Întâlnirea președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție și curților de apel

Bucureşti, 27-28 februarie 2023

CUPRINS
Drept penal - partea generală .................................................................... 7

1. Infracţiunea ................................................................................ 7

1.1. Aplicabilitatea soluției stabilite prin decizia nr. 22/2020 a Î.C.C.J.

(Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) în situaţia
în care o infracţiune (A) este concurentă atât cu infracţiunea ce reprezintă primul
termen (B), cât şi cu infracţiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive
postexecutorii. (Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti) ...................................... 7

2. Pedepsele ................................................................................... 9

2.1. Anularea amânării aplicării pedepsei. Stabilirea unei pedepse rezultante cu

privire la care se dispune amânarea aplicării pedepsei. Descoperirea unei infracţiuni
comise în termenul de supraveghere al amânării aplicării primei pedepse. (Curtea
de Apel Alba Iulia) .............................................................................. 9

2.2. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ca urmare a

comiterii unui noi infracţiuni. Inculpat care a fost supus măsurilor preventive
privative de libertate în cauza în care s-a pronunțat condamnarea cu suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere. Modalitatea de aplicare a prevederilor
referitoare la tratamentul sancționator al recidivei (art.96 alin.4 C.pen., art.43
alin.1 C.pen.) (Curtea de Apel Alba Iulia).................................................. 12

2.3. Săvârşirea unui concurs de infracţiuni intenţionate sancţionate cu pedeapsa

închisorii mai mare de 1 an după momentul liberării condiţionate din executarea
unei pedepse cu închisoarea mai mare de 1 an, atât în interiorul termenului de
supraveghere, cât şi ulterior expirării acestuia, dar înaintea împlinirii termenului de
reabilitare. Tratament sancţionator. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie) ....................................................................................... 14

1
Drept penal - partea specială ....................................................................16

I. Infracţiunie prevăzute în Codul penal .................................................. 16

1. Infracţiuni contra patrimoniului ....................................................... 16

1.1. Reținerea dispozițiilor art. 229 alin. 1 lit. d C.pen. în modalitatea folosirii
unei chei mincinoase în cazul persoanei care sustrage bunuri dintr-un autoturism
folosind un dispozitiv artizanal tip telecomandă pentru bruierea semnalului aferent
sistemului de închidere centralizată a autoturismelor, având ca efect blocarea
activării acestui mecanism, care astfel nu mai trece din poziția deschis în poziția
închis. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) ..................... 16

2. Infracţiuni contra siguranţei publice ................................................. 17

2.1. Încadrarea juridică a faptei unei persoane de a conduce pe drumurile

publice, având exercitarea dreptului de a conduce suspendată, un vehicul
necorespunzător categoriei pentru care deține permis de conducere. (Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) ............................................... 17

2.2. Întrunirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de conducere a unui

vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art.336 alin.1
din Codul penal, în cazul conducătorului auto care a consumat alcool atât înainte
cât și după producerea (dar înainte de testarea alcoolemiei) unui accident de
circulație în care a fost implicat, încălcând astfel dispozițiile art.78 alin.1 din
O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice care interzic consumul
de alcool subsecvent unui accident rutier și atrăgând astfel sancțiunea prevăzută de
alin.2 al aceluiași articol, respectiv considerarea că rezultatele testului sau ale
analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului în momentul
producerii accidentului. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) 20

2.3. Modul de interpretare a deciziei nr. 22 din 4 mai 2022 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în situația
în care inculpatul a părăsit locul accidentului cu autoturismul implicat în accident,
în cauzele în care rechizitoriul a fost întocmit anterior pronunțării deciziei

2
 menționate, iar trimiterea în judecată a vizat doar infracțiunea prevăzută de art.
338 alin. 1 C.pen. (Judecătoria Timişoara) ................................................ 23

II. Infracţiuni prevăzute în legi speciale ................................................ 25

1. Probleme de practică neunitară generate de declararea ca neconstituțională a

infracțiunii de contrabandă asimilată prev. de art. 270 alin. 3 din Legea nr.
86/2006. ........................................................................................ 25

1.1. Încadrarea juridică a faptelor de colectare, deţinere, producere, transport,

preluare, depozitare, predare, desfacere şi vânzare a unei cantități de peste 10.000
de țigarete, fără timbru fiscal, provenind din contrabandă, comise anterior deciziei
Curții Constituționale nr.176/2022 prin care s-a constatat că dispozițiile art.270
alin.3 din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal sunt neconstituționale. (Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) ........................................... 26

1.2. Încadrarea juridică a faptelor de colectare, deţinere, producere, transport,

preluare, depozitare, predare, desfacere şi vânzare a unei cantități sub 10.000 de
țigarete, fără timbru fiscal, provenind din contrabandă, comise anterior deciziei
Curții Constituționale nr.176/2022 prin care s-a constatat că dispozițiile art.270
alin.3 din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal sunt neconstituționale. (Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) ........................................... 27

1.3. Infracţiunea de contrabandă asimilată prev. de art. 270 alin. 3 din Legea
86/2006. Efectele suspendării acestei norme în intervalul de timp 5.05.2022
(publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei 176/2022 a CCR) şi 17.06.2022 (publicarea
în Monitorul Oficial a OUG 85/2022) asupra cauzelor în care cantitatea de mărfuri
deţinută depăşeşte plafonul reglementat de art. 452 alin. 1 lit. h din legea
227/2015 privind Codul fiscal. (Curtea de Apel Suceava) ............................... 28

2. Amnistia fiscală. Aplicarea OUG nr. 69/2020 în materia infracţiunilor

prevăzute de Legea nr. 241/2005. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală) 32

Drept procesual penal - partea generală ......................................................37

1. Probele și mijloacele de probă ........................................................ 37

3
 1.1. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 55/2022, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022. Legalitatea măsurilor de supraveghere
tehnică puse în executare anterior și ulterior deciziei (Curtea de Apel Suceava) ... 37

1.2. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 295/2022 în cauzele având ca

obiect obţinere de date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de
rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații
electronice destinate publicului (art. 152 C.proc. pen.) (Judecătoria Sectorului 2
București) ....................................................................................... 47

2. Organele de urmărire penală și competența acestora ............................ 55

2.1. Competența de efectuare a urmăririi penale după calitatea persoanei în

situația în care autorul infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau
activități prevăzute de art. 348 C. pen. este un avocat suspendat la cerere sau
incompatibil (Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov) ............................... 55

3. Măsuri preventive ........................................................................ 57

3.1. Posibilitatea înlocuirii măsurii preventive a controlului judiciar cu arestul la

domiciliu sau cu arestul preventiv în cazul nerespectării cu rea-credință obligațiilor
stabilite în cursul controlului judiciar, în situația în care față de inculpat este pusă
în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mică de 5 ani (Judecătoria Sectorului 6 București și
Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov) ................................................ 57

3.2. Posibilitatea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul minor cu

vârsta între 14 și 16 ani, în lipsa expertizei medico-legale psihiatrice prin care să se
fi stabilit existența discernământului inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii
ce face obiectul acuzației (Judecătoria Sectorului 2 București)........................ 59

3.3. Măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
(Judecătoria Sectorului 5 București, Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești) .. 62

4
 3.4. Coexistența a două măsuri preventive luate față de același inculpat,
respectiv, măsura arestării preventive și măsura preventivă a controlului judiciar, în
două dosare distincte (Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj) ......................... 63

4. Cheltuieli judiciare ...................................................................... 65

4.1. Suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat în procedura

confirmării ordonanței de renunțare la urmărirea penală de către judecătorul de
cameră preliminară (Judecătoria Giurgiu) ................................................. 65

4.2. Avansarea cheltuielilor judiciare necesare administrării probelor propuse de

către Ministerul Public în cursul judecății (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Cluj) 67

4.3. Suportarea cheltuielilor judiciare în cazul împăcării sau al retragerii

plângerii prealabile în cauze în care persoanele vătămate sunt minore (Parchetul de
pe lângă Judecătoria Brașov) ................................................................ 69

4.4. Obligarea inculpatului minor față de care a fost luată o măsură educativă la
plata cheltuielilor judiciare către stat (Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov) 70

5. Cazuri care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale .... 72

5.1. Ordinea de prioritate a reținerii cauzelor care împiedică punerea în mișcare

a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale, conform dispozițiilor art. 16 alin. 1
din Codul de procedură penală, în situația în care a intervenit prescripția
răspunderii penale (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție) ....... 72

Drept procesual penal - partea specială .......................................................75

1. Camera preliminară ...................................................................... 75

1.1. Obiectul contestației formulate în baza art. 347 C. proc. pen (Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Cluj) ............................................................... 75

2. Apelul ....................................................................................... 77

5
 2.1. Judecata în apel. Efectual devolutiv al apelului și limitele sale. Apel
declarat exclusiv de procuror împotriva unei sentințe de achitare, doar cu privire la
latura penală. Admiterea apelului și condamnarea inculpatului. Posibilitatea
instanţei de apel de a se pronunța cu privire la acțiunea civilă (Curtea de Apel Alba
Iulia) 77

2.2. Judecata în apel. Neagravarea situației în propriul apel. Apel declarat

exclusiv de persoana vătămată. Admiterea apelului și încetarea procesului penal
față de inculpat ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale (Curtea de
Apel Suceava) .................................................................................. 82

2.3. Organul competent să dispună confiscarea specială a unor produse de tutun

accizabile în situația care s-a dispus o soluție de achitare a inculpatului ca urmare a
constatării intervenirii dezincriminării infracțiunii de contrabandă asimilată,
prevăzută deart. 270 alin. (3) din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al
României, ca efect al aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 176/2022,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 451 din 05 mai 2022 (Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Suceava) .............................................................. 83

3. Contestația în anulare ................................................................... 86

3.1. Prescripţia răspunderii penale. Contestaţia în anulare întemeiată pe

dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. din perspectiva deciziilor nr. 297/2018 şi
nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională a României şi a deciziei nr.
67/2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Curtea de Apel București) .. 86

4. Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării ....... 93

4.1. Contestație formulată în temeiul dispozițiilor art. 549 ind. 1 alin. (6) C.
proc. pen. împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară în procedura de
confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării. Nemotivare. Sancțiune
(Parchetl de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) ............................... 93

6
 PUNCTAJ DE DISCUȚII

Drept penal - partea generală

1. Infracţiunea

1.1. Aplicabilitatea soluției stabilite prin decizia nr. 22/2020 a Î.C.C.J.

(Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală) în situaţia în care o infracţiune (A) este concurentă atât cu
infracţiunea ce reprezintă primul termen (B), cât şi cu infracţiunea ce
reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postexecutorii.
(Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti)

Materia: drept penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Actul normativ incident: art.38, art.39, art.41 alin.1, art.41 alin.5 C.pen.
Cuvinte cheie: decizia nr. 22/2020 a Î.C.C.J. (HP), recidivă postexecutorie,
concurs de infracțiuni.
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar asupra aplicabilității
soluției stabilite prin decizia nr. 22/2020 a Î.C.C.J. (HP) în situaţia în care o infracţiune
(A) este concurentă atât cu infracţiunea ce reprezintă primul termen (B), cât şi cu
infracţiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postexecutorii.

Într-o primă opinie, se consideră că decizia nr. 22/2020 (HP) poate fi aplicată
doar în cazul incidenţei recidivei postcondamnatorii, iar în situația care a provocat
practică neunitară se impune a fi stabilită o altă soluție juridică.
Într-o a doua opinie, se consideră că raţionamentul din decizia nr. 22/2020 (HP)
este aplicabil şi în cazul în care una dintre infracţiunile concurente este concurentă şi cu
infracţiunea din condamnarea definitivă ce formează primul termen al recidivei
postexecutorii.

Opinie INM:
Prima opinie prezentată este cea corectă, decizia nr. 22/2020 a Î.C.C.J. (HP)
vizând exclusiv ipoteza în care infracţiunea A este concurentă atât cu primul

7
(infracţiunea B), cât şi cu cel de-al doilea termen (infracţiunea C) al unei recidive
postcondamnatorii, iar raționamentul juridic exprimat în cuprinsul acesteia nu poate fi
aplicat și în situaţia care face obiectul problemei de practică neunitară – infracţiunea A
este concurentă atât cu primul (infracţiunea B), cât şi cu cel de-al doilea termen
(infracţiunea C) al unei recidive postexecutorii.
Prin decizia nr. 22/2020 a Î.C.C.J. (HP) s-a stabilit că în cazul în care o
infracţiune (A) este concurentă atât cu infracţiunea ce reprezintă primul termen (B), cât
şi cu infracţiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii,
operaţiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de
infracţiuni între pedepsele stabilite pentru infracţiunile (A) şi (B), rezultantei fiindu-i
aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea (C).
Trebuie însă subliniat că tratamentul sancţionator al celor două tipuri de recidivă
– postcondamnatorie şi postexecutorie – este fundamental diferit. Dacă în cazul recidivei
postcondamnatorii, conform art. 41 alin. 1 C.pen., pedeapsa aplicată pentru fapta care
reprezintă primul termen al recidivei sau restul rămas neexecutat din aceasta se adaugă
la pedeapsa aplicată pentru fapta care constituie cel de-al doilea termen al recidivei, în
cazul recidivei postexecutorii, potrivit art. 43 alin. 5 C.pen., limitele pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă se majorează cu
jumătate.
Drept urmare, în cazul recidivei postexecutorii, ordinea de aplicare a dispoziţiilor
care au ca efect agravarea pedepselor stabilită de art. 79 alin. 2 C.pen. este diferită,
deoarece regulile de sancţionare ale recidivei postexecutorii, amintite anterior, trebuie
în mod necesar aplicate înainte de regulile privind tratamentul sancţionator al
concursului de infracţiuni, aspect constatat atât în doctrină cât şi în practica judiciară.
Pe cale de consecință, unul dintre argumentele principale care au stat la baza
pronunțării deciziei nr. 22/2020 a Î.C.C.J. nu are aplicabilitate în situația juridică ce a
provocat problema de practică neunitară semnalată.
Totodată, diferenţa de tratament sancţionator dintre cele două tipuri de recidivă
interzice implicit, în orice situaţie, scăderea din pedeapsa aplicată pentru fapta
săvârşită în stare de recidivă postexecutorie a oricărei perioade executate în baza
pedepsei aplicate pentru fapta care constituie primul termen al recidivei.
Soluţia este evident diferită în cazul recidivei postcondamnatorii când, după
cumulul aritmetic dintre pedeapsa care reprezintă al doilea termen al recidivei şi
pedeapsa sau restul de pedeapsă care reprezintă primul termen al acesteia, instanţa
procedează la scăderea perioadelor executate de persoana condamnată din pedeapsa
sau restul de pedeapsă aferent primului termen al recidivei.

