, în absenţa unui înscris constatator, iar nu în funcţie
de valoarea bunurilor a căror sechestrare o urmăreşte.
Dovada achitării cauţiunii se va ataşa încă de la depunerea cererii de sechestru
asigurător, fiind o condiţie de admisibilitate, astfel încât ea nu va putea fi complinită prin
acordarea unui termen în vederea depunerii dovezii consemnării.
În situația de față apelanta nu a achitat această cauțiune, motiv pentru care atât instanţa
în sentinţa emisă, cât și intimata pârâtă în cadrul prezentelor note scrise a precizat că o
asemenea acţiune trebuie, în primul rând, respinsă ca fiind inadmisibilă.
Analizând cererea de apel din prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate,
Curtea reţine următoarele:
Apelanta a solicitat instituirea măsurilor asigurătorii prev. de art. 952 şi 970 din
C.pr.civ., respectiv sechestrul asigurător şi poprirea asigurătorie în privinţa pârâtei SC B...
SRL, considerând că sunt îndeplinite condiţiile art. 953 alin. (1) din C.pr.civ..
În mod corect prima instanţă a reţinut, analizând dispoziţiile art. 953 alin. (1) din
C.pr.civ., că pentru instituirea acestor măsuri asiguratorii este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii: lipsa unui titlu executoriu, existenţa unei creanţe ajunsă la scadenţă şi
care este constatată printr-un act scris şi dovada intentării unei acţiuni, iar aceste condiţii
sunt cumulative.
Analizând îndeplinirea acestor condiţii în cauza dedusă judecăţii, Curtea reţine, în
acord cu prima instanţă, că nu este îndeplinită condiţia potrivit căreia creanţa invocată trebuie
constatată în scris.

67
 Astfel, contrar interpretării apelantei, pentru ca textul art. 953 alin. (1) din C.pr.civ. să
producă efecte este necesar ca înscrisul să emane de la debitorul obligaţiei. Acceptând
interpretarea apelantei, în sensul că este indiferent de la cine emană înscrisul prin care este
constatată creanţa, am ajunge în situaţia în care textul de lege nu ar produce efecte, întrucât
creditoarea ar fi oricând în măsură să producă un înscris constatator al creanţei sale, în
condiţiile în care însuşirea acestuia de către debitor nu ar fi necesară.
Aşadar, înscrisurile depuse în probaţiune de către apelanta-reclamantă, emanând de la
aceasta, respectiv centralizatoarele prin care cuantifică sumele pretins plătite în plus, nu
îndeplinesc cerinţa art. 953 alin. (1) din C.pr.civ..
Nici facturile ataşate cererii, emise de către pârâtă, nu îndeplinesc cerinţa prevăzută de
art. 953 alin. (1) din C.pr.civ., întrucât acestea nu constată creanţa care face obiectul acţiunii,
ci o creanţă a pârâtei împotriva apelantei-reclamante.
Pe de altă parte, temeiul pretenţiilor apelantei-reclamante este răspunderea
contractuală a pârâtei şi plata nedatorată, iar nu executarea obiectului contractului. Aşadar,
existenţa creanţei nu rezultă neîndoielnic din contractul încheiat între părţi, fiind necesare
probe suplimentare pentru dovedirea pretenţiilor reclamantei. În consecinţă, nici din această
perspectivă creanţa apelantei-reclamante nu este constatată în scris în sensul dispoziţiilor art.
953 alin. (1) din C.pr.civ..
Fiind suficient ca o singură condiţie dintre cele prevăzute de art. 953 alin. (1) din
C.pr.civ. să nu fie îndeplinită pentru respingerea cererii, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin.
(1) C.pr.civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.
394/NLP/PI/18.06.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […] /30/2021, reţinând
că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

15. Suspendarea facultativă a procesului civil. Caracterul excepțional al

măsurii. Obligația instanței de a motiva dispunerea acestei măsuri

 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 413 alin. (1) pct.2

Conform art. 413 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., instanţa poate suspenda judecata „când s-a
început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra
hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel”.
Legea lasă la aprecierea instanţei oportunitatea suspendării judecării pricinii, fără ca
această opţiune a legiuitorului să facă inaplicabile principiile generale ale procesului civil,
între care principiul dreptului la un proces echitabil, într-un termen optim şi previzibil, care
impun instanţei să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu
celeritate a judecăţii.
Tocmai acest principiu fundamental al procesului civil pune în evidenţă caracterul
excepţional al măsurii suspendării facultative care, prin efectul pe care îl produce, tinde a
anihila scopul urmărit de legiuitor, acela ca litigiul să primească o soluţionare într-un
termen rezonabil, optim şi previzibil. Judecătorul cauzei este chemat să chibzuiască cu
maximă atenţie oportunitatea recurgerii la această măsură cu efect dilatoriu nedeterminat –
suspendarea judecății procesului civil ca urmare a începerii urmăririi penale – şi să arate în
concret care anume motive de fapt i-au creat convingerea că soluţionarea cu prioritate a
litigiului civil nu ar fi de natură să conducă la o soluţie în acord cu adevărul. Simpla începere
a urmăririi penale, nu trebuie să conducă la suspendarea judecăţii unui proces civil, în
aproape toate cazurile, ci dimpotrivă, măsura suspendării trebuie dispusă cu prudenţă şi
numai atunci când, pe baza unor argumente şi motive concrete și serioase, se poate trage
68
concluzia fermă asupra oportunităţii rezolvării cu prioritate a cauzei penale, înaintea
tranșării litigiului civil pendinte, adică se poate conchide că modul de rezolvare a cauzei
penale va avea o „înrâurire hotărâtoare” asupra soluţiei ce s-ar putea da în procesul civil.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 258/A din 14 septembrie 2021,
rezumată de Judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)

Prin încheierea de şedinţă din data de 27.02.2019 pronunţată în dosarul nr.

[…]/30/2018, Tribunalul Timiş a constatat că în dosarul cu nr. […]/P/2016 al Parchetului de
pe lângă Judecătoria Timişoara s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii
infracţiunii furt prevăzută de art. 228 C.pen., abuz de încredere prevăzută de art. 238 C.pen.,
gestiune frauduloasă prevăzută de art. 242 C.pen., înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen.,
distrugere prevăzută de art. 253 C.pen., influenţarea declaraţiilor prevăzută de art. 272 C.pen.,
sustragere sau distrugere de probe ori înscrisuri prevăzută de art. 275 C.pen., fals în înscrisuri
sub semnătură privată prevăzut de art. 322 C.pen., uz de fals prevăzut de art. 323 C.pen.,
conceperea sau organizarea de practici interzise prevăzută de art. 63 din Legea concurenţei nr.
21/1996, divulgarea sau folosirea secretelor comerciale prevăzută de art. 5 al. 1 lit. d) din
Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială, de numitul A..., în calitate de manager şi
director general al SC B... SRL şi administrator al SC C... SRL, dosar preluat de Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT –Serviciul Teritorial Timişoara sub nr.
[…] /D/P/2018.
De asemenea, tribunalul a constatat că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 2
C.pr.civ.,,instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă
legea nu prevede altfel”. În raport de aceste considerente, tribunalul a dispus suspendarea
judecării cauzei pe considerentul că faptele cercetate vizează conceperea, plăsmuirea şi
folosirea unor contracte de prestări servicii apreciate ca fictive în perioada în care a fost
încheiat şi contractul ce face obiectul cauzei de faţă.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă mai sus menţionate a declarat recurs reclamanta
SC C... SRL solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate, iar în rejudecare,
respingerea cererii de suspendare, cu consecinţa repunerii cauzei pe rol.
În motivare, reclamanta a arătat că încheierea nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază, neputând fi identificat raţionamentul pentru care instanţa de fond a considerat că
dosarul penal are o înrâurire hotărâtoare asupra cauzei de faţă, nefiind evidenţiat ce soluţie ar
putea să fie dată în dosarul penal şi ce consecinţă ar putea avea respectiva soluţie în dosarul de
fată, împrejurare care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.
pr. civ. în opinia recurentei, instanţa a suspendat judecarea cauzei pentru că dosarul penal
vizează cercetarea întocmirii unor contracte apreciate ca fictive în perioada în care a fost
încheiat contractul ce face obiectul dosarului, însă această argumentaţie este, în opinia
reclamantei, lipsită de orice urmă de logică juridică, în condiţiile în care nu are nicio relevanţă
în cauză întocmirea unor contracte fictive în perioada în care a fost încheiat contractul ce face
obiectul dosarului, instanţa de fond neanalizând argumentele reclamantei, afirmaţiile sale
fiind generice şi necoroborate cu dovezile aflate la dosar.
În aprecierea recurentei, nu se poate argumenta, în niciun fel, că soluţia Dosarului nr.
[…]/D/P/2018 ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a fi pronunţată iar
prima instanţă nu a analizat distincţia dintre apărările făcute în dosar de pârâtă şi pretinsele
fapte invocate prin plângerea penală, învederând că apărarea pârâtei din dosarul de faţă
vizează, în esenţă, faptul că acel contract supus analizei este încheiat cu sine însuşi şi/sau
dubla reprezentare; contractul este viciat fiind anulabil pentru dol prin reticenţă, s-a încălcat
69
cu depăşirea limitelor mandatului şi cu încălcarea obligaţiei de informare şi a obligaţiei de
loialitate, în contextul unui conflict de interese în care se afla A… .
Toate aceste apărări nu au nimic de-a face, în opinia recurentei, cu dreptul penal,
respectiv cu plângerea penală formulată, ci strict cu interpretarea limitelor mandatului şi
valabilităţii contractului, interpretare pe care numai instanţa civilă învestită cu soluţionarea
prezentului dosar are abilitarea să o facă, învederând că în plângerea penală depusă de pârâtă,
cu privire la contractul dedus judecăţii s-au arătat următoarele:
• învinuitul a menţionat pe contract că este reprezentantul legal al subscrisei B... SRL,
pentru care şi semnează, iar pentru societatea C... SRL, deşi menţionează că domnul D... este
reprezentantul legal al societăţii, învinuitul A… semnează şi pentru această societate;
• pe lângă atribuirea de calităţi ilegale (reprezentantul legal), învinuitul a disimulat din
nou calitatea sa de reprezentant legal al societăţii C... SRL, indicându-l pe angajatul său,
proiectantul D…, după aceeaşi metodă ca cea mai sus descrisă, acesta neavând cunoştinţă de
acest document, învinuitul semnând pentru ambele părţi;
• acest contract a fost folosit pentru promovarea societăţii C... SRL ca subantreprenor
al B... pentru proiectul mai sus menţionat;
• exemplarul original al acestui contract a fost sustras (bănuieşte reclamanta) de către
învinuit din sediul societăţii reclamante, pentru ca acesta să îşi „şteargă" urmele şi să distrugă
probele incriminatoare, în posesia reclamantei aflându-se doar exemplarul electronic, scanat.
Raportat la aceste aspecte, recurenta a susţinut că, este evident că, cu privire la actul
dedus judecăţii, nu se reclamă infracţiunile de fals, uz de fals, înşelăciune si gestiune
frauduloasă, menţionate de instanţa de fond, ci se fac afirmaţii care, cel mult, ar putea ţine de
limitele mandatului şi valabilitatea contractului, împrejurări cu privire la care instanţa civilă
are competenţa de a se pronunţa.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut că, în succinta sa argumentare, instanţa de fond a
făcut referire la faptul că pârâta ar fi invocat întocmirea unor contracte fictive, fără însă a
analiza în niciun fel conţinutul sintagmei de contract fictiv, în contextul în care noţiunea de
contract fictiv nu este sinonimă cu noţiunea de contract fals, iar, nici în plângerea penală şi
nici în întâmpinarea depusă în dosar, pârâta nu invocă falsificarea contractului (astfel cum
este definită falsificarea de legea penală).
Învederând că noţiunea de contract fictiv are sens doar în materia simulaţiei, care este
o instituţie reglementată de Codul civil, fiind de competenţa instanţei civile să analizeze
existenţa unei astfel de situaţii şi a consecinţelor sale juridice, recurenta a apreciat că instanţa
de fond a dat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material,
respectiv, art. 1298 - 1294 din Codul civil, situaţia constituind motivul de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, câtă vreme, în cauză nu s-a invocat că s-ar fi falsificat documente
(împuternicirea sau contractul), ori că s-ar fi ameninţat persoane pentru a le determina să
semneze documente, recurenta a apreciat că apărarea pârâtei nu este calată pe prezumtive
fapte penale, ci, eminamente, pe argumente de drept civil, fiind evident şi logic că soluţia
dosarului penal nu poate avea niciun fel de relevanţă în cauzal.
În opinia recurentei, pentru a întârzia cât mai mult momentul la care va trebui să achite
preţul serviciilor de care a beneficiat, pârâta a formulat o plângere penală foarte alambicată,
dar în care nu relevă niciun aspect dintre cele invocate în apărarea făcută în dosar (pentru că
această apărare este calată pe argumente de drept civil), plângere în cadrul căreia a depus
numeroase completări şi memorii, cu scopul clar de a crea cât mai multă confuzie astfel încât
soluţionarea dosarului să fie tergiversată cât mai mult. Cu toate acestea, a arătat că, până în
prezent, în tot cursul cercetărilor penale nu s-a făcut altceva decât să se administreze probe,
nefiind atribuită niciun fel de calitate în dosar (inculpat; suspect; etc.) persoanelor împotriva
70
cărora s-a formulat plângerea penală şi nefiind luată niciun fel de măsură împotriva acestora
ci, dimpotrivă, cu privire la unele dintre infracţiunile reclamate de pârâtă, deja s-a dat o
soluţie definitivă de clasare, pe considerentul că faptele nu există.
În acest sens, a învederat că, prin Ordonanţa de clasare din data de 08.09.2020, rămasă
definitivă (Anexa nr. 2), s-a reţinut că motivul real pentru care reprezentantul S.C. B... S.R.L.
a formulat mai multe plângeri penale îl reprezintă sentimentul de răzbunare la adresa
suspectului, care a dorit o colaborare cu drepturi egale la contractele de licitaţii, situaţie ce
putea plasa societatea reclamantului într-o umbră dezavantajoasă din punct de vedere
competitiv. în concluzie, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că în cauză, sub aspectul
săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 362 C.pen. şi art. 364 C. pen. sunt aplicabile prev. art.
315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. rap. la art. 16 Ut. a C.pr.pen., întrucât faptele nu există.
Mai mult, recurenta a atras atenţia şi asupra Deciziei 343/31.05.2021, pronunţată de
Tribunalul Timiş în Dosarul nr. […] /30/2021, în care, printre argumente reţinute de instanţă
pentru admiterea cererii reclamantei se numără şi faptul că referitor la aspectele potrivit cărora
împotriva d-lui A... şi a societăţii C... S.R.L. se efectuează cercetări penale, tribunalul reţine
că acestea nu sunt de natură să conducă la concluzia că, în cauză creanţa ar avea caracter
incert, până la momentul actual nefiind pronunţată o hotărâre definitivă care aibă o influenţă
semnificativă asupra soluţiei din prezentul procesul civil.
Pe de altă parte, în aprecierea recurentei, nu lipsit de relevanţă este faptul că actualul
Cod de procedură civilă este anterior noului Cod de procedură penală deoarece, potrivit
procedurii penale anterioare, urmărirea penală nu începea automat, in rem, după depunerea
plângerii, ci se efectuau cercetări, iar numai în cazul în care se considera că există indicii
temeinice cu privire la săvârşirea unor infracţiuni se dispunea începerea urmării penale in
personam. Prin urmare, a susţinut că art. 413 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă
avea în vedere ipoteza prevăzută de vechea procedură penală, respectiv că urmărirea penală
începe când există indicii temeinice privind săvârşirea de infracţiuni însă, aşa cum este
cunoscut, actualmente, urmărirea penală începe automat, in rem, după depunerea plângerii
penale, chiar dacă nu există nicio dovadă cu privire la existenţa infracţiunii şi vinovăţia
persoanei împotriva căreia s-a formulat plângerea.
Astfel, în absenţa oricărui indiciu temeinic privind existenţa unei infracţiuni care să
aibă o legătură cu cauza civilă, recurenta a apreciat că este aberant a suspenda şi menţine
suspendată respectiva cauză până la soluţionarea dosarului penal, această optică putând
conduce la o suspendare pe perioadă nedeterminată a dosarului deoarece, chiar dacă plângerea
penală iniţială ar fi clasată, deoarece pârâta ar putea introduce noi şi noi plângeri penale doar
cu scopul de a menţine suspendat dosarul civil.
Dincolo de aceste aspecte, recurenta a subliniat că între părţi s-au desfăşurat mai multe
litigii (a se vedea Dosarele […]/30/2016; […]/59/2016; […]/59/2016; […] /30/2021; […]
/30/2020) iar, până în prezent, au fost respinse toate argumentele pârâtei, dându-se dreptate
reclamantei de fiecare dată, de către toate instanţele: Tribunal; Tribunalul Arbitral; Curte de
Apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Anexa nr. 3).
Prin urmare, în lipsa oricărui argument care să creeze vreo urmă de îndoială în privinţa
acţiunii deduse judecăţii, recurenta a apreciat că sub nicio formă nu este justificată
suspendarea.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 414. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de
procedură civilă, iar în probaţiune, recurenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea formulată intimata pârâta SC B... SRL a solicitat respingerea
recursului formulat şi menţinerea încheierii de şedinţă din data de 27.02.2019 ca temeinică şi
legală, cu obligarea C... S.R.L., la plata judecată, efectuate în calea de atac a recursului.

71
 În susţinerea acestei poziţii procesuale, a arătat că recurenta reclamantă a stat în
pasivitate timp de 2 şi jumătate neformulând recurs împotriva încheieri de şedinţă din data de
27.02.2019, astfel că nu se susţin afirmaţiile acesteia privind durata prea mare a procesului.
Astfel, a precizat că recurenta-reclamantă invocă tangenţial motivele de recurs prevăzute de art.
488 Cod procedură civilă, doar pentru a da o aparenţă de legalitate cererii sale, învederând că
art. 489 alin. (2) C. pr. civ. prevede că sancţiunea nulităţii recursului intervine în cazul în care
motivele invocate nu se încadrează în prevăzute la art. 488 C. pr. civ., în contextul în care
cererea de recurs a fost construită în jurul afirmaţiilor privind durata procesului, deşi chiar
recurenta este cea care a stat în pasivitate timp de doi ani şi jumătate.
De asemenea, susţine că recurenta - reclamantă face abstracţie de faptul că la fila 2,
Ordonanţa de declinare a competenţei către Parchetul de pe lângă Casaţie si Justiţie - Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara sunt
specificate faptele cu privire la care s-a dispus începerea urmării penale:conceperea, plăsmuirea
unor contracte de prestări servicii fictive între persoanele vătămate şi societăţile administrate de
făptuitor, în lipsa acordului persoanelor vătămate, în scopul obţinerii unor foloase materiale
injuste; folosirea contractelor de prestări servicii fictive în scopul producerii unor consecinţe
juridice.
Astfel, a învederat că, soluţia de clasare emisă de DIICOT, la care se raportează C...
S.R.L., vizează doar cele 2 infracţiuni informatice, nu şi toate celelalte infracţiuni (marea
majoritate), care sunt în continuare cercetate de către unitatea de Parchet la care a fost declinată
subsecvent cauza, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
În acest condiţii, intimat a apreciat că subzistă toate argumentele avute în vedere iniţial
şi care au determinat necesitatea suspendării, de vreme ce faptele penale interconectate de cele
civile sunt în continuare cercetate.
De asemenea, a precizat că nu poate fi reţinută o încercare de tergiversare a procesului
prin intermediul litigiului penal, în condiţiile în care, durata intrinsecă a procesului penal a fost
determinată exclusiv de autorităţi şi de starea de urgenţă din prima parte a anului trecut.
În ceea ce priveşte expunerile recurentei cu privire la pretinsul sentiment de răzbunare, a
precizat că această argumentaţie nu poate fi reţinută ca şi motiv al netemeiniciei şi nelegalităţii
încheierii de şedinţă din 27.02.2019, prin care s-a admis suspendarea cauzei, învederând că a
formulat o plângere la CSM împotriva procurorului DIICOT care a instrumentat cauza, întrucât
modalitatea în care a instrumentat urmărirea penală şi modalitatea defectuoasă în care a motivat
Ordonanţa de clasare evidenţiază carenţe profesionale şi grave abateri disciplinare şi o vătămare
a drepturilor pârâtei.
Totodată, a considerat că nici alte soluţii pronunţate în litigii civile existente între părţi
nu prezintă relevanţă în soluţionarea motivelor care au condus la suspendarea prezentului litigiu
şi cu atât mai puţin argumentele expuse privind normele de drept penal aplicabile din fostul Cod
de procedură penală raportat la actualul Cod de procedură civilă.
Examinând cu prioritate încheierea de suspendare a judecăţii din perspectiva criticilor
aduse prin motivele de recurs – art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C.pr.civ. – Curtea apreciază că este
fondată doar prima critică de nelegalitate, cea referitoare la lipsa motivelor pe care se sprijină
soluţia de suspendare a judecăţii, nefiind însă incidente prev. art. 488 pct. 8 C.pr.civ. de vreme
ce dispoziţiile legale incidente în cauză aplicate de prima instanţă sunt norme de procedură iar
nu norme de drept material/substanţial.
Conform art. 413 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ., instanţa poate suspenda judecata „când s-a
început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra
hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel”.
Legea lasă la aprecierea instanţei oportunitatea suspendării judecării pricinii, fără ca
această opţiune a legiuitorului să facă inaplicabile principiile generale ale procesului civil,
72
între care principiul dreptului la un proces echitabil, într-un termen optim şi previzibil, care
impun instanţei să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu
celeritate a judecăţii.
Tocmai acest principiu fundamental al procesului civil pune în evidenţă caracterul
excepţional al măsurii suspendării facultative care, prin efectul pe care îl produce, tinde a
anihila scopul urmărit de legiuitor prin consacrarea acestui principiu, acela ca litigiul să
primească o soluţionare într-un termen rezonabil, optim şi previzibil. Aşa fiind, judecătorul
cauzei este chemat să chibzuiască cu maximă atenţie oportunitatea recurgerii la această
măsură cu efect dilatoriu nedeterminat – suspendarea judecății procesului civil ca urmare a
începerii urmăririi penale – şi să arate în concret care anume motive de fapt i-au creat
convingerea că soluţionarea cu prioritate a litigiului civil nu ar fi de natură să conducă la o
soluţie în acord cu adevărul.
Cu alte cuvinte, simpla începere a urmăririi penale, nu trebuie să conducă la
suspendarea judecăţii unui proces civil, în aproape toate cazurile, ci dimpotrivă, măsura
suspendării trebuie dispusă cu prudenţă şi numai atunci când, pe baza unor argumente şi
motive concrete și serioase, se poate trage concluzia fermă asupra oportunităţii rezolvării cu
prioritate a cauzei penale, înaintea tranșării litigiului civil pendinte, adică se poate conchide că
modul de rezolvare a cauzei penale va avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce s-ar
putea da în procesul civil.
Legiuitorul nu a ales în mod aleatorie sintagma „înrâurire hotărâtoare” la momentul la
care a redactat conţinutul art. 413 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. iar conţinutul semantic al acestei
sintagme vine să reliefeze concluzia că măsura suspendării nu este oportună decât atunci când
modul de soluţionare a cauzei penale este determinant pentru tranşarea litigiului civil, când în
cauza penală urmează a se stabili împrejurări esențiale pentru justa soluționare a procesului
civil.
În raport de aceste considerente, Curtea constată că tribunalul nu a înţeles să realizeze
o atare analiză atentă şi să indice în concret motivele pentru care a ajuns la concluzia că
măsura excepţională a suspendării se impune a fi dispusă în cauză, din această perspectivă
Curtea constatând că încheierea atacată nu cuprinde în realitate motivele pe care se sprijină,
ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C.pr.civ. Astfel, deși instanța de fond a
enumerat o serie întreagă de infracțiuni cu privire la care s-a început urmărirea penală, nu a
arătat care anume ar fi fapta presupus comisă de fostul reprezentant al pârâtei B... SRL, ce
legătură ar avea această faptă cu litigiul civil dedus judecății și care ar fi argumentele pentru
care se poate conchide că hotărârea penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce ar
trebui pronunțată în procesul civil.
Nu pot fi primite argumentele pârâtei legate de pasivitatea reclamantei pentru o
perioadă de 2 ani. Atâta vreme cât legea conferă oricărei părți dreptul de a ataca încheierea de
suspendare a judecății, pe toată durata suspendării cauzei, părțile au libertatea de a ataca
această hotărâre pe tot parcursul termenului incert fixat de legiuitor. Nici argumentele pârâtei
referitoare la motivele și faptele enunțate în Ordonanța de declinare a competenţei către
Parchetul de pe lângă Casaţie si Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Timişoara nu sunt
fondate deoarece motivația și argumentele pentru care instanța a ajuns la concluzia că măsura
suspendării este oportună trebuie să se regăsească în încheierea de suspendare iar nu în alte acte
de procedură, întocmite de alte organe judiciare.
În raport de aceste argumente, Curtea apreciază a fi prezent cazul de casare reglementat
de art. 488 pct. 6 C.pr.civ. deoarece, în absența indicării argumentelor pentru care prima instanță
a ajuns la concluzia că hotărârea penală ar avea o înrâurire hotărâtoare pentru procesul civil
pendinte, încheierea astfel pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, impunându-se

73
casarea acesteia și reevaluarea motivelor invocate de părți în favoarea, respectiv în detrimentul
soluției de suspendare a judecării pricinii, ca urmare a începerii urmăririi penale.
Evaluând argumentele părților cu privire la cererea de suspendare formulată de către
societatea pârâtă, Curtea constată că nu se justifică suspendarea judecății pricinii.
Se poate observa că plângerea penală a fost formulată în anul 2016, iar în anul 2018,
fără a se începe urmărirea penală, parchetul de drept comun a declinat competența de efectuare
a urmăririi penale în favoarea unității specializate de parchet DIICOT, aceasta din urmă unitate
de parchet dispunând începerea urmăririi penale in rem.
Pe de altă parte, din lectura întâmpinării depusă de pârâtă în fața primei instanțe rezultă
că aceasta invocă o depășire a limitelor mandatului de către propriul său reprezentant, nulitatea
contractului convenit cu reclamanta datorită încheierii acestuia de către aceeași persoană
exercitând o dublă reprezentare.
Altfel spus, prima instanță a fost chemată să stabilească, pe baza probelor pe care părțile
urmau să le administreze, dacă cele două părți au încheiat sau nu un contract, dacă reclamanta
și-a executat propriile obligații contractuale, dacă acest contract, așa cum a fost convenit, a fost
legal încheiat și s-a născut valabil, date fiind alegațiile privind dubla reprezentare, dacă a existat
o depășire a limitelor mandatului de către reprezentantul pârâtei, la momentul încheierii
contractului și dacă o astfel de depășire are vreo relevanță juridică în raporturile pârâtei cu
reclamanta și, pe cale de consecință, dacă reclamanta are un drept de creanță căruia îi
corespunde o obligație corelativă valabilă a pârâtei care trebuie să fie executată în acord cu
principiul pacta sunt servanda. Toate aceste aspecte reprezintă împrejurări ce țin de latura civilă
a conflictului dintre părți și care pot fi stabilite de către instanța civilă prin mijloacele de probă
pe care Codul de procedură civilă le reglementează, nefiind necesar a se obține, în prealabil o
condamnare penală sau o achitare a reprezentantului pârâtei din partea instanței penale, pentru
ca litigiul civil să poată primi o soluționare.
Pe de altă parte, Curtea observă că organele de urmărire penală nu au realizat până la
momentul formulării cererii de suspendare pași importanți înspre elucidarea stării de fapt și a
faptelor cu care au fost sesizate. Se poate observa că plângerea penală a fost formulată în anul
2016 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara care, abia după 2 ani de zile, în anul 2018,
fără a începe urmărirea penală, și-a declinat competența de soluționare în favoarea DIICOT,
începerea urmăririi penale in rem fiind dispusă abia de această unitate specializată de parchet.
Prin urmare, ținând cont de principiul soluționării cauzei cu celeritate, într-un termen
optim și previzibil, Curtea apreciază că circumstanțele cauzei nu converg înspre oportunitatea
suspendării judecății în procesul civil atâta vreme cât în procesul penal nu s-a stabilit exact, la
data începerii urmăririi penale, care anume ar putea fi încadrarea juridică exactă a faptelor
reclamate în plângerea penală iar, pe de altă parte, motivele de fapt și de drept pe care părțile își
sprijină susținerile în procesul civil, sunt aspecte specifice de drept civil a căror rezolvare
trebuie să se realizeze în procesul civil iar nu în afara lui.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a făcut aplicarea art. 498 rap. la art. 488
pct. 6 C.pr.civ. şi a admis recursul declarat de reclamanta SC C... SRL, în contradictoriu cu
intimata pârâta SC B... SRL, împotriva încheierii de şedinţă din 27.02.2019, pronunţată de
Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/30/2018, casând încheierea atacată şi, rejudecând,
respingând cererea de suspendare a judecăţii cu consecinţa trimiterii dosarului la Tribunalul
Timiş în vederea continuării judecării pricinii.

74
 SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Dreptul muncii
16. Contract individual de muncă. Plata drepturilor salariale constând în
sporul la salariul pentru orele suplimentare lucrate, pentru munca prestată în zilele de
repaus săptămânal şi în zilele de sărbători legale

 Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, rep.: art. 121, 123, 137 alin. (3) şi art.142

Desfășurarea activităţii la sediul angajatorului a unei activităţi specifice funcției de

conducător auto, presupune că acesta s-a aflat sub supravegherea directă a angajatorului,
nefiind astfel plauzibilă lipsa unei solicitări a efectuării de ore suplimentare de către
reclamant, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în
cauză a rezultat o constantă în prestarea muncii în afara programului normal de lucru.
Neregularitatea foilor de parcurs, chiar reală de ar fi, nu poate produce efectul prejudicierii
reclamantului prin negarea activității suplimentare neremunerate ce rezultă din cuprinsul
lor, întrucât foile de parcurs au fost extrase din evidențele financiar-contabile ale societății,
nefiind de conceput ca aceleași date să producă consecințele fiscale urmărite de societate,
dar să fie negate atunci când interesele ei intră în contradicție cu conținutul foilor de
parcurs.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 935 din 21 iulie 2021,
rezumată de Judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 11.11.2019, reclamantul

A... a solicitat obligarea pârâtei SC B... SRL la plata drepturilor salariale ce i se cuvin
începând cu data de 07.10.2015 şi până la data de 13.11.2017, constând din sporul la salariu
pentru orele suplimentare lucrate, pentru munca prestată în zilele de repaos săptămânal
(sâmbătă şi duminică), pentru orele de noapte lucrate, pentru munca prestată în zilele de
sărbători legale şi indemnizaţia pentru concediile de odihnă neefectuate în această perioadă,
sume indexate cu dobândă şi coeficientul de creştere a inflaţiei de la data scadenţei obligaţiei
de plată a acestor drepturi şi până la data plăţii efective şi integrale a acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 227/16.03.2021 pronunţată în dosarul nr. […]/108/2019,
Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A..., în contradictoriu
cu pârâta S.C. B... S.R.L., având ca obiect drepturi băneşti; a obligat pârâta la plata către
reclamant a drepturilor salariale în cuantum de 13.159 lei, precum şi la plata dobânzii legale
aferente, de la data scadenţei şi până la data plăţii; a obligat pârâta la 3.000 lei cheltuieli de
judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului individual de
muncă nr. […]/06.10.2015, reclamantul a fost angajat al societăţii pârâte începând cu data de
07.10.2015, pe perioadă determinată de o lună, în funcţia de şofer, cu normă întreagă, durata
timpului de lucru fiind de 8 ore/zi, cu un concediu de odihnă anual de 21 de zile lucrătoare
(art. C, E, H, I) şi un salariu de bază lunar stabilit la lit. J) din contract. La lit. M) pct. 1 lit. a)
şi b) din contractul încheiat între părţi sunt prevăzute dreptul salariatului la salarizare pentru
munca depusă şi dreptul la repaus zilnic şi săptămânal, iar pct. 4 lit. a ind. 1 prevede obligaţia
angajatorului de a acorda salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de
muncă, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din lege. La data încheierii contractului
75
individual de muncă al reclamantului a fost încheiat şi actul adiţional nr. […] din 06.10.2015,
prin care se stabileşte un program flexibil de muncă în cadrul săptămânii de lucru cu
respectarea duratei maxime a programului zilnic de 12 ore prevăzută de art. 9 alin. (5) şi a
mediei orelor de muncă de 48 de ore pe săptămână în cadrul perioadei de referinţă de 4 luni,
conform art. 9 alin. (7) din Contractul Colectiv de Muncă.
Pârâta a depus la dosar Contractul Colectiv de Muncă înregistrat la ITM Arad la data
de 07.03.2017, raporturile de muncă dintre părţi încetând la data de 13.11.2017. Urmare a
excepţiei prescripţiei dreptului a acţiune al reclamantului invocată de pârâtă, la termenul din 4
iunie 2020, reclamatul a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat drepturile cuvenite începând
cu data de 11.11.2016, astfel încât, faţă de principiul disponibilităţii reglementat prin art. 9 din
Codul de procedură civilă, instanţa a analizat acţiunea reclamantului astfel cum a fost
precizată, fiind rămasă fără obiect excepţia invocată.
Având în vedere susţinerile părţilor privind programul de lucru stabilit între părţi şi
plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru munca prestată în zilele de sâmbătă şi
duminică, pentru plata orelor suplimentare prestate şi cu privire la compensarea zilelor de
concediu de odihnă neefectuate, instanţa a dispus efectuarea unei expertize contabile, cu
obiectivele stabilite prin încheierea din 04.06.2020. Prin raportul de expertiză efectuat, au fost
prezentate două variante de calcul. În prima variantă s-a precizat că în situaţia interpretării
noţiunii de timp flexibil în sensul includerii de către acesta a oricăror ore suplimentare
prestate de salariat, salariul acordat acestuia de către angajator este calculat corect, pârâta
nedatorând alte sume cu titlu de despăgubiri salariale pentru munca prestată. Prin varianta a
doua a raportului de expertiză, s-a concluzionat că, în situaţia în care instanţa va interpreta
actul adiţional prin coroborare cu alte documente ce reflectă munca efectiv prestată de către
salariat, respectiv foile de parcurs întocmite şi prezentate de către reprezentanţii societăţii,
cuantumul sumelor cuvenite salariatului este de 11.709 lei, iar valoarea actualizată a sumelor
nete datorate este de 13.159 lei.
Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte
documente justificative care să demonstreze efectuarea plăţii salariului către salariatul
îndreptăţit, conform art. 168 alin. (1) din Codul muncii. Munca prestată în afara duratei
normale a timpului de muncă săptămânal, astfel cum este reglementat prin art. 112 din Codul
muncii, este considerată muncă suplimentară (art. 120 C. muncii). Potrivit art. 122 din Codul
muncii, munca suplimentară trebuie compensată prin ore libere plătite în următoarele 60 de
zile calendaristice după efectuarea acesteia sau prin plata salariului corespunzător pentru orele
prestate peste programul normal de lucru, calculat în condiţiile art. 123 din Codul muncii, prin
adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei muncii. În conformitate cu dispoziţiile
art. 137 alin. (1) din Codul muncii, repausul săptămânal de 48 de ore se acordă salariaţilor, de
regulă, sâmbăta şi duminica, iar în situaţia nerespectării acestei reguli, salariaţii beneficiază de
un spor la salariu, stabilit în condiţiile art. 137 alin. (3) şi alin. (4) din Codul muncii.
Cu privire la cererea reclamantului privind plata concediului de odihnă neefectuat,
instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 146 alin. (2) din Codul muncii, conform cărora, la
încetarea contractului individual de muncă, salariatul are dreptul la compensarea în bani a
concediului de muncă neefectuat. Fiind audiat în faţa instanţei, martorul C... a declarat că a
lucrat la pârâtă în perioada 2013 - 2016, ca şofer, fiind coleg cu reclamantul, programul de
lucru fiind până la orele 2 - 3 noaptea, lucrându-se inclusiv în zilele de sâmbătă şi duminică.
S-au efectuat ore suplimentare, în funcţie de ruta repartizată de superiori.
Reclamantul a sesizat şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Arad, care a întocmit
procesul-verbal de control nr. […]/20.17.2017, stabilindu-se măsuri prin anexa acestuia: plata
unui spor de cel puţin 100% pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, conform art.
42 alin. (2) din Codul muncii; stabilirea prin acte adiţionale la contractul individual de muncă
76
a sporului la salariu pentru toţi salariaţii care prestează activitate în zilele de repaus
săptămânal şi acordarea acestuia conform art. 137 alin. (3) din Codul muncii; analizarea
timpului de muncă prestat de şoferi, având în vedere şi foile de parcurs întocmite şi, după caz,
plata unui spor de 25% din salariul de bază pentru munca de noapte prestată de salariaţi, în
condiţiile art. 126 lit. b) şi art. 123 alin. (2) din Codul muncii. Inspectoratul Teritorial de
Muncă Arad a analizat şi obiecțiunile formulate de pârâtă la procesul-verbal de control, pe
care le-a considerat netemeinice, pentru motivele detaliate în cuprinsul înscrisului depus la
filele 70-73 ale dosarului.
Faţă de probele administrate şi dispoziţiile legale incidente, instanţa a constatat că
acţiunea precizată a reclamantului este întemeiată, drepturile salariale cuvenite acestuia pentru
munca suplimentară prestată, pentru munca prestată în zilele de repaos săptămânal şi în
timpul nopţii, respectiv pentru concediul de odihnă neefectuat fiind în cuantum de 11709 lei,
respectiv în cuantum net actualizat de 13.159 lei. Instanţa nu a putut reţine apărările pârâtei,
care nu îşi poate invoca o culpă cu privire la modul în care au fost întocmite foile de parcurs.
Acest mod de lucru a fost acceptat de către pârâtă, foile de parcurs puse la dispoziţia
expertului de către societatea pârâtă reprezentând documente justificative din contabilitatea
acesteia, necesare pentru stabilirea consumului de combustibil, aşa cum a arătat chiar pârâta
prin concluziile scrise. Pârâta a valorificat aceste înscrisuri, astfel încât nu le mai poate
contesta. Pârâta a contestat modul de calcul al drepturilor cuvenite reclamantului, însă nu a
înţeles să solicite, în termenul legal, efectuarea unei noi expertize. Prin răspunsul la
obiecțiuni, expertul a detaliat modul în care a calculat indemnizaţia pentru incapacitate
temporară de muncă, raportat la drepturile salariale cuvenite şi neacordate reclamantului,
modificarea salarului brut mediu pe ultimele 6 luni atrăgând şi modificarea acestei
indemnizaţii.
Instanţa a reţinut că nu sunt întemeiate nici susţinerile pârâtei întemeiate pe actul
adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului, întrucât stabilirea unui program
flexibil de muncă se face în condiţiile Codului muncii, cu respectarea duratei timpului de
lucru. Prin stabilirea unui program flexibil nu se poate deroga de la prevederile imperative ale
Codului muncii privind durata maximă legală a timpului de lucru şi nu poate fi exonerată
pârâta de plata sumelor cuvenite pentru munca suplimentară, pentru munca de noapte, pentru
munca prestată în zilele de sărbători legale sau în zilele de repaus săptămânal. Timpul de
muncă este reglementat şi prin Capitolul II al Contractului Colectiv de Muncă depus la dosar
de către pârâtă, prin art. 8 şi 9 fiind stabilită durata normală a timpului de muncă de 8 ore pe
zi sau 40 de ore pe săptămână; acest număr de ore este respectat şi în situaţia repartizării
inegale, fără a depăşi 10 ore de muncă zilnic. Prin art. 13 se stabileşte că munca suplimentară
se compensează în conformitate cu dispoziţiile legale.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B... S.R.L., solicitând admiterea
apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea acţiunii ca nefondată.
În motivarea cererii, pârâta a arătat că sentinţa civilă apelată este netemeinică şi
nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 121 alin. (1)
din Codul muncii în privinţa acordării drepturilor salariale suplimentare aferente orelor
suplimentare şi de noapte; indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă a fost
acordată în mod nelegal pentru suma de 4302,50 lei pentru perioada mai 2017 - octombrie
2017 prin recalcularea retroactivă a acesteia, încălcându-se dispozițiile OUG nr. 158/2005;
prin acordarea indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă s-a încălcat principiul
disponibilităţii procesului civil reglementat de art. 9 alin. (2) C.pr.civ, instanţa calificând
nelegal, natura juridică a acesteia, în indemnizaţie pentru concediu de odihnă neefectuat.
A mai arătat că, prima instanţă a acordat reclamantului, în baza punctului b al
Raportului de Expertiză, drepturi salariale suplimentare, recalculate şi actualizate pentru
77
perioada octombrie 2016 - mai 2017, cuantificate prin Anexa 2 la Raport, în sumă de 8856,18
lei (aferente a 341 ore suplimentare şi 186 ore de noapte, rezultate prin însumarea orelor de la
coloana 6 şi penultima coloană din Anexa 1 la Raport). Orele suplimentare şi de noapte au
fost stabilite de expert exclusiv pe baza consemnărilor unilaterale ale reclamantului în foile de
parcurs, care a exercitat funcţia de conducător auto, peste şi în contra prevederilor actului
adiţional nr. […]/06.10.2015 prin care salariatului i s-a stabilit un program flexibil de muncă
şi potrivit căruia nu avea dreptul să depăşească 48 ore pe săptămână, incluzând şi orele
suplimentare.
Potrivit punctului a al Raportului de Expertiză, conform actului adiţional nr. […]
/06.10.2015, drepturile salariale au fost corect acordate salariatului, nemaiavând alte drepturi
restante de primit de la societate. Instanţa nu a ţinut cont de răspunsul de la punctul a al
expertului, care a avut în vedere actul adiţional nr. […] /06.10.2015 şi statele de plată şi
pontajele întocmite de societate în baza acestuia, ci a luat în considerare declaraţia martorului
C..., în sensul că s-ar fi prestat ore suplimentare şi de noapte. Tribunalul Arad a valorificat
trunchiat declaraţia martorului fără să ţină seama de întreaga declaraţie din care rezultau
următoarele aspecte: martorul îşi încetase activitatea la societate în cursul lunilor mai - iunie
2016, astfel încât depoziţia acestuia nu mai avea relevanţă pentru perioada octombrie 2016 -
mai 2017 aferentă căreia s-a pretins de reclamant că i s-a solicitat prestarea de ore
suplimentare şi de noapte; nu a asistat niciodată nemijlocit şi nu cunoaşte despre existenţa
unei dispoziţii exprese a conducerii societăţii date reclamantului de a presta ore suplimentare
şi de noapte.
De asemenea, în mod greşit, instanţa a luat în considerare exclusiv constatările
expertului transpuse în Anexa 1 la Raport, privind orele suplimentare şi de noapte, constatări
făcute de expert exclusiv pe baza consemnărilor unilaterale ale reclamantului în foile de
parcurs, precum şi motivarea expertului în sensul că folie de parcurs nu au fost contestate de
angajator, fără să ţină seama şi să analizeze următorul impediment legal: constatările ITM
Arad din pct. 3 Anexa 4 la Procesul verbal de control […]/20.07.2017, care a stabilit
imposibilitatea determinării orelor suplimentare şi de noapte prestate pe baza consemnărilor
din foilor de parcurs şi necesitatea refacerii acestora: „...având în vedere ca folie de parcurs nu
sunt completate conform normelor în vigoare (H.G. nr. 44/2004, Norme Metodologice Cod
Fiscal, OMT nr. 1892/2006 OMPF nr. 3512/2008)”. De altfel, societatea nici nu a fost
sancţionată contravenţional pentru pretinsa neplată a orelor suplimentare şi de noapte
reclamată la ITM de reclamant, tocmai pentru acest considerent.
Trecând peste destinaţia şi finalitatea reglementarii conţinutului foilor de parcurs
(pentru deducerea totală/parţială a TVA-ului aferent combustibilului consumat de
autovehiculele societăţii conform prevederilor Codului fiscal şi Normelor de aplicare,
nicidecum pentru evidenţa prezenţei şi orelor lucrate de salariaţi), de faptul că nu există
reglementată o procedură de contestare (cum a afirmat expertul), de depăşire a atribuţiilor de
către expert prin „validarea” acestor foi de parcurs întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale,
instanţa în mod netemeinic şi nelegal a luat în considerare constatările expertului şi motivele
acestuia, apreciind implicit că, foile de parcurs, exprimă o cerere a angajatorului de a se presta
ore suplimentare şi de noapte.
Faţă de acestea, apelanta a solicitat a se reţine că nici declaraţia martorului C... şi nici
foile de parcurs care au stat exclusiv la baza constatărilor expertului de la pct. b şi din Anexa
1 şi 2 la Raport, nu exprimă dincolo de orice îndoială rezonabilă şi nu dovedesc existenţa unei
cereri din partea angajatorului în sensul art. 121 alin. (1) din Codul muncii, adresată
salariatului A..., de a presta munca suplimentară şi de noapte, peste programul stabilit prin
actul adiţional […]/06.10.2015, în perioada octombrie 2016 - noiembrie 2017. Ori, potrivit

78
pct. a al Raportului de expertiză, drepturile salariate au fost corect acordate în raport de
prevederile actului adiţional nr. […]/06.10.2015.
Jurisprudența a statuat că, nu constituie muncă suplimentară, activitatea salariatului,
peste programul de muncă, pentru recuperarea rămânerilor în urmă sau din alte motive, în
absenţa cererii angajatorului conform art. 121 alin. (1) din Codul muncii, orele prestate în
aceste condiţii neavând regimul juridic al orelor suplimentare şi neconferind dreptul la
compensare. Tribunalul Arad a ignorat complet practica judiciară privind interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 121 alin. (1) din Codul muncii, dată într-o speţă similară de Curtea
de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 75/13.02.2019 pronunţată în apel în dosarul nr.
[…]/108/2016, având ca obiect acţiunea în drepturi băneşti a fostei salariate D... împotriva SC
B… SRL. Fără a relua exhaustiv motivarea instanţei, a arătat că prin decizia nr.
75/13.02.2019, Curtea a statuat fără echivoc, în esenţă, că actul adiţional nr. […]/16.10.2015
încheiat cu reclamanta D... (identic ca şi conţinut şi clauze cu actul adiţional nr.
[…]/06.10.2015 încheiat cu reclamantul A...) nu poate fi interpretat ca o cerere din partea
angajatorului pentru prestarea de ore suplimentare şi că, consemnările din foile de parcurs ale
salariatului nu reprezintă o cerere a angajatorului în sensul art. 121 alin. (l) Codul muncii,
considerent pentru care expertiza contabilă efectuată, în prima instanţa, pe baza foilor de
parcurs (ca în prezenta cauză dedusă judecăţii) a fost calificată de Curte ca inutilă cauzei.
A învederat că aceste motive au fost invocate de către apelantă prin întâmpinare,
depunând la dosarul cauzei, concomitent, actul adiţional nr. […]/06.10.2015 (spre comparaţie
cu actul adiţional […] /06.10.2015 încheiat cu reclamantul, în privinţa prevederilor şi a
efectelor pe care le produc în raport de prevederile art. 121 alin. (1) Codul muncii) precum şi
decizia civilă nr. 75/13.09.2019 (aspecte reţinute de Tribunalul Arad prin paragraful 6 fila 2
din sentinţa civilă nr. 227/16.03.2021).
În opinia apelantei, instanţa a acordat, în mod greşit, reclamantului, suma de 4302,80
lei indemnizaţie de incapacitate temporară de muncă, calculată retroactiv de expert pentru
perioada mai 2017 - octombrie 2017, prin includerea retroactivă în baza de calcul a drepturilor
salariate suplimentare de 8856,18 lei aferente orelor suplimentare şi de noapte determinate
conform anexei 1. A solicitat a se constata şi reţine că acordarea indemnizaţiei pentru
incapacitate de muncă, calculată retroactiv şi actualizată s-a făcut nelegal şi netemeinic
întrucât: încalcă prevederile O.U.G. nr. 158/2005 privind baza de calcul şi modul de acordare,
care nu prevăd posibilitatea majorării retroactive a bazei de calcul, după acordarea în fapt a
acestora; majorarea retroactivă a bazei de calcul s-a făcut prin includerea drepturilor salariale
aferente orelor suplimentare şi de noapte, incerte, stabilite prin expertiză cu încălcarea
dispoziţiilor art. 121 alin. (1) din Codul muncii; calificarea impardonabilă, fără temei legal, a
indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă ca fiind indemnizaţie pentru concediile
de odihnă neefectuate, deşi atât în Raportul de expertiză cu anexele 1 şi 2, cât şi Răspunsul la
obiecţiuni, expertul a susţinut fără echivoc, că, suma globală de 13159 lei reprezintă valoarea
actualizată a orelor suplimentare şi de noapte şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de
muncă, fără să releve neplata sau/şi neefectuarea concediilor de odihnă; indemnizaţia pentru
incapacitate temporară de muncă a fost acordată în condiţiile în care, reclamantul nu a
solicitat-o prin acţiunea introductivă sau printr-o modificare a cererii (indemnizaţia pentru
incapacitate temporară de muncă nu poate fi asimilată niciunuia dintre elementele drepturilor
salariale enumerate de reclamant prin avocat în petitul acţiunii) şi nu a făcut obiectul
Obiectivului unic al expertizei, astfel cum a fost stabilit de instanţă prin consultarea
reprezentantului reclamantului, încălcându-se astfel grav principiul disponibilităţii prevăzut de
art. 9 alin. (2) C.pr.civ., Tribunalul Arad pronunțându-se asupra unui lucru care nu s-a cerut şi
a dat mai mult decât s-a cerut.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 477, art. 480 alin. (2) C.pr.civ.
79
 Prin întâmpinare, reclamantul intimat A... a solicitat respingerea apelului şi menţinerea
sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, întrucât prima instanţă, pe baza probelor
administrate în cauză (înscrisuri, declaraţii martori, expertiză contabilă judiciară), precum şi
în baza dispoziţiilor legale de drept material în materie, a admis acţiunea, a dispus obligarea
pârâtei la plata drepturilor salariale în cuantum de 13.159 lei, precum şi obligarea sa la plata
cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei.
A mai arătat că pârâta nu a dovedit cu probe susţinerile invocate în apărare în primă
instanţă şi nu a solicitat administrarea de probe nici în apel, drepturile salariate cuvenite fiind
calculate în cadrul unei expertize contabile judiciare, expertiză însuşită de pârâtă, întrucât
aceasta nu a solicitat efectuarea unei noi expertize.
Totodată, a arătat că, prin motivele de apel, apelanta pârâtă interpretează eronat
dispoziţiile legale de drept material aplicabile în cauză.
În drept, a invocat art. 471 indice 1, alin. (3) C. pr. civ.
Pârâta apelantă nu a depus răspuns la întâmpinare.
Analizând apelul de faţă, instanţa reţine următoarele considerente:
Reclamantul A... a dedus judecății o acțiune personală, în pretenții, prin care a solicitat
obligarea societății pârâte, în calitate de fost angajator, la plata drepturilor salariale începând
cu luna noiembrie 2016 și până la data de 13 noiembrie 2017, constând în sporul la salariul
pentru orele suplimentare lucrate, pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal,
pentru orele de noapte lucrate, pentru munca prestată în zilele de sărbători legale și
indemnizația pentru concediul de odihnă neefectuat. Tribunalul Arad a admis acțiunea,
obligând societatea pârâtă B... S.R.L. la plata către reclamant a drepturilor salariale în
cuantum de 13.159 lei, precum şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei şi până
la data plăţii. Prin apelul formulat în cauză, pârâta contestă îndreptățirea reclamantului de a
primi sumele de bani suplimentare acordate de prima instanța de fond, susținând că nu a
existat din partea angajatorului o cerere adresată reclamantului pentru efectuarea orelor
suplimentare, iar indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă a fost acordată
reclamantului în mod nelegal, cu depășirea limitelor legale ale investirii instanței.
Raportul de muncă dedus judecății s-a derulat în baza contractului individual de
muncă nr. […]/06.10.2015, completat prin actul adițional nr. […]/06.10.2015, în virtutea
căruia reclamantul a îndeplinit funcția de șofer în cadrul societății parate, activitatea fiind
desfășurată la sediul societății în cadrul unui program flexibil de muncă.
Fundamentându-se pe considerentele juridice exprimate de către Curtea de Apel
Timișoara cu ocazia soluționării unui alt litigiu de muncă declanșat împotriva societății B...
S.R.L. în calitate de angajator, în cadrul dosarului nr. […]/108/2016, societatea pârâtă a
invocat aceleași apărări referitoare la lipsa unei solicitări a angajatorului pentru prestarea de
către salariat a orelor suplimentare, fără să observe că modalitatea de derulare a raportului
juridic comportă diferențe majore între cele două dosare. Astfel, specificul activității
desfășurate de salariata D…, care a ocupat postul de vânzătoare, și forma atipică de
organizare a timpului de muncă al acesteia la locul de desfăşurare efectivă a activităţii,
respectiv pe raza judeţelor Bistriţa – Năsăud şi Cluj, inclusiv la punctul mobil ambulant –
rulota frigorifică de la domiciliul pârâtei – a determinat instanța, în cadrul dosarului nr. […]
/108/2016, să constate, prin raportare la regimul juridic aplicabil orelor suplimentare,
inexistența unei solicitări a angajatorului de efectuare a orelor suplimentare.
În dosarul de față, reclamantul și-a desfășurat activitatea la sediul angajatorului din
Arad, desfășurând activitate specifică funcției de conducător auto, ceea ce înseamnă că acesta
s-a aflat sub supravegherea directă a angajatorului, nefiind astfel plauzibilă lipsa unei
solicitări a efectuării de ore suplimentare de către reclamant, cu atât mai mult cu cât din

80
cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză a rezultat o constantă în prestarea
muncii în afara programului normal de lucru.
Într-adevăr, organizarea timpului de muncă este atributul angajatorului. El este cel
îndrituit să stabilească norma de muncă, în condițiile art. 132 din Codul muncii, solicitând
salariaților prestarea unei activități care să nu poată depăși durata normală a timpului de lucru.
În acest sens, prin actul adiţional la contractul individual de muncă nr. […] /06.10.2015,
condiţiile de muncă ale reclamantului au fost individualizate, prin stabilirea unui program
flexibil de muncă în cadrul săptămânii de lucru, cu respectarea duratei maxime a programului
zilnic de 12 ore şi a mediei orelor de muncă de 48 de ore pe săptămână în cadrul perioadei de
referinţă de 4 luni.
Se observă că organizarea flexibilă a timpului de lucru este permisă în cadrul
programului individualizat de muncă reglementat de art. 118 din Codul muncii, dar chiar şi
acest tip de program presupune o prezenţă zilnică la locul de muncă. Desfășurarea muncii
potrivit unui program flexibil nu înlătură per se aplicabilitatea prevederilor legale privind
orele suplimentare, cu atât mai mult în dosarul de față, în care instanța observă că actul
adițional încheiat cu reclamantul urmează un tipar aplicabil și altor salariați, indiferent de
activitatea desfășurată în cadrul societății.
Cadrul legal de reglementare a muncii suplimentare îl regăsim în secţiunea a doua,
titlul 3 din Codul muncii şi defineşte orele suplimentare ca fiind munca prestată de către un
salariat la solicitarea angajatorului în afara duratei programului normal de lucru. Art. 121 din
Codul muncii condiţionează aşadar efectuarea muncii suplimentare de solicitarea
angajatorului, care poate fi o solicitare expresă, dar şi una tacită, însă cu caracter neechivoc.
Din conținutul foilor de parcurs extrase din evidențele financiar-contabile ale societății
pârâte a rezultat că reclamantul a efectuat ore suplimentare, după cum a efectuat ore de
noapte, prestând muncă și în timpul zilelor de sărbători legale sau de repaus săptămânal.
Declarația martorului C... care a desfășurat activitate simultană cu cea a reclamantului în
cadrul societății, în calitate de șofer, în perioada 2013-2016, este relevantă pentru modul de
lucru din cadrul societății, martorul declarând că rânduiala în cadrul societății era să se
presteze ore suplimentare, toți salariații lucrând și în zilele de sâmbătă și duminică, activitatea
continuând în timpul nopții, programul de lucru depășind 8 ore pe zi.
Probatoriul administrat converge în sensul unei organizări a activității societății pârâte
caracterizată prin prestarea de ore suplimentare de către salariați, ceea ce exclude lipsa unei
solicitări a angajatorului în efectuarea de către reclamant de ore suplimentare.
Totodată, instanța va avea în vedere și concluziile cuprinse în răspunsurile
Inspectoratului de Muncă Arad nr. […]/22.12.2017 și nr. […]/14.02.2018 întocmite în urma
controlului efectuat de inspectorii de muncă la SC B... SRL, din care rezultă că reclamantul a
prestat muncă în zilele de repaus săptămânal pentru care nu a beneficiat de spor la salariu
conform art. 137 alin. (3) din Codul muncii, a prestat muncă în zilele de sărbătoare legală
pentru care angajatorul nu i-a plătit un spor de 100% din salariul de bază conform art. 142
alin. (2) din Codul muncii, a prestat muncă în timpul nopții conform foilor de parcurs
întocmite, fără plata sporului de noapte și fără plata, după caz, a muncii suplimentare
efectuate, conform art. 123 din Codul muncii.
Neregularitatea foilor de parcurs invocată de societatea pârâtă, chiar reală de ar fi, nu
poate produce efectul prejudicierii reclamantului prin negarea activității suplimentare
neremunerate ce rezultă din cuprinsul lor, întrucât foile de parcurs au fost extrase din
evidențele financiar-contabile ale societății, nefiind de conceput ca aceleași date să producă
consecințele fiscale urmărite de societate, dar să fie negate atunci când interesele ei intră în
contradicție cu conținutul foilor de parcurs.

