MINUTA

Întâlnirii procurorilor șefi secție urmărire penală și judiciară din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA, DIICOT și al
parchetelor de pe lângă curţile de apel

București – Hotel Hilton Garden Inn, 27-28 mai 2021

CUPRINS

Drept penal – Partea generală .......................................................................... 9

1. Individualizarea pedepselor .................................................................... 9
1.1.Stabilirea obligaţiei prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen. cu ocazia încheierii
unui acord de recunoaştere a vinovăţiei ...................................................... 9
1.2.Dacă în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei trebuie aplicate şi
dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în ipoteza în care inculpatul cu care se încheie
acordul este cel care a formulat un (auto)denunţ privind ceilalţi participanţi la săvârşirea
infracţiunii de care este inculpat ............................................................. 10
1.3.Posibilitatea de a menționa o a doua entitate în care inculpatul urmează să presteze
munca neremunerată în folosul comunității, subsecvent condamnării la pedeapsa
închisorii cu suspendarea sub supraveghere a executării, în ipoteza în care în localitatea
în care acesta locuiește există o singură astfel de entitate ................................ 12
2. Măsurile de siguranță .......................................................................... 13
2.1. Propunerea de confiscare sau dispoziţia de restituire în cazul infracțiunii prevăzute
de art. 102 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în situaţia în care titularul mărcii înregistrate

1
 nu a răspuns, nu a fost interesat de bunuri, nu şi-a exprimat un punct de vedere cu privire
la caracterul contrafăcut al bunurilor sau chiar reprezentantul mărcii nu a fost identificat
pe teritoriul României .......................................................................... 13

Drept penal – Partea specială ......................................................................... 15

1. Furtul ............................................................................................ 15
1.1.Scara blocului este considerată domiciliu, în sensul legii penale, astfel că la
sustragerea unui bun din scara blocului să fie reținută forma agravată a furtului comis
prin violare de domiciliu, prevăzută de art. 228 alin. (1) – 229 alin. (2) lit. b) C.pen.? 15
2. Infracțiuni contra autorității .................................................................. 16
2.1.Se va reține art. 257 alin. (1) C.pen. față de persoana care postează pe pagina sa de
Facebook un mesaj/filmare live sau înregistrată prin care adresează amenințări cu acte
de violență împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, amenințări adresate în legătură cu exercitarea atribuțiilor?
................................................................................................ 16
3. Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice ............... 18
3.1.Încadrarea juridică a fraudelor săvârșite prin intermediul platformelor de tip olx
................................................................................................ 18
4. Infracțiuni de serviciu ......................................................................... 20
4.1.Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane. Folos patrimonial obținut
indirect. Incriminarea faptei în Codul penal actual ......................................... 20
5. Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice............................. 22
5.1. Încadrarea juridică a faptei constând în conducerea unui autovehicul pe drumurile
publice de către o persoană cu privire la care s-a dispus o soluție de condamnare la
pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere pentru săvârșirea
infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C.pen., acțiunea fiind săvârșită în intervalul
de timp de după momentul pronunțării hotărârii și până la data comunicării deciziei
administrative de anulare a permisului de conducere ...................................... 22

2
 5.2. Încadrarea juridică a faptei de conducere a unui autovehicul având permis de
conducere provizoriu (eliberat de autoritățile din Marea Britanie) și fără a avea dreptul
de a conduce autovehicule pe drumurile publice din România ............................ 24
5.3. Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 335 alin. (2) C.pen. săvârșită ca urmare
a încălcării obligației de a nu conduce anumite vehicule, ce a fost impusă printr-o sentință
penală anterioară, în temeiul art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen. ............................... 27
5.4. Infracțiunea de conducere a unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea
dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce pe
teritoriul României, faptă prevăzută și pedepsită de art. 335 alin. (2) C.pen. .......... 29
6. Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice ........... 31
6.1. Încadrarea juridică corectă a faptei în următoarele situații: 1. utilizarea fără drept
a unui card bancar al altei persoane pentru plata la POS; 2. folosirea fără drept a datelor
cardului bancar (număr de card, CVV/CVC, nume, data expirării) al altei persoane pentru
plata de produse sau servicii prin intermediul paginilor web (plata cu cardul pe internet)
................................................................................................ 32
7. Infracțiuni contra familiei ..................................................................... 37
7.1.Infracțiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 378 C.pen., comisă în
modalitatea neachitării, cu rea-credință, a pensiei de întreținere stabilită pe cale
amiabilă (la notariat) - art. 378 alin. (1) lit. b) C.pen. sau art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen.?
................................................................................................ 37
8. Infracțiuni în legi speciale .................................................................... 39
8.1.Determinarea cuantumului sumei supuse procesului de spălare în cazul infracţiunii de
spălare a banilor, subsecvente infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin.
(1) lit. c) din Legea nr.241/2005, în situaţia în care achiziţiile ce nu au la bază operaţiuni
reale sunt plătite, prin virament bancar, de societatea evazionistă, sumele respective –
după parcurgerea unui traseu mai mult sau mai puţin complex – fiind reinserate în
circuitul economic .............................................................................. 39
8.2. Dacă se poate reţine săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.12 alin. (1) și (3) din
O.U.G. nr. 55/2002 raportat la art.196 alin. (1) C.pen. în situaţia în care leziunile
traumatice produse de atacul canin sunt evaluate prin zile de îngrijiri medicale de cel
mult 90 de zile .................................................................................. 41

3
 8.3. Fapta de tăiere fără drept de arbori din vegetaţia forestieră din afara fondului
forestier naţional. Dezincriminare ............................................................ 42
8.4. Fals în declarația de interese. Condiția ca declararea necorespunzătoare adevărului
să se facă în vederea producerii unei consecințe juridice .................................. 44

Drept procesual penal– Partea generală ............................................................ 47

1. Competența organelor judiciare.............................................................. 47
1.1.Competenta organelor de urmărire penală. Încălcarea dispozițiilor privind
competența materială la începerea in rem a urmăririi penale. Efectele DCC nr. 302/2017
................................................................................................ 47
1.2.Competență. Urmărire penală. Infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr.
78/2000; relevanța valorii folosului obținut de funcționar ................................. 48
1.3.Competența. Urmărire penală. Efecte ale DCC nr. 302/2017 cu privire la aplicarea
art. 63 alin. (2) raportat la 44 alin. (2) C.p.p. ............................................... 49
2. Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii .................................... 49
2.1.Probe. Declarația martorului. Efecte ale DCC nr. 236/2020
................................................................................................ 49
2.1.1.Calitatea în care poate fi audiat făptuitorul – aceea de martor sau aceea de suspect
(Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Urmărire Penală și
Criminalistică); modalitatea de audiere a persoanei indicate în plângere sau denunț ca
fiind autorul faptei ............................................................................. 49
2.1.2.Declarațiile suspectului/inculpatului care a fost audiat anterior ca martor în
aceeași cauză” .................................................................................. 50
2.2.Probe. Supraveghere tehnică. Mandate de supraveghere puse în executare cu sprijinul
tehnic al SRI .................................................................................... 51
2.3.Probe. Interceptări autorizate în baza mandatelor de securitate naţională în cauzele
având ca obiect infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute în Codul penal,
infracţiunile prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României și

4
 infracţiunile prevăzute în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului. Efectele DCC nr. 55/2020 ...................................................... 53
2.4.Probe. Supraveghere tehnică. Prelungire în aceeași cauză, cu privire la aceeași
persoană, dar cu privire la alte fapte. Durata ............................................... 54
2.5.Probe. Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Condiții
de autorizare în privința tranzacțiilor deja efectuate ..................................... 55
3. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale .............................................. 57
3.1.Măsuri preventive. Durată. Dacă la calculul termenului prevăzut de art. 236 alin. (4)
din Codul de procedură penală se are în vedere şi perioada de arest executată în
străinătate, în derularea procedurii de punere în executare a unui mandat european de
arestare emis de instanța română în aceeași cauză, în scopul efectuării urmăririi penale
57
3.2.Arestare preventivă. Inculpat cu vârsta sub 16 ani. Verificarea condiției privind
existența discernământului în lipsă, la soluționarea propunerii de arestare, a expertizei
psihiatrice ....................................................................................... 58
3.3.Măsuri asigurătorii. Verificare periodică. Situație tranzitorie: măsură luată anterior
Legii nr. 6/2021; data de la care se calculează termenul de șase luni ................... 59
3.4.Măsuri asigurătorii. Verificare periodică ................................................... 61
3.4.1.Modul de aducere la îndeplinire a dispoziției de menținere a măsurii asigurătorii
61
3.4.2.Sancțiunea nerespectării termenelor instituite pentru verificarea măsurii
61
Drept procesual penal – Partea specială ............................................................ 63
1. Urmărirea penală .............................................................................. 63
1.1.Urmărire penală. Modalitate de sesizare a organului de urmărire penală. Informările
primite de la Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ............ 63
1.2.Soluții ale urmăririi penale. Oportunitate; criterii. Infracțiunea de punere în
circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată

5
 pentru produse identice sau similare, prevăzută de art.102 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
84/1998 .......................................................................................... 65
1.3.Renunțare la urmărirea penală. Soluții ale judecătorului sesizat pentru confirmare;
respingerea ca inadmisibilă a sesizării, posibilitatea emiterii unei noi soluții de renunțare
66
1.4.Confirmarea rechizitoriului. Competență. Rechizitoriu întocmit de procuror stagiar și
contrasemnat de către prim-procurorul parchetului, în calitate de coordonator........ 68
2. Camera preliminară ............................................................................ 68
2.1.Cameră preliminară. Obiect. Ordonanța de redeschidere a urmăririi penale,
confirmată conform art. 335 alin. (4) C.p.p. ................................................ 69
2.2.Cameră preliminară. Excluderea probelor. Referirile la probe din cuprinsul
rechizitoriului ................................................................................... 71
2.3.Camera preliminară. Obiect. Verificarea încadrării juridice
73
2.4.Camera preliminară. Lipsă de apărare la soluționarea camerei preliminare constatată
în faza de judecată. Remedii. Efectele Deciziei CCR nr. 88/2019) ........................ 75
3. Judecata ........................................................................................ 76
3.1. Judecata. Participarea la judecată prin videoconferință. Inculpat liber aflat în
străinătate....................................................................................... 76
3.2. Rejudecarea cauzei ca urmare a necompetenței materiale sau personale a primei
instanțe constatată de către instanța de apel. Faza procesuală din care se reia cauza:
camera preliminară sau judecata în primă instanță ........................................ 77
3.3.Rejudecarea cauzei ca urmare a soluționării cauzei în primă instanță de către un
complet nespecializat. Stabilirea momentului de la care începe rejudecarea cauzei .. 78
4. Proceduri speciale ............................................................................. 80
4.1.Proceduri speciale. Minori. Referat de evaluare. Obligațiile procurorului
80
4.2.Cooperare judiciară internațională. Dacă formularea unei cereri de recunoaştere a
unei hotărâri pronunţate de un alt stat membru al Uniunii Europene, după emiterea unui

6
 mandat european de arestare de către aceeaşi autoritate judiciară, echivalează cu
revocarea implicită a mandatului european, în condiţiile în care nu există o informare /
notificare expresă în acest sens, astfel cum prevede art. 105 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, republicată, şi dacă instanţele naţionale pot recalifica cererea iniţială de
punere în executare a mandatului european de arestare ca o solicitare de recunoaştere
pe cale principală sau incidentală a hotărârii care a stat la baza emiterii mandatului şi
de executare a acesteia în România .......................................................... 82

Întâlnirea a fost organizată în cadrul Proiectului „Justiția 2020: profesionalism și

integritate”, cod SIPOCA 453, cod MySMIS2014+ 118978, cofinanțat din Fondul Social European
(FSE) prin Programul Operațional Capacitate Administrativă (POCA).
La lucrări au participat procurori șefi secție judiciară și procurori șefi secție urmărire
penală, precum și alți magistrați procurori din cadrul secțiilor menționate, reprezentând
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, 13 parchete
de pe lângă curțile de apel și Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, precum și
un membru al Consiliului Superior al Magistraturii și un reprezentant din partea Ministerului
Justiției.
Dezbaterile au fost moderate de doamna procuror Irina Ioana KUGLAY și domnul
procuror Corneliu IFTIM, formatori ai Institutului Național al Magistraturii la disciplina Drept
penal și drept procesual penal, în calitate de experți selectați în cadrul proiectului.
Lucrările au fost deschise de domnul procuror Viorel BADEA, director adjunct al
Institutului Național al Magistraturii, care a realizat o scurtă prezentare a obiectivelor și
activităților derulate în cadrul proiectului și a informat participanții cu privire la publicarea
pe website-ul INM a repertoriilor de practică neunitară în materie penală și procesual penală,
care reunesc problemele de drept dezbătute cu ocazia întâlnirilor de practică neunitară
derulate până în prezent.
În urma dezbaterilor, referitor la temele incluse în punctajul de discuții, s-au conturat
concluziile expuse ı̂n cele ce urmează.

7
8
 Drept penal – Partea generală

1. Individualizarea pedepselor

1.1. Stabilirea obligaţiei prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen. cu ocazia
încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei (Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Timișoara)

Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica

judiciară.
În opinia autorului întrebării procurorul nu poate să stabilească durata obligaţiei pe
un termen mai scurt decât termenul de supraveghere de 2 ani.

În opinia noastră, acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate deroga de la durata

pe care execută obligațiile prevăzute de art. 85 alin. (2) C.pen.
Astfel, ca formă de justiție negociată, acesta are ca obiect, conform art. 479 C.p.p.,
recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în
mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare
a acesteia, scopul încheierii lui fiind soluționarea cu celeritate a procesului penal, într-un
termen optim și previzibil.
De asemenea, conform art. 482 lit. h) C.p.p., obiectul acordului poate viza și
renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. În cazul acesteia din urmă,
dispozițiile art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen. prevăd că instanța poate impune persoanei față de
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele
obligații: (...) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță.
În ceea ce privește durata pe care se execută această obligație, conform art. 2 lit. b)
din Legea nr. 253/2013 termenul de supraveghere sau durata supravegherii desemnează
intervalul de timp în care persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei (...)
trebuie să respecte obligațiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanță în sarcina sa.
Prin urmare, obligația în discuție se execută pe întreaga durată a termenului de supraveghere
prevăzut de art. 84 C.pen.
Hotărârea pronunțată ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției –
ca și hotărârile penale definitive date în procedura de drept comun – dezleagă fondul cauzei
și statuează asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, rezolvând

9
acțiunea penală1, într-unul din modurile arătate în art. 396 alin. (1) C.p.p. Prin urmare,
întocmai ca orice hotărâre penală, și cea pronunțată în urma admiterii acordului nu poate
deroga de la condițiile de dispunere și conținutul modalităților de individualizare a executării
pedepselor, cum este amânarea aplicării pedepsei.
Ținând cont de faptul că acordul de recunoaștere a vinovăției urmărește soluționarea
acțiunii penale în condiții de celeritate, este inadmisibil ca pe calea acestei proceduri să se
ajungă la soluții nelegale din perspectivă substanțială. De aceea, limitele de negociere a
acordului vor fi determinate inclusiv de normele de drept penal aplicabile, respectiv de durata
fixă a termenului de supraveghere pe care se execută obligațiile impuse în cazul amânării
aplicării pedepsei.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

1.2. Dacă în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei trebuie aplicate
şi dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în ipoteza în care inculpatul cu care se
încheie acordul este cel care a formulat un (auto)denunţ privind ceilalţi participanţi la
săvârşirea infracţiunii de care este inculpat (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București)

S-a pus problema în practica judiciară dacă dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002
se aplică inculpatului cu care se încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei și care a
formulat un (auto)denunţ privind ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii de care este
acuzat.
Într-o opinie, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 ar trebui reţinute, în special
din considerente de nediscriminare faţă de inculpaţii cu privire la care se aplică dispoziţiile
speciale similare din Legea nr. 143/2000, O.U.G. nr. 43/2002 sau vechea Lege nr. 656/2002.
De asemenea, la momentul formulării denunţului, inculpatul avea calitatea de martor, dând
şi o declaraţie în acest sens în etapa urmăririi penale in rem, iar în cauza privindu-i pe ceilalţi
participanţi – după disjungerea cauzei în care se va încheia ARV-ul – acesta are calitatea de
martor.
Într-o altă opinie, textul art. 19 nu ar trebui aplicat întrucât acesta vizează ipoteza în
care inculpatul denunţă o altă infracţiune – şi faţă de care are calitatea de martor - decât cea
la care a participat.

1 În același sens, pct. 31 al deciziei nr. 573/2018 a Curții Constituționale

10
 În opinia noastră prima opinie este cea corectă.
În primul rând, aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 este condiționată
de calitatea de martor a denunțătorului, astfel cum această noțiune este definită la art. 2 lit.
a) pct. 1 din aceeași lege. Din această perspectivă, participantul la infracțiunea denunțată se
încadrează în categoria menționată, având calitatea de martor în cauza disjunsă cu privire la
ceilalți participanți. În acest sens, prin decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
– Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală 1 s-a arătat că
persoana care sesizează organul judiciar prin denunţ participă la procesul penal pe care l-a
declanşat în calitate de martor, cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege iar
eventualul beneficiu din perspectiva tragerii la răspundere penală pe care denunţătorul îl
poate avea nu se repercutează asupra calităţii procesuale în care acesta participă la procesul
penal, ci are consecinţe exclusiv asupra valorii probante a declaraţiei sale, supusă, ca orice
altă probă, liberei aprecieri a organului judiciar.
Așadar, aplicarea unei cauze de reducere a pedepsei în privința denunțătorului nu
influențează calitatea în care acesta participă în procesul penal, anume aceea de martor,
consecințele pe plan procesual fiind doar în legătură cu valoarea probantă a declarației sale.
Aceeași concluzie rezultă și din deciziile nr. 63/20192 și nr. 519/20173 ale Curții
Constituționale, instanța de contencios constituțional arătând că declarațiile
autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării
cauzei, privitor la un alt acuzat, în condițiile în care un principiu fundamental al procesului
penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv
cunoașterea completă și exactă a faptelor în materialitatea lor, precum și a persoanei care
le-a săvârșit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală, denunțătorul
având, așadar, calitatea de martor inclusiv în situația vizată de autorul întrebării.
De asemenea, deși participantul audiat în cauza disjunsă nu are calitatea de subiect
activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, acesta își păstrează calitatea procesuală de
martor4, conform celor statuate prin decizia nr. 10/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
– Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
În al doilea rând, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu condiționează aplicarea
beneficiului privind reducerea limitelor de pedeapsă de denunțarea unei alte infracțiuni,
textul având în vedere alte persoane care au săvârșit infracțiuni grave, așadar, acestea din
urmă putând fi implicate chiar în săvârșirea infracțiunii comise de denunțător. În acest sens,
Curtea Constituțională a arătat că denunțul poate fi realizat și în ceea ce privește propriile

1 Prin decizia menționată s-a stabilit că martorul denunţător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la
art. 290 alin. 3 din Codul penal poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273
alin. 1 din Codul penal
2 Pct. 24 și 37
3 Pct. 16
4 Martor asimilat, după clasificarea realizată în cuprinsul deciziei

11
fapte, echivalând, în contextul săvârșirii unor anumite infracțiuni, cu o cauză de nepedepsire1.
Prin urmare, a fortiori, denunțul poate constitui, în aceleași condiții și o cauză de reducere
a pedepsei, cum este cea în discuție.
În sensul aceleiași concluzii pledează și rațiunea textului în discuție, astfel cum a fost
surprinsă prin decizia nr. 3/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept2, respectiv periculozitatea mai redusă ce caracterizează
martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, conştientizează
importanţa devoalării faptelor grave comise de alte persoane şi acţionează în concordanţă cu
această convingere, informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la
identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

1.3. Posibilitatea de a menționa o a doua entitate în care inculpatul urmează să

presteze munca neremunerată în folosul comunității, subsecvent
condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere a
executării, în ipoteza în care în localitatea în care acesta locuiește există o
singură astfel de entitate (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș)

S-a pus problema în practica judiciară dacă în ipoteza în care în localitatea în care
locuiește inculpatul există o singură entitate în care acesta poate presta munca neremunerată
în folosul comunității, ca și obligație în cadrul suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei închisorii, instanța poate să menționeze în dispozitivul hotărârii de condamnare o a
doua entitate, situată într-o altă localitate.
Într-o opinie răspunsul trebuie să fie afirmativ, noțiunea de comunitate având un sens
mai larg decât aceea de unitate administrativ-teritorială. Astfel, prin comunitate se înțelege
un grup de oameni care ocupă o zonă geografică și între care se stabilesc relații reciproce,
motiv pentru care instanța poate stabili entități care se află în localități diferite, învecinate.
Criteriul care trebuie avut în vedere este doar acela ca prestarea muncii neremunerate în
folosul comunității să nu devină o sarcină disproporționată.

1Pct. 21 al deciziei nr. 63/2019

2Prin decizia menționată s-a stabilit că efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea
nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai
multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a
denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul
denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte,
chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.

12
 În opinia autorului întrebării răspunsul trebuie să fie negativ, prin comunitate, în
sensul art. 404 alin. (4) C.p.p., înțelegându-se localitatea în care inculpatul locuiește. Prin
urmare, dacă în această localitate există o singură entitate (din comunitate) în care acesta
poate presta munca neremunerată în folosul comunității, în mod obiectiv, în dispozitivul
hotărârii de condamnare nu poate fi menționată o a doua entitate. Față de faptul că norma
procesuală evocată folosește termenul comunitate, soluția de a menționa o entitate dintr-o
altă localitate decât aceea în care locuiește inculpatul apare ca fiind nelegală.
În opinia noastră, prima opinie este cea corectă.
Astfel, munca remunerată în folosul comunității este o obligație care se aplică în cadrul
unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială a persoanelor care au săvârșit
fapte prevăzute de legea penală. Acesta este și motivul pentru care legiuitorul se referă în
cuprinsul dispozițiilor art. 404 alin. (2) C.p.p. la entități din comunitatea unde această
obligație urmează a fi executată, fără a limita locul de executare a obligației la o anumită
localitate.
În acest sens, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 253/2013, prin instituții din
comunitate se înțeleg autoritățile și instituțiile publice, organizațiile nonguvernamentale și
alte persoane juridice care participă la executarea pedepselor sau măsurilor neprivative de
libertate prin colaborare la nivelul comunității locale cu autoritățile direct responsabile de
asigurarea executării acestor pedepse sau măsuri. Prin urmare, comunitatea locală din care
fac parte instituțiile unde se execută munca neremunerată nu este limitată la localitatea de
domiciliu a condamnatului, putând fi extinsă la oricare din formele unităților administrativ-
teritoriale.1

În unanimitate a fost agreată opinia INM.

2. Măsurile de siguranță

2.1. Propunerea de confiscare sau dispoziţia de restituire în cazul infracțiunii

prevăzute de art. 102 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în situaţia în care titularul
mărcii înregistrate nu a răspuns, nu a fost interesat de bunuri, nu şi-a exprimat
un punct de vedere cu privire la caracterul contrafăcut al bunurilor sau chiar
reprezentantul mărcii nu a fost identificat pe teritoriul României (PÎCCJ – SUPC)

1 În acest sens, conform art. 5 lit. p) din Codul administrativ, prin colectivitatea locală se înțelege totalitatea
persoanelor fizice cu domiciliul în unitatea administrativ-teritorială respectivă iar potrivit lit. pp) unitățile
administrativ-teritoriale sunt comune, orașe, municipii și județe

13
 Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica
judiciară.
În opinia noastră luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale în cazul infracțiunii
prevăzute de art. 102 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 trebuie raportată la condiția
generală aplicabilă măsurilor de siguranță prevăzută de art. 107 alin. (2) C.pen., respectiv
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată. Din punctul de vedere al
tipicității, modalitatea de realizare a elementului material al infracțiunii este subsumată
ipotezelor prevăzute de art. 102 alin. (2) lit. a) – c) din aceeași lege1, recunoașterea
contrafacerii de către titularul mărcii înregistrate nefiind menționată ca și cerință pentru
niciuna din aceste situații.
Prin urmare, niciuna dintre ipotezele avute în vedere de autorul întrebării nu afectează
tipicitatea faptei, pentru dispunerea confiscării speciale fiind necesară dovedirea
contrafacerii în oricare din variantele la care se referă art. 102 alin. (2) lit. a) – c).

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

1 Conform acestor dispoziții, prin contrafacerea unei mărci se înțelege realizarea sau utilizarea fără consimțământul
titularului de către terți, în activitatea comercială, a unui semn:
a) identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată;
b) care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu o marcă ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor ori a
serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în
percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c) identic sau asemănător cu marca pentru produse ori servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată,
când aceasta a dobândit un renume în România și dacă prin folosirea semnului fără motive întemeiate s-ar putea
profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.