8
 În consecinţă, dacă în situaţia care a generat problema de practică neunitară
semnalată ar fi aplicat prin analogie raţionamentul prezentat de Înalta Curte în
cuprinsul deciziei nr. 22/2020 (HP), ar trebui ca pedeapsa aplicată pentru infracţiunea A
să fie contopită conform regulilor concursului de infracţiuni cu infracţiunea B, care
reprezintă primul termen al recidivei postexecutorii.
Însă, în acest caz, pedeapsa rezultantă aplicată în urma contopirii ar fi automat o
pedeapsă executabilă şi, în acelaşi timp, nu ar exista nici un temei legal care să permită
contopirea sau cumularea sa cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea C (al doilea
termen al recidivei postexecutorii), pedeapsă la rândul ei executabilă.
S-ar ajunge practic în situaţia în care, fără a se dispune un cumul aritmetic al
celor două pedepse (pedeapsa rezultantă aplicată în urma contopirii pedepselor pentru
infracţiunile A şi B, respectiv pedeapsa aplicată pentru infracţiunea C), acestea să fie
executate succesiv de persoana condamnată, soluţie vădit nelegală şi care ar crea
numeroase probleme practice (de exemplu, sub aspectul liberării condiţionate).
De asemenea, este greu de acceptat ca primul și al doilea termen al unei recidive
postexecutorii să fie simultan reprezentați de pedepse executabile.
Faţă de cele arătate, rezultă că raţionamentul juridic adoptat de Înalta Curte în
cuprinsul deciziei nr. 22/2020 (HP) nu poate fi aplicat în situaţia care a generat
problema de practică neunitară analizată.
În aceste condiţii, singura soluţie legal posibilă este stabilirea unei pedepse
pentru infracţiunea C în limitele rezultate în urma aplicării dispoziţiilor art. 43 alin. 5
C.pen. privind recidiva postexecutorie şi apoi contopirea acestei pedepse, potrivit
regulilor concursului de infracţiuni, cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea A. Din
pedeapsa rezultantă nu vor fi deduse perioadele executate de persoana condamnată în
baza condamnării care reprezintă primul termen al recidivei postexecutorii (infracţiunea
B).
În mod evident, soluţia propusă nu este la adăpost de critici, însă ea valorifică cel
mai fidel formele de pluralitate infracţională incidente în cauză.

2. Pedepsele

2.1. Anularea amânării aplicării pedepsei. Stabilirea unei pedepse

rezultante cu privire la care se dispune amânarea aplicării pedepsei.
Descoperirea unei infracţiuni comise în termenul de supraveghere al
amânării aplicării primei pedepse. (Curtea de Apel Alba Iulia)

Materia: drept penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze

9
 Act normativ incident: art. 83, art.88, art.89 C.pen.
Cuvinte cheie: anularea amânării pedepsei, revocarea amânării pedepsei, decizia
nr. 42/2008 a Î.C.C.J., Decizia nr. 24/2017 a Î.C.C.J.
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema dacă se poate dispune revocarea amânării
aplicării pedepsei în situaţia în care inculpatul este judecat pentru o faptă săvârşită în
termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei care a fost deja anulată
definitiv.

Într-o primă opinie, se consideră că se poate dispune revocarea amânării

aplicării pedepsei, raportat la prevederile art.88 alin.1, apreciindu-se că numai în acest
caz se poate dispune o pedeapsă cu executare efectivă. Se apreciază că nu prezintă
relevanţă împrejurarea că printr-o sentinţă ulterioară s-a dispus anularea amânării
aplicării pedepsei anterioare (şi suspendarea pedepsei rezultante), neputându-se face
abstracţie de împrejurarea că fapta deduse judecăţii a fost comisă în termenul de
supraveghere al amânării anterioare.
În cea de-a doua opinie, se apreciază că nu se poate dispune revocarea amânării
aplicării pedepsei stabilite pentru prima infracţiune, motivat de faptul că această
amânare a fost definitiv anulată, nemaifiind posibilă și revocarea ei. S-a arătat totodată
că pedeapsa rezultantă finală, stabilită în urma aplicării tratamentului sancționator al
concursului de infracţiuni (în raport de toate cele trei infracţiuni), nu poate fi executată
decât în regim de detenție, dat fiind faptul că inculpatul a comis ultima infracţiune în
termenul de supraveghere al primei amânări, chiar dacă nu se dispune o soluție de
revocare a acestei amânări.

Opinie INM:
Cu titlu preliminar, se impune detalierea problemei de drept care a determinat
practică neunitară.
Astfel, situaţia premisă a acesteia este pronunţarea unei soluţii de amânare a
aplicării pedepsei conform art. 83 C.pen., urmată, după rămânerea sa definitivă, de
anularea amânării potrivit art. 89 C.pen. ca urmare a descoperirii faptului că persoana
supravegheată săvârşise o infracţiune concurentă cu cea pentru care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei şi de dispunerea unei soluţii de condamnare la pedeapsa
închisorii pentru ambele infracţiuni, cu suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei rezultante.
Ulterior acestui moment, instanţa este sesizată cu o cauză care are ca obiect o a
treia infracţiune, săvârşită însă de persoana condamnată în termenul de supraveghere al
amânării aplicării pedepsei, înainte de anularea definitivă a acesteia, iar problema de

10
practică neunitară este generată de modul diferit în care s-a procedat în această
situaţie – unele completuri de judecată au dispus revocarea amânării aplicării pedepsei,
iar altele au constatat că amânarea a fost definitiv anulată, astfel că este exclusă o
revocare a acesteia.
În aceste condiții, a doua opinie prezentată este parțial corectă.
Astfel, în primul rând se poate observa că raţionamentul juridic prezentat de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 42/2008 (RIL) este pe deplin
aplicabil şi în cazul problemei de practică neunitară semnalate.
Astfel, anularea amânării aplicării pedepsei reprezintă, similar instituţiei anulării
suspendării condiţionate existente sub imperiul Codului penal din 1969, un remediu
procesual având ca scop desfiinţarea dispoziţiei de amânare atunci când aceasta este
lovită, ab initio, de un viciu esenţial. Practic, anularea intervene datorită unei cauze
anterioare, preexistente amânării aplicării pedepsei şi sancţionează tocmai
neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă.
Drept urmare, existenţa unei cauze de anulare a amânării aplicării pedepsei va
avea întotdeauna prioritate faţă revocarea amânării aplicării pedepsei ca urmare a
săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere.
Decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (HP) nu este de natură să
modifice această concluzie, deoarece în cuprinsul acesteia s-a pornit de la o premisă
diferită de cea care a problemei de practică neunitară semnalate. Astfel, Înalta Curte a
avut doar de stabilit dacă, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal
şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate
în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie
dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea
aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare.
În mod evident, situaţia premisă a problemei de practică neunitară este diferită
prin prisma faptului că, alături de cauza de revocare a amânării aplicării pedepsei
constând în săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere este
în acelaşi timp incidentă şi o cauză de anulare a amânării aplicării pedepsei constând în
săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni concurente cu cea cu privire la care s-a
dispus amânarea.
De altfel, şi sub imperiul vechiului Cod penal, în materia suspendării condiţionate,
alături de decizia nr. 42/2008 (RIL) anterior menţionată, a fost pronunţată şi decizia nr.
1/2011 (RIL) - similară cu decizia nr. 24/2017 (HP) a Î.C.C.J. - prin care s-a stabilit că
suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa
stabilită în cazul săvârşirii în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă,
ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse,

11
chiar şi în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal şi că
suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte
pedeapsa rezultantă, obţinută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1
din Codul penal.
Drept urmare, rezultă fără dubii că decizia nr. 24/2017 (HP) a Î.C.C.J. nu este de
natură să ducă la concluzia că revocarea amânării aplicării pedepsei ar putea fi dispusă
atunci când există o cauză de anulare a acesteia sau, mai mult, în situaţia în care
anularea a fost deja dispusă în mod definitiv.
Referitor la modalitatea de executare a pedepsei rezultante aplicate
condamnatului în urma judecării celei de-a treia infracţiuni, se poate observa că nu
există o dispoziţie normativă care să impună în mod expres aplicarea unei pedepse cu
executare efectivă.
Dispoziţiile art. 88 alin. 3 C.pen. nu pot avea incidenţă în situaţia anterior
prezentată atâta timp cât ele reglementează instituţia revocării amânării aplicării
pedepsei care, după cum s-a arătat deja, nu are aplicabilitate în cauza dedusă judecăţii.
Evident însă, împrejurarea că după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
amânare a aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune cu
intenţie sau intenţie depăşită în termenul de supraveghere este un aspect care trebuie
avut în vedere cu ocazia individualizării pedepsei aplicabile pentru această faptă.

2.2. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ca urmare

a comiterii unui noi infracţiuni. Inculpat care a fost supus măsurilor
preventive privative de libertate în cauza în care s-a pronunțat
condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Modalitatea de aplicare a prevederilor referitoare la tratamentul
sancționator al recidivei (art.96 alin.4 C.pen., art.43 alin.1 C.pen.)
(Curtea de Apel Alba Iulia)

Materia: drept penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: art.96 alin.4 C.pen., art.43 alin.1 C.pen., art.72 alin.1
C.pen.
Cuvinte cheie: revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere,
recidivă
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la modalitatea
de a proceda în situația revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere
atunci când inculpatul a fost supus unor măsuri preventive privative de libertate în

12
cauza în care s-a pronunțat condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere.

Într-o primă opinie, se apreciază că, după revocarea suspendării executării

pedepsei sub supraveghere, pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune trebuie adăugată
la pedeapsa anterioară, iar din pedeapsa rezultantă trebuie dedusă perioada în care
inculpatul a fost supus măsurilor preventive privative de libertate în cauza în care s-a
pronunțat condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În cea de-a doua opinie, se apreciază că, după revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere și dispunerea executării pedepsei anterioare trebuie
procedat la scăderea din această pedeapsă a duratei în care inculpatul a fost supus
măsurilor preventive privative de libertate în cauza în care s-a pronunțat condamnarea
cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, determinându-se astfel restul
neexecutat. Pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune se adăugă la restul neexecutat
din pedeapsa anterioară.

Opinie INM:
Prima opinie înfăţişată este cea corectă. Astfel, potrivit art.96 alin.4 C.pen., dacă
pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune,
descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi
dispune executarea pedepsei.
De asemenea, art. 96 alin. 5 C.pen. prevede că pedeapsa principală pentru noua
infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la
recidivă sau la pluralitatea intermediară.
În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al recidivei, potrivit art. 43 alin. 1
C.pen., dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită
pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas
neexecutat din aceasta.
Raportat la aceste dispoziţii legale, rezultă că atunci când infracţiunea săvârşită
de inculpat pe parcursul termenului de supraveghere se află în stare de recidivă faţă de
pedeapsa a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, instanţa, după ce va
dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, va dispune
executarea întregii pedepse aplicate şi nu doar a unui rest al acesteia.
Practic, în această situaţie, infracţiunea care atrage revocarea suspendării sub
supraveghere a fost săvârşită înainte ca cel condamnat să fi început executarea
pedepsei care reprezintă primul termen al recidivei, deoarece executarea acesteia din

13
urmă a fost suspendată. Drept urmare, atâta timp cât executarea pedepsei nu a fost
începută, nu există un rest rămas neexecutat din aceasta.
Dispoziţiile art. 43 alin. 1 C.pen. privind adăugarea pedepsei pronunţate pentru
infracţiunea săvârşită în stare de recidivă la restul rămas neexecutat din pedeapsa
aplicată pentru infracţiunea care constituie primul termen al recidivei au incidenţă doar
în cazul în care executarea acesteia din urmă a început ca urmare a emiterii, conform
art. 555 C.proc.pen., a unui mandat de executare a pedepsei închisorii (de exemplu, în
cazul în care starea de recidivă intervine ca urmare a unei infracţiuni săvârşite în
timpul executării pedepsei sau după liberarea condiţionată, dar înainte de considerarea
ca executată a pedepsei).
Totodată, din punct de vedere al executării pedepsei, măsurile preventive nu
constituie o executare anticipată a acesteia, ci doar perioade de timp care se scad, în
baza art. 72 alin. 1 C.pen., din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Drept urmare, în situaţia care face obiectul problemei de practică neunitară
semnalate, după revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt
incidente dispoziţiile legale privind recidiva postcondamnatorie, pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea care a atras revocarea va fi adăugată, potrivit art. 43 alin. 1 C.pen.,
la întreaga pedeapsă a cărei suspendare a fost revocată, iar din această pedeapsă
stabilită prin cumul aritmetic vor fi scăzute perioadele în care condamnatul a fost supus
unor măsuri preventive privative de libertate în cauza finalizată prin condamnarea sa la
pedeapsa cu privire la care s-a dispus revocarea suspendării executării sub
supraveghere.

2.3. Săvârşirea unui concurs de infracţiuni intenţionate sancţionate cu

pedeapsa închisorii mai mare de 1 an după momentul liberării
condiţionate din executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de
1 an, atât în interiorul termenului de supraveghere, cât şi ulterior
expirării acestuia, dar înaintea împlinirii termenului de reabilitare.
Tratament sancţionator. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie)

Materia: penal
Subcategoria: infracţiuni
Acte normative incidente: art. 104 alin. 2 C.pen., art. 106 C.pen., art. 41 alin. 1
C.pen.
Cuvinte cheie: liberare condiţionată, concurs de infracţiuni, recidivă
Prezentarea problemei juridice:

14
 În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la tipul de
recidivă incident în cazul ultimei infracțiuni săvârșite și, implicit, cu privire la
tratamentul sancţionator aplicabil în această situaţie.

Într-o primă opinie s-a considerat că infracţiunea săvârşită după împlinirea

termenului de supraveghere a liberării condiţionate se află în stare de recidivă
postexecutorie faţă de infracţiunea care a determinat aplicarea pedepsei cu privire la
care s-a dispus liberarea condamnatului.
În cea de-a doua opinie s-a considerat că fapta dedusă judecății a fost comisă în
stare de recidivă postcondamnatorie întrucât pedeapsa anterioară nu a fost executată
sau considerată ca executată la data săvârșirii infracțiunii deduse judecății, atât timp
cât liberarea condiționată din executarea primei pedepse a fost revocată.

Opinie INM:
A doua opinie exprimată este cea corectă. Astfel, în situaţia expusă, infracţiunile
comise după liberarea condiţionată a condamnatului se află în concurs real. În acelaşi
timp, infracţiunea săvârşită în interiorul termenului de supraveghere a liberării
condiţionate se află în recidivă postcondamnatorie faţă de infracţiunea care a
determinat aplicarea pedepsei cu privire la care s-a dispus liberarea condamnatului.
Pe cale de consecinţă, condamnarea inculpatului pentru infracţiunea săvârşită în
interiorul termenului de supraveghere a liberării condiţionate atrage, conform art. 104
alin. 2 C.pen., revocarea liberării condiţionate.
Ca urmare a revocării, pedeapsa din care inculpatul a fost liberat condiţionat nu a
fost niciodată executată integral (în acest sens, dispoziţiile art. 106 C.pen., potrivit
cărora, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi
nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată).
Totodată, liberarea condiționată produce doar un efect provizoriu la momentul
dispunerii sale, efectul definitiv fiind condiționat de nesăvârșirea unei infracțiuni în
termenul de supraveghere ceea ce, prin ipoteză, nu s-a realizat.
În aceste condiţii, între infracţiunea săvârşită de inculpat după expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiţionate şi infracţiunea cu privire la care s-a
dispus liberarea va exista tot o recidivă postcondamnatorie, urmând a se va proceda
astfel:
- se aplică pedepsele pentru infracţiunile săvârşite de inculpat după liberarea
condiţionată, aflate în concurs real;
- se revocă liberarea condiţionată;

15
 - se aplică tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni (art.43 alin.2
C.pen.);
- pedeapsa rezultantă se adaugă aritmetic la restul rămas neexecutat din
pedeapsa care reprezintă primul termen al recidivei (art.43 alin.2 C.pen.).