81
 Așadar, considerentele tribunalului, orientate spre soluția obligării angajatorului la
plata drepturilor salariale restante, consolidate pe analiza mijloacelor de probă administrate în
cauză, apar a fi pertinente, Curtea urmând însă să înlăture dispoziţia de obligare a societăţii
pârâte la plata în favoarea reclamantului a sumelor de bani reprezentând indemnizaţia pentru
incapacitate temporară de muncă, câtă vreme instanța nu a fost învestită cu analizarea unei
astfel de pretenții.
Instanța nu putea să-i acorde reclamantului mai mult decât a solicitat acesta prin
acțiune, decât cu încălcarea principiului disponibilității specific procesului civil, consacrat de
art. 9 şi art. 22 alin. (6) C.pr.civ. Principiul disponibilităţii presupune dreptul părţilor de a
determina cadrul procesual, atât din punctul de vedere al obiectului, cauzei şi părţilor, cât şi
din perspectiva apărărilor formulate în proces. Instanţa se pronunţă numai în limitele în care
este investită, neavând dreptul ca, din oficiu, să procedeze la majorarea pretențiilor invocate
prin acțiune sau să acorde mai mult decât s-a cerut, decât cu prejudicierea drepturilor
celorlalte părţi implicate în proces.
Prin urmare, instanţa este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţile din
proces, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile şi
apărările formulate în condiţiile legii.
Cum în cauză reclamantul intimat nu a dedus judecăţii pretenţia referitoare la
indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, instanţa nu poate să se pronunţe şi
asupra pertinenţei acordării acestui drept.
Prima instanţă a ajuns la o soluţie parțial opusă celei ce rezultă din considerentele
prezentate, pronunţând o hotărâre cu încălcarea principiului disponibilității, motiv pentru care,
în temeiul art. 480 alin. (1) şi (2) C.pr.civ., se impune admiterea apelului şi schimbarea în
parte a hotărârii apelate, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a societăţii pârâte la plata
în favoarea reclamantului a sumelor de bani reprezentând indemnizaţia pentru incapacitate
temporară de muncă.
Ca urmare a reformării soluției tribunalului, instanța va face aplicabilitatea
dispozițiilor art. 453 alin. (2) C.pr.civ., în sensul că, admițând numai în parte cererea de
chemare în judecată, va proceda la redimensionarea cheltuielilor de judecată la plata cărora
societatea pârâtă a fost obligată în primă instanță, reducând cuantumul cheltuielilor de
judecată la suma de 2.500 lei. Va menţine în rest sentinţa civilă atacată.
În calea de atac intimatul reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în
cuantum de 1.500 lei cu titlu de onorariu avocațial. Având în vedere că, deși apelul societății
pârâte a fost admis, aceasta a obținut doar înlăturarea sumelor de bani reprezentând
indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, intimatul având câștig de cauză în ceea
ce privește restul drepturilor salariale acordate de tribunal și contestate de apelantă, Curtea a
reținut o culpă procesuală proporțională în sarcina ambelor părți litigante și, prin raportare la
cuantumul pretențiilor obținute de reclamantul intimat, în temeiul art. 453 C. pr. civ. a obligat
societatea pârâtă apelantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în calea de atac
în cuantum redus de 1.000 lei.

17. Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”. Modul de calcul

al gradaţiei de merit acordată personalului didactic la cărui salariu de bază nu a atins
nivelul prevăzut pentru anul 2022, creşteri/majorări reglementate de art. 5 alin. (1) şi
art. 8 din Anexa 1, Capitolul I lit. B din Legea-cadru nr.153/207

 Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:
art. 38, art. 5 şi 8 din anexa nr. I capitolul I lit. B
82
 Pe toată perioada care interesează din perspectiva stabilirii drepturilor salariale
disputate în speţa de faţă, sistemul de calcul al sporurilor, prin raportarea unei cote
procentuale la nivelul salariilor de bază din luna decembrie 2016, nu s-a schimbat, căci
întreagă arhitectură salarială a continuat să fie reglementată prin norme tranzitorii. Legea
nr. 153/2017 a prevăzut, de la intrarea sa în vigoare, o aplicare etapizată, în sensul că
salariile de bază şi sporurile prevăzute în anexe nu s-au aplicat imediat, iar la veniturile
salariale aflate în plată la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ li s-au adăugat
creşteri globale, periodice şi succesive, care însă nu au determinat modificări în privinţa
naturii juridice a sporurilor şi a modului de calcul a procentelor corespunzătoare acestor
sporuri la salariul de bază, astfel cum se stabilise prin OUG nr. 59/2015, interpretată prin
Decizia ICCJ nr. 41/2018, la care s-a făcut referire mai sus.
Numai dacă, în urma majorărilor succesive aplicate ca efect al normelor tranzitorii,
salariul ar fi atins nivelul din Anexa nr. Capitolul I,lit. A) din Legea nr. 152/2017, s-ar fi pus
problema aplicării literei B a capitolului I din Anexa nr. I a Legii-cadru, art.5.
Temeinicia pretenţiilor nu poate avea ca fundament conţinutul Deciziei nr. 7/2021 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde instanţa suprema a avut de stabilit natura juridică a
drepturilor salariale la care se referă art. 5 şi 8 din anexa nr. I capitolul I lit. B din Legea-
cadru nr. 153/2017 (printre care şi gradaţia de merit), respectiv dacă ele reprezintă elemente
salariale care fac parte din salariul de bază sau, dimpotrivă, care nu se integrează acestuia,
dar se cuprind în salariul brut lunar al personalului didactic. Interpretarea oferită de
instanţa supremă drepturilor salariale, reprezentând gradaţia de merit, vizează modalitatea
de aplicare a art. 5 şi 8 din anexa nr. I capitolul I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017, care
devin incidente doar în momentul în care salariul de bază atinge nivelul din Anexa nr. I la
această lege. Calificarea juridică dată drepturilor salariale ce au făcut obiectul interpretării
prin Decizia nr. 7/2021 atrage incidenţa normelor tranzitorii ale art. 38 alin. (4) ind.1 din
Legea-cadru doar din perspectiva stabilirii salariului de bază cuvenit pentru anul 2022,
folosit ca referinţa pentru creşterile salariale din perioada 2019-2021.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 961 din 28 iulie 2021,
rezumată de Judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 329/12.04.2021 pronunţată în Dosarul nr. 57/108/2021,

Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele A., B., C., D., E., F.,
reprezentate prin Sindicatul G... Arad, în contradictoriu cu pârâta Grădiniţa H... Arad, având
ca obiect drepturi băneşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, reclamantele ocupă
funcţii didactice în cadrul instituţiei de învăţământ pârâte, astfel cum rezultă din tabelul
nominal depus la fila 12 dosar.
Prin acţiunea formulată reclamantele învederează că beneficiază de majorarea pentru
gradaţia de merit, însă printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr.
153/2017, aceasta se calculează ca procent din salariul de bază din luna decembrie 2016 şi nu
ca procent din salariul de bază în plată, majorat începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi,
respectiv, 1 martie 2018. Ca urmare, solicită obligarea pârâtei la calculul și plata diferențelor
de drepturi salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele
cuvenite ca urmare a neacordării majorării pentru gradaţia de merit în cuantum de 25% din
salariul de bază începând cu data de 01.01.2018 până la zi, sume care solicită să fie actualizate

83
cu indicele de inflație până la data plății efective. Solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii
legale penalizatoare şi la plata cheltuielilor de judecată.
Structura drepturilor salariale ale reclamantelor este determinată de succesiunea legilor
în materia salarizării personalului didactic bugetar, începând cu Legea nr. 330/2009 privind
salarizarea unitară a personalului bugetar, când a avut loc reîncadrarea personalului, multe
sporuri fiind incluse în salariul de bază, continuând cu Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și
salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ care a
prevăzut prin art. 2, Cap. II din Anexa 5 la lege, includerea majorării pentru gradaţia de merit
în salariul de bază al personalului didactic auxiliar.
Legea nr. 63/2011 a fost abrogată prin art. VI din OUG nr. 20/2016 pentru modificarea
şi completarea OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în
anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare.
După ce a redat art. 33 din OUG nr. 57/2015, instanţa a concluzionat că după
abrogarea Legii nr. 63/2011 opţiunea legiuitorului a fost aceea de a nu mai include
indemnizaţia pentru gradaţia de merit în salariul de bază.
La data de 22 decembrie 2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 99/2016 privind unele
măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene,
precum şi unele măsuri fiscal-bugetare care a reglementat la art. 1 alin. (1) şi (2) următoarele:
„(1) În perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor
funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară de care
beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă
pentru luna decembrie 2016 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi
condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători
claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) În perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor,
compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit
legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare
se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru
luna decembrie 2016, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi
condiţii”.
Prin Legea nr. 250/2016 de aprobare a OUG nr. 20/2016 pentru modificarea şi
completarea OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în
anul 2016, s-a prevăzut că: „10. La articolul I pct. 1, după alin. 2 al art. 34, se introduc două
noi alineate, alin. (3) şi (4), cu următorul cuprins: (3) Începând cu data de 1 ianuarie 2017,
salariile de bază ale personalului din învăţământ, aferente lunii decembrie 2016, care se
regăsesc în anexa nr. 2 ind. 1 la prezenta ordonanţă de urgenţă, se majorează în medie cu
15%, conform normelor metodologice elaborate de Ministerul Educaţiei Naţionale şi
Cercetării Ştiinţifice şi aprobate prin hotărâre a Guvernului; (4) Prevederile alin. (1) se aplică
în mod corespunzător şi personalului nedidactic din cadrul inspectoratelor şcolare”.
Dispoziţiile art. 33 din OUG nr. 20/2016 şi implicit cele ale art. 8 din Normele
metodologice aprobate prin HG nr. 582/2016 au fost abrogate prin art. 44 pct. 23 din Legea-
cadru nr. 153/2017, începând cu data de 1 iulie 2017, dată de la care salarizarea personalului
didactic se face în conformitate cu acest act normativ.
Se constatată că potrivit Anexei nr. I - Familia ocupaţională de funcţii bugetare
„Învăţământ”, Capitolul I lit. B - Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ:

84
 „Art. 5 (1) Personalul didactic din învăţământ, inclusiv personalul didactic auxiliar din
bibliotecile centrale universitare, beneficiază de gradaţie de merit, acordată prin concurs.
Această gradaţie se acordă pentru 16% din posturile didactice existente la nivelul
inspectoratului şcolar, bibliotecilor centrale universitare, respectiv al instituţiei de nivel
superior şi reprezintă o creştere cu 25% a salariului de bază deţinut. Gradaţia de merit se
atribuie pe o perioadă de 5 ani.
(2) Metodologia şi criteriile de acordare a gradaţiei de merit se elaborează de către
Ministerul Educaţiei Naţionale pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar,
pentru personalul didactic auxiliar din bibliotecile centrale universitare şi de senatele
universitare pentru instituţiile de învăţământ superior”.
Caracterul acestor drepturi salariale a fost stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 7/2021, ale cărei
considerente sunt obligatorii potrivit art. 521 alin. (3) Cod procedură civilă, chiar dacă prin
această decizie instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra unei probleme de drept identice cu
cea supusă prezentului demers judiciar, ci cu privire la una asemănătoare.
Înalta Curte a statuat că: ,,În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (41) din
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu
modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a
unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea
unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile salariale reglementate de
art. 5, respectiv de art. 8 din anexa nr. I - Familia ocupaţională de funcţii bugetare
„Învăţământ” capitolul I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017, intră sub incidenţa prevederilor
art. 38 alin. (41) din această lege”.
Potrivit considerentelor acestei decizii ,,132. Interpretarea logică şi gramaticală a
acestor prevederi legale conduce la concluzia că acordarea gradaţiei de merit are ca efect
majorarea cu 25% a salariului de bază, ea nereprezentând un element salarial distinct de
salariul de bază, ci un drept ce are ca efect direct majorarea acestui salariu. Prin urmare, în
armonie cu înţelesul noţiunii de „salariu lunar” oferit de art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr.
153/2017, gradaţia de merit nu aparţine categoriei compensaţiilor, indemnizaţiilor, sporurilor,
adaosurilor, primelor, premiilor ori altor elemente ale sistemului de salarizare care, deşi
integrate salariului (brut) lunar, sunt privite de legiuitor ca distincte de salariul de bază.”
Aceeaşi natură juridică a elementelor salariale în discuţie, respectiv cea de majorare a
salariului de bază, este susţinută şi prin acţiunea formulată, aspectul litigios ţinând de
aplicarea legii în timp, mai exact al stabilirii momentului de la care aceste drepturi salariale
pot fi acordate.
În acest scop se va reţine că, în conformitate cu art. 38 alin. 1 din Legea nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevederile prezentei legi se aplică
etapizat, începând cu data de 01.07.2017.
Această etapizare este prevăzută în mod detaliat chiar de către legiuitor, prin alineatele
2-4 ale art. 38 din Legea nr. 153/2017.
Totodată, potrivit art. 39 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 ,,(6) Prin excepţie de la
prevederile alin. (1) şi (2), pentru personalul didactic din sistemul naţional de învăţământ
salarizarea se stabileşte în raport cu nivelul utilizat la data de 30 iunie 2017 potrivit Hotărârii
Guvernului nr. 38/2017 pentru aplicarea prevederilor art. 3^4 alin. (3) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în
anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu aplicarea
corespunzătoare a prevederilor art. 38 alin. (3) şi (4)”.

85
 Având în vedere că interpretarea dispoziţiilor legale se face sistematic, unele prin
altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul actului normativ, se va constata că
până la data de 31 decembrie 2017 cuantumul salariului de bază şi al sporurilor rămâne
identic cu cel aflat în plată în luna iunie 2017. Apoi, începând cu data de 01.01.2018, se va
acorda o majorare cu 25% a salariului de bază, condiţionată însă de încadrarea sumelor tuturor
sporurilor în limita a 30% din salariile de bază la nivelul ordonatorului de credit, iar în final,
din anul 2019 majorările prevăzute de lege vor putea fi aplicate necondiţionat.
Raportat la cele de mai sus se poate concluziona, pe de o parte că, în timp ce conform
legislaţiei anterioare majorarea pentru gradaţia de merit reprezenta un element salarial care nu
este inclus în salariul de bază, în Legea nr. 153/2017 aceasta este reglementată drept majorare
a salariului de bază.
Pe de altă parte, dispoziţiile Anexei nr. I - Familia ocupaţională de funcţii bugetare
„Învăţământ”, Capitolul I lit. B - Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ,
art. 8 din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică doar în situaţia personalului salarizat potrivit art.
38 alin. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu şi în situaţia celui salarizat în conformitate cu art.
38 alin. 3 şi 4, pentru că doar personalul căruia i se aplică dispoziţiile art. 38 alin. (6) din
Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv cel care a ajuns la nivelul grilei de salarizare din anul
2022, poate fi considerat ca fiind salariat în baza acestei legi, fiindu-i aplicabile în întregime
dispoziţiile legii, inclusiv cele referitoare la sporuri.
Celorlalţi salariaţi, care nu au ajuns la nivelul salariului de bază din anul 2022, li se
acordă drepturile salariale stabilite conform legislaţiei anterioare Legii nr. 153/2017 (care
cuprind şi majorarea pentru gradaţia de merit) şi creşterile salariale prevăzute în perioada de
aplicare etapizată a legii, conform art. 38.
În concluzie, în anul 2017 se menţin drepturile salariale aferente perioadei anterioare
intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017.
În anul 2018 drepturile salariale ale personalului didactic (salariul de bază, precum şi
sporurile, compensările, indemnizaţiile etc.) se majorează de două ori, o dată în luna ianuarie,
cu 25% şi încă o dată în luna martie, cu 20%.
În anul 2019 se majorează salariul de bază cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază
prevăzut pentru anul 2022 (la care se aplică majorările pentru gradaţia de merit prevăzute de
art. 5 din anexa nr. 1 la Legea nr. 153/2017) şi salariul aferent lunii decembrie 2018.
Majorările pentru gradaţia de merit care sunt acordate în baza legislaţiei anterioare
Legii nr. 153/2017, se menţin în acelaşi cuantum, întrucât au natura juridică a unor sporuri şi
indemnizaţii, iar art. 34 alin. 2 din OUG nr. 114/2018 prevede menţinerea cuantumului lor. Ca
urmare, aceste majorări nu pot conduce la majorarea salariului de bază funcţie de care să se
calculeze majorarea cu 25% în luna ianuarie şi la salariul astfel rezultat sa se aplice majorarea
cu 20% în luna martie.
Modificarea naturii juridice, evidenţiată în decizia nr. 7/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, devine aplicabilă numai în
momentul în care drepturile salariale se stabilesc conform anexelor la Legea nr. 153/2017,
respectiv în anul 2022 sau, după 01.01.2018, când salariul de bază atinge nivelul celui din
anul 2022, potrivit art. 38 alin. 6.
În speţă, din statele de plată/personal depuse la dosar nu rezultă că reclamantele au
atins nivelul grilei de salarizare din anul 2022, motiv pentru care majorarea cu 25%,
reprezentând majorarea pentru gradaţia de merit, nu poate fi calculată la salariul de bază aflat
în plată începând cu data de 01.01.2018.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, reclamanţii A., B.,
C., D., E. şi F., reprezentaţi prin Sindicatul G. Arad, prin care au solicitat admiterea

86
apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost
formulată.
În motivare se arată că, potrivit art. 38 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 se menţin în
plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al
salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare,
precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte
elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar,
indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri
publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în
aceleaşi condiţii.
În privinţa cadrelor didactice, prin normele tranzitorii prevăzute la art. 39 alin. (6) din
Legea nr. 153/2017, astfel cum au fost modificate prin pct. 13 din OUG nr. 91/2017 pentru
modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit
din fonduri publice, s-a stabilit că „prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), pentru
personalul didactic din sistemul naţional de învăţământ salarizarea se stabileşte în raport cu
nivelul utilizat la data de 30 iunie 2017 potrivit HG nr. 38/2017 pentru aplicarea prevederilor
art. 34 alin. 3 din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice
în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal - bugetare, cu aplicarea
corespunzătoare a prevederilor art. 38 alin. (3) şi (4)”.
Această aplicare presupune potrivit art. 38 alin. (3) lit. d), astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 80/2018 pentru aprobarea OUG nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal
bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene „prin
excepţie de la lit. a, începând cu 1 martie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, precum şi
cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale
sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, de care beneficiază
personalul didactic din unităţile/instituţiile de învăţământ preuniversitar şi universitar de stat,
inclusiv unităţile conex, precum şi personalul din cadrul Agenţiei Române de Asigurare a
Calităţii în învăţământul Superior, se majorează cu 20% faţă de nivelul acordat pentru luna
februarie 2018, cu respectarea prevederilor alin. (6)”.
Prin Decizia nr. 41/2018, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea textelor de
lege ce reglementează salarizarea cuvenită personalului didactic şi didactic auxiliar, la punctul
71 din decizie, a stabilit: „conform art. 3/3 alin. (2) din OUG nr. 57/2015, salariul de bază
include salariul de încadrare aferent tranşei de vechime în învăţământ şi gradaţiile
corespunzătoare vechimii în muncă pentru funcţiile de execuţie, respectiv salariul de
încadrare aferent tranşei de vechime în învăţământ, indemnizaţia de conducere şi gradaţiile
corespunzătoare vechimii în muncă pentru funcţiile de conducere. La salariul de bază se
acordă sporurile şi indemnizaţiile prevăzute în art. 3/3 alin. (4) şi (5) din aceeaşi ordonanţă de
urgenţă”.
La pct. 82 din aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a întărit această
concluzie, în sensul că majorările salariale survenite prin diverse acte normative se aplică doar
asupra salariului de bază. în privinţa cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor
şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care se adaugă salariului de bază şi care
fac parte, potrivit metodologiei de stabilire a drepturilor de natură salarială, din salariul brut,
rămân aplicabile prevederile art. 1 şi 2 din OUG nr. 99/2016, care stabilesc că acestea se
menţin la acelaşi nivel cu cel acordat pentru luna decembrie 2016”.
Rezultă că includerea gradaţiei de merit în salariul de bază, contravine atât voinţei
legiuitorului cât şi interpretării date de către ÎCCJ în decizia menţionată mai sus, din
motivarea acesteia reţinând tară putinţă de tăgadă că, sporurile, indemnizaţiile şi celelalte
compensaţii nu fac parte din salariul de bază.
87
 Modificarea naturii juridice, evidenţiată de decizia nr. 7/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, devine aplicabilă şi
obligatorie.
Conform dispoziţiilor art. 160 din Codul muncii salariul cuprinde: salariul de bază,
indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
În baza dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii coroborate cu dispoziţiile
art. 41 alin. (5) din Constituţie, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate
drepturile ce decurg din lege.
În drept, dispoziţiile art. 466, art. 480 alin. (2), art. 471 pct. 7 Cod procedură civilă.
Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate, a actelor de
procedură efectuate in faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a
prevederilor art.466 şi urm. din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acesta nu
este întemeiat, pentru următoarele argumente:
Astfel cum rezultă din motivarea în fapt şi în drept a acţiunii introductive,
nemulţumirea reclamanţilor, ce ocupă funcţia didactică de profesor la Grădiniţa H… a vizat în
esenţă modalitatea de stabilire şi plată, începând cu data de 01.01.2018, respectiv 01.09.2018
şi 01.09.2019 a drepturilor salariale aferente sporului pentru gradaţia de merit, în sensul
calculării cuantumului de 25% prin raportare la salariul de bază din luna decembrie 2016, iar
nu ca procent din salariul de baza în plată începând cu anul 2018.
Acestea fiind în linii mari limitele învestirii în prezenta cauză, aşa cum corect a sesizat
şi prima instanţă de fond, Curtea reţine că pentru dezlegarea corectă a litigiului are de
verificat dacă modalitatea de raportare a sporului pentru gradaţia de merit la salariul de bază
din decembrie 2016, confirmată de unitatea de învăţământ angajatoare prin Adeverinţele nr.
140/2020(filele 13-18 din primul dosar de fond), respectă sau nu exigenţele legale în materie
de salarizare a personalului didactic pentru anii 2018-2021.
Observând că întreagă succesiune a actelor normative în materie de salarizare a
personalului instituţiilor publice din învăţământ a fost reprodusă corect şi amănunţit de prima
instanţă de fond, în continuare, instanţa de control judiciar se va opri doar asupra acelor
norme legale considerate esenţiale pentru tranşarea problemei de drept cu care a fost sesizată
prin cererea reclamantului.
Astfel, este important de precizat că art. 34 alin. (3) din OUG nr. 57/2015 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016,cu modificările şi completările
ulterioare a prevăzut că „începând cu data de 1 ianuarie 2017, salariile de bază ale
personalului din învăţământ, aferente lunii decembrie 2016, care se regăsesc în anexa nr. 21 la
prezenta ordonanţă de urgenţă, se majorează în medie cu 15%,in aplicarea acestor prevederi
fiind emisă HG nr. 38/2017,care a transpus in sume fixe pentru fiecare funcţie didactică
majorările procentuale prevăzute de lege.”
Relativ la regimul juridic al dreptului salarial reprezentând gradaţia de merit, se
impune precizarea că acesta a fost calificat ca spor, calculându-se prin raportarea procentului
de 25% la salariul de bază, astfel cum rezultă din textul art. 3 ind.3 alin. (4) al OUG nr.
57/2015, în varianta modificată la 1 ianuarie 2017.
Cu toate acestea, o particularitate în privinţa modului de calcul al salariilor
personalului didactic începând cu ianuarie 2017 a fost aceea a calculării cuantumului
sporurilor şi indemnizaţiilor prin raportare la salariul de bază acordat în luna decembrie 2016,
fără a include majorarea prevăzută de art. 3^4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 57/2015.O atare concluzie a rezultat din interpretarea coroborată a normelor art. art. 3^3 şi
art. 34 alin. (3) din OUG nr. 57/2015, respectiv art. 1 alin. (1), (2) şi (5) din OUG nr.
99/2016,realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea procedurii prealabile, prin

88
Decizia nr. 41 din 4 iunie 2018, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti în temeiul
prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură.
Prin urmare, în privinţa cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al
celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care se adaugă salariului de bază şi care fac
parte, potrivit metodologiei de stabilire a drepturilor de natură salarială, din salariul brut,
rămân aplicabile prevederile art. 1 alin.2 din OUG nr.99/2016, care stabilesc că acestea se
menţin la acelaşi nivel cu cel acordat pentru luna decembrie 2016.
Modalitatea, enunţată mai sus, de calcul a drepturilor salariale reprezentând gradaţia
de merit a fost menţinută pe parcursul anului 2017, prin dispoziţiile legale cu caracter
tranzitoriu conținute de OUG nr.99/2016, respectiv OUG 9/2017, iar la intrarea în vigoare a
Legii nr. 153/2017, au fost aplicabile art. 38 alin. (2) lit. a), potrivit cărora începând cu data de
1 iulie 2017, s-au menţinut în plată, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31
decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, precum şi cuantumul sporurilor,
indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare
care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, de care beneficiază personalul plătit din
fonduri publice. În continuare, din 1 ianuarie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a)
din Legea-cadru nr. 153/2017, cuantumul brut al salariilor de bază, precum şi cuantumul brut
al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale
sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, de care beneficiază
personalul plătit din fonduri publice, s-au majorat cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna
decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25.
În mod particular, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. d) din Legea-cadru nr.
153/2017, începând cu 1 martie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, precum şi
cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte
elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, de care
beneficiază personalul didactic din unităţile/instituţiile de învăţământ preuniversitar şi
universitar de stat, s-au majorat cu 20% faţă de nivelul acordat pentru luna februarie 2018.
Începând cu 1 ianuarie 2019, în materia drepturilor salariale cuvenite personalului
didactic din învăţământ, au urmat în aplicare normele art. 38 alin. (41) din Legea-cadru nr.
153/2017, care stabilesc, prin excepţie de la prevederile alin. (4), că „personalul didactic de
predare, personalul didactic auxiliar, personalul didactic de conducere şi personalul de
îndrumare şi control din învăţământ beneficiază: a) începând cu 1 ianuarie 2019, de prima
tranşă de 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din
luna decembrie 2018; b) începând cu 1 ianuarie 2020, de a doua tranşă de 1/4 din diferenţa
dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018; c)
începând cu 1 septembrie 2021, de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul 2022.”
De menţionat sunt şi normele art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit
cărora în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de
funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite
potrivit acestei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor
salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.
Din succesiunea reglementărilor legale în materia salarizării bugetarilor din categoria
profesională a reclamantei din prezenta cauză a rezultat că, pe toată perioada care interesează
din perspectiva stabilirii drepturilor salariale disputate în speţa de faţă, sistemul de calcul al
sporurilor, prin raportarea unei cote procentuale la nivelul salariilor de bază din luna
decembrie 2016, nu s-a schimbat, căci întreagă arhitectură salarială a continuat să fie
reglementată prin norme tranzitorii. Legea nr. 153/2017 a prevăzut, de la intrarea sa în
vigoare, o aplicare etapizată, în sensul că salariile de bază şi sporurile prevăzute în anexe nu
s-au aplicat imediat, iar la veniturile salariale aflate în plată la momentul intrării în vigoare a
89
acestui act normativ li s-au adăugat creşteri globale, periodice şi succesive, care însă nu au
determinat modificări în privinţa naturii juridice a sporurilor şi a modului de calcul a
procentelor corespunzătoare acestor sporuri la salariul de bază, astfel cum se stabilise prin
OUG nr. 59/2015, interpretată prin Decizia ICCJ nr. 41/2018, la care s-a făcut referire mai
sus.
Numai dacă, în urma majorărilor succesive aplicate ca efect al normelor tranzitorii,
salariul reclamantei ar fi atins nivelul din Anexa nr. Capitolul I, lit. A) din Legea nr.
152/2017(ceea ce nu s-a dovedit in speţa de faţă), s-ar fi pus problema aplicării literei B a
capitolului I din Anexa nr. I a Legii-Cadru, art. 5, text care prevede că „Personalul didactic
din învăţământ, inclusiv personalul didactic auxiliar din bibliotecile centrale universitare,
beneficiază de gradaţie de merit, acordată prin concurs (...) şi reprezintă o creştere cu 25% a
salariului de bază deţinut”.
Argumentele de mai sus sunt de natură a infirma susţinerile apelanţilor că temeinicia
pretenţiilor lor ar putea fi dedusă din conţinutul Deciziei nr. 7/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, prin care, admiţând cererea de sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile,
instanţa supremă statuează că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (41) din
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu
modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a
unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea
unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile salariale reglementate de
art. 5, respectiv de art. 8 din anexa nr. I - Familia ocupaţională de funcţii bugetare
"Învăţământ” capitolul I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017, intră sub incidenţa prevederilor
art. 38 alin. (41) din această lege”.
Aşa cum de altfel rezultă cu evidenţă din paragraful 130 al deciziei amintite, instanţa
suprema a avut de stabilit natura juridică a drepturilor salariale la care se referă art. 5 şi 8 din
anexa nr. I capitolul I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017 (printre care şi gradaţia de merit),
respectiv dacă ele reprezintă elemente salariale care fac parte din salariul de bază sau,
dimpotrivă, care nu se integrează acestuia, dar se cuprind în salariul brut lunar al personalului
didactic.
Interpretarea oferită de instanţa supremă drepturilor salariale reprezentând gradaţia de
merit şi majorării cu 10% a salariului de bază pentru personalul didactic care îndeplineşte
funcţia de diriginte vizează modalitatea de aplicare a art. 5 şi 8 din anexa nr. I capitolul I lit. B
din Legea-cadru nr. 153/2017 care, din raţiunile ce au fost explicate mai sus, nu sunt incidente
in cazul reclamanţilor apelanţi decât în momentul in care salariul lor de bază va atinge nivelul
din Anexa nr. I la această lege. Calificarea juridică dată drepturilor salariale ce au făcut
obiectul interpretării prin Decizia nr. 7/2021 atrage incidenţa normelor tranzitorii ale art. 38
alin.4 ind.1 din Legea-cadru doar din perspectiva stabilirii salariului de bază cuvenit pentru
anul 2022, folosit ca referinţa pentru creşterile salariale din perioada 2019-2021.
În fine, Curtea nu poate omite nici faptul că prin Decizia nr. 82/2018 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut fără
echivoc, (deşi cu privire la o altă categorie profesională şi alt drept salarial) că, prin excepţie,
o majorare salarială prevăzută în anexa la Legea nr. 153/2017 nu poate fi acordată in perioada
de aplicare a normelor tranzitorii, decât ca efect al art. 38 alin.6 din legea cadru, dacă
indemnizaţia de încadrare devine mai mare decât cea stabilite potrivit legii pentru anul 2022.
Pentru toate aceste argumente, observând că sentinţa primei instanţe este rezultatul
interpretării corecte a prevederilor legale enunţate mai sus, in baza art. 480 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, a respins ca neîntemeiat apelul reclamanților, dar şi solicitarea accesorie a
acestuia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
90
 18. Răspunderea patrimonială a salariaţilor. Cauze exoneratoare de
răspundere

 Legea 53/2003 - Codul muncii, rep: art. 254 alin. (2)

 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 1548

Faptul că salariatul a dat dovadă de un comportament atent şi diligent, armând şi

încuind sediul punctului de lucru la plecare, nu îl exonerează de răspundere în condiţiile art.
254 alin. (2) din Codul muncii. O astfel de conduită ar putea duce la înlăturarea răspunderii
debitorului doar în cadrul unor raporturi sociale abstracte, străine de relaţiile de muncă, or
în cauza dedusă judecăţii, evenimentul fiind produs în sfera de activitate a pârâtului,
caracterul fortuit nu poate fi atribuit prin disocierea de spectrul dinamic al raporturilor
juridice de muncă.
Astfel, în analiza cauzalităţii fortuite se evaluează posibilităţile efective pe care, în
mod normal, le avea la dispoziţie persoana responsabilă pentru a elimina riscul producerii
evenimentului prejudiciabil. În consecinţă, se va aprecia comportamentul salariatului in
concreto, raportat la circumstanţele reale în care a fost săvârşită fapta dăunătoare şi
condiţiile concrete în care şi-a desfăşurat activitatea la locul de muncă.
Producerea prejudiciului în maniera omisivă determinată de încălcarea atribuţiilor de
serviciu, în măsura în care o normă internă obliga pârâtul să acţioneze într-un anumit mod,
iar acesta nu s-a conformat, accentuează vinovăţia pârâtului, condiţie sine qua non a
răspunderii patrimoniale a salariatului, care se prezumă din simplul fapt al neexecutării, în
acord cu dispoziţiile art. 1548 C.civ.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1181 din 28 septembrie 2021,
rezumată de Judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 28.12.2016,

reclamanta SC A... SRL a solicitat obligarea pârâtului B... la plata sumei de 25.795,65 lei
(calculată la valoarea cursului euro/dolar/leu la data de 08.08.2016 - data formulării notificării
de plată a prejudiciului), reprezentând contravaloarea pagubelor produse societăţii prin
nerespectarea sarcinilor de serviciu (4.505 Euro, 1.382 USD şi 164,00 lei); plata sumei de
115,94 lei, reprezentând valoarea dobânzii legale calculată raportat la data comunicării
notificării de plată a debitului pârâtului (11.08.2016) şi actualizarea sumei până la data plăţii
efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 364/12.04.2021 pronunţată în dosarul nr. […] /108/2016,
Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A... SRL, în
contradictoriu cu pârâtul B..., având ca obiect acţiune în răspundere patrimonială; fără
cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că demersul judiciar al reclamantei s-a
întemeiat pe faptul că, la data de 06.04.2016, în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu de
către pârât, în intervalul orar cuprins între ora 12.30 şi 13.10 când acesta s-a deplasat la bancă
([…]) pentru a alimenta cu bani „casa”- în incinta spaţiului deţinut de societate au intrat
persoane necunoscute care au furat următoarele sume: 4.505 Euro, 1.382 USD şi 164,00 lei.
În drept, instanţa a constatat că pârâtul este angajatul societăţii pârâte, conform
Contractului de muncă nr. […] /30.07.2010 în funcţia de şef punct de lucru Arad şi în
91
considerarea stării de fapt reclamanta a antrenat răspunderea patrimonială a pârâtului în
conformitate cu prevederile art. 254 alin. (1) din Codul muncii.
În ce priveşte prejudiciul, acesta a fost dovedit în cauză, aşa cum rezultă din nota
explicativă dată de pârât, acesta alegând că „mai menţionez că cei care au pătruns în birou au
luat următoarele sume: 4505 euro, 1382 usd, şi 164 ron”, aceste sume regăsindu-se şi în
petitul principal al acţiunii reclamantei.
În ce priveşte fapta ilicită a pârâtului, instanţa a avut în vedere starea de fapt descrisă
în cererea de petit şi a concluzionat asupra acestui element al răspunderii în accepţiunea
subiectivă a acestuia, dat fiind faptul că reclamanta alegă producerea prejudiciului printr-o
manieră omisivă - încălcarea cu vinovăţie a atribuţiilor de serviciu, în măsura în care o normă
internă obliga pârâtul să acţioneze într-un anumit mod, iar acesta nu s-a conformat.
Potrivit art. 254 alin. (2) din Codul muncii (2) Salariaţii nu răspund de pagubele
provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de
pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. În afară de forţa majoră, în rândul
acestor cauze se pot număra: starea de necesitate, ordinul de serviciu, acordul angajatorului
etc. De pildă, în jurisprudenţă s-a reţinut că este vorba de un caz fortuit, ceea ce se
subsumează sintagmei „cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate”, la care face trimitere
art. 254 alin. (2) din Codul muncii, situaţia sustragerii unor bunuri aflate în posesia
salariatului, în condiţiile în care el a luat totuşi măsuri de a asigura paza acelor bunuri, ca un
proprietar atent şi diligent. Acordul angajatorului se aseamănă cu ordinul de serviciu; prin
intermediul său acel salariat este autorizat să întreprindă o anumită acţiune care poate conduce
la producerea unei pagube. La fel se pune problema şi în situaţia ordinului de serviciu primit
de acel salariat de la superiorii săi. Pentru a opera însă exonerarea de răspundere, acest ordin
nu trebuie să fie vădit ilegal.
Aceste aspecte au fost analizate în contextul factual descris în acţiune, dat fiind faptul
că reclamanta a înţeles să antreneze răspunderea patrimonială a pârâtului pe temeiul art. 254
alin. (1) din Codul muncii, ori analiza probatoriului depus în cauză relevă motive ce se
circumscriu art. 254 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Faţă de cele ce preced, instanţa a constatat că pârâtul a informat conducerea
reclamantei despre necesitatea alimentării punctului de lucru, primind acordul angajatorului,
iar în continuare acesta a armat şi încuiat sediul punctului comportându-se ca un proprietar
atent şi diligent.
Ca atare, reclamanta nu a produs argumente pertinente, în acord cu dispoziţiile art. 272
din Codul muncii, care să combată eficient susţinerile pârâtului, tribunalul apreciind că în
cauză, pârâtul a făcut dovada unei conduite ce concluzionează că fapta nu a fost săvârşită cu
vinovăţie.
Pe cale de consecinţă, constatându-se că antrenării răspunderii îi lipseşte unul din
elementele iterate mai sus, instanţa a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC A... SRL, solicitând
admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul constatării faptei
ilicite săvârşite de către intimat, a vinovăţiei acestuia şi a legăturii de cauzalitate dintre
prejudiciu şi vinovăţie, ca elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale patrimoniale
ce cad în sarcina angajatului, vinovat de producerea prejudiciului prin raportare la celelalte
elemente ale raporturilor juridice de muncă reţinute de către instanţa de fond (existenta
raporturilor de muncă, calitatea de angajat al apelantei, prejudiciu suferit de angajator);
obligarea intimatului la plata prejudiciului în cuantum de 25.795,65 lei (calculat la valoarea
cursului euro/dolar/leu la data de 08.08.2016 - data formulării notificării de plată a
prejudiciului), reprezentând contravaloarea pagubelor produse apelantei prin nerespectarea

92
sarcinilor de serviciu (4.505 Euro, 1.382 USD şi 164,00 lei) şi a dobânzii legale calculată
până la plata efectivă a prejudiciului produs; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, apelanta a arătat că în mod temeinic instanţa de fond a apreciat că
prejudiciul „a fost dovedit în cauză, așa cum rezultă din Nota explicativă dată de pârât, acesta
alegând că „mai menționez că cei care au pătruns în birou au luat următoarele sume 4.505
euro, 1.382 USD şi 164 ron”, aceste sume regăsindu-se şi în petitul principal al acţiunii
reclamantei”. Instanţa de fond a apreciat în mod netemeinic şi fără a analiza întreg probatoriul
aflat la dosarul cauzei ca în speța de faţă intimatul s-ar fi aflat într-un caz fortuit care se
subsumează sintagmei „cauze care nu puteau fi înlăturate”.
Într-adevăr intimatul a informat apelanta că merge să alimenteze, dar aceasta nu
înseamnă că societatea a fost de acord să nu respecte restul procedurilor interne referitoare la
depozitarea sumelor de bani. Despre faptul că nu va respecta procedurile interne referitoare la
depunerea banilor în seif, intimatul nu a informat apelanta şi nu a cerut acordul pentru a nu
respecta aceste reguli. A învederat că societatea are ca obiect de activitate transferul sumelor
de bani şi efectuarea de plăţi la solicitarea clienţilor şi că ar fi absurd să-şi dea acordul pentru
încălcarea regulilor de protecţie a sumelor de bani depuse pentru a fi transferate. Modul de
concepere a Nomei N16 sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale pentru protejarea sumelor
de bani (Legea nr. 333 şi H.G. nr. 1010) nu de a da derogări pentru nerespectarea protecţiei
acestora.
În primul rând, potrivit dispoziţiilor pct. 3 teza a II-a din Normele N16: „în timpul
orelor de program, punctele de lucru care sunt amenajate sub forma modulelor blindate vor
păstra în modul maxim 2.500 EUR sau echivalent, diferenţa fiind depusă obligatoriu în casa
de bani (seif).”. Având în vedere aceste dispoziţii interne intimatul nu trebuia pe timpul
desfăşurării activităţii şi nici la părăsirea spaţiului, când a mers pentru a alimenta, să lase în
sertar (ci în modulul blindat, cum prevede Norma N16) sumele de: 4.505 euro, 1.382 USD şi
164 lei. În al doilea rând, intimatul are chiar funcţia de şef de punct de lucru, iar prin fişa
postului s-a obligat să „asigure siguranţa la locul de muncă, mânuirea banilor, organizarea
condiţiilor de asigurare prevăzute în normele interne”. Având în vedere aceste aspecte,
intimatul nu s-a comportat ca „un proprietar atent şi diligent” cum în mod netemeinic instanţa
de fond a reţinut. Este adevărat că potrivit art. 272 din Codul muncii angajatorului îi revine
sarcina probei. În opinia apelantei, societatea a îndeplinit această obligaţie şi a probat prin
înscrisurile aflate la dosarul cauzei (Norma NI6, Fişa postului, Nota explicativă, etc.) faptul că
intimatul nu a respectat procedurile şi că a înţeles să părăsească incinta punctului de lucru
asumându-şi consecinţele producerii unei pagube. În cazul în care acesta ar fi respectat
procedurile interne de depozitare a sumelor în modulul blindat (şeif), reclamanta nu ar mai fi
fost păgubită sau prejudiciul ar fi fost limitat la maxim 2.500 euro.
Reclamanta a învederat că avea încheiată o poliţă de asigurare cu o societate de
asigurări ([…]) - poliţa nr. […] /30.01.2016. Dar, asigurătorul urma să achite despăgubirea
numai dacă sumele aflate în incinta punctului de lucru se află în seif. Intimatul cunoaşte toate
aceste dispoziţii ale poliţei de asigurare mai ales prin prisma faptului că este şeful acelui punct
de lucru şi coordonează şi dispune modul de aplicare a normelor interne şi a procedurilor.
Instanţa va constata că tocmai prin Normele privind paza, protecţia şi transportul de valori a
stabilit foarte clar procedeul de lucru cu banii în incinta punctului de lucru pentru a putea
beneficia de despăgubiri în cazul în care ar exista un furt din incinta punctului de lucru. Este
adevărat ca sumele cu care se lucrează în timpul programului de lucru sunt mari şi că se
efectuează totodată încasări sau plăţi, dar după fiecare operaţiune cu fiecare client, sumele ce
depăşesc 2.500 Euro sau contravaloarea acestei sume, trebuie depuse în seif. Deşi existau,
astfel cum am arătat norme stricte şi clare, despre care angajatul a luat la cunoştinţa sub