14
 Drept penal – Partea specială

1. Furtul

1.1. Scara blocului este considerată domiciliu, în sensul legii penale, astfel că la
sustragerea unui bun din scara blocului să fie reținută forma agravată a
furtului comis prin violare de domiciliu, prevăzută de art. 228 alin. (1) – 229
alin. (2) lit. b) C.pen.? (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov)

Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica

judiciară.
În opinia autorului întrebării scara blocului poate fi considerată domiciliu în sensul
legii penale, reprezentând mai exact un loc împrejmuit ținând de apartamentele persoanelor
care locuiesc în imobil. Într-o formulare mai plastică, s-a apreciat că scara blocului reprezintă
o curte comună a apartamentelor respective, ce se desfășoară pe verticală. Or, din moment
ce furtul dintr-o curte comună, aparținând mai multor imobile este considerat furt prin violare
de domiciliu, aplicând aceeași rațiune, ar trebui să fie reținută aceeași încadrare juridică și
pentru sustragerea unui bun din scara blocului.

În opinia noastră, scara blocului nu poate fi considerată domiciliu, în sensul dispozițiilor

art. 229 alin. (1) lit. b) C.pen.
Astfel, furtul comis prin violare de domiciliu este o infracțiune complexă care absoarbe
în conținutul său infracțiunea prevăzută de art. 224 C.pen., motiv pentru care sensul noțiunii
de domiciliu este cel avut în vedere de aceste dispoziții, respectiv locuință, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea. De asemenea, considerăm că noțiunea de
loc împrejmuit folosită de dispozițiile menționate trebuie interpretată prin prisma rațiunii
incriminării, respectiv a agravantei, și anume împrejurarea că prin săvârșirea faptei este
vătămată intimitatea persoanelor dintr-un spațiu unde se manifestă libertatea individuală a
acestora1. Or, nu s-ar putea spune că spațiile comune ale unui imobil (căile de acces, scările,
liftul), folosite și accesibile tuturor, se încadrează în această categorie2. Din acest punct de
vedere, diferența față de curtea sau grădina din jurul casei, în cazul în care sunt îngrădite,

1 Acesta este și motivul pentru care Cod penal plasează infracțiunea de violare de domiciliu în locul firesc, alături de
alte infracțiuni care aduc atingere vieții private a persoanei, spre deosebire de codificarea anterioară unde aceeași
infracțiune se regăsea în titlul aferente infracțiunilor contra patrimoniului
2 În acest sens, V.Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, Ed. a II-a, Ed.

Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003, p. 292

15
este evidentă, în aceste din urmă spații manifestându-se valori ce țin de viața privată, motiv
pentru care beneficiază de garanția inviolabilității.

În unanimitate participanții și-au însușit opinia INM.

2. Infracțiuni contra autorității

2.1. Se va reține art. 257 alin. (1) C.pen. față de persoana care postează pe pagina
sa de Facebook un mesaj/filmare live sau înregistrată prin care adresează amenințări
cu acte de violență împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce
implică exercițiul autorității de stat, amenințări adresate în legătură cu exercitarea
atribuțiilor? (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia)

S-a pus problema în practica judiciară dacă transmiterea în direct sau postarea unui
mesaj amenințător pe pagina de Facebook a făptuitorului constituie un mijloc de comunicare
directă, în înțelesul art. 257 alin. (1) C.pen. și dacă există vreo diferență în interpretare în
funcție de caracterul public/privat al accesului la această pagină.
Într-o opinie, avându-se în vedere evoluţia datorată progresului tehnologic, răspunsul
este afirmativ, ceea ce ţine de esenţa comunicării fiind posibilitatea ca mesajul să ajungă la
destinatar în mod nealterat, în forma obiectivă şi subiectivă creată de transmiţător. Analizând
din această perspectivă efectuarea unei transmisiuni în direct pe Facebook/ postarea unui
mesaj pe pagina personală de Facebook accesibilă publicului, s-a apreciat că acțiunea
îndeplineşte criteriile necesare pentru a fi considerată un mijloc de comunicare direct în
înţelesul normei de incriminare, având în vedere că această modalitate informatică de
comunicare asigură transmiterea directă, nealterată a mesajului ales de transmiţător către
destinatar, acesta din urmă fiind perceput de orice persoană care accesează reţeaua şi contul
transmiţătorului. De asemenea, termenul de comunicare directă, ca a doua modalitate în care
poate fi săvârşit ultrajul, nu exclude şi interpunerea unei alte persoane, cu condiţia ca
făptuitorul să fie sigur că mesajul va fi transmis. Astfel, și în cazul în care făptuitorul postează
un mesaj/o filmare pe pagina sa de Facebook care este accesibilă doar prietenilor, în cazul în
care acesta este sigur că mesajul va ajunge la destinatar prin intermediul prietenilor, fapta
îndeplinește condiția prevăzută de art. 257 C.pen.
Într-o altă opinie răspunsul la întrebarea formulată este negativ. Noțiunea de
„mijloace de comunicare directă” presupune un mijloc de comunicare prin care mesajul să îi
fie transmis direct destinatarului: apel telefonic, e-mail, mesaj pe numărul de telefon sau
prin aplicațiile de messenger, postarea unui mesaj/filmări pe pagina de Facebook a
destinatarului etc. Or, postarea unui mesaj/a unei filmări pe pagina de Facebook a
făptuitorului, chiar publică, este un mijloc de comunicare indirect.

16
 În opinia noastră postarea pe pagina de Facebook a făptuitorului, accesibilă publicului,
a unui mesaj amenințător, îndeplinește cerința esențială prevăzută de art. 257 alin. (1) C.pen.
referitoare la săvârșirea faptei de amenințare printr-un mijloc de comunicare directă.
Noțiunea în discuție a fost preluată în Codul penal în aceeași formă în care exista și în
Codul penal anterior, motiv pentru care considerentele doctrinare și jurisprudențiale
referitoare la înțelesul acesteia își păstrează actualitatea. Astfel, săvârșirea faptei prin
mijloace de comunicare directă nu presupune prezența fizică a funcționarului, ci folosirea de
către făptuitor a unor mijloace care, datorită specificului lor, fac ca amenințarea să ajungă
la cunoștința acestuia1, sau care îi pot aduce fapta la cunoștință (telefon, fax, radio, tv etc.)2.
Pe de altă parte, noțiunea în discuție nu trebuie analizată în mod static, limitat la
sensul acesteia din momentul istoric al adoptării normei, ci în mod dinamic, astfel încât
aceasta să fie în acord cu nivelul de dezvoltare a societății și cu progresul tehnologic. Prin
urmare, având în vedere tranziţia spre digitalizare, spre informatizare, noțiunea trebuie
interpretată astfel încât să devină aplicabilă inclusiv în mediul virtual.
Posibilitatea ca postarea pe pagina de Facebook a făptuitorului, cu acces nelimitat, să
fie de natură a aduce la cunoștința funcționarului fapta de amenințare rezultă din însăși
natura spațiului virtual în care făptuitorul s-a manifestat. Vastitatea unei rețele de socializare
presupune, raportat la natura, particularitățile și scopul acesteia, că utilizatorii nu dețin
proprietatea spațiului efectiv de publicare, neputând estima, și cu atât mai puțin controla,
întinderea acestui spațiu, care, astfel, capătă caracter public și accesibilitate potențială 3.
Prin urmare, față de consecințele efective și directe ale postării, în măsura în care, urmare a
accesării paginii de socializare a făptuitorului, mesajul devine accesibil publicului larg,
neutilizator al rețelei de socializare în cauză, inclusiv funcționarului, rețeaua de socializare
devine un mijloc de comunicare directă.
În cea de-a doua ipoteză avută în vedere de autorul întrebării, respectiv atunci când
mesajul este postat pe pagina de Facebook a făptuitorului4, fiind accesibil doar anumitor
categorii de persoane, printre care nu se află și funcționarul, considerăm că rețeaua de
socializare utilizată în această modalitate nu poate fi considerată un mijloc de comunicare
directă, ci eventual indirectă.
Astfel, prin restricționarea accesului la postare, nu mai există pentru funcționarul vizat
posibilitatea de a lua la cunoștință în mod direct de mesajul transmis de făptuitor, ci doar ca
urmare a redistribuirii de către unul din utilizatorii care a avut acces direct la acesta, ceea
ce înseamnă interpunerea unui intermediar pe circuitul mesajului și, în consecință, o
comunicare indirectă.

1 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ediția a IV-a, Casa de editură și presă Șansa, 2001, p. 354
2 S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, 2009, p. 296
3 ÎCCJ – SCAF, decizia nr. 4546/2014, ÎCCJ – Completul de 5 judecători, decizia nr. 54/2018
4 Aceeași va fi soluția indiferent de forma în care este postat mesajul, respectiv imagine, filmare live sau înregistrată

17
 În această din urmă situație, în care accesul la conținutul mesajului amenințător este
restricționat iar acesta este redistribuit către funcționarul ultragiat de către unul dintre
utilizatorii cu acces la postarea inițială, poziția primului făptuitor ar putea fi analizată ca o
participație la fapta celui din urmă, în măsura în care în sarcina acestuia se poate reține o
acțiune proprie de amenințare1.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3. Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice

3.1. Încadrarea juridică a fraudelor săvârșite prin intermediul platformelor de

tip olx (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București)2

Într-o opinie, în situația expusă s-a considerat că trebuie reținută infracțiunea de

fraudă informatică prevăzută de art. 249 C.pen.
Într-o altă opinie, în aceeași ipoteză s-a reținut infracțiunea de înșelăciune prevăzută
de art. 244 C.pen.
În opinia noastră ce-a de-a doua soluție este cea corectă.
Cu referire la ipoteza expusă de autorul întrebării, pornind de la premisa că frauda
informatică este o formă particulară a infracțiunii de înșelăciune, o parte de doctrinei și a
practicii judiciare consideră că cea dintâi trebuie reținută întrucât are prioritate 3.
Dimpotrivă, într-o altă orientare, pornind de la premisa că infracțiunea de fraudă
informatică presupune ca paguba să se afle în raport direct cu beneficiul material urmărit,
fără a exista o altă conduită ulterioară prejudiciabilă a persoanei vătămate, s-a susținut
reținerea infracțiunii de înșelăciune4.
Pentru a fi în prezența unui concurs de calificări redundante sub forma unui conflict
între o calificare generală și una specială este necesar, în primul rând, ca cele două norme să

1 De pildă, cel de-al doilea făptuitor folosește imaginea sau fișierul video pentru a-l amenința pe funcționar, în baza
unei legături subiective cu primul autor al postării
2 Problema de drept face obiectul unei sesizări pe rolul ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală cu termen la data de 25.05.2021

3 I.Kuglay în C.Bodoroncea și alții, Codul penal - Comentariu pe articole, București, Ed. C.H.Beck, 2014, V. Cioclei,

Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ediția a 4 –a, Ed. C.H.
Beck, 2019, ÎCCJ – Secția penală, deciziile nr. 2106/2013 și nr.85/2020
4 S. Bogdan, D.A. Șerban, Drept penal, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2020, M. Udroiu, Sinteze de

drept penal: partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2020, G.Zlati, Tratat de criminalitate informatică, vol.I, Ed.
Solomon, București, 2020. În același sens, prin decizia nr. 1553/2014 a ÎCCJ – Secția penală s-a reținut că nu există nici
o legătură între modalitatea „introducere de date informatice” prevăzută de această infracțiune și prezentarea sub
identități fictive ori prezentarea de situații fictive pe rețelele de socializare

18
aibă vocație de aplicare cu privire la aceeași faptă materială, norma specială incluzând-o, la
nivel conceptual, pe cea generală datorită faptului că descrie conduita incriminată într-o
manieră mai specifică decât aceasta din urmă. Or, în opinia noastră, în ipoteza expusă de
autorul întrebării, norma cuprinsă în art. 244 C.pen. nu are vocație de aplicare din perspectiva
raportului de cauzalitate care unește elementul material al infracțiunii de urmarea tipică.
Astfel, paguba produsă persoanei vătămate în această ipoteză nu este o consecință a stării de
pericol create prin acțiunea incriminată, respectiv introducerea de date informatice, ci a unei
acțiuni ulterioare de inducere în eroare la care contribuie și victima prin conduita sa. În acest
caz, datele informatice introduse în cadrul platformei nu reprezintă decât mijlocul pentru
această acțiune de inducere în eroare, aflată într-o relație cauzală cu paguba produsă și care
realizează conținutul unei infracțiuni distincte de înșelăciune.
Dacă introducerea de date informatice și cauzarea ulterioară a unei pagube ar atrage
de plano incidența art. 249 C.pen., indiferent dacă această pagubă este urmarea unei
conduite ulterioare a victimei, s-ar ajunge în situația în care orice inducere în eroare
păgubitoare ce are la bază o comunicare prin telefon sau orice alt mijloc electronic de
comunicare la distanță ar echivala cu o fraudă informatică, restrângându-se excesiv sfera de
aplicabilitate a înșelăciunii tradiționale. Astfel, inclusiv un apel telefonic are la bază o
introducere de date informatice cauzată de introducerea numărului de telefon apelat ori
interacțiunea logică cu terminalul de comunicații, ceea ce înseamnă că ori de câte ori
prezentarea necorespunzătoare realității s-a realizat prin acest mijloc infracțiunea de
înșelăciune ar fi înlăturată de frauda informatică.1
Prin urmare, nu credem că în ipoteza expusă de autorul întrebării este realizată
tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 249 C.pen., care să excludă reținerea infracțiunii
prevăzute de art. 244 C.pen., ca normă generală. În opinia noastră, cea dintâi reprezintă o
modalitate specială de fraudă care presupune, datorită obiectului juridic specific,
manipularea unui sistem informatic, a unui dispozitiv și nu primordial a unei persoane 2. Or,
plasarea anunțului fictiv pe platforma olx nu implică manipularea datelor informatice, frauda
realizându-se în raport cu persoana vătămată ca urmare a utilizării acestui mijloc pentru
inducerea în eroare ulterioară a celei din urmă.

În majoritate a fost însușită opinia INM, urmând a se verifica soluția în dosarul nr.
769/1/2021 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală asupra aceleiași probleme de
drept, a cărei pronunțare a fost amânată pentru data de 07.06.2021.

1În același sens, G. Zlati, Frauda informatică. Aspecte controversate, în Caiete de drept penal, nr. 4/2018
2De pildă, suntem în prezența fraudei informatice atunci când contabilul unei companii modifică datele contabile dintr-
un fișier, pentru a transfera o parte din suma cuvenită unui salariat în propriul cont. În acest caz apare evidentă
manipularea sistemului informatic ca modalitate de producere a pagubei.

19
 Prin decizia nr. 37/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că publicarea de
anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca
prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor
informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de
înșelăciune, prevăzute de art. 244 din Codul penal.

4. Infracțiuni de serviciu

4.1. Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane. Folos patrimonial

obținut indirect. Incriminarea faptei în Codul penal actual (Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Târgu Mureș)

Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica

judiciară, făcând doar trimitere la o cauză concretă.
În opinia care a stat la baza pronunțării soluției în acea cauză, în primă instanță, s-
a considerat că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 301 C.pen., atunci când folosul
patrimonial este obținut indirect, fapta este dezincriminată prin efectul intrării în vigoare a
Codului penal actual. Astfel, s-a arătat că, spre deosebire de norma de incriminare de la art.
2531 C. pen. anterior, art. 301 C. pen. nu mai prevede că folosul patrimonial poate fi obținut
și în mod indirect, ceea ce înseamnă că acesta poate fi obținut doar direct. Cu toate acestea,
instanța de control judiciar a cenzurat această interpretare și a arărat că, chiar dacă art. 301
C. pen. actual nu distinge cu privire la modul în care este obținut folosul patrimonial, nu
există niciun motiv pentru ca acesta să nu poată fi obținut și indirect. A raționa în sens contrar
înseamnă a-i permite subiectului pasiv să obțină foloase patrimoniale prohibite prin interpuși.
Dacă legiuitorul ar fi dorit acest lucru, ar fi precizat expres în art. 301 C. pen. actual că folosul
patrimonial poate fi obținut doar direct.
În opinia autorului întrebării, în cazul infracțiunii de folosire a funcției pentru
favorizarea unor persoane, folosul patrimonial poate fi obținut atât direct, cât și indirect.
Este adevărat că art. 2531 C. pen. anterior a prevăzut că folosul patrimonial poate fi obținut
atât direct, cât și indirect, în timp ce art. 301 C. pen. actual nu mai prevede acest lucru. Nu
trebuie să se înțeleagă însă de aici că fapta de folosire a funcției pentru favorizarea unor
persoane, în cadrul căreia folosul patrimonial este obținut indirect, nu mai este incriminată
în Codul penal actual. Pentru că art. 301 C. pen. actual nu distinge în funcție de modul în
care este obținut folosul patrimonial, fapta de folosire a funcției pentru favorizarea unor
persoane constituie infracțiune atât atunci când folosul patrimonial este obținut direct, cât și
atunci când folosul patrimonial este obținut indirect. Condiția ca folosul patrimonial să fie

20
obținut doar direct ar fi subzistat numai dacă norma de incriminare s-ar fi exprimat precis în
acest sens. Altfel, a restrânge sfera de incidență a art. 301 C. pen. la fapte prin care folosul
patrimonial este obținut doar direct înseamnă a introduce pe cale de interpretare o condiție
atașată elementului material al infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor
persoane și, implicit, a adăuga la lege. Soluția potrivit căreia folosul patrimonial poate fi
obținut atât direct, cât și indirect a rezultat dintr-o interpretare literală a legii penale
anterioare și rezultă dintr-o interpretare logică a legii penale actuale. În această din urmă
situație, interpretarea logică se bazează pe argumentul unde legea nu distinge nici interpretul
nu trebuie să o facă. Folosul patrimonial obținut indirect nu este prevăzut ca o variantă
normativă a art. 301 C. pen., dar aceasta nu înseamnă că el nu poate constitui o variantă
faptică, susceptibilă să se integreze în această normă de incriminare. Textul nu face deosebire
între folosul patrimonial obținut direct și folosul patrimonial obținut indirect. În lipsa unei
deosebiri, unica rezolvare corectă rămâne aceea că fapta de folosire a funcției pentru
favorizarea unor persoane constituie infracțiune atât atunci când folosul patrimonial este
obținut direct, cât și atunci când folosul patrimonial este obținut indirect.
În opinia noastră, problema de drept în discuție nu face obiectul unei practici
neunitare, soluția pronunțată în cauza care a generat-o fiind singulară și, de altfel, desființată
în calea de atac exercitată.
Reformularea conținutului infracțiunii, intervenită prin Legea nr. 193/20171, nu a avut
ca scop dezincriminarea faptei atunci când folosul a fost obținut indirect, ci scoaterea din
domeniul de incidență al incriminării a unor situații în care realizarea folosului patrimonial
este urmarea unei decizii luate de funcționarul public în mod legal, ca urmare a atribuțiilor
care îi revin potrivit funcției, precum și atunci când subiectul activ se încadrează în categoria
avută în vedere de art. 308 C.pen.2 Prin urmare, subzistă rațiunile avute în vedere la
momentul introducerii acestei incriminări prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006, respectiv
înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcționarului public care este chemat
să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuțiilor sale de
serviciu iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos (...).3

În unanimitate participanții și-au însușit opinia INM.

1 Arătăm în acest context faptul că intrarea în vigoare a noului Cod penal nu a modificat formula utilizată de legiuitor
din perspectiva modului de realizare a folosului, aceasta realizându-se doar ulterior, prin Legea nr. 193/2017
2 Potrivit expunerii de motive, se impune amendarea dispozițiilor art. 301 C.pen și art. 308 C.pen. prin modificarea

titlului titlului articolului 301 prin înlocuirea sintagmei ”Conflicul de interese” cu sintagma ”Folosirea funcției pentru
favorizarea unor persoane”, modificarea alineatului 2 în sensul adaugării unor situații pentru care dispozițiile
alineatului 1 să nu fie aplicabile, și anume: investirea unei persoane într-o funcție publică îndiferent în ce mod și sub
ce formă se realizează aceasta; exercitarea atribuțiilor de serviciu precum și eliminarea din cuprinsul art. 308 a
trimiterii la art. 301
3 Pct. 27 al deciziei Curții Constituționale nr. 34/2019

21
 5. Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice

5.1. Încadrarea juridică a faptei constând în conducerea unui autovehicul pe

drumurile publice de către o persoană cu privire la care s-a dispus o soluție
de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub
supraveghere pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1)
C.pen., acțiunea fiind săvârșită în intervalul de timp de după momentul
pronunțării hotărârii și până la data comunicării deciziei administrative de
anulare a permisului de conducere (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Cluj)

S-a pus problema în practica judiciară dacă este tipică fapta de a conduce un
autovehicul pe drumurile publice în intervalul dintre momentul condamnării definitive pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C.pen. și cel al comunicării deciziei
administrative de anulare a permisului de conducere1.
Într-o opinie se apreciază că fapta nu este tipică, având în vedere că dispoziția
administrativă de anulare a permisului de conducere nu intrase în vigoare la momentul
conducerii autovehiculului de către inculpat. Măsura tehnico-administrativă a anulării
permisului de conducere nu operează de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, ci se dispune de către autoritatea competentă, alta decât instanța, după
procedura prevăzută de art. 203 din O.U.G. nr.195/2002 și se comunică titularului în termen
de 5 zile.
Într-o altă opinie se consideră că fapta realizează condițiile de tipicitate ale
infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen., argumentele fiind desprinse din
interpretarea coroborată a prevederilor art. 114 din O.U.G. nr. 195/2002 , art. 111 alin. 1
lit. b) și alin. (3) și art. 97 alin. (5) din O.U.G. nr.195/2002. Nu este acceptabilă ideea că
persoana al cărei permis de conducere fusese suspendat, în cazul pronunțării unei hotărâri de
condamnare pentru o faptă în urma căreia se dispune anularea permisului, să recapete
temporar dreptul de a conduce autovehicule până la emiterea actului administrativ de anulare
a permisului. Persoana în cauză se află în situația în care nu are dreptul de a conduce întrucât
nu deține permis de conducere, acesta fiind suspendat anterior, măsura suspendării
neîncetând de drept la momentul pronunțării hotărârii de condamnare.
În opinia noastră cea de-a doua opinie este cea corectă.

1Problema de drept a fost soluționată în sensul opiniei noastre prin decizia nr. 27/2021 a ÎCCJ – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nepublicată la data redactării prezentului material

22
 Astfel, conform art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr.195/2002, în ipoteza săvârșirii
infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C.pen., se reține permisul de conducere iar potrivit
alin. (2) al aceluiași articol, la reținerea permisului de conducere, în cazurile prevăzute la
alin. (1), titularului acestuia i se eliberează o dovadă înlocuitoare. De asemenea, conform art.
111 alin. (3), în situația menționată la art. 336 C.pen., dovada înlocuitoare a permisului de
conducere se eliberează fără drept de circulație.
Prin urmare, din coroborarea textelor menționate, rezultă că, în ipoteza în discuție,
titularul dovezii înlocuitoare a permisului de conducere nu are drept de circulație. Or,
conform art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, perioada în care titularul permisului de
conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul (...) se consideră perioadă de
suspendare a exercitării dreptului de a conduce.
Așadar, la momentul reținerii permisului de conducere și eliberării dovezii înlocuitoare
intervine suspendarea exercitării dreptului de a conduce și, în cazul în care în care titularul
permisului este condamnat definitiv pentru infracțiunea prevăzută la art. 336 C.pen., ca în
ipoteza în discuție, permisul de conducere va fi anulat de poliția rutieră, conform art. 97 alin.
(1) lit. c ) și alin. (5) din O.U.G. nr.195/2002, ca și măsură tehnico-administrativă care se
dispune în cazul săvârșirii uneia dintre faptele prevăzute la art. 114 din aceeași ordonanță,
printre care și infracțiunea prevăzută de art. 336 C.pen.
Rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus condamnarea
pentru o infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice, cum este cea prevăzută de
art. 336 din C.pen. – etapă intermediară între reținerea permisului de conducere, conform
art. 193 alin. (2) din H.G. nr. 1391/2006, cu consecința suspendării dreptului de a conduce,
conform art. 111 alin. (3) coroborat cu art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr.195/2002 și anularea
permisului de conducere, conform art. 114 alin. (1) lit. b) din aceeași ordonanță - nu are
efectul redobândirii dreptului de a conduce autovehicule, lipsa antecedentelor penale pentru
astfel de infracțiuni fiind chiar una din condițiile de deținere a permisului de conducere, așa
cum rezultă din art. 24 alin. (6) din O.U.G. nr.195/2002. Redobândirea dreptului de a conduce
va presupune un nou examen pentru obținerea permisului, cu respectarea prevederilor art.
116 alin. (1) din același act normativ.
De altfel, ar fi contrar logicii ca rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care
confirmă existența cazului de suspendare a dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile
publice de la momentul reținerii permisului de conducere – săvârșirea unei infracțiuni dintre
cele enumerate de art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 – să aibă efectul
redobândirii aceluiași drept.
Permisul de conducere reprezintă un act administrativ care doar face dovada dreptului
de a conduce autovehicule pe drumurile publice iar anularea reprezintă măsura tehnico-
administrativă corelativă, dispusă de organul de poliție rutieră pentru punerea în executare a
unei măsuri specifice domeniului său de activitate, în urma pronunțării hotărârii judecătorești

23
de condamnare rămase definitivă1. Prin urmare, posesia permisului de conducere nu
presupune, în toate cazurile, și existența dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile
publice. Bunăoară, nepredarea permisului de conducere în termen de 5 zile de la primirea
înștiințării scrise privind hotărârea de suspendare a exercitării dreptului de a conduce pentru
cumulul a cel puțin 15 puncte de penalizare nu influențează momentul de la care operează
suspendarea, respectiv expirarea termenului de predare, conform art. 209 alin. (3) din H.G.
nr. 1391/2006. În mod corelativ, anularea permisului de conducere nu influențează momentul
de la care operează suspendarea dreptului de a conduce, în ipoteza în discuție, față de natura
distinctă a celor două măsuri – suspendarea dreptului de a conduce și anularea permisului de
conducere.