Drept penal - partea specială

I. Infracţiunie prevăzute în Codul penal

1. Infracţiuni contra patrimoniului

1.1. Reținerea dispozițiilor art. 229 alin. 1 lit. d C.pen. în modalitatea

folosirii unei chei mincinoase în cazul persoanei care sustrage bunuri
dintr-un autoturism folosind un dispozitiv artizanal tip telecomandă
pentru bruierea semnalului aferent sistemului de închidere
centralizată a autoturismelor, având ca efect blocarea activării
acestui mecanism, care astfel nu mai trece din poziția deschis în
poziția închis. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie)

Materia: Drept penal. Partea specială

Subcategoria: infracțiuni
Act normativ incident: art.229 alin.1 lit.d din Codul penal
Cuvinte cheie: furt calificat, cheie mincinoasă
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea
juridică a faptei anterior menționate.

Într-o primă opinie s-a reținut că folosirea unui dispozitiv improvizat, tip
telecomandă, pentru bruierea semnalului aferent sistemului de închidere centralizată a
autoturismelor nu atrage incidența agravantei prevăzute de alin.1 lit.d a art.229 din
Codul penal întrucât rolul cheii mincinoase este acela de a descuia o încuietoare aflată
în poziția „închis” dar dispozitivul a fost folosit pentru a bloca activitatea mecanismului
de închidere, respectiv pentru a bruia semnalul de asigurare transmis de telecomandă
către autoturism și nu pentru descuiere. Drept urmare, infracțiunea reținută în sarcina
inculpatului este cea de furt, prev. de art. 228 alin. 1 C.pen.

16
 În cea de-a doua opinie s-a reținut că fapta descrisă întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de furt calificat prev. de art.229 alin.1 lit.d din Codul penal
întrucât conceptul de cheie mincinoasă trebuie interpretat în raport de realitățile
tehnologice actuale, care permit accesul prin alte metode, diferite de cele clasice.
Totodată, prin folosirea dispozitivului de bruiere care împiedică încuierea
autoturismelor se ajunge practic în aceeași situație cu cea care presupune folosirea
oricărui alt dispozitiv improvizat cu care se acționează asupra unui mecanism de
asigurare aflat în poziția închis, fiind astfel facilitat accesul făptuitorului la bunurile pe
care urmărește să le sustragă.

Opinie INM:
Primul punct de vedere este cel corect. Astfel, folosirea unui dispozitiv de bruiaj
a semnalului aferent sistemului de închidere centralizată al autoturismelor, având ca
efect blocarea activării acestui mecanism, nu echivalează cu folosirea unei chei
mincinoase în sensul art. 229 alin. 1 lit. d C.pen.
În acest sens, utilizarea dispozitivului amintit nu determină deschiderea
portierelor autoturismului ci, dimpotrivă, împiedică închiderea corespunzătoare a
acestora. Folosirea unei chei mincinoase ca element agravant al infracțiunii de furt
pleacă de la premisa unui sistem de închidere care a funcționat corespunzător însă,
ulterior, făptuitorul, utilizând un dispozitiv care, fără a reprezenta o cheie adevărată,
are aptitudinea de a debloca sistemul de închidere respectiv, procedează la deschiderea
acestuia în scopul sustragerii de bunuri.
Drept urmare, atâta timp cât prin folosirea dispozitivului de bruiaj făptuitorul nu
deschide sistemul centralizat de închidere a autoturismului, ci doar împiedică
funcționarea sa corespunzătoare și, implicit, închiderea portierelor autovehiculului,
acțiunea sa nu poate fi circumscrisă noțiunii de folosire a unei chei mincinoase, astfel că
nu sunt incidente dispozițiile art. 229 alin. 1 lit. d C.pen.

2. Infracţiuni contra siguranţei publice

2.1. Încadrarea juridică a faptei unei persoane de a conduce pe drumurile

publice, având exercitarea dreptului de a conduce suspendată, un
vehicul necorespunzător categoriei pentru care deține permis de
conducere. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)

Materia: drept penal

Subcategoria: infracțiuni

17
 Act normativ incident: art.335 alin. 2 din Codul penal
Cuvinte cheie: conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al
cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din
care face parte vehiculul respectiv; conducerea pe drumurile publice a unui
vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de
conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost
suspendată;
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea
juridică a faptei persoanei care conduce pe drumurile publice, având exercitarea
dreptului de a conduce suspendată, un vehicul necorespunzător categoriei pentru care
deține permis de conducere.

Într-o primă opinie s-a considerat că fapta întrunește elementele constitutive a

două infracțiuni prev. de art.335 alin.2 din Codul penal cu aplicarea art.38 alin. 2 din
același cod.
În cea de-a doua opinie s-a reținut că fapta întrunește elementele constitutive
ale unei singure infracțiuni prevăzute de art.335 alin.2 din Codul penal, această opinie
având trei subcategorii:
- infracțiunea, deși unică, realizează conținutul constitutiv în cele două variante
alternative, tipicitatea faptei fiind reținută atât în raport de existența unui permis
necorespunzător, cât și de suspendarea exercitării dreptului de a conduce – fapta
întrunește elementele de tipicitate ale unei infracțiuni de conducere fără permis, prev.
de art.335 alin.2 din Codul penal în variantele conducerii unui vehicul cu permis
necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul și având suspendată
exercitarea dreptului de a conduce.
- fapta reprezintă o infracțiune unică, în varianta conducerii pe drumurile publice
a unui vehicul având suspendată exercitarea dreptului de a conduce.
- fapta reprezintă o infracțiune unică, în varianta conducerii pe drumurile publice
a unui vehicul de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător
categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv.

Opinie INM:
Fapta persoanei care conduce pe drumurile publice, având exercitarea dreptului
de a conduce suspendată, un vehicul necorespunzător categoriei pentru care deține
permis de conducere întrunește elementele constitutive a unei singure infracțiuni de
conducere fără permis, fiind în același timp întrunite condițiile de tipicitate a două

18
dintre variantele alternative prevăzute de art. 335 alin. 2 C.pen. – conducerea unui
vehicul de către o persoană care deține un permis necorespunzător categoriei din care
face parte vehiculul și are totodată suspendată exercitarea dreptului de a conduce.
Astfel, alineatul 2 al articolului 335 C.pen. reglementează patru variante
atenuate ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, după
cum urmează:
- conducerea unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii
permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este
necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv;
- conducerea unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii
permisului de conducere de către o persoană al cărei permis i-a fost retras sau anulat;
- conducerea unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii
permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a
conduce i-a fost suspendată;
- conducerea unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii
permisului de conducere de către o persoană care nu are dreptul de a conduce
autovehicule în România.
În condițiile în care faptele mai sus menționate au elementul material comun
(conducerea unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului
de conducere), iar scopul incriminării acestora este de asemenea comun (prevenirea
conducerii pe drumurile publice a unor vehicule pentru care există obligativitatea
deținerii permisului de conducere de către persoanele care, deși dețin, cel puțin în
parte, cunoștințele necesare pentru desfășurarea acestei activități, nu au dreptul, din
diferite motive prevăzute expres de art. 335 alin. 2 C.pen., de a conduce astfel de
vehicule pe drumurile publice), infracțiunea de conducere fără permis reglementată de
art. 335 alin. 2 C.pen. apare ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ.
Spre aceeași concluzie duc și argumente care țin de istoricul reglementării.
Astfel, în Decretul nr. 328/1966 (în vigoare până la data de 31.01.2003), infracțiunea de
conducere fără permis era reglementată de dispozițiile art. 36 alin. 1 (forma de bază și
conducerea cu permis necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul) și alin. 2
(conducerea cu permisul de conducere retras, anulat reţinut în vederea anulării, ori ca
urmare a suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehicule), pedeapsa
prevăzută de lege fiind aceeași pentru toate variantele infracțiunii.
La momentul respectiv, în doctrină se aprecia că în cele două alineate ale art. 36
din Decretul nr. 328/1966 era incriminată o singură infracțiune, astfel că sistematizarea
diferită a textului survenită odată cu apariția O.U.G. nr. 195/2002 și menținută în noul
Cod penal nu ar trebui să atragă o recalificare a naturii infracțiunii prevăzute de art. 335
alin. 2 C.pen.

19
 Totodată, periculozitatea mai ridicată a faptei determinată de realizarea
simultană de către făptuitor a mai multor modalități prevăzute alternativ poate fi
valorificată în cadrul procesului de individualizare a pedepsei, nefiind necesară
reținerea unei pluralități de infracțiuni.

2.2. Întrunirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de conducere a unui

vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de
art.336 alin.1 din Codul penal, în cazul conducătorului auto care a
consumat alcool atât înainte cât și după producerea (dar înainte de
testarea alcoolemiei) unui accident de circulație în care a fost
implicat, încălcând astfel dispozițiile art.78 alin.1 din O.U.G.
nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice care interzic
consumul de alcool subsecvent unui accident rutier și atrăgând astfel
sancțiunea prevăzută de alin.2 al aceluiași articol, respectiv
considerarea că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice
recoltate reflectă starea conducătorului în momentul producerii
accidentului. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)

Materia: drept penal

Subcategoria: infracțiuni
Act normativ incident: art.336 alin.1 din Codul penal, art.78 alin.1 și 2 din
O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice
Cuvinte cheie: conducerea unui vehicul sub influența băuturilor alcoolice sau a
altor substanțe, consum de alcool ulterior producerii unui accident rutier
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema dacă, în urma aplicării prezumției legale
instituite de art. 78 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, se poate reține săvârșirea
infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
prev. de art. 336 alin. 1 în sarcina unui conducător auto implicat într-un accident de
circulație, care a consumat alcool atât înainte cât și după producerea evenimentului și
până la testarea concentrației alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor
biologice, dacă, după analiza probelor biologice, se stabilește că acesta a avut o
îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Într-o primă opinie s-a menționat că tipicitatea infracțiunii de conducere a unui

vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, faptă prevăzută de art.336 alin.1
din Codul penal, presupune ca o persoană să aibă o îmbibație alcoolică de 0,80 g/l

20
alcool pur în sânge la momentul la care a condus vehiculul. Faptul că inculpatul a
consumat alcool înainte și după producerea accidentului înainte de recoltarea probelor
biologice (prin buletinul de analiză toxicologică s-a stabilit o valoare de 1,30g/l alcool
pur în sânge în prima probă și 1,15 g/l alcool pur în sânge în cea de-a doua probă) nu
este suficient pentru a se reține că la momentul conducerii autovehiculului inculpatul
avea o alcoolemie peste limita legală de 0,80 g/l alcool pur în sânge. Au fost invocate în
sprijinul acestei opinii și considerentele deciziei Curții Constituționale a României
nr.732/16 decembrie 2014.
În cea de-a doua opinie s-a reținut că prezumția legală instituită de art.78 din
O.U.G.nr.195/2002 constituie o excepție de la regula potrivit căreia prezintă relevanță
penală alcoolemia din momentul conducerii autovehiculului, aceasta având semnificația
unei sancțiuni legale aplicabile conducătorului autovehiculului care a consumat alcool
după producerea accidentului rutier. În mod neîndoielnic imposibilitatea efectuării unui
calcul retroactiv al alcoolemiei se datorează conduitei inculpatului care a înțeles să
consume alcool imediat după ce a cauzat evenimentul rutier și nu poate fi interpretată
în beneficiul său, întrucât astfel s-ar ajunge la înlăturarea nejustificată a sancțiunii
instituite de art.78 din O.U.G.nr.195/2002, la folosirea acestei conduite de alți
conducători de autovehicule implicați în accidente rutiere cu scopul de a invoca ulterior
principiul in dubio pro reo și la imposibilitatea stabilirii alcoolemiei la momentul
conducerii autovehiculului.

Opinie INM:
Cea de-a doua opinie prezentată este cea corectă. Astfel, conform art. 78 alin. 1
din O.U.G. nr. 195/2002, conducătorului de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori
tramvai, instructorului auto atestat care se află în procesul de instruire practică a unei
persoane pentru obţinerea permisului de conducere, precum şi examinatorului
autorităţii competente în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere sau pentru oricare dintre categoriile ori
subcategoriile acestuia, implicaţi într-un accident de circulaţie, le este interzis
consumul de alcool sau de substanţe psihoactive după producerea evenimentului şi până
la testarea concentraţiei alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice.
Alineatul 2 al aceluiași text legal prevede de asemenea că în situaţia în care nu
sunt respectate dispoziţiile alin. (1), se consideră că rezultatele testului sau ale analizei
probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului, a instructorului auto sau a
examinatorului respectiv în momentul producerii accidentului.
Art. 78 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 a fost atacat în trei rânduri cu excepții de
neconstituționalitate, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (11) din
Constituţia României, care consacră prezumţia de nevinovăţie şi art. 21 alin. (3) din

21
Constituţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, respinse însă de Curtea
Constituțională prin deciziile nr. 417/2010, nr. 372/2012 și nr. 559/2021. Curtea a
reținut că dispoziţiile art. 78 din O.U.G. nr. 195/2002 sunt redactate cu suficientă
precizie, claritate, permiţând destinatarilor legii să îşi conformeze conduita şi să
înţeleagă consecinţele ce decurg din nerespectarea normelor prescrise, fiind conforme
cu garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Curtea Constituţională a apreciat că prezumţia legală prevăzută de art. 78 alin.
(2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, răspunde
criteriilor constituţionale de previzibilitate, principiului legalităţii incriminării şi nu
înlătură prezumţia de nevinovăţie.
Astfel, în considerentele Deciziei nr. 417 din 15 aprilie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 25 mai 2010, referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Curtea Constituţională
a constatat că „instituirea unei astfel de prezumţii se întemeiază pe importanţa şi
semnificaţia obligaţiei stabilite în art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002, legiuitorul apreciind că este absolut necesar să interzică orice
consum de alcool sau substanţe cu efecte similare după producerea unui accident de
circulaţie, în vederea stabilirii în condiţii de maximă operativitate şi cu exactitate a
condiţiilor producerii accidentului, respectiv a stării conducătorului auto la acel
moment.
Contrar susţinerilor autorului excepţiei, norma criticată este menită practic să
sancţioneze o conduită contrară dispoziţiilor legale, în considerarea scopului ordonanţei,
respectiv asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile
publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor
participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private.
Referindu-se la regimul probelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în
jurisprudenţa sa, de exemplu în Cauza Salabiaku împotriva Franţei, 1988, că prezumţia
de nevinovăţie nu este una absolută, de vreme ce în orice sistem de drept sunt operate
prezumţii de drept sau de fapt, iar Convenţia nu le interzice în principiu, atâta timp cât
statele respectă anumite limite şi nu încalcă drepturile apărării. În cauză, conducătorul
auto este avertizat cu privire la consecinţele faptei interzise de legiuitor, acesta
trebuind să cunoască dispoziţiile legale care interzic consumul de alcool, substanţe ori
produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora după producerea
accidentului rutier şi până la testarea concentraţiei alcoolului în aerul expirat sau
recoltarea probelor biologice, precum şi prezumţia care operează în cazul nerespectării
acestora. Absenţa unei astfel de interdicţii ar determina, de altfel, dificultăţi în

22
stabilirea cu exactitate a stării conducătorului auto la momentul producerii
accidentului, or, determinarea cât mai exactă a acestei stări este deopotrivă în interesul
apărării, al organului constatator şi, în esenţă, al respectării principiului aflării
adevărului”.
Raportat la cele arătate, rezultă că, în situația în care sunt incidente în cauză,
dispozițiile art. 78 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 vor produce toate efectele derivate
din aplicarea lor, inclusiv reținerea infracțiunii prev. de art. 336 alin. 1 C.pen. în cazul
în care și celelalte condiții prevăzute de lege sunt întrunite pentru existența acestei
fapte.
Trebuie menționat și că decizia nr. 732/2014 a C.C.R. referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (1) şi (3) din Codul penal nu se opune
acestei interpretări, situația avută în vedere de Curte la momentul pronunțării deciziei
respective fiind vădit diferită de cea care face obiectul problemei de practică neunitară
semnalate.
Astfel, în decizia nr. 732/2014, Curtea a avut în vedere modul defectuos de
reglementare a infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a
altor substanţe, a cărei existență era condiționată, în toate cazurile și independent de
conduita conducătorului auto, nu de nivelul alcoolemiei avute de acesta la momentul
depistării în trafic, ci la momentul recoltării probelor biologice, aspect care conducea în
mod evident la o lipsă de previzibilitate a normei legale.
Situația reglementată de dispozițiile art. 78 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 este
însă diferită, în condițiile în care sancțiunea prevăzută de acest text legal este atrasă
exclusiv de atitudinea conducătorului, a instructorului auto sau a examinatorului care,
ignorând interdicția expres impusă de art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, consumă
alcool după ce a fost implicat într-un accident de circulaţie și înainte de testarea
concentraţiei alcoolului în aerul expirat sau de recoltarea probelor biologice.