93
semnătura, acesta a înţeles că atunci când a părăsit incinta să lase în sertar (nu în seif) toate
lichidităţile, adică: 4505 Euro, 1.382 USD, şi 164 lei.
A arătat că, în urma producerii furtului din data de 06.04.2016, apelanta a solicitat
asigurătorului să o despăgubească, dar acesta a răspuns prin adresa nr. […] /26.08.2016 în
sensul că „nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în poliţa dumneavoastră de asigurare în
vederea acordării dreptului la despăgubiri solicitat şi în consecinţa cererea dvs. nu poate fi
aprobată”.
Normele prevăd totodată că „la sfârşitul programului de lucru toate sumele de bani
ramase în urma alimentarilor se vor deporta în seif şi se va arma obligatoriu sistemul de
securităţi”. În opinia apelantei, momentul la care a plecat să alimenteze presupune aplicarea
acestor prevederi din Normele privind paza, protecţia şi transportul de valori, deoarece pentru
o perioada de aproximativ 40 minute nu se mai afla nicio persoană în sediul punctului de
lucru. Este o formă de protecţie suplimentară pe care orice persoană ar lua-o de la „sine
putere” dacă ar deţine sume așa mari depozitate într-un sertar.
În opinia reclamantei, nu se poate vorbi de un comportament diligent şi atent atâta
vreme cât intimatul nu a respectat, cu rea-credință, normele interne şi procedurile care
preveneau tocmai producerea prejudiciului. Intimatul, prin acţiunile sale de nerespectare a
normelor şi procedurilor de lucru, a produs apelantei prejudiciul cuantificat la suma de 4.505
Euro, 1.382 USD, şi 164,00 lei, fiind exclusă buna sa credinţă şi acţiunea cu atenţie şi
diligenţă în respectarea procedurilor interne în speța de faţă. Forma de acţiune prin
nerespectarea normelor şi procedurilor interne duce la concluzia constatării că sunt în
prezenţa unei conduite profesionale a intimatului, dezinteresata de faptul că societatea ar fi
putut suferi sau nu un prejudiciu, ceea ca arată că fapta a fost săvârşita cu vinovăţie. Vinovăţia
pârâtului rezultă din însuşi modul cum a înţeles să procedeze la momentul la care a părăsit
spaţiul pentru a alimenta „casa”. În cazul în care acesta respecta normele interne şi înţelegea
să asigure siguranţa banilor care se aflau în spaţiul apelantei, nu s-ar mai fi produs paguba. În
cel mai rău caz, în situaţia în care respecta procedurile interne ar fi existat o simplă intrare
prin efracţie, fără a fi urmată de furtul sumelor aflate în incintă. Acest lucru ar fi presupus însă
respectarea normelor şi procedurilor interne de către intimat. Din Nota explicativă dată de
către intimat nu rezultă că acesta a respectat Norma 16 referitoare la depozitarea banilor în
seif, astfel ca vinovăţia intimatului este evidentă.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele, art. 480 şi următoarele Cod de
procedură civilă, art. 254 Codul muncii, coroborat cu art. 453 Cod de procedură civilă şi orice
alt text de lege care se regăseşte în cuprinsul apelului.
Prin întâmpinare, pârâtul B... a solicitat respingerea apelului ca fiind netemeinic şi
nelegal şi, pe cale de consecinţă, menţinerea în totalitate ca temeinică şi legală a sentinţei
apelate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, pârâtul a arătat, referitor la fapta ilicită, aşa cum a menţionat
însăşi apelanta-reclamantă în motivarea cererii ce formează obiectul prezentului dosar,
precum şi în motivarea apelului formulat în cauză, că prejudiciul s-a produs prin furt, de către
persoane necunoscute care au intrat în incinta punctului de lucru al apelantei-reclamante. În
condiţiile în care, aşa cum a învederat anterior, intimatul a activat sistemul de alarmă şi a
încuiat uşa de acces al punctului de lucru al apelantei-reclamante înainte de părăsirea acestuia,
producerea prejudiciului, contrar susţinerilor apelantei-reclamante, nu se datorează vreunei
fapte ilicite a pârâtului, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la
dosarul cauzei, pătrunderea persoanelor necunoscute în incinta punctului de lucru al apelantei-
reclamante s-a realizat prin utilizarea unui cod de acces cu care s-a dezactivat sistemul de
alarmă - cod ce s-a demonstrat că aparţinea altui angajat al apelantei-reclamante (respectiv dl.
[…][…]) şi nu pârâtului - şi prin utilizarea unor chei potrivite pentru yala.
94
 A menţionat faptul că acelaşi punct de lucru al apelantei-reclamante a fost ţinta unei
tentative de pătrundere prin efracţie cu chei potrivite şi în luna februarie 2015, tentativă eşuată
pentru simplu motiv că cheia cu care se încerca accesul în incinta punctului de lucru s-a rupt
în butucul yalei. Despre acest incident a fost informată conducerea apelantei-reclamante de
către colegul de serviciu al intimatului (Referatul din data de 13.02.2015), fără ca apelanta-
reclamantă să întreprindă nicio măsură în vederea preîntâmpinării unor asemenea evenimente,
nefiind schimbată nici măcar yala de la uşa de acces. A opinat că, în situaţia în care
conducerea apelantei-reclamante nu manifesta ignoranţă faţă de acel incident şi eventual
dispunea măcar schimbarea yalei de la uşa de acces al punctului de lucru, exista posibilitatea
ca furtul din data de 06.04.2016 să nu se mai fi produs, în condiţiile în care şi de această dată,
accesul în punctul de lucru s-a realizat cu ajutorul unor chei potrivite şi nu prin distrugerea
sistemelor de închidere. În considerarea celor evidenţiate, este mai presus de orice echivoc
faptul că intimatul nu a săvârşit nicio faptă ilicită prin care să se cauzeze apelantei-reclamante
vreun prejudiciu.
În privinţa existenţei prejudiciului, fără a nega în vreun fel producerea acestuia, a
solicitat a se observa faptul că întinderea prejudiciului pretins a fi reparat nu a fost pe deplin
justificată de apelanta-reclamantă. Aşa cum a recunoscut şi apelanta-reclamantă în motivarea
apelului formulat în cauză, potrivit prevederilor pct. 3 din Norma 16 - act administrativ intern
la care s-a făcut referire în motivarea apelului, în timpul orelor de program, se poate păstra în
incinta punctelor de lucru suma de 2.500 euro de echivalent, fără a se face menţiune cu privire
la faptul că acest plafon este aplicabil doar în situaţia prezenţei unui angajat în incinta
punctului de lucru. În considerarea acestor prevederi, este de necontestat faptul că apelanta-
reclamantă şi-a asumat toate riscurile cu privire la această sumă, inclusiv riscul unui furt (...)
Prin măsurile luate de intimat anterior părăsirii punctului de lucru al apelantei-
reclamante (activarea sistemului de alarmă şi încuierea uşii de acces cu cheia), în opinia
intimatului, acesta a făcut dovada îndeplinirii cu bună-credinţă a sarcinilor de serviciu, având
convingerea luării tuturor măsurilor de siguranţă pentru perioada în care a lipsit de la punctul
de lucru. Faptul că persoane necunoscute au pătruns totuşi în incinta punctului de lucru al
apelantei-reclamante, de unde au sustras anumite sume de bani, nu poate conduce de plano la
concluzia că intimatul a avut o atitudine culpabilă, cu atât mai mult cu cât, aşa cum a reţinut şi
instanţa de fond în considerentele hotărârii apelate, însăşi legiuitorul, prin intermediul
prevederilor art. 254 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a statuat într-o manieră
lipsită de orice echivoc faptul că „salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră
sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se
încadrează în riscul normal al serviciului”, iar în jurisprudenţă s-a reţinut că este vorba de caz
fortuit, subsumat sintagmei „alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate” situaţia
sustragerii unor bunuri aflate în posesia salariatului.
În concluzie, simpla prezumţie de vinovăţie a intimatului invocată de apelanta-
reclamantă este înlăturată în situaţia în care producerea prejudiciului este consecinţa directă a
unui furt cu autori necunoscuţi - aşa cum s-a întâmplat în cauza pendinte.
În drept, intimatul a invocat dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 -
Cod procedură civilă.
Analizând apelul de faţă, instanţa reţine următoarele considerente:
Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea
patrimonială a salariaţilor, prin care a solicitat obligarea pârâtului B... la plata sumei de
25.795,65 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului produs prin nerespectarea sarcinilor
de serviciu. În esenţă, reclamanta a susţinut că în data de 06.04.2016, în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu de către pârât, în intervalul orar cuprins între ora 12.30 şi 13.10 când
acesta s-a deplasat la bancă pentru a alimenta cu bani „casa”, în incinta spaţiului deţinut de
95
societate au intrat persoane necunoscute care au sustras următoarele sume de bani: 4.505
Euro, 1.382 USD şi 164,00 lei. Tribunalul Timiş a respins acţiunea, reţinând că, deşi
prejudiciul a fost dovedit, în cauză reclamanta nu a dovedit fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie
de pârât, deoarece sustragerea unor bunuri aflate în posesia salariatului, s-a realizat în
condiţiile în care el a luat totuşi măsuri de a asigura paza acelor bunuri, ca un proprietar atent
şi diligent, astfel că situaţia se circumscrie cazului fortuit reglementat de art. 254 alin. (2) din
Codul muncii.
Contrar statuărilor primei instanţe de fond, Curtea observă că pentru a fi exonerator de
răspundere, cazul fortuit trebuie să se încadreze în structura definitorie oferită de art. 1351
C.civ., respectiv să constituie un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de
către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Astfel cum se
observă, această cauză exoneratoare de răspundere este o noţiune juridică strâns legată de
percepţia personală a salariatului faţă de anumite împrejurări obiective care privesc sfera sa de
activitate, conduita salariatului urmând a fi evaluată potrivit diligenţei şi prudenţei ordinare
impuse de prezenţa în cadrul raporturilor de muncă. Imprevizibilitatea producerii
evenimentului prejudiciabil, analizată ca o condiţie a acestei cauze exoneratoare de
răspundere, are un caracter relativ şi nu absolut ca în cazul evenimentului specific forţei
majore. Pentru a aprecia că un eveniment este rezonabil imprevizibil, persoana responsabilă
nu trebuie să se facă vinovată că nu l-a putut prevedea, ceea ce poate fi elucidat prin
analizarea tuturor circumstanţelor în care s-a produs (de timp, de loc, de natură economică)
pentru a putea stabili dacă pârâtul a avut la dispoziţie mijloacele necesare pentru a evita
producerea acestuia.
Apelanta susţine că dacă pârâtul ar fi respectat procedurile interne referitoare la
depozitarea sumelor de bani, prejudiciul nu s-ar fi produs. Într-adevăr, potrivit pct. 3 teza a II-
a din Normele privind paza, protecţia şi transportul de valori, N16, adoptate la nivelul
angajatorului, de a căror dispoziţii pârâtul a fost informat, astfel cum rezultă din procesul-
verbal încheiat la data de 26.02.2016, „În timpul orelor de program, punctele de lucru care
sunt amenajate sub forma modulelor blindate vor păstra în modul maxim 2.500 euro sau
echivalent, diferenţa fiind depusă obligatoriu în casa de bani (seif)”. Pârâtului i se impută că
în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în intervalul orar 12.30-13.10, acesta s-a deplasat
la bancă, lăsând în sertar şi nu în seif următoarele sume de bani: 4.505 Euro, 1.382 USD şi
164,00 lei, nerespectând aşadar procedura prevăzută în normele interne ale societăţii.
Instanţa de fond a apreciat că pârâtul a dat dovadă de un comportament atent şi
diligent prin faptul că a informat conducerea societăţii de necesitatea alimentării casei cu bani,
armând şi încuind sediul punctului de lucru la plecare, comportament care îl exonerează de
răspundere în condiţiile art. 254 alin. (2) din Codul muncii. Curtea observă că o astfel de
conduită ar putea duce la înlăturarea răspunderii debitorului doar în cadrul unor raporturi
sociale abstracte, străine de relaţiile de muncă, or în cauza dedusă judecăţii, evenimentul fiind
produs în sfera de activitate a pârâtului, caracterul fortuit nu poate fi atribuit prin disocierea de
spectrul dinamic al raporturilor juridice de muncă.
Astfel, în analiza cauzalităţii fortuite instanţa va evalua posibilităţile efective pe care,
în mod normal, le avea la dispoziţie persoana responsabilă pentru a elimina riscul producerii
evenimentului prejudiciabil. În consecinţă, va aprecia comportamentul intimatului in
concreto, raportat la circumstanţele reale în care a fost săvârşită fapta dăunătoare şi condiţiile
concrete în care şi-a desfăşurat activitatea la locul de muncă.
În acest sens, prezintă relevanţă că intimatul are funcţia de şef de punct de lucru, iar
prin fişa postului s-a obligat să „asigure siguranţa la locul de muncă, mânuirea banilor,
organizarea condiţiilor de asigurare prevăzute în normele interne”, „respectarea Normelor
interne privind siguranţa şi securitatea la Punctul de lucru, a Legii 333 şi H.G. 1010”, să
96
respecte „Normele, Reglementările şi Instrucţiunile interne ale societăţii”. Intimatului i s-a
prelucrat conţinutul Normelor interne N16 cu privire la manipularea sumelor de bani aflate în
posesia sa, cunoscând faptul că în timpul orelor de program nu îi este permis să păstreze în
modul o sumă ce depăşeşte valoarea de 2.500 euro sau echivalent, diferenţa fiind depusă
obligatoriu în casa de bani, iar la sfârşitul programului de lucru toate sumele de bani rămase
în urma alimentărilor trebuie depozitate în seif şi armat obligatoriu sistemul de securitate.
Intimatul nu a respectat aceste măsuri de siguranţă care se constituie totodată în sarcini
de serviciu, justificate de specificul obiectului de activitate al societăţii reclamante constând în
transferul sumelor de bani şi efectuarea de plăţi la solicitarea clienţilor. În mod evident, dacă
pârâtul ar fi depus şi închis în seif toate sumele până la valoarea de 2.500 euro sau echivalent,
anterior părăsirii punctului de lucru, pătrunderea neautorizată a persoanelor străine în sediul
reclamantei nu ar fi generat prejudiciul produs, concludere ce evidenţiază şi legătura de
cauzalitate dintre cele două elemente specifice răspunderii patrimoniale a salariatului.
Producerea prejudiciului în maniera omisivă determinată de încălcarea atribuţiilor de
serviciu, în măsura în care o normă internă obliga pârâtul să acţioneze într-un anumit mod, iar
acesta nu s-a conformat, accentuează vinovăţia pârâtului, condiţie sine qua non a răspunderii
patrimoniale a salariatului, care se prezumă din simplul fapt al neexecutării, în acord cu
dispoziţiile art. 1548 C.civ.
Prejudiciul este cert, certitudinea sa fiind susţinută de considerentele primei instanţe de
fond care nu au fost apelate de intimat, bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat.
Intimatul, prin acţiunile sale de nerespectare a normelor şi procedurilor de lucru, a
produs apelantei prejudiciul invocat pentru care trebuie să răspundă, însă nu în cuantumul
solicitat de societatea reclamantă, ci în cuantum redus cu suma de 2.500 euro. Pentru această
din urmă sumă reclamanta şi-a asumat riscul unui eventual prejudiciu, în condiţiile în care pct.
3 din Norma 16 - act administrativ intern la care s-a făcut referire în motivarea apelului,
prevede că în timpul orelor de program, se poate păstra în incinta punctului de lucru suma de
2.500 euro sau echivalent, fără a se face menţiune cu privire la faptul că acest plafon este
aplicabil doar în situaţia prezenţei unui angajat în incinta punctului de lucru. Celelalte două
dispoziţii interne invocate de reclamantă, reglementate la pct. 2 alin. 7 şi 8 din Norme N16,
referitoare la depunerea tuturor banilor în seif la sfârşitul programului de lucru sau interdicţia,
în cazul părăsirii locului de muncă, a lăsării banilor sau a celorlalte valori pe mesele de lucru,
a lăsării deschise sau cu cheia în broască a modulelor sau seifurilor, nu se aplică, împrejurările
faptice din speţă nefiind circumscrise niciuneia dintre cele două ipoteze. Astfel, pentru suma
de 2.500 euro sustrasă reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze că este urmarea
încălcării unei obligaţii de serviciu de către reclamant, Curtea apreciind că în lipsa unor norme
interne care să oblige spre o anumită direcţie de acţiune, poate fi apreciat ca rezonabil
comportamentul intimatului care a armat şi a încuiat modulul, lăsând în sertar suma de 2.500
euro.
În sfârşit, împrejurarea că societatea reclamantă a încheiat un contract de asigurare
care nu acoperă însă toate situaţiile care ar putea fi prejudiciabile pentru aceasta, nu prezintă
vreo relevanţă din perspectiva atragerii răspunderii patrimoniale a salariatului, acesta fiind un
terţ faţă de contractul de asigurare, chemat să răspundă în temeiul propriilor obligaţii asumate
în derularea raportului de muncă. De altfel, în cauză a fost dovedit refuzul asiguratorului de a
suporta în baza clauzelor contractuale de asigurare prejudiciul suferit de reclamantă.
Prima instanţă a ajuns la o soluţie diametral opusă celei ce rezultă din considerentele
prezentate, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii şi aprecierea eronată a
materialului probator administrat în cauză, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (1) şi
(2) C.pr.civ., se impune admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul
admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtului la plata sumei de 14.653,15 lei reprezentând
97
contravaloarea pagubei, cuantificată în modalitatea dorită de reclamantă, respectiv din suma
de 25.795,65 lei fiind scăzută suma de 2.500 euro, calculată la valoarea cursului euro-leu de la
data de 08.08.2016, data notificării de plată a prejudiciului.
Pentru a asigura o reparaţie echitabilă reclamantului, în temeiul art. 1531, art. 1535 şi
art. 1523 alin. (2) C.civ. instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale, plată
pretinsă tocmai pentru acoperirea integrală a prejudiciului care se produce prin lipsa de
folosinţă a sumelor de bani datorate, dobânda legală urmând a fi calculată de la data
comunicării notificării de plată a debitului, respectiv 11.08.2016. Totodată, a dispus
actualizarea sumelor de restituit în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, această
solicitare a reclamantului fiind îndreptăţită în condiţiile în care devalorizarea monedei
naţionale este notorie şi se impune păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti.
Reţinând culpa procesuală a intimatului, în temeiul art. 453 C.pr.civ. instanţa l-a obligat
la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelantă în calea de atac, în cuantum de 2.868 lei,
reprezentând onorariu de avocat şi contravaloarea biletului de transport Bucureşti-Timişoara.
A menţinut în rest sentinţa civilă atacată.

19. Sechestru asigurator. Noţiunea de titlu executoriu în înţelesul dat de

prevederile art. 953 din Codul de procedură civilă

 Legea nr. 134/2010 privind Cod procedură civilă, rep.: art.953 alin. (1)

În mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamantul nu poate uza de măsura

asiguratorie la care face referire art. 953 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece el
ar deţine deja un titlu executoriu, care nu şi-ar pierde acest caracter chiar dacă puterea sa
executorie a fost suspendată pe cale judiciară. O astfel de interpretare a noţiunii de titlu
executoriu, în înţelesul dat de prevederile art. 953 din Codul de procedură civilă este de
natură a lipsi măsura provizorie a sechestrului de scopul pentru care a fost instituită de
legiuitor, acela de a preveni insolvabilitatea debitorului şi de a-i asigura creditorului o
garanţie că îşi va putea recupera creanţa dacă va câştiga procesul printr-o hotărâre
judecătorească susceptibilă de a fi pusă în executare silită.
Art. 953 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu distinge între situaţia în care
creditorul dovedeşte că a intentat acţiune, dar nu a obţinut încă vreo hotărâre
judecătorească, pe de-o parte, şi cea în care autorul cererii a obţinut o hotărâre
judecătorească, dar aceasta nu este titlu executoriu, adică nu este susceptibilă de a fi pusă în
executare silită, cum este cazul concret al speţei de faţă, în care puterea executorie a sentinţei
de fond a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1054 din 15 septembrie 2021,
rezumată de Judecător Camelia Lucaciuc)

Prin acţiunea înregistrată la aceasta instanţă sub nr. […]/30/2020, reclamantul A... a
chemat in judecata pârâta B... S.R.L, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se
dispună: înfiinţarea sechestrului asigurător până la concurenta sumei de 1.770.354,18 lei,
compusă din drepturile salariale izvorâte din contractul individual de muncă nr. 1 în valoare
de 84.788 lei si penalităţi de întârziere în valoare de 1.685.566,18 lei, asupra următoarelor
bunuri imobile deţinute de către societatea B... S.R.L.: - imobil situat in localitatea […], jud.

98
Timiș înscris in cartea funciara nr. […]; - imobil situat in localitatea […], str. […], nr. […],
jud. Timiș, înscris in cartea funciara nr. […], nr. cad. […]; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1036/02.06.2021, pronunţată în dosarul nr. […] /30/2021,
Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de creditorul A..., împotriva debitoarei B... SRL
Timișoara, având ca obiect instituirea sechestrului asigurator asupra imobilelor proprietatea
debitoarei, înscrise în CF nr. […], nr. cad […], respectiv CF nr. […], nr. cad. […]. A respins
cererea creditorului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că reclamantul este
angajatul societăţii debitoare pe postul de muncitor, între părţi fiind încheiat Contractul
individual de muncă înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor cu nr. […]
/21.09.2017.
Prin Anexa 1 la contract părţile au convenit că, în situaţia în care angajatorul nu
plăteşte salariul, acesta datorează creditorului penalităţi în cuantum de 3% pe zi de întârziere.
Creditorul susţine că societatea debitoare nu i-a plătit salariul începând cu luna
septembrie 2017, astfel că aceasta îi datorează 84.788 lei cu titlu de salariu restant şi
1.685.566,18 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.
Pentru a îşi putea satisface creanţa, reclamantul a formulat prezenta cerere prin care
solicită instituirea sechestrului asigurator, până la concurenţa sumei de 1.770.353,18 lei,
asupra următoarelor imobilelor debitoarei înscrise în CF […] şi CF […].
În continuare, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 953 din noul Cod de procedură
civilă una dintre condiţiile necesare pentru instituirea sechestrului asigurător este absenţa unui
titlu executoriu în favoarea creditorului. Or, în speţă, creditorul beneficiază de un titlu
executoriu. Astfel, prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş cu nr. […]/30/2020 creditorul
A... a chemat în judecată debitoarea B... SRL Timişoara pentru plata drepturilor salariale
începând cu data de 21 septembrie 2017 şi a penalităţilor de întârziere de 3% pe zi, aşa cum s-
a stipulat în anexa 1 la contractul individual ne muncă nr. […] /21.09.2017. Prin Sentinţa
civilă nr. 655/09.04.2021, pronunţată în Dosarul nr. […] /30/2020, Tribunalul Timiş a admis
acţiunea creditorului în totalitate, creditorul depunând la dosar copia minutei Sentinţei civile
nr. 655/2021 a Tribunalului Timiş.
Cu privire la hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează litigii de muncă art. 274
din Legea nr. 53/2003 prevede că „hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii
de drept”. Prin urmare, creditorul are un titlu executoriu.
Prima instanţă a înlăturat susţinerile reclamantului potrivit cărora sentinţa pronunţată
in litigiul de muncă nu are caracter executoriu, în condiţiile in care nu a fost redactată şi nici
nu i-a fost comunicată, pe considerentul că hotărârea judecătorească nu dobândeşte caracter
executoriu la data redactării şi comunicării ei, ci la data pronunţării. De altfel, ceea ce se pune
în executare benevolă sau silită este dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Or, aşa cum s-a arătat, creditorul este în posesia dispozitivului Sentinţei civile nr.
655/2021, astfel că nimic nu îl împiedica să se adreseze executorului judecătoresc pentru
realizarea creanţei sale, executorul având posibilitatea legală de a indisponibiliza eventualele
imobile deţinute de debitoare în proprietate.
La data de 11 mai 2021 creditorul a depus la dosar note scrise prin care recunoaşte
faptul că Sentinţa civilă nr. 655/2021 este executorie, însă a arătat că executarea acesteia a
fost suspendată provizoriu prin Încheierea nr. 433/2021, pronunţată de Curtea de Apel
Timişoara în Dosarul nr. […] /59/2021, concluzionând că, în aceste condiţii, nu mai deţine în
prezent un titlu executoriu.
Aşa cum s-a arătat, art. 953 din noul Cod de procedură civilă prevede că una dintre
condiţiile necesare pentru instituirea sechestrului asigurator este lipsa unui titlu executoriu,
fiind fără relevanţă posibilitatea sau imposibilitatea punerii în executare a unui astfel de titlu.
99
 Altfel spus, dacă un creditor este în posesia unui titlu executoriu, însă executarea
acestuia a fost suspendată, creditorul respectiv nu îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de
sechestru asigurator.
Caracterul executoriu al unei hotărâri judecătoreşti se pierde prin desfiinţarea acesteia,
iar nu prin suspendarea executării ei. Suspendarea presupune amânarea momentului la care se
poate executa titlul, iar nu pierderea caracterului executoriu al titlului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamantul A..., prin
care a solicitat schimbarea în totalitate a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii de
instituire a măsurii sechestrului asigurator, astfel cum a fost formulată.
În motivare se arată că, reclamantul a introdus acţiunea de recuperare a drepturilor
băneşti, împotriva societăţii pârâte (debitoare) B... SRL, acţiunea fiind soluţionată în prima
instanţă de către Tribunalul Timiş în Dosarul nr. […]/30/2020, sens în care s-a pronunţat, în
data de 09.04.2021, Sentinţa civilă nr. 655/2021.
În cauză, fiind vorba despre un litigiu de muncă, astfel cum corect a reţinut şi prima
instanţă, hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii, conform prevederilor art.
274 din Legea nr. 53/2003. Totodată, art. 448 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă
statuează, în mod similar, faptul că hotărârile primei instanţe sunt executorii când au ca
obiect: 2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă [...].
Însă, subliniază apelantul faptul că nu a contestat caracterul executoriu al hotărârii date
de prima instanţă, ci a invocat lipsa deţinerii titlului executoriu în momentul de faţă, iar pentru
prevenirea ascunderii patrimoniului de către debitoare, până la momentul deţinerii unui titlu
care poate fi pus în executare, a solicitat instanţei instituirea măsurii sechestrului asigurător,
câtă vreme sunt îndeplinite în totalitate condiţiile impuse pentru această măsură provizorie.
Susţinerile primei instanţe, conform cărora titlul executoriu este reprezentat de minuta
hotărârii pronunţate în fond, iar executarea silită ar putea fi începută în mod legal în baza
minutei hotărârii, nu pot fi reţinute.
În acest sens, atât dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 53/2003, cât şi ale art. 448 alin. (1)
pct. 2 din Codul de procedură civilă, fac referire la „hotărâre”, iar nu la minuta acesteia. Nu se
poate reţine, raţionamentul creat de către instanţa de judecată, în sensul că minuta hotărârii ar
fi de fapt titlul executoriu în baza căruia se poate demara procedura de executare silită.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 632 Cod procedură civilă, care statuează că „(1)
Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu; (2) Constituie titluri
executorii hotărârile executorii, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive [...]”.
Mai departe, arată apelantul că, pentru a putea fi pornită o executare silită în mod legal
conform art. 664 alin. (1) şi alin. (4), creditorul va trebui să depună, personal sau prin
reprezentant, cererea de executare silită la care se va ataşa titlul executoriu în original sau în
copie legalizată, or având în vedere aceste prevederi legale, care sunt destul de clare, nu se
poate reţine ideea că minuta hotărârii ar putea reprezenta titlu executoriu şi nici nu poate fi
asimilat dispozitivul acesteia redat în minută ca fiind o veritabilă hotărâre judecătorească.
Mai învederează apelantul că titlul executoriu este originalul înscrisului căruia legea îi
recunoaşte caracterul executoriu, iar în cazul hotărârilor judecătoreşti, copia legalizată a
hotărârii, întrucât pentru începerea executării silite, creditorul trebuie să prezinte titlul
executoriu în original sau copie legalizată.
Prima instanţă face trimitere la dispoziţiile art. 953 din Codul de procedură civilă, care
statuează printre condiţiile necesare în vederea instituirii sechestrului asigurător - lipsa
deţinerii unui titlu executoriu, însă interpretează în mod eronat faptul că este lipsit de
relevanţă posibilitatea sau imposibilitatea punerii în executare a unui astfel de titlu. Cu privire
la aceste aspecte, se arată în primul rând faptul că reclamantul, în momentul de faţă, nu deţine
titlul executoriul (înscrisul) în baza căruia să poată demara procedura de executare silită, iar în
100
al doilea rând nu poate fi considerată lipsită de relevanţă posibilitatea sau imposibilitatea
punerii în executare a unui astfel de titlu, câtă vreme instituţia sechestrului asigurător a fost
reglementată tocmai în vederea protejării creditorului care nu poate apela la procedura
executării silite.
În drept, au fost invocate prevederile art. 954, art. 953, art. 433, art. 632, art. 664 şi
urm. din Codul de procedură civilă.
Pârâta-intimată B... SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
apelului ca neîntemeiat.
În apărare, intimata arată că nu sunt reale susţinerile creditorului potrivit cărora nu se
află în posesia titlului executoriu, deoarece Sentinţa civilă nr. 655/2021 a Tribunalului Timiş
pronunţată în dosarul nr. […] /30/2020 era deja redactată şi comunicată părţilor la momentul
formulării apelului.
În consecinţă, acest motiv nu este suficient pentru a determina schimbarea hotărârii.
Chiar dacă la momentul pronunţării hotărârii atacate în prezentul apel, titlul executoriu nu ar
fi fost încă redactat, acest motiv de apel tot nu ar fi întemeiat, prin raportare le cele de mai jos.
Referitor la caracterul executoriu al minutei, susţine debitoarea intimată că in mod
corect Tribunalul analizează caracterul executoriu al hotărârii prin raportare la momentul
pronunţării acesteia, fiind fără relevanţă forma actului care conţine dispozitivul (minută sau
hotărârea integrală).
Se mai arată în conţinutul întâmpinării că apelantul este în eroare atunci când susţine
că instituţia sechestrului asigurător a fost reglementată în vederea protejării creditorului care
nu poate apela la procedura executării silite.
Tribunalul Timiş a reţinut în mod corect că una dintre condiţiile necesare pentru
instituirea sechestrului asigurător este lipsa unui titlu executoriu, fiind fără relevanţă
posibilitatea sau imposibilitatea punerii în executare a unui astfel de titlu, determinate de
neredactarea sau necomunicarea hotărârii, suspendarea executării, etc.
În mod corect a apreciat Tribunalul că aceste incidente influenţează doar amânarea
momentului la care se poate executa titlul, iar nu pierderea caracterului executoriu al titlului.
Argumentele invocate de apelantă nu schimbă justeţea acestui raţionament, iar
hotărârea Tribunalului se impune a fi păstrată.
Intimata pretinde că apelul este neîntemeiat prin raportare la condiţiile de
admisibilitate ale cererii de sechestru asigurător prevăzute de art. 953 C. pr. civ.
Astfel, dacă înscrisul care constată creanţa pretinsă de A… este Sentinţa civilă nr.
566/2021, cererea este inadmisibilă, deoarece există deja un titlul executoriu, or procedura
sechestrului este admisibilă atunci când nu există titluri executorii.
Pe de altă parte, dacă înscrisul care constată creanţa pretinsă de A… este contractul de
muncă şi actul adiţional la acesta, atunci în speţă nu sunt întrunite nici celelalte condiţii
necesare pentru instituirea sechestrului asigurător.
Reiterând prevederile art. 953 C. pr. civ., debitoarea susţine că actul constatator al
contractului individual de muncă nu constată creanţa pretinsă de acesta. Aceasta deoarece, în
cadrul dosarului nr. […] /30/2020, aflat în prezent în apel s-a probat faptul că o parte
(aproximativ jumătate) din drepturile salariate au fost achitate iar cealaltă parte nu este
datorată, deoarece salariatul nu a prestat activitate. Analiza existenţei şi întinderii creanţei
trebuie făcută în cadrul dosarului care ca obiect drepturile salariate, şi nu doar pe baza
contractului de muncă pur şi simplu.
De asemenea, actul adiţional invocat de apelant nu constată o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă, deoarece acesta reprezintă un act fals, încheiat fără cunoştinţa şi consimţământul
debitoarei, cu privire la care există pe rolul instanţelor un dosar în care se solicită anularea sa,
respectiv dosarul nr. […]/30/2020 al Tribunalului Timiş.
101
 În aceste condiţii, pentru ca cererea lui să fie admisibilă şi pentru a dovedi temeinicia
pretenţiilor sale, A... trebuia să achite o cauţiune în cuantumul prevăzut de art. 953 alin. (2) C.
pr. civ.
În drept, se invocă prevederile art. 952-954, art. 471 şi urm., art. 205 C. pr. civ. şi
restul textelor legale menţionate în cuprinsul cererii.
Analizând apelul creditorului, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură
efectuate in faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art.
466 şi urm. C. pr. civ., Curtea reţine următoarele:
Contractul individual de muncă înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor
cu nr. 1/21.09.2017 atestă că reclamantul este angajatul societăţii debitoare pe postul de
muncitor. Totodată, prin Anexa 1 la contract părţile au convenit că, în situaţia în care
angajatorul nu plăteşte salariul, acesta datorează creditorului penalităţi in cuantum de 3% pe
zi de întârziere.
Într-adevăr, creanţa constând in drepturi salariale restante şi penalităţile aferente
acestora, rezultată din contractul individual de muncă şi anexa acestuia, prezentate de creditor
in susţinerea cererii sale de înfiinţare a sechestrului asigurător, face obiectul unui litigiu aflat
pe rolul Curţii de Apel Timișoara, în dosarul nr. […] /30/2020, în care pârâta SC B... SRL a
formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 655/PI/9 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul
Timiș prin care această societate comercială a fost obligată să plătească reclamantului-creditor
A..., în considerarea raporturilor contractuale menţionate, drepturile salariale restante pentru
perioada 21.09.2017-09.04.2021, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii
efective, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 3% pe zi aferente salariului restant.
La solicitarea debitoarei SC B... SRL, executarea vremelnică a sentinţei primei
instanţe a fost suspendată prin ordonanţă preşedinţială de Curtea de Apel Timișoara, care a
pronunţat Încheierea nr. 443/04.05.2021, reţinând în esenţă că sunt îndeplinite toate condiţiile
de admisibilitate prevăzute de art. 996 alin. (1) din Codul de procedură civilă, inclusiv
urgenţa, justificată de prejudiciul pe care l-ar putea suferi debitoarea obligației, constând în
riscul ca executarea titlului să conducă la o situaţia ireversibilă, în contextul în care suma
foarte mare astfel achitată ar face imposibilă întoarcerea executării, în cazul în care ar câştiga
procesul în urma soluţionării definitive a cauzei.
Măsura suspendării puterii executorii a sentinţei primei instanţe a fost menţinută de
instanţa de apel prin Încheierea din 28.07.2021 pronunţată în dosarul nr. […]/30/2020 al
Curţii de Apel Timișoara, reţinându-se aplicabilitatea prevederilor art. 450 şi art. 719 alin. (6)
din Codul de procedură civilă, dar şi situaţia particulară a speţei, astfel că la momentul
pronunţării prezentei, puterea executorie de care se bucură sentinţa primei instanţe de fond in
temeiul prevederilor art. 274 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii este suspendată
până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Ori, aceasta fiind în linii mari situaţia procesuală în care se găsesc părţile în procesul
de fond, Curtea constată că în mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamantul nu poate
uza de măsura asiguratorie la care face referire art. 953 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
deoarece el ar deţine deja un titlu executoriu, fiind în posesia Sentinţei civile nr. 655/PI/9
aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiș, care nu şi-ar pierde acest caracter chiar dacă
puterea sa executorie a fost suspendată pe cale judiciară. O astfel de interpretare a noţiunii de
titlu executoriu, în înţelesul dat de prevederile art. 953 din Codul de procedură civilă este de
natură a lipsi măsura provizorie a sechestrului de scopul pentru care a fost instituită de
legiuitor, acela de a preveni insolvabilitatea debitorului şi de a-i asigura creditorului o garanţie
că îşi va putea recupera creanţa dacă va câştiga procesul printr-o hotărâre judecătorească
susceptibilă de a fi pusă în executare silită.

102
 Fără a reitera conţinutul prevederilor art. 953 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
deoarece acestea au fost reproduse corect de prima instanţă, dar şi de părţile litigante prin
actele de procedură efectuate în cauză, Curtea observă că textul nu distinge între situaţia în
care creditorul dovedeşte că a intentat acţiune, dar nu a obţinut încă vreo hotărâre
judecătorească, pe de-o parte, şi cea în care autorul cererii a obţinut o hotărâre judecătorească
dar aceasta nu este titlu executoriu, adică nu este susceptibilă de a fi pusă în executare silită,
cum este cazul concret al speţei de faţă, în care puterea executorie a sentinţei de fond a fost
suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei.
În continuare, Curtea va înlătura şi argumentele intimatei debitoare, care susţine că
reclamantul-creditor nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, căci cuantumul drepturilor
salariale rămase de achitat apelantului sunt contestate în procesul de fond, aceeaşi situaţie
regăsindu-se şi în cazul creanţei reprezentând penalităţi de întârziere, în speţă fiind contestată
însăşi valabilitatea actului juridic reprezentat de anexa la contractul individual de muncă.
Contrar susţinerilor debitoare, textul art. 953 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu
impune ca înscrisul prezentat de autorul cererii să conţină o creanţă certă şi lichidă, fiind
suficient ca datoria pe care o constată să fie exigibilă. Ori, în cauză o atare cerinţă este
îndeplinită căci drepturile salariale aferente muncii prestate in perioada 21.09.2017-
09.04.2021 şi penalităţile aferente acestora sunt şi erau ajunse la scadenţă la momentul
înregistrării solicitării de sechestru pendinte.
Pentru toate aceste argumente, Curtea apreciază că solicitarea reclamantului, de
instituire a unui sechestru asigurător îndeplineşte toate condiţiile la care se referă prevederile
art. 953 alin. (1) C. pr. civ., motiv pentru care, în baza art. 480 alin. (2) C. pr. civ., a admis
apelul creditorului, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea şi a
dispus înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunului imobil situat în localitatea […], str.
[…], nr. […], jud. Timiș înscris în Cartea Funciară nr. […], nr. cad. […], aflat în proprietatea
pârâtei SC B... SRL, până la concurenţa sumelor reprezentând contravaloarea drepturilor
salariale, actualizate cu indicele de inflaţie la data plătii efective, precum şi a penalităţilor de
întârziere de 3% pe zi aferente salariului restant în perioada 21.09.2017-09.04.2021 conform
contractului individual de munca nr. 1/21.09.2017 şi anexei acestuia.
Cu substituire motivării instanţei de fond, a fost păstrată soluţia de respingere a cererii
de instituire a sechestrului asigurător asupra imobilului înscris în CF nr. […][…], nr. cad.
[…], deoarece, aşa cum rezultă din copia actualizată a extrasului de carte funciară depusă la
dosarul instanţei de apel la filele 52-53, acesta nu se mai află în proprietatea debitoarei.
În fine, în ce priveşte cheltuielile de judecată, ocazionate reclamantului în primă
instanţă, acestea, deşi au fost solicitate prin cererea de sechestru, nu au fost dovedite în
condiţiile art. 452 din Codul de procedură civilă, aşa încât nu au fost acordate.

20. Suspendarea de drept a contractului individual de muncă al salariatului în

alte cazuri expres prevăzute de lege conform art. 50 lit. i) din Codul muncii. Decizia
unilaterală a angajatorului trebuie să fie comunicată salariatului și să fie susceptibilă de
a fi supusă controlului judecătoresc

 Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, rep.: art. 50-52

Având în vedere efectele pe care le produce măsura suspendării raportat la salariat,

pentru a se putea asigura dreptul la apărare al acestuia împotriva eventualelor abuzuri ale
angajatorului și a se respecta principiul consensualității și al bunei credințe care guvernează
relațiile de muncă, conform art. 8 din Codul muncii, independent de cazul de suspendare
103
incident, decizia de suspendare trebuie întocmită de angajator în formă scrisă, cu indicarea
motivelor de fapt concrete și a temeiului de drept care justifică respectiva măsură. Se impune
anularea deciziei de suspendare care nu respectă exigențele prevăzute de art. 50-52 din
Codul muncii, necuprinzând nicio referire minimă la temeiurile de fapt care au justificat
respectiva măsură și raportarea acestora la dispozițiile legale, raportare absolut necesară cu
atât mai mult cu cât temeiul de drept indicat de angajator a fost art. 50 lit. i) din Codul
muncii – respectiv suspendare de drept ce intervine în „alte cazuri expres prevăzute de lege”.
Lipsa motivării deciziei de suspendare, nu permite judecătorului o analiză concretă și corectă
a legalității aplicării măsurii suspendării contractului individual de muncă al reclamantului.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 892 din 08 iulie 2021,
rezumată de Judecător Camelia Lucaciuc)

Prin sentinţa civilă nr. 497/PI/19 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiș în dosar
nr.[…]/30/2019, a fost admisă în parte contestația, așa cum a fost modificată, formulată de
reclamantul A... în contradictoriu cu pârâta S.C. B... S.R.L, s-a dispus anularea Deciziei nr.
[…]/28.06.2019 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să plătească reclamantului drepturile
salariale neacordate în perioada 28.06.2019-16.07.2019, s-a dispus anularea Deciziei nr.
[…]/17.07.2019 emisă de pârâtă şi au fost repuse părţile în situaţia anterioară emiterii
acesteia, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă egală
cu salariile indexate, majorate şi reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat,
începând cu data de 17.07.2019 şi până la data reintegrării efective a reclamantului; a fost
respinsă în rest contestația, așa cum a fost modificată, și a fost obligată pârâta să plătească
reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 4.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, în fapt, reclamantul a fost
angajatul pârâtei (fosta SC C... SRL) în baza contractului individual de muncă nr.
[…]/27.06.2017, iar prin Decizia nr. […]/28.06.2019 (f.46), contractul individual de muncă al
reclamantului a fost suspendat începând cu data de 28.06.2019 în temeiul art. 50 lit. i) din
Codul muncii.
Ulterior, prin Decizia nr. […]/17.07.2029 (f.28) emisă de pârâtă s-a dispus încetarea
contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 17.07.2019, în temeiul
art. 61 lit. a) din Codul muncii.
Tribunalul a reținut că instituția suspendării contractului individual de muncă al
salariatului presupune faptul că actul contestat trebuie să îmbrace forma unei decizii
unilaterale a angajatorului, să fie comunicată salariatului și să fie susceptibilă de a fi supusă
controlului judecătoresc.
În acest context, pentru a putea fi supusă controlului judecătoresc, decizia de
suspendare trebuie să constate existenta unor cauze de suspendare dintre cele prevăzute de
lege și să precizeze temeiul legal al suspendării.
Or, din analiza Deciziei nr. […]/28.06.2019 contestate, Tribunalul a constatat că
aceasta nu cuprinde o motivare minimă, în fapt, a măsurii dispuse, în sensul arătării cauzei de
suspendare, fiind nemotivată din acest punct de vedere.
Exigenţele formale conţinute de art. 52 din Codul muncii sau art. 50 din Codul muncii,
în cazul suspendării de drept, impun angajatorului să menţioneze în cuprinsul actului de
suspendare care dintre situațiile mai sus arătate este aplicabilă în concret si care conduce la
suspendarea contractului individual de muncă al salariatului, omisiunea angajatorului de a
consemna motivul care a determinat suspendarea contractului lipsind instanţa competentă cu
exercitarea controlului judiciar asupra deciziei de suspendare de a putea verifica dacă actul a
fost emis cu respectarea dispozițiilor legii în situaţia în care angajatul îndreptăţit atacă acest
104
act, astfel că Tribunalul a împărtăşit opinia potrivit căreia absenta acestor menţiuni se
sancţionează cu anularea deciziei.
Este real că legea nu cuprinde nici dispoziții de procedură și nici condiții de formă cu
privire la suspendarea contractului individual de muncă al salariatului, însă din economia legii
rezultă faptul că în vederea comunicării măsurii către salariat și exercitării controlului
judecătoresc pe calea contestației, aceasta trebuie să identifice cu exactitate cauza sau motivul
suspendării pentru a putea fi verificată de instanța incidentă cauzei prevăzute de lege în cazul
dat, fiind de neconceput ca salariatului să nu cunoască motivul clar al cauzei suspendării.
În aceasta situație, tribunalul a reținut ca măsura suspendării contractului individual
de muncă al reclamantului prin Decizia nr. […]/28.06.2019 a fost dispusă cu încălcarea
dispozițiilor art. 50 si 52 din Codul muncii, astfel că s-a impus anularea actului unilateral emis
de angajator.
Prin Decizia nr. […]/17.07.2029 s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului
individual de muncă al reclamantului, iar dispozițiile art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii
impun angajatorului să menţioneze în cuprinsul actului de aplicare a sancțiunii disciplinare,
descrierea faptei care constituie abatere disciplinară sub sancţiunea nulităţii absolute. Astfel,
în cazul concret al reclamantului în decizia contestată se arată că salariatul nu s-a prezentat în
data de 16.07.2019 pentru cercetare disciplinară conform legii, însă motivarea în fapt în
înţelesul dat de normele legale mai sus indicate presupune enumerarea tuturor considerentelor
de fapt ce au determinat constatarea abaterilor de la sarcinile de serviciu pentru a permite
persoanei sancționate să se apere, iar instanţei sesizată cu controlul de legalitate să poată
verifica temeinicia aplicării sancțiunii disciplinare, prin prisma art. 250 din Codul muncii.
Chiar dacă s-ar accepta faptul că abaterea disciplinară constă în refuzul salariatului de
a se prezenta la o cercetare disciplinară, prezența salariatului la convocarea făcută de către
angajator reprezintă un drept prevăzut de legislația muncii, iar lipsa reclamantului la
cercetarea disciplinară nu poate constitui în sine o abatere disciplinară, pârâta având
posibilitatea să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, în cazul
unui refuz al salariatului, așa cum stabilește art. 251 alin. (3) din Codul muncii, astfel că cele
menționate de pârâtă în decizie nu putea constitui temei de fapt pentru emiterea deciziei
contestate.
În strânsă legătură cu cele de mai sus, tribunalul a observat că decizia de sancționare
nu cuprinde nici prevederile din statutul personal, regulamentul intern sau contractul colectiv
de muncă aplicabil, care a fost încălcat de salariat, așa cum obligă sub sancțiunea nulității
absolute art. 252 alin. (2) lit. b) din Codul muncii.
Întreaga legislație a muncii se bazează pe principii generale care au menirea să asigure
desfășurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal și echitabil, apărând deopotrivă
interesele legitime atât ale angajatorilor, cât și ale angajaților, printre aceste reglementări
legale o importanță deosebită având cele care se referă la încheierea, executarea și încetarea
contractelor individuale de muncă. Pentru a se preveni eventualele comportări abuzive ale
angajatorilor, prin care ar leza drepturile și interesele legitime ale salariaților, codul muncii
reglementează în mod expres condițiile de fond și formă în care angajatorul poate dispune din
proprie inițiativă sancționarea salariatului, printre aceste condiții fiind și obligația de a
descrie fapta ce constituie abatere și regulamentele care au fost încălcate de către salariat.
Concluzionând asupra celor mai sus expuse, în contextul în care incidenţa motivelor
de nulitate mai sus constatate face de prisos analizarea celorlalte vicii de fond şi formă
invocate în acţiunea introductivă, tribunalul a admis în parte contestația, așa cum a fost
modificată, a dispus anularea Deciziei de suspendare a contractului individual de muncă nr.
[…]/28.06.2019 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile
salariale neacordate în perioada 28.06.2019-16.07.2019, când a încetat contractul de muncă al
105
reclamantului. A mai dispus anularea Deciziei de încetare a contractului individual de muncă
nr. […]/17.07.2029 emisă de pârâtă şi a repus părţile în situaţia anterioară emiterii acesteia.
Ca o consecinţă firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere, potrivit art. 80
alin. (1) Codul muncii, instanţa a obligat pârâta să plătească titularului acţiunii despăgubiri
egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate și cu toate celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat, începând cu data de 17.07.2019 şi până la data reintegrării efective a
reclamantului.
Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata de daune morale în suma de 50.000
lei, iar față de această cerere instanța a reținut că în baza art. 253 din Codul muncii,
angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să
îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral
din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul.
Pentru angajarea răspunderii civile contractuale trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, culpa făptuitorului – sub forma intenţiei sau
neglijenţei ori imprudenţei, cauzarea unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu.
Pentru acordarea daunelor morale trebuie să existe dovada prejudiciului moral suferit
şi a producerii acestui prejudiciu ca urmare a nerespectării de către angajator a unei obligaţii
asumate prin contractul individual de muncă încheiat cu acesta.
Prejudiciul moral a fost definit ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele
care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și
morală, pe care le resimte victima.
Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale
persoanei prejudiciate, însa emiterea de către angajator a unei decizii ce vizează suspendarea
sau încetarea contractului individual de muncă nu constituie de plano o dovadă a prejudiciului
moral, în cazul concret al speței neputându-se reține ca angajatorul a încălcat anumite
obligații de serviciu sau în legătură cu serviciul salariatului, neexistând la dosar probe pentru
a forma convingerea instanței de existența unui prejudiciu moral determinat de anumite fapte
ale pârâtei motiv pentru care, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Tribunalul a
respins această cerere modificată formulată de reclamant împotriva pârâtei.
S-au avut în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă și a obligat
pârâta să plătească reclamantului suma de 4.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată,
reprezentând onorariu avocațial și nu au fost acordate astfel de cheltuieli pârâtei întrucât prin
soluția dispusă aceasta a pierdut procesul.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, apelanta pârâtă SC B...
SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27.05.2021, solicitând
admiterea căii de atac și anularea sau schimbarea în tot sau în parte a hotărârii apelate.
În motivare, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată din data de 08.07.2019,
intimatul reclamant A... a solicitat anularea Deciziei nr. […]/2019 de încetare a contractului
individual de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată cu nr.148/07.05.2018; în realitate,
acesta este înregistrat în registrul de evidență a salariaţilor între SC C… SRL în calitate de
angajator și salariata D....
Se apreciază că instanţa de fond nu a luat în considerare precizările pe care le-a făcut
apelanta pârâtă cu privire la faptul că intimatul, potrivit prevederilor art. 204 C. pr. civ., nu a
modificat cererea de chemare în judecată cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat,
respectiv 24.10.2019, fiind depus prin serviciul registratură la data de 21.10.2019 un răspuns
la întâmpinare și fără a fi motivat în drept, conform prevederilor art. 204 alin. (1) C. pr. civ.
S-a precizat instanţei de fond că reprezintă o greşeală de procedură faptul că cererea de
106
chemare în judecată se referă la SC C… SRL, societate fără calitate procesuală, care nu a
încheiat vreun contract individual de muncă intimatul reclamant A..., în realitate acesta a
încheiat contractul individual de muncă nr. […] /27.06.2017 cu SC C... SRL în prezent SC
B... SRL.
Prin cererea de anulare a Deciziei nr. […] /2019 privind desfacerea disciplinară a
contractului de muncă și completare la cererea de anulare a Deciziei nr. […] /2019 de
suspendare a contractului individual de muncă, intimatul reclamantul în contradictoriu cu
apelanta pârâtă SC B… SRL fost SC C… SRL cu sediul in Loc. […] înregistrată la ONRC de
pe lângă Tribunalul Ilfov sub nr. […] / […] /2016, CUI […].
Se arată că din analiza contractului individual de muncă nr. […] /27.06.2017 numele
angajatorului este SC C... SRL cu sediul în Loc. […], înregistrată la ONRC de pe lângă
Tribunalul Ilfov sub nr. […] / […] /2013 CUI […], în prezent SC B… SRL.
Ulterior la data de 01 august 2019, instanţa de fond a fost sesizată de către intimatul
reclamant A... - lipsă CNP - reclamant [art.194 lit. a) C.pr.civ.- „De asemenea, cererea va
cuprinde şi codul numeric„] cu o nouă cerere intitulată - Cerere de anulare a Deciziei nr. […]
/17.07.2019 privind desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă și completare
la cererea de anulare a Deciziei nr. […] /28.06.2019 de suspendare a contractului individual
de muncă al reclamantului în contradictoriu cu pârâta SC B… SRL fosta SC C… SRL.
Se învederează că intimatul reclamant A... și-a modificat fiecare capăt de cerere depus
la dosarul cauzei, fără a fi întemeiat în drept. Potrivit prevederilor art. 204 alin (1) C. pr. civ.
„reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii,
numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune
amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării
întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea
termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei”.
Se mai arată că în cuprinsul cererii de judecată nu este menţionat codul unic de
identificare al SC C…SRL, așa cum prevede art.194 lit. a) „cererea va cuprinde şi codul unic
de înregistrare ori codul de identificare fiscală în cazul persoanei juridice”, deși instanţa de
fond nu a precizat acest aspect.
Potrivit art. 196 alin. (1) C. pr. civ. „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde
numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele
de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispoziţiile
art. 200 sunt aplicabile”.
Instanţa potrivit prevederilor art. 200 C. pr. civ. - (1) Completul căruia i s-a repartizat
aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de judecată este de competenţa sa şi dacă
aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197. Astfel cererea de chemare în judecată
nu îndeplinește cerinţele prevăzute de către legiuitor.
În cuprinsul dispozitivului Sentinţei civile nr. 497/P1/19 martie 2021, instanţa de fond
a reținut și a criticat legalitatea și temeinicia Deciziei nr. […] /28.06.2019 de suspendare a
contractului de muncă faptul că actul contestat trebuie să îmbrace forma unei decizii
unilaterale a angajatului.
Se arată că instanţa de fond a constatat că Decizia nr. […] /28.06.2019 nu cuprinde o
motivare minimă în fapt a măsurii dispuse, în sensul arătării cauzei de suspendare fiind
nemotivată în acest punct de vedre potrivit căreia absența acestor menţiuni se sancţionează cu
anularea deciziei.
Totodată instanţa a reținut că pârâta a emis o nouă Decizie nr. […] /17.007.2019 și nu
face nici o descriere a faptei care constituie potrivit legii abatere disciplinară, de asemenea
„decizia nu arată care sunt prevederile legii abatere disciplinară, nu arată care sunt prevederile
din statutul de personal, din regulamentul de ordine interioară, din contractul individual de
107
muncă pe care 1-a încălcat reclamantul și atrag sancţiunea desfacerii disciplinare a
contractului de muncă”.
Se consideră că au fost îndeplinite condiţiile cerute de către legiuitor cu privire la
emiterea Deciziei nr. […] /28.06.2019 de suspendare a contractului de muncă (art. 50 lit. i)
din Codul muncii) și Decizia nr. […] /17.07.2019 de desfacere disciplinară a contractului
individual de muncă (art. 61 lit. a) coroborat cu art. 247, art. 248 alin. (1) lit. e) şi art. 251
alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, pe care le consideră temeinice și legale.
În drept cererea de apel se întemeiază pe dispoziţiile art. 446 - art. 482 C. pr. civ. cu
modificările şi completările ulterioare.
Prin întâmpinarea formulată la data de 14.06.2021, intimatul reclamant A... a
solicitat respingerea apelului ca nefondat, nedovedit, netemeinic şi menţinerea hotărârii date
de Tribunalul Timiş ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat faptul că Tribunalul Timiş a pronunţat o hotărâre temeinică şi
legală, lămurind toate aspectele sesizate de către apelanta pârâtă şi a apreciat corect ca ilegală
procedura de suspendare a contractului de muncă, precum şi procedura de emitere a deciziei
de desfacere a contractului individual de muncă.
Se arată că intimatul reclamant a făcut dovada că măsurile apelantei pârâte privind
suspendarea contractului de muncă, precum şi desfacerea disciplinară a contractului de muncă
au fost luate cu încălcarea prevederilor Codului muncii; acesta nu a săvârşit nicio abatere care
să atragă desfacerea disciplinară a contractului de muncă, nu a existat nicio decizie anterioară
precum că a mai fost sancţionat disciplinar pentru fapte rezultând din executarea contractului
de muncă.
Se mai arată că intimatul reclamant, aflându-se în perioada de suspendare a
contractului de muncă din iniţiativa unităţii, pe perioada cercetării judecătoreşti, considerarea
neprezentării la sediul său central Otopeni nu poate fi apreciată drept abatere gravă de la
executarea obligaţiilor contractuale care să atragă desfacerea disciplinară câtă vreme aceste
obligaţii erau suspendate, deci sancţionarea cu desfacerea disciplinară a contractului de
muncă, prin decizia nr. […] /17.07.2019 se apreciază că este nelegală.
Motivul cuprins în decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă se
apreciază că nu există întrucât motivarea că „nu a fost prezent la convocarea făcută de către
pârâtă pentru desfăşurarea cercetării disciplinare” nu figurează printre motivele prevăzute de
art. 248 din Codul muncii ca fiind cele care atrag aplicarea sancţiunilor disciplinare. De unde
rezultă că decizia de desfacere disciplinară este nemotivată, şi ca atare atrage sancţiunea
nulităţii.
Întrucât apelanta pârâtă a încălcat cu rea-credinţă atât prevederile art. 52 alin. (l) lit. a)
din Codul muncii privind suspendarea din iniţiativa angajatorului a contractului de muncă, cât
şi prevederea art. 252 alin. (l) lit. a), lit. b), și lit. c) din Codul muncii, Decizia Curţii
Constituţionale nr. 261/2016, aceasta desfăcându-i contractul de muncă pentru motive
disciplinare care nu sunt prevăzute de art. 248 din Codul muncii se solicită respingerea
apelului şi menţinerea sentinţei date de instanţa de fond.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate, a actelor de
procedură efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor
art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 49 Codul muncii, suspendarea contractului individual de
muncă poate interveni de drept, prin acordul părților sau prin act unilateral al uneia dintre
părți, având ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de
natură salarială de către angajator.
Având în vedere efectele pe care le produce măsura suspendării raportat la salariat,
pentru a se putea asigura dreptul la apărare al acestuia împotriva eventualelor abuzuri ale
108
angajatorului și a se respecta principiul consensualității și al bunei credințe care guvernează
relațiile de muncă, conform art. 8 Codul muncii, este evident că, independent de cazul de
suspendare incident, decizia de suspendare trebuie întocmită de angajator în formă scrisă, cu
indicarea motivelor de fapt concrete și a temeiului de drept care justifică respectiva măsură.
Or, în speță, așa cum a constatat și prima instanță, decizia de suspendare contestată nu
respectă aceste exigențe prev. de art. 50-52 Codul muncii, necuprinzând nicio referire minimă
la temeiurile de fapt care au justificat respectiva măsură și raportarea acestora la dispozițiile
legale, raportare absolut necesară cu atât mai mult cu cât temeiul de drept indicat de angajator
a fost art. 50 lit. i) Codul muncii – respectiv suspendare de drept ce intervine în ‚,alte cazuri
expres prevăzute de lege”.
În atare condiții, față de lipsa motivării deciziei de suspendare, care să îi permită
judecătorului o analiză concretă și corectă a legalității aplicării măsurii suspendării
contractului individual de muncă al reclamantului (motivare care, de altfel, nu a fost realizată
nici măcar în fața instanței – chiar dacă nu ar fi putut fi complinită astfel lipsa din cuprinsul
deciziei), în mod corect a apreciat prima instanță că soluția care se impune este aceea a
anulării deciziei contestate.
Totodată, Curtea constată că în mod corect s-a dispus și anularea deciziei nr. […]
/17.07.2020 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului în
condițiile în care lipsa salariatului de la convocarea la cercetarea disciplinară nu reprezintă
abatere disciplinară și nu poate constitui temei pentru aplicarea unei sancțiuni disciplinare –
cum s-a reținut în speță, dispozițiile legale incidente – art. 247-252 din Codul muncii -
impunând doar obligația angajatorului de a-i oferi salariatului posibilitatea de a-și formula
apărările împotriva faptelor sesizate, iar nu și obligația salariatului de a se apăra, absența
acestuia de la cercetare reprezentând o renunțare la dreptul de a formula apărări și a propune
probe în apărarea sa (care dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea raportat la faptele
ce au format obiectul cercetării prealabile, fără efectuarea cercetării prealabile), neputând fi
sancționat pentru această atitudine.
În ceea ce priveşte celelalte susţineri din cadrul apelului referitoare la nulitatea cererii
de chemare în judecată motivat de neindicarea codului unic de înregistrare/codului de
identificare fiscală pentru pârâtă, de indicarea greșită a societății pârâte, de faptul că cererea
de chemare în judecată nu a fost modificată cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat,
precum și că întâmpinarea și precizarea nu sunt întemeiate în drept, Curtea constată că acestea
nu sunt de natură a atrage respectiva sancțiune în condițiile în care, conform dispoziţiilor art.
204 C. pr. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se poate realiza până la primul
termen de judecată, termen ce a fost respectat în speță, ocazie cu care a fost indicată și
denumirea exactă a pârâtei, absența temeiului legal din cadrul întâmpinării sau precizărilor
ulterioare nu are nicio influență asupra cererii introductive sau modificatoare, iar absența
codului de identificarea fiscală ori a CNP – ului nu este sancționată în mod expres de lege cu
nulitatea, astfel că în privința acesteia nu poate fi incidentă decât nulitatea relativă, nulitate ce
presupune existența unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată altfel ( ar împiedica desfășurarea
judecății sau pârâta nu ar putea să își facă apărarea), vătămare care însă nu a fost dovedită în
speță.
Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea primei instanţe respectă cerinţele de
legalitate şi temeinicie, iar criticile formulate sunt neîntemeiate, în baza art. 480 alin. (1) C.
pr. civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta - pârâtă SC B... SRL
împotriva sentinţei civile nr. 497/19.03.2021 pronunţată de Tribunalul Timiș în dosar nr. […]
/30/2019, în contradictoriu cu intimatul reclamant A....