În unanimitate a fost agreată motivarea soluției propusă de INM și adoptată de

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin
decizia nr. 27/2021.

5.2. Încadrarea juridică a faptei de conducere a unui autovehicul având permis

de conducere provizoriu (eliberat de autoritățile din Marea Britanie) și fără
a avea dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice din România
(Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București)

S-a pus problema în practica judiciară dacă fapta celui care conduce un autovehicul
pe drumurile publice din România având permis de conducere provizoriu eliberat de
autoritățile din Marea Britanie (Driving Vehicle and Licencing Authority - DVLA), care conferă
doar dreptul provizoriu de a conduce exclusiv pe teritoriul Marii Britanii, cu condiția de a fi
asistat de o persoană în vârstă de minim 21 de ani, care deține de cel puțin 3 ani un permis
de conducere valid, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 335
alin. (1) C.pen. sau a celei prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen.
Într-o opinie s-a considerat că fapta se încadrează în dispozițiile art. 335 alin. (1)
C.pen., arătându-se că ipoteza finală a textului art. 335 alin. (2) C.pen. trebuie înțeleasă în
contextul situațiilor prevăzute de textul legal. Norma juridică se referă la o persoană care a
avut permis de conducere ce i-a conferit dreptul de a conduce autovehicule în România, dar
din diverse motive a pierdut sau i-a fost suspendat acel drept. S-a mai arătat că permisul
provizoriu emis de autoritățile engleze nu îi conferă inculpatului dreptul de a conduce pe
teritoriul Marii Britanii decât în condiții stricte, respectiv, cu însoțitor – situație confirmată
prin caracterul provizoriu al acestui document – ceea ce nu echivalează cu situația prevăzută

1 În același sens, pct. 20 al deciziei nr. 280/2014 a Curții Constituționale

24
în art. 335 alin. (2) teza finală C.pen., deoarece inculpatul nu are dreptul de a conduce
vehicule nu numai în România, dar nici în oricare alt stat.
De asemenea, are dreptul să conducă vehicule pe drumurile publice din România
persoana care posedă un permis eliberat de autoritățile altui stat, dar numai dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute în art. 83 din O.U.G. nr. 195/2002. Or, deținerea de către
inculpat a permisului de conducere eliberat provizoriu de către autoritățile engleze
reprezintă doar o etapă necesar a fi parcursă în scopul obținerii unui permis permanent.
Așadar, permisul provizoriu deținut de către inculpat îi conferă acestuia dreptul de a conduce
doar pe teritoriul Marii Britanii și numai cu respectarea unor condiții strict și limitativ
prevăzute de lege.
Într-o altă opinie s-a considerat că fapta se încadrează în dispozițiile art. 335 alin. (2)
C.pen., arătându-se că titularul permisului provizoriu se află în situația celui care nu are
dreptul de a conduce autovehicule în România.
În opinia noastră prima opinie este cea corectă.
În primul rând, din analiza textului art. 335 alin. (2) C.pen. se desprinde concluzia că
toate variantele laturii obiective ale infracţiunii privesc situaţii în care persoana care a condus
autovehiculul nu avea dreptul de a-l conduce pe teritoriul României, fie pentru că permisul
era necorespunzător categoriei/subcategoriei din care face parte acesta, fie că i-a fost retras
permisul de conducere sau acesta a fost anulat ori exercitarea dreptului de a conduce i-a fost
suspendată, fie că avea doar dreptul de a conduce autovehicule în afara României, toate
ipotezele având ca element comun faptul că persoana în cauză are deprinderile necesare
exercitării acestei activităţi, aspect reliefat şi în limitele de pedeapsă aferente infracţiunii (6
luni – 3 ani/amendă), spre deosebire de situaţia persoanei care conduce fără permis (fără
deprinderile necesare exercitării acestei activităţi, s.n.), potrivit art. 335 alin. (1) C.pen.,
unde limitele de pedeapsă sunt mai mari (1-5 ani).
În al doilea rând, teza finală a art. 335 alin. (2) C.pen. vizează o serie de situaţii bine
delimitate, mai precis situaţiile persoanei care conduce pe drumurile publice, posedând
permis de conducere corespunzător, care nu a fost retras sau anulat, căreia exercitarea
dreptului de a conduce nu i-a fost suspendată, dar care nu are dreptul de a conduce
autovehicule în România, având acest drept în afara teritoriului țării și ca atare, deprinderile
necesare exercitării acestei activității.1
Permisul provizoriu eliberat de autoritățile din Marea Britanie nu plasează posesorul
acestuia în vreuna din ipotezele menționate mai sus întrucât nu este valabil în afara
teritoriului Marii Britanii, fiind emis pentru cei care doresc să dobândească deprinderi
necesare conducerii autovehiculelor, motiv pentru care titularii permiselor provizorii pot

1De ex., persoana care deși are un permis valabil eliberat într-un alt stat, nu a împlinit vârsta de 18 ani sau persoanele
care sunt titulare ale unui permis de conducere național eliberat de autoritățile unui stat care nu este membru al
Convenției asupra circulației rutiere și nici membru al Uniunii Europene ori cu care România nu a încheiat un tratat
privind recunoașterea reciprocă a permiselor de conducere auto și care nu posedă și permis de conducere internațional

25
conduce autovehicule cu respectarea strictă a următoarelor condiții: autovehiculul să aibă
afișat la loc vizibil litera L (echivalent școală de șoferi), să fie însoțit de un posesor de permis
de conducere definitiv iar acesta să fie dobândit de cel puțin 3 ani, viteza maximă de
deplasare să fie de cca 65 km/h . De asemenea, pentru obținerea permisului provizoriu în
Marea Britanie nu este necesară promovarea unui examen teoretic.
Potrivit art. 83 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 au dreptul să conducă autovehicule
pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 20 și art. 23
alin. 1, titularii permiselor de conducere naționale valabile, eliberate de autoritățile:
a) statelor membre ale Convenției asupra circulației rutiere, prevăzută la art. 82 alin. (2);
b) statelor membre ale Uniunii Europene; c) statelor cu care România a încheiat un tratat
privind recunoașterea reciprocă a permiselor de conducere auto.
De asemenea, potrivit art. 41 pct. 1 din Convenția asupra circulației rutiere din 1968,
ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980, părțile contractante vor recunoaște: (...).
Dispozițiile prezentului paragraf nu se aplică permiselor de elev conducător.
Prin urmare, această din urmă categorie de permise de conducere nu sunt considerate
ca fiind permise ce dau dreptul de a conduce autovehicule pe teritoriul statelor membre,
susceptibile de recunoaștere în conformitate cu dispozițiile Convenției, motiv pentru care
conducerea unui autovehicul pe teritoriul României chiar în condițiile deținerii acestui permis
eliberat într-un alt stat realizează tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (1)
C.pen., persoana în cauză fiind considerată ca neposedând permis de conducere.1
Aceeași concluzie rezultă și din faptul că dispozițiile art. 83 alin. (1) din O.U.G. nr.
195/2002 fac trimitere doar la dispozițiile art. 23 alin. (1) din același act normativ, ceea ce
înseamnă că, în viziunea legiuitorului, persoanele vizate de dispozițiile art. 23 alin. (2)2, aflate
într-o situație similară cu cea avută în vedere de autorul întrebării, nu intră în categoria
persoanelor care au dreptul de a conduce autovehicule, susceptibil de recunoaștere în
România, motiv pentru care acestea pot fi subiecți activi doar ai infracțiunii prevăzute de art.
335 alin. (1) C.pen.

Cu majoritate a fost însușită opinia INM.

1Ca urmare a excluderii din categoriile menționate la alin. 2

2Potrivit acestor dispoziții, au dreptul de a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie pe
drumurile publice, în condițiile stabilite prin regulament, și persoanele care urmează un curs de pregătire practică, în
vederea obținerii permisului de conducere, numai în prezența și sub supravegherea directă a unui instructor auto
atestat în acest sens, precum și a examinatorului din cadrul autorității competente în timpul desfășurării probelor
practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere pentru oricare dintre categoriile ori subcategoriile
prevăzute de lege.

26
 5.3. Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 335 alin. (2) C.pen. săvârșită ca
urmare a încălcării obligației de a nu conduce anumite vehicule, ce a fost
impusă printr-o sentință penală anterioară, în temeiul art. 85 alin. (2) lit. g)
C.pen. (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești)

S-a pus problema în practica judiciară dacă fapta de a conduce un autovehicul pe

drumurile publice de către o persoană căreia i s-a impus anterior, prin hotărâre
judecătorească definitivă, obligația de a nu conduce anumite vehicule, în temeiul art. 85 alin.
(2) lit. g) C.pen, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335
alin. (2) C.pen.
Într-o opinie s-a apreciat că în ipoteza descrisă fapta este tipică, având în vedere că
interdicția prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen., de a conduce anumite vehicule stabilite
de instanță pe durata termenului de supraveghere, în cazul amânării aplicării pedepsei,
echivalează cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce. Prin urmare, s-a apreciat că
în cazul conducerii pe drumurile publice a unui vehicul în situația expusă este realizat
conținutul infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) teza a III-a C.pen., săvârșită de o
persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce.
În susținerea acestei opinii s-au avut în vedere și dispoziţiile art. 97 alin. (3) din O.U.G.
nr. 195/2002, potrivit cărora perioada în care titularul permisului de conducere nu are
dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră
perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce.
Într-o altă opinie s-a apreciat că nu există un temei legal care să asimileze obligaţia
prevăzută în art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen. cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce,
lipsind astfel elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen.
Astfel, s-a arătat că, întrucât suspendarea exercitării dreptului de a conduce nu este calificată
legal, definirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen. se face prin trimitere la
legislaţia extrapenală, respectiv la O.U.G. nr. 195/2002, care constituie reglementarea-cadru
în materia circulaţiei pe drumurile publice. Din interpretarea sistematică a prevederilor
acestui act normatic rezultă că obligația de a nu conduce anumite vehicule stabilite de
instanță, impusă în baza art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen., nu se regăsește printre cazurile de
suspendare a exercitării dreptului de a conduce expres prevăzute de actul normativ.
În ce privește dispozițiile art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, s-a arătat că în
considerentele Deciziei nr. 18/2019 pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut că acestea nu au natura unor dispoziţii
generale care să reglementeze toate situaţiile ce pot fi asimilate unei suspendări a dreptului
de a conduce.

27
 Aceste dispoziţii legale, prin voinţa legiuitorului, privesc exclusiv măsura tehnico-
administrativă a reţinerii/retragerii/anulării permisului de conducere, urmată de eliberarea
unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulaţie în cazul reţinerii permisului de conducere.
Față de aceste argumente s-a concluzionat că includerea încălcării obligaţiei prevăzute
de art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen. în sfera de aplicare a normei de incriminare cuprinse în art.
335 alin. (2) C.pen. echivalează cu o interpretare extensivă, prin analogie, în defavoarea
persoanei acuzate, interpretare care contravine art. 7 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum și principiului legalităţii incriminării
prevăzut de art. 1 alin. (1) C.pen.
În opinia noastră cea de-a doua opinie este cea corectă.
Prin decizia nr. 18/2019 a ÎCCJ – Completul pendru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală s-a stabilit că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume
stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar
conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a
exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întruneşte elementele de
tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.
Cu toate că decizia menționată are în vedere interdicția de a conduce vehicule dispusă
în cadrul unei măsuri procesuale, în considerentele acesteia instanța supremă s-a referit
expressis verbis la cazurile în care exercitarea dreptului de a conduce este suspendată, dintre
cele care realizează tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen. Astfel,
pornind de la premisa că suspendarea exercitării dreptului de a conduce nu este calificată
legal și că definirea infracţiunii în discuție se face prin trimitere la legislaţia extrapenală,
respectiv O.U.G. nr. 195/2002, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe
drumurile publice, instanța supremă a arătat că aceasta se referă exclusiv la sancţiunea
contravenţională complementară prevăzută în art. 96 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată, la efectul soluţiei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală ori al soluţiei
de renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, încetare a procesului penal
sau condamnare, reglementat în art. 103 alin. (1) lit. c), d) şi e) din aceeași ordonanță, la
măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere (fără drept de conducere
sau cu drept de conducere, ulterior expirării duratei pentru care s-a acordat dreptul de
conducere) reglementată în art. 97 şi art. 111, la efectul iniţierii procedurii de anulare a
permisului de conducere obţinut cu încălcarea normelor legale, conform art. 103 alin. (8) şi
art. 114 alin. (1) lit. e) şi la măsura de siguranţă prevăzută în art. 108 lit. c) C.pen., constând
în interzicerea exercitării profesiei de conducător de autovehicul, la care legiuitorul face
referire explicită în art. 110.
Mai mult, instanța supremă a arătat că dispoziţiile art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr.
195/2002 nu au natura unor dispoziţii generale care să reglementeze toate situaţiile ce pot fi
asimilate unei suspendări a dreptului de a conduce. Aceste dispoziţii legale, prin voinţa
legiuitorului, privesc exclusiv măsura tehnico-administrativă a reţinerii/retragerii/anulării

28
permisului de conducere, urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de
circulaţie în cazul reţinerii permisului de conducere. Prin urmare, nu se poate face raportarea
la aceste dispoziții pentru a justifica includerea obligației impusă de instanță în cadrul
amânării aplicării pedepsei într-unul din cazurile de suspendare avute în vedere de art. 335
alin. (2) C.pen., cât timp dispozițiile art. 97 alin. (3) vizează alte ipoteze exprese, relevate
de instanța supremă.
De asemenea, obligaţia de a nu conduce anumite vehicule nu înlătură sau suspendă
dreptul de a conduce pe drumurile publice, ci condiţionează acest drept prin restricţionarea
unor forme de manifestare. Această obligaţie nu priveşte exercitarea dreptului de a conduce,
în general, ci numai conducerea vehiculelor anume stabilite de organul judiciar, fără să existe
o limitare la autovehicule, tramvaie şi alte vehicule pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii unui permis de conducere. Or, suspendarea exercitării dreptului de a conduce, ca
situație premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din C.pen., vizează orice vehicul
pentru care legea prevede obligaţia deţinerii unui permis de conducere şi priveşte dreptul de
a conduce pe drumurile publice1.
Prin urmare, nerespectarea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. g) C.pen.,
similar celei prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. i) C.p.p., nu realizează tipicitatea infracțiunii
prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen., având în vedere că în cele două situații făptuitorului
nu îi este suspendat dreptul de a conduce, în sensul textului incriminator, având sancţiuni
specifice, evaluate în mod anticipat de legiuitor2.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

5.4. Infracțiunea de conducere a unui vehicul de către o persoană căreia

exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul
de a conduce pe teritoriul României, faptă prevăzută și pedepsită de art. 335
alin. (2) C.pen. (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești)

S-a pus problema în practica judiciară dacă tipicitatea infracțiunii prevăzute de art.
335 alin. (2) C.pen. este condiționată de informarea oficială din partea Serviciului Rutier
asupra faptului că, întrucât pe numele făptuitorului a fost întocmit un dosar penal având ca
obiect săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr.
195/2002, acesta nu mai are dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice.

1 Raționamentul este același și în situația avută în vedere de autorul întrebării întrucât obligația prev. de art. 215
alin. 2 lit. i) C.p.p. este identică cu cea la care se referă art. 85 alin. 2 lit. g) C.pen.
2 Respectiv în art. 88 alin.1 C.pen. și art. 215 alin. 7 C.p.p.

29
 În opinia autorului întrebării nu este necesară o astfel de informare, ci doar este
necesar ca persoana să cunoască efectiv că este cercetată într-un dosar penal sub aspectul
săvârșirii uneia dintre infracțiunile menționate la art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.
Astfel, în cazul întocmirii unui dosar penal având ca obiect o infracțiune dintre cele evocate
anterior, suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice
operează ope legis, pe perioadă nedeterminată, respectiv până la finalizarea cercetărilor în
respectiva cauză penală. Cu privire la această ipoteză, este suficient ca organele de poliție
ce întocmesc procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante să informeze conducătorul
auto că, urmare a activității sale infracționale, a fost întocmit un dosar penal având ca obiect
comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.
Într-o altă opinie, existența formei de vinovăție a conducătorului auto care a condus
un autovehicul pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat este condiționată
de necesitatea unei informări oficiale din partea Serviciului Rutier asupra faptului că, întrucât
pe numele său a fost întocmit un dosar penal având ca obiect săvârșirea unei infracțiuni dintre
cele prevăzute de art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, acesta nu mai are dreptul de a
conduce autovehicule pe drumurile publice.

În opinia noastră prima opinie este cea corectă.

Astfel, plecând de la premisa că infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C.pen.
este una intenționată, elementul intelectiv din structura intenției autorului presupune
cunoașterea de către acesta a tuturor elementelor de factură obiectivă de a căror întrunire
depinde existența infracțiunii, inclusiv cel referitor la faptul că exercitarea dreptului de a
conduce i-a fost suspendată.
Potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, permisul de conducere sau
dovada înlocuitoare a acestuia se reține în următoarele cazuri: (...) când titularul acestuia a
săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. 2, art. 336, 337, art.
338 alin.1 și la art. 339 alin. 2, 3 și 4 din Codul penal. Conform alin. (3) al aceluiași articol în
situațiile prevăzute (...) la art. 334 alin.2 și 4, art. 335 alin. 2, art. 336, 337, art. 338 alin.1,
art. 339 alin.2, 3 și 4 din Codul penal, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se
eliberează fără drept de circulație. De asemenea, conform art. 97 alin. 3 din aceeași
ordonanță perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un
autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a
exercitării dreptului de a conduce.
Prin urmare, din dispozițiile mai sus menționate rezultă că reținerea permisului de
conducere ca urmare a săvârșirii oricăreia dintre infracțiunile la care se referă art. 111 alin.
(3) din O.U.G. nr.195/2002 atrage suspendarea exercitării dreptului de a conduce, situație
premisă a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen.
În aceste condiții, elementul intelectiv specific autorului infracțiunii comise în această
modalitate prespune cunoașterea de către acesta a faptului menționat mai sus, respectiv

30
reținerea permisului de conducere într-una din situațiile prevăzute de art. 111 alin. (3), fără
ca legiuitorul să prevadă, ca și condiție de tipicitate, o formă specifică în care această
împrejurare ajunge la cunoștința autorului. Așadar, întocmirea procesului-verbal de
constatare a infracțiunii flagrante în cazul celor menționate de art. 111 alin. (3) din O.U.G.
nr. 195/2002 în prezența autorului, cu consecința reținerii permisului de conducere și
eliberarea dovezii înlocuitoare fără drept de circulație este suficientă pentru a reține intenția
sa în ceea ce privește comiterea ulterioară a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen.1
Necunoașterea de către autor a dispozițiilor art. 111 alin. (3) și art. 97 alin. (3) din
O.U.G. nr. 195/2002 ar putea înlătura elementul intelectiv din structura intenției doar în
condițiile erorii de drept extrapenal, conform art. 30 alin. (4) C.pen., ceea ce presupune ca
autorul să nu fi cunoscut reglementările în discuție și nici ipoteza de suspendare a dreptului
a conduce din nicio altă sursă. Simpla îndoială, starea dubitativă în care autorul are
reprezentarea posibilității ca imaginea pe care și-a format-o asupra realității să nu fie corectă
nu constituie eroare întrucât, în acest caz, săvârșirea faptei implică acceptarea de către
făptuitor a rezultatului faptei, pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil2. Prin urmare,
pentru a se reține eroarea în acest caz este necesar ca inculpatul să fi avut convingerea fermă
că reținerea permisului de conducere pentru săvârșirea unei infracțiuni dintre cele enumerate
de art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 nu atrage suspendarea dreptului de a conduce
pe drumurile publice3.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

6. Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice

1 Fără îndoială că și informarea oficială va produce același efect, mai cu seamă în acele situații în care săvărșirea
infracțiunii nu a fost constatată la momentul comiterii.
2 ÎCCJ – Secția penală, decizia nr. 3033/2006
3 Într-o situație similară cu cea prezentată de autorul întrebării s-a reținut că inculpatul nu s-a aflat în eroare asupra

conținutului normei de drept extrapenal, acesta neavând convingerea fermă că nu există vreo reglementare care să
impună necesitatea deținerii unui permis pentru a conduce mopede, ci a avut o incertitudine cu privire la conținutul
normei (...). Curtea constată că inculpatul nu a făcut minime demersuri pentru a verifica care este în realitate
conținutul normei de drept extrapenal care reglementează circulația pe drumurile publice, respectiv categoriile de
vehicule pentru care există obligativitatea deținerii permisului de conducere corespunzător, rezumându-se la a-și
întreba prietenii în vederea elucidării incertitudinii. În această situație dubitativă în care a avut reprezentarea
posibilității ca norma de drept extrapenal să prevadă obligativitatea deținerii permisului de conducere pentru moped,
trebuia ca acesta să nu conducă vehiculul pe drumurile publice până nu ar fi aflat cu certitudine care este conținutul
normei extrapenale care reglementează acest domeniu, în condițiile în care aceste informații sunt ușor accesibile la
orice sediu al poliției rutiere sau pot fi obținute din surse publice din mediul online (...), Curtea de Apel Oradea, Secția
penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 95/2017

31
 6.1. Încadrarea juridică corectă a faptei în următoarele situații: 1. utilizarea fără
drept a unui card bancar al altei persoane pentru plata la POS; 2. folosirea
fără drept a datelor cardului bancar (număr de card, CVV/CVC, nume, data
expirării) al altei persoane pentru plata de produse sau servicii prin
intermediul paginilor web (plata cu cardul pe internet) (Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești)

S-a pus problema în practica judiciară dacă în ipotezele descrise se va reține doar
infracțiunea prevăzută de art. 250 alin. (1) C.pen. sau aceeași infracțiune în concurs ideal cu
cea prevăzută art. 360 alin. (1) C.pen., precum și cu privire la forma de vinovăție cu care se
comite această din urmă infracțiune în ipoteza reținerii concursului de infracțiuni.
Într-o opinie s-a arătat că se va reține concursul ideal având în vedere că prin aceeași
acțiune se realizează atât o operațiune financiară în mod fraudulos, cât și un acces ilegal la
sistemul informatic, astfel cum această noțiune a fost interpretată prin decizia nr. 15/2013 a
ÎCCJ – Completul competent să judece recursul în interesul legii. Raportat la forma de
vinovăție, s-a apreciat că, în general, în astfel de cauze fapta este săvârșită cu intenție
indirectă. De asemenea, în sprijinul acestei opinii s-a făcut trimitere la punctul de vedere
înaintat de Institutul de Tehnologii Avansate cu prilejul pronunțării deciziei nr. 15/2013 unde,
la punctul 4.1.2, s-a arătat că, în cazul folosirii datelor de identificare ale cardurilor bancare
pentru efectuarea unor tranzacţii on-line, se accesează, fără drept, sistemul informatic al
băncii, cu încălcarea măsurilor de securitate introduse de bancă.
Într-o altă opinie s-a apreciat că în aceleași ipoteze ar trebui să se rețină doar
infracțiunea prevăzută de art. 250 C.pen., Decizia nr. 15/2013 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție neavând aplicabilitate în aceste situații. Astfel, situaţia unui bancomat – aparat care
necesită întotdeauna introducerea unui cod PIN, iar în cazul în care acesta este corect,
permite accesul direct al celui care l-a introdus la datele informatice aferente contului bancar
al posesorului cardului – nu este aceeaşi cu cea a unui aparat POS, destinat exclusiv efectuării
de plăţi la comercianţi şi care, indiferent de necesitatea introducerii sau nu a unui cod PIN,
nu permite decât realizarea unei singure plăţi, fără ca persoana care foloseşte cardul bancar
să obţină acces direct la datele informatice deţinute de bancă. În niciun moment, în cazul
unui terminal POS, autorul nu dobândește un asemenea acces. Efectuarea unei plăți la un
terminal POS presupune inițial o interacțiune logică directă cu acesta, urmată de o
interacțiune logică indirectă, prin intermediul terminalului POS, cu sistemul informatic al
băncii. Interacțiunea respectivă se concretizează în transmiterea unei instrucțiuni către bancă
pentru a debita o sumă dintr-un anumit cont, urmată de răspunsul afirmativ sau negativ al
băncii în funcție de sold. Spre deosebire de retragerea de numerar de la bancomat, în acest
caz discutăm despre o simplă comunicare (transmitere de date) efectuată cu un sistem
informatic (terminalul POS ori serverul bancar). Din punct de vedere tehnic, deși POS-ul poate