2.3. Modul de interpretare a deciziei nr. 22 din 4 mai 2022 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, în situația în care inculpatul a părăsit locul accidentului cu
autoturismul implicat în accident, în cauzele în care rechizitoriul a fost
întocmit anterior pronunțării deciziei menționate, iar trimiterea în
judecată a vizat doar infracțiunea prevăzută de art. 338 alin. 1 C.pen.
(Judecătoria Timişoara)

Materia: drept penal

Subcategoria: infracțiuni

23
 Act normativ incident: art. 338 alin. 1 și 2 C.pen.
Cuvinte cheie: părăsirea locului accidentului, schimbarea poziției
autovehiculului, modificarea stării locului accidentului, decizia nr. 22/2022 a
Î.C.C.J.
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept semnalată are la momentul de față doar potențialul de a crea
practică neunitară, însă, raportat la obiectul acesteia și la caracterul recent al deciziei
nr. 22/2022 a Î.C.C.J., este necesar a fi abordată.

Astfel, s-a apreciat că, în urma pronunțării deciziei menționate, ar fi avut loc o
reconfigurare a infracțiunii prevăzute de art. 338 C.pen. în sensul că, dacă în cazul
faptei de părăsire a locului accidentului prev. de art. 338 alin. 1 C.pen., inculpatul
părăsește locul accidentului folosind chiar autoturismul implicat în evenimentul rutier,
acesta săvârșește faptele prevăzute de art. 338 alin. 1 și art. 338 alin. 2 C.pen. în
concurs formal.
Pornind de la această susținere, s-a pus problema dacă, în situația anterior
prezentată, se poate proceda la schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii alături
de infracțiunea prevăzută de art. 338 alin. 1 C.pen. pentru care s-a dispus trimiterea în
judecată a inculpatului și a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. 2 C.pen., deși aceasta
din urmă nu a făcut obiectul sesizării parchetului.

Opinie INM:
Având în vedere obiectul problemei de practică neunitară semnalate, trebuie
precizat că premisa de la care au pornit autorii sesizării, anume că prin decizia nr.
22/2022 a Î.C.C.J. (HP) s-ar fi reconfigurat conținutul infracțiunii prevăzute de art. 338
alin. 2 C.pen. și că, implicit, de fiecare dată când o persoană implicată într-un accident
rutier ar părăsi locul unde s-a produs acesta folosind autoturismul implicat în accident,
este eronată.
Astfel, prin decizia nr. 22/2022 a Î.C.C.J. (HP) s-a stabilit că în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. 2 din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a
locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, „fapta oricărei
persoane de a modifica starea locului are în vedere şi schimbarea poziţiei vehiculului
implicat într-un accident de circulaţie”.
Practic, prin această decizie s-a lămurit înţelesul art. 338 alin. 2 C.pen., care
incriminează fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele
accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de
cercetare la faţa locului.

24
 Drept urmare, decizia menţionată nu a reconfigurat infracţiunea prevăzută de
art. 338 alin. 2 C.pen., ci doar a stabilit că noţiunea de „modificare a stării locului
accidentului” include şi situaţia în care este schimbată poziţia autovehiculului implicat
într-un accident de circulaţie fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.
Totodată, decizia nr. 22/2022 a Î.C.C.J. (HP) nu duce la concluzia că simpla
plecare de la locul accidentului cu vehiculul implicat în accident, fără încuviințarea
poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, va atrage reținerea
unui concurs formal între infracțiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) și cea prevăzută de
338 alin. (2) C. pen., deoarece în această situație fapta de modificare a locului
accidentului este absorbită în mod natural în cea de părăsire a locului accidentului.
Doar în ipoteza în care, înainte să abandoneze locul impactului, autorul
accidentului sau unul din conducătorii de vehicul implicați în accident coboară și
înlătură eventuale urme de pe carosabil ori schimbă poziția corpului victimei sau
bunurile rămase se va reține și infracțiunea prev. de art.338 alin.2 C.pen.
Raportat la cele arătate, problema de ordin procedural semnalată (eventuala
schimbare a încadrării juridice în sensul reținerii alături de infracțiunea prevăzută de
art. 338 alin. 1 C.pen. pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului și a
infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. 2 C.pen., deși aceasta din urmă nu face obiectul
sesizării parchetului) devine lipsită de obiect.

II. Infracţiuni prevăzute în legi speciale

1. Probleme de practică neunitară generate de declararea ca neconstituțională
a infracțiunii de contrabandă asimilată prev. de art. 270 alin. 3 din Legea
nr. 86/2006.
Prin decizia nr.176/2022 a C.C.R. s-a constatat că dispoziţiile art. 270 alin. 3 din
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sunt neconstituţionale, iar în urma
publicării acestei decizii în Monitorul Oficial și a intervenției subsecvente a legiuitorului
prin O.U.G. nr. 85/2022, în practica judiciară nu s-a conturat un punct de vedere unitar
în privința efectelor deciziei menționate asupra cauzelor având ca obiect infracțiunea de
contrabandă asimilată prevăzută de textul legal declarat neconstituțional.
În urma acestei situații, au fost ridicate numeroase probleme de practică
neunitară care, deși formulate diferit, vizează în esență aspecte similare, ceea ce a
impus reunirea lor în cadrul unui singur capitol, urmând a fi tratate în mod unitar.
Materia: drept penal
Subcategoria: infracțiuni

25
 Act normativ incident: art. 270 alin. 3 din Legea nr.86/2006, art. 3 alin. 2 din
Legea nr. 187/2012, art. 270 C.pen., art.452 alin.1 lit.h din Legea nr.227/2015
privind Codul fiscal
Cuvinte cheie: contrabandă asimilată, decizia nr. 176/2022 a C.C.R., tăinuire,
dezincriminare

1.1. Încadrarea juridică a faptelor de colectare, deţinere, producere,

transport, preluare, depozitare, predare, desfacere şi vânzare a unei
cantități de peste 10.000 de țigarete, fără timbru fiscal, provenind din
contrabandă, comise anterior deciziei Curții Constituționale nr.176/2022
prin care s-a constatat că dispozițiile art.270 alin.3 din Legea nr.86/2006
privind Codul vamal sunt neconstituționale. (Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie)

Într-o primă opinie s-a considerat că faptele se încadrează la infracțiunea de

tăinuire, prevăzută de art.270 din Codul penal (care se aplică în calitate de normă
generală odată cu declararea neconstituționalității art.270 alin.3 din Legea nr.86/2006
în perioada 05 mai 2022 - data publicării deciziei Curții Constituționale nr.176/2022 și
data de 17 iunie 2022 – data intrării în vigoare a O.U.G. nr.85/2022, perioadă în care
dispozițiile în cauză erau suspendate de drept), dar și la infracțiunea de contrabandă
asimilată, prev. de art.270 din Legea nr.86/2006 astfel cum a fost modificată prin
O.U.G. nr.85/2022, în cauză punându-se doar problema determinării legii penale mai
favorabile, care raportat la cuantumul pedepsei este infracțiunea de tăinuire (închisoare
de la 1 la 5 ani sau amendă, spre deosebire de închisoare de la 2 la 7 ani), urmând a fi
analizate condițiile de tipicitate ale acestei infracțiuni, cu referire în mod special la
probarea faptului că bunurile provin din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală, respectiv contrabandă (prevăzute de art.270 alin.1 și 2 din Legea nr.86/2006),
iar inculpatul cunoștea acest lucru.
În cea de-a doua opinie s-a considerat că infracțiunea de contrabandă asimilată
prevăzută de art.270 alin.3 din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal nu a fost
dezincriminată întrucât legiuitorul a intervenit în termenul reglementat de art.147
alin.1 din Constituție și a pus dispozițiile declarate neconstituționale în acord cu
Constituția, existând astfel o continuitate de reglementare în această materie. Astfel,
atât timp cât sunt întrunite condițiile constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.270
alin.3 din Legea nr.86/2006 astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr.85/2022, cu
referire în special la limitele cantitative (peste 10.000 țigarete), ori valoarea bunurilor,

26
se va reține infracțiunea de contrabandă prevăzută de art.270 alin.3 din Legea
nr.86/2006 astfel cum a fost modificată.
În cea de-a treia opinie s-a considerat că faptele întrunesc condițiile de
tipicitate ale infracțiunii de deținere de către orice persoană în afara antrepozitului
fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse
marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste
limita a 10.000 de țigarete, prevăzută de art.452 alin.1 lit.h din Legea nr.227/2015
privind Codul fiscal. În motivarea acestei opinii s-a reținut că infracțiunea de
contrabandă este o infracțiune complexă care include deținerea bunurilor în afara
antrepozitului, dacă proveniența acestor bunuri este contrabanda iar prin abrogarea
infracțiunii de contrabandă asimilată prevăzută de art.270 alin.3 din Legea nr.86/2006
privind Codul vamal – infracțiune complexă care în conținutul său constitutiv a absorbit
infracțiunea de deținere de bunuri în afara antrepozitului fiscal, a determinat revenirea
la caracterul de sine stătător al infracțiunii absorbite.
În cea de-a patra opinie s-a considerat că faptele nu întrunesc condițiile de
tipicitate nici ale infracțiunii de deținere de către orice persoană în afara antrepozitului
fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse
marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste
limita a 10.000 de țigarete, prevăzută de art.452 alin.1 lit.h din Legea nr.227/2015
privind Codul fiscal. În motivarea acestei opinii s-a reținut că dacă s-ar interpreta că
dispozițiile art.452 alin.1 lit.h din Codul fiscal sancționează deținerea de țigări
netimbrate cu timbru românesc, indiferent dacă acestea se află în procesul de producție
sau sunt puse în liberă circulație într-un alt stat, s-ar ajunge la sancționarea tuturor
persoanelor care au călătorit în altă țară și au introdus în România țigări fără să aibă
aplicat timbru românesc, pentru că acest text sancționează nemarcarea țigărilor cu
timbre românești, fără să facă vreo distincție, după cum țigările sunt deținute legau sau
nu în afara antrepozitului.

1.2. Încadrarea juridică a faptelor de colectare, deţinere, producere,

transport, preluare, depozitare, predare, desfacere şi vânzare a unei
cantități sub 10.000 de țigarete, fără timbru fiscal, provenind din
contrabandă, comise anterior deciziei Curții Constituționale nr.176/2022
prin care s-a constatat că dispozițiile art.270 alin.3 din Legea nr.86/2006
privind Codul vamal sunt neconstituționale. (Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie)

27
 Într-o primă opinie s-a considerat că faptele se încadrează la infracțiunea de
tăinuire, prevăzută de art.270 din Codul penal urmând a se realiza în concret analiza
întrunirii elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, reținând că aceasta impune ca
element de tipicitate subiectivă cunoașterea/prevederea de către tăinuitor a
provenienței bunului care face obiectul material al infracțiunii de tăinuire, ca fiind din
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
În cea de-a doua opinie s-a considerat că faptele nu se încadrează la
infracțiunea de tăinuire, prev. de art.270 din Codul penal și nu sunt întrunite condițiile
de tipicitate ale acestei infracțiuni sub aspect obiectiv, raportat și la numărul de
pachete de țigări ce fac obiectul acuzației, și raportat și la conținutul incriminării, la
data comiterii faptei, respectiv prevederile art.270 alin.3 din Legea nr.86/2006 privind
Codul vamal.

1.3. Infracţiunea de contrabandă asimilată prev. de art. 270 alin. 3 din Legea
86/2006. Efectele suspendării acestei norme în intervalul de timp
5.05.2022 (publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei 176/2022 a CCR) şi
17.06.2022 (publicarea în Monitorul Oficial a OUG 85/2022) asupra
cauzelor în care cantitatea de mărfuri deţinută depăşeşte plafonul
reglementat de art. 452 alin. 1 lit. h din legea 227/2015 privind Codul
fiscal. (Curtea de Apel Suceava)

Într-o primă opinie se reţine că infracţiunea de contrabandă asimilată prevăzută

de art. 270 alin. (3) din Codul vamal includea în conţinutul său fapta prevăzută de art.
452 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal din 2015, context în care se reţinea doar infracţiunea
complexă de contrabandă prevăzută de art. 270 alin. (3) din Codul vamal, iar nu
concursul de infracţiuni. Dezincriminarea infracțiunii complexe care în conținutul său
constitutiv a absorbit infracțiunea de deţinere de bunuri în afara antrepozitului fiscal
determină revenirea la caracterul de sine stătător al acestei din urmă infracțiuni având
în vedere ieșirea din vigoare a infracțiunii absorbante.
Într-o a doua opinie se reţine că de la data de 5.05.2022 (publicarea în Monitorul
Oficial a Deciziei 176/2022 a CCR) şi până la data de 17.06.2022 (publicarea în Monitorul
Oficial a OUG 85/2022), infracţiunea de contrabandă având ca obiect ţigarete provenite
din contrabandă prev. de art. 270 alin. 3 din Legea 86/2006 a fost dezincriminată,
indiferent de cantitatea de ţigarete deţinută sau transportată. Se susţine că reţinerea
art. 452 alin. 1 lit. h din legea 227/2015 privind Codul fiscal, urmare a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 176/24.03.2022, ar aduce atingere principiului previzibilităţii şi
accesibilităţii legii penale, cu consecinţa încălcării principiului general al legalităţii

28
incriminării şi al securităţii juridice. După dezincriminarea temporară a infracţiunii, s-ar
putea reţine că în fondul legislaţiei active există mai multe posibile incriminări ale
faptei concret săvârşite de o persoană care a fost condamnată pentru săvârşirea
infracţiunii de contrabandă prev. de art. 270 alin. 3 din Legea 86/2006, respectiv
tăinuire, evaziune fiscală sau deţinere în afara antrepozitului fiscal de bunuri accizabile
supuse marcării).