109
 §. Dreptul asigurărilor sociale
21. Restituirea sumelor reţinute cu titlu de asigurări sociale de sănătate
pentru indemnizaţia plătită în baza Legii 341/2004. Termenul de prescripţie a dreptului
material la acţiune

 Codul fiscal: art. 2 alin. (2) lit. b)

 Codul de procedură fiscală: art.219
 Legea nr.95/2006: art. 266 alin. (4)

Prevederile din cuprinsul Legii nr.263/2010 vizează acordarea sau recuperarea în

termenul general de prescripție a unor sume cu titlu de drepturi de pensie, subsecvent
emiterii deciziei de revizuire. Termenul general de prescripție de 3 ani vizează strict ipotezele
anterior descrise, având ca obiect în esență plata sau recuperarea sumelor ce reprezintă
drepturi de pensie, alte prestații de asigurări sociale sau drepturi prevăzute de legi speciale
propriu-zise, iar nu eventualele contribuții aplicate asupra acestora, cum este cazul în speță.
Însă contribuțiile de asigurări sociale de sănătate aplicate asupra indemnizațiilor
cuvenite în baza Legii nr. 341/2004, urmează reglementările de natură fiscală la care face
trimitere apelantul reclamant.
Contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate intră în sfera de reglementare a Codului fiscal, conform
art. 2 alin. (2) lit. b).
Sunt relevante în egală măsură prevederile art. 266 alin. (4) din Legea nr. 95/2006,
potrivit cărora termenul de prescripție a obligației de plată privind contribuția de asigurări
sociale de sănătate este prevăzut în Codul de procedură fiscală, cu modificările și
completările ulterioare.
Potrivit art. 219 din Codul de procedură fiscală, dreptul contribuabilului/plătitorului
de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie
a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire.
Având în vedere cele anterior expuse, concluzia ce se impune este aceea că sumele
solicitate privesc o creanță fiscală prescriptibilă în termen de 5 ani.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1162 din 27 septembrie 2021,
rezumată de Judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 15.09.2020, sub nr.
dosar […]/30/2020, reclamantul A... a chemat în judecată pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Timiş solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la
restituirea sumelor reţinute cu titlu de asigurări sociale de sănătate pentru indemnizaţia plătită
în baza Legii 341/2004, cu modificările ulterioare, începând cu data de 01.01.2015 şi până la
data plăţii efective, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor reţinute nelegal
cu titlul de contribuţie de asigurări sociale de sănătate, începând cu 01.01.2015, obligarea
pârâtei de a nu mai reţine aceasta contribuţie pe viitor, după data pronunţării sentinţei, cu
cheltuieli de judecata.
Prin Sentinţa civilă nr. 299/26.02.2021, Tribunalul Timiş a admis excepția prescripției
dreptului material la acţiune pentru perioada 01.01.2015-14.09.2017 invocata de pârâtă.

110
 A admis în parte cererea, așa cum a fost precizată, formulată de reclamantul A..., în
contradictoriu cu pârâta Casa Județeana de Pensii Timiș şi a obligat pârâta la restituirea către
reclamant a sumelor reținute cu titlu de contribuție la asigurările sociale de sănătate din
drepturile încasate în baza Legii nr. 341/2004 aferente perioadei 15.09.2017-15.06.2020,
precum si la plata dobânzii legale aferenta acestor sume de bani, calculata de la data reținerii
fiecărei contribuții şi până la data plății efective.
A respins, în rest, cererea precizată, fără cheltuieli de judecată, reţinând următoarele:
Analizând, în considerarea dispozițiilor prevăzute de art. 248 alin. (1) Cod procedura
civilă, excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Timiş privind cererea care are ca obiect achitarea retroactivă a sumelor de bani pentru
perioada anterioară datei de 15.09.2017, instanţa a constatat că aceasta este întemeiată.
Astfel, conform dispozițiilor art. 107, art. 179 şi art. 181 din Legea nr. 263/2010 în
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, termenul de prescripție este de 3
ani, iar dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 stabilesc că reglementările
prevăzute de legislaţia privind pensiile, proprie fiecărui plătitor, referitoare la stabilire, plată,
modificare, suspendare, reluare, încetare, expertizare, revizuire, contestare şi recuperare a
sumelor încasate necuvenit, se aplică şi indemnizaţiilor prevăzute de lege, dacă aceasta nu
dispune altfel.
Tribunalul a constatat că nu poate fi reţinută aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.
219 din Legea nr. 207/2015 conform cărora termenul de prescripție privind restituirea
creanțelor fiscale este de 5 ani, întrucât reclamantul solicită diferențe de drepturi de prestații
de asigurări sociale reținute de pârâtă cu titlul de contribuție de asigurări sociale de sănătate.
Or, dispozițiile art. 219 din Legea nr. 207/2015 privind termenul de prescripție special de 5
ani sunt aplicabile doar în situația în care contribuabilul/plătitorul uzează de dreptul de a
solicita restituirea creanțelor fiscale în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul de
procedura fiscală în contradictoriu cu organul fiscal competent, nu şi cu pârâta din prezenta
cauză.
În acest context, raportat la data înregistrării cererii de chemare in judecată –
15.09.2020, instanța a constatat ca fiind prescrise parțial pretențiile deduse judecații pentru
perioada 01.01.2015-14.09.2017.
Analizând actele şi lucrările dosarului, pe fond, instanţa a reţinut următoarele:
În fapt, reclamantul este posesor al certificatului de revoluţionar în condiţiile Legii nr.
341/2004 a recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, având
calitatea de „luptător pentru victoria revoluţiei din decembrie 1989 - luptător reţinut şi fiind
nemulţumit că pârâta a reţinut contribuţia de asigurări sociale de sănătate (C.A.S.S) din
cuantumul indemnizaţiei de gratitudine lunară stabilită potrivit Legii nr. 341/2004, a solicitat
prin acţiune, obligarea pârâtei la restituirea acestor sume reţinute si sistarea reţinerilor
contribuţiei de asigurări sociale de sănătate din indemnizaţia plătită reclamantului în temeiul
Legii nr. 341/2004.
Analizând reglementările legale privind reţinerea contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate (C.A.S.S) în procent de 5,50%, din cuantumul indemnizaţiei de gratitudine lunară
stabilită potrivit Legii nr. 341/2004, prin prisma susţinerilor reclamantului dar şi a apărărilor
pârâtei, instanţa a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 a
recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta
muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească
anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977, „(2) drepturile acordate conform
prezentei legi nu sunt considerate venituri, nu se impozitează şi nu afectează acordarea altor
drepturi”.

111
 În conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal,
„categorii de venituri supuse contribuţiei de asigurări sociale de sănătate: (1)contribuabilii la
sistemul de asigurări sociale de sănătate, prevăzuţi la art. 153 alin. (1) lit. a) - d), datorează,
după caz, contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile din România şi din
afara României, cu respectarea legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale,
precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte,
pentru care există obligaţia declarării în România, realizate din următoarele categorii de
venituri: a) venituri din salarii şi asimilate salariilor, definite conform art. 76; b) venituri din
activităţi independente, definite conform art. 67; c) venituri din drepturi de proprietate
intelectuale, definite conform art. 70; d) venituri din asocierea cu o persoană juridică,
contribuabil potrivit prevederilor titlului II, titlului III sau Legii nr. 170/2016, pentru care sunt
aplicabile prevederile art. 125; e) venituri din cedarea folosinţei bunurilor, definite conform
art. 83; f) venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, definite conform art. 103;
g) venituri din investiţii, definite conform art. 91; h) venituri din alte surse, definite conform
art. 114. (2) Pentru veniturile prevăzute la alin. (1) se datorează contribuţia de asigurări
sociale de sănătate şi în cazul în care acestea sunt realizate de persoanele fizice aflate în
situaţiile prevăzute la art. 60” iar potrivit dispoziţiilor art. 114 alin.1 din acelaşi cod, „venituri
din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în
categoriile prevăzute la art. 61 lit. a) - h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate
cu prezentul titlu”.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 224 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, „(1) următoarele categorii de persoane beneficiază de
asigurare, fără plata contribuţiei, în condiţiile art. 154 din Legea nr. 227/2015: d) persoanele
ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor
drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6
martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi
magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor
1945 - 1989, cu modificările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind
acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu
începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare,
prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi
văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr.
309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul
militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 - 1961, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b)
pct. 1 din Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru
revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta
muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru drepturile băneşti acordate de aceste legi”.
Având în vedere textele legale menţionate, instanţa de fond a reţinut că venitul
reclamantului obţinut din indemnizaţia de gratitudine nu intră în categoria veniturilor din „alte
surse” care sunt supuse contribuţiei, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal, întrucât nu îndeplineşte condiţia de a fi impozabil, pentru a
putea constitui bază de calcul la stabilirea contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate şi
în consecinţă, pentru acest venit din indemnizaţia acordată în baza Legii nr. 341/2004,
reclamantul deţinător al titlului de Luptător cu rol determinant, în reglementarea dată de art. 3
alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004, nu datorează contribuţia de asigurări sociale de
112
sănătate, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 341/2004, nu conţine nicio dispoziţie referitoare la
plata contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate pe care le-ar datora beneficiarii acestui act
normativ.
În acest context, instanţa a reţinut că încasarea de către reclamant a indemnizaţiei
acordată în baza Legii nr. 341/2004, nu dă naştere în sarcina acestuia a unei obligaţii de plată
a contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, aceeași interpretare, obligatorie potrivit
dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind dată şi prin Decizia nr.
14/17.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, „în interpretarea art. 5 alin. (2) cu referire la art. 3
alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din
Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie
1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977
nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 154
alin. (1) lit. d), art. 155 şi 114 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, şi art. 224 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deţinătorii titlului
de Luptător cu Rol Determinant nu datorează contribuţie la asigurările sociale de sănătate
pentru indemnizaţiile primite în temeiul Legii nr. 341/2004”. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a mai reținut că lipsa acestei obligații de plată a contribuției la asigurările sociale de sănătate
este aplicabila la drepturile recunoscute tuturor luptătorilor în Revoluție, așa cum rezulta din
interpretarea sistematică a dispozițiilor legale incidente in ce privește sistemul asigurărilor
sociale de sănătate, la modalitatea în care se realizează impozitarea și, respectiv, determinarea
contribuției la asigurările sociale de sănătate.
Pentru considerentele de fapt si de drept arătate, Tribunalul, văzând întemeiată parțial
pretenţia dedusă judecăţii, a admis-o în parte, conform dispozitivului.
Pârâta a fost obligată şi la plata dobânzii legale aferenta acestor sume, conform
dispozițiilor art. 1535 Cod civil şi art. 1 pct. 3 , art. 6 din OG nr. 13/2011, care prevăd că, în
cazul în care o suma de bani nu este plătita la scadenta, creditorul are dreptul la daune
moratorii de la scadenta pana la momentul plății în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă,
în cel prevăzut de lege, iar dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia fiind
datorata doar dobânda legală. În speță in ce privește plata contribuției la asigurările sociale de
sănătate, instanţa a dispus calculul dobânzii de la data reținerii fiecărei contribuții şi până la
data plăţii efective.
Instanța a respins în rest cererea privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a
sumelor de bani reținute cu titlu de cotă CASS după data 15.06.2020, întrucât după aceasta
dată au fost restituite reclamantului aceste sume de bani.
Tribunalul a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părţi.
Prin cererea de apel înregistrată la data de 15.04.2021, reclamantul a solicitat
modificarea, în parte, a sentinței primei instanțe, respingerea excepției prescripției invocată de
către pârâtă, obligarea acesteia la restituirea sumelor reţinute cu titlu de asigurări sociale de
sănătate pentru indemnizaţia plătită în baza Legii nr. 341/2004, cu modificările ulterioare și
pentru perioada 01.01.2015 - 15.09.2017, până la data plaţii efective, obligarea pârâtei la plata
dobânzii legale aferente sumelor reţinute nelegal cu titlul de contribuţie de asigurări sociale de
sănătate, în perioada 01.01.2015 - 15.09.2017, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de apel, se arată că argumentele primei instanţe sunt neîntemeiate,
în raport de dispozițiile art. 219 din Codul de procedură fiscală privind prescripţia dreptului
de a cere restituirea: „Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor
fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a
113
luat naştere dreptul la restituire”. Menționează că acelaşi regim era prevăzut și de art. 135 al
vechiului Cod de procedură fiscală, reglementat de OG nr. 92/2009 și de Legea 571/2003.
Prin urmare, indiferent de cota reţinută, obligația restituirii tuturor sumelor reţinute cu
titlu de CASS este aplicabilă, deoarece creanţa este una cu caracter fiscal. Pentru sumele cu
titlu de CASS, termenul de prescripţie este de 5 ani, perioadă în care organele fiscale pot
proceda la executarea silită a celor care nu își îndeplinesc obligaţia de plată către bugetul de
stat. Termenul de prescripţie este acelaşi pentru contribuabil, pentru sumele reținute în mod
nelegal.
În drept, apelantul a invocat dispozițiile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă.
Prin cererea de apel formulată, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş a solicitat
schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii
reclamantului, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei
apelante în privinţa restituirii sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de
sănătate în perioada anterioară datei de 16.06.2020, precum şi în privinţa plăţii dobânzii legale
aferente respectivelor sume.
În ceea ce priveşte restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări
sociale de sănătate în perioada anterioară publicării Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial nr. 513 din 16 iunie 2020 şi plata dobânzii legale
aferente respectivelor sume, apelanta invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei
Judeţene de Pensii Timiş, arătând sumele respective au fost virate de către instituție la Fondul
naţional unic de asigurări sociale de sănătate, un fond special care se constituie şi se utilizează
potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare. Gestionarea fondului se face, prin Casa Naţională de Asigurări de
Sănătate şi prin casele de asigurări de sănătate, conform art. 220 alineatele (1) - (3) din Legea
nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Prin urmare, apelanta apreciază că nu se justifică obligarea Casei Judeţene de Pensii
Timiş la restituirea sumelor reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate care au
fost reţinute şi virate către un fond pe care nu îl gestionează.
Doar sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate din
perioada 16.06.2020 - 31.08.2020, care nu au fost virate la Fondul naţional unic de asigurări
sociale de sănătate, au putut fi restituite reclamantului-intimat de către Casa Judeţeană de
Pensii Timiş.
Astfel, contribuţia de asigurări sociale de sănătate din perioada 16.06.2020 -
31.08.2020, reţinută din indemnizaţia acordată reclamantului-intimat în baza Legii nr.
341/2004, i s-a restituit reclamantului-intimat în luna septembrie 2020, o dată cu plata
indemnizaţiei aferente lunii 09.2020 şi nu s-a mai reţinut începând cu luna septembrie 2020
contribuţia de asigurări sociale de sănătate din indemnizaţia reclamantului.
Referitor la reţinerea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor
beneficiare de indemnizaţii în temeiul Legii nr. 341/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, Casa Naţională de Pensii Publice a comunicat caselor teritoriale de pensii, prin
intermediul adresei nr. […] /21.07.2020, faptul că persoanele din categoria celor prevăzute de
art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 2-4 din Legea nr. 341/2004 nu datorează contribuţii la asigurări
sociale de sănătate pentru drepturile băneşti încasate în temeiul acestei legi, respectiv că nu se
datorează contribuţie la asigurările sociale de sănătate asupra indemnizaţiilor acordate în baza
Legii nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 16 iunie
2020.
În data de 04.08.2020, Casa Naţională de Pensii Publice a transmis prin e-mail caselor
teritoriale de pensii că, având în vedere prevederile Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de
114
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind scutirea de la
plata contribuţiei de asigurări de sănătate pentru persoanele din categoria celor prevăzute de
art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 2-4 din Legea nr. 341/2004, la nivel central se desfăşoară activităţile
specifice pentru restituirea automată pentru această categorie de beneficiari a contribuţiei de
asigurări de sănătate începând cu data de 01.09.2020.
Apelanta arată că, întrucât Decizia nr. 14/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a fost publicată în Monitorul
Oficial nr. 513 din 16 iunie 2020, nu poate produce efecte anterior acestei date, astfel încât
este neîntemeiată cererea reclamantului privind perioada retroactivă publicării respectivei
decizii în Monitorul Oficial al României.
Reclamantul-intimat a obţinut titlul prevăzut la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 2 din Legea
nr. 341 /2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv titlul de "Luptător pentru
Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 - Luptător Reţinut, "potrivit Certificatului
seria […] nr. […], iar Decizia nr. 14/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - în dosarul nr. 2931/1/2019 se referă
doar la deţinătorii titlului de Luptător cu Rol Determinant prevăzut la art. 3 alin. (1) lit. b)
pct.3 din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte perioada anterioară publicării Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial nr. 513 din 16 iunie 2020, reţinerea contribuţiei de
asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor beneficiare de indemnizaţii în temeiul Legii
nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, s-a efectuat în conformitate cu
prevederile legale în vigoare.
Apelanta invocă dispozițiile art. 154 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind
Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare
Persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea nr. 341/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru care legiuitorul a statuat că beneficiază de
asigurare, fără plata contribuţiei, sunt cele care au obţinut titlul de „Luptător pentru Victoria
Revoluţiei din Decembrie 1989 - Luptător Rănit".
Prin urmare, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul
fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 224 alin. (1) lit. d) din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, de la plata contribuţiei de
asigurări sociale de sănătate sunt exceptate persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1
din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru drepturile băneşti
acordate de această lege. Apelanta arată că reclamantul nu se regăseşte în categoria de
persoane fizice exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, întrucât art. 3
alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se
referă la persoanele cărora li s-a acordat titlul de Luptător pentru Victoria Revoluţiei din
Decembrie 1989 - Luptător Rănit.
Conform dispoziţiilor art. 142 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin HG nr. 257/2011: „Casele
teritoriale/sectoriale de pensii calculează, reţin şi virează, în cadrul competențelor legale,
contribuţia de asigurări de sănătate, impozitul pe veniturile din pensii şi orice alte obligaţii
către alte fonduri, stabilite de legislaţia în vigoare la data efectuării plăţii." Potrivit art. 43 alin.
2 din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare: „(2) Reglementările
prevăzute de legislaţia privind pensiile, proprie fiecărui plătitor, referitoare la stabilire, plată,
modificare, suspendare, reluare, încetare, expertizare, revizuire, contestare şi recuperare a
sumelor încasate necuvenit, se aplică şi indemnizaţiilor prevăzute de lege, dacă aceasta nu
dispune altfel”.

115
 În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 476 alin. (1) şi art. 40 alin. (1) teza a II-a
din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare; art. 154 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare; art. 220 alineatele 1 - 3 şi art. 224 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată; art. 142 din Normele de
aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, norme
aprobate prin H.G. nr. 257/2011; art. 43 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 a recunoştinţei
pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească
anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă
din Valea Jiului - Lupeni - august 1977, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamantul-apelant a formulat întâmpinare la cererea de apel a Casei Județene de
Pensii Timiș, solicitând respingerea acestuia. De asemenea, a solicitat respingerea excepției
lipsei calității procesuale, invocată de partea adversă, ca nefondată, arătând că a înțeles să
cheme în judecată persoana care a procedat la reținerea sumelor, neavând cunoștință despre
redirecționarea acestora. La rândul său, pârâta are posibilitatea să le pretindă de la instituțiile
menționate prin întâmpinare, în măsura în care susținerile sale sunt corecte.
Reclamantul-apelant apreciază nefondate apărările formulate pe fond, de către pârâtă.
Menționează că Decizia nr. 14/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, este
aplicabilă tuturor beneficiarilor Legii nr. 341/2004, iar susținerea potrivit căreia decizia este
obligatorie pentru pârâtă doar de la data publicării în Monitorul Oficial este eronată.
Interpretarea textului de lege este obligatorie în modalitatea stabilită de instanța supremă, de
la momentul pronunțării deciziei.
Casa Județeană de Pensii Timiș a formulat întâmpinare la apelul declarat de către
reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, pentru următoarele motive:
În cauză sunt incidente prevederile Codului civil în materia prescripţiei extinctive,
având în vedere că tocmai caracterul nedatorat al contribuţiei la asigurările sociale de sănătate
pentru indemnizaţiile primite în temeiul Legii nr. 341/2004 de deţinătorii titlului de Luptător
cu Rol Determinant, în sensul interpretat prin Decizia nr. 14/2020 pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, este cel care nu
califică raportul juridic dintre apelantul-reclamant şi Casa Judeţeană de Pensii Timiş ca
făcând parte din cele cărora le-ar fi incidenţă ipoteza de reglementare prevăzută de art. 219
Cod procedură fiscală.
Contribuabilul este definit conform art. 1 pct. 4 din Codul de procedură fiscală ca fiind
orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează,
conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale.
Întrucât Decizia nr. 14/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a fost publicată în Monitorul Oficial nr.
513 din 16 iunie 2020, nu poate produce efecte anterior acestei date, astfel încât este
neîntemeiată cererea apelantului-reclamant privind perioada retroactivă publicării respectivei
decizii în Monitorul Oficial al României.
În drept, pârâta-apelantă a invocat prevederile art. 2.500, art. 2.501 alin. (1) şi art.
2.517 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare; art. 521 alin. (3) teza I din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Analizând apelurile reclamantului şi pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a
actelor de procedură efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea
corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea reţine
următoarele:

116
 Starea de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă, apelantul reclamant fiind
posesorul certificatului de revoluţionar cu seria […] nr. […] în calitatea sa de Luptător pentru
Victoria Revoluţiei din decembrie 1989 – Luptător reţinut, şi în această calitate a reclamat
faptul că pârâta, contrar dispoziţiilor legale, i-a reţinut contribuţiile pentru asigurări de
sănătate.
Prima instanţă a admis în parte acţiunea formulată, fundamentându-şi raţionamentul pe
Decizia nr. 14/17.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept. Pentru perioada 01.01.2015-14.09.2017 acţiunea a fost
respinsă ca fiind prescrisă, instanţa raportându-se la termenul de prescripţie de 3 ani
reglementat de dispoziţiile art. 107, art. 115, art. 179, art. 181 din Legea nr. 263/2010,
susţinându-se că acest act normativ este aplicabil raportului de drept dedus judecăţii faţă de
prevederile art. 4 indice 3 din Legea nr. 341/2004.
Fără a critica chestiunea centrală suspusă analizei, respectiv dacă pentru drepturile
acordate persoanelor care deţin titlul menţionat există sau nu obligaţia de plată a contribuţiei
de asigurări sociale de sănătate, apelanţii au înţeles să supună controlului judiciar data de la
care pot fi restituite aceste sume. Astfel, reclamantul a criticat modalitatea de soluționare de
către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciindu-se în
esență că este aplicabil termenul de 5 ani din materie fiscală şi nu termenul de 3 ani cum a
reținut prima instanță.
În opinia pârâtei, pe de o parte ea nu are calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte
instanţa de fond nu a aplicat întocmai dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură
civilă, care, statuând că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie doar de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, impunea concluzia că doar de la această
dată putea fi dispusă obligaţia pârâtei la plata retroactivă a drepturilor reţinute.
Potrivit disp. art. 36 C.pr.civ., calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu
calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează obiectul conținutului
raportului juridic de drept material dedus judecății. Prin urmare, calitatea de reclamant într-un
anumit proces aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar
calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel
drept.
Pornind de la faptul că sumele solicitate a fi restituite prin cererea de chemare în
judecată reprezintă în fapt, cota de contribuții de asigurări sociale de sănătate reținute din
drepturile încasate potrivit Legii nr. 341/2004, iar calculul, reținerea și virarea la Casa
Naţională de Asigurări de Sănătate a respectivei contribuții de asigurări sociale de sănătate s-a
realizat de către apelanta pârâtă în calitatea sa de plătitor de venit, va fi menţinută soluţia de
respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată.
Odată lămurit cadrul procesual, Curtea constată că argumentele apelantei pârâte se
concentrează pe aspectul neretroactivității legii civile, dar și al Deciziei nr. 14/2020
pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la efectul deciziei privind dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art.
521 alin. (3) C.pr.civ., se observă că afirmația apelantei este pe deplin validă, în sensul că într-
adevăr, dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial, după cum statuează în mod expres textul de lege menționat. Dar decizia
pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are doar un rol
interpretativ, caracterul obligatoriu al interpretării date de instanța supremă având efect de la
data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Aplicarea efectelor Deciziei nr. 14/2020
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu presupune vreo încălcare a principiului
activităţii legii civile consacrat de art. 6 Cod civil conform căruia Legea civilă este aplicabilă
cât timp este în vigoare, nefiind de natură să afecteze situaţiile juridice prevăzute de legea în
117
vigoare, din moment ce rolul hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
este tocmai acela de a asigura interpretarea si aplicarea unitară a legii de către toate instanţele.
Prin urmare, interpretarea data unei norme legale printr-o hotărâre prealabilă este cea
pe care aceasta norma trebuia să o primească chiar de la momentul intrării în vigoare. De
asemenea, efectul ex nunc al unei astfel de hotărâri se referă la faptul că, doar de la acest
moment, instanţele sunt obligate să aplice interpretarea normei juridice, astfel cum aceasta a
fost statuată de Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, neavând însă regimul normei juridice
aplicabile unei anumite situaţii juridice din punct de vedere temporal.
Pe cale de consecință, invocarea obligativității numai pentru viitor a deciziei
pronunțate în temeiul art. 519 C.pr.civ. nu este de natură a invalida soluția pronunțată în cauză
de prima instanță, soluție care are în vedere strict prevederile în vigoare și aplicabile în
maniera confirmată de instanța supremă.
Faţă de aceste considerente, epuizând analiza motivelor de apel ale pârâtei, Curtea
concluzionează că aceste critici nu sunt de natură a justifica reformarea soluției apelate,
urmând ca în baza art. 480 alin. (1) C.pr.civ. să se dispună respingerea apelului pârâtei ca
nefondat.
Examinând, însă prevederile pe care apelantul reclamant își fundamentează motivele
de apel, este de observat faptul că prima instanţă, în soluţionarea excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune, s-a raportat la dispoziţii legale ce nu sunt aplicabile situației
deduse judecății, în condițiile în care acțiunea de față vizează sistarea reținerii și restituirea
contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate aplicate asupra unor indemnizații cuvenite în
baza Legii nr. 341/2004. În această ordine de idei, prevederile evocate din cuprinsul Legii
nr.263/2010 vizează acordarea sau recuperarea în termenul general de prescripție a unor sume
cu titlu de drepturi de pensie, subsecvent emiterii deciziei de revizuire.
Or, prevederile redate de reclamant privesc recuperarea unor debite/sume încasate
necuvenit cu titlu de prestații de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale, în
cea din urmă categorie fiind încadrabile și indemnizațiile de care beneficiază intimații
reclamanți în temeiul Legii nr. 341/2004.
În sfârșit, art. 43 din Legea nr. 341/2004 stabilește aplicabilitatea în cazul
indemnizațiilor stabilite prin această lege a reglementărilor prevăzute de legislația privind
pensiile, proprie fiecărui plătitor, referitoare la stabilire, plată, modificare, suspendare, reluare,
încetare, expertizare, revizuire, contestare și recuperare a sumelor încasate necuvenit.
Din simpla lectură a textelor de lege se poate observa că termenul general de
prescripție de 3 ani vizează strict ipotezele anterior descrise, având ca obiect în esență plata
sau recuperarea sumelor ce reprezintă drepturi de pensie, alte prestații de asigurări sociale sau
drepturi prevăzute de legi speciale propriu-zise, iar nu eventualele contribuții aplicate asupra
acestora, cum este cazul în speță.
Cu alte cuvinte, se impune o interpretare separată a dispoziţiilor legale aplicabile
fiecărei situații juridice, în sensul în care plata sau recuperarea unor prestații de asigurări
sociale propriu-zise, în speță indemnizațiile cuvenite în baza Legii nr. 341/2004, sunt supuse
anumitor reglementări, mai exact cele pe care tribunalul le-a invocat, în vreme ce contribuțiile
de asigurări sociale de sănătate aplicate asupra acestor drepturi de asigurări sociale urmează
regimul juridic specific, mai exact reglementările de natură fiscală la care face trimitere
apelantul reclamant.
Din această perspectivă, apelul reclamantului este pe deplin întemeiat, ca de altfel și
referirile la natura de creanță fiscală a contribuției de asigurări sociale. Această calificare se
impune cu puterea evidenței din simpla cuprindere a contribuției de asigurări sociale de
sănătate datorată bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate în sfera de
reglementare a Codului fiscal, conform art. 2 alin. (2) lit. b).
118
 Sunt relevante în egală măsură prevederile art. 266 alin. (4) din Legea nr. 95/2006,
potrivit cărora termenul de prescripție a obligației de plată privind contribuția de asigurări
sociale de sănătate este prevăzut în Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările
ulterioare.
Potrivit art. 219 din Codul de procedură fiscală, dreptul contribuabilului/plătitorului de
a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire.
Având în vedere cele anterior expuse, concluzia ce se impune este aceea că sumele
solicitate privesc o creanță fiscală prescriptibilă în termen de 5 ani. Pe cale de consecință,
criticile apelantului reclamant, fondate sub acest aspect, determină concluzia că soluția dată
de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune este nelegală.
Așa fiind, Curtea constată că prima instanţă a admis în mod greşit o excepţie dirimantă
care a făcut inutilă cercetarea temeiniciei pretenţiilor din cererea introductivă și, întrucât
apelul este întemeiat, urmează a fi admis cu consecința anulării în parte a hotărârii apelate
respectiv cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la
acţiune şi, rejudecând cauza în aceste limite, va respinge excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.01.2015-08.10.2017.
Potrivit art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă va reține cauza pentru judecare, având
în vedere lipsa unei solicitări exprese de trimiterea a acestei cauze la prima instanță. În
rejudecare Curtea, faţă de considerentele ce preced, va respinge excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.01.2015-14.09.2017. Asupra
fondului cauzei, pentru perioada menţionată, instanţa constată că în considerentele relevante
ale hotărârii prealabile obligatorie nr. 14/2020, pronunțată de instanța supremă, s-a reținut, din
coroborarea dispozițiilor legale analizate, că veniturile de care beneficiază deținătorii titlurilor
reglementate de Legea nr. 341/2004 nu sunt impozabile și că pentru respectivele venituri nu
se datorează contribuții la asigurările sociale de sănătate. A apreciat instanța supremă că
încasarea indemnizațiilor prevăzute de Legea nr. 341/2004 nu dă naștere, în sarcina
beneficiarului lor, unei obligații de plată a contribuției la asigurările sociale de sănătate,
concluzie impusă de interpretarea sistematică a dispozițiilor legale incidente în mod
corespunzător sediului materiei în care se regăsesc ele, și anume cele referitoare la drepturile
recunoscute luptătorilor în Revoluție, la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, la
modalitatea în care se realizează impozitarea și, respectiv, determinarea contribuției la
asigurările sociale de sănătate. Aşa fiind, instanţa va admite acţiunea formulată de reclamant
şi pentru perioada 01.01.2015-14.09.2017, sens în care obligă pârâta să-i plătească
reclamantului şi pentru această perioadă sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări
sociale de sănătate pentru indemnizaţiile acordate în temeiul Legii nr.341/2004, cu dobânda
legală aferentă acestor sume, începând cu începând cu data reţinerii fiecărei contribuţii şi până
la data plăţii efective.
Faţă de cele ce preced, Curtea a respins apelul formulat de pârâta Casa Judeţeană de
Pensii Timiş. Totodată, a admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleaşi hotărâri şi a
anulat în parte sentinţa civilă cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune şi, rejudecând cauza în aceste limite, a respins excepţia
prescripţiei dreptului material. A admis acţiunea formulată de reclamant şi pentru perioada
01.01.2015-14.09.2017, sens în care obligă pârâta să-i plătească reclamantului şi pentru
această perioadă sumele reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate pentru
indemnizaţiile acordate în temeiul Legii nr. 341/2004, cu dobânda legală aferentă acestor
sume, începând cu data reţinerii fiecărei contribuţii şi până la data plăţii efective. Se va
menţine în rest hotărârea primei instanţe, luându-se act de împrejurarea că părţile nu au
solicitat cheltuieli de judecată.
119
 SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ şi fiscal

22. Abatere profesionala grava in domeniul achizițiilor publice. Competența

de a aprecia efectele unei abateri profesionale grave

 Legea nr. 98/2016: art. 2 alin. (2) , art. art. 3 alin 1 pct.1 lit a), art. 3 alin (1) lit. s) ,
art. 164 alin. (1) , art. 167 alin. (1) lit. c), g), h) și i), art. 169 art. 171 , art. 209,
art. 215 alin. (4) și (5)
 H.G. nr. 395/2 iunie 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziție publică/acordului-
cadru din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice: art. 134 alin. (1) , (2), (3) şi
(6) , art. 135 alin. (1), (2) şi (3)
 Legea nr. 26/1990: art. 21 lit. e) - h)
 Legea nr. 51/2006: art. 22 alin. (5)
 Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice,
instituţiile publice şi din alte unităţi
 Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 26 februarie
2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE art. 57 alin.
(4) , (5), (6) şi (7)

Fiecare ofertant are obligația de a prezenta situația reală și adevărată a relațiilor

contractuale ale acestuia. Cele declarate în DUAE trebuie să fie reale la momentul
completării declarației și trebuie să fie dovedite la momentul solicitării documentelor față de
situațiile prevăzute în DUAE, precum și la momentul depunerii ofertei în interiorul datei
limită de depunere a ofertei. Ofertantul are obligația să declare în DUAE situația sa
specifică, respectiv cele reținute în sarcina sa de o instanța de judecată, aspecte care pot
creiona existenţa unei abateri profesionale ale acestui ofertant, de natură să îi poată afecta
integritatea și credibilitatea. O asemenea informație se impune a fi avută în vedere la
evaluarea unei oferte.
Împrejurarea că ofertantul nu a fost condamnat penal pentru una din infracțiunile
prevăzute de legiuitor in art. 164 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, situație care ar fi
determinat autoritatea contractantă să excludă ofertantul din procedură, reținând incidenţa
articolului de lege anterior menționat, nu exclude obligația autorităţii contractante de a
verifica incidenţa în cauză a ipotezelor reglementate de legiuitor în art. 167 alin. (1) din
același act normativ, ipoteze în prezenţa cărora autoritatea contractantă este îndreptățită să
ia măsura excluderii din procedura de atribuire a contractului de achiziție publică a acelui
operator economic care se află în oricare dintre situațiile vizate de acest articol.
Atunci când autoritatea contractantă are cunoștință de un comportament culpabil al
unui operator economic participant la o procedură de atribuire, este ținută să verifice dacă
acesta este în măsură să afecteze reputația/credibilitatea sa profesională, respectiv să se
clarifice dacă respectivele abateri profesionale grave, de care are cunoștință, pot arunca un

120
dubiu asupra integrității lui și astfel îl fac inadecvat pentru a i se atribui un contract de
achiziții publice, chiar dacă operatorul economic deține capacitatea tehnică și economică de
a executa contractul.
Revine, așadar, autorităților contractante competența de a aprecia efectele abaterilor
pe care le implică o încălcare pe fond a obligațiilor contractuale atât de gravă încât justifică
rezilierea unui contract anterior ca urmare a pierderii încrederii. Curtea subliniază că
existenţa uneia dintre situaţiile de la art. 167 din Legea nr. 98/2016 nu poate conduce, în mod
automat, la excluderea din procedură, comisia de evaluare fiind ţinută de respectarea
principiilor egalităţii de tratament si proporţionalităţii, efectul acestora în asigurarea
securităţii juridice a procedurii de atribuire fiind influenţat în mod direct de evaluarea
individuală, ad casum, a ofertanţilor, prin filtrul documentelor înaintate de către aceştia si,
ulterior, clarificate de comisia de evaluare.
Pentru a putea fi invocată ca motiv de excludere, abaterea trebuie să fie gravă, iar
această apreciere rămâne la latitudinea comisiei de evaluare, care, însă, va trebui să ţină
seama de principiile achiziţiilor publice atunci când îşi justifică decizia, în principal
principiul proporţionalităţii. Trebuie să se urmărească ca excluderea să nu fie de natură a
distorsiona concurenţa sau să afecteze tratamentul egal al ofertanţilor.
O alta condiție care se impune a fi îndeplinita pentru a se putea dispune excluderea
unei oferte dintr-o procedură de atribuire este aceea ca abaterea profesională gravă să fie
reţinută printr-o decizie a instanţei judecătoreşti sau a unei autorităţi administrative.
Aceasta deoarece, constatarea existenţei unei astfel de abateri, reglementate de alin. (3) din
acelaşi act normativ, abatere săvârşita cu intenţie sau din culpă gravă, trebuie să se
regăsească într-un mijloc de proba adecvat astfel cum este precizat la alin. (1) lit. c).
Raportat la înţelesul sintagmei „orice mijloc de proba adecvat” în discuţie, trebuie
avut în vedere că legiuitorul român a dat două exemple de documente cu un nivel similar de
forţa probantă, indicând faptul că orice alt exemplu de mijloc de probă adecvat, în sensul art.
167 alin. (1) lit. c) sus precizat, trebuie să aibă cel puţin standardul, respectiv nivelul de
competenţă, ca în cazul deciziilor precizate anterior, date ca exemplu drept mijloace de
probă adecvate.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1099 din 13 septembrie 2021,
rezumată de Judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

1. Contestaţia petentei A. SRL şi Decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor nr. 1613/C9/1639 din 27.07.2021:
Prin contestaţia nr. 34319/05.07.2021, înregistrată la Consiliu formulată de societatea
A. S.R.L. împotriva rezultatului procedurii comunicat în data de 22.06.2021, în cadrul
procedurii de licitație deschisă, online, organizată de Municipiul Arad, în calitate de autoritate
contractantă, în vederea încheierii acordului-cadru având ca obiect „Serviciul de salubrizare
privind activitatea de dezinsecție, dezinfecție, deratizare în Municipiul Arad” f cod CPV
90921000-9 Servicii de dezinfecție și de dezinsecție (Rev. 2), s-a solicitat Consiliului:
I. Punerea în vederea autorității contractante să depună în copie dosarul de achiziție
publică potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 101/2016 și admiterea cererii sale
de studiu al dosarului de achiziție publică în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr.
101/2016;
II. Pronunțarea deciziei în prezentul dosar ulterior datei la care va fi comunicat punctul
de vedere al autorității contractante sau a oricăror alte acte procedurale depuse la dosar,
121
precum și ulterior datei la care va fi asigurat accesul la dosarul cauzei, solicitând acordarea
posibilității de a formula concluzii scrise în temeiul art. 21 din Legea nr. 101/2016, astfel
încât să nu îi fie îngrădit dreptul de a lua la cunoștință despre toate împrejurările/înscrisurile
care au dus la rezultatul procedurii contestat;
III. Admiterea contestației și anularea refuzului autorității contractante de a nu pune la
dispoziție documentele aferente dosarului de achiziții publice (comunicat la data de
25.06.2021 la momentul încercării de studiere a documentelor dosarului de achiziție publică),
și obligarea autorității contractante să dea curs solicitării sale de a-i fi asigurat accesul la
întregul dosar al cauzei, astfel încât să poată uza de informațiile care nu i-au fost comunicate
din rea credință de către autoritatea contractantă, care nu sunt opozabile în acest moment și la
care are dreptul conform prevederilor art. 19 din Legea nr. 101/2016 și art. 57 din Legea nr.
98/2016. În acest sens, pentru respectarea dreptului la apărare și a principiului
contradictorialității, solicită în temeiul art. 186 C. pr. civ. repunerea sa în termenul de
formulare a contestației (raportat la momentul la care îi va fi asigurat accesul la dosarul de
achiziție).
IV. Admiterea contestației și pe cale de consecință:
A. Anularea rezultatului procedurii de atribuire comunicat în data de 22.06.2021 în
ceea ce privește oferta SC B. SRL, a rezultatului procedurii de atribuire prin care ofertele au
fost declarate acceptabile, conforme și/sau câștigătoare, adresa prin care s-a comunicat
rezultatul procedurii de atribuire, precum și anularea tuturor actelor anterioare/ concomitente
și/sau subsecvente acestora, precum și a celor conexe cu adresa amintită emise de autoritatea
contractantă în procedura de atribuire cum ar fi: raportul procedurii, procese-verbale de
evaluare a ofertelor, deciziile/comunicările privind rezultatul procedurii de atribuire,
rapoartele intermediare de evaluare, contractul de achiziție publică (dacă acesta s-a încheiat
fără respectarea dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 98/2016) etc., dacă au fost emise de
autoritatea contractantă și au dus/reținut la rezultatul procedurii de atribuire pe care îl
contestă, având în vedere că oferta SC B. SRL este inacceptabilă și/sau neconformă, așa cum
rezultă și din documentele aflate la dosarul de achiziție publică.
B. Dispunerea de măsuri de remediere în vederea restabilirii legalității procedurii de
atribuire constând în reluarea procedurii de atribuire, continuarea procedurii de atribuire,
reevaluarea ofertei SC B. SRL raportat la documentele depuse, prevederile documentației de
atribuire precum și prevederile legii/normelor aplicabile cu consecința stabilirii unui nou
clasament raportându-se și la celelalte oferte, conform criteriilor de atribuire stabilite prin
documentația de atribuire având în vedere că oferta amintită este inacceptabilă și/sau
neconformă, încălcându-se atât principiul tratamentului egal față de A. SRL, cât și principiul
transparenței.
C. În subsidiar, dispunerea de măsuri de remediere în vederea restabilirii legalității
procedurii de atribuire constând în reluarea procedurii de atribuire, continuarea procedurii de
atribuire, reevaluarea ofertei SC B. SRL prin solicitarea de către autoritatea contractantă de
clarificări față de aspectele pentru care legislația în domeniul achizițiilor publice
permite/obligă solicitarea de clarificări, astfel încât să nu se încalce principiile prevăzute de
art. 2 din Legea nr. 98/2016.
V. În subsidiar, admiterea contestației și, pe cale de consecință, anularea procedurii
de atribuire având în vedere dispozițiile art. 212 alin. (1) lit. c) coroborat cu alin. (2) din
Legea nr. 98/2016.
VI. Acordarea cheltuielilor de judecată.
B. SRL, cu sediul social în Hunedoara, str. […], județul Hunedoara, având CUI […],
număr de înregistrare în Registrul Comerțului […]/1992, reprezentată prin administrator C., a
formulat cererea de intervenție voluntară în interesul autorității contractante, nr.
122
[…]//14.07.2021, înregistrată la Consiliu cu nr. […]/14.07.2021, prin care a solicitat
admiterea cererii de intervenție și respingerea contestației, ca nefondata.
2. Decizia pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor
Prin Decizia nr. 1613/C9/1639 din data de 27.07.2021, Consiliul Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nefondată contestaţia formulată de A. SRL, în
contradictoriu cu Municipiul Arad; în temeiul art. 64 C.pr.civ. a încuviinţat în principiu
cererea de intervenţie formulată de B. SRL şi a admis-o.
(…) 3. Plângerea formulată de petenta A. S.R.L. împotriva Deciziei Consiliului
Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 1613/C9/1639/27.07.2021:
Împotriva acestei hotărâri a formulat plângere petenta A. SRL solicitând admiterea
plângerii, casarea în întregime a Deciziei CNSC, reţinerea cauzei spre rejudecare pe fond şi pe
cale de consecinţă, să se admită contestaţia, să se respingă ca nefondată cererea de intervenţie
a B. SRL şi să se dispună, în principal:
1.1. Obligarea autorităţii contractante sa pună la dispoziţia subscrisei toate actele
emise de aceasta, în integralitatea lor, care au stat la baza emiterii raportului procedurii de
atribuire, astfel încât sa putem uza de informaţiile care nu ne-au fost comunicate, cu rea
credinţa de către parata autoritate contractanta; acte care nu sunt opozabile nici la acest
moment şi la care avem dreptul conform prevederilor art. 57 din Legea 98/2016, coroborat cu
art. 217 alin. (6) din acelaşi act normativ, sens în care în vederea respectării dreptului la
apărare şi a principiului contradictorialităţii, solicitam în temeiul art. 186 cod procedura civila
inclusiv repunerea subscrisei în termenul de formulare a contestaţiei, raportat la momentul la
care ne va fi asigurat accesul la dosarul achiziţiei.
1.2. Anularea în parte a raportului procedurii de atribuire nr. […] din 22.06.2021
(denumit în continuare raportul procedurii), cu privire la admisibilitatea ofertei B. SRL şi pe
cale de consecinţa, anularea în parte a actelor care sunt parte integranta din raportul procedurii
de atribuire, în baza cărora a fost întocmit (procesele verbale de evaluare a ofertelor,
rapoartele intermediare de evaluare), cu privire la aceeaşi oferta.
1.3. Ca urmare a solicitării menţionate la punctul anterior, să se anuleze în întregime
actele subsecvente raportului procedurii, cu privire la rezultatul procedurii, respectiv:
comunicările rezultatului procedurii, emise la 22.06.2021, atât către B. SRL cât şi către
subscrisa A. SRL.
1.4. In situaţia în care se constata ca autoritatea contractanta a finalizat procedura de
atribuire, prin încheierea contractului care a făcut obiectul procedurii de atribuire, în baza
prevederilor art. 34 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, a solicitat aplicarea dispoziţiilor 58-61
din acelaşi act normativ.
1.5. Luarea de masuri de remediere în vederea restabilirii legalităţii procedurii de
atribuire, constând în reluarea procedurii de atribuire şi reevaluarea ofertei B. SRL raportat la:
documentele existente la dosarul achiziţiei publice, documentele depuse, prevederile
documentaţiei de atribuire precum şi prevederile legii/normelor aplicabile cu consecinţa
stabilirii unui nou clasament al ofertelor, raportat la celelalte oferte admisibile ramase în
procedura, conform criteriilor de atribuire stabilite prin documentaţia de atribuire având în
vedere ca oferta de mai sus este inacceptabila şi/sau neconforma, încălcându-se principiile
tratamentului egal şi al transparentei, fata de subscrisa şi emiterea unui nou raport al
procedurii, cu respectarea prevederilor legale incidente.
În subsidiar, a solicitat să se dispună luarea de masuri de remediere în vederea
restabilirii legalităţii procedurii de atribuire, constând în reluarea procedurii de atribuire şi
reevaluarea ofertei B. SRL prin solicitarea de către autoritatea contractanta de clarificări fata
de aspectele pentru care legislaţia în domeniul achiziţiilor publice permite/obliga solicitarea
de clarificări, astfel încât sa nu se încalce principiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 98/2016;
123
în situaţia admiterii contestaţiei, daca se va aprecia ca nu pot fi adoptate masuri de remediere,
raportat la prevederile art. 212 alin. (1) lit. c) coroborat cu alin. (2) din Legea nr. 98/2016, să
se anuleze procedura de atribuire; în situaţia admiterii contestaţiei, să se dispună obligarea
autorităţii contractante la plata cheltuielilor de judecata, ocazionate de soluţionarea
contestaţiei care a făcut obiectul dosarului CNSC nr. […]/C9/2021 şi a prezentei plângeri.
În motivarea plângerii, arata că, referitor la solicitarea menţionată la punctul 1.1.,
CNSC în mod greşit a conchis ca accesul la dosarul achiziţiei se face de autoritatea
contractanta, în funcţie de aprecierea sa cu privire la declaraţiile ofertantului, fapt care nu
constituie o îngrădire artificiala a dreptului conferit de legiuitor, (a se vedea fila 19/32din
decizia CNSC […] / C9/1639 din 27.07.2021 - penultim aliniat, anexa 1 la prezenta)
Tot în mod greşit, CNSC a pus la dispoziţia petentei doar documentele care nu au fost
declarate confidenţiale, conform art. 19 din Legea nr. 101/2016.
În urma solicitării privind dovada confidenţialităţii, autoritatea contractantă a prezentat
petentei două declaraţii de confidenţialitate, o declaraţie de confidenţialitate privind
propunerea tehnica şi o declaraţie de confidenţialitate privind propunerea financiară.
Menţionează că în cauză, cu excepţia datelor cu caracter personal, a căror
confidenţialitate este statuata de prevederile Regulamentului nr. 679 din 27.04.2016 privind
protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi
privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE, aşa cum a arătat,
urmează sa se constate ca B. nu a prezentat nici un document probatoriu, potrivit prevederilor
legale sus menţionate, care sa confere caracter confidenţial informaţiilor pe care acestea a
înţeles să le protejeze, raportat la care, pârâta autoritate contractantă să refuze întemeiat
prezentarea documentelor din oferta ofertantei.
(…) Precizează că autoritatea contractanta nu a indicat/argumentat/justificat în concret
de ce oferta petentei s-a clasat pe al doilea loc, deci nu se poate identifica clar care este modul
concret de punctare a celor doua oferte cu acelaşi punctaj şi ce anume a ofertat fiecare.
Subliniază că această transparenţă este cu atât mai necesara cu cât în Raportul
procedurii de atribuire apare menţinea „datorita faptului ca în SICAP exista o formula de
calcul prestabilita, pentru punctajul obţinut pentru componenta financiara, ce nu poate fi
modificata, iar autoritatea contractanta a stabilit un alt algoritm de calcul, bazat pe tarife
ofertate pentru fiecare activitate în parte şi nu pe valoarea totala ofertată, calculul punctajelor
atribuite de SICAP nu a putut fi luat în considerare şi s-a recalculat conform Anexa FDA -
factori de evaluare, publicata în SICAP împreuna cu documentaţia”.
(…) Referitor la criticile petentei cu privire la faptul ca procesele verbale de evaluare a
conformităţii propunerilor tehnice cu prevederile caietului de sarcini nu conţin informaţii
despre răspunsurile la solicitările de clarificări, CNSC le justifica prin aceea ca: "[...aceasta
conduita a autorităţii contractante este motivata de confidenţialitatea respectivelor informaţii".
Arată că prin aceasta justificare, CNSC înlătură de la aplicare însăşi prevederile
imperative prevăzute de art. 215 şi 216 din Legea nr. 98/2016, privitoare la conţinutul actelor
de evaluare.
Referitor la criticile de inadmisibilitate ale ofertei B. cu privire la preţul neobişnuit de
scăzut, precum şi la faptul ca acesta nu este justificat, sens în care oferta trebuia sa fie
respinsa, cu atât mai mult cu cât, oferta nu respectă prevederile caietului de sarcini iar oferta
financiara nu este corelata cu propunerea tehnica.
Învederează că oferta financiară a B., aşa cum a arătat şi prin contestaţie, are un preţ
neobişnuit de scăzut, raportat la ceea ce urmează a fi prestat. Cu toate acestea, autoritatea
contractantă nu a solicitat ofertantului câştigător B., clarificări în cu privire la justificarea
preţului neobişnuit de scăzut având în vedere ca propunerea financiara a acestui ofertant este
neobişnuit de scăzuta întrucât reprezintă numai 44,65% din valoarea estimata a contractului.
124
 Apreciază că faţă de aceasta situaţie, autoritatea contractanta, în baza prevederilor art.
210 din Legea nr. 98/2016 trebuia să facă verificări în ceea ce priveşte preţul neobişnuit de
scăzut al ofertei înaintate de B., cu atât mai mult cu cat nivelul acesteia este 50% din valoarea
estimata a contractului.
(…) Referitor la faptul că oferta B. nu respecta toate criteriile de calificare, a
completat DUAE ascunzând informaţii fata de autoritatea contractanta denaturând
informaţiile cu scopul de a evita eliminarea de la procedura, arata ca în acest sens CNSC-ul s-
a rezumat exclusiv la analiza situaţiei din prisma inexistentei înregistrării în certificatul
constatator a unor fapte de natura penala ori inexistenta unei rezilieri a contractului încheiat
cu B. S.R.L ori faptul că incidentele petrecute în perioada 10 - 13.01.2020 au fost incidente
aferente unei comenzi în afara derulării contractului de achiziţie publica, fără să aibă în vedere
documentele depuse de subsemnaţii anexat cererii noastre de excludere a acestui ofertant, care
dovedesc indubitabil faptul ca, urmare a acelor incidente, a fost deschis inclusiv un dosar de
urmărire penala.
Arată că, Consiliul nu a constatat ca în matricea de evaluare a ofertei B. SRL, referitor
la cerinţele minime de calificare din fisa de date a achiziţiei, nu exista nici o singura
menţiune, ca raportat la înscrisurile înaintate de petentă, cu privire la motivele de excludere
învederate, autoritatea contractanta a făcut un minim demers, de a solicita B. solicitări de
clarificări, în acest sens. CNSC a omis ca în toata matricea de evaluare a ofertei B. cu privire
la cerinţele minime de calificare din fisa de date a achiziţiei şi secţiunea DUAE, de la fila 1 la
fila 8 a înscrisului, în coloana evaluarea cerinţei minime de calificare s-a menţionat, contrar
adevărului, exclusiv menţiunea: „cerinţa minima îndeplinita” iar în coloana "clarificări
solicitate pe durata evaluării documentelor ce însoțesc oferta în legătura cu informaţiile
prezentate”, referitor la toate secţiunile supuse verificării, indiferent de motivul de excludere,
autoritatea contractanta a menţionat: „Nu s-au solicitat clarificări ofertantului”.
Referitor la ultima critica formulata prin contestaţie, cu privire la neconcludenta
răspunsului la solicitările de clarificări adresate de autoritatea contractanta, precum şi la faptul
ca prin răspunsul formulat B. şi-a modificat oferta, încălcându-se astfel atât principiul
tratamentului egal cat şi al transparenţei, petenta învederează că CNSC în mod greşit a reţinut
ca nu a adus nici un argument concret cu privire la motivele care atesta neconcludenta
răspunsului la solicitările de clarificări şi nici modul prin care aceste răspunsuri au condus la
modificarea/completarea ofertei B..
În drept a invocat prevederile art. 29 şi urm. din Legea nr. 101/2016, precum şi toate
celelalte prevederi legale menţionate.
3. Întâmpinarea autorităţii contractante:
Intimata Municipiul Arad a formulat întâmpinare solicitând respingerea plângerii
formulate şi pe cale de consecinţă menţinerea Deciziei CNSC nr. […] /C9/[…] /27.07.2021,
ca fiind temeinică şi legală.
În considerente precizează că, pe fondul cauzei, ptenta reiterează și în faţa instanței de
recurs toate argumentele invocate în apărările anterioare, apărări care se regăsesc în
considerentele Deciziei nr. 462/C10/164/04.03.2021 a CNSC,- pe care o apreciază ca fiind
temeinică și legală.
Referitor la prima critică invocată de petentă, apreciază că CNSC în mod corect a
reținut că autoritatea contractantă a permis accesul la dosarul achiziției în funcție de
aprecierea sa cu privire la declarațiile asocierii, acest aspect neputând fi apreciat ca fiind o
îngrădire artificială a dreptului conferit de legiuitor. De altfel, inclusiv CNSC a pus la
dispoziția contestatoarei doar acele documente care nu au fost declarate confidențiale,
conform ari. 19 din Legea nr. 101/2016.