32
fi considerat un sistem informatic, este exagerată o interpretare în sensul de a considera că
orice interacțiune cu un echipament electronic ar reprezenta infracțiunea de acces ilegal la
un sistem informatic, pe motiv că acel dispozitiv funcționează ca un sistem informatic.
Prin urmare, efectuarea de plăți la un terminal POS nu implică un acces la un sistem
informatic, nefiind realizate elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 360
alin. (1) C.pen.
Raportat la forma de vinovăție, în unele cazuri s-a apreciat că fapta a fost săvârșită
din culpă, având în vedere că în astfel de situații făptuitorul nu a prevăzut ca rezultat al faptei
sale accesul la un sistem informatic, ci doar realizarea unui transfer bancar.
Într-o a treia opinie, în situația descrisă se va reține pe lângă infracțiunile prevăzute
de art. 250 C.pen. și art. 360 C.pen., inclusiv infracțiunea prevăzută de art. 365 alin. (2)
C.pen.
În opinia noastră prima opinie este cea corectă.
Astfel, conform pct. 2 al deciziei ÎCCJ – Completul competent să judece recursul în
interesul legii nr. 15/2013, folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul
titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de numerar, constituie infracţiunea de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată
electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de
art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept,
la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea
măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003.
Actualitatea deciziei menționate a fost confirmată prin decizia nr. 2/2021 a ÎCCJ –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală1, instanța supremă
arătând că dispozițiile art. 360 C.pen. au preluat dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 161/2003,
iar art. 250 alin. (1) şi (2) C.pen. a preluat textul art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic, în prezent abrogat, completat cu cel al art. 1 pct. 11 din acelaşi
act normativ, la care făcea trimitere art. 27. Totodată, a arătat aceeași instanță, se poate
observa că art. 181 alin. (1) C.pen. este similar cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi
cu toate că în Codul penal nu s-au preluat toate definiţiile din Legea nr. 161/2003 referitoare
la înţelesul termenilor de sistem informatic, prelucrare automată a datelor, program
informatic, date informatice, furnizor de servicii, date referitoare la traficul informaţional,
date referitoare la utilizatori, măsuri de securitate, definiţia din art. 181 C.pen. este identică

1 Prin decizia menționată a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a
penală, în Dosarul nr. 8.066/3/2020, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
următoarei chestiuni de drept: Dacă retragerea de numerar cu carduri falsificate, folosind datele cardurilor copiate,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută
de art. 250 alin. 1 şi 2 din Codul penal în concurs ideal cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută
de art. 360 din Codul penal sau doar infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de
art. 250 alin. 1 şi 2 din Codul penal

33
cu cea din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, adoptată la
Budapesta la 23 noiembrie 2001 şi ratificată prin Legea nr. 64/2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004.
Prin urmare, preluând soluția dispusă prin decizia nr. 15/2013 și adaptând-o la
dispozițiile actualului Cod penal, folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără
acordul titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de numerar, constituie infracţiunea
de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) C.pen.,
în concurs ideal cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută în art. 360
alin. (1), (2) şi (3) C.pen., considerentele deciziei menționate aplicându-se mutatis mutandis.
Diferența esențială între situația avută în vedere de autorul întrebării și cea care a stat
la baza dezlegării prin decizia nr. 15/2013 este dată de dispozitivul/platforma la care este
folosit cardul bancar, în primul caz fiind un terminal pentru transferul electronic de fonduri
la punctul de vânzare (Electronic Funds Transfer at Point of Sale – POS) sau platforma utilizată
de serviciile e-commerce, iar în al doilea caz fiind terminalul ATM.
În opinia noastră, față de modul în care instanța supremă s-a raportat la noțiunea de
acces la sistemul informatic cu care interacționează cardul bancar, această diferență nu are
consecințe esențiale în privința încadrării juridice.
Astfel, conform considerentelor deciziei menționate, pentru a se realiza accesul la
sistemul informatic este suficientă interacțiunea făptuitorului cu tehnica de calcul a
respectivului sistem, ceea ce se realizează atunci când acesta, prin utilizarea cardului,
transmite comenzi unității centrale de prelucrare, care să proceseze date ori să ruleze
programe de aplicaţii în beneficiul făptuitorului, respectiv pentru aprobarea transferului
bancar.
De remarcat este și faptul că folosirea frauduloasă a cardului bancar la terminalul ATM
nu se face exclusiv pentru operațiuni de retragere de numerar, dar si pentru efectuarea
plăților1, similar utilizării dispozitivelor POS sau a platformelor web, în toate
situațiile făptuitorul transmițând prin intermediul componentelor sistemului solicitări către
unitatea centrală de prelucrare a acestuia care îi vor permite posesorului nelegitim al cardului
accesul către date informatice din sistemul bancar, motiv pentru care se realizează și
tipicitatea infracțiunii de acces ilegal la sistemul informatic.
Din punctul de vedere al interacțiunii cu sistemul informatic, diferența dintre
terminalul ATM și terminalul POS este dată doar de modul în care se accesează contul
titularului de card, în ambele cazuri făptuitorul inițiind și efectuând operațiuni în numele și
pe contul acestuia prin folosirea instrumentului de plată compatibil. Astfel, conform art. 2

1 Situația este avută în vedere inclusiv în cuprinsul deciziei nr. 15/2013, instanța supremă arătând că, dacă ulterior
accesului fără drept la un sistem informatic, în scopul obţinerii de date informatice, prin încălcarea măsurilor de
securitate, se vor efectua și operaţiuni financiare (retrageri de sume, plăţi, transferuri etc.), infracţiunea de acces
neautorizat va veni în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 356/2002, constând în
efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, infracţiuni aflate în concurs ideal.

34
pct. 17 lit. b) din Regulamentul BNR nr. 6/2006 privind emiterea și utilizarea instrumentelor
de plată electronică și relațiile dintre participanții la tranzacțiile cu aceste instrumente 1,
ghișeul automat de bancă (Automated Teller Machine - ATM) este un dispozitiv ce permite
unui utilizator de card și/sau unui utilizator de instrument de plată de tip monedă
electronică retragerea de disponibil din contul deținătorului și/sau al emitentului ori din
unitățile monetare stocate pe instrumentul de plată de tip monedă electronică, sub forma
numerarului, transferuri de fonduri, plăți facturi, depunerea de numerar și informarea
privind soldul conturilor și a operațiunilor efectuate prin intermediul cardului. De asemenea,
conform art. 2 pct. 17 lit. c) din același act normativ terminalul pentru transferul electronic
de fonduri la punctul de vânzare (Electronic Funds Transfer at Point of Sale - POS) este un
dispozitiv ce permite preluarea, prelucrarea, stocarea și transmiterea de informații privind
plata cu card și/sau cu e-money, efectuate la punctele de vânzare, de obicei cu amănuntul,
ale comerciantului acceptant. Din punctul de vedere al accesului la datele administrate de o
unitate centrală, prin utilizarea combinată a tehnicilor de transmisie și prelucrare a datelor,
un terminal poate opera în timp real (on-line) sau cu decalaj în timp (off-line).
Prin urmare, dacă în primul caz făptuitorul realizează o interacțiune directă cu
sistemul informatic al instituției financiare, în cel de-al doilea caz această interacțiune se
realizează indirect, prin intermediul unei platforme furnizate de un terț. Cu toate acestea,
esențial pentru a realiza elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 360 C.pen. nu
este modul în care făptuitorul interacționează logic cu sistemul informatic, ci faptul că
aceasta ajunge astfel să transmită comenzi unității centrale pentru a realiza transferul de
fonduri2.
Situația este similară și în cazul plăților efectuate pe internet prin utilizarea
platformelor care oferă servicii de procesare și administrare a plăților efectuate în mediul
online prin diverse canale (email, website, aplicație mobil, etc.), cu ajutorul metodelor de
plată electronice. Și în acest caz, platforma e-commerce acționează ca intermediar între
utilizatorul cardului și fondurile titularului de cont3, motiv pentru care, și în această ipoteză,
făptuitorul realizează interacțiunea cu sistemul informatic al instituției financiare 4.
Faptul că folosirea cardului bancar la terminalul ATM presupune utilizarea unui cod
PIN, condiție care nu se regăsește, de regulă, în cazul utilizării terminalelor POS sau al
1 Regulamentul nr. 6/2006 a fost abrogat prin Regulamentul nr. 3/2018, fără ca noul act normativ să mai conțină
definiții a celor două noțiuni
2 De altfel, conform pct. 46 al Raportului explicativ la Convenția privind criminalitatea informatică din 23 noiembrie

2001, în cazul accesului la sistemul informatic metoda de comunicare nu prezintă importanță

3 Conform art. 7 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată și pentru modificarea unor acte normative

prin servicii de plată se înțelege oricare dintre următoarele activități: efectuarea următoarelor operațiuni de plată în
cazul în care fondurile nu sunt acoperite printr-o linie de credit: (...) operațiuni de plată printr-un card de plată sau
un dispozitiv similar (...)
4 În același sens, conform opiniei exprimate de Institutul pentru Tehnologii Avansate la pct. 4.1.2 al deciziei nr. 15/2013,

în cazul folosirii datelor de identificare ale cardurilor bancare pentru efectuarea unor tranzacții on-line, se accesează,
fără drept, sistemul informatic al băncii, cu încălcarea măsurilor de securitate introduse de bancă.

35
platformelor online, este irelevant sub aspectul tipicității întrucât în ambele situații,
indiferent dacă accesarea sistemului informatic este protejată sau nu, se realizează
interacțiunea cu acesta. Prin urmare, noțiunea de acces la sistemul informatic, astfel cum
este conturată inclusiv în Decizia nr. 15/2013, nu depinde de gradul de securizare al accesului,
ci de interacțiunea logică, directă sau indirectă, cu vreuna din componentele sistemului
informatic.
În ceea ce privește forma de vinovăție, aceasta nu depinde de caracterizarea activității
infracționale ca fiind o infracțiune unică sau o pluralitate de infracțiuni, ci de poziția
subiectivă a făptuitorului, după distincțiiile făcute de art. 16 alin. (3) C.pen. Prin urmare, în
funcție de circumstanțele concrete, fapta de acces ilegal la sistemul informatic se va comite,
de regulă, cu intenție directă de gradul doi, întrucât deși făptuitorul nu-și propune producerea
rezultatului (vulnerabilizarea datelor informatice și amenințarea asupra integrității lor) ca
scop în sine sau ca mijloc pentru realizarea altui scop (plata tranzacției), acesta apare ca o
consecință necesară a modului de comitere a infracțiunii, efectuarea frauduloasă a operațiunii
prespunând accesul la sistemul informatic al instituției financiare a titlarului de cont. Prin
urmare, dată fiind legătura strânsă dintre mijloacele alese de făptuitor spre a fi folosite la
comiterea infracțiunii și urmarea accesorie, precum și caracterul inevitabil al acesteia din
urmă, nu se poate afirma că autorul nu a dorit producerea ei atunci când a conceput în acest
mod comiterea infracțiunii. Fără îndoială, nu poate fi exclusă nici ipoteza intenției directe
atunci când, de ex., inclupatul a realizat plata prin utilizarea cardului, urmărind ca prin
accesarea ilegală a sistemului informatic al băncii să fie localizat într-un anumit spațiu, în
vederea creării unui alibi pentru o infracțiune comisă într-o altă localitate.
De asemenea, nu s-ar putea reține culpa cu motivarea că în astfel de situații făptuitorul
nu a prevăzut ca rezultat al faptei sale accesul la un sistem informatic, ci doar realizarea unui
transfer bancar, întrucât obligația de prevedere se evaluează în raport cu conduita unui agent-
model, etalon construit având în vedere specificul activității, împrejurările concrete în care
s-a desfășurat, vârsta, pregătirea etc1. Față de specificul activității desfășurate, respectiv
realizarea unui transfer bancar prin utilizarea unui instrument de plată electronică și față de
evoluția tehnologică actuală, situațiile în care făptuitorul nu a prevăzut că prin utilizarea
frauduloasă a cardului se realizează un acces la fondurile titularului de cont vor fi greu de
identificat. Faptul că acesta nu a dorit decât realizarea transferului bancar reprezintă doar
scopul imediat urmărit de făptuitor, prevederea celeilalte urmări fiind inerentă modului în
care făptuitorul a încercat realizarea acestuia.
Nu se poate reține concomitent și infracțiunea prevăzută de art. 365 alin. (2) C.pen.
având în vedere că, în opinia noastră, cardul bancar nu constituie obiectul material al acestei
infracțiuni. Astfel, dispozitivele la care se referă textul de incriminare trebuie să fie dintre
cele la care se referă alin. (1) lit. a), respectiv concepute sau adaptate în scopul comiterii

1 F.Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2008, p. 448

36
uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360 – 364. Or, cardul bancar nu se încadrează în
această categorie, fiind un dispozitiv conceput pentru efectuarea plăților1, nicidecum pentru
comiterea vreunei infracțiuni. De altfel, reținerea infracțiunii prevăzute de art. 365 alin. (2)
în ipoteza dată ar contraveni pct. 2 al deciziei nr. 15/2013, potrivit căruia folosirea la
bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor
retrageri de numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod
fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de
identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. 1 din Legea nr.
365/2002 (art. 250 alin. 1 C.pen., s.n.), în concurs ideal cu infracţiunea de acces, fără drept,
la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea
măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 161/2003 (art. 360
alin. 1, 2 și 3 C.pen., s.n.), așadar fără reținerea infracțiunii prevăzute de art. 46 alin. (2) din
Legea nr. 161/2003 (art. 365 alin. 2 C.pen., s.n.)2. În acest caz, terminalul la care este folosit
cardul bancar este cu atât mai mult lipsit de relevanță cu cât infracțiunea prevăzută de art.
365 alin. (2) C.pen. sancționează operațiuni ilegale cu dispozitive sau sisteme informatice
(producerea, importul, distribuirea, punerea la dispoziție sau deținerea), independent de
folosirea acestora pentru comiterea altei infracțiuni contra siguranței și integrității datelor
informatice.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

7. Infracțiuni contra familiei

7.1. Infracțiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 378 C.pen., comisă în

modalitatea neachitării, cu rea-credință, a pensiei de întreținere stabilită pe
cale amiabilă (la notariat) - art. 378 alin. (1) lit. b) C.pen. sau art. 378 alin.
(1) lit. c) C.pen.? (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș)

Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica

judiciară.

1 Conform art. 2 pct. 8 din Regulamentul BNR nr. 3/2018 cardul este un dispozitiv fizic sau instrument virtual care
poate fi utilizat de către deținătorul său pentru a efectua operațiuni de plată. În această categorie sunt incluse, dar
fără a se limita la, cardurile de debit, de credit, de debit amânat, preplătit, virtual.
2 De altfel, instanța supremă enumeră câteva astfel de dispozitive a căror deținere fără drept realizează tipicitatea

infracțiunii, respectiv skimmere, minivideocamere sau dispozitive tip tastatură falsă, cardul bancar neînscriindu-se în
criteriul de determinare al obiectului material avut în vedere.

37
 În opinia autorului întrebării nu se poate reține infracțiunea prevăzută de art. 378
alin. (1) lit. c) C.pen. deoarece în acest caz fapta nu este tipică, lipsind cerința prevăzută de
lege ca pensia de întreținere să fie stabilită pe cale judecătorească, legea penală neputând fi
aplicată prin analogie, astfel că încadrarea juridică ar trebui să se facă în dispozițiile art. 378
alin. (1) lit. b) C.pen. În caz contrar, minorul ar rămâne fără protecția legii penale, creându-
se și o discriminare între acesta și minorii pentru care părintelui obligat la întreținere i s-a
stabilit pensia pe cale judecătorească.
Prin urmare, fapta se poate încadra în dispozițiile art. 378 alin. (1) lit. b) C.pen. care
nu prevede condiții suplimentare, făcând referire la obligația de întreținere prevăzută de lege
– așa cum este cea a părinților față de copiii lor minori (art. 499 C.civ.), rămânând ca organele
judiciare să dovedească îndeplinirea condiției săvârșirii faptei cu rea-credință.
Autorul întrebării a arătat că în doctrină a fost exprimată o singură opinie în sensul că
fapta se încadrează în dispozițiile art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., fiind necesar să se apeleze
la interpretarea prin analogie ad favorem a dispozițiilor legale, în sensul că norma de
incriminare se referă atât la pensiile de întreținere stabilite pe cale judecătorească, cât și la
cele instituite în urma procedurii notariale (M. Udroiu – Sinteze de drept penal. Partea
specială).
În opinia noastră, în ipoteza expusă nu pot fi reținute dispozițiile art. 378 alin. (1) lit.
c) C.pen., neexistând situația premisă, respectiv o hotărâre judecătorească prin care
făptuitorul să fi fost obligat la plata pensiei de întreținere. Din acest punct de vedere trebuie
semnalat și faptul că, în această modalitate, infracțiunea de abandon de familie poate fi
asimilată unei forme speciale de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, reglementată
distinct în cadrul infracţiunilor contra familiei, având în vedere că inacţiunea debitorului
constând în neplata pensiei de întreţinere fixată pe cale judiciară aduce atingere, în mod
adiacent, şi relaţiilor sociale care asigură autoritatea hotărârilor judecătoreşti. 1 De aceea,
lipsa acestei situații premisă face ca activitatea infracțională să nu poată fi încadrată în
dispozițiile art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., ci eventual în cele ale art. 378 alin. (1) lit. b)
C.pen., în măsura în care neplata pensiei de întreținere poate fi echivalată cu o nerespectare
a obligației de întreținere prevăzute de lege.
Asimilarea unui acord notarial de stabilire a pensiei de întreținere cu o hotărâre
judecătorească având același obiect ar putea aduce în sfera incriminării 2 situații
nereglementate expres de legiuitor, ceea ce este inadmisibil întrucât ar contraveni
principiului legalității incriminării prevăzut de art. 1 C.pen.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

1 În același sens, ÎCCJ – Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 4/2017
2 Bunăoară, este posibil ca inculpatul să nu respecte acordul notarial prin care s-a stabilit pensia de întreținere în
favoarea minorului dar în același timp să-și îndeplinească obligația de întreținere în natură, ceea ce exclude încadrarea
faptei în dispozițiile art. 378 alin. (1) lit. b) C.pen.

38
8. Infracțiuni în legi speciale

8.1. Determinarea cuantumului sumei supuse procesului de spălare în cazul

infracţiunii de spălare a banilor, subsecvente infracţiunii de evaziune fiscală
prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr.241/2005, în situaţia în care
achiziţiile ce nu au la bază operaţiuni reale sunt plătite, prin virament
bancar, de societatea evazionistă, sumele respective – după parcurgerea unui
traseu mai mult sau mai puţin complex – fiind reinserate în circuitul economic
(Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București)

S-a pus problema în practica judiciară dacă obiectul material al infracțiunii de spălare
a banilor, subsecventă infracțiunii de evaziune fiscală, comisă în modalitatea prevăzută de
art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, este reprezentat de întreaga sumă transferată
sau doar de cuantumul reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat.
Într-o opinie, toată suma transferată în baza facturilor fictive reprezintă obiectul
material al infracţiunii de spălare a banilor; în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală,
noţiunea de provenienţă folosită în textul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 (precum şi
în textul vechiului art. 29 alin. 1 din Legea nr. 656/2002) nu trebuie înţeleasă ca o
corespondenţă matematică între suma spălată şi suma reprezentând prejudiciul cauzat
bugetului de stat, ci scoate în evidenţă faptul că infracţiunea de evaziune fiscală constituie
sursa, cauza sumelor supuse procesului de spălare, acesta din urmă vizând întreaga sumă
transferată cu titlu de plată a facturilor fictive.
Într-o altă opinie, obiectul material al infracţiunii de spălare a banilor îl reprezintă
doar cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune
fiscală, diferenţa putând constitui doar obiectul material al infracţiunii de delapidare.
Problema a fost discutată cu prilejul întâlnirii președinților secțiilor penale ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din data de 18-19 mai 2017 la care
participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat cea de-a doua opinie, potrivit căreia, în
acest caz, o parte a sumei în discuție reprezintă prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii
de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar diferența,
prejudiciul produs prin delapidare/folosirea fără drept a creditului societății, în funcție de
calitatea pe care inculpatul o are în cadrul societății comerciale. În sensul reținerii în concurs
a celor două infracțiuni s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală prin
decizia nr.1818/28.05.2014.
Suma de bani ajunsă în posesia inculpatului în modalitatea descrisă poate forma
obiect al spălării de bani, indiferent de infracțiunea din care provine, conform celor statuate

39
și de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în decizia nr.
16/2016: infracțiunea de spălare de bani nu trebuie reținută automat în sarcina autorului
infracțiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracțională s-
a realizat și una dintre acțiunile proprii elementului material al spălării de bani, pentru că
aceasta ar lipsi infracțiunea de spălare de bani de individualitate. Revine organelor judiciare
sarcina de a decide în situații concrete dacă infracțiunea de spălare de bani este suficient de
bine individualizată în raport de infracțiunea din care provin bunurile și dacă este cazul să
se rețină un concurs de infracțiuni sau o unică infracțiune.
De asemenea, aceeași opinie a fost exprimată, în unanimitate, și cu prilejul întâlnirii
președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel cu
procurorii șefi ai secției urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă
curțile de apel - București din data de 18 mai 2018, arătându-se că este obiect al evaziunii
fiscale doar suma reprezentând impozitul datorat ca urmare a operațiunii comerciale, nu
întreaga sumă retrasă pentru a simula operațiunea. Diferența formează obiectul delapidării
ori al folosirii fără drept a creditului societății, în funcție de calitatea autorului. Din suma ce
formează obiectul evaziunii, o parte este și obiect al spălării de bani, respectiv partea
reintrodusă în circuitul economic, de regulă ca împrumut al asociatului către societate.
Această sumă este supusă confiscării conform legii speciale, dar în condițiile Codului penal,
la care aceasta trimite, deci dacă nu servește la plata despăgubirilor.
În plus, dacă s-ar accepta prima opinie, ar însemna ca diferența dintre suma spălată
(care constituie suma echivalentă obligațiilor fiscale datorate) și valoarea operațiunii să facă
obiectul măsurii de siguranță a confiscării speciale, conform art. 51 din Legea 129/2019
raportat la art. 118 C.pen., ceea ce ar contraveni celor stabilite prin decizia nr. 23/2017 a
ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, instanța
supremă a statuat că, în ipoteza acoperirii prejudiciului rezultat din săvârşirea faptei de
evaziune fiscală, măsura confiscării ca urmare a infracţiunii de spălare a banilor nu mai este
operabilă, întrucât ne aflăm în prezenţa unui prejudiciu unic, iar aplicarea concomitentă a
celor două măsuri ar avea drept consecinţă o dublă sancţionare a persoanei acuzate şi
condamnate pentru comiterea ambelor infracţiuni. Prin urmare, și în viziunea instanței
supreme prejudiciul generat prin fapta de spălare a banilor nu este diferit de cel cauzat ca
urmare a faptei de evaziune fiscală, în ipoteza în care sumele reprezentând obligațiile fiscale
datorate fac obiectul unei operațiuni de spălare.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

40
 8.2. Dacă se poate reţine săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.12 alin. (1) și (3)
din O.U.G. nr. 55/2002 raportat la art.196 alin. (1) C.pen. în situaţia în care
leziunile traumatice produse de atacul canin sunt evaluate prin zile de
îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București)

S-a pus problema în practica judiciară dacă tipicitatea infracțiunii prevăzute de art.
12 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 55/20021 presupune ca leziunile traumatice produse de atacul
canin să fie evaluate prin zile de îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile.
Într-o opinie se consideră că se poate reţine infracţiunea prevăzută de art.12 alin. (1)
și (3) din O.U.G. nr. 55/2002 în situaţia în care leziunile traumatice produse de atacul canin
sunt evaluate prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, apreciindu-se că în cauză
se aplică dispozițiile art. 196 alin. (1) din C.pen. teza finală (desfăşurarea unei activităţi care
constituie prin ea însăşi infracţiune), prin raportare la dispoziţiile art. 12 alin. (1) din O.U.G.
nr. 55/2002 şi art. 6 din O.U.G. nr. 55/2002, conform cărora neluarea de către proprietarul
câinelui sau deținătorul temporar al acestuia a măsurilor de prevenire a atacului canin asupra
unei persoane constituie infracţiune.
Într-o altă opinie se consideră că nu se poate reţine infracțiunea în discuție în situaţia
în care leziunile traumatice produse de atacul canin sunt evaluate prin zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile deoarece neluarea de către proprietarul câinelui sau
deținătorul temporar al acestuia a măsurilor de prevenire a atacului canin asupra unei
persoane constituie infracţiune de sine stătoare doar în situaţia în care este comisă cu
intenţie, motiv pentru care se impune respectarea condițiilor de la art. 192 sau 196 C. pen.

În opinia noastră cea de-a doua opinie este cea corectă.