Opinie INM:
Prima dintre problemele de practică neunitară semnalate este reprezentată de
efectele intervenției legiuitorului asupra normei declarate neconstituționale în termenul
de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituția României.
În acest sens, textul constituțional menționat prevede că „Dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Totodată, decizia nr. 176/24.03.2022 a C.C.R. a fost publicată în Monitorul Oficial
la data de 5.05.2022, iar prin O.U.G. nr. 85/2022, în vigoare de la data de 17.06.2022,
articolul 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006 a fost modificat pentru a corespunde
exigențelor constituționale, intervenția legiuitorului producându-se așadar în interiorul
termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituția României.
De asemenea, observând că între momentul publicării în Monitorul Oficial a
deciziei nr. 176/24.03.2022 a C.C.R. (5.05.2022) și cel al intrării în vigoare a O.U.G. nr.
85/2022 (17.06.2022), aplicabilitatea art. 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006 a fost
suspendată conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, rezultă implicit că aceste
text legal nu putea produce efecte în perioada respectivă. Practic, în intervalul de timp
menționat, organele judiciare nu au putut să înceapă urmărirea penală, să pună în
mișcare acțiunea penală, să dispună trimiterea în judecată și cu atât mai puțin să
dispună condamnarea unei persoane pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 270 alin.
3 din Legea nr. 86/2006.
Drept urmare, în acest interval de timp, art. 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006 a
fost scos din vigoare ca urmare a deciziei nr. 176/24.03.2022 a C.C.R.
Implicit, intervenția legiuitorului prin O.U.G. nr. 85/2022 nu a făcut altceva decât
să reintroducă în fondul legislativ, într-o variantă diferită față de cea reglementată până
la data de 5.05.2022, infracțiunea de contrabandă asimilată, fără a schimba însă cu
nimic împrejurarea că în perioada 5.05.2022-16.06.2022 art. 270 alin. 3 din Legea nr.
86/2006 a fost practic abrogat.

29
 În continuare, se impune a fi stabilite efectele pe care abrogarea atipică realizată
prin decizia C.C.R. le-a produs asupra infracțiunilor de contrabandă asimilată săvârșite
până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 85/2022.
Astfel, împrejurarea că art. 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006 nu s-a aflat vigoare
în perioada 5.05.2022-16.06.2022 nu echivalează cu dezincriminarea faptei prevăzute de
textul legal menționat. În acest sens, conform art. 3 alin. 2 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, dispoziţiile art. 4
din Codul penal („Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de legea nouă.”) nu se aplică în situația în care fapta este
incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
Prin această dispoziție legală, a fost consacrat sistemul aprecierii in concreto a
dezincriminării faptelor penale, fiind așadar necesar, pentru a se constata intervenirea
dezincriminării, ca fapta săvârșită în concret să nu mai întrunească elementele
constitutive ale nici unei infracțiuni.
La momentul declarării sale ca neconstituțional, art. 270 alin. 3 din Legea nr.
86/2006 prevedea că „Sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc potrivit
alin. (1) colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea,
predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un
regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii
acesteia.”.
Totodată, în cuprinsul deciziei nr. 176/2022 a C.C.R. (par.29) se arată că
infracțiunea prevăzută de art. 270 alin. 3 din Codul vamal al României este, prin
elementul său material, o infracțiune de tăinuire, care privește bunuri de un anumit
specific, respectiv bunuri ce provin din contrabandă, a căror deținere, depozitare,
colectare etc. afectează bugetul consolidat al statului. De altfel, anterior introducerii în
Codul vamal al României a incriminării prevăzute la art.270 alin. 3,
acţiunile/operaţiunile prevăzute de această dispoziţie legală, în lipsa unui text special,
au fost încadrate de către instanțe ca infracţiune de tăinuire.
Și ulterior adoptării O.U.G. nr.54/2010, prin care a fost introdus alin. 3 al art. 270
din Legea nr. 86/2006, infracțiunea de contrabandă asimilată a fost caracterizată în
jurisprudență ca formă de tăinuire a bunurilor provenind din contrabandă, având
aceleaşi cerinţe referitoare la obiectul juridic cu cele de la infracţiunea de contrabandă,
reținându-se, totodată că în cazul infracţiunii de contrabandă, sunt asimilate autoratului
unele forme ale participaţiei penale, iar pe de altă parte, că infracţiunea de tăinuire
este absorbită în infracţiunea de contrabandă.
De asemenea, prin decizia nr. 17/2013 a Î.C.C.J. – R.I.L. s-a arătat că infracțiunea
prevăzută de art. 296 ind. 1 lit. l din Codul fiscal din 2003 (în prezent

30
art. 452 alin. 1 lit. h din Codul fiscal din 2015), care incrimina ca infracțiune deţinerea
de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul
României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit prezentului titlu, fără a fi
marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000
ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg
tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase peste 200 litri, produse
intermediare peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, peste 300
litri, constituie o formă specifică de evaziune fiscală, respectiv un act preparator al
evaziunii fiscale, iar contrabanda, atât în varianta tip, cât şi în cazul infracţiunii
asimilate contrabandei, o infracţiune complexă, prin care se incriminează o modalitate
specifică de sustragere de la plata taxelor, şi anume prin introducerea sau deţinerea
bunurilor (atât a produselor accizabile, cât şi a celor care nu sunt purtătoare de accize)
care au intrat în ţară cu încălcarea regimului juridic al frontierei, încălcarea regimului
vamal prin omisiunea declarării la frontieră a bunurilor provenind din afara Uniunii
Europene, fiind, după caz, un act preparator al evaziunii fiscale sau chiar un act
consumat de evaziune fiscală.
Prin urmare, în raport de infracţiunea de tăinuire, prev. de art. 270 C.pen., şi de
infracțiunea prev. de art. 452 alin. 1 lit. h C.fiscal, infracţiunea de contrabandă
asimilată are natura juridică a unei norme speciale, respectiv a unei incriminări cu un
obiect de reglementare specific bunurilor/mărfurilor supuse controlului vamal la
intrarea/ieșirea din țară. În condițiile ieșirii din vigoare a acestei norme în perioada
5.05.2022-16.06.2022 ca urmare a deciziei nr. 176/2022 a C.C.R., faptele pe care
aceasta le prevedea au continuat să fie incriminate prin dispozițiile generale ale art. 270
C.pen. şi respectiv art. 452 alin. 1 lit. h C.fiscal. De aceea, aprecierea in concreto a
dezincriminării trebuie realizată prin raportare la aceste dispoziţii legale.
În același timp însă, este esențial a se sublinia că, în condițiile în care în cazul
infracţiunii de tăinuire situaţia premisă o reprezintă bunuri provenite din săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, precizările din decizia nr. 32/2015 a ÎCCJ (HP)
referitoare la noţiunea de „contrabandă” din cuprinsul art. 270 alin. 3 din Legea nr.
86/2006 nu mai sunt valabile, fiind necesar pentru a realiza tipicitatea infracţiunii de
tăinuire, ca bunurile să provină dintr-o faptă de contrabandă, cu elementele de
tipicitate din art. 270 alin.1 sau 2 din Legea nr. 86/2006.
În acest context, trebuie precizat că variantele de comitere ale infracţiunii de
contrabandă asimilată sunt doar aparent diferite de cele ale infracţiunii de tăinuire -
colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea,
desfacerea şi vânzarea faţă de primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea
valorificării - în fapt acestea suprapunându-se în cea mai mare parte.

31
 De asemenea, în cazul produselor accizabile supuse marcării, vor fi întrunite
condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 452 alin. 1 lit. h C.fiscal. doar în
cazul în care sunt atinse limitele valorice stabilite în acest text legal.
Totodată, în cazul în care organele judiciare vor stabili că faptele de contrabandă
asimilată săvârșite anterior datei de 17.06.2022 întrunesc în concret elementele
constitutive ale infracțiunii de tăinuire sau ale infracțiunii prev. de art. 452 alin. 1 lit. h
C.fiscal va fi necesar a se stabili legea penală mai favorabilă, operațiune în cadrul căreia
care va fi avut în vedere, conform art. 5 alin. 2 C.pen., inclusiv art. 270 alin. 3 din
Legea nr. 86/2006 în forma declarată neconstituțională prin decizia nr. 176/2022 a
C.C.R.
2. Amnistia fiscală. Aplicarea OUG nr. 69/2020 în materia infracţiunilor
prevăzute de Legea nr. 241/2005. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a
Penală)

Materia: drept penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Obiect Ecris: infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 (fond/apel)
Act normativ incident: Legea nr. 241/2005, OUG nr. 69/2020, Ordinul MFP nr.
2100/2020
Cuvinte cheie: amnistia fiscală, cauze de nepedepsire
Prezentarea problemei juridice:
Deși în cadrul instanței care a formulat sesizarea problema de drept semnalată
are la momentul de față doar potențialul de a crea practică neunitară, raportat la
obiectul acesteia și la împrejurarea că în cadrul altor instanțe există deja practică
neunitară în această materie, este necesară soluționarea acesteia.

Într-o primă opinie, se consideră că amnistia fiscală dispusă prin O.U.G. nr.
69/2020 este aplicabilă în materia infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005,
atrăgând incidenţa art. 10 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 241/2005. În acest sens, s-a arătat
că dispoziţiile OUG nr. 69/2020 nu disting, nefiind exclusă în mod explicit aplicarea sa în
materie penală, și totodată că prin dispoziţiile art. 1 alin. 6 lit. b din Ordinul MFP nr.
2100/2020 s-a prevăzut în mod expres aplicabilitatea OUG nr. 69/2020 în materie
penală.
În cea de-a doua opinie, se apreciază că OUG nr. 69/2020 nu se aplică în materia
infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005. Astfel, s-a susținut că amnistia
fiscală produce efecte retroactive, nu pentru viitor, că venitul generator de accesorii, în
cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005, este ilicit și că Ordinul MFP nr.

32
2100/2020 nu poate adăuga şi nici contraveni unui act normativ cu o forţă juridică
superioară (OUG nr. 69/2020).

Opinie INM:
Prin O.U.G. nr. 69/2020 (Capitolul II al actului normativ) în vigoare de la data de
14.05.2020, în contextul pandemiei SARS-CoV-2, s-a prevăzut, pentru prevenirea
acumulării de către contribuabili a noi datorii la bugetul general consolidat care ar
putea conduce la declanşarea procedurilor de insolvenţă, pentru acordarea unor şanse
de redresare economică, în special contribuabililor cu afaceri viabile care au fost
afectate de criza SARS-CoV-2, anularea tuturor dobânzilor, penalităţilor şi accesoriilor
aferente obligaţiilor bugetare restante la data de 31 martie 2020 inclusiv. (art. IX-XII din
actul normativ menţionat).
De asemenea, la alineatul 1 al art. VIII din O.U.G. nr. 69/2020 (articol intitulat
„Sfera de aplicare”), s-a prevăzut că „Prezentul capitol (capitolul II, n.n.) se aplică
pentru toate categoriile de debitori, cum ar fi persoane fizice sau juridice, indiferent de
forma de proprietate, asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, persoane fizice
care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere,
unităţi administrativ-teritoriale sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiului
Bucureşti ori instituţii publice.”.
În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă dispoziţiile Capitolului II din O.U.G. nr.
69/2020 se aplică inclusiv persoanelor ale căror obligaţii bugetare restante la data de
31.03.2020 proveneau din săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală.
Problema de drept menţionată are consecinţe în domeniul dreptului penal, având
în vedere cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. 1 ind. 1 din Legea nr.
241/2005, a cărui incidenţă presupune achitarea inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor
aferente prejudiciului creat bugetului de stat.
Înainte de analiza acestei probleme, se impune constatarea că, în cazul faptelor
de evaziune fiscală a căror săvârşire a început anterior datei de 31.03.2020, iar
epuizarea lor a intervenit ulterior acestei date, aplicabilitatea actului normativ
menţionat este exclusă, indiferent de soluţia adoptată cu privire la problema de
practică neunitară expusă anterior.
Astfel, orice măsură cu efect de amnistie nu poate produce decât efecte
retroactive, nu pentru viitor, iar dacă s-ar aprecia că dispoziţiile Capitolului II din
O.U.G. nr. 69/2020 se aplică inclusiv în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală care nu
se epuizaseră anterior datei de 31.03.2020, ar însemna că legiuitorul ar fi dorit practic
să încurajeze continuarea activităţii ilicite.
Oricum, din interpretarea articolului VIII alin. 2 din O.U.G. nr. 69/2020 rezultă că
aceste dispoziţii se aplică doar în cazul creanţelor bugetare deja individualizate la data

33
de 31.03.2020, ceea ce, prin definiţie, exclude infracţiunile de evaziune fiscală a căror
săvârşire a continuat după data menţionată.
În continuare, apreciem că dispoziţiile Capitolului II al O.U.G. nr. 69/2020 nu se
aplică şi în cazul obligaţiilor bugetare care provin din săvârşirea unor infracţiuni de
evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005.
Astfel, după cum s-a arătat deja, scopul actului normativ menţionat, prezentat pe
larg şi cu claritate în expunerea de motive a acestuia, a fost acordarea unor facilităţi
fiscale contribuabililor, în contextul pandemic produs de virusul SARS-CoV-2. Din
cuprinsul expunerii de motive nu rezultă că intenţia legiuitorului ar fi fost de a oferi
aceste facilităţi inclusiv persoanelor care au săvârşit, anterior datei de 31.03.2020,
infracţiuni de evaziune fiscală.
De altfel, analizând dispoziţiile art. IX din actul normativ menţionat, nu rezultă că
legiuitorul ar fi avut în vedere anularea obligaţiilor fiscale accesorii aferente unor
infracţiuni de evaziune fiscală.
Astfel, potrivit art. IX lit. c din O.U.G. nr. 69/2020, una dintre condiţiile necesare
pentru anularea dobânzilor, penalităţilor şi a tuturor accesoriilor aferente obligaţiilor
bugetare principale, restante la data de 31 martie 2020 inclusiv, este ca debitorul să
aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data depunerii
cererii de anulare a accesoriilor inclusiv, această condiţie considerându-se îndeplinită şi
în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile
fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central.
Având în vedere că vectorul fiscal reprezintă cumulul impozitelor și taxelor
declarate la ANAF și care urmează să fie plătite de contribuabil pe parcursul derulării
activității acestuia, implicit impozitele şi taxele care fac obiectul infracţiunilor de
evaziune fiscală nu se pot include în această categorie. În raport de specificul
infracţiunilor de evaziune fiscală, acestea presupun fie nedeclararea sau disimularea
unor venituri realizate, fie diminuarea artificială a acestora prin intermediul înregistrării
în contabilitate a unor cheltuieli fictive.
Drept urmare, în cazul unui contribuabil care şi-a declarat în mod fidel toate
veniturile realizate și cheltuielile efectuate, este în principiu exclusă reţinerea unei
infracţiuni de evaziune fiscală.
În consecință, o persoană care a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală nu avea
cum să fi depus la ANAF declarații fiscale care să reflecte în mod corect obligațiile
fiscale aferente perioadei infracționale.
Referitor la situația persoanelor în cazul cărora obligaţiile fiscale au fost stabilite,
prin decizie, de către organul fiscal central, se poate observa că impozitele şi taxele
aferente infracţiunilor de evaziune fiscală nu fac obiectul unor decizii de impunere
prevăzute de art. 95 şi art. 98 C.fiscal din 2015.