125
 Învederează că toate documentele puse la dispoziția reprezentantelor contestatoarei au
fost consemnate în Mintia întâlnirii nr. 49685/24.06.2021. Or, atât B. SRL cât și, la rândul
său, petenta, au declarat confidențiale propunerea tehnică și financiară, documentele emise de
autoritatea contractantă în cursul evaluării tehnice și financiare a acestor propuneri tehnice
fiind în mod corect apreciate ca având acelaşi regim.
În concluzie, precizează că este evident că, în aplicarea principiului tratamentului egal,
conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 98/2016, şi în lipsa prezentării acordului scris din partea
B. SRL pentru consultarea documentelor/informaţiilor declarate confidențiale, la dispoziția
petentei pot fi puse doar acele documente care nu au fost declarate confidențiale și acele
documente care nu au fost rezultatul evaluării respectivelor documente confidențiale.
Referitor la a doua critică invocată de petentă, referitoare la nelegalitatea adresei de
comunicare a rezultatului proceduri nr. […] / 22.06.2021, a raportului procedurii de atribuire
nr. […] /21.06.2021, procesele-verbale de evaluare a conformității propunerilor tehnice cu
prevederile caietului de sarcini nr. […] /20.05.2021, […] /27.05.2021 și […] /07.06.2021,
respectiv că acestea ar fi lipsite de conținut, pe considerentul că nu se regăsește în raportul
procedurii de atribuire menționat explicit modul de evaluare a ofertelor și modul de acordare a
punctajelor pentru fiecare din factorii de evaluare, apreciază că aceste critici sun neîntemeiate.
Menţionează că, în mod corect a reținut și CNSC, că a stabilit ca și criteriu de atribuire
cel mai bun raport calitate - preț, având ca subfactori: - Prețul ofertei (pondere 80%), -
Vechimea utilajelor folosite pentru desfășurarea activităților (10%) și - Vechimea Mijloacelor
de transport folosite pentru desfășurarea activităților (10%).
(…) Referitor la a treia critică invocată de petentă, referitoare la faptul că procesele-
verbale de evaluare a conformității propunerilor tehnice cu prevederile caietului de sarcini nu
ar conține informații legale de clarificările solicitate, ci doar numărul și data adresei de
solicitare/de răspuns, fără a indica în concret ce s-a solicitat și ce s-a răspuns, apreciază că şi
aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care conduită sa este determinată de
confidențialitatea respectivelor informații.
Motivele care au dus la clasarea ofertei petentei pe locul al doilea le reprezintă
punctajele primite pentru fiecare din factorii și subfactorii de evaluare, datorită tarifelor
ofertate. Faptul că petenta nu a avut acces la motivele care au condus la clasarea ofertei sale
pe locul doi, nu înseamnă că documentele respective sunt întocmite în mod nelegal.
O altă critică invocată de petentă se referă la faptul că oferta B. SRL trebuia respinsă
pentru că prețul ofertat nu este justificat, că oferta nu respectă prevederile caietului de sarcini,
iar propunerea financiară nu este corelată cu propunerea tehnică. Din înscrisurile depuse la
dosarul cauzei, rezultă fără de tăgadă că aceste critici sunt neîntemeiate.
Cu privire la următoarea critică invocată de petentă, privitoare la presupusa
nerespectare de către ofertantul B. SRL a tuturor criteriilor de calificare, completarea DUAE
prin ascunderea de informații față de achizitoare, prin denaturarea informațiilor pentru a se
evita eliminarea ofertei sale din procedură, arată că această critică este neîntemeiat și
neprobată de către petentă. Petenta a depus în cadrul ofertei sale, certificatul constatator emis
de ONRC nr. […] /29.03.2021, din care rezultă faptul că „nu exista înregistrări” referitoare la
urmărire penală, dosar penal - trimitere în judecată, condamnare penală a firmei.
Or, având în vedere că declarația DUAE este o declarație pe proprie răspundere iar
cele declarate trebuie să fie reale la momentul completării declarației și trebuie să fie dovedite
la momentul solicitării documentelor față de situațiile prevăzute în DUAE, precum și la
momentul depunerii ofertei în interiorul datei limită, de depunere a ofertei, ofertantul B. SRL,
după solicitarea documentelor justificative care demonstrează cele precizate la nivel de
DUAE, a depus un nou certificat Constatator emis de ONRC cu nr. […] /02.06.2021, din care

126
rezultă același lucru, respectiv faptul că „nu există înregistrări” referitoare la urmărire penală,
dosar penal - trimitere în judecată, condamnare penală a firmei.
Apreciază că în mod corect a reținut CNSC că, în situația de față, neexistând
documente care să confirme acuzele aduse de petentă, nu poate fi contestat modul de
întocmire a DUAE de către B. SRL, iar autoritatea contractantă nu poate acuza acest operator
de omisiune sau declarații false în lipsa lor. Așa cum se poate observa, înscrisurile depuse de
petentă au fost doar declarații de presă nu și înscrisuri relevante din care să rezulte măsurile
luate de autorități.
În ceea ce privește ultima critică invocată de petentă, referitoare la faptul că oferta B.
SRL trebuia respinsă pentru că nu a răspuns concludent solicitărilor de clarificări sau că prin
răspunsul dat și-a modificat oferta, fapt ce a condus la încălcarea principiilor tratamentului
egal și al transparenței, solicită respingerea acestor critici ca fiind neîntemeiate și neprobate.
(..) 4. Întâmpinarea intimatei interveniente
Intimata B. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii
ca nefondată și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală. Cu obligarea petentei
la plata cheltuielilor de judecată.
5. Aprecierea Curţii de Apel Timişoara:
Curtea constată că în vederea încheierii acordului-cadru având ca obiect „Serviciul de
salubrizare privind activitatea de dezinsecție, dezinfecție, deratizare în Municipiul Arad”,
Municipiul Arad, în calitate de autoritate contractantă, a inițiat procedura de licitație deschisă,
online, conform anunțului de participare nr. […] /16.01.2021, publicat în SICAP, valoarea
estimată a acordului-cadru de servicii care urmează a se încheia fiind de 20.967.220,00 lei,
fără TVA iar criteriul de atribuire „cel mai bun raport calitate-preț”, termenul limită de
depunere a ofertelor fiind stabilit 01.04.2021, ora 15:00.
Ca urmare a demarării procedurii de achiziție, au fost depuse oferte de către doi
operatori economici, si anume : SC A. SRL si SC B. SRL.
După verificarea îndeplinirii condiţiilor de participare si a cerinţelor minime asociate,
comisia de evaluare a stabilit ca ambele oferte sunt admisibile, totodată declarând ca acestea
nu se încadrează in motivele de excludere prevăzute la art. 164 , respectiv art. 167 din Legea
nr. 98/2016.
În urma evaluării propunerilor tehnice, comisia de evaluare a constatat ca ambele
oferte îndeplinesc cerinţele minime prevăzute în caietul de sarcini şi a declarat ambele oferte
admisibile.
După evaluarea propunerilor financiare, comisia a statuat că, de asemenea, ambele
oferte sunt admisibile.
Ca urmare a aplicării criteriului de atribuire stabilit, în concordanta cu algoritmul de
calcul din documentația de atribuire, petenta a obținut 70,48 puncte iar ofertantul SC B. SRL
100 puncte.
Prin raportul procedurii, publicat in SICAP la data de 22.06.2021, ofertantul SC B. a
fost declarat câştigătorul procedurii de atribuire, cu un punctaj de 100 de puncte şi o valoare
ofertată de 9.362.789,60 lei fără TVA.
Prin adresa nr. […] din 22.06.2021, autoritatea contractantă a comunicat petentei
rezultatul procedurii de atribuire, învederând acesteia că, în urma evaluării ofertelor, oferta
acesteia a fost declarată admisibilă, însa, prin aplicarea criteriului de atribuire, aceasta s-a
clasat pe locul II, cu un număr de 70,48 puncte, oferta declarată câştigătoare fiind aceea a SC
B. SRL.
Nemulțumită de rezultatul procedurii comunicat în data de 22.06.2021, SC A. SRL a
promovat contestație, care a fost respinsă de CNSC prin Decizia nr. 1613/C9/1639 din data de
27.07.2021. Prin aceeași Decizie CNSC a încuviințat în principiu cererea de intervenție
127
voluntară, în interesul autorității contractante formulată de SC B. SRL, în calitate de ofertant
declarat câștigător.
Ca urmare a soluției obținute la CNSC, petenta SC A. SRL a promovat prezenta
plângere.
Se critica de către petenta soluția CNSC cu privire la refuzul autorității contractante de
a pune la dispoziția sa întregul dosar de achiziții publice, fapt ce reprezintă, în opinia petentei,
un abuz și o îngrădire a drepturilor la apărare, transparență, tratament egal și proporționalitate.
Arată că atitudinea discreționară și arbitrară a autorității contractante aduce o gravă vătămare
a sa, determinând imposibilitatea de a invoca în cadrul contestației toate motivele pentru care
oferta SC B. SRL ar fi trebuit să fie respinsă, ceea ce duce, în mod clar la favorizarea
nejustificată a acestui ofertant și lipsa de transparență față de documentele care nu au fost
dovedite/justificate ca fiind confidențiale.
De asemenea, criticile petentei privesc și nelegalitatea soluției CNSC cu privire la
aspectele învederate privind rezultatul procedurii și documentele întocmite față de acesta
(comunicarea rezultatului procedurii/raportul procedurii de atribuire) care nu respectă
condițiile de formă și de conținut prevăzute de legislație, respectiv să fie motivate în fapt și în
drept. Criticile vizează lipsa unor informații neconfidențiale și obligatorii a fi cuprinse în
aceste documente, cum ar fi: neindicare modului de punctare a factorilor de evaluare, ceea ce
a ofertat fiecare ofertant pentru fiecare factor de evaluare în parte, avantajele aduse de către
ofertantul declarat câștigător, etc., aspecte care trebuie să se regăsească în comunicarea
rezultatului procedurii de atribuire potrivit art. 215 din Legea nr. 98/2016.
O altă critică invocată privește rezultatul procedurii de atribuire referitor la oferta SC
B. SRL, în sensul că autoritatea contractantă nu ar fi trebuit să îl declare admisibil având în
vedere că oferta acestuia este inacceptabilă și/sau neconformă. Se susține de către petenta că
oferta SC B. SRL are un preț neobișnuit de scăzut, iar acesta nu este justificat astfel încât
oferta trebuia să fie respinsă. De asemenea, se susține că oferta nu respectă prevederile
caietului de sarcini, iar oferta financiară nu este corelată cu propunerea tehnică.
Se critică modul in care CNSC a înţeles să soluționeze susținerile petentei privind
punctajul stabilit de către autoritatea contractantă pentru valorile propuse de către ofertanți
pentru factorii de evaluare impuși de documentația de atribuire atât în ceea ce privește
punctajul și locul în clasament obținut de către SC B. SRL, cât și în ceea ce privește punctajul
și locul în clasament obținut de către A. SRL. Se menționează, de asemenea, că oferta SC B.
SRL nu respectă toate criteriile de calificare, a completat DUAE ascunzând informații față de
autoritatea contractantă, denaturând informațiile cu scopul de a evita eliminarea de la
procedură.
Subliniază petenta că CNSC nu a avut în vedere la pronunțarea soluției împrejurarea
că rezultatul procedurii de atribuire privind admisibilitatea și declararea ca fiind câștigătoare a
ofertei SC B. SRL este nelegal și neîntemeiat, având în vedere că autoritatea contractantă nu a
luat în considerare că acest ofertant nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale/sau a comis o
abatere gravă a comis o abatere profesională gravă care îi pune în discuție integritatea, situație
care obliga autoritatea contractantă la respingerea ofertei având în vedere dispozițiile art. 167
alin. (1) lit. c), g), lit. h) lit. i) din Legea nr. 98/2016.
Analizând legalitatea soluției CNSC, prin prisma criticilor formulate de către petenta,
văzând şi înscrisurile de la dosarul cauzei şi de la dosarul înaintat de CNSC, Curtea constată
că plângerea este întemeiată în parte, urmând să o admită în parte pentru considerentele care
vor fi expuse în continuare.
Curtea va analiza cu prioritate critica petentei în sensul că ofertanta SC B. SRL nu a
respectat modul de completare a DUAE prin ascunderea de informații față de achizitoare, prin
denaturarea informațiilor pentru a se evita eliminarea ofertei sale din procedură. Astfel,
128
petenta susține că admisibilitatea ofertei acestui ofertant și declararea ei câștigătoare este
nelegală câta vreme autoritatea contractantă nu ar fi luat în considerare faptul că SC B. SRL
nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și/sau a comis o abatere profesională gravă, care îi
pune în discuție integritatea, fapt ce ar fi trebuit să conducă la respingerea acestei oferte fiind
incidente prevederile art. 167 alin. (1) lit. c), g), h) și i) din Legea nr. 97/2016.
În acest sens, petenta arată că SC B. SRL ar fi comis o abatere profesională gravă,
cum rezultă din corespondența avută cu UAT Municipiul Deva și cu Curtea de Conturi
Hunedoara, menționând că ar fi vorba despre încheierea unui contract cu Municipiul Deva
perfectat prin negociere fără publicare, deși în curs exista o procedură de atribuire în urma
căreia oferta petentei ar fi trebuit să fie declarată câștigătoare. Totodată, se invoca existenţa
unei abateri profesionale grave, ca urmare a incidentului de la Liceul D. din Arad în care a
fost implicată SC B. SRL.
În analiza criticilor anterior expuse, Curtea va expune în continuare dispozițiile
legale care reglementează ipotezele invocate de petentă.
Curtea reamintește dispozițiile art. 167 alin. (1) lit. c), g), h) si i), din Legea nr.
97/2016, „Autoritatea contractantă exclude din procedura de atribuire a contractului de
achiziție publică/acordului-cadru orice operator economic care se află în oricare dintre
următoarele situații:
(…) c) a comis o abatere profesională gravă care îi pune în discuție integritatea, iar
autoritatea contractantă poate demonstra acest lucru prin orice mijloc de probă adecvat, cum
ar fi o decizie a unei instanțe judecătorești sau a unei autorități administrative;
(…) g) operatorul economic și-a încălcat în mod grav sau repetat obligațiile
principale ce-i reveneau în cadrul unui contract de achiziții publice, al unui contract de
achiziții sectoriale sau al unui contract de concesiune încheiate anterior, iar aceste încălcări au
dus la încetarea anticipată a respectivului contract, plata de daune-interese sau alte sancțiuni
comparabile;
h) operatorul economic s-a făcut vinovat de declarații false în conținutul informațiilor
transmise la solicitarea autorității contractante în scopul verificării absenței motivelor de
excludere sau al îndeplinirii criteriilor de calificare și selecție, nu a prezentat aceste informații
sau nu este în măsură să prezinte documentele justificative solicitate;
i) operatorul economic a încercat sa influențeze în mod nelegal procesul decizional al
autorității contractante, să obțină informații confidențiale care i-ar putea conferi avantaje
nejustificate în cadrul procedurii de atribuire sau a furnizat din neglijență informații eronate
care pot avea o influență semnificativă asupra deciziilor autorității contractante privind
excluderea din procedura de atribuire a respectivului operator economic, selectarea acestuia
sau atribuirea contractului de achiziție publică/acordului-cadru către respectivul operator
economic”.
Relevante în speța sunt şi prevederile art. 3 alin. (1) pct. 1 lit. a) din același act
normativ, conform cărora „(1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au
următoarele semnificaţii:1. a) abatere profesională - orice comportament culpabil care
afectează credibilitatea profesională a operatorului economic în cauză, cum ar fi încălcări ale
drepturilor de proprietate intelectuală, săvârşite cu intenţie sau din culpă gravă, inclusiv
încălcări ale normelor de deontologie în sensul strict al profesiei căreia îi aparţine acest
operator”.
Definiţia serveşte la aplicarea dispoziţiilor art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
98/2016, care, după cum am menționat si anterior, permite excluderea din procedură a
operatorului economic care „a comis o abatere profesională gravă care îi pune în discuţie
integritatea, iar autoritatea contractantă poate demonstra acest lucru prin orice mijloc de probă
adecvat, cum ar fi o decizie a unei instanţe judecătoreşti sau a unei autorităţi administrative”.
129
 De asemenea, art. 167 alin. (3) precizează ca „În sensul dispoziţiilor alin. (1) lit. c),
prin abatere profesională gravă se înţelege orice abatere comisă de operatorul economic care
afectează reputaţia profesională a acestuia, cum ar fi încălcări ale regulilor de concurenţă de
tip cartel care vizează trucarea licitaţiilor sau încălcări ale drepturilor de proprietate
intelectuală, săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă”.
Curtea retine, așadar, că orice abatere comisă de operatorul economic care afectează
reputația sa profesională este considerată abatere profesională, enumerarea dată de legiuitor în
continuare nefiind exahustivă, aspect care rezidă din folosirea sintagmei „cum ar fi”.
Rezulta că abaterea profesională este definită prin raportare la anumite exemple
nelimitative, cum ar fi:
(a) încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală - marfa contrafăcută, folosirea
unei mărci în mod ilicit, utilizarea frauduloasă a licenţelor de drept de autor, de exemplu, sau
plagiatul;
b) încălcări ale normelor de deontologie – apreciem ca textul se referă la normele
legale sau de legislaţie secundară şi la codurile de etică/deontologie/conduită adoptate de
anumite profesii, cum ar fi managerii de proiect, avocaţii, psihologii etc.
(c) încălcări ale regulilor de concurenţă - legea exemplifică doar cu înţelegerile tip
cartel care vizează trucarea licitaţiilor, aşadar nu orice fel de înţelegeri tip cartel.
Pentru a putea fi invocată ca motiv de excludere, abaterea trebuie să fie gravă, iar
această apreciere rămâne la latitudinea comisiei de evaluare, care, însă, va trebui să ţină
seama de principiile achiziţiilor publice atunci când îşi justifică decizia, în principal principiul
proporţionalităţii. Trebuie să se urmărească ca excluderea să nu fie de natură a distorsiona
concurenţa sau să afecteze tratamentul egal al ofertanţilor.
O alta condiție care se impune a fi îndeplinita pentru a se putea dispune excluderea
unei oferte dintr-o procedură de atribuire este aceea ca abaterea profesională gravă să fie
reţinută printr-o decizie a instanţei judecătoreşti sau a unei autorităţi administrative. Aceasta
deoarece, constatarea existenţei unei astfel de abateri, reglementate de alin. (3) din acelaşi act
normativ, abatere săvârşita cu intenţie sau din culpă gravă, trebuie să se regăsească într-un
mijloc de proba adecvat astfel cum este precizat la alin. 1 lit. c).
Raportat la înţelesul sintagmei „orice mijloc de proba adecvat” în discuţie, trebuie avut
în vedere că legiuitorul român a dat două exemple de documente cu un nivel similar de forţa
probantă, indicând faptul că orice alt exemplu de mijloc de probă adecvat, în sensul art. 167
alin. (1) lit. c) sus precizat, trebuie să aibă cel puţin standardul, respectiv nivelul de
competenţă, ca în cazul deciziilor precizate anterior, date ca exemplu drept mijloace de probă
adecvate.
De altfel, inclusiv Curtea Constituţională prin Decizia nr. 738/2018, general
obligatorie, potrivit art. 147 din Constituţia României, confirmă că declararea existenţei
situaţiei de excludere de la art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 98/2016 este obligatoriu
ţinută de existenţa unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a unei autorităţi
administrative, reţinându-se următoarele: „(…) 25. În acest context, raportat la cauza de faţă,
Curtea reţine că sancţiunea excluderii unui operator economic din procedura de atribuire
intervine atunci când autoritatea contractantă stabileşte ca acesta a fost condamnat prin
hotărâre definitiva a unei instanţe judecătoreşti pentru una dintre infracţiunile enumerate strict
si limitativ de art. 164 alin. (1) din Legea nr. 98/2016. De asemenea, potrivit art. 167 alin. (1)
lit. c) din lege, autoritatea contractanta, având in vedere o decizie a unei instanţe judecătoreşti
sau a unei autorităţi administrative, exclude din procedura de atribuire a contractului de
achiziţie publica/acordului-cadru orice operator economic care a comis o abatere profesionala
grava care îi pune în discuţie integritatea. Aşadar, în ambele ipoteze operatorul economic va fi

130
exclus din procedura de achiziţie numai in temeiul unei hotărâri judecătoreşti, respectiv al
unei decizii a unei autorităţi administrative”.
Drept urmare, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie reţinută săvârşirea
unei abateri profesionale grave, respectiv în absenţa unei decizii administrative, existenţa unei
abateri profesionale nu poate fi avută în vedere până la emiterea unei decizii în materie
administrativă, respectiv a unei hotărâri judecătorești, întrucât prevalează prezumţia de
nevinovăţie, astfel cum s-a reţinut în aceeaşi Decizie nr. 738/2018 a Curţii Constituţionale:
„(…) 28. Totodată, Curtea constata ca prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a
operatorului economic, acesta este pus într-o situaţie defavorizata fata de alte persoane
juridice participante la procedura si care se bucura de prezumţia de nevinovăţie”.
Așadar, din analiza dispozițiilor legale enunțate mai sus, rezultă că gravele abateri
profesionale acoperă toate comportamentele culpabile care au impact asupra credibilității
profesionale a operatorului economic, autoritatea contractanta având posibilitatea de a dovedi
abaterea profesională prin „orice mijloc de probă adecvat”.
Relevanţă în cauză prezintă şi următoarele prevederi legale din Legea nr. 98/2016.
Astfel, conform art. 169, „ Autoritatea contractantă exclude un operator economic în
orice moment al procedurii de atribuire în care ia la cunoştinţă că operatorul economic se află,
având în vedere acţiunile sau inacţiunile săvârşite înainte sau în cursul procedurii, în una
dintre situaţiile prevăzute la art. 164, 165 şi 167, de natură să atragă excluderea din procedura
de atribuire”.
Potrivit art. 171 „(1) Orice operator economic aflat în oricare dintre situaţiile
prevăzute la art. 164 şi 167 care atrag excluderea din procedura de atribuire poate furniza
dovezi care să arate că măsurile luate de acesta sunt suficiente pentru a-şi demonstra în
concret credibilitatea prin raportare la motivele de excludere. (2) În cazul în care autoritatea
contractantă consideră dovezile prezentate de operatorul economic în conformitate cu
prevederile alin. (1) ca fiind suficiente pentru demonstrarea în concret a credibilităţii,
autoritatea contractantă nu exclude operatorul economic din procedura de atribuire. (3)
Dovezile pe care operatorul economic aflat în oricare dintre situaţiile prevăzute la art. 164 şi
167 le poate furniza autorităţii contractante, în sensul prevederilor alin. (1), se referă la
efectuarea de către operatorul economic a plăţii sau la asumarea de către operatorul economic
a obligaţiei de plată a despăgubirilor în ceea ce priveşte eventualele prejudicii cauzate printr-o
infracţiune sau printr-o altă faptă ilicită, clarificarea de către operatorul economic în mod
complet a faptelor şi împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea sau altă faptă ilicită, prin
cooperarea activă cu autorităţile care efectuează investigaţia, şi la adoptarea de către
operatorul economic a unor măsuri concrete şi adecvate la nivel tehnic, organizaţional şi în
materie de personal, cum ar fi eliminarea legăturilor cu persoanele şi organizaţiile implicate în
comportamentul necorespunzător, măsuri de reorganizare a personalului, implementarea unor
sisteme de control şi raportare, crearea unei structuri de audit intern pentru verificarea
respectării dispoziţiilor legale şi a altor norme sau adoptarea unor reguli interne privind
răspunderea şi plata despăgubirilor, pentru a preveni săvârşirea unor noi infracţiuni sau alte
fapte ilicite. (31) Autoritatea contractantă evaluează măsurile luate de operatorii economici şi
dovedite în conformitate cu prevederile alin. (3), ţinând seama de gravitatea şi circumstanţele
particulare ale infracţiunii sau abaterii avute în vedere. (32) În cazul în care măsurile prevăzute
la alin. (31) sunt considerate insuficiente de către autoritatea contractantă, aceasta transmite
operatorului economic o expunere a motivelor care au condus la luarea deciziei de excludere a
acestuia din procedura de atribuire. (4) În cazul în care operatorului economic i-a fost aplicată
prin hotărâre definitivă a unei instanţe de judecată măsura interdicției de a participa la
proceduri de atribuire a unui contract de achiziţie publică/acord-cadru sau a unui contract de
concesiune, care produce efecte în România, prevederile alin. (1) - (3) nu sunt aplicabile pe
131
toată perioada de excludere stabilită prin respectiva hotărâre. (5) În cazul în care operatorului
economic nu i-a fost aplicată prin hotărâre definitivă a unei instanţe de judecată măsura
interdicției de a participa la proceduri de atribuire a unui contract de achiziţie publică/acord-
cadru sau a unui contract de concesiune pentru o anumită perioadă, situaţiile de excludere
prevăzute la art. 164 şi 167 nu se aplică: a) dacă, în cazul faptelor prevăzute la art. 164, a
expirat o perioadă de 5 ani de la data hotărârii definitive de condamnare; b) dacă, în cazul
situaţiilor, faptelor sau evenimentelor prevăzute la art. 167, a expirat o perioadă de 3 ani de la
data apariţiei situaţiei, săvârşirii faptei sau producerii evenimentului relevant”.
Dispozițiile legale naționale anterior enunțate sunt o transpunere a reglementărilor
cuprinse în art. 57 alin. (4), (5), (6) şi (7) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului
European si a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de
abrogare a Directivei 2004/18/CE, conform cărora „(4) Autoritățile contractante pot
exclude sau statele membre le pot solicita acestora să excludă de la participarea la o procedură
de achiziție publică orice operator economic aflat în oricare din următoarele situații: (a) în
cazul în care autoritatea contractantă poate demonstra prin orice mijloc adecvat o încălcare a
obligațiilor aplicabile menționate la articolul 18 alineatul (2); (b) dacă operatorul economic
este în stare de faliment sau în situație de insolvență sau de lichidare, de administrare
judiciară, de concordat preventiv, de încetare a activității sau în orice altă situație similară
care rezultă în urma unei proceduri de aceeași natură prevăzute de legislația și reglementările
naționale; (c) dacă autoritatea contractantă poate demonstra prin mijloace adecvate că
operatorul economic se face vinovat de o abatere profesională gravă, care pune sub
semnul întrebării integritatea sa; (d) dacă autoritatea contractantă are suficiente indicii
plauzibile pentru a demonstra că operatorul economic a încheiat cu alți operatori economici
acorduri care vizează denaturarea concurenței; (e) dacă un conflict de interese în sensul
articolului 24 nu poate fi remediat efectiv prin alte măsuri mai puțin intruzive; (f) în cazul în
care o denaturare a concurenței din cauza participării anterioare a operatorilor economici la
pregătirea procedurii de achiziții, astfel cum se menționează la articolul 41, nu poate fi
remediată prin alte măsuri mai puțin intruzive; (g) dacă operatorul economic a dat dovadă de
deficiențe semnificative sau persistente la îndeplinirea unei cerințe de fond prevăzute de un
contract de achiziții publice anterior, de un contract anterior încheiat cu o entitate contractantă
sau de un contract de concesiune anterior care au dus la încetarea anticipată a respectivului
contract anterior, daune-interese sau alte sancțiuni comparabile; h) în cazul în care operatorul
economic s-a făcut grav vinovat de declarații false la furnizarea informațiilor necesare pentru
verificarea absenței motivelor de excludere sau a îndeplinirii criteriilor de selecție, nu a
divulgat aceste informații sau nu este în măsură să prezinte documentele justificative solicitate
în conformitate cu articolul 59; sau (i) în cazul în care operatorul economic a încercat să
influențeze în mod nepermis procesul decizional al autorității contractante, să obțină
informații confidențiale care i-ar putea conferi avantaje necuvenite în cadrul procedurii de
achiziții publice sau să furnizeze din neglijență informații false care pot avea o influență
semnificativă asupra deciziilor privind excluderea, selecția și atribuirea. (5) Autoritățile
contractante exclud, în orice moment în cursul procedurii, un operator economic în cazul în
care se constată că acesta se află, având în vedere faptele comise sau omise, fie înainte, fie în
cursul procedurii, în una dintre situațiile menționate la alineatele (1) și (2). În orice moment în
cursul procedurii, autoritățile contractante pot să excludă sau statele membre le pot solicita să
excludă un operator economic în cazul în care se constată că operatorul economic se află,
având în vedere faptele comise sau omise, fie înainte, fie în cursul procedurii, în una dintre
situațiile menționate la alineatul (4). (6) Orice operator economic care se află în una dintre
situațiile menționate la alineatele (1) și (4) poate furniza dovezi care să arate că măsurile
luate de operatorul economic sunt suficiente pentru a demonstra fiabilitatea acestuia, în
132
ciuda existenței unui motiv relevant de excludere. Dacă astfel de dovezi sunt considerate
suficiente, operatorul economic în cauză nu este exclus de la procedura de achiziție. În
acest scop, operatorul economic dovedește că a plătit sau s-a angajat să plătească o
compensație în ceea ce privește eventualele prejudicii cauzate prin infracțiune sau prin
abatere, că a clarificat complet faptele și împrejurările, cooperând activ cu autoritățile
însărcinate cu investigația și că a luat măsuri concrete la nivel tehnic, organizațional și în
materie de personal, adecvate pentru a preveni orice noi infracțiuni sau abateri. Măsurile luate
de către operatorii economici sunt evaluate ținând seama de gravitatea și de circumstanțele
particulare ale infracțiunii sau ale abaterii. În cazul în care măsurile sunt considerate
insuficiente, operatorul economic primește o expunere a motivelor respectivei decizii. Un
operator economic care a fost exclus prin hotărâre definitivă de la participarea la procedurile
de achiziții publice sau de atribuire de concesiuni nu are dreptul să facă uz de posibilitatea
prevăzută în temeiul prezentului alineat în statele membre în care hotărârea produce efecte în
timpul perioadei de excludere care rezultă din respectiva hotărâre. (7) Prin intermediul unui
act legislativ sau administrativ național și cu respectarea dreptului Uniunii, statele membre
precizează condițiile de aplicare a prezentului articol. Acestea stabilesc, în special, perioada
maximă de excludere dacă operatorul economic nu ia niciun fel de măsuri, astfel cum este
prevăzut la alineatul (6), pentru a-și demonstra fiabilitatea. În cazul în care perioada de
excludere nu a fost stabilită prin hotărâre definitivă, respectiva perioadă nu trebuie să
depășească cinci ani de la data condamnării pronunțate prin hotărârea definitivă, în cazurile
menționate la alineatul (1), și trei ani de la data evenimentului relevant, în cazurile prevăzute
la alineatul (4)”.
În acord cu considerentul (101) al Directivei 2014/24 „Autorităților contractante ar
trebui să li se ofere în continuare posibilitatea de a exclude operatorii economici care s-au
dovedit a nu fi fiabili, de exemplu din motive de încălcare a obligațiilor de mediu sau sociale,
inclusiv a normelor privind accesibilitatea pentru persoanele cu handicap sau alte forme de
comitere a unei abateri profesionale grave, cum ar fi încălcări ale normelor de concurență sau
a drepturilor de proprietate intelectuală. Ar trebui să se clarifice faptul că abaterile
profesionale grave pot arunca un dubiu asupra integrității unui operator economic și astfel fac
ca operatorul economic să devină inadecvat pentru a i se atribui un contract de achiziții
publice, chiar dacă operatorul economic deține capacitatea tehnică și economică de a executa
contractul”.
Din considerentul (101) al Directivei 2014/24 reiese că abaterile profesionale vizate la
litera (c) al art. 57 alin. (4) din Directiva (căruia îi corespunde art. 167 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 98/2016) sunt de natură predominant extracontractuală, adică sunt comportamente
nelegale care se desfășoară, în general, în afara cadrului raporturilor contractuale. Aceasta este
situația încălcării obligațiilor de mediu sau sociale, a nerespectării normelor de concurență sau
a drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială ori a neîndeplinirii obligațiilor fiscale
sau privind asigurările sociale.
Prin raportare la prevederile legale naționale şi europene anterior enunțate, vom
analiza ipotezele redate de petenta care, în opinia acesteia, ar reprezenta abatere profesională
gravă, care s-ar impune a fi reținută în sarcina SC B. SRL.
O prima situație expusă de către petenta este aceea că SC B. SRL ar fi încheiat un
contract cu Municipiul Deva prin negociere fără publicare, deși în curs exista o procedură de
atribuire în urma căreia oferta petentei ar fi trebuit să fie declarată câștigătoare.
Din analiza înscrisurilor de la dosarul CNSC rezultă că în privința acestei situații nu s-
a probat culpa SC B. SRL, în discuție fiind nelegalitatea demarării procedurii de atribuire, iar
nu împrejurarea că acest ofertat s-ar face vinovat de vreo abatere profesională prin

133
neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau prin încălcarea regulilor de concurență de tip cartel
care vizează trucarea licitațiilor sau încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală.
Nici prevederile lit. g), h) și i) ale art. 167 din Legea nr. 98/2016 nu sunt incidente în
aceasta situație expusă.
Nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 51/2006, conform
cărora „Sunt interzise orice înțelegeri sau acorduri de asociere șl orice practici concertate
dintre operatori, indiferent de modul de organizare, forma de proprietate sau modalitatea de
gestiune adoptată, care conduc la accentuarea caracterului de monopol ai serviciilor de utilități
publice, la restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața serviciilor de
utilități publice”, câtă vreme acest text legal vizează acordurile între operatori, iar contractul
evocat nu privește vreo înțelegere de această natură.
În cuprinsul deciziei nr. 342/10.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a
analizat legalitatea procedurii de atribuire în cauză, iar nu abaterea profesionale grave în
sarcina SC B. SRL.
Prejudiciul constatat de Curtea de Conturi nu este rezultatul modului în care SC B.
SRL şi-a îndeplinit obligațiile contractuale, ci derivă din modul defectuos în care autoritatea
contractantă a înțeles să organizeze procedura de atribuire .
Așadar, Curtea constată că în mod corect a reținut CNSC că, din analiza hotărârilor
judecătorești invocate de către petenta, nu rezultă vreo culpă în sarcina SC B. SRL, fiind
analizat modul în care autoritatea contractantă a gestionat situația analizată.
Referitor la afirmațiile petentei în legătura cu incidentul de la Liceul D. din Arad,
CNSC a reținut că nu au fost aduse dovezi care să ateste că respectivul incident s-a petrecut
în derularea contractului nr. […] /14.08.2018, afirmațiile petentei fiind făcute pe baza un
articole de presă al căror conținut nu este validat de documente concrete care să ateste cele
susținute.
CNSC a mai reținut ca nu rezidă nicio dovadă a existenței unei abateri profesionale
grave care să îi afecteze credibilitatea și integritatea respectivului operator economic, abatere
stabilită de o entitate competentă (mijloc de probă adecvat, cum ar fi o decizie a unei instanțe
judecătorești sau a unei autorități administrative) iar simpla existența a unor declarații și
articole de ziar nu sunt de natură a susține o astfel de apreciere precum cea invocată de
petenta, în sensul stabilit de legiuitor.
S-a reținut de către CNSC că s-a depus Certificatul constatator, emis de ONRC, nr.
[…] /02.06.2021, în care este menționat faptul că nu există înregistrări referitoare la urmărire
penala, dosar penal - trimitere în judecată, condamnare penală a firmei pentru fapte aflate sub
incidența art. 21 lit. e) - h) din Legea nr. 26/1990.
În același sens, autoritatea contractantă a susținut că modul în care este dresat
certificatul constatator a determinat-o să stabilească că SC B. SRL nu se află în una din
situațiile de excludere prevăzute la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, neputând fi, de
asemenea, stabilit că ar fi fost condamnat prin hotărâre definitivă a unei instanțe judecătorești
pentru comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 164 din același act normativ.
Curtea constata ca reținerea de către CNSC a împrejurării potrivit căreia nu s-a probat
că respectivul incident s-a petrecut în derularea contractului nr. […] /14.08.2018, nu prezintă
relevanţă, câtă vreme un asemenea aspect nu echivalează cu neaplicarea dispozițiilor art. 167
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 98/2016. După cum s-a menționat deja in considerentele deciziei
de faţă, abaterile profesionale vizate la litera (c) a art. 167 din Legea nr. 98/2016 sunt de
natură predominant extracontractuală, vizând comportamente nelegale care se desfășoară, în
general, în afara cadrului raporturilor contractuale.

134
 Curtea subliniază ca potrivit cerinței autorității contractante din fișa de date, la cap. III.
1.1a), orice operator economic avea obligația de a preciza în DUAE informațiile care arată
fidel și corect situația de fapt și de drept în care se regăsește acesta.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 98/2016, DUAE este „documentul unic de
achiziții european furnizat în format electronic prin utilizarea formatului standard stabilit de
Comisia Europeană, constând în declarația pe propria răspundere a operatorului economic cu
privire la îndeplinirea criteriilor de calificare și selecție”.
Așadar, fiecare ofertant are obligația de a prezenta situația reală și adevărată a
relațiilor contractuale ale acestuia.
Cele declarate în DUAE trebuie să fie reale la momentul completării declarației și
trebuie să fie dovedite la momentul solicitării documentelor față de situațiile prevăzute în
DUAE, precum și la momentul depunerii ofertei în interiorul datei limită de depunere a
ofertei.
Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv la dosarul CNSC, rezultă că prin
sentinţa civilă nr. 1761/24.06.2020, pronunţată în dosarul nr. […] /55/2020, Judecătoria Arad
a admis în parte plângerea formulată de petenta SC B. SRL în contradictoriu cu intimata
Garda Naţională de Mediu împotriva procesului verbal de contravenţie seria […]
[…]/20.01.2020 și a redus amenda aplicată petentei prin procesul verbal de contravenţie seria
[…][…] /20.01.2020 de la cuantumul de 60.000 lei, la cuantumul de 40.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta-intimată Garda Naţională de Mediu
– Comisariatul General, reprezentat prin Comisariatul Judeţean Arad, prin care a solicitat
modificarea în parte a sentinței civile nr. 1761 din 24 iunie 2020 pronunțată de Judecătoria
Arad în dosarul nr. […] /55/2020, în sensul menținerii amenzii aplicate în cuantum de 60.000
lei și exonerarea subscrisei de la achitarea sumei de 20 lei cheltuieli de judecată.
Totodată a promovat calea de atac a apelului și petenta S.C. B. S.R.L., solicitând
admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii plângerii
contravenționale așa cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 482/A/ 03.11.2020 Tribunalul Arad a respins ca nefondat apelul
formulat de apelanta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1761/24.06.2020,
pronunţată de Judecătoria Arad, a admis ca fondat apelul formulat de Garda Naţională de
Mediu – Comisariatul General, reprezentat prin Comisariatul Judeţean Arad şi în consecinţă a
schimbat această hotărâre în tot, în sensul că a respins plângerea contravenţională formulată
de petenta S.C. B. S.R.L., împotriva procesului verbal de contravenţie seria […], nr.
[…]/20.01.2020, întocmit de Garda Naţională de Mediu, ca neîntemeiată.
În considerentele deciziei anterior menţionate, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:
„(...) Prin procesul verbal de contravenţie seria […] nr. […] /20.01.2020, s-a reţinut că la data
de 10.01.2020, petenta a efectuat activităţi de deratizare, dezinsecţie şi dezinfecţie, fără a fi
solicitat şi obţinut autorizaţie de mediu pentru această activitate. Fapta apelantei petente a fost
încadrată conform prevederilor art. 96 alin. (2) pc.1 din OUG nr. 195/2005, cu modificările
ulterioare, care prevede că „2) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă, ...,
încălcarea următoarelor prevederi legale: 1. obligaţia persoanelor fizice şi juridice de
solicitare şi obţinere a actelor de reglementare conform prevederilor legale, precum şi a
acordului de import/export şi a autorizaţiilor privind organismele modificate genetic, conform
prevederilor legale, în termenele stabilite de autoritate”. În mod corect prima instanţă a
constatat că procesul verbal de contravenţie conţine toate menţiunile prevăzute de art. 16 din
O.G. nr. 2/2001, fără a lipsi menţiunile prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001, care atrag
nulitatea absolută a procesului verbal de contravenţie. În ceea ce priveşte temeinicia
procesului verbal de contravenţie atacat, în mod corect a reţinut prima instanţă că petenta se
face vinovată de săvârşirea contravenţiei reţinute în sarcina ei, întrucât nu a deţinut autorizaţie
135
de mediu, fapt recunoscut de apelanta petentă care arată că nu a solicitat şi nu a obţinut
autorizaţia respectivă deoarece codul CAEN 8129 nu este înscris în anexa Ordinului nr.
1798/2007. (...) Prin urmare, în Ordinul nr. 1798/2007, activitatea de deratizare efectuată de
petenta apelantă, era prevăzută la codul CAEN 9003 – salubritate, depoluare şi activităţi
similare, pentru care petenta trebuia să obţină autorizaţia de mediu, ceea ce nu a obţinut.
Această obligaţie s-a păstrat şi după actualizarea şi modificarea codului CAEN, întrucât
activitatea de „salubritate, depoluare şi activităţi similare” corespunzătoare codului CAEN
9003, s-a împărţit în trei activităţi care corespundeau codurilor CAEN noi „3811 Colectarea
deşeurilor menajere; 3900 Activităţi de decontaminare şi servicii de administrare a altor
deşeuri; şi 8129 Alte activităţi de curăţenie n.c.a.”, prin urmare şi codul 8129 pentru care
apelanta contravenientă trebuia să fie autorizată din punct de vedere al mediului. Nu pot fi
reţinute nici susţinerile apelantei contraveniente, cum că trebuia să fie notificată în temeiul art.
173 din Legea nr. 359/2004, de către autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului, că
are nevoie de autorizaţie de mediu, deoarece această notificare se referă la obligaţia
autorităţilor publice, nu la obligaţia contravenientei, iar dacă acestea au omis să o notifice la
deschiderea activităţii respective, nu înseamnă că ulterior contravenienta nu mai avea
obligaţia să obţină autorizaţie de mediu şi că putea să funcţioneze în mod legal fără această
autorizaţie”.
Relevante în prezenta cauză sunt şi statuările făcute în mod definitiv de Tribunalul
Arad, în sensul că „în ceea ce priveşte înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea
avertismentului, tribunalul constată că această înlocuire nu se impune, întrucât fapta săvârşită
de apelanta contravenientă, este de o gravitate majoră şi prezintă un grad de pericol social
ridicat, sancţiunea amenzii aplicată la maximul prevăzut de lege, este proporţională cu
gradul de pericol social al faptei săvârşite. (...) Referitor la apelul formulat de către intimata
Garda Naţională de Mediu – Comisariatul General, reprezentat prin Comisariatul Judeţean
Arad, acesta va fi admis ca fondat deoarece fapta săvârşită de către contravenientă, este o
faptă de o gravitate deosebită, aceasta a efectuat lucrări de deratizare, dezinsecţie şi
dezinfecţie la un liceu unde învaţă copii minori, iar datorită substanţelor chimice folosite
şi neavizate din punct de vedere al mediului, există pericolul de infectate şi de intoxicare
atât a elevilor cât şi a cadrelor didactice, acest fapt putând duce la îmbolnăvirea sau
chiar decesul unor persoane. Astfel, este nejustificată reducerea de către prima instanţă a
amenzii aplicate de agenţii constatatori, de la suma de 60.000 lei la suma de 40.000 lei,
întrucât contravenienta nu a prezentat nici o circumstanţă atenuantă în acest sens, pericolul
social al faptei fiind unul deosebit de ridicat, aşa cum am arătat anterior”.
Faţă de cele reţinute definitiv în dosarul nr. […] /55/2020 al Tribunalului Arad,
decizia civila nr. 482/A/03.11.2020 fiind pronunțată anterior momentului depunerii ofertei de
către SC B. SRL, ofertantul SC B. SRL trebuia să declare în DUAE situația sa specifică,
respectiv cele reținute în sarcina sa de o instanța de judecată, aspecte care pot creiona
existenţa unei abateri profesionale ale acestui ofertant, de natură să îi poată afecta integritatea
și credibilitatea.
Or, o asemenea informație se impune a fi avută în vedere la evaluarea unei oferte,
motiv pentru care operatorul economic SC B. SRL trebuia să menționeze aceste informații în
DUAE.
Prin urmare, la dosarul cauzei există documente care infirma cele susținute de SC B.
SRL în DUAE depus.
În plus, Curtea constată că la data de 22.04.2021 autoritatea contractantă a fost
notificată de către petenta cu privire la incidentele petrecute la data de 13.01.2021, când elevi
ai Liceului D. din Arad au fost internați în spital, în urma unor lucrări de dezinsecție ,
dezinfecție si deratizare efectuate de către ofertantul SC B. SRL ( fila 135 dosar instanța).
136
 CNSC nu a constatat că în matricea de evaluare a ofertei SC B. SRL, referitor la
cerinţele minime de calificare din fişa de date a achiziţiei, nu există nici o singură menţiune,
că, raportat la înscrisurile înaintate de petentă, cu privire la motivele de excludere învederate ,
autoritatea contractantă nu a făcut un minim demers, de a solicita ofertantului SC B. SRL
solicitări de clarificări, în acest sens.
Curtea constata că, atât CNSC, cât şi autoritatea contractantă s-au rezumat exclusiv la
analiza situaţiei menționate, din prisma inexistenţei înregistrării în certificatul constatator a
unor fapte de natură penală ori inexistenţa unei rezilieri a contractului încheiat cu SC B.
S.R.L, fără să aibă în vedere şi fără să analizeze în concret documentele depuse de către
petenta anexat cererii de excludere a acestui ofertant.
Împrejurarea că ofertantul SC B. SRL nu a fost condamnat penal pentru una din
infracțiunile prevăzute de legiuitor in art. 164 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, situație care ar
fi determinat autoritatea contractantă să excludă ofertantul din procedură, reținând incidenţa
articolului de lege anterior menționat, nu exclude obligația autorităţii contractante de a
verifica incidenţa în cauză a ipotezelor reglementate de legiuitor în art. 167 alin. (1) din
același act normativ, ipoteze în prezenţa cărora autoritatea contractantă este îndreptățită să ia
măsura excluderii din procedura de atribuire a contractului de achiziție publică a acelui
operator economic care se află în oricare dintre situațiile vizate de acest articol.
Autoritatea contractantă nu a depus diligenţe pentru clarificarea aspectelor semnalate
de către petentă, deși principiul bunei administrări în cadrul achizițiilor publice o obliga la o
astfel de conduită.
Principiul bunei administrări, ca principiu de drept al Uniunii Europene, este
reglementat cu titlu general de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului la care
se adaugă jurisprudenţa instanţei europene.
Carta DFUE este privită în doctrina de drept european în domeniul achiziţiilor publice
ca o sursă suplimentară de obligaţiile specifice, plecând de la necesitatea respectării
principiului bunei administrări. Concret, principiul bunei administrări îşi poate găsi o aplicaţie
particulară în domeniul achiziţiilor publice, ca un principiu-umbrelă al principiului
transparenţei şi care-l completează.
În legislaţia română o referire a principiului european al bunei administrări poate fi
întâlnită în Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice,
instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, care, la art. 4 lit. e),
prevede că: „autorităţile publice, instituţiile publice şi celelalte unităţi prevăzute la art. 2 sunt
datoare să îşi desfăşoare activitatea în realizarea interesului general, cu un grad ridicat de
profesionalism, în condiţii de eficienţă, eficacitate şi economicitate a folosirii resurselor”.
Concret, acest principiu presupune inter alia şi o atitudine diligentă în realizarea
procedurii de atribuire. O astfel de atitudine diligentă implică un rol activ nu doar prin
redactarea într-o manieră profesionistă a documentaţiei de atribuire, prin punerea la dispoziţie
în timp util a răspunsului la solicitările de clarificări transmise de către operatorii economici,
dar şi prin solicitarea de clarificări pentru lămurirea diferitelor situații.
În speța de faţă, autoritatea contractantă avea obligaţia de a proceda la verificarea
temeinică a argumentelor prezentate de ofertanţi, pentru a evita situaţiile în care decizia sa să
fie catalogată drept arbitrară.
În concluzie, principiul bunei administrări implică în materia achiziţiilor publice ca
autorităţile contractante să aibă un rol activ în evaluarea ofertelor prin solicitarea de
clarificări. Omisiunea autorităţii contractante de a solicita clarificări privind anumite aspecte
ale unei oferte, nelămurirea situațiilor aduse la cunoștința autorităţii de către petenta aduce
atingere principiilor care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică, cu referire
directă la principiile tratamentului egal, transparenţei şi asumării răspunderii.
137
 Prin raportare la considerentele anterior expuse, Curtea constată că analiza autorităţii
contractante, respectiv a CNSC, este superficială, incompletă şi contrară literei şi spiritului
prevederilor legale aplicabile.
Având în vedere că principiul asumării răspunderii statuat la art. 2 alin. (2) din Legea
nr. 98/2016, reprezintă unul dintre principiile fundamentale care stau la baza atribuirii
contractului de achiziţie publică, autoritatea contractantă nu îşi poate asuma evaluarea
lacunară şi superficială a ofertelor.
Atunci când autoritatea contractantă are cunoștință de un comportament culpabil al
unui operator economic participant la o procedură de atribuire, este ținută să verifice dacă
acesta este în măsură să afecteze reputația/credibilitatea sa profesională, respectiv să se
clarifice dacă respectivele abateri profesionale grave, de care are cunoștință, pot arunca un
dubiu asupra integrității lui și astfel îl fac inadecvat pentru a i se atribui un contract de
achiziții publice, chiar dacă operatorul economic deține capacitatea tehnică și economică de a
executa contractul.
În speță ne aflăm în situația existenței unei hotărâri definitive a unei instanțe de
judecată, in considerentele căreia se reţine în sarcina operatorului SC B. SRL o faptă care se
poate înscrie în categoria celor care demonstrează un comportament culpabil al acestuia,
având legătură cu activitatea de dezinsecție, dezinfecție si deratizare, astfel cum este și
contractul de achiziție publică în cauză. Astfel, o instanţă de judecată a reţinut în mod
definitiv că „fapta săvârşită de către petenta din cauza de fata este o faptă de o gravitate
deosebită, aceasta a efectuat lucrări de deratizare, dezinsecţie şi dezinfecţie la un liceu unde
învaţă copii minori, iar datorită substanţelor chimice folosite şi neavizate din punct de vedere
al mediului, există pericolul de infectate şi de intoxicare atât a elevilor cât şi a cadrelor
didactice, acest fapt putând duce la îmbolnăvirea sau chiar decesul unor persoane”.
Curtea constată, așadar, că reputația profesională a ofertantului SC B. SRL este pusă
în discuție.
Prin urmare, Curtea constată că se impune admiterea în parte a plângerii petentei, cu
consecinţa modificării Deciziei nr. […] /C9/ […] din 27.07.2021 emisă de Consiliul Naţional
de Soluţionare a Contestaţiilor, în sensul că va admite in parte contestaţia formulata de
petentă, va anula în parte raportul procedurii de atribuire, precum şi actele care sunt parte
integrantă din raportul procedurii de atribuire (procesele verbale de evaluare a ofertelor,
rapoartele intermediare de evaluare) cu privire la oferta depusa de SC B. SRL. Va obliga
autoritatea contractantă Municipiul Arad la reluarea procedurii de atribuire şi la reevaluarea
ofertei SC B. SRL, prin prisma verificării în concret a credibilității ofertantului SC B. SRL,
văzând prevederile arta 171 din Legea nr. 98/2016, pentru a aprecia asupra impunerii sau nu a
aplicării măsurii de excludere reglementată de legiuitor în art. 167 alin. (1) lit. c) din același
act normativ, văzând abaterea profesionala reținută în sarcina acestui ofertant, prin raportare
la considerentele deciziei civile nr. 482/A/03 noiembrie 2020, astfel cum s-a prezentat în
detaliu anterior.
Curtea reamintește că autoritatea contractantă , în procesul de reevaluare a ofertei şi în
aplicarea principiului asumării răspunderii, trebuie să respecte regula conform căreia anterior
respingerii oricărei oferte, trebuie să aibă certitudinea, susţinută de dovezi, în afara oricărui
dubiu, că abaterea profesională gravă reţinută în sarcina ofertantului este de natură să îl
împiedice pe acesta la ducerea la îndeplinire a contractului atribuit.
Prin raportare la cele anterior expuse în considerentele deciziei, Curtea nu poate să
primească susținerea petentei în sensul că solicitarea unor clarificări acestui ofertant ar
presupune completarea ofertei inițiale cu informații care nu au fost incluse în ofertă.
Chiar dacă din dispozițiile art. 171 alin. (1)-(3) din Legea nr. 98/2016, redate mai sus,
se poate înțelege că furnizarea dovezilor în sensul demonstrării lipsei de aplicare a motivelor
138
de excludere cad în sarcina ofertantului, clarificarea situației participanților la procedură, din
partea autorității contractante, anterior respingerii unei oferte, este absolut necesară prin
prisma respectării principiului proporționalității, statuat la art. 2 alin. (2) din Legea nr.
98/2016, în virtutea căruia, atunci când se confruntă cu o ofertă ambiguă, iar o cerere de
precizări cu privire la conținutul ofertei menționate ar putea asigura securitatea juridică în
același mod precum respingerea imediată a ofertei în cauză, autoritatea trebuie să solicite
precizări ofertantului vizat, mai degrabă, decât să opteze pentru respingerea pur și simplu a
ofertei.
Mai mult, clarificarea incidenței situației de excludere era cu atât mai necesară cu cât
dispozițiile art. 171 alin. (5) din același act normativ prevăd că „În cazul în care operatorului
economic nu i-a fost aplicată prin hotărâre definitivă a unei instanţe de judecată măsura
interdicţiei de a participa la proceduri de atribuire a unui contract de achiziţie publică/acord-
cadru sau a unui contract de concesiune pentru o anumită perioadă, situaţiile de excludere
prevăzute la art. 164 şi 167 nu se aplică: a) dacă, în cazul faptelor prevăzute la art. 164, a
expirat o perioadă de 5 ani de la data hotărârii definitive de condamnare; b) dacă, în cazul
situaţiilor, faptelor sau evenimentelor prevăzute la art. 167, a expirat o perioadă de 3 ani de la
data apariţiei situaţiei, săvârşirii faptei sau producerii evenimentului relevant.”
Acest punct de vedere este susținut şi de legislația europeană, şi anume Directiva
2014/24 care include fiabilitatea ca o componentă cheie a raportului, tocmai atunci când
abordează abaterea profesională gravă.
Potrivit considerentului (101) primul paragraf, al Directivei, enunțat, de altfel şi în
considerentele deciziei de faţă, autoritățile contractante pot exclude „operatorii economici
care s- au dovedit a nu fi fiabili”.
Același considerent, în al doilea paragraf, are în vedere performanța în contractele
anterioare „care aruncă îndoieli serioase cu privire la fiabilitatea operatorului economic”.
Importanța conferită fiabilității operatorului economic apare în anumite alineate [(6) și (7)] ale
articolului 57 din Directiva 2014/24, prin faptul că i se permite acestuia să adopte măsuri
pentru a demonstra că este demn de încredere, în pofida existenței unui motiv de excludere. În
acest mod, elementul fiabilitate devine parte integrantă din motivele de excludere referitoare
la condițiile subiective privind candidatul.
Or, potrivit obiectivului urmărit de articolul 57 din Directiva 2014/24, obiectiv vizat şi
de legislația națională, autoritatea contractantă trebuie să beneficieze de libertatea de a evalua
această componentă (fiabilitatea candidatului) fără să fie neapărat ținută de aprecierile altor
organisme publice.
Revine, așadar, autorităților contractante, și numai acestora, competența de a aprecia
efectele abaterilor pe care le implică o încălcare pe fond a obligațiilor contractuale atât de
gravă încât justifică rezilierea unui contract anterior ca urmare a pierderii încrederii.
La considerentul (102) al Directivei se menţionează: „cu toate acestea, ar trebui să se
prevadă posibilitatea ca operatorii economici să adopte masuri de conformare pentru
remedierea consecinţelor infracţiunilor penale sau ale abaterilor si prevenirea in mod eficient
a repetării acestora. Masurile respective ar putea consta, în special, în masuri legate de
personal sau de organizare, cum ar fi ruperea legăturilor cu persoanele sau organizaţiile
implicate in comportamentul ilicit, masuri adecvate de reorganizare a personalului,
implementarea unor sisteme de raportare si de control, crearea unei structuri interne de audit
care sa monitorizeze respectarea legislaţiei si adoptarea unor norme interne de
responsabilizare si de compensare. În cazul în care aceste masuri oferă garanţii suficiente,
operatorul economic in cauza nu armai trebui sa fie exclus doar din aceste motive. Operatorii
economici ar trebui sa aibă posibilitatea de a solicita examinarea masurilor de conformare
luate in vederea unei posibile admiteri la procedura de achiziţii publice (...)”.
139
 În același sens este şi jurisprudenţa CJUE materializată prin hotărârea pronunţată în
cauza C-124/17, în considerentele căreia s-au reținut următoarele: „Orice operator economic
care se afla in una dintre situaţiile menţionate la alineatele (1) şi (4) poate furniza dovezi care
sa arate ca masurile luate de operatorul economic sunt suficiente pentru a demonstra
fiabilitatea acestuia, in ciuda existentei unui motiv relevant de excludere. Dacă astfel de
dovezi sunt considerate suficiente, operatorul economic în cauza nu este exclus de la
procedura de achiziţie. În acest scop, operatorul economic dovedeşte că a plătit sau s-a angajat
să plătească o compensaţie în ceea ce priveşte eventualele prejudicii cauzate prin infracţiune
sau prin abatere, că a clarificat complet faptele şi împrejurările, cooperând activ cu autorităţile
însărcinate cu investigaţia, şi ca a luat masuri concrete la nivel tehnic, organizaţional şi în
materie de personal, adecvate pentru a preveni orice noi infracţiuni sau abateri. Măsurile luate
de către operatorii economici sunt evaluate ţinând seama de gravitatea şi de circumstanţele
particulare ale infracţiunii sau ale abaterii. În cazul în care masurile sunt considerate
insuficiente, operatorul economic primeşte o expunere a motivelor respectivei decizii”.
Drept urmare, Curtea subliniază că existenţa uneia dintre situaţiile de la art. 167 din
Legea nr. 98/2016 nu poate conduce, în mod automat, la excluderea din procedură, comisia de
evaluare fiind ţinută de respectarea principiilor egalităţii de tratament şi proporţionalităţii,
efectul acestora în asigurarea securităţii juridice a procedurii de atribuire fiind influenţat în
mod direct de evaluarea individuală, ad casum, a ofertanţilor, prin filtrul documentelor
înaintate de către aceştia şi, ulterior, clarificate de comisia de evaluare.
Așadar, autoritatea contractantă are obligația să solicite ofertantului SC B. SRL dovezi
pentru demonstrarea în concret a credibilităţii.
Conform prevederilor legale, dovezile pe care operatorul economic aflat în oricare
dintre situaţiile prevăzute la art. 164 şi 167 le poate furniza autorităţii contractante, vizează,
printre altele, asumarea de către operatorul economic a obligaţiei de plată a despăgubirilor în
ceea ce priveşte eventualele prejudicii cauzate printr-o infracţiune sau printr-o altă faptă
ilicită, clarificarea de către operatorul economic în mod complet a faptelor şi împrejurărilor în
care a fost comisă fapta ilicită, prin cooperarea activă cu autorităţile care efectuează
investigaţia, şi la adoptarea de către operatorul economic a unor măsuri concrete şi adecvate la
nivel tehnic, organizaţional şi în materie de personal (spre exemplu, măsuri de reorganizare a
personalului, implementarea unor sisteme de control şi raportare, crearea unei structuri de
audit intern pentru verificarea respectării dispoziţiilor legale şi a altor norme sau adoptarea
unor reguli interne privind răspunderea şi plata despăgubirilor, pentru a preveni săvârşirea
unor fapte ilicite).
În ceea ce privește solicitarea petentei de obligare a autorităţii contractante să pună la
dispoziţia acesteia toate actele emise de aceasta, în integralitatea lor, care au stat la baza
emiterii raportului procedurii de atribuire, astfel încât sa poată să uzeze de informaţiile care nu
i-au fost comunicate, cu rea credinţa de către parata autoritate contractanta, acte care nu sunt
opozabile nici la acest moment şi la care are dreptul conform prevederilor art. 57 din Legea
nr. 98/2016, coroborat cu art. 217 alin. (6) din acelaşi act normativ, sens în care în vederea
respectării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, solicita, în temeiul art.
186 cod procedura civila inclusiv repunerea în termenul de formulare a contestaţiei, raportat
la momentul la care va fi asigurat accesul la dosarul achiziţiei, Curtea o va respinge,
constatând că petenta nu se mai poate considera vătămată de atitudinea autorităţii contractante
care i-a permis accesul limitat la anumite documente din dosar, câtă vreme petenta a studiat
la instanță dosarul achiziţiei depus de autoritate în integralitate. În plus, Curtea constată că
ulterior momentului studierii întregului dosar al procedurii în faţa instanței, petenta nu a
precizat în concret ce anume informații care au stat la baza emiterii raportului procedurii de
atribuire şi pe care nu le-a cunoscut până în momentul studierii dosarului în instanța ar
140
justifica formularea unor motive noi de contestare a actelor autorităţii, care să îi cauzeze vreo
vătămare concreta.
O altă critică invocată privește soluția CNSC de respingere a susținerilor petentei
privind rezultatul procedurii de atribuire referitor la oferta SC B. SRL, în sensul că autoritatea
contractantă nu ar fi trebuit să îl declare admisibil având în vedere că oferta acestuia este
inacceptabilă și/sau neconformă. Se arată că oferta SC B. SRL are un preț neobișnuit de
scăzut, iar acesta nu este justificat astfel încât oferta trebuia să fie respinsă. De asemenea, se
susține ca oferta nu respectă prevederile caietului de sarcini, iar oferta financiară nu este
corelată cu propunerea tehnică.
De asemenea, petenta critică soluția CNSC cu privire la susținerea sa privind
punctajul stabilit de către autoritatea contractantă pentru valorile propuse de către ofertanți
pentru factorii de evaluare impuși de documentația de atribuire atât în ceea ce privește
punctajul și locul în clasament obținut de către SC B. SRL, cât și în ceea ce privește punctajul
și locul în clasament obținut de către A. SRL.
Curtea constată că petenta a subliniat că oferta financiară a SC B. SRL nu respectă
prevederile documentației de atribuire câta vreme a ofertat un preț neobișnuit de scăzut, care
nu respectă limita minimă stabilită de legislația muncii precum și cele menționate în Ordinul
nr. 109/2007 în ceea ce privește sporurile de noapte, zilele de concediu, fondul pentru
handicap, cheltuielile indirecte, profit, respectiv toate cheltuielile care trebuie să se regăsească
într-o propunere tehnică conform Ordinului nr. 109/2007.
Totodată, menționează că din informațiile care apar în documentele comunicate
rezultă că autoritatea contractantă nu a solicitat ofertantului câștigător clarificări în ceea ce
privește justificarea prețului neobișnuit de scăzut având în vedere că propunerea financiară a
acestui ofertant este neobișnuit de scăzută întrucât reprezintă 44,65% din valoarea estimată a
contractului.
Legiuitorul a stabilit la art. 210 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 că în cazul unei
propuneri financiare aparent neobișnuit de scăzută în raport cu lucrările, produsele sau
serviciile care constituie obiectul contractului de achiziție publică/acordului cadru care
urmează a fi atribuit/încheiat, autoritatea contractantă are obligația de a solicita ofertantului
care a depus o astfel de ofertă clarificări cu privire la prețul sau costurile propuse în respectiva
ofertă.
Curtea reţine că din formularul de ofertă depus de ofertantul SC B. SRL rezultă că
prețul ofertat este 9.362.789,6 lei, în timp ce cel ofertat de petenta este de 10.427.852,6 lei.
Așadar, prin raportare la valoarea estimată a acordului cadru, de 20.967.220,00 lei,
ambele oferte reprezintă aproximativ 44,65%, respectiv 49,73%, fiind situate sub pragul
invocat de petenta de 50%. Curtea constată că ambele oferte admisibile au valori apropiate,
diferența intre ele fiind nesemnificativa, de 5%.
Câtă vreme ambele oferte au preturi relativ apropiate, fiind situate sub pragul invocat
de petenta, de 50% din valoarea stabilita de autoritatea contractanta, în mod corect a reținut
CNSC ca, în lipsa unor argumente care să ateste contrariul, s-ar putea pune in discuție mai
degrabă o eventuală supraevaluare a autorității contractante a valorii estimate iar nu existenta
unor preturi neobișnuit de scăzute.
În plus, conform prevederilor legale în vigoare nu este reglementat un prag care să
oblige autoritatea contractantă sa solicite clarificări legate de modul de formare a prețului unui
ofertant.
Mai mult, Curtea constată că şi ulterior momentului la care CNSC a pus la dispoziția
petentei tarifele ofertate de SC B. SRL pentru cele 9 activități, petenta nu a demonstrat
nelegalitatea tarifelor propuse de SC B. SRL sau motivele pentru care autoritatea contractantă