Astfel, alin. (3) al art. 12 din O.U.G. nr. 55/2002 reglementează o formă atenuată a
infracțiunii prevăzute de alin. (1), caracterizată prin elementul subiectiv specific, respectiv
culpa și prin producerea unui anumit rezultat2. Prin urmare, pentru a se reține tipicitatea
infracțiunii în discuție este necesar ca, pe lângă forma de vinovăție specifică, să fie realizată
una din urmările la care se referă art. 192 sau art. 196 C.pen. Nu credem că modul de
redactare al alin. (3) ar face trimitere doar la pedepsele prevăzute de aceste din urmă texte
întrucât, în caz contrar, ar însemna ca fapta să fie tipică doar în condițiile alin. (1), respectiv

1 Potrivit textului, dacă fapta prevăzută la alin. 1 este comisă din culpă, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art.
192 sau 196 din Codul penal
2 În același sens, la pct. 17 din decizia nr. 678/2019 a Curții Constituționale s-a reținut că în formele atenuate (alin. 3,

s.n.) și în cele agravate (alin. 2, s.n.), infracțiunea presupune producerea unui rezultat determinat, și anume o
vătămare adusă integrității corporale sau sănătății ori moartea victimei atacului canin

41
dacă atacul canin a avut loc. Or, în această ipoteză, din moment de leziunile sau decesul
victimei nu ar fi urmări tipice ale faptei, nu s-ar putea stabili care dintre pedepsele prevăzute
de cele două norme la care se referă alin. (3) ar trebui aplicate. Dimpotrivă, dacă se consideră
că pedeapsa va fi cea corespunzătoare rezultatului produs, înseamnă că acest element de
factură obiectivă face parte din tipicitatea infracțiunii.
De asemenea, dacă s-ar considera că tipicitatea formei reglementate la alin. (3) nu
este condiționată de producerea unor leziuni traumatice, ca urmare a atacului canin, evaluate
prin zile de îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, s-ar ajunge la consecințe absurde din
punct de vedere al condițiilor de tragere la răspundere penală. Astfel, în cazul atacului canin
care a avut loc ca urmare a neluării, din culpă, a măsurilor de prevenire și care nu a produs
niciun fel de vătămări corporale persoanei vizate de atac tragerea la răspundere penală a
proprietarului câinelui sau a deținătorului acestuia s-ar face din oficiu, pe când în ipoteza în
care atacul realizat în aceleași condiții ar produce leziuni traumatice evaluate prin zile de
îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, tragerea la răspundere a acelorași persoane ar fi
condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, conform alin. (4) al aceluiași
articol.1
În ceea ce ne privește, nu credem că s-ar putea reține tipicitatea infracțiunii prevăzute
de art. 12 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 55/2002 independent de numărul de zile de îngrijiri
medicale necesare pentru vindecarea victimei atacului canin, în raport de teza finală a art.
196 alin. (1) C.pen., respectiv faptă săvârșită (...) în desfășurarea unei activități ce constituie
prin ea însăși infracțiune. Astfel, ipoteza în discuție presupune ca și premisă fapta prevăzută
în art. 193 alin. (2) C.pen., ceea ce implică ab initio producerea urmărilor la care se referă
acest din urmă text.

În unanimitate participanții și-au însușit opinia INM.

8.3. Fapta de tăiere fără drept de arbori din vegetaţia forestieră din afara fondului
forestier naţional. Dezincriminare (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Craiova)

Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica

judiciară.

1 Potrivit textului, în cazul infracțiunii prevăzute la alin. 1, precum și în cazul în care fapta a produs urmările prevăzute
la art. 193 alin. 2 sau art. 196 din Codul penal, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate

42
 În opinia autorului întrebării, în cazul în care arborii sunt tăiaţi, fără drept, din
terenuri care îndeplinesc următoarele condiţii: au o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha; arborii au
o înălţime minimă de 5 metri la maturitate şi în condiţii normale de vegetaţie; sunt acoperite
cu păşuni împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru
suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră, fapta nu a fost dezincriminată şi realizează
tipicitatea obiectivă a infracţiunii, dacă valoarea prejudiciului a fost de cel puţin 5 ori mai
mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii
faptei, astfel cum era incriminată anterior datei de 11 septembrie 2020. În toate celelalte
situaţii, începând de la această dată şi chiar dacă valoarea prejudiciului a fost de cel puţin 5
ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data
comiterii/constatării faptei, aceasta a fost dezincriminată şi devin incidente dispoziţiile art.
4 din Codul penal.

În opinia noastră, modificarea intervenită prin Legea nr. 197/2020 a restrâns domeniul
de incidență al normei de incriminare a infracțiunii de tăiere ilegală de arbori, operând
dezincriminarea cu privire la arborii care nu fac parte din fondul forestier național.
Astfel, conform art. 107 alin. (11) din Legea nr. 46/2008, constituie infracțiune silvică
tăierea fără drept de arbori din fondul forestier naţional. În reglementarea anterioară, art.
107 alin. (1) incrimina aceeași faptă de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier
naţional şi din vegetaţia forestieră din afara acestuia. Așadar, în noua reglementare, arborii
care nu fac parte din fondul forestier național nu mai constituie obiectul material al
infracțiunii de tăiere ilegală de arbori.1
Prin urmare, în măsura în care arborii fac parte din vegetația forestieră din afara
fondului forestier național, în sensul pct. 56 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 46/2008 2, fapta de
tăiere a acestora nu mai este tipică, datorită modificării elementelor constitutive, intervenind
dezincriminarea, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.

1 Spre deosebire de infracțiunea de furt de arbori, care rămâne în continuare incriminată în noua reglementare și în
ipoteza în care arborii fac parte din vegetația forestieră din afara fondului forestier național, în condițiile art. 109 alin.
(11)
2 Potrivit textului, vegetația forestieră din afara fondului forestier național este vegetația forestieră situată pe

terenuri din afara fondului forestier național, care nu îndeplinește unul sau mai multe criterii de definire a pădurii,
fiind alcătuită din următoarele categorii: a) plantațiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole; b) vegetația
forestieră de pe pășuni cu consistență mai mică de 0,4; c) fânețele împădurite: arbori situați în fânețe; d) arborii din
zonele de protecție a lucrărilor hidrotehnice și de îmbunătățiri funciare; e) arborii situați de-a lungul cursurilor de
apă și a canalelor; f) zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri; g) arboretumurile, altele decât
cele cuprinse în păduri; h) aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport și comunicație. De asemenea,
conform art. 2 alin. 1 din aceeași lege sunt considerate păduri, în sensul prezentului cod, și sunt incluse în fondul
forestier național terenurile cu o suprafață de cel puțin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o
înălțime minimă de 5 m la maturitate în condiții normale de vegetație

43
 În unanimitate a fost însușită opinia INM.

8.4. Fals în declarația de interese. Condiția ca declararea necorespunzătoare

adevărului să se facă în vederea producerii unei consecințe juridice
(Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș)

Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica

judiciară, făcând doar trimitere la o cauză concretă.
În opinia care a stat la baza pronunțării soluției în acea cauză, în primă instanță, s-
a considerat că infracțiunea de fals în declarația de interese, prevăzută de art. 28 din Legea
nr. 176/2010, trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și infracțiunea de fals în declarații
de drept comun, prevăzută de art. 326 C. pen., fiind necesar ca declararea necorespunzătoare
adevărului, din cuprinsul unei declarații de interese, să se facă în vederea producerii unei
consecințe juridice. Această consecință juridică poate fi - spre exemplu - ascunderea unei
stări de incompatibilitate. Cum între cele două calități ale inculpatului - de manager al
spitalului și de administrator al societății - nu există o stare de incompatibilitate, fapta
acestuia, de a omite să menționeze în declarația de interese calitatea de administrator al
societății, nu constituie infracțiunea de fals în declarația de interese. Interpretarea a fost
cenzurată de instanța de control judiciar care a considerat că, din modul de redactare a art.
28 din Legea nr. 176/2010, nu rezultă că declararea necorespunzătoare adevărului, din
cuprinsul unei declarații de interese, trebuie să se facă în vederea producerii unei consecințe
juridice, cum ar fi aceea a ascunderii unei stări de incompatibilitate. Norma de incriminare a
falsului în declarația de interese (art. 28 din Legea nr. 176/2010) nu face trimitere la
conținutul juridic al falsului în declarații de drept comun (art. 326 C. pen.), ci doar la
tratamentul penal al acestuia. Prin urmare, fapta inculpatului, manager al unui spital, care a
omis să menționeze, într-una dintre declarațiile de interese pe care avea obligația de a le da
potrivit legii, calitatea de administrator al unei societăți, constituie infracțiunea de fals în
declarația de interese, chiar dacă între calitatea de manager al spitalului și cea de
administrator al societății nu există incompatibilitate.
În opinia autorului întrebării, norma prevăzută în art. 28 din Legea nr. 176/2010
incriminează o formă specială de fals în declarații, care se deosebește de falsul în declarații
de drept comun, în esență, prin obiectul falsului: orice înscris, în dreptul comun, respectiv o
declarație de interese, în forma specială. Falsul în declarația de interese nu împrumută toate
condițiile care compun conținutul juridic al falsului în declarații de drept comun întrucât nu
presupune ca declararea necorespunzătoare adevărului să se facă în vederea producerii unei
consecințe juridice, concretizate - spre exemplu - în ascunderea unei stări de

44
incompatibilitate. Singura consecință juridică în vederea căreia se dă o declarație de interese
este aceea de aducere la cunoștință publică a intereselor celui în cauză, indiferent de
caracterul licit sau ilicit al acestora. Această consecință este implicită în conținutul
infracțiunii și de aceea nu s-a simțit nevoia ca întreg art. 326 C. pen. să fie preluat în art. 28
din Legea nr. 176/2010. Pentru a ilustra mai bine această idee, este relevantă comparația
între falsul în declarația de avere și falsul în declarația de interese. Declarația de avere
trebuie să cuprindă toate sumele de bani pe care declarantul are obligația de a le menționa,
nu doar acelea a căror omisiune ar ascunde surse ilicite. Omisiunea de a menționa în declarația
de avere a unei sume de bani, chiar dacă aceasta nu provine dintr-o sursă ilicită, constituie,
cu îndeplinirea condiției referitoare la forma de vinovăție, infracțiunea de fals în declarația
de avere. La fel stau lucrurile în cazul declarației de interese. Ea trebuie să cuprindă toate
calitățile pe care declarantul are obligația de a le menționa, nu doar acelea a căror omisiune
de a fi menționate ar ascunde o stare de incompatibilitate. Omisiunea de a menționa în
declarația de interese a unei calități pe care declarantul are obligația de a o menționa, chiar
dacă aceasta nu înfățișează o stare de incompatibilitate, constituie, cu îndeplinirea condiției
referitoare la forma de vinovăție, fals în declarația de interese.

În opinia noastră, problema de drept în discuție nu face obiectul unei practici

neunitare, soluția pronunțată în cauza care a generat-o fiind singulară și, de altfel, desființată
în calea de atac exercitată.
Incriminarea cuprinsă în art. 28 din Legea nr. 176/2010 este o normă de trimitere care
conține toate elementele dispoziției (depunerea, cu intenție, de declarații de avere sau
declarații de interese care nu corespund adevărului), împrumutând doar sancțiunea din norma
cuprinsă în art. 326 C.pen. Prin urmare, în cazul acestei infracțiuni legiuitorul nu a prevăzut
condiția ca declararea necorespunzătoare adevărului să fie făcută în vederea producerii unei
consecințe juridice întrucât, față de obiectul limitat de reglementare al Legii nr. 176/2010,
persoanele la care se referă art. 1 din acest act normativ au obligația depunerii declarației,
consecințele juridice decurgând din însăși scopul reglementării, respectiv asigurarea
integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției
instituționale. De aceea, declararea necorespunzătoare adevărului în cuprinsul acestor
declarații are întodeauna aptitudinea de a produce consecințe juridice, prin raportare la
integritatea titularului funcției și demnității publice.1

În unanimitate a fost agreată opinia INM.

1În același sens, prin încheierea nr. 425/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală s-a reținut că atunci
când legea prevede obligativitatea existenței unei declarații pe proprie răspundere, darea unei declarații care nu
corespunde adevărului reprezintă infracțiune, chiar dacă o conduită neconformă relevată de afirmarea adevărului nu
ar avea o sancțiune prevăzută de lege.

45
46
 Drept procesual penal– Partea generală

1. Competența organelor judiciare

1.1. Competenta organelor de urmărire penală. Încălcarea dispozițiilor privind

competența materială la începerea in rem a urmăririi penale. Efectele DCC
nr. 302/2017 (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău)

Autorul problemei relatează situația din două dosare în care, după începerea urmăririi
penale pentru o infracțiune de competența parchetului de pe lângă judecătorie, s-a dispus
schimbarea încadrării juridice într-una de competența parchetului de pe lângă tribunal, în
favoarea căruia s-au declinat cauzele.
Într-una dintre situații, cu ocazia soluționării de către tribunal a unei propuneri de
arestare preventivă, s-a constatat că actele de urmărire penală sunt lovite de nulitate
întrucât începerea urmăririi penale a fost dispusă de un organ necompetent material și,
pentru acest motiv, s-a respins propunerea de arestare.
În altă situație, s-a apreciat, tot cu ocazia soluționării unei propuneri de arestare
preventivă, că parcursul urmăririi penale a fost legal, întrucât motivele pentru schimbarea
încadrării juridice și pentru declinare au survenit prin administrarea probatoriului, după
începerea în mod legal a urmăririi penale.

În opinia noastră, în spețele prezentate nu se identifică o reală problemă de drept.

Hotărârile prezentate nu sunt contradictorii. În măsura în care fapta cu care este sesizat
organul de urmărire penală este de competența altui parchet prin conținutul ei concret,
astfel cum este descris în actul de sesizare, începerea de către parchetul necompetent a
urmăririi penale este un act nelegal, sancționat cu nulitatea absolută (conform DCC nr.
302/2017).
În schimb, dacă o atare cauză de necompetență nu este cunoscută la momentul
începerii urmăririi penale, întrucât ea este ulterior dovedită prin administrarea probatoriului,
obținându-se probe din care rezultă o altă situație de fapt decât cea cu privire la care se
începuse urmărirea și care reclamă schimbarea încadrării juridice, începerea urmăririi
penale, sub încadrarea inițială și pentru fapta inițial configurată în sesizare, rămâne un act
legal, care a declanșat corespunzător procesul penal, fiind îndeplinit de un organ competent.

47
 În unanimitate participanții și-au însușit opinia INM.

1.2. Competență. Urmărire penală. Infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea
nr. 78/2000; relevanța valorii folosului obținut de funcționar (Direcția
Națională Anticorupție)

DNA ridică problema raportului dintre dispozițiile din art. 13 alin. (1) lit. a) teza a
doua din O.U.G. nr. 43/2002 (potrivit cărora sunt de competența Direcției Naționale
Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 dacă valoarea sumei sau a bunului
care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a
10.000 euro) cu cele ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 (care incriminează o formă specială
a abuzului în serviciu); solicită lămurirea de „obiect al infracțiunii de corupție” și „folos
necuvenit”.

În opinia noastră, întrebarea pornește la o lectură greșită a textului de lege, respectiv

din neobservarea elementelor de conținut ale infracțiunii de abuz în serviciu.
Condiția din art. 13 alin. (1) lit. a) privind obiectul infracțiunii de corupție nu privește
infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât aceasta nu este una de
corupție.
În privința acestei infracțiuni, care este una de abuz în serviciu în formă agravată,
competența DNA poate fi atrasă numai de criteriul pagubei, criteriul „obiectului infracțiunii
de corupție” neavând legătură cu infracțiunea în discuție.
Apoi, separat de faptul că abuzul în serviciu nu este o infracțiune de corupție, folosul
obținut prin comiterea acestei infracțiuni nu este obiect al infracțiunii de abuz în serviciu.
Prin obiect (material) al unei infracțiuni se înțelege „lucrul sau ființa împotriva căreia
se îndreptă nemijlocit acțiunea ce aduce atingere obiectului juridic și care este vătămat în
integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acțiuni (…) Nu putem vorbi de un obiect
material în cazul unor valori sociale care nu sunt susceptibile de materializare sau a căror
lezare ori punere în pericol nu presupune o acțiune îndreptată nemijlocit asupra unui bun”1.

Chestiunea a făcut și obiectul unei întrebări prealabile, respinsă ca inadmisibilă prin

HP nr. 12/2021 (M. Of. nr. 355 din 07 aprilie 2021), între altele și pentru motivul că nu pune
o reală problemă de drept.

1
F. Streteanu, D. Nițu - Drept penal. Partea generala. Curs universitar, Vol.1, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.
269.

48
 În unanimitate participanții și-au însușit opinia INM.

1.3. Competența. Urmărire penală. Efecte ale DCC nr. 302/2017 cu privire la
aplicarea art. 63 alin. (2) raportat la 44 alin. (2) C.p.p. (Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Bacău)

Subsumat efectelor DCC 302/2017, PCA Bacău ridică problema modului de aplicare a
dispozițiilor art. 63 alin. (2) raportat la art. 44 alin. (2) C.p.p. Autorul întrebării dorește să
stabilească dacă, în cazul în care la finalizarea urmăririi penale dispune clasarea cauzei cu
privire la persoana care i-a atras competența și trimiterea în judecată a celorlalte persoane,
în raport cu competența nu i-ar fi revenit (fiind prorogată), ar trebui să opereze o disjungere
a cauzei pentru ca instanța să fie sesizată de parchetul competent după calitatea persoanei.

În opinia noastră, întrebarea pornește de la o premisă greșită. Art. 44 alin. (2) și 63

alin. (2) C.p.p. nu sunt aplicabile în ipoteza prezentată. Premisa aplicării acestor norme este
că procurorul, în cursul urmăririi penale, a dispus disjungerea; așadar, textele sunt aplicabile
atunci când procurorul dispune disjungerea pentru ca urmărirea să fie continuată cel puțin
într-una dintre cauzele disjunse; ele nu sunt incidente după terminarea urmăririi penale, când
cauza în întregime va fi soluționată, chiar dacă prin soluții diferite.
Când soluționează cauza, procurorul se pronunță prin același act asupra tuturor
faptelor și persoanelor, chiar dacă le dă rezolvări diferite; el va emite rechizitoriul prin care
va dispune și soluțiile de clasare, fără a disjunge cauza. Neexistând o disjungere, nu se pune
problema modului de aplicare a textelor menționate.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

2. Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii

2.1. Probe. Declarația martorului. Efecte ale DCC nr. 236/2020

2.1.1. Calitatea în care poate fi audiat făptuitorul – aceea de martor sau aceea de
suspect (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Urmărire
Penală și Criminalistică); modalitatea de audiere a persoanei indicate în plângere sau
denunț ca fiind autorul faptei (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2)

49
 SUPC din cadrul PÎCCJ reclamă „dificultatea alegerii calităţii de audiere a făptuitorilor,
respectiv audiere în calitate de martor sau audiere în calitate de suspect, în condiţiile în care
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 236/2020, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă
în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere
şi la neautoincriminare, este neconstituţională”.

În opinia noastră, dificultatea menționată nu are legătură cu DCC indicată.

În realitate, ea provine din reticența procurorilor de a atribui calitatea de suspect
persoanei față de care au deja suspiciuni, care constituie deja o ipoteză de anchetă în
urmărirea penală.
Procurorul are obligația, și nu opțiunea/facultatea ca, atunci când probele indică fie
și o suspiciune cu caracter rezonabil față de o persoană, să dispună conform art. 305 alin.
(3) C. proc. pen. Suspiciunea poate rezulta în mod rezonabil și dintr-o singură probă;
suspiciunea nu trebuie confundată nici cu convingerea puternică și nici cu convingerea
dincolo de orice dubiu, care sunt standarde reclamate pentru alte dispoziții, nu pentru
atribuirea calității de suspect.
Prin urmare, când probatoriul furnizează o astfel de suspiciune (care să nu fie
nerezonabilă, chiar dacă nu se poate ști încă dacă se va confirma pe parcursul urmăririi),
procurorul nu are de „ales”, ci este obligat să dispună conform art. 305 alin. (3) C.p.p.
Aceeași era situația și anterior deciziei Curții Constituționale amintite.
Decizia Curții Constituționale nu aduce nicio modificare în această privință, ci
modifică modul de audiere a martorului, persoană care rămâne, prin premisă, aceea față de
care nu există încă suspiciuni că ar fi comis fapta (întrucât, dacă astfel de suspiciuni ar exista,
ea ar trebui să aibă calitatea de suspect).

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

2.1.2. Declarațiile suspectului/inculpatului care a fost audiat anterior ca martor în

aceeași cauză” (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5)

PJS 5 semnalează hotărâri (neprecizând cauzele) prin care instanța pe lângă care
funcționează a exclus declarațiile date în calitate de martori de către persoanele care au
dobândit ulterior calitatea de suspect/inculpat în respectiva cauză [cu toate că fuseseră
respectate de către procuror atât dispoziţiile art. 118 C.pr.pen, cât şi considerentele deciziei
Curţii Constituţionale nr. 236/2020 – în sensul că, în temeiul art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1)
și art. 23 alin. (11) din Constituţie, li s-a adus la cunoştinţă faptul că au dreptul la tăcere şi
de a nu se incrimina prin declaraţiile pe care urmează să le dea], pe când în alte cauze nu au

50
fost excluse în totalitate, însă nu au fost folosite împotriva martorului devenit
suspect/inculpat, ci numai în favoarea acestora şi/sau împotriva celorlalţi coinculpaţi.
Precizează (indicând în concret o cauză) că au existat şi situaţii în care au fost excluse
declarații administrate anterior DCC.

În opinia noastră, decizia Curții Constituționale în discuție stabilește reguli mai

detaliate în procedeul probator al audierii martorului (obligația aducerii la cunoștință a
dreptului la tăcere și la non-autoincriminare). Declarația de martor luată anterior deciziei
Curții Constituționale nu poate fi exclusă doar pentru motivul că la momentul administrării
procurorul nu l-a încunoștințat pe martor asupra acestor aspecte, ci numai dacă proba este
neloial administrată și utilizată de către procuror (de exemplu: este audiată ca martor o
persoană față de care procurorul avea deja suspiciunea că a comis fapta, fără a o informa cu
privire la o atare suspiciune; procurorul utilizează ulterior în acuzare informațiile obținute cu
ocazia audierii ca martor a celui care a devenit suspect sau inculpat).
Cu atât mai mult, dacă, ulterior publicării deciziei Curții Constituționale, procurorul
respectă cerințele care se desprind din aceasta, declarația martorului nu poate fi înlăturată
pentru simplul motiv că această persoană a devenit ulterior suspect sau inculpat; decizia
Curții Constituționale nu interzice de plano folosirea acestor probe, ci stabilește reguli mai
riguroase pentru obținerea lor; dacă acestea sunt respectate, nu există nici un motiv pentru
excluderea probelor.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

2.2. Probe. Supraveghere tehnică. Mandate de supraveghere puse în executare

cu sprijinul tehnic al SRI (Direcția Națională Anticorupție – Serviciul
Teritorial Brașov)

DNA–ST Brașov ridică problema soluționării diferite a cererii de excludere a

mijloacelor de probă obținute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de
supraveghere tehnică cu sprijinul/suportul tehnic al altor autorități ale statului, anterior
publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 și a modificării
corelative a art. 142 alin. 1 Cod procedură penală.
Autorul întrebării arată că practica este încă neunitară și că s-ar impune promovarea
unui recurs în interesul legii, întrucât:
- unele instanțe au considerat că suportul tehnic acordat de alte organe ale statului
pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv realizarea
interceptării convorbirilor telefonice, reprezintă un act de urmărire penală care, fiind

51
efectuat de un organ necompetent din afara sferei organelor de urmărire penală, atrage
nulitatea absolută a activității desfășurate (indicând în acest sens, Decizia nr. 439/16.07.2020
pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 3768/62/2015 și Decizia nr.
458/23.07.2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 4753/62/2015);
- alte instanțe, pornind de la distincția între noțiunea de „suport tehnic” pentru
efectuarea interceptărilor și aceea de „acte de urmărire penală efectuate de un organ
judiciar”, au considerat că sprijinul acordat de alte organe ale statului la punerea în executare
a măsurilor de supraveghere tehnică nu reprezintă act de urmărire penală, în măsura în care
acest sprijin se limitează doar la asigurarea suportului tehnic necesar pentru efectuarea
interceptărilor (indicând în acest sens Sentința penală nr. 39/27.06.2019 a Curții de Apel
Brașov).

Chestiunea a mai fost discutată la Întâlnirea de la Curtea de Apel București, din mai
2019.
Opinia INM, exprimată la Întâlnirea din mai 2019, a fost următoarea:
- interceptările și înregistrările efectuate sub imperiul Codului de procedură anterior,
cu sprijinul Serviciului Român de Informații, sunt legal efectuate, având în vedere diferența
dintre administrarea mijlocului de probă și acordarea suportului tehnic în acest sens, astfel
cum rezultă și din decizia Curții Constituționale nr. 779/2017. Se poate discuta despre
nulitatea acestora doar în situația în care a fost depășită sfera sprijinului tehnic și s-a trecut
la activități de punere în executare, deci de acte de urmărire penală;
- în ceea ce privește punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică de
către Serviciul Român de Informații, anterior publicării deciziei Curții Constituționale nr.
51/2016, aceasta este legală, prevederile art. 142 alin. (1) C.p.p., în forma în vigoare la acel
moment, bucurându-se de prezumția de constituționalitate. Mai mult decât atât (chiar dacă,
în opinia noastră, cele de mai sus nu mai fac necesară analiza tipului de nulitate care ar putea
să intervină în cazul constatării unor nelegalități în ceea ce privește organele ce procedează
la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică), față de considerentele
deciziei Curții Constituționale nr. 302/2017, nulitatea absolută ca sancțiune a nerespectării
normelor de competență are în vedere distincțiile privind competența parchetelor după
materie și calitatea persoanelor, iar nu competența organelor delegate de procuror pentru
efectuarea unor anumite acte de urmărire penală.
Soluția reținută, cu unanimitate, de participanții la acea întâlnire a fost însă aceea
că interceptările convorbirilor telefonice efectuate cu sprijinul Serviciului Român de
Informații, atât sub imperiul Codului penal anterior, cât și al celui actual, inclusiv în perioada
anterioară publicării deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016, sunt lovite de nulitate
absolută.