34
 În acest context, trebuie precizat că, potrivit art. 266 ind. 4 C.proc.fiscală, prin
excepție de la dispozițiile art. 226 alin. 1 C.proc.fiscală, pentru creanțele prevăzute la
art. 266 ind. 1 C.proc.fiscală stabilite prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate
în materie penală, se aplică măsurile de executare silită prevăzute de prezentul cod,
fără a se emite alt titlu executoriu de către organul de executare.
De asemenea, conform art. 132 C.procedură fiscală, organul de inspecție fiscală
are obligația de a sesiza organele judiciare competente în legătură cu constatările
efectuate cu ocazia inspecției fiscale care ar putea întruni elemente constitutive ale
unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală, şi, totodată, după sesizarea
organelor de urmărire penală, inspecția fiscală încetează numai pentru obligațiile și
perioadele fiscale care au făcut obiectul sesizării.
Rezultă aşadar că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală organele fiscale nu
pot emit decizii de impunere privind sumele care fac obiectul acestor fapte.
Raportat la cele arătate, nu se vede cum în cazul persoanelor care au săvârşit
infracţiuni de evaziune fiscală ar putea fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. IX lit. c
din O.U.G. nr. 69/2020 pentru a se considera că accesoriile aferente taxelor şi
impozitelor ce au făcut obiectul acestor fapte ar fi incluse în sfera de aplicare a actului
normativ.
Totodată, se poate observa că necesitatea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.
IX lit. b-d este expres prevăzută şi de art. X şi XI din O.U.G. nr. 69/2020.
Rezultă așadar că legiuitorul a avut în vedere anularea accesoriilor aferente unor
datorii fiscale declarate de contribuabil sau care pot fi stabilite de organele fiscale pe
baza actelor contabile ale acestuia și nu creanțele disimulate prin intermediul
operațiunilor specifice infracțiunilor de evaziune fiscală.
Împrejurarea că art. 1 alin. 6 lit. b din Procedura de anulare a obligaţiilor de
plată accesorii, din 08.07.2020 (parte integrantă din Ordinul 2100/2020 al ministrului
finanţelor publice) prevede că în cadrul debitorilor prevăzuţi la alin. 5 (debitorii ce pot
beneficia de facilităţile prevăzute de O.U.G. nr. 69/2020) se includ şi persoanele cărora
li s-a stabilit răspunderea solidară potrivit Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, sau răspunderea potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, sau potrivit Legii
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare,
inclusiv legii penale, pentru obligaţiile bugetare aferente perioadei anterioare datei de
31 martie 2020 inclusiv, indiferent de data emiterii deciziei de atragere a răspunderii
sau a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de atragere a răspunderii, nu este de
natură să modifice concluziile anterior prezentate.
Astfel, dincolo de împrejurarea că ordinul menţionat nu poate modifica un act
normativ cu un rang superior (O.U.G. nr. 69/2020) şi că scopul acestuia este, după cum

35
rezultă din chiar titlul său, doar cel de a stabili procedura de anulare a obligaţiilor
accesorii, nu de a lărgi sfera de aplicare a facilităţilor stabilite prin O.U.G. nr. 69/2020,
normele acestuia sunt lipsite de coerenţă în privinţa creanţelor provenite din săvârşirea
de infracţiuni.
În acest sens, alături de exprimarea vădit defectuoasă din cuprinsul art. 1 alin. 6
al Procedurii (expresia „inclusiv legii penale” este lipsită de logică semantică, nefiind
clar care este categoria anterior menţionată în text unde se include legea penală, în
contextul în care răspunderea atrasă sau stabilită de actele normative enumerate
anterior în text nu are caracter penal), se poate observa că art. 6 al Procedurii, care
vizează în mod generic situaţia persoanelor prevăzute la art. 1 alin.6 lit. b al aceluiaşi
act, nu conţine nici o referire la persoanele cărora li s-ar fi reţinut răspunderea penală.
Totodată, în art. 6 alin. 6 al Procedurii se prevede că „la acordarea facilităţii
pentru obligaţiile pentru care s-a atras răspunderea potrivit legii, pentru analiza
îndeplinirii condiţiilor prevăzute la cap. II din ordonanţa de urgenţă, organul fiscal care
administrează obligaţiile fiscale ale persoanei răspunzătoare are în vedere numai
obligaţiile ce îi revin acesteia, nu şi pe cele ce revin debitorului principal”, dispoziţie
care nu se vede cum ar putea fi aplicată în cazul persoanelor care au calitatea de
suspect sau inculpat în cauze penale ce au ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală.
Raportat la cele arătate, O.U.G. nr. 69/2020 nu are aplicabilitate în materia
infracţiunilor de evaziune fiscală reglementate prin Legea nr. 241/2005.

36
 Drept procesual penal - partea generală

1. Probele și mijloacele de probă

1.1. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 55/2022, publicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022. Legalitatea
măsurilor de supraveghere tehnică puse în executare anterior și
ulterior deciziei (Curtea de Apel Suceava)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de cameră preliminară, alte tipuri
de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 142 alin. (1), (1 ind. 1), art.102alin. (2)
Decizii C.C.: Decizia nr. 55/2022 (M. Of. Nr. 358 din 11 aprilie 2022)
Cuvinte cheie: probe obținute în mod nelegal, măsuri de supraveghere tehnică,
camera preliminară
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept susceptibilă de a genera practică neunitară se referă la efectele
Deciziei Curții Constituționale nr. 55/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 358
din 11 aprilie 2022 asupra legalității măsurilor de supraveghere tehnică puse în executare
anterior și ulterior Deciziei.

Într-o opinie, se apreciază că, din moment ce Curtea Constituţională prin Decizia
amintită, nu a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. IV pct. 1 fraza a 2-a,
referitoare la accesul nemijlocit şi independent al organelor de urmărire penală la
echipamentele tehnice ale Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor,
deficienţele legislaţiei în reglementarea unui sistem prin intermediul căruia să poată fi
puse în executare mandatele de supraveghere tehnică, astfel cum au fost constatate de
Curte prin considerente, nu conduc la incidenţa sancţiunii nulităţii sau la caracterul
nelegal al probelor astfel obţinute, ci urmează a fi avute în vedere de legiuitor pentru a
efectua corecţiile legislative ce se impun. De lege lata, ne aflăm în situaţia unei
proceduri prevăzute de lege, în cadrul căreia o unitate din structura S.R.I. acordă doar
sprijin tehnic, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii distinge acest sprijin de
activitatea de urmărire penală şi nu a declarat neconstituţională activitatea de sprijin
tehnic.

37
 Într-o altă opinie, se apreciază că, având în vedere considerentelor aceleiași
decizii, în cadrul legislativ actual se poate ajunge la încălcarea unor drepturi
fundamentale esenţiale într-un stat de drept (viaţa intimă, familială şi privată şi
secretul corespondenţei). În consecinţă, este incidentă sancţiunea nulităţii absolute ca
urmare a unui cadru legislativ deficitar, astfel cum s-a reţinut, de exemplu, în cauza
C.E.D.O. Dumitru Popescu nr. 2 împotriva României (cauza 71525/01).
În continuare, în cadrul acestei din opinii, s-au conturat altele două referitoare la
aplicarea în timp a Deciziei Curții Constituționale nr. 55/2022, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, în sensul în care:

Într-o opinie, s-a apreciat că Decizia nu produce efecte în ceea ce priveşte

situaţia mandatelor de supraveghere tehnică executate anterior publicării ei în
Monitorul Oficial, conform principiului de drept procesual „tempus regit actum”.

Într-o altă opinie, potrivit jurisprudenţei C.C.R., aplicarea pentru viitor a

deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și
situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta
praeterita. În consecinţă, aplicarea Deciziei ar trebui făcută în condiţii similare celor
instituite prin paragraful 52 din Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 14 martie 2016, ce va fi redat în cele ce urmează:
„Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi
pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta
înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de
prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor
definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod
corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr.
895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive,
această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din
Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost
ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei
decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7
octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19
noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi
Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14) ].” (nota referentului, ultima Decizie
citată a fost pronunțată în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori).

38
 Opinia INM:
Prima opinie este cea corectă. Aceasta deoarece Decizia Curții Constituționale nr.
55/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022 nu produce
efecte juridice cu privire la legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu
prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de
procedură penală, câtă vreme 1. sunt respectate condiţiile impuse de dispoziţiile legale
pentru autorizarea unor asemenea măsuri, 2. autorizarea a fost emisă de organul
competent, iar 3. organele care au participat la punerea în executare a mandatului de
supraveghere tehnică sunt numai organele de urmărire penală. Prin urmare, nu se pune
problema aplicării în timp a efectelor Deciziei amintite.
Astfel, potrivit art.138 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.: „Constituie metode speciale
de supraveghere sau cercetare următoarele: a) interceptarea comunicațiilor ori a
oricărui tip de comunicare la distanță”.
În privința ultimei condiții dintre cele anterior arătate, care a generat și
problema de drept susceptibilă de practică neunitară, în varianta iniţială, art. 142 alin.
(1) C. proc. pen. dispunea în sensul că „procurorul pune în executare supravegherea
tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau
de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului.”
Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia
de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale
statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. este
neconstituţională.
S-au reținut, în esență, următoarele:
„Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din
Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-
verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de
probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt
numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55
alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare
penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale” (paragraful 34).
Ca urmare a pronunţării deciziei anterior menţionate, a fost adoptată Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a
mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal prin care s-a urmărit
punerea în acord a dispoziţiilor procesual penale cu decizia Curţii Constituţionale.
1. O primă modificare realizată prin ordonanţa de urgenţă a fost aceea a
eliminării sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” - declarată ca fiind

39
neconstituţională - din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură
penală (art. I pct. 2).
2. Totodată, prin ordonanţa de urgenţă a fost modificat art. 57 alin. (2) din Codul
de procedură penală, în sensul completării acestuia cu menţiunea că „organele de
cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale
prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia
procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică” (art. I pct. 1
fraza a doua).
În completarea acestui nou text, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă, s-a dispus
modificarea art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului
Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3
martie 1992, în sensul că „organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte
de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune
de spaţii proprii de arest. Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi
desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul
de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere
tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură
penală” (art. IV pct. 2 fraza întâi și fraza a doua).
Așadar, prin intermediul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 a fost
reglementată posibilitatea ca organele S.R.I. să fie desemnate organe de cercetare
penală speciale, conform art. 55 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., pentru punerea în
executare a mandatelor de supraveghere tehnică, în cazul infracţiunilor contra
securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism,
conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. proc. pen..
Nu în ultimul rând, prin ordonanţa de urgenţă a fost modificată și completată
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare, în sensul că a fost introdus art. 30 ind. 1:
„(1) Semestrial sau ori de câte ori este nevoie, preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie sau unul dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta verifică
modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a
Comunicaţiilor prevăzut de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare,
a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală. (2) Verificarea
prevăzută la alin. (1) se face în condiţiile prevăzute prin Regulamentul privind
organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Raportul
întocmit cu ocazia verificărilor va fi făcut public, prin afişare pe site-ul oficial al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.” (art. II pct. 1).

40
 Corelativ, s-a dispus modificarea art. 8 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, în sensul că au fost introduse două
alineate:
„(2) Pentru relaţia cu furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului,
Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de
Informaţii este desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul
securităţii naţionale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul
nemijlocit şi independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării
supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală. Verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de
Interceptare a Comunicaţiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează
potrivit art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare. (3) Condițiile concrete de acces la sistemele
tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin protocoale de cooperare încheiate de
Serviciul Român de Informații cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum
și cu alte instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea, în condițiile art. 57 alin.
(2) din Codul de procedură penală, organe de cercetare penală speciale.” (art. IV pct. 1
fraza întâi, fraza a doua, fraza a treia și fraza a patra).
Așadar, prin intermediul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 a fost
reglementată, în esență, atribuția președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție de
verificare a cadrului operațional și tehnic menit a asigura accesul nemijlocit și
independent al organelor de urmărire penală la sistemele tehnice ale Centrului Naţional
de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, în scopul
executării, în condiții de legalitate, a supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen.
Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în
executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum şi
dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua, ale art. II pct. 1, ale art. IV pct. 1 fraza a treia şi
ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind
unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse
în procesul penal au fost declarate ca neconstituţionale, fiind admisă obiecția de
neconstituționalitate formulată, prin Decizia Curții Constituționale nr. 55/2022,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, în cadrul controlului
de constituționalitate a priori efectuat de instanța de contencios constituțional cu
privire la o lege de aprobare a ordonanței de urgență a guvernului (înainte de
promulgare).