141
ar fi trebuit să ignore fundamentarea prezentată de acest operator economic și să considere
oferta acestuia ca având un preț neobișnuit de scăzut.
De altfel, din analiza înscrisurilor de la dosarul achiziției rezultă că în cuprinsul
justificării prezentate de acest operator economic există menționate toate cheltuielile necesare
prestării activității invocate de petenta, aceasta din urma neprobând ca ele ar fi nu ar asigura
prestarea contractului, conform cerințelor stabilite de autoritatea contractanta prin caietul de
sarcini.
Astfel fiind, câta vreme ambele oferte au valori apropiate, Curtea constată că
acceptarea acestor valori, în lipsa unor aspecte concrete care să demonstreze incorectitudinea
formării lor, nu poate fi apreciata ca fiind nelegală.
Susținerile petentei în sensul ca nu ar fi fost respectate de către SC B. SRL cerințele
privind condițiile de mediu, social și cu relațiile de muncă, afirmând că acest ofertant nu a
ținut cont de acestea, nu pot fi primite câta vreme sunt lipsite de argumentare in concret,
nefiind menționate de altfel de ce documentele depuse de acest ofertant nu ar fi suficiente.
Curtea reţine că sunt nesusținute de probe şi afirmațiile petentei în sensul că
propunerea financiară a ofertantului SC B. SRL nu asigură costurile minime impuse de lege
si caracterul incomplet al propunerii financiare depuse de acest ofertant.
Din înscrisurile de la dosar rezultă că în cadrul propunerii financiare SC B. SRL a
inclus Memoriu tehnico-economico justificativ, în care este cuprins modul de stabilire al
tarifelor ofertate, explicații considerate in mod corect suficiente și relevante de autoritatea
contractantă, respectiv de CNSC .
Petenta mai susține ca propunerea financiară a SC B. SRL nu ar fi corelată cu
propunerea tehnică, susținându-se că este utilizat un număr mic de personal, astfel că prețul
nu ar acoperi toate serviciile necesare a fi prestate, că sunt utilizate cantități de produs pentru
dezinsecție și deratizare inferioare celor necesare, că nu este respectat numărul de stații
aferent cantității de raticid prevăzut în caietul de sarcini, fără însă sa fie aduse argumente in
concret in acest sens.
Curtea constată că prin caietul de sarcini s-au solicitat conform art. 18 alin. (4) și (5)
următoarele: „(5) în cadrul propunerii tehnice, ofertantul va prezenta lista cu dotările necesare
prestării serviciului care face obiectul contractului. (6) Structura de personal solicitată prin
caietul de sarcini este minimală; operatorul are obligația de a dimensiona atât structura de
personal cât și baza materială astfel încât să asigure rezerva necesară prestării activității în
regim de continuitate și permanența”.
Din analiza dosarului achiziției, Curtea reţine că operatorul economic SC B. SRL,
conform ofertei tehnice transmise, a prezentat concepția proprie cu privire la dimensionarea
prestării activității de dezinsecție, dezinfecție și deratizare din punctul de vedere al
personalului uman disponibilizat, precum și a dotărilor tehnice-utilaje și mijloace de transport,
necesare pentru realizarea obligațiilor impuse prin caietul de sarcini.
Curtea constată că în fișele de fundamentare prezentate de către ofertatul SC B. SRL
se regăsesc costurile precizate în Ordinul nr. 109/2007, costuri care sunt corelate cu
justificările prezentate în propunerea tehnică (timpi de execuție, număr personal, cantități
substanțe folosite, utilaje folosite, carburanți consumați, etc.) iar pentru fiecare tarif au fost
prezentate fișele de fundamentare, fiind justificate tarifele și memorii tehnice justificative din
punct de vedere tehnic.
Așadar, Curtea reţine că, în absenţa unor probe contrare concludente propuse de
petenta, în mod corect CNSC a reținut că oferta SC B. SRL cuprinde Memoriile tehnico-
economice justificative atașate la oferta financiară cât și Memoriile tehnice justificative
atașate la propunerea tehnica, conform cerințelor impuse de autoritatea contractanta prin
caietul de sarcini
142
 Petenta mai susține că în mod eronat a fost respinsă de CNSC şi critica formulată în
sensul că oferta SC B. SRL trebuie respinsă, având în vedere că, în urma solicitărilor de
clarificări, aceasta nu a răspuns în mod concludent sau, răspunzând la acestea, a modificat
oferta încălcându-se astfel principiul tratamentului egal și al transparenței, fiind incidente
dispozițiile art. 215 alin. (4) și (5) din Legea nr. 98/2016.
Curtea constată că în analiza soluției CNSC cu privire la această critică, reluată de
petenta, sunt relevate dispozițiile legale care vor fi expuse în continuare.
În acord cu prevederile art. 209 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 98/2016, „(1) În cazul în
care informațiile sau documentele prezentate de către operatorii economici sunt incomplete
sau eronate sau în cazul în care lipsesc anumite documente, autoritatea contractantă are
dreptul de a solicita într-un anumit termen ofertanților/candidaților clarificări și, după caz,
completări ale documentelor prezentate de aceștia în cadrul ofertelor sau solicitărilor de
participare, cu respectarea principiilor tratamentului egal și transparenței.(…) (2) Autoritatea
contractantă nu are dreptul ca prin clarificările/completările solicitate să determine apariția
unui avantaj evident în favoarea unui ofertant/candidat”.
Potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (1), (2), (3) şi (6) din H.G. nr. 395/2 iunie 2016
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea
contractului de achiziție publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile
public, „(1) Comisia de evaluare are obligația de a stabili care sunt clarificările și completările
formale sau de confirmare, necesare pentru evaluarea fiecărei solicitări de participare/oferte,
precum și perioada de timp acordată pentru transmiterea acestora, termenul-limită neputând fi
stabilit decât la nivel de zile lucrătoare, fără a fi precizată o oră anume în cadrul acestuia. (2)
Comisia de evaluare, înainte de a lua o decizie de respingere a candidaturii/ofertei în baza art.
137 alin. (2) lit. h), solicită clarificări și, după caz, completări ale documentelor prezentate
inițial de candidat/ofertant/subcontractant/terț susținător cu privire la neîncadrarea în
prevederile art. 60 alin. (1) lit. d) și e) din Lege. (…) (3) Comisia de evaluare va stabili
termenul-limită în funcție de volumul și complexitatea clarificărilor și completărilor formale
sau de confirmare necesare pentru evaluarea fiecărei solicitări de participare/oferte. Termenul
astfel stabilit va fi, de regulă, de minimum 1 zile lucrătoare.(…) (6) În cazul în care ofertantul
modifică prin răspunsurile pe care le prezintă comisiei de evaluare potrivit dispozițiilor alin.
(1) conținutul propunerii tehnice sau propunerii financiare, oferta sa va fi considerată
inacceptabilă”.
În conformitate cu art. 135 alin. (1), (2) şi (3) din același act normativ, „(1) În
condițiile art. 209 din Lege, comisia de evaluare are dreptul de a solicita ofertantului
corectarea viciilor de formă cu privire la oferta acestuia. (2) În cazul în care ofertantul nu este
de acord cu îndreptarea viciilor de formă, în condițiile prevăzute la alin. (1), oferta sa va fi
considerată inacceptabilă. (3) În sensul dispozițiilor alin. (1), viciile de formă reprezintă acele
erori sau omisiuni din cadrul unui document a căror corectare/completare este susținută în
mod neechivoc de sensul și de conținutul altor informații existente inițial în alte documente
prezentate de ofertant sau a căror corectare/completare are rol de clarificare sau de
confirmare, nefiind susceptibile de a produce un avantaj incorect în raport cu ceilalți
participanți la procedura de atribuire”.
Curtea constată că autoritatea contractantă a stabilit ca și criteriu de atribuire „cel mai
bun raport calitate-preț”, având ca subfactori: prețul ofertei (pondere 80%), vechimea
utilajelor folosite pentru desfășurarea activităților (10%) și vechimea Mijloacelor de transport
folosite pentru desfășurarea activităților (10%). Algoritmul utilizat pentru acești subfactori,
conform anexei la fișa de date, este următorul:
- prețul ofertei, sumă a 8 tarife (în realitate 9), cu punctaje maxime acordate diferite (5,
12/12 - aplicare la sol/aplicare aeriană, 12, 6, 6, 12, 10, 5): Pn= Tmfri/Tn ofertat ; Pmax
143
unde Pn - puntajul acordat ofertei „n2 pentru fiecare tarif; Tmin - tariful minim ofertat pentru
tariful respectiv din cele 8 tarife; Tn ofertat - tariful ofertei „n”; Pmax - punctajul maxim
acordat pentru tariful respectiv.
- pentru Vechimea utilajelor folosite pentru desfășurarea activităților: Vechimea
maximă acceptată a utilajelor folosite este de 4 ani (2016 - an 4, 2017 an 3, 2018 - an 2, 2019
- an 1 și 2020 - an 0):
a) pentru utilaje cu o vechime de 0 și 1 an (fabricate în anii 2019 și 2020) “ 10 puncte;
b) pentru utilaje cu o vechime de 2 și 3 ani (fabricate în anii 2017 și 2018) - 5 puncte;
c) pentru utilaje cu o vechime de 4 ani (fabricate în anul 2016) - se consideră
îndeplinită cerința și nu se acordă punctaj.
Pu=(Pul + Pu2+ ... + Pu(n))/n; Pu - punctaj utilaje; Pu(n) - punctaj pentru utilajul „n”;
n- numărul de utilaje propuse de ofertant;
Utilajele pentru care se va aplica acest factor de evaluare sunt utilajele de mare
capacitate generatoare de ceață rece tip ULV (Ultra Low Volume) - 4 buc. și utilajele de mare
capacitate generatoare de ceață caldă cu capacitate mare de acoperire TERMOFOGGER - 2
buc.
- pentru vechimea Mijloacelor de transport folosite pentru desfășurarea activităților:
vechimea maximă acceptată a utilajelor folosite este de 4 ani (2016 - an 4, 2017 an 3, 2018 -
an 2, 2019 - an 1 și 2020 - an 0):
a) pentru utilaje cu o vechime de 0 și 1 an (fabricate în anii 2019 și 2020) - 10 puncte;
b) pentru utilaje cu o vechime de 2 și 3 ani (fabricate în anii 2017 și 2018) - 5 puncte;
c) pentru utilaje cu o vechime de 4 ani (fabricate în anul 2016) - se consideră
îndeplinită cerința și nu se acordă punctaj.
Pm=(Pml + Pm2+ ... + Pmțn))/n; Pm - punctaj mijloace de transport; Pu(n) - punctaj
pentru mijlocul de transport „n”; n- numărul de mijloace de transport propuse de ofertant;
Mijloacele de transport pentru care se va aplica acest factor de evaluare sunt
autoutilitară cu platformă pentru echipamentul ULV (generatoarele de ceață rece de mare
capacitate) - 4 buc. și autoutilitară cu platformă pentru utilajele de mare capacitate
generatoare de ceață caldă cu capacitate mare de acoperire TERMOFOGGER - 2 buc.
Curtea constată că ofertantul SC B. SRL a depus o data cu oferta două contracte de
leasing financiar nr. […] / […] şi […] / […] (filele 31-32 anexa 1 , 1 A din propunerea
tehnică) încheiate la data de 26.01.2021 pentru o durata de 60 de luni, care au ca obiect
achiziționarea autoutilitarelor în cursul anului 2021, ca urmare a fabricării acestora în cursul
anului 2021, fiind vorba despre contracte de leasing în curs de executare.
Așadar, Curtea reţine că ofertantul SC B. SRL a indicat în ofertă contractele de leasing
în discuţie și a întocmit lista utilajelor și autovehiculelor.
Prin raportare la dispozițiile legale mai sus enunțate, Curtea constată că prin
clarificarea nr. […] /20.05.2021 autoritatea contractantă a solicitat clarificări SC B. SRL , în
sensul de a prezenta cărțile de identitate ale vehiculelor sau alt document din care să rezulte
vechimea mijloacelor de transport propuse pentru prestarea serviciilor, fiind vizate
autoutilitarele VW LNF T6.1 CD LR 2.0 TDI 81 kW, care fac obiectul celor două contracte
de leasing financiar.
Ofertantul a răspuns în termen solicitării comisiei de evaluare a ofertelor, în sensul că a
depus cărțile de identificare ale celor două autoutilitare precum si procesele de predare
primire autovehicule noi din data de 14.04.2021 ( a se vedea filele 1163-1171 dosar CNSC).
Așadar, Curtea constată că la data de 14.04.2021, finanțatorul a predat cele două
autoutilitare către ofertantul SC B. SRL, împreună cu fişele de înmatriculare ale
autovehiculelor, ofertantul anexând cărțile de identitate ale autoutilitarelor solicitării de
clarificare, pentru o lămurire a celor susținute în cadrul ofertei depuse.
144
 Cele două autoutilitare nu au fost predate ofertantului SC B. SRL până la termenul
limită de depunere a ofertelor, 01.04.2021, dar ofertantul a indicat în ofertă contractele de
leasing și a întocmit lista utilajelor și autovehiculelor.
Așadar, Curtea constată că nu rezultă că oferta SC B. SRL ar fi fost completată sau
modificată prin răspunsul la clarificările solicitate. Curtea reţine că ofertantul SC B. SRL a
depus anexat ofertei două contracte de leasing, care au ca obiect achiziționarea autoutilitarelor
în cursul anului 2021, ca urmare a fabricării acestora în cursul anului 2021. Depunerea unor
înscrisuri, cărți de identitate a vehiculelor, care deja au fost menționate, nu poate fi
interpretată ca fiind o completare a ofertei, ofertantul aducând doar clarificări la ceea ce era
deja ofertat, pentru confirmarea unor informații din ofertă.
Curtea nu va mai analiza criticile formulate de petenta cu privire la nelegalitatea
proceselor verbale de evaluare a ofertelor, a rapoartelor intermediare de evaluare, a raportului
procedurii sau a comunicării rezultatului procedurii, toate aceste acte fiind anulate, ca urmare
a admiterii plângerii.
Concluzionând asupra plângerii de faţă, pentru considerentele anterior expuse, văzând
dispoziţiile legale invocate în decizie, Curtea a admis în parte plângerea formulată de petenta
SC A. SRL, a modificat Decizia nr. 1613/C9/1639 din 27.07.2021 emisă de Consiliul
Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în sensul că : a admis în parte contestaţia formulată
de petenta SC A. SRL, a anulat în parte raportul procedurii de atribuire, precum şi actele care
sunt parte integrantă din raportul procedurii de atribuire (procesele verbale de evaluare a
ofertelor, rapoartele intermediare de evaluare) cu privire la oferta depusă de SC B. SRL, a
anulat raportul procedurii, respectiv comunicările rezultatului procedurii şi a obligat
autoritatea contractantă Municipiul Arad la reluarea procedurii de atribuire şi reevaluarea
ofertei SC B. SRL, conform considerentelor prezentei decizii.
Curtea a respins în rest plângerea şi contestaţia formulată de petentă pentru
considerentele expuse pe larg prin decizie.

23. Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcționarilor

publici; Motivarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale individuale

 Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici: art. 62 indice 9 - art. 62
indice 11
 Anexa nr. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor
privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici

În conformitate cu prevederile art. 62 ind. 1 din Legea nr.188/1999, evaluarea

funcționarului public trebuie să se realizeze obiectiv, normele legale făcând referire la
aprecierea obiectivă a performanțelor profesionale și la corelarea obiectivă dintre activitatea
funcționarului public și cerințele funcției publice, iar o apreciere obiectivă nu se poate
realiza decât prin motivarea notelor acordate.
Motivarea corespunzătoare a raportului de evaluare atât în etapa completării
raportului de evaluare a performanţelor profesionale individuale de către evaluator, cât şi în
etapa contrasemnării raportului de evaluare este imperios necesară pentru a se asigura
caracterul obiectiv al aprecierilor evaluatorului şi/sau contrasemnatarului asupra
performanțelor profesionale ale funcționarului evaluat.
Finalitatea raportului de evaluare trebuie să fie văzută din dubla perspectivă: a
evaluatorului care apreciază care sunt performanțele funcționarului public și gradul de
aducere la îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, dar și a funcționarului public evaluat pentru
145
care evaluarea se poate transpune într-un prilej de cunoaștere a aptitudinilor ce trebuie
îmbunătățite pentru atingerea unei performanțe în realizarea obiectivelor propuse.
Lipsa motivării sau insuficienta motivare a raportului de evaluare face ca acest act
administrativ să fie un instrument util doar organului de control, iar nu și funcționarului
public, care nu are prilejul de a cunoaște ce anume ar fi de îmbunătățit în modalitatea de
îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.
O decizie administrativă trebuie să conțină elementele de fapt și de drept care să
permită, pe de o parte destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de
altă parte să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În lipsa motivării explicite a
actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de
vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea
administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor
acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență
controlul judecătoresc al actelor administrative.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 1036 din 7 septembrie 2021,
rezumată de Judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

1. Recursul autorităţii pârâte:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, Secţia de Contencios
Administrativ şi Fiscal sub nr. 451/30/2020, reclamanta A... a chemat în judecată pârâta
Direcţia de Sănătate Publică Timiş, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se
dispună anularea modificărilor Raportului de evaluare a performanţelor profesionale
individuale ale funcţionarilor publici de către contrasemnatar (Ec. B...) şi, pe cale de
consecinţă, modificarea notei finale a evaluării la „5” şi calificativul evaluării la „Foarte
Bine”.
Prin sentinţa civilă nr. 389, pronunţată la 24 iunie 2020 în dosarul nr.
[…]/30/2020, al Tribunalului Timiş, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, instanţa
a respins acţiunea formulată de reclamanta A..., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de
Sănătate Publică Timiş.
Prin decizia civilă nr. 109, pronunţată la 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel
Timişoara a admis recursul declarat de recurenta A..., a casat sentinţa recurată şi a trimis
cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş – Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Astfel, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, Secţia de Contencios
Administrativ şi Fiscal la data de 27 noiembrie 2020, sub nr. […]/30/2020*.
Prin sentinţa civilă nr. 323/18.03.2021 Tribunalul Timiş a admis acțiunea formulată
de reclamanta A..., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Sănătate Publică Timiş, având ca
obiect litigiu privind funcţionarii publici (Legea nr.188/1999).
A anulat modificările Raportului de evaluare a performanțelor profesionale individuale
ale reclamantei pentru anul 2019 efectuate de către contrasemnatar şi a obligat pârâta Direcţia
de Sănătate Publică Timiş la plata către reclamantă a sumei de 2.050 de lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia de Sănătate Publică
Timiş, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să se dispună
respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că prima instanţa a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegală şi
netemeinică, neţinând cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală dovedită
cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

146
 Contrar celor reţinute de instanţa de fond, a arătat că actul administrativ contestat a
beneficiat de o motivare consistentă atât în fapt cât şi în drept, în sensul că modificările aduse
de către Directorul executiv al DSPJ Timiş, în calitate de contrasemnatar, sunt motivate la
rubrica special concepută de legiuitor din cadrul raportului de evaluare „Menţiuni privind
modificarea Raportului de evaluare de către contrasemnatar şi motivarea modificării”.
Mai mult, a învederat că în menţiunile efectuate, contrasemnatarul a motivat
modificarea calificativului, prin raportare la obiectivele stabilite prin Raportul de evaluare
pentru perioada evaluată în acord cu atribuţiile din fişa postului stabilite pentru funcţia
publică de execuţie de inspector clasa I gradul profesional superior din cadrul Serviciului
Control în Sănătate Publică.
A învederat faptul că, diminuarea calificativului de către contrasemnatarul raportului
de evaluare a fost legală şi temeinică analiza obiectiva a calificativului fiind raportata la:
obiectivele stabilite reclamantei prin Raportul de evaluare pentru perioada evaluată în acord
cu atribuţiile din fişa postului stabilite pentru funcţia publică de execuţie de inspector clasa I
gradul profesional superior din cadrul Serviciului Control în Sănătate Publică; compararea
gradului şi a modului de îndeplinire/atingere a obiectivelor individuale; criteriile de
performanţă stabilite şi a gradului de îndeplinire a acestora; faptul că reclamanta urmare
sesizări înregistrate la DSPJ Timiş cu privire la funcţionarea ilegală a Centrului de
Permanenţă Timişoara […] situat pe strada […] nr.[…] Timişoara fără Autorizaţie Sanitară de
Funcţionare emisă pentru Cabinet de Medicină de Familie a efectuat mai multe controale în
cursul anului 2019 la centrul de permanenţă mai sus menţionat neconsemnând faptul că acesta
funcţionează ilegal; reclamanta la controalele efectuate în cursul anului 2019 a consemnat
faptul că Centrul de permanenţă Timişoara […] funcţionează” la data efectuării controlului în
baza autorizaţiei sanitare de funcţionare nr.[…]/R/l3.02.2013 pentru Cabinet Medicină […]”
contrar prevederilor OMS nr. 697/201” privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale
primare prin centrele de permanenţă cu modificările şi completările ulterioare, care precizează
faptul că funcţionarea Centrului de permanentă este condiţionată de existenta autorizaţiei
sanitare emisă pentru cabinet de medicină de familie context/de autorizarea cabinetelor de
medicină de familie.
Faptul că, reclamanta în anul 2019 cu prilejul unui nou control la Centrul de
Permanenţă Timişoara […] din nou şi-a îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu şi aceste
aspecte au fost avute în vedere la modificarea şi acordarea notei finale respectiv a
calificativului final.
Pârâta recurentă a arătat că motivarea notei de evaluare este completă şi nu poate sta la
baza anularii notei de finale aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa de fond în cel de-al
doilea ciclu procesual.
În concluzie apreciază că reiese indubitabil faptul că modificarea notei şi a
calificativului de către contrasemnatar este motivată temeinică şi legală. Faptul că modificarea
calificativului iniţial acordat de şeful serviciului Control în Sănătate Publică a fost efectuată
prin raportare la consecinţele îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu de către
reclamantă, ce a produs consecinţe pentru instituţie, pentru credibilitatea acesteia aspecte pe
care doar directorul executiv este obligat să-l circumstanțieze.
Apreciază eronată concluzia primei instanţe: „lipsa motivării sau insuficienta motivare
a raportului de evaluare face ca acest act administrativ să fie un instrument util doar
organului de control, iar nu şi funcţionarului public, care nu are prilejul de a cunoaşte ce
anume ar fi de îmbunătăţit în modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu”, pentru
următoarele considerente:
Motivele au fost expres menţionate iar reclamanta-intimată a cunoscut motivele care
au stat la baza modificării raportului de evaluare dovadă fiind faptul că le-a şi contestat
147
ulterior iar contestaţia cuprinde aspecte în legătura tocmai cu motivele care au dus la
modificarea raportului de evaluare, rezultând astfel ca era în deplina cunoştinţa de cauza cu
privire la motivele pentru care nota finala a fost diminuată.
Instanţa de fond în rejudecare nu a arat de ce a înlăturat apărările noastre şi nici care
anume sunt argumentele sale juridice pentru care a făcut şi analiza aspectelor de oportunitate
privind evaluarea petentei deşi instanţa nu putea face o astfel de analiză pentru ca este
inadmisibila evaluarea angajatului de către instanţă.
Însă, prin anularea modificărilor raportului de evaluare cu ocazia acordării de către
contrasemnatar a notei finale, instanţa este cea care aplica nota finala implicându-se astfel în
notarea petentei, situaţie inadmisibila dar şi vădit nefondată.
Faţă de toate aceste considerente, apreciază că instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea
pe motive contradictorii sau străine de natura cauzei fiind îndeplinite condiţiile de casare prev.
de art. 488 pct. 6 C.pr.civ., hotărârea fiind dată şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material fiind îndeplinite astfel şi condiţiile de casare prevăzute de art. 488
pct. 8 C.pr.civ., deoarece se susţine în mod eronat nemotivarea notarii finale preluând de la
petentă termenul de „modificare a raportului de evaluare” deşi nu este vorba de o
„modificare” ci de contranotarea pe care contrasemnatarul trebuie sa o efectueze ca şi
finalitate a procedurii de evaluare, iar nota diminuată, s-a bazat pe argumente solide aduse la
cunoştinţa petentei.
În drept a invocat dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, precum şi cele ale art. 488 alin, (1) pct. 6 şi pct. 8 Cod procedură civilă, art. 451
din Noul Cod de procedură civilă.
2. Întâmpinarea reclamantei:
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta A... solicită respingerea recursului
formulat de recurenta-pârâtă ca neîntemeiat.
În motivare, a arătat că aşa cum a prezentat detaliat în fiecare fază procesuală, un
aspect extrem de relevant este faptul că cele 4 procese verbale în baza cărora a fost evaluată
activitatea sa, reprezentând 1% din activitate, nu au fost contestate administrativ.
Astfel, pentru a efectua în mod legal modificarea notelor şi calificativului raportului de
evaluare în discuţie, contrasemnatarul trebuia să analizeze întreaga activitate a sa, aferentă
anului 2019. În eventualitatea în care ar fi analizat întreaga activitate din perioada 1 ian. 2019
- 31 dec. 2019, contrasemnatarul ar fi putut să motiveze efectiv modificarea notelor şi a
calificativului.
În prezenta cauză, a învederat că modificarea notelor aferente criteriilor de
performanţă utilizate în evaluarea de către contrasemnatarul B… a fost realizată având în
vedere doar 4 procese verbale de constatare, printre care se numără şi PV nr. […]/29.06.2016
care a fost întocmit în anul 2016, deşi evaluarea performanţelor profesionale individuale viza
activitatea desfăşurată în anul 2019.
Pentru a evidenţia reaua - credinţă vădită a contrasemnatarului şi încălcarea flagrantă a
legii, a reiterat că procesele verbale care au stat la baza modificării notelor aferente criteriilor
de performanţă utilizate în evaluare de către contrasemnatar, nu au fost anulate de către
instanţa de judecată, respectiv nu au fost anulate printr-o procedură administrativă, aceste
procese verbale beneficiind de prezumţia de temeinicie şi legalitate de care beneficiază orice
act administrativ emis de către o instituţie publică.
De altfel, cele 3 procese verbale în discuţie au căi de atac specifice, prevăzute de către
lege, orice critici aduse cu privire la acestea fiind inadmisibile, în afara căilor procedurale
prevăzute de lege.

148
 A arătat că contrasemnatarul i-a modificat notele şi calificativul aferent evaluării
profesionale individuale, în baza unor acte administrative însuşite de către aceasta, de care
avea cunoştinţă şi nu a luat vreo măsură legală ca să anuleze aceste acte administrative.
După a reţinut în mod judicios instanţa de fond, pentru menţiunea înserată nu este
identificat cărui obiectiv sau criteriu îi aparţine această motivare pentru ca instanţa de judecată
să verifice fundamentul modificării notei aferente. Această aşa - zisă motivare, probabil că
este una imaginară, născocită în mintea contrasemnatarului, pentru că în cuprinsul raportului
de evaluare nu există o motivare legală, în accepţiunea instituită de textele de lege, fiind
efectuate alegaţii cu titlu general şi înşiruite o serie de procese verbale care sunt perfect
valabile din punct de vedere legal.
Cu privire la alegaţiile formulate de către recurentă, prin cererea de recurs, referitoare
la îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu cu ocazia efectuării controalelor la
Centrul de Permanenţă Timişoara […], a precizat că acestea sunt nedovedite, neadevărate şi
tendenţioase, formulate cu scopul de a induce în eroare instanţa de judecată şi de a acoperii
incompetenţa fostului director executiv al DSP Timiş, care a permis funcţionarea ilegală a
acestui centru.
Astfel, în conformitate cu atribuţiile din fişa postului a efectuat controalele în discuţie
la Centrul de Permanenţă Timişoara […], întocmind procese verbale în acest sens exclusiv în
limita atribuţiilor de serviciu, înfiinţarea sau desfiinţarea Centrelor de permanenţă fiind
atributul exclusiv al Directorului executiv al DSP.
În concluzie, funcţionarea ilegală, a unui centru de permanenţă, poate fi remediată
doar de către directorul executiv al DSP Timiş, care ar fi avut atribuţia instituită de lege să
emită dispoziţia de desfiinţare.
3. Aprecierea Curţii de Apel Timişoara:
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 Cod de
procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), Curtea de Apel constată următoarele:
Referitor la obiectul litigiului, Curtea reţine că prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Timiş, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. […]/30/2020,
reclamanta A... a chemat în judecată pârâta Direcţia de Sănătate Publică Timiş, solicitând:
- anularea modificărilor Raportului de evaluare a performanţelor profesionale
individuale ale funcţionarilor publici de către contrasemnatar ( B...) şi, pe cale de consecinţă,
- modificarea notei finale a evaluării la „5” şi calificativul evaluării la „foarte bine”.
Referitor la istoricul cauzei, Curtea reţine că:
- Prin sentinţa civilă nr. 389, pronunţată la 24 iunie 2020 în dosarul nr.
[…]/30/2020, al Tribunalului Timiş, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, instanţa
a respins acţiunea formulată de reclamanta A..., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de
Sănătate Publică Timiş.
- Prin decizia civilă nr. 109, pronunţată la 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel
Timişoara a admis recursul declarat de recurenta A..., a casat sentinţa recurată şi a trimis
cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş – Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Astfel, în rejudecare dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, Secţia de
Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 27 noiembrie 2020, sub nr. […]/30/2020*.
Prin sentinţa civilă nr. 323/PI/18.03.2021, pronunţată în dosar nr. […]/30/2020*,
Tribunalul Timiş:
- a admis acțiunea formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu pârâta Direcţia de
Sănătate Publică Timiş.
- a anulat modificările Raportului de evaluare a performanțelor profesionale
individuale ale reclamantei pentru anul 2019 efectuate de către contrasemnatar.

149
 - a obligat pârâta Direcţia de Sănătate Publică Timiş la plata către reclamantă a sumei
de 2.050 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În fapt, Curtea reaminteşte că prin acţiunea introductivă reclamanta – doamna A...
funcționar public, inspector I superior, în cadrul Serviciului […], Direcţia de Sănătate Publică
Județeană Timiş – a solicitat anularea modificării Raportului de evaluare a performanțelor
profesionale individuale ale reclamantei pentru anul 2019 (f.8-10 dos. primului ciclu
procesual), şi pe cale de consecinţă, modificarea notei finale a evaluării la „5” şi a
calificativului evaluării la „foarte bine”, invocând ca motive de nelegalitate şi netemeinicie
faptul că modificarea notelor realizată de către contrasemnatar s-a realizat fără a se preciza
care sunt neregulile constatate, contrasemnatarul dând dovadă de subiectivism în evaluarea
realizată.
Curtea mai precizează că prin Raportul de evaluare a performanțelor profesionale
individuale ale reclamantei pentru anul 2019 (f.8-10 dos. primul ciclu procesual), în calitate
de Şef al Serviciului […], evaluatorul C... a constatat că reclamanta a îndeplinit și realizat în
procent de 100% obiectivele în perioada evaluată, acordându-i nota 5 pentru îndeplinirea
obiectivelor. De asemenea, acesta i-a acordat nota 5 pentru îndeplinirea criteriilor de
performanţă, acordându-i nota finală a evaluării 5 și calificativul „Foarte bine”.
Raportul a fost contrasemnat de către Directorul executiv al Direcţiei de Sănătate
Publică Județeană Timiş, B…, aceasta din urmă procedând la schimbarea notării reclamantei
astfel:
- în ceea ce privește obiectivul - controlul activităţii de asistenţă medicală primară de
la 5 la nota 3;
- în ceea ce privește obiectivul - deplasări şi reclamanţii de la 5 la nota 4, fără a
stabili care este procentul de realizare a acestor obiective, celelalte note rămân neschimbate,
rezultând nota finală pentru îndeplinirea obiectivelor de 4,4.
- în ceea ce privește criteriul de performanţă – capacitatea de implementare de la 5 la
nota 4;
- în ceea ce privește criteriul de performanţă – capacitatea de a rezolva eficient
problemele de la 5 la nota 3;
- în ceea ce privește criteriul de performanţă – capacitatea de asumare a
responsabilităţilor de la 5 la nota 3;
- în ceea ce privește criteriul de performanţă – capacitatea de analiză şi sinteză de la
5 la nota 4;
- în ceea ce privește criteriul de performanţă – creativitate şi spirit de iniţiativă de la
5 la nota 3, celelalte note rămân neschimbate, rezultând nota finală pentru îndeplinirea
criteriilor de performanţă utilizate în evaluare de 4,3.
În consecinţă, nota finală a evaluării a fost modificată de la 5 la 4,35, iar calificativul
evaluării de la „Foarte bine” la „ Bine”.
Instanța constată că la rubrica „Menţiuni privind modificarea Raportului de evaluare
de către contrasemnatar şi motivarea modificării” din cuprinsul raportului de evaluare
amintit (f.10 dos. primul ciclu procesual) s-a consemnat: „Efectuarea în mod defectuos a
sarcinilor de serviciu motivat de faptul că funcţionarul public în mod repetat a consemnat
aspecte/date/informaţii care nu corespund cu realitatea şi care denotă necunoaşterea legii şi
implicit o pregătire profesională cu lacune majore. Aspectele menţionate mai sus se regăsesc
în PV […]/29.06.2016, grila de control anexată, PV […]/07.03.2019, […],[…]/12.03.2019,
PV […]/23.04.2019 şi grila anexată încheiate cu ocazia controlului la Centrul de permanenţă
având ca scop verificarea respectării legislaţiei în vigoare pentru centrele de permanenţă” .
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea observă, în
acord cu prima instanţă, că motivarea de către contrasemnatarul Raportului a calificativului
150
acordat a constat în menţiunea conform căreia „…funcţionarul public în mod repetat a
consemnat aspecte/date/informaţii care nu corespund cu realitatea şi care denotă
necunoaşterea legii şi implicit o pregătire profesională cu lacune majore. Aspectele
menţionate mai sus se regăsesc în PV […]/29.06.2016, grila de control anexată, PV
[…]/07.03.2019, […],[…]/12.03.2019, PV […]/23.04.2019 şi grila anexată încheiate cu
ocazia controlului la Centrul de permanenţă având ca scop verificarea respectării legislaţiei
în vigoare pentru centrele de permanenţă” .
Această motivare apare ca inadecvată şi nu permite identificarea pretinselor erori ale
funcţionarului public reclamant, în condiţiile în care respectivele rapoarte au fost întocmite de
reclamantă împreună cu un al funcţionar public şi nu au fost desfiinţate, revocate sau anulate
– nerezultând din probatoriul administrat care ar fi acele nereguli imputate reclamantei.
Din acest punct de vedere, nu s-au prezentat instanţei de contencios administrativ nici
alte înscrisuri din care să rezulte infirmarea constatărilor din rapoartele menţionate în actul de
evaluare.
Aşadar, Curtea conchide că motivarea modificării calificativului s-a făcut de către
contrasemnatar fără a se putea identifica neregulile sau abaterile imputate reclamantei.
În ceea ce priveşte faptele concrete menţionate în recurs, Curtea observă că acestea nu
au fost menţionate în raportul de evaluare şi că nu s-a dovedit infirmarea constatărilor
reclamantei din procesele verbale menţionate în motivarea raportului de evaluare. Astfel,
raportat la conţinutul stric al raportului de evaluare, instanţa de contencios administrativ nu
poate reţine o completare a motivării raportului de evaluare prin aspecte care nu au fost
consemnate în raportul contestat, după cum instanţa nu poate pune la îndoială veridicitatea
constatărilor reclamantei din procesele verbale indicate în raportul de evaluare, în condiţiile în
care nu s-a dovedit că aceste acte au fost anulate sau revocate ori modificate prin alte acte
administrative.
În al doilea rând, după cum a învederat reclamanta, în anul 2019 aceasta a întocmit
243 de procese verbale, astfel încât numărul celor invocate – chiar admiţând existenţa unor
greşeli ale reclamantei la întocmirea acestor acte – este de aproximativ 1% din totalul
proceselor verbale întocmite de reclamantă, iar contrasemnatarul nu a evaluat calificativul
ţinând seama de ponderea celor 4 procese verbale în raport cu întreaga activitate a reclamantei
din anul 2019.
În al treilea rând, astfel cum s-a reţinut în hotărârea recurată, contrasemnatarul a
modificatul Raportul de evaluare atât în ceea ce privește obiectivele – controlul activităţii de
asistenţă medicală primară, deplasări şi reclamaţii – cât şi în ceea ce privește următoarele
criterii de performanţă: capacitatea de implementare, capacitatea de a rezolva eficient
problemele, capacitatea de asumare a responsabilităţilor, capacitatea de analiză şi sinteză,
creativitate şi spirit de iniţiativă.
Cu toate acestea, persoana contrasemnatară nu a argumentat la fiecare criteriu şi
obiectiv motivul modificării notei, nu a menționat deficiențele constatate și apreciate de
acesta, care să justifice neacordarea calificativului maxim, această marjă de apreciere
neputând fi cenzurată de instanță, care trebuie să constate existența unei legături juste între
nota aplicată, comentariul aferent şi criteriul sau obiectivul vizat, precum și dacă nota este
rezonabilă în raport de natura deficiențelor menționate.
Pe de altă parte, pentru menţiunea inserată la rubrica „Menţiuni privind modificarea
Raportului de evaluare de către contrasemnatar şi motivarea modificării” din cuprinsul
raportului de evaluare amintit (f.10 dos. primul ciclu procesual) nu este identificat cărui
obiectiv sau criteriu îi aparţine această motivare pentru ca instanţa de judecată să verifice
fundamentul modificării notei aferente.

151
 Curtea reaminteşte că, potrivit art. 6210 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, „(1) În
aplicarea prevederilor art. 622 alin. (1), pentru fiecare dintre componentele evaluării
performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, evaluatorul acordă note
de la 1 la 5. Nota 1 reprezintă nivelul minim de atingere a fiecăruia dintre obiectivele
individuale în raport cu indicatorii de performanță și, respectiv, nivelul minim apreciat de
îndeplinire a fiecăruia dintre criteriile de performanță, iar nota 5 reprezintă nivelul maxim”.
În raportul de evaluare contestat sunt menţionate numai notele acordate, dar nicio explicaţie
privind modul de calcul al nivelului de atingere a obiectivelor concrete stabilite în sarcina
reclamantei, motivarea dosar iniţial raport surprinzând o evaluare generală, necircumstanţiată
a activităţii profesionale a reclamantei.
Concluzionând, Curtea reţine că motivarea calificativului acordat de contrasemnatar
este cel puţin insuficientă şi nu permite verificarea respectării criteriilor legale de evaluare a
activităţii funcţionarului public reclamant, constatare faţă de care soluţia anulării acestui
raport apare ca întemeiată.
În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,
recursul formulat de pârâta Direcţia de Sănătate Publică Timiş împotriva sentinţei civile nr.
323/PI/18.03.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2020*, fiind respins
ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr.
134/2010).