Poziția INM în cadrul prezentei reuniuni:

52
 Rediscutarea, la nivelul parchetelor a acestei chestiuni nu prezintă utilitate practică;
chestiunea ar trebui să facă obiectul unei analize ample la nivelul PÎCCJ – Secția judiciară,
pentru a stabili dacă practica este contradictorie într-o măsură care să impună declararea
unui recurs în interesul legii, ori s-a conturat deja o soluție majoritară a instanțelor, soluțiile
contrare având doar caracter de excepție.

Participanții la întâlnire au considerat corectă de principiu poziția INM. S-a

arătat că există și soluții mai recente (ulterioare reuniunii de la București din decembrie
2019) în care, făcându-se distincția dintre administrarea probei și acordarea sprijinului
tehnic/material la administrarea de către organul judiciar a probei, excepțiile s-au
soluționat în sensul punctului de vedere al INM; s-au menționat cauze de la C.A.
Constanța, Bacău, Suceava, București și de la Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a
conchis că este oportună efectuarea unui examen de practică la nivelul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru declanșarea mecanismelor de
unificare a practicii.

2.3. Probe. Interceptări autorizate în baza mandatelor de securitate naţională în

cauzele având ca obiect infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute
în Codul penal, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind
securitatea naţională a României și infracţiunile prevăzute în Legea nr.
535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Efectele DCC nr.
55/2020 (DIICOT – Structura centrală)

Autorul întrebării pune problema posibilității folosirii în procesul penal a probelor deja
administrate în cadrul mandatelor de siguranță națională în cauzele având ca obiect
infracțiunile contra securităţii naţionale prevăzute în Codul penal, infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 51/1991, respectiv infracţiunile prevăzute în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea
şi combaterea terorismului. Este de părere că legalitatea acestora nu poate fi pusă în
discuție, dat fiind efectul pentru viitor al deciziilor Curții constituționale.

În opinia noastră, problema identificată în decizia Curții Constituționale în discuție

nu o reprezintă caracterul nelegal al procedeelor încuviințate și desfășurate în temeiul Legii
nr. 51/1990, ci caracterul inechitabil al utilizării, în prezent, a probelor strânse în acest mod,
determinat de faptul că ele nu sunt supuse unui control de legalitate, după cum nu poate fi
verificată în cauză nici încheierea prin care ele fuseseră încuviințate, într-o procedură
exterioară procesului penal:

53
 „Curtea constată că în cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica
atât legalitatea mijlocului de probă - înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice
culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor
libertăți fundamentale ale omului, cât și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost
obținute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalității încheierii prin care s-a
încuviințat măsura, precum și a mandatului emis cu această ocazie” (paragr. 51 din decizie).
„Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în
urma desfășurării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea
exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr.
51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoțită de o
procedură clară și explicită referitoare la verificarea legalității acestui element” (paragr. 57
din decizie).
De aceea, pentru restabilirea caracterului echitabil al procedurii, în lipsa unei
intervenții legislative explicite care să instituie o procedură specială de control sau de
încuviințare a utilizării în cauzele penale a probelor astfel strânse, revine instanțelor
judecătorești să efectueze, în fiecare cauză în parte acest control. În măsura în care nu îl
pot exercita, probele nu pot fi folosite, fără ca aceasta să însemne că modul în care au fost
strânse a fost ilegal.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

2.4. Probe. Supraveghere tehnică. Prelungire în aceeași cauză, cu privire la

aceeași persoană, dar cu privire la alte fapte. Durata (DIICOT – Structura
centrală)

DIICOT – Structura centrală pune în discuție posibilitatea prelungirii măsurii

supravegherii tehnice în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, în condiţiile art. 144
alin. (3) C.p.p., dacă se constată fapte noi şi se dispune extinderea urmăririi penale cu privire
la acestea.
Autorul întrebării arată că a identificat în practica judiciară, pentru ipoteza
menționată, două opinii în privinţa posibilităţii prelungirii măsurii supravegherii tehnice
(autorul întrebării nu indică hotărârile pe care le are în vedere):
- unele instanţe au apreciat că depăşirea duratei este posibilă atunci când, în aceeaşi
cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, apar elemente de natură să contureze săvârşirea de
către acesta a unor fapte noi, aspect ce atrage în mod implicit extinderea urmăririi penale cu
privire la acestea.

54
 - au interpretat dispoziţiile art. 144 alin. (3) C. proc.pen. în sensul restrictiv, respectiv
că termenul maxim instituit de lege nu poate fi depăşit în aceeaşi cauză, cu privire la aceeaşi
persoană, oricâte fapte noi ar fi descoperite cu privire la aceasta.

În opinia noastră, prima soluție este corectă.

Durata maximă prevăzută la art. 144 alin. (3) C.p.p. are în vedere nu unul, ci două
criterii, cumulative: textul se aplică atunci când măsurile când privesc aceeași persoană, dar
și aceeași faptă.
Prin urmare, când în sarcina unei persoane se descoperă fapte noi (lărgindu-se, prin
instituția extinderii, cadrul procesual) se vor putea solicita și, respectiv, încuviința măsuri
de supraveghere tehnică chiar dacă anterioarele însumaseră deja, în privința acelei
persoane, șase luni (respectiv 120 de zile în cazul supravegherii video, audio sau prin
fotografiere în spații private).
Doctrina este în același sens: „Pentru determinarea concretă a duratei maxime se
ține cont de două criterii cumulative: unitatea de faptă și unitatea de persoană. Dacă
urmărirea penală a fost extinsă cu privire la noi fapte pentru care sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 139 alin. (1) și (2) C.p.p., poate fi autorizată supravegherea tehnică a
aceleiași persoane pentru perioada necesară aflării adevărului, dar nu mai mult de alte șase
luni. Prin urmare, dacă un individ este suspectat de comiterea unei infracțiuni (spre
exemplu, de trafic de droguri), dar pe parcursul supravegherii tehnice se descoperă că a
comis și o altă infracțiune gravă (spre exemplu, trafic de persoane), extinzându-se urmărirea
penală, în raport cu această nouă faptă se poate solicita autorizarea interceptării
convorbirilor telefonice pe o durată de șase luni”1.
Soluția este aceeași chiar dacă faptele noi nu sunt infracțiuni distincte, ci constituie
acte materiale ale unei infracțiuni care făcea deja obiectul cercetării (cazul frecvent al
infracțiunii continuate, când se descoperă fapte noi, necunoscute inițial, comise în baza
aceleași rezoluții infracționale cu unele deja cercetate).

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

2.5. Probe. Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane.
Condiții de autorizare în privința tranzacțiilor deja efectuate (DIICOT –
Structura centrală) reformulare

1
M. Bulancea, R. Slăvoiu, op. cit. p. 1000-1001.

55
 Autorul întrebării ridică problema în legătură cu tranzacțiile financiare deja efectuate
(trecute) și indică practica contradictorie a instanțelor sub aspectul perioadei pentru care se
autorizează măsura (considerând corectă cea de-a doua orientare):
- o parte consideră aplicabil și în acest caz termenul de 30 de zile prevăzut la alin. (2)
al art. 1461 C.p.p. (exemplifică cu jurisprudența Tribunalului Argeș);
- altă parte apreciază că în privința tranzacțiilor deja efectuate nu există o limitare
în timp și nu stabilesc vreo perioadă de timp pentru punerea în executare a autorizării
(exemplifică cu jurisprudența Tribunalului Vâlcea).

În opinia noastră, răspunsul la întrebare trebuie nuanțat, niciuna dintre soluții nefiind
corectă.
Potrivit art. 1461 alin. (2) C.p.p., „obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ce
urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile” (s.n.).
Precizarea „care urmează a fi efectuate” din cuprinsul acestei norme face evidentă
voința legiuitorului de a institui acest termen numai pentru tranzacțiile viitoare, încă
neefectuate, și care vor face obiectul monitorizării. Rațiunea este evidentă, procedeul fiind
similar acelor care presupun observarea în timp real a comportamentului unuia dintre
subiecții procesuali (în speță, a comportamentului său financiar), astfel că legea instituie un
termen limitat pentru o atare ingerință, termen similar celui prevăzut la art. 140 alin. (1)
C.p.p.
Norma este neechivocă, interpretarea că ea s-ar aplica și tranzacțiilor trecute este
practic imposibilă față de caracterul clar, explicit, al precizării „ce urmează a fi efectuate” 1.

Prin urmare, pentru tranzacțiile deja efectuate nu este prevăzută de lege o

anumită perioadă (un interval de timp limitat) la care să se refere autorizarea.
Doctrina s-a exprimat în același sens: „Cu privire la obținerea datelor pentru
tranzacțiile financiare efectuate (trecute), legea nu prevede un termen de autorizare.
Totuși, considerăm că trebuie să se indice atât perioada de timp care este vizată prin
măsură, cât și intervalul în care metoda specială de cercetare urmează a fi pusă în
executare. Explicația constă în aceea că se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 140
alin. (2)-(8) C. proc. pen., iar art. 140 alin. (5 lit. e) arată că încheierea de autorizare
trebuie să cuprindă perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura. O autorizare sine
die încalcă în mod nejustificat dreptul la viață privată. De asemenea, fiind vorba despre
tranzacții financiare trecute, credem că se pune problema gradului de individualizare a
măsurii. Considerăm că aceasta trebuie să fie cât mai exactă prin raportare la
circumstanțele concrete ale cauzei. O dispoziție de furnizare fără vreun element

1
În același sens, M. Bulancea, R. Slăvoiu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole,
ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p. 1012.

56
suplimentar care să individualizeze tranzacțiile care au legătură cu infracțiunea comisă, va
fi de cele mai multe ori o măsură neproporțională. Este adevărat că nu întotdeauna se pot
stabili cu anticipație și în amănunt tranzacțiile care interesează cauza (spre exemplu, în
cazul în care se cercetează o fraudă fiscală intracomunitară), ceea ce presupune că măsura
se autorizează cu o marjă de apreciere, dar aceasta nu înseamnă accesul automat la orice
informație financiară, indiferent de când datează”1.
În concluzie:
- pentru obținerea datelor privind tranzacțiile deja efectuate nu este aplicabil
termenul de 30 de zile din alin. (2) al art. 1461 C.p.p.;
- pot face obiectul autorizării tranzacțiile efectuate oricând în trecut;
- pentru a individualiza măsura și pentru a respecta criteriul proporționalității trebuie
stabilită perioada de timp supusă verificării.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale

3.1. Măsuri preventive. Durată. Dacă la calculul termenului prevăzut de art. 236
alin. (4) din Codul de procedură penală se are în vedere şi perioada de arest
executată în străinătate, în derularea procedurii de punere în executare a
unui mandat european de arestare emis de instanța română în aceeași cauză,
în scopul efectuării urmăririi penale (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție)

Textul cu privire la care se formulează întrebarea instituie durata maximă a privării

de libertate în cursul urmăririi penale.
În opinia noastră, una dintre rațiunile normei este aceea de a asigura protecția
persoanei investigate și aflate la dispoziția organului de urmărire penală față de o privare de
libertate de o durată nerezonabilă prin prelungirea de către organul de urmărire penală, în
mod nejustificat, a activității de strângere a probelor care să consolideze sau să invalideze
acuzația.
Or, procedurile de punere în executare în străinătate a mandatului național de
arestare nu se înscriu între aceste activități; perioada de timp necesară pentru organizarea
formalităților între state și, finalmente, pentru predarea persoanei solicitate și aducerea ei
la dispoziția organului de urmărire penală nu este echivalentă aceleia desfășurate de organul

1
idem.

57
de urmărire penală, în care sunt verificate acuzațiile, în prezența inculpatului privat de
libertate.
Fiind proceduri cu rațiuni diferite și efectuate în scopuri diferite, desfășurarea lor nu
poate produce efecte similare în privința duratei arestării preventive în cursul urmăririi
penale, la care se referă art. 236 alin. (4) C.p.p.
Prin urmare, nu există nici un motiv pentru ca privarea de libertate în executarea
mandatului european de arestare să influențeze modul de calcul a duratei arestării
preventive din timpul urmăririi penale. Ea va fi însă luată în considerare la deducerea, din
durata pedepsei, a perioadei executate printr-o măsură privativă de libertate, în
conformitate cu art. 72 C.p.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3.2. Arestare preventivă. Inculpat cu vârsta sub 16 ani. Verificarea condiției

privind existența discernământului în lipsă, la soluționarea propunerii de
arestare, a expertizei psihiatrice (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu
Gheorghe)

Autorul întrebării indică practica contradictorie la nivelul instanței pe lângă care

funcționează arătând (fără a preciza hotărârile) că într-o situație s-a respins solicitarea de
luare a măsurii pe considerentul că în cauză nu fusese efectuată expertiza medico–legală
psihiatrică pentru atestarea, cu caracter preliminar, a discernământului inculpatului la data
faptei, în timp ce în alte două situații solicitarea procurorului a fost admisă şi s-a dispus
măsura solicitată chiar dacă în cauză nu fusese încă dispusă această expertiză.

În opinia noastră, problema se reduce la a stabili dacă expertiza medico-legală

constituie singura probă în materia discernământului și a mai fost discutată și la Întâlnirea
comună, a președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel cu procurorii șefi secție judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție și parchetelor de pe lângă curțile de apel (București, 21-22 noiembrie
2016), când s-au stabilit următoarele:
„Fiind vorba despre o prezumție legală relativă, revine organelor judiciare, în speță
procurorului, obligația de a face dovada în sens contrar, respectiv în sensul existenței
discernământului la data săvârșirii faptei, pentru verificarea condițiilor prevăzute de
dispozițiile art. 202 alin. (2) C.p.p. Ca urmare, deși, în multe cazuri, raportul de expertiză
medico-legală psihiatrică nu se poate depune în intervalul de timp dintre constatarea faptei
și formularea propunerii de arestare preventivă, procurorul trebuie să motiveze existența

58
discernământului, cu referire la alte mijloace de probă. Cu privire la sfera acestor mijloace
de probă, nu s-a putut formula o opinie majoritară. Referitor la acest ultim aspect au fost
exprimate opinii atât în sensul necesității unui act medical, cât și opinii în sensul că, date
fiind valoarea probatorie relativă a expertizei și actelor medicale, faptul că
existența/inexistența discernământului reprezintă o stare de fapt, precum și etapa
incipientă a urmăririi penale și obiectul verificărilor pe care dispozițiile art. 202 alin. (1)
C.p.p. îl impun pentru dispunerea măsurilor preventive – suspiciunea rezonabilă privind
săvârșirea faptei, dovada discernământului poate fi făcută cu orice mijloace de probă
(declarații de martori, împrejurările comiterii faptei, declarațiile inculpatului etc.)”.
Nu s-au identificat argumente pentru schimbarea acestui punct de vedere.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3.3. Măsuri asigurătorii. Verificare periodică. Situație tranzitorie: măsură luată

anterior Legii nr. 6/2021; data de la care se calculează termenul de șase
luni (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea; Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Cluj)

Autorii întrebării sunt de părere că în privința măsurilor asigurătorii dispuse anterior

intrării în vigoare a art. 2502 C.p.p., termenul de șase luni reglementat de acest articol se
calculează de la data intrării în vigoare a normei; aduc ca argument analogia cu situația
normelor tranzitorii prevăzute cu ocazia introducerii obligației de a verifica periodic măsura
preventivă a controlului judiciar.

Opinia INM
Potrivit art. 2502 C.p.p., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de
cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu
de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă
temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după
caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii
dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător.
Textul instituie obligativitatea de principiu a verificării măsurilor asigurătorii. Regula
instituită de acest text este că măsurile trebuie verificate „periodic”; termenul de șase luni
(ca și cel de un an) este doar unul maximal, el nu reprezintă regula instituită de text.
Așadar, în virtutea acestei norme, obligația organelor de judiciare este de a observa
la intervale de timp necesare și rezonabile, în funcție de particularitățile cauzei, situația
măsurilor asigurătorii; ritmicitatea cu care o vor face, în concret, depinde în mod esențial

59
de specificul fiecărei cauze (întinderea măsurii, scopul pentru care ea a fost aplicată, natura
bunurilor indisponibilizate, situația procesuală a persoanelor afectate de această măsură,
evoluția probatoriului, situația patrimonială a persoanei afectate de măsură etc).
Totodată, legea prevede un termen maximal, termen care funcționează ca o
prezumție legală, în sensul că, indiferent de datele concrete ale speței, temeiurile pentru
care a fost luată măsura se pot schimba după șase luni, respectiv după un an.
Răspunsul la întrebarea în discuție trebuie să pornească de la această premisă și de la
rațiunea legii, identificată ca fiind aceea ca măsura asigurătorie să nu subziste în mod inutil,
disproporționat sau ineficient.
Transpusă la situațiile tranzitorii, regula astfel identificată reclamă că verificarea
măsurilor asigurătorii dispuse anterior noului text trebuie să aibă în vedere următoarele:
- acel termen pe care îl impune specificul fiecărei cauze în parte;
- prezumția legală că trecerea unui termen mai mare de șase luni fără ca măsura să
fie observată din punctul de vedere al necesității, proporționalității și eficienței este de
natură să afecteze bunul mers al procedurii și drepturile celor implicați.
Prin urmare:
- în acele cauze în care măsura avea, la data intrării în vigoare a legii, o vechime mai
mare de șase luni, procurorii ar trebui să procedeze la verificarea ei în cel mai scurt termen
posibil;
- în cauzele în care măsura avea, la data intrării în vigoare a legii, o durată mai mică
de șase luni, procurorii ar trebui să procedeze la verificarea ei anterior împlinirii a șase luni
de la data luării măsurii.
Lipsa normelor tranzitorii nu poate duce la concluzia propusă de autorul întrebării, în
sensul că termenul ar trebui calculat de la intrarea în vigoare a legii, pentru următoarele
motive:
- analogia cu dispozițiile tranzitorii din materia controlului judiciar nu este permisă;
acelea sunt norme speciale din două puncte de vedere: se referă la o anume instituție, nu la
orice succesiune de legi procesuale; caracterul tranzitoriu le face ca, prin premisă, să fie
limitate ca aplicare în timp; prin urmare, ele nu pot fi decât de cea mai strictă interpretare;
- normele de procedură tranzitorii sunt, de plano, acelea care aduc corecții (excepții)
caracterului general de imediată aplicare al legii de procedură; în lipsa lor, acest caracter
de imediată aplicare este deplin;
- fiind normă de imediată aplicare, noul text este incident și în privința măsurilor în
curs; astfel, nu se poate susține că pentru măsurile în curs termenul de șase luni de la data
înființării lor nu s-ar aplica; este adevărat că pentru cele care au deja, la data intrării în
vigoare a legii, o durată mai mare, termenul este imposibil de respectat; dar aceasta nu
poate duce la concluzia că procurorul îl poate prelungi cu încă șase luni, ci, dimpotrivă, că
în astfel de situații el trebuie să procedeze de îndată la verificarea măsurii, în spiritul noii
dispoziții legale.

60
 Doctrina este în același sens; evaluând situațiile tranzitorii, un autor arată: „desigur,
pentru măsurile ce au fost luate, termenul se calculează de la momentul la care acestea au
fost luate (…). În cursul urmăririi penale, dacă termenul de șase luni era deja împlinit,
procurorul ar trebui să procedeze la verificarea măsurii de îndată ce acest lucru este posibil”
(A.-R. Trandafir, Verificarea periodică a măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal -
www.juridice.ro).
Aceste argumente sunt, desigur, valabile și în privința cauzelor aflate pe rolul
instanțelor; de altfel, instanțele au procedat la verificarea măsurilor asigurătorii la primul
termen după intrarea în vigoare a legii.

În unanimitate participanții și-au însușit opinia INM.

3.4. Măsuri asigurătorii. Verificare periodică (Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Cluj)

3.4.1. Modul de aducere la îndeplinire a dispoziției de menținere a măsurii

asigurătorii

PCA Cluj se întreabă dacă, subsecvent dispoziției de menținere a măsurii asigurătorii,

trebuie parcursă și procedura de aducere a ei la îndeplinire.

În opinia noastră, măsura este deja aplicată, nu se va mai parcurge vreo procedură de
aplicare a ei.
Numai modificarea măsurii ori a conținutului ei va fi urmată de punerea în aplicare a
noilor dispoziții date de către organul judiciar.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3.4.2. Sancțiunea nerespectării termenelor instituite pentru verificarea măsurii

Același parchet ridică problema dacă la expirarea termenului legal intervine încetarea
de drept a măsurii.

În opinia noastră, este dificil de acceptat că, instituind la nivel legal acest termen
maximal, legiuitorul ar fi urmărit ca el să fie doar unul de recomandare iar depășirea lui să
rămână fără nicio consecință în privința măsurii asigurătorii; el nu este un simplu termen de

61
dinamizare a procedurilor, ci unul care protejează drepturi substanțiale dintre cele
fundamentale, așa încât protecția trebuie concretizată prin a considera că la expirarea acestei
durate legale maxime, în lipsa unei dispoziții de menținere a măsurii, aceasta încetează de
drept.
Textul legal este însă, în mod evident, neconstituțional prin lipsa oricărei dispoziții
privind consecința depășirii duratei maximale1. De aceea, trebuie analizată oportunitatea
ridicării unei excepții de neconstituționalitate.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

1
În doctrină s-a arătat că „în absența unei prevederi exprese în acest sens, este dificil să vorbim despre o încetare de
drept. Mai mult decât atât, pentru unele bunuri ar fi oricum necesar un act care să constate încetarea de drept (de
exemplu, în cazul bunurilor imobile, radierea din cartea funciară a măsurii asigurătorii se face pe baza actelor prevăzute
în Regulamentul-anexă la Ordinul ANCPI nr. 700/2004; poprirea bancară nu va fi ridicată în absența unui act provenind
de la organul judiciar etc)” (A.-R. Trandafir, op. cit.).

62
 Drept procesual penal – Partea specială

1. Urmărirea penală

1.1. Urmărire penală. Modalitate de sesizare a organului de urmărire penală.

Informările primite de la Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a
Spălării Banilor (Parchetul de pe lângă Tribunalul București)

Autorul întrebării arată că, deși inițial sesizările primite de la Oficiu erau asimilate
denunțurilor, în prezent procurorii nu le mai apreciază ca fiind denunțuri, ci, după primirea
lor, le analizează sub aspectul suficienței informațiilor conținute și întocmesc apoi procesul-
verbal de sesizare din oficiu.
Acest mod de a proceda este justificat de către autorul întrebării după cum urmează:
„a) potrivit art. 34 alin. 10 din Legea nr. 129/2019, „Documentele transmise de Oficiu
nu pot fi folosite ca probe în cadrul unor proceduri judiciare, civile sau administrative, cu
excepţia aplicării prevederilor art. 43”;
b) textul acreditează indubitabil ideea că, atât documentele ataşate informărilor
prevăzute la art. 34 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 129/2019, cât şi cele solicitate de organul de
urmărire penală, în temeiul art. 35 alin. 1 din aceeaşi lege, nu pot fi folosite, ca mijloace de
probă, în procesul penal, în vederea soluţionării cauzei, ci pot contribui, prin informaţiile
conţinute, (doar) la identificarea şi administrarea unor probe, potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură penală;
c) înscrisurile ataşate/depuse de un martor denunţător la denunţul formulat ori ulterior
acestui moment pot fi folosite la probe în procesul penal – fapt ce dovedeşte că informările
O.N.P.C.S.B. nu pot fi asimilate denunţurilor.
d) faptul că informaţiile primite de la Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a
Spălării Banilor nu echivalează cu probe în procesul penal rezultă şi din prevederile art. 35
alin. 2-5 din Legea nr. 129/2019, care permit Oficiului să refuze, în anumite condiţii,
diseminarea/furnizarea informaţiilor solicitate către organele de urmărire penală; or, în
condiţiile în care aceste informaţii ar putea constitui probe în procesul penal, Oficiul ar fi
obligat să le furnizeze organului de urmărire penală, în condiţiile Codului de procedură
penală, refuzul de prezentare a acestora constituind abaterea judiciară prevăzută la art. 283
alin. 4 lit. d C.pr.pen.”.

Autorul întrebării nu precizează dacă acest aspect a fost cenzurat de către instanțe ori
dacă cele două moduri diferite de a proceda au avut consecințe diferite sub aspect procedural,

63
în evaluarea de către judecător a actelor de urmărire penală în cauzele în care au sesizat
instanțele cu acțiunea penală.

Opinia INM

Potrivit art. 288 alin. (1) C.p.p., modurile prin care organul de urmărire penală este
sesizat sunt următoarele:
- plângere;
- denunț;
- acte întocmite de organe de constatare care nu au atribuții de urmărire penală;
- sesizare din oficiu.
Plângerea și denunțul sunt reglementate separat, detaliat, în art. 288 și, respectiv în
at. 289 C.p.p.
Art. 61 C.p.p. și art. 291 C.p.p. detaliază cel de-al treilea mod de sesizare.
Sesizarea din oficiu rămâne modul de învestire a organului de urmărire penală în
ipoteza în care nu a fost încunoștințat despre faptă în alt mod, ci a luat cunoștință în mod
direct de aceasta.
Prin urmare, ori de câte ori a primit o sesizare de la o altă persoană (fie că această
sesizare este plângere sau denunț, fie că este un act al unei persoane, fizice sau juridice,
care ia cunoștință de posibila comitere a unei infracțiuni în cadrul atribuțiilor sale de serviciu)
nu se poate susține că organul de urmărire penală se sesizează din oficiu.
Sesizările, încunoștințări, constatările, informările primite de organul de urmărire
penală de la alte organe ale statului se încadrează în cel de-al treilea mod de sesizare; acesta
este, în mod evident, o „specie” a denunțului, care a reclamat o reglementare separată,
detaliată, datorită particularităților sale, date în principal de aceea că reprezintă rezultatul
verificărilor efectuate de către organe ale statului. De aceea, spre exemplu, atât art. 61 alin.
(5) C.p.p.1, cât și art. 198 alin. (2) C.p.p.2 instituie o regulă cu valoare de principiu în privința
verificărilor proprii ale organelor de specialitate, efectuate în cadrul extrajudiciar în
exercitarea propriilor competențe: constatările și aprecierile lor, fie și cele cu caracter
foarte specializat, nu au valoarea unor constatări ca mijloace de probă în sensul art. 172
C.p.p.; rațiunea acestor texte a fost aceea de a pune capăt unei practici care era greșită și
sub legea veche de procedură, aceea constând în asimilarea diferitelor acte de constatare
ale unor organe de specialitate, efectuate anterior sesizării organului de urmărire penală, cu
constatările efectuate în timpul procesului, pe parcursul urmăririi penale.

1
art. 61 alin. (5): „Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a
organelor de urmărire penală”.
2
Art. 198 alin. (2), teza a doua: „Procesele verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a) – c)
constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul
penal”.

64
 În concluzie, primind informarea din partea ONPCSB, organul de urmărire penală este
sesizat în condițiile art. 61 și art. 291 C.p.p. și va dispune începerea urmăririi penale.
În cadrul urmăririi penale, pentru a verifica dacă sesizarea este întemeiată, va putea
solicita Oficiului informații, în cadrul procedeelor probatorii reglementate de Codul de
procedură penală. Înscrisurile obținute de la Oficiu pot constitui astfel de probe, ele vor avea
însă natura juridică a înscrisurilor, și nu pe aceea a unor constatări de specialitate1.

Participanții la întâlnire au precizat că nu au fost identificate probleme în

practica instanțelor care să fi fost generate de problema în discuție, ea fiind ridicată
doar din perspectivă administrativă, întrucât sesizările de la Oficiu sunt, în multe
situații, neclare și ineficiente, iar înregistrarea lor în cazuistica penală sporește
artificial rolul dosarelor de urmărire și al soluțiilor de clasare.
În unanimitate a fost însușită opinia INM, în sensul că aceste sesizări pot parcurge
procedura de regularizare reglementată pentru plângeri și denunțuri. S-a menționat că
prezentul material trebuie adus și la cunoștința SRUD din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție.

1.2. Soluții ale urmăririi penale. Oportunitate; criterii. Infracțiunea de punere în

circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă
înregistrată pentru produse identice sau similare, prevăzută de art.102 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – Secția de Urmărire Penală și Criminalistică)

SUPC din cadrul PÎCCJ, autoarea întrebării, arată că, pentru situaţii de fapt
asemănătoare, au fost dispuse soluţii diferite (rechizitorii sau acorduri de recunoaştere într-
o proporţie mică şi renunţare la urmărire penală în cea mai mare parte), fără să existe vreun
criteriu concret de apreciere, de multe ori chiar în cadrul aceleiaşi unităţi de parchet.

În opinia noastră, întrebarea nu are în vedere rezolvarea unei probleme de drept.

Caracterul neunitar al practicii semnalate nu provine in interpretarea diferită a normelor
legale.
Criteriile pentru renunțarea la urmărire penală sunt cele prevăzute la art. 318 C.p.p.;
aplicarea lor în concret nu este o chestiune de drept.

1
SRUD din cadrul PÎCCJ a comunicat că la concluzii similare s-a ajuns și în cadrul propriilor evaluări, materializate în
Note de studiu la nivelul anilor 2017 și 2019.

65
 Participanții la reuniune și-au însușit poziția de principiu a INM.
S-a subliniat că revine structurii specializate din cadrul PÎCCJ-SUPC (Serviciul
pentru coordonarea MP în domeniul DPI) să facă o analiză de practică judiciară și să
formuleze criterii specifice, cu rol orientativ în unificarea practicii, în realizarea
tocmai a rațiunii pentru care a fost înființată, anume coordonarea activității în această
materie. S-a făcut o paralelă cu practicile parchetelor de pe lângă curțile de apel de a
identifica soluțiile din raza lor de competență într-o anumită materie, pentru a stabili
tendințele practicii judiciare și pentru a oferi procurorilor din circumscripție orientări
pentru aplicarea acestor criterii în soluțiile de urmărire penală (reprezentantul PCA
București a exemplificat cu astfel de situații întocmite în materia despăgubirilor pentru
detenția nelegală ori în materia infracțiunilor rutiere).

1.3. Renunțare la urmărirea penală. Soluții ale judecătorului sesizat pentru

confirmare; respingerea ca inadmisibilă a sesizării, posibilitatea emiterii unei
noi soluții de renunțare (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4)

Autorul întrebării nu indică practică judiciară, dar se poate deduce că situația la care
se referă este de felul următor: sesizat pentru confirmarea soluției de renunțare la urmărire
penală dispusă de către procuror, judecătorul constată că nu se poate pronunța întrucât
dosarul de urmărire este incomplet (autorul întrebării exemplifică: nu s-a precizat de către
stat prejudiciul în cazul unei infracțiuni de contrabandă; nu s-a depus la dosar actul prin care
urmărirea penală fusese redeschisă) și respinge sesizarea ca inadmisibilă. Autorul întrebării
ridică problema dacă în acest caz s-ar putea dispune o nouă soluție de renunțare la urmărire
penală, ori sunt incidente și în acest caz dispozițiile art. 318 alin. (16) C.p.p., potrivit cărora
dacă judecătorul a respins cererea de confirmare, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă,
indiferent de motivul invocat.

Opinia INM
În rezolvarea chestiunii puse în discuție sunt necesare o serie de observații prealabile.
Prima, că soluția respingerii de către judecător „ca inadmisibilă” a sesizării nu este
una prevăzută de lege. Art. 318 alin. (15) prevede doar soluția respingerii pentru
completarea/continuarea urmăririi penale de către procuror, ori pentru ca judecătorul să
înlocuiască soluția procurorului cu una de clasare.
A doua, că, în baza acelorași dispoziții legale, respingerea de către judecător a
sesizării este întotdeauna însoțită de desființarea soluției date de către procuror.
Apoi, dacă judecătorul ar pronunța soluția, neprevăzută de lege, de a respinge
sesizarea ca inadmisibilă, această dispoziție nu ar presupune și desființarea soluției de RUP;

66
într-o atare situație, soluția de RUP nefiind desființată, nu își găsește rostul problema dacă
procurorul ar mai putea să o adopte din nou. În măsura în care judecătorul a procedat așa,
dând o soluție neprevăzută de lege, prin care nu s-a pronunțat asupra RUP, ci asupra
„sesizării”, atunci este probabil că a făcut-o tocmai pentru a evita inconvenientele rezultând
din interdicția prevăzută la art. 318 alin. (16), „păstrând” în vigoare soluția și cerând
procurorului doar să complinească anumite lipsuri ale dosarului, tocmai pentru a putea
ulterior să procedeze la confirmarea soluției, care nu va fi una „nouă”, ci aceeași, asupra
căreia nu se pronunțase anterior.
În fine, separat de toate cele de mai sus, dacă anumite aspecte pot avea semnificație
strict procedurală, sunt unele lipsuri ale urmăririi penale care nu au acest caracter, ci unul
de fond. În exemplele date de autorul întrebării, lipsa actului prin care s-a redeschis
urmărirea penală este una de ordin formal, administrativ, și ar putea fi complinită de îndată
prin atașarea la dosarul aflat pe rolul judecătorului a acestui act, preexistent; în schimb,
lipsa mențiunilor cu privire la cuantumul prejudiciului în cazul infracțiunii de contrabandă
nu este una doar formală, ci constituie o lipsă în probatoriul urmăririi penale, care împiedică
evaluarea de fond asupra soluției de renunțare.
În concluzie:
- în procedura prevăzută la alin. (14) se pot complini, în fața judecătorului, lipsurile
de ordin formal ale urmăririi penale, acelea care nu constituie o prelungire a probatoriului
sau o insuficiență a urmăririi care să împiedice evaluarea temeiniciei soluției de RUP; după
complinirea acestor lipsuri, judecătorul se va putea pronunța asupra soluției, confirmând-o
sau desființând-o;
- dacă judecătorul desființează soluția de renunțare la urmărire penală, o nouă soluție
de același fel nu poate fi pronunțată în cauză;
- interdicția din art. 318 alin. (16) C.p.p. este neechivoc formulată; este însă discutabil
dacă textul care o prevede este unul constituțional, respectiv dacă este echitabil ca, atunci
când completarea urmăririi penale sporește motivele pentru aplicarea acestei soluții, ea să
nu mai poată fi dispusă, fiind în schimb obligatorie trimiterea în judecată; nici exigențele
constituționale ținând de calitatea legii nu apar a fi respectate în cazul acestui text care
impune soluții contrare chiar rațiunii instituției pe care o reglementează; este evident că
rațiunea legiuitorului a fost aceea ca procurorul să nu persiste în renunțarea la urmărire în
ipoteza în care după completarea urmăririi motivele pentru care judecătorul a respins inițial
cererea s-au consolidat ori au sporit;
- verificarea constituționalității acestui text de lege nu poate avea loc decât în măsura
în care, interpretând teleologic norma, procurorul ar dispune totuși renunțarea la urmărire
penală, ridicând excepția de neconstituționalitate a art. 318 alin. (16) în cadrul procedurii
de confirmare.

Cu majoritate a fost însușită opinia INM.

67
 În cadrul dezbaterilor s-a formulat și punctul de vedere în sensul că efectele
interdicției din alin. (16) nu se produc decât în măsura în care judecătorul a respins
cererea de confirmare pentru motive de fond, după evaluarea faptei în concret; s-a
exemplificat cu ipoteza în care se respinge cererea de confirmare doar pentru că
renunțarea la urmărire este emisă de către procuror cu încălcarea normelor de
competență după materie (de un procuror necompetent). Participanții la întâlnire au
apreciat că rațiunea legii este în mod evident aceea ca împrejurarea de fapt pentru
care judecătorul a constatat că nu se impune renunțarea la urmărire să nu poată fi
reevaluată, în sens contrar, de către procuror; s-a arătat însă, că formularea expresă
a legii, prin completarea cu precizarea „indiferent de motiv”, nu permite încălcarea,
printr-o interpretare teleologică, a dispoziției exprese.
S-a apreciat, de asemenea, că ar fi oportună o intervenție legislativă.

1.4. Confirmarea rechizitoriului. Competență. Rechizitoriu întocmit de procuror

stagiar și contrasemnat de către prim-procurorul parchetului, în calitate de
coordonator (Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași)

PCA Iași ridică problema dacă, în ipoteza contrasemnării de către prim-procuror, în

calitate de coordonator, a rechizitoriului întocmit de procurorul stagiar, același prim-
procuror mai poate verifica legalitatea și temeinicia rechizitoriului.
Nu se indică soluții de practică neunitară ori puncte de vedere diferite ale procurorilor
față de cel al instanței. Problema s-a ridicat în legătură cu o soluție de clasare dispusă printr-
un rechizitoriu emis de un procuror stagiar și contrasemnat de conducătorul parchetului.
Plângerea împotriva soluției de clasare din acest act a fost soluționată de către conducătorul
pachetului superior.

În opinia noastră, procurorul care contrasemnează actul nu poate efectua și controlul

de legalitate al actului. Contrasemnarea actului semnifică însușirea de către procurorul
coordonator a soluției, actul contrasemnat aparține și coordonatorului, nu doar procurorului
stagiar.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

2. Camera preliminară

68
 2.1. Cameră preliminară. Obiect. Ordonanța de redeschidere a urmăririi penale,
confirmată conform art. 335 alin. (4) C.p.p. (Direcția Națională Anticorupție)

DNA ridică problema dacă ordonanța procurorului de infirmare și redeschidere a

urmăririi penale, confirmată de către judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii
prevăzute de art. 335 alin. (4) C.p.p., mai poate fi sancționată cu nulitatea absolută în faza
distinctă a camerei preliminare.
Autorul întrebării este de părere că acest act al procurorului nu mai poate fi cenzurat
în cameră preliminară, dar indică o soluție în sens contrar a Curții de Apel Oradea, care a
constatat nulitatea absolută a redeschiderii drept consecință a necompetenței materiale a
organului de urmărire penală care a dispus-o; argumentele în sensul că în faza camerei
preliminare poate avea loc un astfel de examen au fost, cu precădere, dispozițiile privind
posibilitatea invocării nulității absolute, împrejurarea că la data la care s-a confirmat
redeschiderea (în anul 2014) procedura în fața judecătorului nu era contradictorie (astfel că
singura posibilitate a părții de a-și formula apărări cu privire la legalitatea redeschiderii este,
în cauză, procedura din faza de cameră preliminară), precum și faptul că în cadrul procedurii
anterioare de confirmare a redeschiderii chestiunea competenței nu a fost discutată (astfel
că încheierea anterioară nu a dat vreo rezolvare acestei probleme).

În opinia noastră, chestiunea pusă în discuție trebuie tratată, pe de o parte, făcând

abstracție de particularitățile speței care a prilejuit întrebarea și, pe de altă parte,
încadrând-o în problema mai largă dacă în camera preliminară se pot verifica actele
procurorului deja supuse cenzurii judecătorești și actele judecătorești emise în cauză pe
parcursul urmăririi penale.
Problema este similară celei ridicate în privința încheierilor judecătorului de cameră
preliminară privind încuviințarea unor procedee probatorii, respectiv a probelor strânse în
baza acestor încheieri. Cu privire la această problemă, opinia INM, practica judiciară și
doctrina sunt în consens: pot face obiectul controlului în procedura de cameră preliminară și
actele judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe
care se întemeiază acuzația. Este opinia INM exprimată cu ocazia reuniunii de practică
neunitară a judecătorilor, adoptată cu unanimitate de judecătorii participanți la Întâlnirea
de la Sibiu din 2015; ea se regăsește în numeroase soluții de practică judiciară și este
recunoscută chiar de către Curtea Constituțională (în Decizia nr. 244/2017, unde, la paragr.
66 se arată că legalitatea supravegherii tehnice poate fi contestată de către inculpat în
procedura camerei preliminare); mai mult, o sesizare pentru dezlegarea acestei probleme
de drept fost respinsă de instanța supremă ca inadmisibilă, cu motivarea că ea nu reprezintă
o veritabilă problemă de drept, făcându-se referire și la acest consens jurisprudențial și
doctrinar, art. 342 C.p.p. stabilind că intră în obiectul camerei preliminare toate actele din

69
cursul urmăririi penale care stau la baza formulării acuzației cu privire la care s-a dispus
trimiterea în judecată1.
Deși exprimate tot în legătură cu o problemă particulară (vizând încheierile de
autorizare a metodelor speciale de supraveghere), considerentele care stau la baza soluției
de mai sus au un grad mare de generalitate, se întemeiază pe chestiuni de principiu care
permit extrapolarea concluziei la orice altă chestiune similară.
Or, cea pusă în discuție cu această ocazie este similară celei care a primit deja
rezolvarea la care ne-am referit, prin aceea că pornește tot de la întrebarea dacă un act
judecătoresc (încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale) ar mai putea fi
cenzurat în faza procesuală a camerei preliminare. Argumentele care au dus la adoptarea
acelei rezolvări sunt în întregime aplicabile și acestei probleme, astfel că și rezolvarea
trebuie să fie aceeași: redeschiderea urmăririi penale constituie premisa procesuală a
desfășurării urmăririi penale finalizate prin trimiterea în judecată; de legalitatea acestei
premise depinde legalitatea urmăririi penale desfășurate în cauză; legalitatea urmăririi
penale constituie obiect al camerei preliminare, conform art. 342 C.p.p.; prin urmare,
legalitatea redeschiderii urmăririi penale nu poate ieși de sub controlul judecătorului în faza
procesuală a camerei preliminare.
Acestor argumente cu caracter de principiu li se adaugă unele ținând de specificul
acestei proceduri: confirmarea redeschiderii are loc într-o procedură în care sunt citate
numai persoanele care avuseseră calitatea de suspecți sau inculpați în urmărirea penală
finalizată prin soluția inițială de netrimitere în judecată; or, după redeschiderea urmăririi
cadrul procesual se poate schimba, astfel că pot exista finalmente, la trimiterea în judecată
persoane având calitatea de inculpați sau părți responsabile civilmente dobândită ulterior
redeschiderii, care nici nu ar putea contesta decât în faza camerei preliminare modul în care
a avut loc redeschiderea urmăririi.
În concluzie, ordonanța procurorului prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi
penale, precum și încheierea prin care această măsură a fost confirmată fac obiect al
verificărilor în faza procesuală a camerei preliminare.

Cu majoritate a fost însușită opinia INM, completată cu argumentul că menirea

judecătorului de drepturi și libertăți este una similară celei a judecătorului de
instrucție, anume de a disciplina, de a controla activitatea de urmărire penală pe
parcursul desfășurării acesteia; or, judecătorul de scaun trebuie să păstreze
posibilitatea de a examina în întregime urmărirea penală pe baza căreia va proceda
finalmente la soluționarea pe fond a acuzației.

1
Decizia nr. 2/2018 (Monitorul Oficial, Partea I nr. 307 din 05/04/2018).

70
 În sprijinul opiniei contrare s-au adus argumente în sensul că existența unui
control judecătoresc anterior asupra actului de redeschidere exclude o nouă evaluare
judecătorească asupra aceluiași act.
S-a convenit și urmărirea practicii judiciare în această problemă și repunerea ei
în discuție la o viitoare întâlnire.

2.2. Cameră preliminară. Excluderea probelor. Referirile la probe din cuprinsul

rechizitoriului (DIICOT – Structura centrală, Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia)

DIICOT – Structura centrală, PCA Cluj și PCA Alba ridică problema modalității prin care
se va proceda la eliminarea referirilor din cuprinsul rechizitoriului privitoare la mijloacele de
probă excluse și a naturii actului juridic prin care se dispune - Decizia Curții Constituționale
nr. 22/2018.

Autorii întrebării reiau o problemă deja discutată (la reuniunea din martie 2020 de la
București), fără a aduce vreun element de noutate și fără a propune o altă soluție (fiind, de
altfel, de acord cu opinia INM și cu soluția adoptată la întâlnirea menționată). PCA Cluj nu
pune în discuție corectitudinea dispoziției date de către judecător ca procurorul să modifice
rechizitoriul, ci se întreabă doar dacă e cazul ca procurorul să procedeze la aceasta în cadrul
măsurilor luate în baza art. 345 C.p.p. sau numai după încheierea procedurii de cameră
preliminară.

La reuniunea din martie 2020 de la București punctul de vedere al INM, adoptat în

unanimitate de către participanți, a fost acela că înlăturarea din cuprinsul rechizitoriului a
unor referiri la probele excluse nu are suport legal.
Soluția a fost receptată și în jurisprudența instanței supreme: „În practică s-a ridicat
problema privind necesitatea înlăturării materiale a informațiilor cuprinse în mijloacele de
probă excluse din conținutul rechizitoriului. Cu privire la această chestiune, se poate observa
că instanța de contencios constituțional nu a avut în vedere o astfel de operațiune și, ca
atare, aceasta nu poate fi fundamentată pe decizia amintită. Mai mult, eliminarea pasajelor
din rechizitoriu nu are nici suport legal în condițiile în care nu poate fi asimilată remedierii
unei neregularități, singura ipoteză în care este abilitat un organ judiciar, în speţă
procurorul, să intervină asupra actului de sesizare subsecvent învestirii instanței. Nu se poate
face abstracție de faptul că înlăturarea acestor mențiuni din actul de sesizare ar lipsi de
claritate și cursivitate rechizitoriul, fără posibilitatea de a se mai dispune remedierea sau
refacerea acestuia în lipsa oricărei prevederi legale care să reglementeze o astfel de situație.
De altfel, dincolo de faptul că cel puțin unul din membrii completului de judecată,

71
judecătorul de cameră preliminară, a luat cunoștință integral de conținutul acestora, chiar
și în ipoteza operării unei astfel de înlăturări, la dosar rămân atașate numeroase alte acte
procedurale care fac referire la aceste probe, astfel încât raționamentul care stă la baza
unei astfel de intervenții asupra rechizitoriului ar trebui să conducă la eliminarea tuturor
respectivelor pasaje, ceea ce este nu doar nelegal, ci și absurd”1.

De asemenea, aceeași problemă a fost discutată cu ocazia Întâlnirii președinților

secțiilor penale din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, desfășurată
în format online, în data de 18 decembrie 2020, ocazie cu care, cu majoritate, participanții
au agreat următoarele: „În cazul în care probele excluse au fost redate în rechizitoriu,
procurorul ar trebui să elimine din rechizitoriu pasajele referitoare la existenţa şi analiza
probelor anulate, dispoziţia judecătorului de cameră preliminară urmând să fie menţionată
prin încheierea de excludere a probei/probelor. Pot exista situaţii, de la caz la caz, în care
actul de sesizare, deşi iniţial a fost apt, poate deveni, urmare excluderii probelor, inform,
lipsit de coerenţă, ceea ce conduce la neclaritatea acuzaţiei penale. De aceea nu se poate
aprecia că înlăturarea pasajelor din rechizitoriu reprezintă o simplă operaţiune materială,
ci reprezintă un aspect de neregularitate a actului de sesizare, chiar dacă acest motiv a
intervenit ulterior sesizării instanţei.
În cazul în care procurorul nu ar îndeplini această obligaţie stabilită de judecătorul de
cameră preliminară, ar trebui să se constate neregularitatea actului de sesizare şi să se
dispună restituirea cauzei la procuror, pentru refacerea actului de sesizare.
Referitor la modalitatea practică de aplicare a acestei proceduri, dacă în ceea ce
priveşte calea de atac a contestaţiei, apreciem că, în cazul în care instanţa de control judiciar
dispune excluderea probei/probelor şi eliminarea din rechizitoriu a menţiunilor referitoare
la acestea, verificarea îndeplinirii obligaţiei de procuror se poate face în termenul de 5 zile
prevăzut de art. 345 alin. 3 Cod proc. pen., cu consecinţa, în caz de neîndeplinire a acestei
obligaţii, a constatării neregularităţii actului de sesizare şi a restituirii cauzei la procuror,
în ceea ce priveşte procedura în faţa primei instanţe nu am identificat soluţii procedurale
prin raportare la forma actuală a dispoziţiilor legale”.

Poziția INM în cadrul acestei reuniuni

Având în vedere concluziile diferite agreate cu ocazia întâlnirilor anterioare
menționate, precum și jurisprudența recentă a instanței supreme, propunem rediscutarea
problemei de drept cu ocazia unei întâlniri comune a președinților secțiilor penale cu
procurorii șefi secție.

1
Complet de cameră preliminară de la Î.C.C.J., încheierea nr. 23/14.07.2020, nepublicată

72
 Participanții au agreat poziția de principiu a INM. S-a arătat că punctul de vedere
reținut la întâlnirea din decembrie 2020 a președinților secțiilor penale nu se regăsește
în practica tuturor instanțelor, exemplificându-se cu situația unor curți de apel în care
nu s-a identificat vreo soluție de acest gen.
S-a menționat și necesitatea revizuirii modului de întocmire a rechizitoriilor,
respectiv a practicii de a se reproduce în întregime, în mod inutil, conținutul diferitelor
mijloace de probă în cadrul rechizitoriului, în loc de a se face trimitere la acestea și
de a se arăta mai degrabă ce anume reține procurorul din probatoriu.