24. Momentul constituirii bazei de impunere care generează dreptul de

creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă. Prescripţia dreptului organului fiscal de a
stabili obligaţii fiscale. Limitarea specială a dreptului de deducere a cheltuielilor legate
de vehicule

 Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: dispoziţiilor

art. 91 alin. (1) și (2) coroborate cu cele ale art. 23
 Legea nr. 571/2003 (vechiul Cod fiscal), astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.
24/2012: art. 21 alin. 1 , art. 48 alin. (7) lit. l1) , art. 145 ind.1 alin. (1) şi (3) , art. 147 alin. (1)
 Normele metodologice date în aplicarea titlului VI din Legea 571/2003, aprobate prin
HG. 44/2004: pct. 23 lit. b) , pct. 45 ind. 1 alin. (4)

Ceea ce prezintă relevanţă pentru baza de impunere este faptul că aceasta se constituie
în concret prin realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în scopul realizării
veniturilor, ca urmare a operaţiunilor derulate în cursul anului fiscal. Rezultă că baza de
impunere reprezentată de profitul impozabil se constituie, în concret, prin încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor, exclusiv pe parcursul anului fiscal în care acestea sunt
realizate, din prima până în ultima zi a acestuia. „Momentul” constituirii bazei de impunere,
în sensul art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, este anul fiscal în care se realizează
profitul impozabil. Obţinerea acestuia generează pentru bugetul de stat o creanţă fiscală, iar
pentru contribuabil o obligaţie fiscală, constând în impozitul pe profit. Dreptul de creanţă
fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în anul fiscal în care se realizează profitul
impozabil. Conform art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care prevede că potrivit
alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată,
termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale curge, potrivit
art. 91 alin. (2) din acelaşi act normativ, de la data de 1 ianuarie a anului următor anului
fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de
contribuabil. Ca urmare, creanţa fiscală nu ia naştere prin declaraţia de impunere; aceasta
152
din urmă este doar un act care constată existenţa şi întinderea bazei de impunere, precum şi
a dreptului de creanţă fiscală generat de aceasta, potrivit dispoziţiilor de drept fiscal
material. Altfel spus, declaraţia de impunere este un act declarativ al unei creanţe care exista
deja, în puterea legii. Constituirea bazei de impunere nu are loc la data la care
contribuabilul este obligat să depună declaraţiile fiscale prevăzute de lege, în concret,
potrivit celei de a doua orientări jurisprudenţiale, momentul în care contribuabilul o
determină şi o declară prin declaraţia anuală de impozit pe profit sau data la care a expirat
termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale. Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 21/2020 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1257 din 18 decembrie 2020,
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de
conducere al Curţii de Apel Brașov și a stabilit că „În interpretarea și aplicarea dispoziţiilor
art. 91 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale
reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a
anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul
pe profit datorat de contribuabil”.
În cazul autoturismelor legea fiscală a introdus o limitare specială a dreptului de
deducere a cheltuielilor legate de vehicule, a taxei pe valoarea adăugată aferente cumpărării,
achiziţiei intracomunitare, importului, închirierii sau leasingului de vehicule rutiere
motorizate şi a taxei aferente cheltuielilor legate de vehiculele aflate în proprietatea sau în
folosinţa persoanei impozabile, în sensul că dreptul de deducere se limitează la 50%, în cazul
în care vehiculele nu sunt utilizate exclusiv în scopul activităţii economice, cu excepţia
autoturismelor care sunt utilizate pentru destinaţiile anume prevăzute de lege. Este obligaţia
persoanei impozabile să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru
acordarea integrală a deducerii, iar în vederea exercitării deducerii atât a cheltuielilor cât şi
a taxei pe valoarea adăugată trebuie să deţină documentele prevăzute de lege şi să
întocmească foaia de parcurs care trebuie să conţină cel puţin următoarele informaţii:
categoria de vehicul utilizat, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de
consum carburant pe kilometru parcurs. Astfel fiind, cheltuielile aferente autoturismului
reprezintă cheltuieli a căror deductibilitate este limitata la 50%. Dreptul de deducere a TVA
aferentă acestor cheltuieli este, de asemenea, limitat la 50%, în contextul în care
contribuabilul nu a făcut dovada utilizării exclusive a autoturismului în scopul desfăşurării
activităţii economice.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1165 din 21 septembrie 2021,
rezumată de Judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Obiectul acţiunii, hotărârea instanţei de fond şi recursul reclamantei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub
nr. […]/30/2018, reclamanta A. P.F.A., a chemat în judecată pârâta Administraţia Județeană a
Finanțelor Publice Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună,
anularea Deciziilor de impunere nr. […]/29.11.2017, emise de D.G.R.F.P. Timişoara -A.J.F.P.
Timiş - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1 în baza Raportului de inspecţie fiscală
nr. […]/29.11.2017 şi exonerarea de la plata următoarelor sume stabilite cu titlu de obligaţii
fiscale suplimentare: Impozit pe venitul net anual impozabil de 202 lei pentru anul 2011;
Impozit pe venitul net anual impozabil de 11.503 lei pentru anul 2012; Impozit pe venitul net
153
anual impozabil de 55.335 lei pentru anul 2013; Impozit pe venitul net anual impozabil de
46.375 lei pentru anul 2014; Impozit pe venitul net anual impozabil de 31.392 lei pentru anul
2015; Impozit pe venitul net anual impozabil de 2.547 lei pentru anul 2016; CASS în suma de
53.687 lei pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2016; TVA în sumă de 29.354 lei pentru
perioada 01.12.2011 - 31.03.2017., suspendarea executării Deciziilor nr. […]/29.11.2017
până la soluţionarea definitivă a prezentei acţiuni.
Prin sentinţa civilă nr. 275/10.03.2021, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată
de reclamanta A. P.F.A., împotriva pârâtelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Timiş, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
A obligat reclamanta să plătească expertului B. diferenţa de onorariu expert de 7700 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. P.F.A. solicitând
admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum
a fost formulată şi precizată.
În motivarea recursului a arătat că motivarea primei instanţe, în special sub aspectul
soluţionării apărării referitoare la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii
fiscale, nu poate constitui o motivare veritabilă, întrucât încalcă principii de bază ale
procesului civil, garanţii esenţiale ale unei bune judecăţi, cum ar fi principiul
contradictorialității şi al rolului activ al instanţei, al aflării adevărului în cauză, dreptul la
apărare, la probaţiune şi la un proces echitabil, hotărârea nereflectând convingerea proprie a
judecătorului cauzei, încălcându-se dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., hotărârea
necuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, câtă vreme motivarea
hotărârii atacate nu reprezintă altceva decât o copie a întâmpinării pârâtei şi o redare parţială
şi neargumentată a concluziilor expertizei.
Principiul contradictorialității îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi
egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului,
mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime
opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri
legale şi temeinice.
Aşadar, pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanţa are obligaţia de
a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona
litigiul. Nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit şi respectarea dreptului la
apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii (în acest sens, I.C.C.J., secţia civilă şi de
proprietate intelectuală, decizia nr. 2508 din 20 martie 2007).
În plus, noţiunea de proces echitabil presupune respectarea şi aplicarea principiului
contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 22 C. pr. civ., judecătorul
trebuie să ţină seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi
de buna-credinţă.
Recurenta-reclamantă apreciază că scurta motivare a primei instanţe este extrem de
superficială, concluziile expertizei contabile efectuate în cauză fiind reţinute trunchiat,
neoferindu-se nicio justificare pertinentă pentru care instanţa „s-a raliat” poziţiei pârâtei.
Totodată, apreciază că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 şi 13 C. pr. civ. şi art. 6 pct. 1 şi 3
din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care
ocrotesc dreptul persoanei de a-i fi examinată cauza în mod echitabil şi dreptul la apărare.
De asemenea, a precizat că susţinerile şi apărările sale nu au fost analizate îndeaproape,
neprezentându-se motivele pentru care acestea au fost înlăturate, aşa cum cer dispoziţiile
legale, observându-se şi faptul că motivele de drept pe care se întemeiază soluţia lipsesc cu
desăvârşire.
A solicitat a se observa că în ceea ce priveşte soluţia dată asupra prescripţiei dreptului
organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, instanţa de fond s-a limitat în a-şi însuşi optica
154
pârâtei exprimată prin întâmpinarea înregistrată la data de 28.01.2021, fără însă a se oferi o
justificare suficientă, judecătorul fondului prezentând apărarea pârâtei ca fiind argumentaţia
sa proprie, aspect care opinează că este de natură să denote lipsa raţionamentului juridic
propriu şi necercetarea cauzei cu care judecătorul a fost investit.
Apreciază că motivele avute în considerare de instanţa de fond sunt străine de natura
cauzei, de contextul şi situaţia concretă din prezenta stare de fapt, iar reţinerea de către
instanţă a faptului că şi-ar însuşi în totalitate concluziile expertului face ca această motivare să
fie contradictorie.
De altfel, prima instanţă nu a interpretat în niciun fel concluziile expertului, neputându-
se considera că reproducerea acestora este suficientă din perspectiva unei motivări temeinice.
A arătat că obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic,
de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la
toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor
fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia.
Astfel, apreciază că hotărârea recurată nu este motivată în drept, dispoziţiile legale
regăsite în motivare fiind reproduse din întâmpinarea pârâtei, considerând astfel că instanţa a
încălcat normele de drept material incidente în speţă.
În ceea ce priveşte anul 2011, consideră că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii
fiscale pentru creanţe fiscale aferente acestui an este prescris, având în vedere cele
comunicate chiar de către pârâta AJFP Timiş în cuprinsul Adresei nr. […] […]. […]
/28.10.2019 şi anume că pentru aceste creanţe „termenul de prescripţie a dreptului organului
fiscal de a stabili obligaţii fiscale a început să curgă de la data de 01 ianuarie 2012 şi s-a
încheiat la data de 31.12.2016 ".
Această optică este confirmată şi de către practica judiciară, îndeosebi cea a ICCJ astfel
că la data controlului, şi anume 04.09.2017, organul fiscal nu mai era îndreptăţit să stabilească
obligaţii fiscale pentru anul 2011, respectiv impozit pe venit în sumă de 202 lei şi CASS în
sumă de 3.104 lei.
Aşadar, potrivit calculelor expertului, suma totală de 22.876 lei constând în impozit pe
venit şi CASS a fost stabilită în mod greşit, ea trebuind a fi exonerată de la plata acestei sume
şi repusă în situaţia anterioară (ca efect al anulării actului), ca şi cum aceasta nu ar fi fost
stabilită vreodată, nefiind datorată.
În drept a invocat art. 6, 13, 14, 20, 22, 211, 425, 483-502 C. pr. civ.; art. 20 Legea nr.
554/2004; Legea nr. 571/2003 şi Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare în
perioada 2011-2016; Lege nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; Decizia RIL nr.
21/2020.
Întâmpinarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara:
Legal citată, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a
formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca
temeinică şi legală a Sentinţei civile nr. 275/10.03.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş.
A arătat că se impune respingerea recursului promovat de reclamantă luând în
considerare că prima instanţă a respectat regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage
sancțiunea nulității. Contrar susținerilor reclamantei, apreciază că instanța de fond, atunci
când a respins excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, a
respectat toate principiile de bază ale procesului civil, hotărârea fiind motivată în fapt şi în
drept şi prin urmare, nu sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 din
Codul de procedură civilă.
De asemenea, referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din
Codul de procedură civilă, invocat de reclamanta - recurentă, a arătat că în opinia sa Sentința

155
civilă nr. 275/10.03.2021 nu cuprinde motive străine de natura cauzei sau motive
contradictorii, afirmațiile reclamantei fiind nefondate sub acest aspect.
În ceea ce privește motivul reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul
de procedură, susţine netemeinicia invocării acestui motiv de casare, având în vedere că
hotărârea judecătorească a fost dată cu respectarea şi aplicarea corectă a normelor de drept
material aplicabile în cauza dedusă judecății.
Astfel, cu referire la prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale
aferente anului 2011, invocată de reclamantă, instanța de fond a reținut în considerentele
hotărârii că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe sa curgă de la data de
01 ianuarie a anului următor în care a fost depusă declarația fiscală, motiv pentru care
momentul la care se naște creanța fiscală este data la care contribuabilul individualizează
aceasta creanță în declarația fiscală care constituie titlu de creanță. Doar ulterior acestei date
se naște dreptul organului fiscal de a se solicita plata acestei creanțe. Prin urmare, pentru anul
2011 termenul de depunere a declarației este 25.05.2012, iar termenul de prescripție începe sa
curgă începând cu 01.01.2013, de unde rezultă că dreptul de a stabili obligații fiscale în
sarcina reclamantei nu s-a prescris.
A mai arătat că în ceea ce privește criticile reclamantei vizând fondul litigiului, instanța
de fond a încuviințat proba cu expertiza fiscală pentru a se lămuri, iar după administrarea
acestei probe instanța și-a însușit concluziile expertului fiscal.
Astfel, tribunalul a considerat că obligațiile fiscale au fost corect stabilite de organul de
inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Timiș, motiv pentru care a dispus respingerea acțiunii.
(…)
Aprecierea Curții de Apel Timișoara:
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 499 C. pr.
civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), Curtea de Apel constată următoarele:
Referitor la obiectul litigiului, Curtea reține că prin cererea înregistrată la Tribunalul
Timiș sub nr. […]/30/2018 reclamanta A. P.F.A., a chemat în judecată pârâta Administrația
Județeană a Finanțelor Publice Timiș, solicitând:
- anularea Deciziilor de impunere nr. […]/29.11.2017, emise de A.J.F.P. Timiș -
Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Fizice 1, în baza Raportului de inspecție fiscală nr.
[…]/29.11.2017 și
- exonerarea de la plata următoarelor sume stabilite cu titlu de obligații fiscale
suplimentare: Impozit pe venitul net anual impozabil de 202 lei pentru anul 2011; Impozit pe
venitul net anual impozabil de 11.503 lei pentru anul 2012; Impozit pe venitul net anual
impozabil de 55.335 lei pentru anul 2013; Impozit pe venitul net anual impozabil de 46.375
lei pentru anul 2014; Impozit pe venitul net anual impozabil de 31.392 lei pentru anul 2015;
Impozit pe venitul net anual impozabil de 2.547 lei pentru anul 2016; CASS în suma de
53.687 lei pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2016; TVA în sumă de 29.354 lei pentru
perioada 01.12.2011 - 31.03.2017.
- suspendarea executării Deciziilor nr. […]/29.11.2017 până la soluționarea definitivă a
prezentei acțiuni.
În motivare arată că prin Decizia de impunere nr. […]/29.11.2017 privind impozitul pe
venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul
inspecțiilor fiscale la persoane fizice emisă de AJFP Timiș, s-au stabilit în sarcina
contribuabilului A. P.F.A. obligații fiscale pentru perioada 2011-2016 constând în impozit pe
venit în sumă totală de 147.354 lei și contribuții sociale (CASS) în sumă de 53.687 lei. De
asemenea, prin Decizia de impunere nr. […]/29.11.2017 privind obligațiile fiscale principale
aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane
fizice emisă de AJFP Timiș, s-au stabilit pentru perioada 2011-2017 în sarcina aceluiași
156
contribuabil obligații fiscale principale suplimentare, și anume TVA, în sumă de 29.354 lei.
Aceste obligații au fost stabilite în urma unei inspecții realizată de organele fiscale din cadrul
AJFP Timiș în perioada 04.09.2017-31.10.2017 și finalizată prin emiterea Raportului de
inspecție fiscală nr. […]/29.11.2017, prin care s-a constatat ne deductibilitatea anumitor sume.
Atât Raportul de inspecție fiscală nr. […]/29.11.2017, cât și Deciziile de impunere nr.
9796/29.11.2017 au fost comunicate abia la data de 09.01.2018, formulând împotriva acestora
contestație administrativă înregistrată sub nr. […]/22.02.2018, la care nu am primit niciun
răspuns.
În cadrul contestației administrative a învederat, în esență, următoarele: decizia de
impunere nu respectă prevederile art. 46 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 207/2015 privind Codul
de procedură fiscală, acestea neaplicându-se în analiza deductibilității cheltuielilor aferente
anului 2011, adică retroactiv, fiind prin urmare nelegală; cheltuielile legate de finisarea și
amenajarea imobilului din cum. Giroc, […], jud. Timiș au fost în mod greșit excluse de
organele fiscale, având în vedere prevederile art. 24 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 571/2003 și
art. 28 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 227/2015, care le consideră mijloace fixe amortizabile;
organele fiscale nu au stabilit în mod corect baza de impunere a diferențelor datorate în plus
sau în minus, după caz, față de obligația fiscală principală declarată de către
contribuabil/plătitor și/sau stabilită, după caz, de organul fiscal.
Astfel, așa cum reiese și din Raportul de inspecție fiscală […]/29.11.2017, Capitolul I
„Date despre inspecția fiscală”, punctul 6 „Obligații fiscale și perioadele care fac obiectul
inspecției fiscale”, inspectorii AIF au efectuat o verificare fiscală având următoarele
obiective: TVA, perioada verificată: 01.10.2011 -31.03.2017; Impozitul pe venit din activități
independente: 01.01.2011 - 31.12.2016; CAS aferentă veniturilor din activități independente:
01.01.2011 - 31.12.2016.
Consideră că obligațiile fiscale suplimentare contestate au fost stabilite în mod nelegal.
Cu privire la achizițiile efectuate reprezentând materiale de construcții și amenajări
interioare:
Organele de control au considerat drept cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului
pe veniturile din activități independente pentru perioada verificată o sumă totală de 570.288
lei, astfel: 157.942 lei aferentă anului 2011; 85.174 lei aferentă anului 2012; 63.029 lei
aferentă anului 2013; 149.542 lei aferentă anului 2014; 98.121 lei aferentă anului 2015;
16.480 lei aferentă anului 2016.
Motivul invocat de inspectorii fiscali în scopul neacordării dreptului de deducere a
cheltuielilor mai sus precizate îl reprezintă” ... reprezentând cheltuieli efectuate pentru
activitatea de închiriere (sub 5 camere), care conform art. 62 indice 1 din Legea nr. 571/2003,
venitul net se stabilește pe bază de normă de venit. Totodată, chiar dacă persoana optează
pentru impunerea în sistem real, conform art. 118 din Legea 227/2015 Cod fiscal, venitul net
se stabilește pe fiecare sursă din categoria de venituri menționate la art. 61 lit. a) c) și f) din
Legea nr. 227/2015.
Reclamanta atrage atenția asupra faptului de Decizia de impunere […]/29.11.2017
privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare
stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane fizice, conține la punctul 2.3 Temeiul de
drept aferent anului 2011 (pagina 3) referiri la art. 118 din Legea nr. 227/2015, respectiv art.
61 lit. a), c) și f) din Legea nr. 227/2015, adică cu alte cuvinte dreptul de deducere al
cheltuielilor aferente anului 2011 este analizat prin prima prevederilor legale ale Legii nr. 227
adoptată în anul 2015.
Din acest motiv consideră că decizia menționată mai sus nu respectă prevederile art. 46
alin. (2) lit. f) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Pe cale de
consecință, sunt aplicabile prevederile art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015, decizia
157
fiind afectată de o gravă și evidentă eroare (invocarea unui act normativ publicat în 2015 în
scopul analizei deductibilității cheltuielilor efectuate în anul 2011), astfel că aceasta este
lovită de nulitate, în condițiile art. 49 C. pr. fisc. În ceea ce privește fondul aspectelor
analizate, între C. (în calitate de proprietar al imobilului situat în Giroc, […]) și P.F.A. A. (în
calitate de utilizator) s-a încheiat contractul […]/03.01.2011.
Conform art. 2 alin. 2.2 Descrierea imobilului, proprietarul a pus la dispoziția
beneficiarului un imobil (casă) aflat la stadiul „la roșu, fiind cu acoperișul executat până la
stadiul de montat țigla”. Obiectul contractului îl reprezintă punerea la dispoziție a imobilului
în vederea stabilirii sediului social al acestuia din urmă și desfășurarea de activități specifice
de Broker credite & Leasing, în considerarea acestora, utilizatorul obligându-se la realizarea
tuturor cheltuielilor de finisare și amenajare, a cheltuielilor de întreținere și reparații
periodice.
De asemenea, obligațiile utilizatorului sunt enumerate în prevederile art. 4.2 ale
contractului mai sus amintit, și anume: ,,b) realizarea tuturor lucrărilor de finisare și
amenajare necesare și utile, propice utilizării pentru scopul avut în vedere”. Durata
contractului este prevăzută la art. 3 pct. 3.1 al contractului din 03.01.2011, aceasta fiind de 1
(un) an, cu posibilitate de prelungire, sens în care s-au încheiat mai multe acte adiționale: Act
adițional nr. 1/02.01.2012 de prelungire a contractului pe perioada de 1 (un) an; Act adițional
nr. 1/01.01.2013 de prelungire a contractului pe perioada de 1 (un) an; Act adițional nr.
1/01.01.2014 de prelungire a contractului pe perioada de 1 (un) an; Act adițional nr.
1/01.01.2015 de prelungire a contractului pe perioada de 1 (un) an; Act adițional nr.
1/04.01.2016 de prelungire a contractului pe perioada de 1 (un) an; Act adițional nr.
1/03.01.2017 de prelungire a contractului pe perioada de 1 (un) an; Menționează că atât
contractul la care am făcut referire cât și actele adiționale au fost puse la dispoziția organelor
de control, acestea nefiind însă luate în calcul la analiza activității contribuabilului,
încălcându-se astfel prevederile art. 55 și art. 72 din Legea nr. 207/2015. Totodată, activitatea
de închiriere a fost adăugată în contract doar începând cu data de 04.01.2016, moment în care
se are în vedere intenția PFA de obținere de venituri suplimentare din desfășurarea activității
de închiriere în regim hotelier a imobilului pus la dispoziție.
Ca urmare a încheierii contractului mai sus menționat, contribuabilul a început să
suporte cheltuieli conform prevederilor contractuale. Cheltuielile cu achiziția materialelor de
construcții și a manoperei sunt prezentate în detaliu în Anexele la RIF, astfel: nr. 10 - aferente
anului 2011, nr. 13 - aferente anului 2012, nr. 17 - aferente anului 2013, nr. 20 - aferente
anului 2014, nr. 23 - aferente anului 2015, nr. 28 - aferente anului 2016. Din punct de vedere
fiscal, conform prevederilor art. 24 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 28
alin. (3) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, sunt considerate mijloace fixe
amortizabile: „investițiile efectuate la mijloacele fixe care fac obiectul unor contracte de
închiriere, concesiune, locație de gestiune sau altele asemenea”. Consideră astfel că
investițiile realizate de P.F.A. A. la imobilul pus la dispoziție de persoana fizică C. în baza
contractului din 03.01.2011 reprezintă mijloace fixe amortizabile în conformitate cu
prevederile mai sus invocate, contractul încheiat de cele două părți încadrându-se în
prevederile legale enunţate sub forma "...alte asemenea", legea nedistingând un anumit tip de
contract.
Din punct de vedere al amortizării și deci al influenței asupra cheltuielilor perioadei, se
aplică prevederile art. 24 alin. (11) lit. c) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 28 alin. (12)
lit. c) coroborate cu prevederile pct. 26 lit. a) și b) din Normele Metodologice de aplicare a
Codului Fiscal (forma în vigoare în anul 2011). Astfel, amortizarea se calculează „pe perioada
inițială/durata rămasă din perioada inițială a contractului, indiferent dacă acesta se prelungește
ulterior, în cazul investițiilor efectuate în cadrul perioadei inițiale a contractului de închiriere,
158
concesiune, locație de gestiune”. De asemenea, amortizarea se calculează „pe baza perioadei
prelungite/duratei rămase din perioada prelungită a contractului, în cazul investițiilor efectuate
în cadrul perioadei prelungite a contractului de închiriere, concesiune, locație de gestiune”.
Faptic, cele două părți au încheiat contractul datat 03.01.2011 pe o perioadă de 1 an, cu
posibilitatea de prelungire. În perioada 2011-2016 P.F.A. A. a efectuat cheltuieli de investiții
reprezentând achiziții de materiale de construcție și manoperă de la diverși furnizori în sumă
de 150.377 lei (2011), 85.174 lei (2012), 63.029 lei (2013), 149.542 lei (2014), 98.121 lei
(2015) și 16.480 lei (2016), conform Anexe 10, 13, 16, 20, 23 și 27 aferente RIF.
Precizează că pentru toate aceste sume, P.F.A. A. a prezentat: facturile de achiziție a
materialelor, contracte cu furnizorul de manoperă, situații de lucrări - toate aceste elemente
esențiale în analiza stării de fapt nefiind luate în considerare de inspectorii fiscali, ele nefiind
menționate în cuprinsul R.I.F. -ului sau a Anexelor încheiate la data de 29.11.2017. Din punct
de vedere fiscal, având în vedere că contractul inițial a fost încheiat pe 1 an (pentru anii 2011,
2012, 2013, 2014, 2015, 2016) P.F.A. A. a aplicat în mod corect prevederile art. 24 alin. (11)
lit. c) din Legea nr. 571/2003, înregistrând pe cheltuieli sumele menționate - reprezentând
amortizare investiții efectuate în acești ani.
În concluzie, consideră interpretarea organelor de control ca fiind greșita se în
contradicție cu realitatea desfășurării relațiilor dintre părți, P.F.A. A. amortizând investițiile
realizate la imobilul pus la dispoziție prin contractul de închiriere pe perioada încheierii
contractului inițial (1 an), respectiv pe perioada fiecărui act adițional încheiat ulterior (fiecare
cu o durată de 1 an), în conformitate cu prevederile legale mai sus menționate.
Cu privire la analiza cheltuielilor aferente anului 2011:
Conform organelor de inspecție fiscală: „în anul 2011, în evidența contabilă
contribuabilul înregistrează cheltuieli în sumă de 271,182 lei, iar în declarația D200 pentru
anul 2011 înregistrează cheltuieli în sumă de 189.490 lei, cheltuielile din evidență contabila
fiind mai mari decât cele declarate în declarația D200, diferența în sumă de 81.692 lei fiind
cheltuieli nedeductibile considerate de contribuabil”.
Prezentarea de mai sus a organelor fiscale este corectă, cu excepția faptului că
contribuabilul a considerat suma de 81.692 lei fiind cheltuieli nedeductibile. Faptul că există o
diferență între suma din contabilitate și suma preluată în declarația D200 nu înseamnă
automat că diferența o reprezintă o cheltuială nedeductibilă fiscal.
Consideră că organele fiscale nu au dus la îndeplinire obligația legală pe care o aveau în
conformitate cu prevederile art. 113 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, și anume aceea de a „stabilire corectă a bazei de impunere, a diferențelor datorate în
plus sau în minus, după caz, față de obligația fiscală principal declarată de către
contribuabil/plătitor și/sau stabilită, după caz, de organul fiscal”. Astfel, organele fiscale s-au
limitat să considere cheltuieli aferente anului 2011 suma de 189.490 lei (suma declarată prin
declarația D200), ignorând cheltuielile adiționale în sumă de 81.692 lei - deși din conținutul
RIF-ului înțelege că toate documentele au fost verificate de către organul de control, inclusiv
cele aferente sumei de 81.692 lei. Solicită să se observe că niciunde în cuprinsul Deciziei de
impunere sau RIF-ului aferent, organele de inspecție fiscală nu au analizat dacă suma de
81.692 lei, în speță documentele ce au stat la baza înregistrării ei, reprezintă cheltuială
deductibilă sau nedeductibilă.
Mai mult, în conținutul Deciziei de impunere și a RIF-ului aferent, organele de control
nu stabilesc suma de 81.692 lei ca fiind nedeductibilă (având această obligație după cum a
arătat mai sus), făcând în schimb afirmația - total neadevărată și lipsită de probe - că aceste
cheltuieli au fost considerate nedeductibile de către contribuabil.
Consideră că prin modul de acțiune și analiză, cu încălcarea celor mai elementare
prevederi ale Codului de procedură fiscală cu privire la tehnica controlului fiscal, inspectorii
159
aduc un grav prejudiciu persoanei verificate - reducerea pierderii fiscale aferente anului 2011
cu suma de 81.692 lei. Ca urmare a celor prezentate anterior, referitor la această sumă, solicită
desființarea Deciziei de impunere nr. […]/29.11.2017 și recunoașterea sumei de 81.692 lei ca
parte a cheltuielilor deductibile aferente activității contribuabilului în anul 2011.
Cu privire la achizițiile de obiecte de inventar:
Organele fiscale au considerat cheltuieli nedeductibile achizițiile de obiecte de inventar
în suma totală de 68.302 lei, astfel: 3.372 lei aferente anului 2011 menționate în Anexa 11 la
RIF; 6.219 lei aferente anului 2012 menționate în Anexa 14 la RIF; 28.157 lei aferente anului
2013 menționate în Anexa 17 la RIF; 2.474 lei aferente anului 2014 menționate în Anexa 21
la RIF; 14.139 lei aferente anului 2015 menționate în Anexa 24 la RIF; 13.941 lei aferente
anului 2016 menționate în Anexa 28 la RIF.
Motivul neacordării deductibilității acestor cheltuieli îl reprezintă „...reprezentând
cheltuieli efectuate pentru activitatea de închiriere (sub 5 camere), care conform art. 62
indice 1 din Legea nr. 571/2003, venitul net se stabilește pe bază de normă de venit. Totodată,
chiar dacă persoana optează pentru impunerea în sistem real, conform art. 118 din Legea
227/2015 Cod fiscal, venitul net se stabilește pe fiecare s”. Precizează că activitatea de
închiriere a fost adăugată în contract doar începând cu data de 04.01.2016, moment în care se
are în vedere intenția PFA de obținere de venituri suplimentare din desfășurarea activității de
închiriere în regim hotelier a imobilului pus la dispoziție.
Așa cum a mai precizat, aceste achiziții reprezintă cumpărări de diverse bunuri de
valoare mică necesare realizării operațiunilor de investiții la imobilul în cauză. Astfel, au fost
achiziționate: calorifere, boilere electrice, robinete etc., necesare realizării investițiilor. Având
în vedere motivele deja prezentate mai sus, consideră că P.F.A A. a inclus în mod corect pe
cheltuieli aceste achiziții, ele trebuind a fi considerate cheltuieli deductibile la calculul
impozitului pe venit. Au fost respectate astfel prevederile art. 24 alin. (11) lit. c) din Legea nr.
571/2003, respectiv art. 28 alin. (12) lit. c) coroborate cu prevederile pct. 26 lit. a) și b) din
Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal aferente art. 28 alin. (12) lit. c) Cod fiscal
- în speță, au fost amortizate pe perioada duratei contractului inițial (1 an pentru 2011),
respectiv pe perioade succesive de 1 an conform actelor adiționale încheiate cu valabilitate de
1 an (perioada 2012 - 2016).
Mai mult, având în vedere ca analizăm achiziții de mică valoare (nu mijloace fixe
supuse amortizării) consideră că includerea lor pe cheltuieli pe perioada în care au fost
achiziționate este evidentă. Din punct de vedere legal, aceste cheltuieli reprezintă parte din
obligația asumată de P.F.A. A. prin contractul datat 03.01.2011. Din punct de vedere fiscal,
consideră că aceste cheltuieli servesc la amenajarea sediului în care P.F.A.-ul își desfășoară
activitatea, sunt evidențiate în situațiile de lucrări emise de terți ca făcând parte din lucrările
aferente amenajării sediului și deci dreptul de deductibilitate a acestor cheltuieli este asigurat
prin prisma prevederilor art. 19 din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 19 din Legea nr.
207/2015.
Ca urmare a celor prezentate, considera că P.F.A. A. este îndreptățită să-și manifeste
dreptul de deducere a acestor cheltuieli, acestea servind la amenajarea sediului și deci la
desfășurarea activității economice a contribuabilului.
Cu privire la cheltuielile a căror deductibilitate este limitată la 50% și implicit a TVA
aferent acestora:
Următoarele sume au fost considerate cheltuieli nedeductibile pe perioada verificată:
15.785 lei, aferentă anului 2013 reprezentând 50% din valoarea cheltuielilor cu achiziția unui
autoturism în leasing; 43.207 lei, aferentă anului 2014 reprezentând 50% din valoarea
cheltuielilor cu achiziția unui autoturism în leasing; 1.607 lei, aferentă anului 2015
reprezentând 50% din valoarea combustibilului aferent autoturismului utilizat de contribuabil;
160
2.346 lei, aferentă anului 2016 reprezentând 50% din valoarea combustibilului aferent
autoturismului utilizat de contribuabil. Motivul neacordării dreptului de deductibilitate a
cheltuielilor de mai sus îl reprezintă în opinia organelor de control „... nu sunt folosite exclusiv
pentru activitatea economică conform art. 48, alin. 7, lit. I, indice 1 din Legea 571/2003,
reprezintă cheltuieli deductibile limitat”.
În opinia reclamantei, abordarea inspectorilor este greșita din următoarele motive:
P.F.A. A. a prezentat inspectorilor foile de parcurs aferente utilizării autoturismului. Din
consultarea acestor foi de parcurs reiese în mod evident că autoturismul a fost folosit în
proporție de 100% în scopul desfășurării activității economice. Niciunde în cuprinsul RIF-ului
inspectorii fiscali nu fac precizarea ca ar fi solicitat aceste foi de parcurs contribuabilului.
Activitățile autorizate desfășurate de P.F.A. A. sunt cele prevăzute de CAEN 8299 -
Alte activități de servicii suport pentru întreprinderi n.c.a, precum CAEN 6619, 6820, 7022,
7490. Mai precis, din analiza veniturilor pe care P.F.A. A. le obține se observă că aceasta
desfășoară activitatea de brokeraj, definită ca activitate de vânzare a produselor de creditare a
băncilor și instituțiilor financiare către diferiți clienți (persoane fizice și juridice).
Activitatea P.F.A. A. nu este reprezentată de "activități de prestări servicii în domeniul
financiar - bancar și de consultanță" și cu atât mai puțin de "...acordarea și negocierea de
credite" - exprimări extrase din RIF - pagina 7, analiza TVA colectată, primul paragraf. în
mod evident P.F.A. A. nu este acreditată să desfășoare activitatea de acordare și negociere de
credite, P.F.A.-ul în cauza nefiind bancă sau I.F.N. De asemenea, P.F.A.-ul în cauza nu oferă
"activități de prestări servicii în domeniul financiar - bancar și de consultanță", contractele
P.F.A.-ului fiind încheiate în mod exclusiv cu băncile pe care le reprezintă.
Oare și-au imaginat inspectorii fiscali că P.F.A. A. oferă băncilor consultanță? în
analiza activității contribuabilului este foarte important să înțelege că P.F.A. A. nu are
contracte încheiate cu persoanele fizice (clienți ai băncilor), ci în mod exclusiv cu băncile pe
care le reprezintă, realizând astfel operațiuni de vânzare a creditelor oferite de acestea. Din
analiza Clasificării Ocupațiilor din România (COR) se observă că activitatea PFA-ului poate
fi asimilată perfect activității pe care o întreprind agenții de vânzare. Astfel, grupa minoră 332
numită "Agenți și brokeri în vânzări și aprovizionare" cuprinde subgrupele: 3321 Agenți de
asigurări. P.F.A. A. nu desfășoară activitate de asigurări; 3322 Agenți de vânzări - definită ca
fiind "Agenții de vânzări reprezintă companiile în vânzarea diferitelor bunuri și servicii către
întreprinderi și alte organizații și asigură informații specifice despre produse, atunci când este
necesar". Considerăm că aceasta este activitatea desfășurată de P.F.A.; 3323 Agenți
contractări și achiziții - definită ca fiind "Agenții de contractări și achiziții cumpără bunuri și
servicii pentru utilizare sau revânzare în numele unităților industriale, comerciale,
guvernamentale sau al altor instituții și organizații". P.F.A.-ul în speță nu cumpără bunuri și
servicii, deci nu desfășoară această activitate; 3324 Brokeri comerciali - definită ca fiind
"Brokerii comerciali cumpără sau vând mărfuri și servicii de transport maritim al mărfurilor,
de obicei în vrac, în numele companiei acestora sau pentru clienți, pe bază de comision".
P.F.A.-ul în cauză nu cumpără și vinde, în consecință nu desfășoară acest tip de activitate.
Din analiza celor de mai sus, P.F.A. A. desfășoară o activitate ce poate fi asimilată
agenților de vânzări - P.F.A.-ul realizând activități de vânzare a produselor bancare, obținând
venituri exclusiv de la bănci aferente acestor activități.
Având în vedere cele de mai sus, coroborate cu analiza foilor de parcurs, activitatea
desfășurată de P.F.A. se încadrează în prevederile art. 48 alin. 7 lit. 1, indice 1 din Legea
571/2003, contribuabilul manifestându-și în mod legal dreptul de deducere integral aferent
cheltuielilor cu leasingul și combustibilul aferent autoturismului folosit în desfășurarea
activității.

161
 Pe cale de consecință, consideră că P.F.A. A. și-a manifestat în mod legal dreptul de
deducere al TVA aferent achizițiilor de combustibil și leasing auto, limitarea de 50% calculată
de organele fiscale fiind nelegală. Astfel, suma de 16.607 lei reprezentând 50% din TVA
aferent achizițiilor de combustibil (512 lei), piese de schimb (387 lei) și leasing auto (15.708
lei) trebuie considerată TVA deductibilă, fiind respectate prevederile punctului 45A1 alin. 2
din Normele Metodologice aferente aplicării art. 145A1 din Legea 571/2003 privind Codul
Fiscal.
Cu privire la cheltuielile cu diurna:
Inspectorii fiscali au considerat suma de 37.911 reprezentând cheltuieli cu diurna ca
fiind cheltuieli nedeductibile, invocând prevederile art. 48 alin. (4) lit. e) din Legea 571/2003.
în opinia lor, cheltuielile cu diurna sunt deductibile doar în situația în care acestea ar fi fost
acordate salariaților contribuabilului.
În opinia reclamantei, conform punctului 38 din H.G. 44/2004 privind normele
metodologice de aplicare a Codului fiscal, dat în aplicarea art. 48 din Codul fiscal, sunt
cheltuieli deductibile, de exemplu: "cheltuielile de delegare, detașare și deplasare, cu excepția
celor reprezentând indemnizația de delegare, detașare în altă localitate, în țară și în străinătate,
care este deductibilă limitat". Este firesc ca deplasarea să fie efectuată în scopul realizării de
venituri taxabile. Consideră că justificarea cu documente se referă la existența ordinului de
deplasare, ștampilat și semnat de către reprezentantul firmei unde se face deplasarea, la care
se anexează, eventual, biletele de transport și actele de cazare. în temeiul art. 43-48 din Codul
Muncii, indemnizația de delegare este un drept cuvenit persoanelor fizice care au calitatea de
salariat, pe perioada exercitării temporare din dispoziția angajatorului a unor lucrări sau
sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului de muncă al salariatului. însă,
Legea 571/2003 privind Codul Fiscal nu limitează indemnizația de delegare numai pentru
angajați.
Cu privire la facturile emise de SC D. SRL:
Inspectorii fiscali au considerat ca fiind nedeductibilă suma de 13.645,16 lei (aferentă
anului 2014), respectiv suma de 17.109,67 lei (aferentă anului 2015) reprezentând TVA
aferente furnizorului D. SRL, conform Anexelor 20 și 23 RIF.
În fapt, societatea D. SRL, CIF […], a avut calitatea de plătitor de TVA pe perioada
07.08.2008 - 01.11.2013. Facturile emise de aceasta având ca beneficiar P.F.A. A., în
perioada 2014 - 2015 nu au fost purtătoare de TVA. în consecință, inspectorii fiscali au
procedat în mod greşit, reducând cheltuielile deductibile cu sumele de 13.645,16 lei (aferentă
anului 2014) și 17.109,67 lei (aferentă anului 2015), considerând aceste sume ca reprezentând
TVA; de fapt, ele reprezentau parte a cheltuielilor suportate de P.F.A. A. pentru servicii de
manoperă aferente investițiilor.
Ca urmare a celor prezentate mai sus, reclamanta solicită anularea Deciziilor de
impunere aferente RIF, având în vedere greșelile de calcul exprimate la acest capitol.
Cu privire la cheltuielile personale:
Organele de control au considerat drept cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului
pe veniturile din activități independente pentru perioada verificată o suma totală de 149.505
lei, astfel: 9.058 lei aferentă anului 2011; 16.725 lei aferentă anului 2012; 27.996 lei aferentă
anului 2013; 36.027 lei aferentă anului 2014; 52.380 lei aferentă anului 2015; 7.319 lei
aferentă anului 2016.
Motivul invocat de inspectorii fiscali în scopul neacordării dreptului de deducere a
cheltuielilor mai sus precizate îl reprezintă "cheltuieli pentru uz personal care conform art. 48
alin. (7) lit. a) din Legea nr. 571/2003 actualizată reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal.
În fapt, aceste cheltuieli se referă și la achiziția de produse de curățenie, rechizite și alte
cheltuieli de protocol: apă, cafea, etc., la care contribuabilul are dreptul conform Codului
162
fiscal, inspectorii fiscali tratând aceste achiziții ca fiind nedeductibile fără a face analiza
produselor înscrise în documentele justificative.
În ceea ce privește suspendarea executării Deciziilor nr. […] /29.11.2017:
Această cerere este întemeiată pe dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, dat
fiind faptul că executarea actelor administrativ-fiscale emise de pârâtă mi-ar cauza o pagubă
iminentă, în condițiile în care aceasta a și pornit executarea silită, emițând acte în acest sens,
și anume: titlu executoriu nr. […] și somația nr. […] din 27.02.2018, precum și proces-verbal
de sechestru pentru bunuri imobile nr. […] /27.02.2018.
Organul fiscal a aplicat astfel sechestru pe imobilul-casă situat în corn. Giroc,
proprietatea C., stabilindu-i valoarea prin Anexa la procesul-verbal de sechestru la suma de
450.000 lei (aprox. 100.000 Euro), deși în realitate aceasta este mult mai mare.
Art. 227 alin. (1) C. pr. fisc. prevede că "Executarea silită se poate întinde asupra
veniturilor și bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea
acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanțelor fiscale și a
cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile
potrivit legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanțelor fiscale,
inclusiv a cheltuielilor de executare, cu excepția cazului în care din motive obiective în
legătură cu situația patrimonială a debitorului acest nivel nu poate fi respectat".
Se observă însă că valoarea imobilului, chiar și așa cum a fost ea anticipat evaluată de
organul fiscal, depășește cu multe aceste limite, creanța fiscală pusă în executare (cea. 36.000
Euro) fiind inferioară acestora (150% x 166.725 lei = 250.087 lei = ~ 54.000 Euro). De
asemenea, nu a fost respectată nici ordinea impusă de prevederile art. 227 alin. (2) C. pr. fisc.,
imobilul din corn. Giroc fiind folosit în activitatea ce constituie principala sursă de venit a
debitorului A. PFA.
Deși reclamanta a formulat contestație la executare împotriva acestor acte, prin Sentința
nr. 9611/04.09.2018 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. […] /325/2018 s-a
doar anularea procesului-verbal de sechestru amintit mai sus, hotărârea nefiind încă definitivă,
iar executarea silită nefiind suspendată.
Prin sentința civilă nr. 186/11.03.2020, Tribunalul Timiș a admis excepția
inadmisibilității, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. P.F.A., împotriva pârâtei
Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a obligat reclamanta să plătească
expertului B. diferența de onorariu expert de 7.700 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 10.04.2020, reclamanta recurentă
A. P.F.A., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș,
iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de
judecată, invocând prevederile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. pr. civ., susținând că, prin modul de
soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, prima instanță a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în condițiile în care menționata
excepție nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcat astfel dreptul la apărare al acestora,
precum și principii de bază ale procesului civil, cum ar fi cel al contradictorialității, al rolului
activ al judecătorului, precum și dreptul la un proces echitabil, fiind exclusă posibilitatea
reclamantei de a face trimitere la prevederile art. 281 alin. (5) și (6) C. pr. fisc., a căror
analizare ar fi condus la o altă soluție.
Prin decizia civilă nr. 764/10.09.2020, pronunțată în dosar nr. […] /30/2018, Curtea de
Apel Timișoara – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal:
- a admis recursul declarat de reclamanta recurentă A. P.F.A., împotriva sentinței civile
nr. 186/11.03.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. […] /30/2018.
- a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

163
 Cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Timiș, prin precizarea de acțiune,
reclamanta A. P.F.A., raportat la considerentele Deciziei civile nr. 764/10.09.2020, pronunțată
în recurs de către Curtea de apel Timișoara, înțelege să conteste și Decizia nr.
4349/25.10.2018, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara,
solicitând citarea acesteia în cauză, prin care contestația formulată împotriva deciziilor de
impunere a fost respinsă ca neîntemeiată și nemotivată, solicitând și anularea acestei decizii,
împreună cu actele administrativ-fiscale, pentru aceleași considerente invocate pe calea
acțiunii introductive.
Potrivit art. 501 C. pr. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, urmând ca
aceasta să judece din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate
înaintea instanței a cărei hotărârea a fost casată.
În acest sens, instanța de casare a stabilit că „pentru ipoteza nesoluționării contestației în
termen de 6 luni de la data depunerii acesteia, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea
contestatorului de a se adresa, pentru anularea actului administrativ (în speță, a deciziei de
impunere), instanței de contencios administrativ, instituind astfel o excepție de la regula din
art. 281 alin. (2) C. pr. fisc., fiind lipsit de relevanță faptul că, subsecvent sesizării instanței cu
acțiunea de față, organul fiscal desemnat de lege a soluționat contestația administrativă, căci
admisibilitatea acțiunii în anularea actului administrativ fiscal de impunere se analizează prin
raportare la împrejurările de fapt existente la momentul promovării acesteia, iar nu la cele
intervenite ulterior. De asemenea, art. 281 C. pr. fisc. nu instituie obligația celui care a
promovat acțiunea în contencios administrativ în condițiile descrise la alin. 5 al acestuia
articol de a-și modifica demersul procedural, îndreptându-1 și împotriva deciziei de
soluționare a contestației administrative, în măsura în care aceasta este totuși emisă după
expirarea termenului de 6 luni de la înregistrarea contestației. în măsura în care însă o atare
decizie este vătămătoare pentru titularul acțiunii, acesta poate fi interesat să o atace, pentru a o
înlătura din realitatea juridică, respectiv pentru a evita producerea unor efecte juridice în
temeiul acesteia".
Astfel, pentru ca această decizie să nu rămână golită de conținut sau să producă efecte
juridice în timp, în contradictoriu față de hotărârea instanței, apreciază că urmează soarta
actelor administrative care au stat la baza ei, în temeiul regulii accesorium sequitur
principalem, aceasta fiind subsecventă respectivelor acte.
Prin sentinţa civilă nr. 275/10.03.2021, pronunțată în dosar nr. […]/30/2018*,
Tribunalul Timiș:
- a respins acțiunea formulată de reclamanta A. P.F.A..
- a obligat reclamanta să plătească expertului B. diferența de onorariu expert de 7700
lei.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă,
Curtea de Apel observă că reclamanta a invocat încălcarea contradictorialităţi şi a rolului activ
al instanţei, precum şi inexistenţa motivării soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei,
existenţa unei motivări contradictorii dar şi greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la
deductibilitatea limitată a TVA aferentă leasingului auto.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ.,
conform cărora „casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de
nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a
căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;”, Curtea observă că recurenta reclamantă
critică preluarea de către instanţa de fond, prin hotărârea recurată, a opiniei exprimată de
autoritatea pârâtă cu privire la excepţia prescripţiei. O astfel de eventuală preluare a motivelor
prezentate de una din părţi nu echivalează cu lipsa motivării şi nici cu încălcarea principiului
164
contradictorialităţii procedurii, câtă vreme părţile au avut posibilitatea de a-şi administra
probele şi de a-şi expune opiniile cu privire la chestiunile deduse judecăţii. În esenţă,
motivarea hotărârii implică o achiesare a instanţei la argumentele prezentate de una din părţile
litigante, iar o astfel de preluare nu se impune a fi reformulată în alţi termeni decât cei utilizaţi
de partea respectivă. Motivarea hotărârii implică însă, în plus faţă de opinia preluată de la una
din părţi, şi prezentarea argumentelor pentru care se înlătură argumentele părţii adverse. Cu
toate acestea, o omisiune de analizare a unora dintre aceste argumente nu poate fi considerată
ca echivalând cu absenţa totală a motivării hotărârii, astfel cum se susţine în recursul
reclamantei, astfel încât nu se poate susţine temeinicia acestei critic din recurs.
Curtea reţine, în acest context, că este întemeiată susţinerea privind obligaţia instanţei
de a analiza argumentele prezentate de părţi, însă recurenta nu a indicat care sunt argumentele
neanalizate de instanţa de fond prin hotărârea recurată. De asemenea, omisiunea analizării
unora din argumentele părţii litigante nu determină în mod obligatoriu casarea hotărârii
recurate, impunându-se dovedirea vătămării, decurgând din temeinicia motivelor omise a fi
analizate, instanţa de control judiciar având posibilitatea de a examina aceste motive şi de a le
stabili temeinicia, cu remedierea viciului omisiunii analizării acestora de către instanţa de
fond.
Nu se poate reţine, aşadar, încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii, nefiind întemeiat acest motiv de recurs.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ.,
conform cărora „casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de
nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când
cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;”, Curtea subliniază
că motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ. vizează hotărârile care nu
cuprind motivele pe care se întemeiază, care cuprind motive contradictorii sau care conţin
numai motive străine de natura cauzei.
În dezvoltarea motivului invocat, recurenta reclamantă a arătat că instanţa de fond a
preluat opinia expertului prezentată la punctele 2-10 din raportul de expertiză, însă această
eventuală preluare nu poate echivala cu inserarea unor motive străine de natura pricinii, în
condițiile în care expertiza a vizat chestiunile deduse judecăţii, analizate în raport cu
argumentele părţilor şi cu prezenta opiniei critice a expertului referitoare la aceleaşi probleme.
Nu se poate reţine, aşadar, existenţa unor motive contradictorii în hotărârea recurată,
nefiind întemeiat acest motiv de recurs.
Examinând critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
pr. civ., care se referă la pronunţarea hotărârii recurate cu „încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material”, Curtea constată că reclamanta a criticat soluţia dată cu privire al
excepţia prescripţiei dreptului organelor fiscale de a stabili în anul 2017 obligaţii fiscale
pentru anul 2011.
Examinând soluţia respingerii excepţiei prescripţiei dreptului organelor fiscale de a
stabili în anul 2017 obligaţii fiscale pentru anul 2011, Curtea observă că reclamanta critică
această soluţie a Tribunalului Timiş, apreciind ca total nefondat și nelegal, că pentru obligaţii
fiscale născute în cursul anului 2011 cursul prescripţiei să înceapă să curgă de la data de 1
ianuarie 2013. Potrivit reclamantei, optica paratei nu poate fi avută în vedere (a se vedea şi
argumentele prezentate de expert la pag. 6-7 ale raportului de expertiză), ci ,,momentul în care
se nalte un venit impozabil este dat de momentul în care acest venit este înregistrat în
contabilitate ii constituie momentul constituirii bazei de impunere" (în acest sens, Decizia
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2103/20171.
Aşadar, în ceea ce priveşte anul 2011, consideră că dreptul organului fiscal de a stabili
obligaţii fiscale pentru creanţele fiscale aferente acestui an este prescris, având în vedere cele
165
comunicate chiar de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în
cuprinsul Adresei nr. […][…].[…] /28.10.2019, şi anume că pentru aceste creanţele
,,termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale a început să
curgă de la data de 01 ianuarie 2012 şi s-a încheiat la dara de 31.12.2016 ".
Examinând această problemă de drept, Curtea de Apel observă că prin Decizia Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2020 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Completul
pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1257 din 18
decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat
de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Brașov și a stabilit că „În interpretarea și
aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a
stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestora curge de la
data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din
care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil”.
Instanţa observă că decizia respectivă a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „pentru a se asigura” – potrivit art.
514 alin. (1) C. pr. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010) – interpretarea şi aplicarea unitară
a legii pe întreg teritoriul României. Fiind pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul
legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispoziţiile art. 517 alin.
(3) C. pr. civ., conform cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
Partea I”.
În consecinţă, în prezenta cauză Curtea va da eficienţă acestor dispoziţii legale şi va
respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care
această decizie este incidentă în prezentul litigiu.
(….) Deşi incidenţa în cauză a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2020
din 14 septembrie 2020 nu a fost pusă în discuţia părţilor de instanţa de fond şi nici invocată
de una din părţi, Curtea de Apel subliniază că această hotărâre este obligatorie, potrivit
dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, confirmând temeinicia
raţionamentului reclamantei şi al raportului de expertiză, raţionament conform căruia pentru
obligaţiile fiscale aferente impozitului pe profit și C.A.S.S. generate în anul 2011, termenul de
prescripţie a început să curgă din data de 1 ianuarie 2012 și s-a împlinit la 31 decembrie 2016,
iar organele de inspecţie fiscală nu mai erau în măsură să stabilească, raportat la momentul
începerii inspecţiei fiscale, respectiv 4.09.2017, obligaţii fiscale suplimentare în sarcina
reclamantei pentru anul 2011, întrucât acest drept este prescris începând cu 1 ianuarie 2019.
Faţă de aceste aspecte, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 488 alin. 1
punctul 8 Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), conform cărora
„casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8.
când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”,
hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) și (2),
coroborate cu cele ale art. 23 Cod de procedură fiscală anterior (O.G. nr. 92/2003). În aceste
condiţii, Curtea va admite recursul formulat de reclamantă, va casa în parte sentinţa civilă
recurată și, rejudecând cauza, va admite excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte dreptul
organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei pentru anul
2011, acestea urmând a fi anulate cu această motivare. Astfel, Curtea reţine că reclamanta
datorează obligaţiile fiscale suplimentare stabilite conform variantei 2 de la pct. 1 din raportul
de expertiză (paginile 10-11 din raportul de expertiză), respectiv impozit pe venit în cuantum
166
de 125.761 lei şi C.A.S.S. în cuantum de 49.958 lei, urmând a fi anulate restul obligaţiilor
fiscale reprezentând impozit pe venit şi C.A.S.S.
Referitor la motivul de recurs privind cheltuielile a căror deductibilitate a fost limitată la
50% şi suma de 16.607 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar,
aferentă cheltuielilor cu achiziţia de combustibil, piese de schimb şi leasing auto, Curtea
reaminteşte că, în fapt, potrivit constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală nr.
[…]/29.11.2017, organele de inspecţie fiscală au considerat că sunt cheltuieli deductibile
limitat cheltuielile în sumă de 58.992 lei (15.785 lei an 2013 + 43.207 lei an 2014)
reprezentând 50% din contravaloarea leasingului pentru mijloace de transport care nu sunt
folosite exclusiv în activitatea economică – cheltuieli deductibile limitat, conform art. 48 alin.
(7) lit. l indice 1 din vechiul Cod fiscal (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003).
În acest context, Curtea observă că deşi vechiul Cod fiscal (Legea nr. 571/2003) a fost
abrogat la data de 1 ianuarie 2016 – conform art. 502 alin. (1) punctul 1 raportat la art. 501
din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015 – vechiul Cod fiscal este aplicabil în speţă pentru
stabilirea obligaţiilor fiscale aferente perioadelor anterioare datei de 1.01.2016, Noul Cod
fiscal fiind aplicabil numai pentru viitor, conform principiul neretroactivității legii.
Curtea reaminteşte că, potrivit art. 48 alin. (7) lit. l1 din vechiul Cod fiscal (Legea nr.
571/2003), astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 24/2012,
„(7) Nu sunt cheltuieli deductibile:
l1) 50% din cheltuielile aferente vehiculelor rutiere motorizate care nu sunt utilizate
exclusiv în scopul desfăşurării activităţii şi a căror masă totală maximă autorizată nu
depăşeşte 3.500 kg şi nu au mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului,
aflate în proprietate sau în folosinţă. Aceste cheltuieli sunt integral deductibile pentru
situaţiile în care vehiculele respective se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:
1. vehiculele utilizate exclusiv pentru servicii de urgenţă, servicii de pază şi protecţie şi
servicii de curierat;
2. vehiculele utilizate de agenţii de vânzări şi de achiziţii;
3. vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru serviciile
de taximetrie;
4. vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea
către alte persoane sau pentru instruire de către şcolile de şoferi;
5. vehiculele utilizate ca mărfuri în scop comercial.
Cheltuielile care intră sub incidenţa acestor prevederi nu includ cheltuielile privind
amortizarea.
În cazul vehiculelor rutiere motorizate, aflate în proprietate sau în folosinţă, care nu fac
obiectul limitării deducerii cheltuielilor se vor aplica regulile generale de deducere.
Modalitatea de aplicare a acestor prevederi se stabileşte prin norme;”
De asemenea, organele de inspecţie fiscală au considerat că sunt cheltuieli deductibile
limitat cheltuielile în sumă de 3.953 lei (1.607 lei an 2015 + 2.346 lei an 2016) reprezentând
50% din contravaloarea combustibilului, a pieselor de schimb utilizate la mijloace de
transport care nu sunt folosite exclusiv în activitatea economică, reprezintă cheltuieli
deductibile limitat, conform art. 48 alin. (7) lit. l indice 1 din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare - an 2015, respectiv art. 68 alin. (7) lit.
k) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, organele de inspecţie fiscală au constatat
că, întrucât autoturismul utilizat de către contribuabil nu se încadrează în excepţiile prevăzute

167
de lege şi nu se întocmesc foi de parcurs, în conformitate cu art. 145 indice 1 alin. (3) al Legii
nr. 571/2003, dreptul de deducere se limitează la 50%.
Curtea reaminteşte că, potrivit art. 1451 alin. (1) din vechiul Cod fiscal (Legea nr.
571/2003), „(1) Prin excepţie de la prevederile art. 145 se limitează la 50% dreptul de
deducere a taxei aferente cumpărării, achiziţiei intracomunitare, importului, închirierii sau
leasingului de vehicule rutiere motorizate şi a taxei aferente cheltuielilor legate de vehiculele
aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, în cazul în care vehiculele nu
sunt utilizate exclusiv în scopul activităţii economice.” Conform art. 1451 alin. (3) din vechiul
Cod fiscal (Legea nr. 571/2003), „(3) Prevederile alin. (1) nu se aplică următoarelor
categorii de vehicule rutiere motorizate:
a) vehiculele utilizate exclusiv pentru servicii de urgenţă, servicii de pază şi protecţie şi
servicii de curierat;
b) vehiculele utilizate de agenţii de vânzări şi de achiziţii;
c) vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru serviciile
de taximetrie;
d) vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru instruire de
către şcolile de şoferi;
e) vehiculele utilizate pentru închiriere sau a căror folosinţă este transmisă în cadrul
unui contract de leasing financiar ori operaţional;
f) vehiculele utilizate ca mărfuri în scop comercial.”
Autoturismul nu este utilizat în exclusivitate de către contribuabil în interesul activităţii
economice. Conform prevederilor punctului 451 alin. (4) din Normele metodologice date în
aplicarea titlului VI din Legea nr. 571/2003, aprobate prin HG. nr. 44/2004, se consideră că
vehiculul nu este utilizat exclusiv în scopul activităţii economice, în situaţia în care, pe lângă
utilizarea în scopul activităţii economice, vehiculul este utilizat ocazional şi pentru uzul
personal. Astfel, au stabilit că suma de 16.607 lei reprezintă 50% din TVA aferent achiziţiilor
de combustibil (512 lei), piese schimb (387 lei) şi leasing auto (15.708 lei).
Raportul de expertiză a exprimat acelaşi punct de vedere însă a arătat, în plus, că
procentul de 50% din T.V.A. considerată – în mod legal – nedeductibilă şi stabilită de organul
de inspecţie fiscală (16.607 lei) reprezintă o cheltuială deductibilă suplimentară la calculul
impozitului pe venit din activităţi independente, reţinând nelegalitatea refuzului deducerii a
50% din T.V.A. nedeductibilă stabilită de organul de inspecţie fiscală (16.607 lei), respectiv
suma de 8.285 (pag. 18 din raportul de expertiză).
Contrar susţinerilor din recursul reclamantei, raportul de expertiză a stabilit că
autoritatea pârâtă a calculat corect deductibilitatea limitată la 50% a T.V.A. şi a cheltuielilor
aferente impozitului pe venit – raportat la lipsa dovezii utilizării exclusive a autovehiculului
în scopul derulării activităţii comerciale, ţinând seama de dispoziţiile art. 48 alin. (7) pct. 11
din Legea nr. 571/2003.
Pe de altă parte, raportul de expertiză a apreciat că T.V.A. nedeductibilă în cuantum de
50% se impune a fi luată în calcul ca şi cheltuială deductibilă limitat din venitul impozabil. În
condițiile în care această T.V.A. reprezintă o cheltuială efectuată în scopul producerii
venitului impozabil, se impune aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. (7) pct. 11 din Legea nr.
571/2003 şi cu privire la această cheltuială.
De aceea, nu se poate reţine existenţa unei contradicţii în raportul de expertiză, astfel
cum se susţine în recurs, expertul susţinând concluziile organelor fiscale în privinţa
deductibilității T.V.A. limitate la 50%, dar afirmând şi că restul de T.V.A. nedeductibilă de
50% se impune a fi dedusă din venitul impozabil, conform art. 48 alin. (7) pct. l1 din Legea
nr. 571/2003, concluzie care nu a fost combătută de autoritatea pârâtă prin argumente legale,