2.3. Camera preliminară. Obiect. Verificarea încadrării juridice (Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești)

PCA Ploiești ridică problema dacă poate face obiectul procedurii camerei preliminare
schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată; este
de părere că în cadrul procedurii de cameră preliminară nu se poate dispune schimbarea
încadrării juridice a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Indică o cauză în care judecătorul de cameră preliminară care a soluționat contestația
a apreciat că fapta descrisă în rechizitoriu constituie tentativă de omor, și nu lovire,
trimițând cauza spre rejudecare la judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie,
pentru ca acesta să soluționeze din nou excepțiile privind necompetența procurorului,
ridicate de persoana vătămată; în final s-a dispus începerea judecății sub aspectul infracțiunii
de lovire, cu motivarea că pentru a lămuri sub toate aspectele situația de fapt, condiție
premisă punerii în discuția părților a schimbării încadrării juridice, organul judiciar învestit
cu soluționarea cauzei trebuie să efectueze nemijlocit o reapreciere a probelor, aspecte ce
exced cadrului procesual al camerei preliminare.

În opinia noastră, problema în discuție reclamă observarea a două categorii de

situații:
Prima, când fapta descrisă în rechizitoriu este, prin raportare la ceea ce reține
procurorul ca fiind obiect al judecății, corect încadrată juridic; chestiunea dacă situația de
fapt în sine este corect reținută, dacă probele ar putea dovedi o altă situație de fapt, cu
consecința schimbării încadrării juridice, este una care nu ține de obiectul camerei

73
preliminare; se pune în discuție, în realitate, un aspect de temeinicie a acuzației, care se va
verifica în cadrul cercetării judecătorești1.
A doua categorie de situații ridică însă probleme. Ele sunt acelea în care chiar
descrierea faptei din rechizitoriu nu este concordantă cu încadrarea juridică dată de către
procuror (adică, încadrarea este greșită prin raportare chiar la fapta astfel cum a fost
prezentată de către procuror).
În măsura în care, în încadrarea corectă, fapta ar fi de tot de competența instanței
sesizate, chestiunea nu ar ridica vreo problemă în camera preliminară, urmând ca în cursul
judecății să se dispună schimbarea de încadrare și să se efectueze cercetarea judecătorească
a acuzației sub aspectul încadrării corecte.
Însă, în ipoteza în care încadrarea faptei descrise în rechizitoriu ar atrage și
competența altei instanțe, răspunsul nu poate fi același.
În această din urmă ipoteză, trebuie observat, pe de o parte, că schimbarea încadrării
juridice (stabilirea în drept a acuzației) nu constituie obiect al camerei preliminare și, pe de
altă parte, că necompetența după materie nu poate rămâne fără vreun efect în privința
soluționării camerei preliminare.
Însă din faptul că încadrarea juridică nu poate fi schimbată în procedura de cameră
preliminară nu decurge și consecința că nici declinarea nu ar putea fi dispusă în camera
preliminară.
Potrivit art. 346 alin. (6) C.p.p., judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit
art. 50 C.p.p. (adică dispune declinarea cauzei) „dacă apreciază că instanța sesizată nu este
competentă” (s.n.).
Or, competența după materie este dată nu de încadrarea juridică indicată de către
procuror, ci de obiectul judecății (al învestirii), adică de fapta descrisă de către procuror,
pentru care acesta a dispus trimiterea în judecată.
Prin urmare, în baza textului de lege indicat, judecătorul trebuie să evalueze obiectul
judecății și să constate, premergător oricăror altor verificări, dacă, în raport de fapta descrisă
în rechizitoriu, îi revine competența materială să soluționeze camera preliminară ori ea
aparține judecătorului de cameră preliminară de la altă instanță, căreia același text îl obligă
să i-o decline. Așadar, norma permite judecătorului de cameră preliminară să decline cauza
doar pe baza acestei evaluări (aprecieri) și nu reclamă nicio altă măsură procesuală prealabilă
declinării; de altfel, textul face trimitere doar la art. 50 C. proc. pen., nu și la alte norme
(cum ar fi acelea privind schimbarea încadrării).

În concluzie:

1
Intră în această categorie cel mai adesea situațiile în care, descriindu-se o infracțiune contra vieții sau una contra
integrității corporale sau sănătății, se formulează critici, încă din camera preliminară, sub aspectul formei de vinovăție
reținute de procuror, susținându-se că ea ar fi fost greșit stabilită.

74
 - când pentru verificarea corectitudinii încadrării juridice reținute de către procuror
este necesar un examen de fond al faptei, prin raportare la probele cauzei, el se
va efectua după începerea judecății, nefăcând obiectul camerei preliminare;
- când, verificându-și competența prin raportare la obiectul judecății (adică la fapta
descrisă în rechizitoriu), se constată că fapta descrisă de către procuror este de
competenta soluționare a unei alte instanțe, judecătorul de cameră preliminară
va dispune, în temeiul art. 346 alin. (6) raportat la art. 50 C.p.p., declinarea cauzei
în favoarea acelei instanțe, fără a dispune în prealabil schimbarea încadrării
juridice.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

2.4. Camera preliminară. Lipsă de apărare la soluționarea camerei preliminare

constatată în faza de judecată. Remedii. Efectele Deciziei CCR nr. 88/2019
(Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia)

Autorul întrebării exemplifică cu o speță în care Judecătoria Alba Iulia a constatat din
oficiu, după începerea judecății, că inculpatul minor fusese lipsit de apărare în procedura
camerei preliminare și a dispus, prin sentință, restituirea cauzei la parchet, întrucât,
verificând și lucrările urmăririi penale, instanța a constatat că nici pe parcursul acesteia nu
fusese asigurată apărarea inculpatului, care era obligatorie. Autorul întrebării ridică
problema dacă instanța de judecată poate dispune o astfel de soluție, care nu este
reglementată între cele de la art. 396-397 C.p.p.

În opinia noastră, problema în discuție se reduce la a stabili cum va proceda instanța,

în lipsa unei reglementări exprese, în situațiile avute în vedere în decizia Curții
Constituționale nr. 88/2019.
În mod cert, decizia nu poate rămâne fără efecte în practică doar pentru motivul că
legiuitorul încă nu a intervenit pentru a pune în acord norma de procedură cu exigențele
Curții.
Pe de o parte, trebuie admis că instanța care, din oficiu sau la cerere, identifică cazul
de nulitate absolută constând în neasistarea inculpatului în procedura de cameră preliminară
când asistarea era obligatorie trebuie să dea posibilitatea părții afectate de această nulitate
să își exercite apărările specifice fazei procesuale de care, prin lipsa apărării, a fost privată.
Pe de altă parte, însă, legea nu prevede un mecanism procesual pentru reluarea
formală a fazei de judecată a camerei preliminare, așa încât este discutabil dacă judecătorul
fondului ar putea dispune aceasta.

75
 Prin urmare, instanța este chemată să identifice acel mecanism procesual care să
restabilească caracterul echitabil al procedurii, în aplicarea directă a art. 6 CEDO; rămânând
formal în faza de judecată, instanța trebuie să acorde părții posibilitatea de a formula, cu
asigurarea apărării, criticile pe care nu le-a formulat în camera preliminară; în măsura în
care se formulează astfel de critici, ele vor fi examinate de instanță; acelea pe care le
găsește întemeiate se vor reflecta în soluțiile pe care le va putea pronunța pe fond (probele
nelegale nu vor fi avute în vedere, în contra părții care le-a criticat întemeiat, la pronunțarea
soluției; nelegalitatea altor acte de urmărire penală se va putea reflecta de asemenea în
soluția de fond asupra acuzației).

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3. Judecata

3.1. Judecata. Participarea la judecată prin videoconferință. Inculpat liber aflat

în străinătate (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție)

Se ridică problema dacă, în interpretarea art. 235 alin. (11) din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (potrivit căruia la
videoconferință se apelează „ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru ca acea
persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul României"), instanţa poate utiliza procedura
numai pentru luarea declaraţiilor inculpatului aflat în străinătate sau şi pentru efectuarea
altor acte de procedură în prezenţa acestuia, precum citirea actului de sesizare, formularea
unor cereri de probaţiune, administrarea altor probe, dezbaterile asupra fondului cauzei,
acordarea ultimului cuvânt inculpatului etc.

Întrebarea tinde să stabilească dacă textul menționat are în vedere doar administrarea
mijlocului de probă constând în declarația unei persoane, sau poate fi extins și la participarea
acelei persane la activitatea de judecată, în calitate de subiect procesual principal.
Secția Judiciară a PÎCCJ a exprimat punctul de vedere potrivit căruia procedura
videoconferinței poate fi utilizată exclusiv pentru luarea declarațiilor inculpatului aflat în
străinătate, pentru celelalte acte de procedură fiind reglementate alte instrumente juridice
de cooperare internațională, şi anume mandatul european de arestare, transferul temporar
al persoanei deținute pe teritoriul altui stat sau emiterea unui ordin european de anchetă, în
funcție de specificul fiecărei cauze.

76
 Opinia INM

Titlul VII din Legea nr. 302/2004, titlu care reglementează asistența judiciară în
materie penală, se referă la îndeplinirea unor acte de procedură de către organele judiciare
ale unui stat, în beneficiul, adică în locul, celor ale altui stat.
Normele nu instituie decât reguli particulare privind diferite activități ale organelor
judiciare, nu și reguli privind participarea unor persoane la procesul penal de la distanță.
Prin urmare, normele având acest scop limitat, aplicarea lor trebuie să fie strictă,
anume la instituțiile de procedură la care se referă.
Cât privește textul în discuție, privind audierile prin videoconferință, acesta se referă
la administrarea probei cu declarația și, pentru motivele arătate, aplicarea lui nu poate fi
extinsă pe cale de interpretare.
Totodată, trebuie menționat că participarea la procesul penal prin videoconferință nu
este reglementată de plano de legea penală română decât în privința inculpatului arestat -
la art. 364 alin. (4) C.p.p.
A admite că persoanele aflate în stare de libertate în altă țară ar putea beneficia de
dreptul de a participa de la distanță la proces, în temeiul dispoziției din legea specială, în
schimb celor aflate în țară lipsindu-le această posibilitate, întrucât nu este reglementată de
Codul de procedură penală, ar însemna o interpretare nu doar cu un efect extensiv nepermis,
ci și cu un efect discriminator de neîngăduit.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3.2. Rejudecarea cauzei ca urmare a necompetenței materiale sau personale a

primei instanțe constatată de către instanța de apel. Faza procesuală din care se reia
cauza: camera preliminară sau judecata în primă instanță (Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Cluj)

Autorul întrebării arată că la nivelul instanțelor din cadrul Curții de Apel Cluj practica
nu este unitară.
Astfel, au fost pronunțate hotărâri prin care, admițând calea de atac a apelului, a fost
desființată hotărârea primei instanțe, cauza fiind trimisă spre rejudecare, impunând în
considerente (iar nu și în dispozitiv) reluarea camerei preliminare ca fiind afectată de aceeași
cauză de nulitate absolută. În consecință, cauzele au fost înregistrate din nou în faza camerei
preliminare.
Într-o altă soluție, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de către inculpat și,
constatând incidența cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) C.p.p.

77
referitoare la încălcarea normelor după calitatea persoanei, a desființat hotărârea primei
instanțe dar și încheierea judecătorului de cameră preliminară corespunzător instanței
fondului și a dispus trimiterea cauzei în cameră preliminară la instanța competentă (în speță
Curtea de Apel Cluj) pentru verificarea legalității sesizării, a competenței și a legalității
actelor de urmărire penală.
În opinia autorului întrebării, deși niciuna dintre soluții nu are fundament procedural,
lipsind prevederi legale care să permită reluarea camerei preliminare dezbătute definitiv, cea
de-a doua soluție este singurul remediu posibil; parchetul este de părere că, în lipsa dispoziției
din decizia de apel, instanța de rejudecare nu poate decide ea însăși reluarea fazei de cameră
preliminară.

Opinia INM:
Aceeaşi problemă de drept a fost discutată şi la întâlnirea reprezentanţilor CSM cu
preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție şi curţilor de apel de la Sibiu
(24-25.09.2015), pct. 42, respectiv la cea organizată la Târgu-Mureş (29-30 septembrie 2016),
fiind împărtăşită soluţia în sensul inadmisibilităţii dispunerii, în apel, a desfiinţării sentinţei
apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare din etapa camerei preliminare.
Apreciem că soluţia adoptată în 2016 se menţine, întrucât prin adoptarea soluţiei
contrare s-ar încălca principiul separaţiei funcţiilor judiciare prevăzut de art. 3 Cod procedură
penală, autoritatea de lucru judecat a încheierii finale de dezînvestire pronunţate în etapa
camerei preliminare şi s-ar depăşi limitele sesizării în apel, instanţa de apel fiind abilitată să
cenzureze exclusiv hotărârea pe fond, conform art. 421 Cod proc. pen.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

3.3. Rejudecarea cauzei ca urmare a soluționării cauzei în primă instanță de către

un complet nespecializat. Stabilirea momentului de la care începe rejudecarea
cauzei (Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Cluj)

DNA, autoarea întrebării, indică practică judiciară contradictorie, precum și

argumentele principale ale celor două orientări:
- prima, în sensul că procesul penal se reia din faza de judecată (orientare cu care
autorul întrebării este de acord), motivată, în esență, de următoarele:
- „etapa camerei preliminare este epuizată prin rămânerea definitivă a
încheierii (…);
- procedura de cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal şi
nu o etapă a judecății, astfel că rejudecarea nu va putea avea în vedere decât

78
 reluarea acestei din urmă faze procesuale” (ÎCCJ – Completul de cinci
judecători, decizia nr. 256/2019; în același sens, decizia aceluiași complet nr.
257/2019);
- a doua, în sensul că procesul se reia din faza camerei preliminare, motivată, în
esență de următoarele:
- lipsa de specializare a judecătorului de cameră preliminară constituie în
egală măsură cauză de nulitate ca și cea în privința completului de judecată;
- fiind o astfel de cauză, ea poate fi invocată și constatată oricând;
- prin DCC 590/2019 s-a stabilit că este neconstituțională interpretarea dată
art. 469 C.p.p. prin RIL nr. 13/2017; instanța de contencios constituțional a
stabilit că reluarea procesului cu privire la persoana judecată în lipsă trebuie
să aibă loc prin refacerea fazei de cameră preliminară, nu doar a celei de
judecată (așa cum apreciase anterior ÎCCJ prin decizia menționată).

În opinia noastră, este corectă prima orientare jurisprudențială, care aparține și

instanței supreme, pentru următoarele motive:
Faza procesuală a camerei preliminare este una diferită de cea de judecată, iar
judecătorul de cameră preliminară care o soluționează pe cea dintâi nu este „completul de
judecată” care o soluționează pe cea de-a doua.
Este adevărat că, deși norma din art. 281 alin. (1) lit. a) C.p.p. se referă expres doar
la „completul de judecată”, trebuie admis că ea se aplică și judecătorului de cameră
preliminară sau celui de drepturi și libertăți. Însă, în materia discutată, această teză – la
care s-au oprit instanțele care au adoptat a doua soluție - este fără relevanță, pentru că
norma specială care prevede specializarea judecătorilor în cauzele de corupție [art. 29 alin.
(1) din Legea nr. 78/2000] – nu se referă la „judecată” (concept care să fie supus aceleiași
interpretări ca în cazul normei din C.p.p.), ci doar la „judecarea în primă instanță a
infracțiunilor”, exprimare care face referire în mod expres, așadar fără echivoc și în mod
limitativ, la faza procesuală a judecății în primă instanță.
De altfel, Legea nr. 78/2000 a fost modificată cu ocazia adoptării Codului de
procedură penală pentru a fi pusă în acord cu acesta (prin LPA CPP nr. 255/2013), ocazie cu
care, dacă legiuitorul ar fi apreciat că textul trebuie să aibă în vedere și o altă fază
procesuală decât cea la care textul se referă, ar fi intervenit expres, menționând-o și pe
aceea de camera preliminară. Faptul că nu a făcut-o înseamnă că a apreciat că cerința se
aplică numai fazei în care se soluționează în primă instanță acțiunea penală, nu și altora.
Concluzia se desprinde de altfel și din considerentele deciziei Curții Constituționale
nr. 417/2019, care, stabilind modul în care trebuie aplicat menționatul art. 29, a indicat
expres și consecințele asupra proceselor în curs: „în măsura în care nu au devenit definitive,
urmează a fi rejudecate, în condiţiile articolului 421 punct 2 litera b) din Codul de procedură

79
penală, de completurile specializate” (se arată la paragraful 170); așadar, instanța de
contencios constituțional se referă, și ea, doar la dispozițiile legale care, subsecvent
admiterii apelului, determină reluarea judecății în primă instanță. De vreme ce instanța de
control constituțional s-a aplecat minuțios asupra tuturor categoriilor de consecințe pe care
decizia sa le produce, nimic nu ar fi împiedicat-o să menționeze că efectele se produc și
asupra procedurii de cameră preliminară, în măsura în care ar fi identificat această
necesitate.
În fine, nici analogia cu soluția reținută în DCC nr. 590/2019 nu apare ca fiind una
corectă, întrucât acea soluție este justificată de alte rațiuni decât cele aici în discuție,
respectiv ea se întemeiază pe respectarea interesului persoanei ce fusese judecată in
absentia și față de care se reia procesul de a participa la toate fazele acestuia, pentru a-și
putea face apărări sub toate aspectele, inclusiv cele privind legalitatea urmăririi penale (care
se examinează în camera preliminară), și nu doar cele privind temeinicia acuzației (care fac
obiectul judecății în primă instanță).

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

4. Proceduri speciale

4.1. Proceduri speciale. Minori. Referat de evaluare. Obligațiile procurorului

(Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău)

Autorul întrebării ridică problema modului în care se interpretează dispozițiile art.

506 alin. (11) C.p.p., potrivit cu care, în cazul în care minorul este trimis în judecată,
solicitarea referatului de evaluare este obligatorie, cu excepția cazului în care acest lucru ar
fi contrar interesului superior al minorului.
Astfel, problema este de a ști dacă este pentru procuror obligatorie doar solicitarea
acestui referat (urmând ca actul să fie primit ulterior, după sesizarea instanței), ori
trimiterea în judecată nu poate avea loc în lipsa lui. Autorul întrebării este de părere că
prima interpretare este cea corectă.

Opinia INM
Modificarea art. 506 C.p.p. are ca scop instituirea unor obligații pentru procuror
legate de evaluarea, prin intermediul referatului în discuție, a situației minorului, cu
precădere în cauzele în care instanța va fi sesizată pentru soluționarea acțiunii penale.

80
 În egală măsură însă, textul prevede și soluția pentru ipoteza în care procurorul nu își
îndeplinește aceste obligații în cursul urmăririi penale (referatul va fi în mod obligatoriu
solicitat de către instanță). Rezultă din această dispoziție că omisiunea procurorului de a
solicita referatul se va acoperi prin diligența instanței. Aceasta, întrucât scopul reglementării
este să asigure existența referatului în cauze privind pe minor, și nu să instituie cauze de
nulitate în privința activității procurorului.
Această finalitate se reflectă și în dispoziția de la alin. (11): scopul normei este de a
dinamiza procedura, de a asigura că după sesizarea instanței cu acțiunea penală aceasta va
avea la dispoziție și referatul, sens în care îl obligă pe procuror să solicite referatul, dar fără
a condiționa trimiterea în judecată de obținerea lui (fără ca procurorul să fie nevoit să
aștepte întocmirea referatului, pentru ca abia apoi să dispună trimiterea în judecată).
Soluția este justificată și de faptul că nu procurorul este cel care întocmește referatul;
acest act va avea același conținut, indiferent de care este organul care îl solicită. Apoi,
utilitatea acestui act se va reflecta cu precădere în soluția pe care instanța o va pronunța
față de minor, când este important ca actul să fie la dispoziția instanței.
În concluzie, procurorul poate dispune trimiterea în judecată, dacă a solicitat
efectuarea referatului, chiar dacă până la data trimiterii în judecată acesta nu este finalizat.
În acord cu autorul întrebării, suntem de părere că în cazul sesizării instanței cu
acordul de recunoaștere a vinovăției, rațiunile explicitate mai sus ale reglementării din art.
506 C.p.p. îl obligă pe procuror să obțină referatul anterior sesizării instanței.

În unanimitate a fost însușită opinia INM.

Participanții la întâlnire au subliniat însă că obligația procurorului de a obține
referatul înainte de terminarea urmăririi penale constituie una ținând de buna
administrare a cauzei; prin urmare că, deși nu se poate susține că emiterea
rechizitoriului în lipsa referatului ar afecta regularitatea acestui act și a sesizării
instanței (față de dispoziția art. 506 C. proc. pen.), se impune formularea unei
recomandări de bune practici în sensul soluționării urmăririi penale după întocmirea
referatului și ținând cont de informațiile furnizate de acesta.

81
 4.2. Cooperare judiciară internațională. Dacă formularea unei cereri de
recunoaştere a unei hotărâri pronunţate de un alt stat membru al Uniunii
Europene, după emiterea unui mandat european de arestare de către aceeaşi
autoritate judiciară, echivalează cu revocarea implicită a mandatului
european, în condiţiile în care nu există o informare / notificare expresă în
acest sens, astfel cum prevede art. 105 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,
republicată, şi dacă instanţele naţionale pot recalifica cererea iniţială de
punere în executare a mandatului european de arestare ca o solicitare de
recunoaştere pe cale principală sau incidentală a hotărârii care a stat la baza
emiterii mandatului şi de executare a acesteia în România (Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Judiciară – Serviciul Judiciar
Penal)

Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica

judiciară.
În opinia autorului întrebării, formularea unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri
pronunţate de un alt stat membru al Uniunii Europene, după emiterea unui mandat european
de arestare de către aceeaşi autoritate judiciară, are drept consecinţă rămânerea fără obiect
a primei solicitări. Prin înlocuirea/modificarea cererii iniţiale cu o solicitare de recunoaştere
a hotărârii străine de condamnare, noua cerere urmează să devină obiectul principal al cauzei,
iar în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în cuprinsul art. 171 şi următoarele
din Legea nr. 302/2004 o atare solicitare poate fi admisă.

În opinia noastră, formularea cererii de recunoaștere nu poate fi calificată ca o

revocare a mandatului european de arestare, având în vedere că, pentru a pronunța soluția
prevăzută de dispozițiile art. 105 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 1, este necesar să
existe o informare în acest sens din partea statului emitent cu privire la revocarea deciziei în
baza căreia a fost emis mandatul. Pe de altă parte, revocarea mandatului european de
arestare produce și alte efecte, respectiv repararea pagubei materiale sau a unei daune
morale în cazul privării ori restrângerii de libertate, conform art. 105 alin. (3) din aceeași
lege, care sunt strâns legate de decizia statului emitent de a renunța la punerea în executare
a mandatului.

1
Potrivit acestor dispoziții, atunci când statul emitent informează cu privire la revocarea deciziei în baza
căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării sau a fost emis mandatul european de arestare: (..)
judecătorul, sesizat potrivit art. 102 sau 103, prin sentință definitivă, ia act de revocarea deciziei în baza
căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării sau a fost emis mandatul european de arestare,
după caz, și dispune revocarea măsurii preventive luate față de persoana solicitată.

82
 De asemenea, considerăm că nu se poate recurge la recalificarea cererii iniţiale de
punere în executare a mandatului european de arestare ca o solicitare de recunoaştere pe

cale principală sau incidentală a hotărârii care a stat la baza emiterii mandatului şi de
executare a acesteia în România având în vedere că, pe o parte, recalificarea nu ar produce
niciun efect în plan procesual, prin ipoteză existând deja o cerere de recunoaștere cu care
instanța a fost sesizată, iar, pe de altă parte, obiectul celor două proceduri este diferit:
mandatul european este emis în vederea arestării și predării unei persoane, în scopul
efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de
siguranță privative de libertate în statul membru emitent, conform art. 84 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004, iar recunoașterea hotărârii judecătorești pronunțate într-un alt stat membru
are ca obiect recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești străine pe
teritoriul României, conform art. 172 alin. (3) din aceeași lege. Mai mult, dacă s-ar accepta
soluția recalificării, ar însemna ca măsura arestării luată în cursul procedurii de executare a
mandatului european de arestare să se convertească în măsura arestării preventive din cursul
procedurii de recunoaștere, eludându-se astfel dispozițiile art. 173 alin. (1) și (6) care prevăd
o solicitare expresă din partea statului emitent și condiții suplimentare pentru luarea măsurii.1
Prin urmare, în acord cu soluția propusă de autorul întrebării, apreciem că formularea
cererii de recunoaștere a hotărârii pronunțate de statul membru care anterior a solicitat
punerea în executare a mandatului european de arestare are ca efect rămânerea fără obiect
a celei din urmă cereri, din moment ce, solicitând punerea în executare pe teritoriul României
a hotărârii pronunțate în statul membru, nu mai poate fi realizat obiectul procedurii de punere
în executare a mandatului european.

În unanimitate a fost agreată opinia INM.

Întocmit:
Procuror Irina Ioana KUGLAY, formator INM
Procuror Corneliu IFTIM, formator INM
1
Conform art. 173 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, măsura arestării poate fi luată față de persoana
condamnată, în cazul în care infracțiunea săvârșită face parte din una dintre categoriile de infracțiuni
prevăzute la art. 97 alin. (1) și există una dintre următoarele situații: a) persoana condamnată a fugit din
statul emitent în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei
și s-a refugiat pe teritoriul României; sau b) pedeapsa aplicată de instanța străină sau restul rămas de
executat este de cel puțin un an închisoare.

83