168
Curtea achiesând la opinia motivată a expertizei şi ţinând seama de dispoziţiile expuse mai
sus.
Referitor la T.V.A. deductibil pro-rata, Curtea de Apel reţine, în fapt că, în ceea ce
priveşte taxa pe valoarea adăugată, pentru perioada verificată organele de control au stabilit ca
nedeductibilă:
- suma de 12.747 lei, formată din: suma de 7.318 lei, reprezentând T.V.A. aferentă
achiziţiilor de hrană şi îmbrăcăminte care au un scop personal, situaţia detaliată a acestora este
prezentată în Anexa 3;
- suma de 5.429 lei, reprezentând T.V.A. ajustat conform pro-ratei. Persoana impozabilă
realizează atât operaţiuni care au drept de deducere cât şi operaţiuni fără drept de deducere,
astfel că potrivit art. 147 alin. (1) din vechiul Cod fiscal, aceasta este o persoană impozabilă
cu regim mixt. Curtea reaminteşte că, potrivit art. art. 147 alin. (1) din vechiul Cod fiscal, „(1)
Persoana impozabilă care realizează sau urmează să realizeze atât operaţiuni care dau drept
de deducere, cât şi operaţiuni care nu dau drept de deducere este denumită în continuare
persoană impozabilă cu regim mixt. Persoana care realizează atât operaţiuni pentru care nu
are calitatea de persoană impozabilă, în conformitate cu prevederile art. 127, cât şi
operaţiuni pentru care are calitatea de persoană impozabilă este denumită persoană parţial
impozabilă.”
Organele fiscale au arătat că reclamanta nu aplică T.V.A. pentru prestări de servicii de
natura financiar-bancară, acestea fiind scutite de taxa fără drept de deducere conform art. 145
alin. (2) al Legii nr. 571/2003. Organul de control a procedat la calcularea pro-ratei şi a
T.V.A. aferentă în conformitate cu art. 147 alin. (10) şi (11) al Legii nr. 571/2003. Conform
organelor fiscale, contribuabilul nu a calculat pro-rata, deducând integral T.V.A. aferentă
achiziţiilor, chiar dacă acestea au fost destinate şi unor operaţiuni scutite de T.V.A..
Organul de control a identificat operaţiunile scutite fără drept de deducere precum şi
operaţiunile neimpozabile cu drept de deducere, respectiv operaţiunile taxabile.
Prin împărţirea operaţiunilor cu drept de deducere la total operaţiuni s-a calculat pro-
rata. Întrucât doar în anii 2015, 2016 şi trim. I an 2017 există operaţiuni fără drept de
deducere, organul de control a calculat pro-rata anuală pentru anii 2015 şi 2016, iar pentru
anul 2017 s-a aplicat lunar pro-rata anului anterior. Astfel, pentru anul 2015 pro-rata este de
97,04% respectiv pentru anul 2016 pro-rata este de 32,69% care a fost aplicată şi pentru
ianuarie, februarie şi martie an 2017. Modul de determinare a pro-ratei este prezentat în anexa
nr.5. Pro-rata a fost aplicată asupra părţii din T.V.A.-ului deductibil aferent achiziţiilor pentru
care nu s-a putut stabili căror operaţiuni sunt destinate.
Astfel, conform organelor fiscale, din totalul T.V.A.-ului aferent achiziţiilor pentru
fiecare perioadă menţionată mai sus, înscris în decontul de T.V.A. D300, a fost exclus
T.V.A.-ul aferent achiziţiilor cu materialele de construcţie şi instalaţiile imobilului din
localitatea Giroc, […], prezentat în anexa nr. 6, destinat activităţii de închiriere pentru care
contribuabila a notificat organul fiscal în vederea taxării activităţii. Au mai fost excluse
achiziţiile cu obiecte de inventar, necesară dotării imobilului, destinate activităţii de
închiriere. Situaţia privind T.V.A. cu drept de deducere aferentă obiectelor de inventar este
prezentată în anexa nr. 7. A mai fost exclus T.V.A.-ul pe care organul de control l-a constatat
ca nedeductibil aferent cheltuielilor personale (anexa nr, 3) şi 50% din T.V.A.-ul aferent
cheltuielilor cu mijloace de transport care nu sunt utilizate exclusiv pentru activitate (anexa
nr. 4).
Asupra T.V.A.-ul rezultat după excluderea achiziţiilor menţionate anterior a fost
aplicată pro-rata, astfel că:
- pentru anul 2015 T.V.A. nedeductibilă este în sumă de 518 lei,
- pentru anul 2016 T.V.A. nedeductibilă este 2.700 lei.
169
 - pentru ianuarie 2017 T.V.A. nedeductibilă este 494 lei,
- pentru februarie 2017 T.V.A. nedeductibilă este 1.325 lei iar
- pentru martie 2017 T.V.A. nedeductibilă este 392 lei.
Situaţia detaliată a calculului pro-ratei şi a T.V.A.-ului nedeductibil aferent
operaţiunilor fără drept de deducere este prezentată în Anexa nr. 5 la raportul de inspecţie
fiscală.
Raportul de expertiză a exprimat acelaşi punct de vedere în privinţa calculului pro-ratei
şi a aprecierii asupra deductibilității T.V.A., cu singura diferenţă că T.V.A. considerată – în
mod legal – nedeductibilă ca urmare a aplicării pro-ratei şi stabilită de organul de inspecţie
fiscală (5.429 lei) reprezintă o cheltuială deductibilă suplimentară la calculul impozitului pe
venit din activităţi independente, reţinând nelegalitatea refuzului deducerii T.V.A.
nedeductibilă stabilită de organul de inspecţie fiscală (5.429 lei).
Curtea reţine temeinicia acestei deductibilități, având în vedere că, potrivit art. 21 alin.
(1) din vechiul Cod fiscal (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003) „(1) Pentru determinarea
profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în
scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în
vigoare”. De asemenea, în aplicarea acestui text, prin pct. 23 lit. b) din Normele
metodologice de aplicare a Titlului II („Impozitul pe profit”) al Legii nr. 571/2003 privind
Codul fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, s-a
prevăzut că „23. În sensul art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, sunt cheltuieli efectuate în scopul
realizării de venituri impozabile şi următoarele:
b) cheltuielile generate de taxa pe valoarea adăugată ca urmare a aplicării proratei, în
conformitate cu prevederile titlului VI "Taxa pe valoarea adăugată" din Codul fiscal, precum
şi în alte situaţii când taxa pe valoarea adăugată este înregistrată pe cheltuieli, în situaţia în
care taxa pe valoarea adăugată este aferentă unor bunuri sau servicii achiziționate în scopul
realizării de venituri impozabile;”
Subliniind că este vorba despre deductibilitatea T.V.A. ca urmare a aplicării proratei –
ca şi cheltuială din profitul impozabil – Curtea atrage atenţia că nici în acest caz nu se poate
reţine existenţa unei contradicţii în raportul de expertiză, astfel cum se susţine în recurs,
expertul susţinând concluziile organelor fiscale în privinţa deductibilității T.V.A. stabilită pro-
rata în cuantum de 5.429 lei, şi reţinând că T.V.A. nedeductibilă este în sumă totală de 29.354
lei (exact cât a stabilit organul fiscal), dar afirmând şi că restul de T.V.A. nedeductibilă
stabilită pro-rata în cuantum de 5.429 lei se impune a fi dedusă din venitul impozabil,
concluzie care nu a fost combătută de autoritatea pârâtă prin argumente legale, Curtea
achiesând la opinia motivată a expertizei şi ţinând seama de dispoziţiile legale expuse mai
sus.
În consecinţă, Curtea de Apel apreciază că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 488
alin. 1 punctul 8 Cod de procedură civilă, a admis recursul formulat de reclamantă împotriva
sentinţei civile nr. 275/10.03.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. […]/30/2018*,
a casat în parte sentinţa civilă recurată şi, rejudecând cauza:
- a admis în parte acţiunea reclamantei, în sensul că:
a) a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 4349/25.10.2018, emisă de către Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii,
precum şi anularea în parte a Deciziei de impunere Decizia de impunere nr. […] /29.11.2017
privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare
stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane fizice, emisă de Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Timiș.
170
 b) a admis excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte dreptul organelor fiscale de a stabili
obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei pentru anul 1 şi va anula Decizia nr.
[…]/25.10.2018 şi Decizia de impunere nr. […]/29.11.2017, în ceea ce priveşte obligaţiile
fiscale (T.V.A., impozit pe profit) aferente anului 2011;
c) a anulat Decizia nr. […] /25.10.2018 şi Decizia de impunere nr. […] /29.11.2017, în
ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare care depăşesc sumele stabilite conform
variantei 2 de la pct. 1 din raportul de expertiză (paginile 10-11 din raportul de expertiză),
respectiv:
- impozit pe venit în cuantum de 125.761 lei şi
- contribuţia de asigurări sociale de sănătate (C.A.S.S.) în cuantum de 49.958 lei.
d) a constatat deductibilitatea din venitul impozabil care constituie baza impozabilă
pentru impozitul de venit şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate, a următoarelor sume:
- 50% din procentul de 50% din T.V.A. în sumă de 16.607 lei, considerată
nedeductibilă, reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar prin actul de
impunere contestat, aferentă cheltuielilor cu achiziţia de combustibil, piese de schimb şi
leasing auto;
- T.V.A. în sumă de 5.429 lei, considerată nedeductibilă ca urmare a aplicării pro-ratei
şi stabilită prin actul de impunere contestat.
Curtea a respins în rest acţiunea, reclamantei, considerând-o neîntemeiată, în raport cu
motivele expuse anterior.

SECŢIA PENALĂ

§. Drept penal
25. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice prev. de art.
337 din Codul penal. Întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii în situaţia în care
inculpatul nu a fost prins în flagrant conducând autoturismul

- Legea nr. 286/2009 privind Codul penal: art. 337

Infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice nu este

obligatoriu să fie una flagrantă în condiţiile în care, calitatea de conducător auto a
inculpatului pe care a exercitat-o efectiv într-un moment imediat anterior depistării acestuia
rezultă cu certitudine din probele administrate.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 947/A din 28 septembrie 2021,

rezumată de judecător Codrina Iosana Martin)

Prin sentinţa penală nr. 42 din data de 04.02.2021, pronunţată în dosarul nr.
[…]/290/2019 Judecătoria Reşiţa, în baza art. 396 alin. (1) şi alin. (2) C.pr.pen. raportat la art.
337 C.pen. l-a condamnat pe inculpatul A..., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice.
În baza art. 67 alin. (1) C.pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. i) C.pen.,
respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de
a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule
171
pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pe o durată de 1
an, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 65 alin. (1) C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii
drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. i) C.pen., respectiv:
dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pentru care
legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pe durata executării pedepsei
principale.
În baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 (doi) ani
închisoare sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 2 ani și 6 luni,
conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul, ca pe durata termenului de
supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Caraş-Severin la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale
de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a impus inculpatului să execute următoarea
obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a
fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei
Reșița sau în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Caraş-Severin, pe o
perioadă de 100 de zile.
În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C.pen., a stabilit că executarea pedepselor
complementare începe de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În baza art. 91 alin. (4) C.pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96
C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 274 alin. (1) C.pr.pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 1500 lei,
reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa din data de 22.08.2020,
întocmit în dosarul de urmărire penală nr. […] /P/2017 şi înregistrat pe rolul Judecătoriei
Reşiţa, la data de 28.08.2019, sub numărul […] /290/2019, s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului A..., pentru săvârşirea infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevare de
mostre biologice prev. de art. 337 din Codul penal.
În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în sarcina inculpatului A..., că la data de
28.02.2017, pe distanța Reșița – oraș Bocșa a condus autoturismul marca […] cu numărul de
înmatriculare […], și fiind depistat pe str. Reșiței, în jurul orei 00:32, a refuzat testarea cu
aparatul etilotest marca Drager, iar ulterior fiind condus la Spitalul Judeţean de Urgenţe
Reşiţa, a refuzat şi recoltarea de probe biologice de sânge, în vederea stabilirii alcoolemiei.
Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu a rezultat din coroborarea probelor administrate
în faza de urmărire penală si materializate în: declarațiile de suspect a lui A...; declarațiile de
inculpat a lui A...; declarații de martor ale lui B...; copie de pe cazierul judiciar; proces-verbal
de constatare a infracțiunii flagrante; procesul-verbal întocmit la Spitalul Judeţean de Urgenţe
Reșița, din care rezultă că inculpatul A..., a refuzat recoltarea de probe biologice în vederea
stabilirii alcoolemiei; înscrisuri.
172
 Prin încheierea penală nr. 946/14.10.2019, pronunţată în dosarul nr. […] /290/2019/a1,
judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 342 rap. la art. 35 alin. (1) şi art. 41 C.pr.pen.,
a constatat că Judecătoria Reşiţa este competentă să soluţioneze cauza, iar în baza art. 346
alin. (1) C.pr.pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. […] /P/2017 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa privind pe inculpatul A..., cercetat sub aspectul
comiterii infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevare de mostre biologice prev. de
art. 337 din Codul penal, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală,
dispunând începerea judecăţii cauzei privind pe inculpat.
Instanţa de fond a avut în vedere faptul că, la termenul de judecată din data de
13.02.2020, inculpatul A... a precizat că nu este de acord să beneficieze de dispoziţiile art. 374
alin. (4) C.pr.pen., sens în care s-a procedat la audierea acestuia, declaraţia sa fiind
consemnată şi ataşată la fila 27 din dosar precum şi faptul că s-a încuviinţat cererea
reprezentantului Ministerului Public privind proba cu înscrisuri şi proba testimonială cu
martorul indicat în rechizitoriu B....
De asemenea, s-a avut în vedere de către prima instanţă că la termenul de judecată din
data de 18.06.2021 i s-a încuviinţat inculpatului proba testimonială cu martorul C..., probă la
care ulterior inculpatul a renunţat.
În fapt, instanţa de fond a reţinut starea de fapt descrisă în rechizitoriu, mai sus redată.
Astfel, procedând la analiza şi evaluarea probelor administrate în cauză, instanţa de
fond a reţinut că situaţia de fapt reiese din ansamblul probator administrat în cursul urmăririi
penale precum şi în cursul judecăţii.
În acest sens, s-a reţinut că, din cuprinsul procesului verbal de sesizare din oficiu
reiese că în data de 28.02.2017, în jurul orelor 00.32, organele de poliţie din cadrul Poliţiei
Oraşului Bocşa au identificat staţionat un autoturism marca […] cu nr. de înmatriculare […],
iar lângă autoturism au fost identificaţi numiţii A... şi B.... Numitul A... a refuzat testarea cu
aparatul etilotest şi a refuzat prelevarea de probe biologice.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că din procesul verbal de constatare a
infracţiunii flagrante din data de 28.02.2017 rezultă că în data de 28.02.2017, orele 00.32,
organele de poliţie din cadrul I.J.J. Caraş-Severin au fost direcţionaţi de ofiţerul de serviciu pe
strada Reşiţei – Bocşa, ca urmare a unui apel SNUAU 112 privind un scandal în stradă. La
faţa locului au fost identificate două persoane, respectiv A… şi B..., ambele emanând vapori
de alcool, conducătorul auto având un comportament agitat şi violent, hainele rupte şi
murdare, ca urmare a unei altercaţii fizice între aceştia, motiv pentru care s-a procedat la
imobilizarea conducătorului auto A....
Instanţa de fond a constatat că cele reţinute în procesele verbale de sesizare din oficiu
şi de constatare a infracţiunii flagrante se coroborează cu declaraţia martorului B..., care a
declarat în cursul urmăririi penale că în data de 28.02.2017, în jurul orelor 00.00, în timp ce se
afla în autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], condus de numitul A..., din
localitatea Reşiţa înspre Timişoara, conducătorul autoturismului a început să consume băuturi
alcoolice, respectiv 400 ml votcă şi să meargă foarte tare cu autoturismul. Faţă de acestea,
martorul B... i-a solicitat inculpatului să oprească şi pentru că nu a vrut i-a scos cheile din
contact, iar conducătorul a oprit, într-un final, maşina. În continuare, martorul a precizat că
inculpatul a manifestat un comportament recalcitrant, motiv pentru care s-au luat la bătaie şi
au spart geamul lateral, stânga faţă al autoturismului. Acesta a mai precizat că în maşină se
mai afla un băiat pe nume D…, însă acesta a plecat către Reşiţa.
Ulterior, cei doi au fost conduşi la sediul poliţiei, iar inculpatul A... a refuzat
prelevarea de probe biologice.
Prima instanţă a mai constatat că cele declarate de martorul B... se coroborează şi cu
cele reţinute în procesul verbal de examinare exterioară şi planşele foto depuse la dosar,
173
observându-se că geamul de la portiera stângă este spart, iar pe portiera stânga spate se aflau
substanțe de culoare brun roşcate.
Totodată, instanţa de fond a constatat faptul că, fiind audiat în cursul judecăţii,
martorul B... a declarat că în seara zilei de 28.02.2017 se afla cu inculpatul A... pe o bancă din
Bocşa unde au consumat băuturi alcoolice timp de aproximativ o oră, după care a venit
poliţia. În continuare, a declarat că autoturismul era parcat în momentul în care au sosit
organele de poliţie, iar inculpatul nu a consumat băuturi alcoolice înainte de a pleca din
Reşiţa.
Instanţa de fond a înlăturat declaraţia martorului B... dată în cursul judecăţii ca fiind
nesinceră, apreciind că declaraţia dată în cursul urmăririi penale se coroborează cu cele
reţinute în procesele verbale de sesizare din oficiu şi de constatare a infracţiunii flagrante.
Instanţa de fond a avut în vedere că, fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul
nu a recunoscut săvârşirea faptei, declarând că în seara de 28.02.2017, a plecat din Reșița
către orașul Bocșa conducând autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], din
municipiul Reşiţa, cu intenţia de a ajunge în municipiul Timişoara, împreună cu numiţii B…
si C…. Ajuns în oraşul Bocşa, pe str. Reşiţei, a oprit autoturismul și consecutiv avut o
altercaţie cu numitul B…, ulterior a fost solicitată poliţia la faţa locului în vederea aplanării
stării conflictuale. S-a mai constatat că inculpatul a declarat ca nu a consumat băuturi
alcoolice în timp ce conducea autoturismul, consumând alcool doar după ce, ajungând în
orașul Bocşa a încetat să mai conducă autoturismul.
De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că, în cursul judecăţii, cu ocazia
audierii, inculpatul A... a declarat că a mers cu un prieten în Bocşa pentru a se întâlni cu două
fete pentru a consuma alcool, iar după aproximativ 40 minute au deschis o sticlă de votcă, au
provocat un scandal, motiv pentru care a venit poliţia.
Astfel, instanţa de fond a constatat că inculpatul a declarat în cursul urmăririi penale
că a plecat împreună cu martorul B... din Reşiţa la Timişoara, iar în cursul judecăţii a declarat
că a mers cu martorul la Bocşa pentru a se întâlni cu două fete, având două declaraţii
contradictorii.
Instanţa de fond a reţinut că declaraţia inculpatului este divizibilă, oferind posibilitatea
organelor judiciare penale de a considera ca adevărată acea parte din declaraţie care se
coroborează cu celelalte probe şi de a înlătura, ca neadevărată, partea din declaraţie care nu
este confirmată de celelalte probe. Astfel, s-a reţinut că declaraţia inculpatului A... din cursul
urmării penale se coroborează cu declaraţia martorului B..., în sensul că aceştia plecaseră
înspre Timişoara, motiv pentru care nu s-a reţinut declaraţia inculpatului în sensul că au oprit
în Bocşa şi au consumat băuturi alcoolice, raportat la faptul că aceştia erau în drum spre
Timişoara.
În raport de aceste probe administrate în faza de urmărire penală şi readministrate în
faza de judecată, instanţa de fond a apreciat că fapta reţinută în sarcina inculpatului prin actul
de trimitere în judecată, precum şi vinovăţia acestuia sunt dovedite în totalitate.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A... care, în data de 28.02.2017, a condus un
autoturism marca […] cu nr. […] pe ruta Reşiţa - Bocşa, și a refuzat recoltarea de probe
biologice de sânge, în vederea stabilirii alcoolemiei, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevederile de art.
337 C.pen.
În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, s-a constatat că sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre
biologice. În acest sens, s-a avut în vedere că potrivit art. 337 C.pen. în cazul refuzului,
împotrivirii ori sustragerii conducătorului unui autovehicul de la recoltarea probelor biologice
sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei, ori a prezenţei de produse sau
174
substanţe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora, legiuitorul nu a
condiţionat existenţa infracţiunii de sustragere de la recoltarea probelor biologice de faptul că
acesta a consumat sau nu băuturi alcoolice anterior sau ulterior conducerii autovehiculului pe
drumurile publice, ci doar faptul că inculpatul a refuzat în mod categoric să fie testat de către
organele de poliţie şi să i se recolteze probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei, lucru care
a fost dovedit în cauză în mod neechivoc.
De asemenea, s-a ţinut cont de faptul că art. 38 din OUG nr. 195/2002 stabileşte
obligaţia pentru conducătorii vehiculelor de a se supune testării aerului expirat şi recoltării
probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, la solicitarea poliţistului rutier.
Sub aspectul elementului material, componentă a laturii obiective, instanţa de fond a
reţinut că acesta a constat în refuzul de a se supune recoltării probelor biologice în vederea
stabilirii alcoolemiei, aspect confirmat de procesul verbal de consemnare a refuzului de
recoltare a probelor biologice de sânge pentru determinarea alcoolemiei (f. 25 dup).
De asemenea, s-a reţinut că urmarea imediată o constituie crearea unei stări de pericol
pentru relaţiile sociale ocrotite prin norma penală, iar legătura de cauzalitate dintre elementul
material şi urmarea imediată rezultă ex re, din însăşi săvârşirea faptei, aceasta fiind infracţiune
de pericol, pentru a cărei existenţă nu este necesară producerea unui rezultat concret, privit în
materialitatea sa, fiind suficientă crearea unei stări de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe
drumurile publice şi a participanţilor la trafic.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că fapta a fost săvârşită de inculpat cu
vinovăţie sub forma intenţiei directe, astfel cum aceasta este prevăzută de dispoziţiile art. 16
alin. (3) lit. a) C.pen., întrucât acesta a prevăzut şi urmărit rezultatul faptei, zădărnicirea
stabilirii alcoolemiei prin refuzul nejustificat de a i se recolta probe biologice.
Instanţa de fond a constatat, dincolo de orice dubiu rezonabil, că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat, motiv pentru care, în temeiul
dispoziţiilor art. 396 alin. (4) C.pr.pen., a dispus stabilirea unei pedepse.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, prima instanţă
a ţinut seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 74 Cod penal,
respectiv a avut în vedere: limitele legale de pedeapsă - închisoare de la 1 la 5 ani, precum şi
faptul că infracţiunea pentru care inculpatul a fost cercetat este o infracţiune de pericol, iar nu
de rezultat şi au fost puse în pericol viaţa persoanelor, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică
a participanţilor la trafic, precum şi siguranţa traficului rutier, împrejurări care impun
adoptarea unei conduite prudente pe măsura responsabilităţii sporite a oricărui conducător
auto în trafic.
La alegerea sancţiunii şi la dozarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere că
inculpatul a condus autoturismul pe drumurile publice, respectiv în jurul orelor 00.32,
anticipând astfel un trafic rutier şi pietonal relativ redus, precum şi sectorul de drum parcurs
Reşiţa - Bocşa.
În ceea ce priveşte persoana inculpatului, instanţa de fond, observând fişa de cazier
judiciar a acestuia, a constatat că acesta se află la primul conflict cu legea penală, însă aceasta
este o stare de normalitate într-o societate civilizată.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa de fond a avut în vedere că funcţiile de constrângere
şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă
individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi
ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Totodată, s-a reţinut că exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei
infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând
constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor
comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
175
 Totodată, instanţa de fond a reţinut că, pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut
de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să
fie proporţională cu gravitatea faptelor comise, motiv pentru care, în raport de pericolul social
concret al infracţiunii precum şi de toate criteriile de individualizare prezentate, a aplicat
inculpatului pedeapsa închisorii orientată înspre minimul special, apreciată ca fiind aptă să
răspundă exigenţelor şi criteriilor stabilite de dispoziţiile art. 74 C.pen.
În opinia primei instanţe, aplicarea pedepselor complementare şi accesorii inculpatului
se impune a fi realizată atât în baza art. 67, art. 66 art. 65 C.pen., precum şi prin prisma
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a Protocoalelor
adiţionale la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în
conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din
dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr.
30/1994.
În prezenta cauză, prima instanţă a reţinut că natura faptelor săvârşite si ansamblul
circumstanţelor personale a inculpatului duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în
exercitarea drepturilor de natură electorală. Astfel, s-a apreciat că se impune ca dreptul de a fi
ales in autorităţile publice sau în funcţii elective publice să fie interzis având în vedere funcţia
pedepsei accesorii de scoatere din societate a inculpatului prin interdicţia de a participa la
viața socială precum şi faptul că, prin condamnarea suferită nici nu ar putea reprezenta un
model de conduită şi moralitate pentru cetăţeni.
De asemenea, în considerarea periculozităţii inculpatului, care a înţeles să comită mai
multe infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, instanţa de fond a apreciat că,
pentru întregirea conţinutului pedepselor principale stabilite, se impune interzicerea dreptului
de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de
conducere, urmărindu-se astfel o motivare suplimentară a condamnatului pentru respectarea
legii, dar şi pentru a înlăturarea stării de pericol pe care o reprezintă inculpatul.
Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere
dispoziţiile art. 91 C.pen. şi a ţinut cont, pe de-o parte de gravitatea infracţiunilor comise de
către inculpat, gravitate analizată atât prin prisma modalităţii de comitere cât şi prin prisma
urmărilor efective produse, iar pe de altă parte, atitudinea procesuală a inculpatului.
Astfel, la stabilirea modalităţii de executare, instanţa de fond a avut în vedere
cuantumul pedepsei rezultante aplicate – 2 ani închisoare –, precum şi faptul că inculpatul se
află la primul conflict cu legea penală. De asemenea, s-au luat în considerare gradul de pericol
social concret al faptei, situaţia personală a inculpatului, precum şi faptul că, pe parcursul
procesului penal. Totodată, s-a constatat că inculpatul şi-a manifestat acordul de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii.
În raport de aceste aspecte, instanţa de fond a apreciat că pronunţarea condamnării
reprezintă un avertisment suficient pentru acesta, scopul coercitiv şi educativ al pedepsei
putând fi atins şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, motiv pentru care a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
La stabilirea termenului de supraveghere, instanţa de fond a avut în vedere faptul că
fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea
dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei
care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de
vinovăţie a făptuitorului.
Instanţa de fond a mai reţinut că exemplaritatea pedepsei şi, în primul rând,
modalitatea de executare a acesteia este de natură să producă efecte, atât asupra conduitei
viitoare a inculpatului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând

176
constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor
comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Totodată, instanţa de fond a apreciat că nu se poate face abstracţie de contextul actual
şi de amploarea pe care au înregistrat-o acest gen de fapte. În acest context, s-a reţinut că se
resimte necesitatea unei reacţii adecvate împotriva inculpatului, pe măsura tulburărilor pe care
le produce în mediul social, corespunzător gradului de pericol creat prin săvârşirea lor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A..., solicitând, în
esenţă, pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului pentru motivele redate în încheierea
de şedinţă din data de 15.09.2021, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate în raport de actele şi
lucrările dosarului, dar şi în raport de criticile invocate de apelantul inculpat, precum şi din
oficiu, conform dispoziţiilor art. 417 C.pr.pen și în limitele prev. de art. 418 alin. (2)
C.pr.pen., Curtea reţine următoarele:
Instanţa de apel îşi însuşeşte starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi
raționamentele de interpretare a probatoriului administrat, folosite în ambele faze ale
procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia
inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevare de
mostre biologice prev. de art. 337 din Codul penal,
În acest sens, se reţine că, în data de 28.02.2017, în jurul orelor 00.32, organele de
poliţie din cadrul Poliţiei Oraşului Bocşa au identificat staţionat un autoturism marca […] cu
nr. de înmatriculare […], iar lângă autoturism au fost identificaţi numiţii A... şi B.... Numitul
A... a refuzat testarea cu aparatul etilotest şi a refuzat prelevarea de probe biologice.
Din procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante din data de 28.02.2017
rezultă că în data de 28.02.2017, orele 00.32, organele de poliţie din cadrul I.J.J. Caraş-
Severin au fost direcţionaţi de ofiţerul de serviciu pe strada Reşiţei – Bocşa, ca urmare a unui
apel SNUAU 112 privind un scandal în stradă. La faţa locului au fost identificate două
persoane, respectiv A… şi B..., ambele emanând vapori de alcool, conducătorul auto având un
comportament agitat şi violent, hainele rupte şi murdare, ca urmare a unei altercaţii fizice
între aceştia, motiv pentru care s-a procedat la imobilizarea conducătorului auto A....
Din declaraţia martorului B... dată, în cursul urmăririi penale rezultă că în data de
28.02.2017, în jurul orelor 00.00, în timp ce se afla în autoturismul marca […] cu nr. de
înmatriculare […], condus de numitul A..., din localitatea Reşiţa înspre Timişoara,
conducătorul autoturismului a început să consume băuturi alcoolice, respectiv votcă şi să
meargă foarte tare cu autoturismul. Faţă de acestea, martorul B... i-a solicitat inculpatului să
oprească şi pentru că nu a vrut i-a scos cheile din contact, iar conducătorul a oprit, într-un
final, maşina. În continuare, martorul a precizat că inculpatul a manifestat un comportament
recalcitrant, motiv pentru care s-au luat la bătaie şi au spart geamul lateral, stânga faţă al
autoturismului. Acesta a mai precizat că în maşină se mai afla un băiat pe nume D…, însă
acesta a plecat către Reşiţa.
Ulterior, cei doi au fost conduşi la sediul poliţiei, iar inculpatul A... a refuzat
prelevarea de probe biologice. Fiind audiat în cursul judecăţii, martorul B... a schimbat
declaraţia în sensul că în seara zilei de 28.02.2017 se afla cu inculpatul A... pe o bancă din
Bocşa unde au consumat băuturi alcoolice timp de aproximativ o ora, după care a venit
poliţia. În continuare, a declarat că autoturismul era parcat în momentul în care au sosit
organele de poliţie, iar inculpatul nu a consumat băuturi alcoolice înainte de a pleca din
Reşiţa.
Instanța de apel reţine un aspect important rezultând din declarațiile inculpatului şi ale
martorului B…, respectiv aceea că inculpatul a avut calitatea de conducător auto într-un
moment imediat anterior conflictului fizic şi verbal dintre aceştia. Prin urmare, potrivit
177
legislaţiei rutiere, inculpatul era obligat să se supună testării cu aparatul etilotest şi prelevării
de mostre biologice, refuzul îndeplinirii ultimei obligații constituind infracțiunea prev. de art.
337 C.pen. Momentul consumului de alcool, respectiv în timpul condusului sau ulterior avea
relevanţă dacă în sarcina inculpatului s-ar fi reţinut infracțiunea prev. de art. 336 C.pen., în
sensul dacă alcoolemia ar fi depăşit limita legală cât timp avea calitatea efectivă de şofer şi se
afla în trafic. În ceea ce priveşte infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, aceasta nu este
obligatoriu să fie una flagrantă de vreme de calitatea de conducător auto a inculpatului pe care
a exercitat-o efectiv în acea noapte într-un moment imediat anterior depistării acestuia rezultă
cu certitudine din probele administrate. Prin urmare, având calitatea cerută de lege, inculpatul
era obligat se supună prelevării de probe biologice.
Raportat la ansamblul materialului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale şi
în faza de judecată, Curtea constată că în mod corect prima instanţa a reţinut vinovăţia
inculpatului, încadrarea în drept a faptei săvârşite, fiind de asemenea corectă, iar pedeapsa de
2 ani, la care a fost condamnat, a fost just individualizată în raport cu criteriile prevăzute de
art.74 Cod. Pentru a-şi îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului
său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii şi duratei gravităţii faptei
şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana inculpatului.
În cauză, raportat la gravitatea faptei comise, în mod corect prima instanţă a stabilit
pedeapsa închisorii, iar nu pe aceea a amenzii penale. Pedeapsa reprezintă o constrângere
directă aplicată inculpatului, de natură să asigure în mai mare măsură, îndreptarea şi corijarea
acestuia.
În acest sens se va avea în vedere că faţă de limitele de pedeapsă prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită, pedeapsa aplicată de prima instanţă este orientată spre minim.
Or, faţă de gradul de pericol social al infracţiunii, în raport cu natura acesteia (contra
siguranţei rutiere) şi faţă de persoana inculpatului, nu se justifică o reducere a pedepsei
aplicate, prin atitudinea sa, inculpatul dând dovadă că nu înţelege importanţa valorilor sociale
pe care le încalcă.
Procedând la analizarea individualizării judiciare a executării pedepsei, având în
vedere necesitatea ca aceasta să fie conformă legii penale, instanţa de apel consideră că
trebuie avute în vedere împrejurările faptei, respectiv conduita şi persoana inculpatului, vârsta
sa, precum şi împrejurarea că acesta nu a manifestat sinceritate în fața instanțe, iar atitudinea
sa demonstrează doar minimal dorinţa de reintegrare. Prin urmare, instanța de apel apreciază
că se impune aplicarea pedepsei prin condamnarea inculpatului și necesitatea supravegherii
conduitei acestuia pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani şi 6 luni, aşa cum corect a
stabilit prima instanţă.
Curtea constată în persoana inculpatului există suficiente date că are potenţialul de a se
reintegra în societate şi a deveni un membru util atât familiei cât şi comunităţii din care face
parte, însă pentru a se ţine departe de orice comportament infracţional, instanța de apel
apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse este necesară, nefiind astfel îndeplinite
condițiile art. 83 și urm C.pen.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., a respins ca
nefondat apelul declarat de inculpatul A... împotriva sentinţei penale nr. 42 din 04.02.2021
pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. […] /290/2019, iar în baza art. 275 alin. (2)
C.pr.pen., a obligat inculpatul apelant la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare
avansate de stat în apel.

§. Drept procesual penal

178
 26. Constituirea ca parte civilă. Posibilitatea părţii civile de a indica natura şi
întinderea pretenţiilor după începerea cercetării judecătoreşti

- Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: art. 20

Persoana vătămată se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării

judecătoreşti potrivit art. 20 alin. (1) Cod procedură penală, iar conform celui de-al doilea
alineat al aceluiaşi articol, constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea
naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.
Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii legale menţionate anterior este prevăzută
în cuprinsul alineatului 4 al articolului 20 Cod procedură penală care stipulează aceea că în
cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), persoana vătămată
sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând
introduce acţiunea la instanţa civilă, acţiunea formulată în procesul penal fiind aşadar
inadmisibilă.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 923/A din 20 septembrie 2021,

rezumată de judecător Codrina Iosana Martin)

Prin sentinţa penală nr. 432 din data de 01.07.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. […]/30/2020, a fost condamnat inculpatul A...la pedeapsa de 15 ani închisoare, în
regim de detenţie, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, în stare de
recidivă, prevăzută de art. 32 Cod penal rap. la art. 189 alin. (1) lit. e) Cod penal, cu aplicarea
art. 41 alin. (1) Cod penal, art. 43 alin. (5) Cod penal.
În temeiul art. 397 alin. (1) Cod procedură penală rap. la art. 20 alin. 4 Cod procedură
penală, cu referire la art. 20 alin. (2) Cod procedură penală a respins ca inadmisibilă acţiunea
civilă formulată de persoana vătămată B....
Referitor la constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate B…, instanţa a constatat
faptul că la data de 06.04.2021 s-a dispus începerea cercetării judecătoreşti, fiind audiat
inculpatul şi încuviințată cererea de reaudiere a martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale,
iar pentru primul termen de judecată persoana vătămată a fost citată cu menţiunea referitoare
la posibilitatea constituirii ca parte civilă în cauză, însă aceasta nu s-a prezentat la termenele
de judecată ulterioare.
La data de 31.05.2021 a fost depusă la dosarul cauzei de către persoana vătămată, prin
apărător ales, o cerere prin care a menţionat că îşi precizează cuantumul despăgubirilor civile
şi solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 230.000 lei, sumă compusă din 30.000 lei
daune materiale şi 200.000 lei daune morale, iar la termenul de judecată din data de
04.06.2021 inculpatul, personal şi prin apărător din oficiu, s-a opus constituirii ca parte civilă
a persoanei vătămate B…, considerând ca fiind o cerere inadmisibilă.
Potrivit art. 20 alin. (1) Cod procedură penală, persoana vătămată se poate constitui
parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti, iar conform celui de-al doilea alineat al
aceluiaşi articol, constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a
întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.
Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii legale menţionate anterior este prevăzută în
cuprinsul alineatului 4 al articolului 20 Cod procedură penală care stipulează aceea că în cazul
nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), persoana vătămată sau
succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând
introduce acţiunea la instanţa civilă, acţiunea formulată fiind aşadar inadmisibilă.
Instanţa a reţinut că este esenţial a se menţiona în cuprinsul declaraţiei de constituire
179
ca parte civilă, natura şi întinderea pretenţiilor civile, dacă reprezintă daune morale sau
materiale şi cuantumul acestora, pentru ca inculpatul să aibă posibilitatea de a efectua o
apărare concretă şi efectivă cu privire la latura civilă a procesului penal.
Drept urmare, având în vedere că ulterior începerii cercetării judecătoreşti, persoana
vătămată a înţeles să menţioneze natura şi cuantumul pretenţiilor solicitate ca despăgubiri
civile, în temeiul art. 20 alin. (4) Cod procedură penală rap. la art. 20 alin. (2) Cod procedură
penală a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de persoana vătămată B..., având în
vedere considerentele expuse anterior, persoana vătămată având totuşi la dispoziţie
posibilitatea de a introduce acţiune la instanţa civilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul A... şi partea civilă B....
Prin motivele de apel depuse la dosar, partea civilă B... a criticat sentinţa atacată dosar
în ce priveşte latura civilă a cauzei, arătând că prima instanţă în mod eronat i-a respins
acţiunea civilă ca inadmisibilă deoarece s-a constituit partea civilă încă din faza de urmărire
penală în data de 25.09.2020, fără a preciza cuantumul despăgubirilor solicitate, dar înăuntrul
termenului de exercitare a acţiunii civile, motiv pentru care a solicitat trimiterea cauzei spre
rejudecare în ce priveşte latura civilă a cauzei, pentru respectarea dreptului la un proces
echitabil.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, contestată de către persoana vătămată B...,
instanţa de apel reţinut că în mod corect s-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă.
La data de 25.09.2020 cu ocazia audierii de către procuror, persoana vătămată B...
prezintă în mod detaliat evenimentul în care a fost implicat şi care a dus la vătămarea
integrităţii sale corporale, arătând că se constituie parte civilă în procesul penal pornit
împotriva inculpatului A... cu o sumă de bani al cărei cuantum îl va comunica ulterior în faţa
instanţei de judecată. Persoana vătămată a indicat adresa unde locuieşte efectiv, aceasta fiind
adresa la care în cursul judecăţii s-a procedat la citarea acesteia.
La termenul de judecata din data de 06.04.2021- fila 42 dosar fond, instanţa constatând
procedura de citare fiind legal îndeplinită, iar părţile legal citate, în tem art. 374 C.pr.pen, a
dispus ca grefierul să dea citire actului de sesizare prin care s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului A…, explicând inculpatului în ce constă învinuirea şi înştiinţându-l despre
drepturile procesuale pe care le are. Având în vedere că inculpatul nu a înțeles să uzeze de
procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii s-a procedat la audierea acestuia - filele 40-41
dosar fond. La acel termen de judecată persoana vătămată B... nu s-a prezentat în faţa
instanţei de judecată şi nici nu a comunicat instanţei dacă înţelege să se constituie parte civilă
în cauză şi în caz afirmativ cuantumul pretenţiilor şi menţionarea sumei de bani care
reprezintă daune materiale şi a celei care reprezintă daune morale, urmare a incidentului a
cărei victimă a fost.
Potrivit art. 20 C.pr.pen constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea
cercetării judecătoreşti, act procesual care s-a împlinit la data de 06.04.2021.
Instanţa de apel constată că la data de 09.04.2021- fila 50 dosar fond, persoana
vătămată B... semnează personal procedura de citare a acestuia pentru termenul de judecată
din 20.04.2021, termen de judecată care la fel ca şi cel din data de 06.04.2021 când s-a
început cercetarea judecătorească nu s-a prezentat. În data de 05.05.2021 persoana vătămată
B... îşi angajează apărător ales, care solicită acordarea unui termen de judecată în data de
02.06.2021 întrucât în data de 18.05.2021 nu se poate prezenta - fila 69 dosar fond. Instanţa
de apel constată că angajarea apărătorului s-a făcut la data de 05.05.2021 aşa cum rezultă din
copia delegaţiei aflată la fila 70 dosar fond.
Persoana vătămată se prezintă pentru prima dată la proces la data de 18.05.2021- fila
102 dosar fond, când s-a constatat lipsa inculpatului arestat A... care nu a putut fi prezentat la

180
instanţă şi nici audiat prin videoconferinţă întrucât se afla în izolare medicală, fiind
diagnosticat cu infecţia SARS-COV 2.
Pentru termenul de judecată din data de 18.05.2021 persoana vătămată depune
constituirea de parte civilă prin care solicită obligarea inculpatului la plata următoarelor sume:
- 30.000 lei cu titlu de daune materiale ce se compune din: 10.000 lei cheltuieli
ocazionate cu procurarea de medicamente pe timpul internării în spital şi la ieşirea din spital;
10.000 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu alimentaţia specială, şedinţe de fizioterapie,
masaj, gimnastică şi controale periodice; 10.000 lei ( 2.500 lei x 4 luni) venituri nerealizate pe
o perioadă de 4 luni, deoarece din pricina vătămării suferite nu a putut lucra, iar înainte de
incident avea salariu lunar de 2.500 lei, şi
- 200.000 lei cu titlu de daune morale, sumă pe care persoana vătămată consideră că i
se cuvine datorită suferinţelor fizice şi psihic e suferite şi care i-au lăsat amprentă pe întreaga
viaţă.
Instanţa de apel reţine că persoana vătămată nu a respectat prevederile legale
referitoare la constituirea ca parte civilă în procesul penal, prevederi reglementate de art. 20
C.pr.pen, şi care îl obligau pe acesta ca până la începerea cercetării judecătoreşti stabilită în
conformitate cu art. 374 C. pr. pen, să indice cuantumul despăgubirilor la plata cărora solicită
a fi obligat inculpatul. Manifestarea de voinţă de a participa în procesul penal ca parte civilă,
incumbă obligaţia persoanei vătămate, victimă a unei infracţiuni care i-a adus un prejudiciu,
să indice organului de urmărire penală sau instanţei de judecată natura prejudiciului cauzat,
cuantumul despăgubirilor la plata cărora se consideră îndreptățit precum şi probele de care
înțelege să se folosească în dovedirea eventualelor cheltuieli efectuate pentru recuperarea, în
speţă, a sănătăţii afectate urmare a agresiunii inculpatului. Simpla afirmaţie a persoanei
vătămate din cursul urmăririi penale, prin care arată că se constituie parte civilă cu o sumă al
cărei cuantum îl va preciza ulterior, nu are valoarea unei cereri de constituire de parte civilă
de natură a investi instanţa penală cu soluţionarea acesteia. Evident că persoana vătămată are
deschisă calea acțiunii civile, dat fiind că în procesul penal demersul său este inadmisibil, în
condiţiile în care nu au fost respectate termenele imperative înlăuntrul cărora avea obligaţia de
a indica valoarea prejudiciului material şi moral şi de propune probe în susţinerea acestuia.
Prin urmare, instanţa de apel constată că alin. (2) al art. 20 C.pr.pen prevede dispoziția
potrivit căreia „constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a
întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază”, iar alin. (4) al
aceluiaşi articol prevede sancţiunea ce urmează a fi aplicată în cazul nerespectării vreuneia
din condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), respectiv aceea potrivit căreia „persoana vătămată
sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând
introduce acţiune la instanţa civilă.

§. Cooperare judiciară internaţională în materie penală

27. Transferarea persoanei condamnate, deţinută în alt stat membru UE în
vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România. Lipsa acordului statului
de condamnare

- Legea nr. 303/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,

rep.: art. 20

Refuzul expres al autorităţilor străine de a preda condamnatul în vederea executării

pedepsei cu închisoarea şi retragerea cererii de transfer determină ca, cererea ulterioară a
181
persoanei condamnate prin care îşi exprimă manifestarea de voinţă de a executa în România
pedeapsa cu închisoarea aplicată de instanţa străină să nu fie suficientă pentru a produce
consecinţe juridice, în lipsa acordului statului de condamnare.

(Secţia penală, Sentinţa penală nr. 167/PI din 11 august 2021,

rezumată de judecător Codrina Iosana Martin)

Deliberând asupra cauzei de faţă constată că prin cererea persoanei condamnate A...,
înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 22.06.2021, s-a solicitat admiterea
cererii de recunoaştere a sentinţei de condamnare şi de transferare într-un penitenciar din
România a persoanei condamnate, în prezent deţinută în Penitenciarul Stein din Austria
pentru executarea unei pedepse de 14 ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie gravă, prevăzută de art. 142 alin. (1), 143 cazul doi din Codul penal austriac, aplicată
prin sentinţa penală nr. 91 Hv 23/15s din 18.05.2015 a Tribunalului pentru cauze penale din
Viena, rămasă definitivă la data de 17.08.2015
În motivare, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 66/PI/2017 pronunţată în dosarul nr.
[…]/59/2016*, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de recunoaştere a hotărârii străine
de condamnare şi de transferare într-un penitenciar din România, a dispus emiterea
mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 66/PI/2017, însă a redus pedeapsa aplicată la
10 ani închisoare. În urma diminuării pedepsei de către Curtea de Apel Timişoara, autorităţile
judiciare din Austria au retras acordul de transfer a condamnatului, în condiţiile în care au fost
de acord cu transferul acestuia în vederea executării pedepsei pe teritoriul României, cu
condiţia menţinerii pedepsei de 14 ani închisoare aplicată.
Pentru cele învederate mai sus, s-a solicitat instanţei, să dispună executarea în
România a pedepsei de 14 ani închisoare aplicată de Tribunalul Landului pentru cauze penale
Viena – Austria şi să se constate că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de executare a hotărârii
judecătoreşti străine a hotărârilor pronunţate de autorităţile judiciare ale statului membru U.E.,
prevăzute în art. 167 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Analizând materialul probator aflat la dosarul cauzei, instanţa reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 91 Hv 23/15s din 18.05.2015 a Tribunalului pentru cauze
penale din Viena, rămasă definitivă la data de 17.08.2015, petentul A... a fost condamnat la
pedeapsa de 5114 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie gravă, prevăzută de
art. 142 alin. (1), 143 cazul doi din Codul penal austriac.
Prin sesizarea nr. 2766/II/5/2016, din 21.03.2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Timişoara, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, sub nr.
[…]/59/2016 la data de 22.03.2016, s-a solicitat admiterea cererii de recunoaştere a hotărârii
şi de transferare într-un penitenciar din România, formulată de autorităţile din Austria, a
persoanei condamnate A..., deţinut în Penitenciarul Stein, în vederea executării pedepsei de
5114 zile închisoare.
Prin sentinţa penală nr. 66/PI/2017 pronunţată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul
nr. […]/59/2016*, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 248/A/30.06.2017 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi
în baza art. 153, 154 alin. (6) lit. a), b) şi art. 155 din Legea nr. 302/2004 rep., s-a recunoscut
sentinţa penală nr. 91 Hv 23/15s a Tribunalului pentru Cauze Penale Viena din data de
18.05.2015, definitivă la data de 17.08.2015, prin care A... a fost condamnat la pedeapsa
principală de 5114 zile închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie gravă.
S-a dispus adaptarea pedepsei aplicate de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena din
data de 18.05.2015, definitivă la data de 17.08.2015, până la limita maximă de 10 ani

182
închisoare pentru infracţiunea similară, de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) lit.
a) din Codul penal român.
S-a dispus transferarea într-un penitenciar din România a persoanei condamnate, în
vederea continuării executării pedepsei de 4927 de zile închisoare.
S-a constatat că din pedeapsă s-a executat un număr de 232 zile închisoare, în urma
calculului efectuat la data de 04.11.2015, şi s-au dedus în continuare perioadele executate la
zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a
sentinţei penale.
Urmare a comunicării mandatului de executare a pedepsei închisorii emis pe numele
persoanei condamnate A... cu nr. 66/PI/2017 din 07.07.2017, autorităţile judiciare din Austria
au comunicat prin adresa nr. […]-[…]/[…]-[…]/2019 că nu va fi aprobată predarea
deţinutului, decât dacă Statul Român va prelua întreaga pedeapsă privativă de libertate de 14
ani închisoare, iar printr-o adresă ulterioară au precizat că retrag şi suspendă în mod definitiv
cererea de transfer.
Curtea de Apel Timişoara, având în vedere cele arătate mai sus, a emis la data de
21.10.2019 o adresă către Ministerul Federal pentru Constituţie, Reforme, Regularizări şi
Justiţie din Austria pentru a preciza dacă mai menţin cererea de preluare a executării pedepsei
aplicată numitului A..., respectiv certificatul emis conform art. 4 din Decizia-Cadru nr.
2008/909/JAI a Consiliului Europei din 27.11.2008.
Ministerul Federal pentru Constituţie, Reforme, Regularizări şi Justiţie din Austria a
formulat un răspuns la această adresă, care se află la f. 76 şi 81 dosar fond, prin care a arătat
că s-a retras şi suspendat definitiv cererea de preluare a executării pedepsei în România a
cetăţeanului român A..., acest răspuns însemnând practic retragerea certificatului emis de
autorităţile judiciare din Austria.
Prin urmare, prin sentinţa penală nr. 71/PI/CC pronunţată la data de 26 martie 2020, în
dosarul nr. […]/59/2020, Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a
II-a C.pr.pen. raportat la art. 166 alin. (13) lit. a) din Legea nr. 302/2004, a admis contestaţia
la executare formulată de judecătorul delegat din cadrul Biroului de Executări Penale al Curţii
de Apel Timişoara şi a luat act de retragerea, de către autorităţile judiciare austriece, a
certificatului emis în vederea transferării într-un penitenciar din România a persoanei
condamnate şi a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 66/PI/2017
din 07.07.2017 emis de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. […]/59/2016*.
Raportat la noua cerere a petentului ce face obiectul dosarului de faţă, Curtea nu poate
iniţia o nouă procedură de transfer într-un penitenciar din România a acestuia în vederea
executării pedepsei de 14 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 91 Hv 23/15s a
Tribunalului pentru Cauze Penale Viena din data de 18.05.2015, definitivă la data de
17.08.2015, întrucât aşa cum am arătat mai sus, Curtea a recunoscut prin hotărâre definitivă
hotărârea de condamnare străină şi a adaptat pedeapsa, prin reducerea acesteia la limita
maximă de 10 ani închisoare, însă autorităţile judiciare din Austria au comunicat că nu aprobă
predarea deţinutului decât dacă Statul Român va prelua întreaga pedeapsă privativă de
libertate de 14 ani închisoare, iar ulterior şi-au retras în mod definitiv cererea de transfer
formulată.
Deşi petentul a arătat că este de acord să fie transferat într-un penitenciar din România,
în vederea executării întregii pedepse de 14 ani închisoare, Curtea reţine că acest lucru nu este
posibil, întrucât prin sentinţa penală nr. 66/PI/2017 pronunţată de Curtea de Apel Timișoara în
dosarul nr. […]/59/2016*, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 248/A/30.06.2017 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus adaptarea pedepsei aplicate de Tribunalul pentru
Cauze Penale Viena, prin reducerea la până la limita maximă de 10 ani închisoare, or sub
183
aspectul cuantumului pedepsei hotărârea a intrat sub incidenţa autorităţii de lucru judecat şi
nu poate fi modificată.
Văzând totodată refuzul categoric exprimat de autorităţile judiciare austrice de a
transfera petentul în vederea executării pedepsei adaptate prin reducerea acesteia la 10 ani
închisoare, Curtea în baza art. 166 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, a
respins ca inadmisibilă cererea formulată de persoana condamnată A..., de transferare într-un
penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 14 ani închisoare dispusă prin
sentinţa penală nr. 91 Hv 23/15s a Tribunalului pentru Cauze Penale Viena din data de
18.05.2015, definitivă la data de 17.08.2015.
În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală a obligat condamnatul să
plătească 200 de lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

184