41
 Aceasta deoarece viciul de neconstituționalitate al ordonanței de urgență emise
de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către parlament a respectivei
ordonanțe. Legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși
neconstituțională (paragraful 214 din Decizie).
În ceea ce privește însă neconstituționalitatea ordonanței de urgență emise de
Guvern, în concret, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele
măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în
procesul penal, au fost declarate ca neconstituționale următoarele:
- dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere
tehnică dispuse în procesul penal („De asemenea, organele de cercetare penală speciale
pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din
Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare
a mandatelor de supraveghere tehnică.”);
- dispoziţiile art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere
tehnică dispuse în procesul penal („(1) Semestrial sau ori de câte ori este nevoie,
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau unul dintre judecătorii anume
desemnaţi de către acesta verifică modul de punere în aplicare în cadrul Centrului
Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor prevăzut de art. 8 alin. 2 din Legea nr.
14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu
modificările şi completările ulterioare, a supravegherilor tehnice realizate de organele
de urmărire penală. (2) Verificarea prevăzută la alin. (1) se face în condiţiile prevăzute
prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Raportul întocmit cu ocazia verificărilor va fi făcut public, prin
afişare pe site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”);
- dispoziţiile art. IV pct. 1 fraza a treia din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor
de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal („Verificarea modului de punere în
aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor a executării
acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 30 ind. 1 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”);
- dispoziţiile art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor
de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal („Prin excepţie, organele Serviciului
Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art.
55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a

42
mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală
din Codul de procedură penală.”).
Pentru aceasta, s-au reținut, în esență, următoarele: atribuirea calităţii de organ
de cercetare penală specială S.R.I. încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi ale
art. 28 din Constituţie (paragraf 158), iar reglementarea competenţei preşedintelui
Î.C.C.J. sau a unuia dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta de a verifica
modul de punere în aplicare, în cadrul C.N.I.C., a supravegherilor tehnice realizate de
organele de urmărire penală încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 124, 126, 131 şi 132 din
Constituţie (paragraf 192 din Decizie).
Deși prin aceeași decizie s-a analizat și critica referitoare la „introducerea, prin
actul normativ criticat, pentru prima dată în legislaţia română, a C.N.I.C. în condiţiile în
care C.N.I.C. nu a fost înfiinţat niciodată printr-un act normativ public” (paragraful 194
din Decizie) și „s-a apreciat că în domeniul supravegherii tehnice, reglementat de Codul
de procedură penală, simpla indicare a unei structuri/entităţi/instituţii menită să pună
în executare mandatele emise, fără consacrarea sa legală, încalcă principiul legalităţii,
deoarece este fundamental ca înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiilor sau a
altor structuri organizatorice să se realizeze potrivit cadrului constituţional conferit de
Legea fundamentală. Intenţia legiuitorului de a reglementa o asemenea entitate
necesită identificarea arhitecturii interne şi configurarea fizionomiei sale juridice prin
intermediul unui act normativ de nivelul legii, simpla nominalizare a acesteia, fie ea şi
expresă, nu complineşte lipsa unei reglementări de nivelul legii care să cuprindă
elementele de bază care definesc natura juridică a acesteia/acestuia, atribuţiile sale
generale şi specifice, modalitatea de organizare, dispoziţii referitoare la personal,
actele emise (dacă este cazul), modalitatea de control/verificare/auditare şi efectele
produse de aceasta etc.” (paragraful 206 din Decizie), nu au fost declarate
neconstituționale următoarele dispoziții legale:
- dispoziţiile art. IV pct. 1 fraza întâi, fraza a doua și fraza a patra din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în
executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal („(2) Pentru
relaţia cu furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului, Centrul Naţional
de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii este
desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii
naţionale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul
nemijlocit şi independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării
supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală. (3) Condițiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se
stabilesc prin protocoale de cooperare încheiate de Serviciul Român de Informații cu
Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum și cu alte instituții în cadrul

43
cărora își desfășoară activitatea, în condițiile art. 57 alin. (2) din Codul de procedură
penală, organe de cercetare penală speciale.”).
Or, tocmai aceste dispoziții legale, pe de o parte, desemnează Centrul Național
de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații cu rolul de a
obține, prelucra și stoca informații în domeniul siguranței naționale în cadrul relației cu
furnizorii de comunicații electronice destinate publicului, pe de altă parte, obligă
Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor, la cererea organelor de urmărire
penală, să asigure accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice
proprii în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)
din Codul de procedură penală, condițiile concrete de acces la sistemele tehnice al
organelor judiciare stabilindu-se prin protocoale de cooperare încheiate de Serviciul
Român de Informații cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum și cu alte
instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea, în condițiile art. 57 alin. (2) din
Codul de procedură penală, organe de cercetare penală speciale.
În luna decembrie 2016 a fost încheiat Protocolul privind cooperarea între
Serviciul Român de Informații și Ministerul Public pentru stabilirea condițiilor concrete
de acces la sistemele tehnice ale Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor,
înregistrat sub nr.9331 din 7 decembrie 2016, respectiv nr.2440/C din 8 decembrie 2016
(„Protocolul”).
Protocolul stabileşte, în baza Legii nr.14/1992, modalitatea tehnică de cooperare
între instituţiile anterior menţionate și asigură, potrivit dispozițiilor art. 12 din
respectivul act, și accesul Direcției Naționale Anticorupție, respectiv al Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la sistemele tehnice
ale Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor în aceleași condiții stabilite
convențional între cele două instituții semnatare.
În acord cu dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Protocolul este un document public, fără
regim de confidențialitate.
Potrivit art. 3 din Protocolul sus-menționat, accesul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție, respectiv al Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul
Ministerului Public, („autoritățile judiciare”) la sistemele tehnice se realizează direct,
nemijlocit și independent prin: (i) utilizarea aplicațiilor informatice de interceptare
specifice; (ii) managementul țintelor, al mandatelor de supraveghere tehnică și al
utilizatorilor conectați la sistem din cadrul structurii; (iii) direcționarea semnalului
interceptat și/sau recepționarea acestuia către/de către structuri stabilite de Ministerul
Public; (iv) exportarea produselor interceptării prin intermediul aplicațiilor informatice

44
specifice; (v) exploatarea traficului interceptat exclusiv din locațiile proprii și prin
intermediul personalului specializat desemnat la nivelul fiecărei autorități judiciare.
În exercitarea acestor operațiuni, autoritățile judiciare, după publicarea în
Monitorul oficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie
2016, au luat măsurile de natură logistică necesare pentru a avea posibilitatea ca, în
mod complet autonom, să își marcheze în sistemul informatic centralizat țintele proprii
și să aibă propriul administrator în aplicația de exploatare a conținutului sesiunilor
interceptate (exemplificativ, prin constituirea în sediile proprii, de structuri specializate
pentru punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică având ca obiect
interceptarea comunicațiilor, astfel încât să devină apte de a proceda în mod autonom,
direct, nemijlocit și independent la punerea în executare în concret a măsurilor de
supraveghere din locațiile proprii, separate din punct de vedere fizic de Centrul Național
de Interceptare a Comunicațiilor, prin achiziționarea, instalarea și configurarea
echipamentelor tehnice terminale necesare pentru punerea în executare a măsurilor de
supraveghere, fiind, sub acest aspect, complet autonome și independente de Centrul
Național de Interceptare a Comunicațiilor, prin alocarea de personal tehnic specializat
pentru desfășurarea operațiunilor specifice procedurilor tehnice de punere în
executarea a măsurilor de interceptare a comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare
la distanță).
Toate aceste măsuri au conferit fiecărei autorități judiciare posibilitatea ca, în
mod complet autonom, să își marcheze în sistemul informatic centralizat țintele proprii
și să aibă propriul administrator în aplicația de exploatare a conținutului sesiunilor
interceptate (notă: măsurile au fost evidențiate în cuprinsul rapoartelor privind
verificarea efectuată de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art.
30 ind. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ultimul din luna februarie
2022).
Pe de altă parte, potrivit Protocolului încheiat, Centrul Național de Interceptare a
Comunicațiilor are atribuții limitate, care vizează doar administrarea sistemului tehnic
de stocare a conținutului comunicațiilor transferate de operatorii de comunicații în
condițiile din actul de autorizare, introdus în sistem de autoritatea judiciară
beneficiare; acordarea de suport tehnic autorităților judiciare atât în vederea instalării,
configurării și exploatării echipamentelor și aplicațiilor informatice, cât și pentru
rezolvarea disfuncționalităților ivite în procesul de utilizare a acestora, în condiții de
anonimizare, și fără riscul alterării conținutul comunicațiilor; implementarea politicii și
măsurilor de securitate informatică, precum și a unor mecanisme de autentificare,
autorizare și criptare a conexiunilor de date între utilizatori și servere.
Procesele tehnice de interceptare a comunicațiilor sunt realizate în centrele
operatorilor de telecomunicații, iar conținutul comunicațiilor interceptate este

45
transferat în mod complet automatizat către sistemul de stocare administrat de Centrul
Național de Interceptare a Comunicațiilor, fără vreo intervenție umană din partea
personalului Serviciului Român de Informații.
Sistemul administrat de Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor asigură
accesul simultan, autonom și independent al autorităților de interceptare administrate
și utilizate de către autoritățile judiciare și de către Serviciul Român de Informații (în
acest ultim caz, doar pentru mandatele de supraveghere prevăzute de Legea 51/1991
privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.).
Fiecare autoritate judiciară este complet autonomă în gestionarea și utilizarea
propriului flux de acces la sistemul tehnic al Centrului Național de Interceptare a
Comunicațiilor.
Accesul la conținutul comunicației interceptate se realizează de fiecare
autoritate judiciară, conform principiului necesității de a cunoaște, prin introducerea
datelor în aplicațiile informatice instalate pe terminalele proprii, care asigură
securitatea sistemului și accesul utilizatorilor autorizați la fluxul de comunicații ce
formează obiectul măsurii de supraveghere.
Prin urmare, fiecare autoritate judiciară are acces exclusiv la datele care privesc
„țintele” (terminalele sau numerele de telefon ori conturile electronice cu privire la
care s-au dispus măsuri de interceptare) proprii, după cum însuși administratorul
sistemului – Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor – nu are acces, din punct
de vedere tehnic ori prin personalul propriu, la datele interceptate ca urmare a
măsurilor de supraveghere tehnică puse în executare de către respectivele entități
judiciare (notă: trimiterea este făcută, din nou, la aceleași rapoarte anterior
menționate).
Se asigură astfel deplina respectare și a dispozițiilor art. 142 alin. (11) C. proc.
pen. potrivit cărora: „Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art.138 alin.(1) lit. a)-
d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei
folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure
integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”
Trebuie reamintit și că potrivit Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, „este justificată
opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de
procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30
din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul
poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în
condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală” (paragraful 49).

46
 Totodată, că prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, paragrafele 43, 46 şi 47, în ceea
ce priveşte înregistrările ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de
procedură penală, Curtea Constituțională a constatat că „procedura de contestare a
legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de
judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din
dispoziţiile procesual penale. Atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a
procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului
reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în
vedere, pe de o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor
asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această
autorizare”. În acest context, Curtea a constatat că „analiza legalităţii mijlocului de
probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul
sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute
de acest act normativ”.

1.2. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 295/2022 în cauzele având

ca obiect obţinere de date de trafic și localizare prelucrate de către
furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de
servicii de comunicații electronice destinate publicului (art. 152
C.proc. pen.) (Judecătoria Sectorului 2 București)

Materia: drept procesual-penal

Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de drepturi și libertăți
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 152
Decizii C.C.: Decizia nr. 295/2022 (M. Of., Partea I, nr. 568 din 10 iunie 2022)
Cuvinte cheie: judecător de drepturi și libertăți, autorizare, date de trafic și de
localizare
Prezentarea problemei de drept:
Problema de drept care a generat practică neunitară se referă la posibilitatea
autorizării prealabile, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura
prevăzută de art. 152 C. proc. pen., a solicitării organelor de urmărire penală adresate
furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorilor de servicii de
comunicații electronice destinate publicului, de obținere a datelor de trafic și de
localizare prelucrate de către aceștia, ulterior pronunțării de către Curtea
Constituțională a Deciziei nr. 295/2022 (M. Of., Partea I, nr. 568 din 10 iunie 2022).

47
 Într-o opinie, judecătorul de drepturi și libertăți nu poate autoriza solicitarea
datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului, formulată de organele de urmărire penală, în conformitate cu art. 152 C.
proc. pen. Aceasta deoarece organele judiciare nu pot face abstracție de considerentele
Deciziei amintite, prin care s-a constatat, în esență, lipsa unui temei legal pentru
organele de urmărire penală pentru a proceda la solicitarea datelor în discuție,
considerente obligatorii în acord cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5),
care consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale, ale art. 126 alin. (3) și ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora
„Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei” şi ale art. 147 alin. (1) şi
(4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

Într-o altă opinie, deoarece Decizia amintită a fost pronunțată de instanța de

contencios constituțional în procedura de control a priori a proiectelor de lege, vizează
o dispoziție care nu se află în fondul legislativ activ. Prin urmare, judecătorul de
drepturi și libertăți poate autoriza în continuare solicitarea datelor de trafic şi localizare
prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii
de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, formulată de organele de
urmărire penală, în conformitate cu art. 152 C. proc. pen.

Opinia INM:
Cea de-a doua opinie este cea corectă. Aceasta deoarece Decizia Curții
Constituționale nr. 295/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 568 din 10
iunie 2022 nu produce efecte juridice cu privire la procedura de obținere a datelor de
trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații
electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului,
prevăzută de art. 152 C. proc. pen. Procedura de acces la aceste date este reglementată
și de art. 12 ind. 1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter
personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, care se referă
chiar la datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de
localizare reținute de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului şi furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, dar și de
furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP şi de furnizorii de servicii
de comunicaţii interpersonale care nu se bazează pe numere (cei din urmă, ca
urmare a introducerii alin. 1 ind. 1 în cuprinsul art. 12 ind. 1 din Legea nr. 506/2004,
prin Legea nr. 198/2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în

48
domeniul comunicaţiilor electronice şi pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a
dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice).
Astfel, art. 152 C. proc. pen. reglementează obţinerea datelor de trafic şi de
localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, ca metodă specială
de cercetare ce poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Aceasta este reglementată,
totodată, la lit. j) a art. 138 alin. (1) C. proc. pen., articol care enumeră, cu titlu
general, metodele speciale de supraveghere şi de cercetare ce pot fi dispuse în cursul
urmăririi penale şi care, de fapt, reprezintă procedee probatorii ce vizează investigarea
unei infracţiuni grave. Având în vedere prevederile art. 138 alin. (13) C. proc. pen.,
obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele
publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului nu constituie o metodă de supraveghere tehnică, ci o metodă de
cercetare.
Dispozițiile art. 152 C. proc. pen. au fost supuse controlului de
constituționalitate, ultima oară prin Decizia nr. 504/2020 (publicată în M. Of., Partea I,
nr. 1077 din 13 noiembrie 2020) în cadrul controlului a posteriori, excepțiile de
neconstituționalitate ridicate fiind respinse, ca neîntemeiate.
Totodată, dispozițiile art. 12 ind. 1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea
datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor
electronice au fost supuse controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 589/2017
(publicată în M. Of., Partea I, nr. 89 din 30 ianuarie 2018) în cadrul controlului a
posteriori, excepția de neconstituționalitate ridicată fiind respinsă, ca neîntemeiată.
Deși este de necontestat că solicitarea şi obţinerea de către organele judiciare a
datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului reprezintă operaţiuni procedurale intruzive în drepturile fundamentale ale
persoanelor vizate, limitând exercitarea dreptului la viaţa intimă, familială şi privată şi
a dreptului la secretul corespondenţei, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 26
alin. (1) şi, respectiv, la art. 28 alin. (1) din Constituţie, dar și la art. 8 din Convenția
E.D.O., tocmai în vederea asigurării protecţiei drepturilor fundamentale mai sus
menţionate în cadrul procedurii reglementate la art. 152 alin. (1) C. proc. pen.,
legiuitorul a prevăzut o serie de garanţii:
Astfel, organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de
drepturi şi libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii
de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile expres și
limitativ prevăzute de textul de lege și care se referă la i) existența unei suspiciuni

49
rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin.
(2) C. proc. pen. sau a unei infracțiuni dintre cele prevăzute la lit. a) a alin. (1) al art.
art. 152 C. proc. pen., ii) existența unor temeiuri justificate pentru a se crede că datele
solicitate constituie probe, iii) respectarea principiului subsidiarității (probele nu ar
putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de
valoare) și iv) respectarea principiului proporționalității (măsura este proporțională cu
restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei,
importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea
infracțiunii).
Mai mult, măsura de cercetare analizată poate fi dispusă, conform art. 152 alin.
(1) C. proc. pen., doar cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Potrivit art. 152 alin. (2) C. proc. pen., solicitarea astfel formulată de organele de
urmărire penală este soluţionată prin încheiere motivată, pronunţată în camera de
consiliu.
Totodată, alin. (3) al art. 152 C. proc. pen. prevede obligaţia de confidenţialitate
a furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire
penală în privinţa operaţiunii efectuate.
Important de menționat că art. 152 C. proc. pen. a fost anterior modificat prin
articolul unic pct. 2 din Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334
din 29 aprilie 2016, astfel că dispoziţiile procesual penale în vigoare nu mai fac referire
la o lege specială privind reţinerea datelor.
Prin art. 2 pct. 27 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte
normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de
facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, a fost introdus art. 10 ind.
2 în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, care
se referă numai la furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, astfel:
„(1) Furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligaţia să
sprijine organele de aplicare a legii şi organele cu atribuţii în domeniul securităţii
naţionale, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a metodelor
de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu
dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi
completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională,
republicată, cu completările ulterioare, respectiv:

50
 a) să permită interceptarea legală a comunicaţiilor, inclusiv să suporte costurile
aferente, pe durata şi în condiţiile menţionate în actele de autorizare dispuse în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare;
b) să acorde, la solicitarea organelor autorizate, conţinutul criptat al
comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii, care fac obiectul actelor de autorizare
dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare;
c) să furnizeze informaţiile reţinute sau stocate referitoare la date de trafic,
date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul
accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP identificate
în actele de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare;
d) să permită accesul la propriile sisteme informatice, în vederea copierii sau
extragerii exclusiv a datelor care fac obiectul actelor de autorizare dispuse în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
(2) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) se aplică în mod corespunzător şi
furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice.
(3) Furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligaţia ca, în
termen de 60 de zile de la data începerii furnizării serviciilor, să transmită o informare
în acest sens ANCOM care să conţină cel puţin următoarele:
a) datele de identificare ale furnizorului;
b) datele de contact ale furnizorului;
c) tipul de serviciu de găzduire electronică prestat.
(4) ANCOM publică pe propria pagină de internet tipurile de servicii de găzduire
electronică pentru care furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au
obligaţiile prevăzute de prezentul articol.
(5) Orice modificare a datelor transmise potrivit alin. (3) se comunică ANCOM în
termen de 10 zile de la data apariţiei evenimentului.
(6) Prin decizia ANCOM se poate stabili ca informarea prevăzută la alin. (3) să se
realizeze într-un anumit format.”
Dispozițiile Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative în
domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a

51
dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice au fost supuse controlului de
constituţionalitate a priori (înainte de promulgare), obiecția de neconstituționalitate
formulată fiind admisă prin Decizia Curții Constituționale nr. 295/2022 (publicată în
M.Of., Partea I, nr. 568 din 10 iunie 2022).
O critică de neconstituţionalitate analizată din perspectiva art. 26 din Constituție
a vizat încălcarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată al persoanei prin
extinderea categoriilor de date care urmează să constituie obiectul acestor măsuri.
Această din urmă analiză a presupus una suplimentară în cele două etape pe care
mecanismul reţinerii datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului le presupune:
- prima fiind aceea a reţinerii şi stocării datelor, adică a datelor de trafic, datelor
de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţilor de plată şi istoricului accesărilor
cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP,
- cea de-a doua, aceea a accesului la aceste date şi a folosirii lor.
Dacă în privința celei de-a doua etape s-a concluzionat, în esență, prin Decizia
amintită, că garanţiile care o însoțesc „sunt menite să îndepărteze teama că drepturile
personale, de natură intimă, sunt violate, astfel că persoanele beneficiază de o
protecţie suficientă împotriva abuzurilor şi a oricărui acces ilicit sau a oricărei utilizări
ilicite” (paragraful 144),
În privința primei etape, care în mod firesc este prima operațiune din punct de
vedere cronologic și fără de care cea de-a doua etapă nu este posibilă, s-au arătat
următoarele: „legiuitorul omite să o reglementeze, limitându-se doar la o menţiune
vagă şi implicită în textul de lege criticat. Astfel, folosind sintagma „informaţiile
reţinute sau stocate” în cuprinsul dispoziţiilor art. 10 ind. 2 alin. (1) lit. c) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, cu privire la care este reglementată
obligaţia furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a le furniza
organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale,
legiuitorul creează doar aparenţa unei reglementări a mecanismului de retenţie a
informaţiilor electronice. În fapt, analizând obligaţiile care cad în sarcina furnizorilor de
reţele sau servicii de comunicaţii electronice, potrivit art. 10 ind. 2 alin. (1) din
ordonanţa de urgenţă, Curtea constată că în enumerarea prevăzută de textul de lege nu
se regăseşte obligaţia reţinerii şi a stocării informaţiilor şi, implicit, nu se regăsesc nici
garanţiile aferente acestei obligaţii.” (paragraful 145).
În continuare, prin aceeași Decizie, analizând cadrul normativ referitor la retenţia
datelor generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii ori a unui serviciu de
comunicaţii, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, în urma
admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, a constatat neconstituţionalitatea Legii nr.

52
82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice
de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004
privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
comunicaţiilor electronice.
Legea constituia a doua transpunere în dreptul naţional a Directivei 2006/24/CE
a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor
generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice
accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei
2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 105 din 13
aprilie 2006.
Prima transpunere în dreptul naţional a directivei, Legea nr. 298/2008 privind
reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru
modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi
protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 21 noiembrie 2008, fusese anterior declarată
neconstituţională, în integralitatea sa, prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009
(paragrafele 146 și 147).
Într-adevăr și în continuare, Curtea a constatat că, nici până în prezent,
legiuitorul nu a reglementat o nouă lege referitoare la reţinerea datelor generate
sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. „Concret,
aceasta înseamnă că de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României,
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului nu mai au nici obligaţia, dar nici
posibilitatea legală de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul
activităţii lor şi de a le pune la dispoziţia organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale” (Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, paragraful 78, reiterat
în Decizia nr. 295 din 18 mai 2022, paragraful 151).
Față de acestea, în condiţiile în care legiuitorul nu a adoptat un act normativ prin
care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării informaţiilor referitoare la date de
trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul
accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare unei adrese IP, de către
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele
publice de comunicaţii, dispoziţiile art. 10 ind. 2 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 sunt lipsite de efecte juridice, reglementând o

53
obligaţie ulterioară, dar aflată într-un raport de necesitate sine qua non cu o obligaţie
anterioară, aceea a reţinerii şi stocării informaţiilor, pe care legiuitorul omite să o
reglementeze. Chiar dacă norma prevede garanţiile necesare accesului şi folosirii
informaţiilor reţinute sau stocate (a doua etapă a mecanismului retenţiei datelor), prin
modul defectuos/ambiguu de redactare, lipsit de precizie şi predictibilitate, Curtea a
constatat că aceleaşi dispoziţii sunt susceptibile de a crea aparenţa de legalitate cu
privire la activitatea de reţinere şi stocare a informaţiilor electronice (prima etapă a
mecanismului retenţiei datelor), lăsând posibilitatea interpretării acestora în sensul că
obligaţia reţinerii şi stocării informaţiilor electronice poate fi reglementată prin acte
normative infralegale, adoptate de autorităţi publice administrative cu competenţe în
materia comunicaţiilor electronice. Or, o atare concluzie este incompatibilă cu
drepturile fundamentale a căror protecţie este consacrată constituţional, astfel că
dispoziţiile art. 2 pct. 27 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte
normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de
facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice prin care se introduce art. 10
ind. 2 alin. (1) lit. c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 au fost
declarate neconstituţionale prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 26, 28 şi 30 din
Constituţie (paragraful 155).
Cu toate acestea, revenind la problema de drept care a generat practică
neunitară, câtă vreme dispozițiile art. 152 C. proc. pen. nu sunt declarate
neconstituționale și nici dispozițiile art. 12 ind. 1 din Legea nr. 506/2004 privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
comunicaţiilor electronice, în cadrul controlului de neconstituționalitate a posteriori și,
având în vedere analiza efectuată de judecătorul de drepturi și libertăți în procedeul
probatoriu al obţinerii datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de
reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute
de același articol, cererile de autorizare prealabilă în acest sens formulate de organele
de urmărire penală pot fi admise.
În privința efectelor Deciziei amintite, se impun următoarele precizări:
Conform art. 147 alin. (4) al Constituției, ,,deciziile Curții Constituționale se
publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Dispozițiile legale ultim menționate nu disting în funcție de natura deciziilor,
determinate de atribuția în exercitarea căreia au fost pronunțate, și nici în funcție de
sfera subiecților de drept cărora le sunt opozabile aceste acte ale Curții. Prin urmare,
aceleași dispoziții trebuie interpretate în concordanță cu alte prevederi și principii
constituționale.

54
 Or, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, în cadrul controlului
constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, în coroborare cu art. 147
alin. (2) din aceeași Lege, potrivit căruia ,,în cazurile de neconstituționalitate care
privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să
reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții
Constituționale”, deciziile astfel pronunțate dau naștere la obligația Parlamentului de a
recurge la reexaminarea legii a cărei neconstituționalitate a fost constatată și la
obligația Președintelui de a nu promulga legea până la realizarea acestei activități de
către Parlament.

2. Organele de urmărire penală și competența acestora

2.1. Competența de efectuare a urmăririi penale după calitatea persoanei

în situația în care autorul infracțiunii de exercitare fără drept a unei
profesii sau activități prevăzute de art. 348 C. pen. este un avocat
suspendat la cerere sau incompatibil (Parchetul de pe lângă
Judecătoria Brașov)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 38 alin. (1) lit. d), art. 56 alin. (6)
Cuvinte cheie: înlocuirea măsurii controlului judiciar
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept ce a generat practică neunitară se referă la competența
efectuare a urmăririi penale după calitatea persoanei în situația în care autorul
infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzute de art. 348
C. pen. este un avocat suspendat la cerere sau incompatibil.

Într-o opinie, s-a apreciat că în situația prezentată, competența de urmărire a

infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzute de art. 348
C. pen. presupus săvârșite de un avocat suspendat la cerere sau incompatibil aparține
parchetului de pe lângă curtea de apel, suspendarea calității de avocat fiind diferită de
pierderea aceleiași calități, acestea găsindu-și reglementare distinctă în art. 27,
respectiv, art. 26 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei
de avocat.

55
 Într-o altă opinie, s-a apreciat că în aceeași situație, competența de urmărire a
infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzute de art. 348
C. pen. presupus săvârșite de un avocat suspendat la cerere sau incompatibil aparține
parchetului de pe lângă judecătorie. Aceasta deoarece art. 38 C. proc. pen. face
referire la infracțiunile comise de avocați, notari publici, executori judecătorești,
procurori, judecători și magistrați asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, deci
de către persoane responsabile de înfăptuirea justiției în România. Or, persoana care
are calitatea de avocat, dar care nu are dreptul de a exercita profesia ca urmare a
suspendării sale, nu contribuie la înfăptuirea justiției.

Opinia INM:
Primul punct de vedere este cel corect. Astfel, potrivit art. 56 alin. (6) C. proc.
pen., este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze
urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii,
judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
În aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., curtea de apel
judecă în primă instanță, printre altele, infracțiunile săvârșite de avocați.
Competența astfel stabilită în favoarea parchetului de pe lângă curtea de apel, de
a urmări infracțiunile săvârșite de avocați este una personală, determinată de calitatea
suspectului/inculpatului de avocat (inclusiv în cazul urmăririi infracțiunii de exercitarea
fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 C. pen.).
Aceasta din urmă încetează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 26 din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, respectiv: prin
renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei, prin deces, dacă împotriva avocatului s-a luat
măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară sau dacă avocatul a fost
condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de
a fi avocat, conform legii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 27 din același act normativ, calitatea
de avocat este suspendată, printre altele, în caz de incompatibilitate, pe durata
existenţei acestei stări (lit. a)), dar și la cererea scrisă a avocatului (lit. d)).
Suspendarea calităţii de avocat presupune, în mod logic, lipsa exerciţiului
profesiei, dar nu și pierderea calităţii în sine, ci numai imposibilitatea exercitării ei.
Față de acestea, competența de urmărire a infracțiunii de exercitarea fără drept
a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 C. pen., presupus săvârșită de un
avocat suspendat în caz de incompatibilitate sau la cerere aparține parchetului de pe
lângă curtea de apel, potrivit dispozițiilor legale enunțate mai sus.

56
 Relevantă este și jurisprudența Î.C.C.J. în materie: I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 397 din 3 martie 2009 („Competenţa curţii de apel, prevăzută în art. 28
ind. 1 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., privește persoanele care au calitatea de avocat,
indiferent dacă la data săvârșirii infracţiunii această calitate era suspendată în temeiul
art. 27 din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
întrucât suspendarea calităţii de avocat nu echivalează cu încetarea acestei calităţi,
reglementată în art. 26 din legea menţionată. ”) și I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
2054 din 18 mai 2011 („Conform prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în
care asistenţa juridică a învinuitului sau a inculpatului este obligatorie, încălcarea
dispoziţiilor relative la asistarea acestora de către apărător, ca persoană care a
dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii, se sancţionează cu nulitatea absolută.
Prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt incidente, dacă învinuitul sau
inculpatul a fost asistat de persoana care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile
legii, indiferent dacă această calitate era suspendată pentru neplata taxelor și a
contribuţiilor profesionale.”)

3. Măsuri preventive

3.1. Posibilitatea înlocuirii măsurii preventive a controlului judiciar cu

arestul la domiciliu sau cu arestul preventiv în cazul nerespectării cu
rea-credință obligațiilor stabilite în cursul controlului judiciar, în
situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală
pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mică de 5 ani (Judecătoria Sectorului 6 București și
Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: cauze soluţionate de judecătorii de drepturi şi libertăţi, cauze
soluţionate de judecătorii de cameră preliminară
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 215 alin. (6), art. 223 alin. (2), art. 218
alin. (1)
Cuvinte cheie: înlocuirea măsurii controlului judiciar
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept ce a generat practică neunitară se referă la posibilitatea ca
judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de
judecată, atunci când constată că, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul
încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin (ex., obligația de a se prezenta la

57
organul de poliție desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere
întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat, prevăzută de art. 215
alin. (1) lit. c) C. proc. pen.), să dispună înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la
domiciliu sau a arestării preventive, în situația concretă în care pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală este mai mică
de 5 ani.
Situația a apărut în practica instanțelor de judecată în cazul infracțiunii de furt,
prevăzută de art. 228 alin. (1) C.pen. și pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
cu amenda.

Într-o opinie, s-a apreciat că din redactarea art. 215 alin. (7) C. proc. pen.
raportat la art. 202 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. (condițiile generale de aplicare a
măsurilor preventive), rezultă că în examinarea sesizării de înlocuire a controlului
judiciar, judecătorul trebuie să verifice dacă există probe din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi dacă măsura arestului la
domiciliu/arestării preventive este necesară şi proporţională. Pentru înlocuirea
controlului judiciar nu este necesar să se verifice dacă există vreunul din cazurile de
aplicare a măsurii arestării preventive prevăzute de art. 223 C. proc. pen., la care și art.
218 alin. (1) C. proc. pen. fac trimitere.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că în aplicarea dispozițiilor art. 215 alin. (7) C.
proc. pen., în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu
rea-credință, obligațiile care îi revin, înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la
domiciliu sau a arestării preventive poate fi dispusă numai dacă există vreunul din
cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive prevăzute de art. 223 C. proc. pen., la
care și art. 218 alin. (1) C. proc. pen. fac trimitere. În acest sens, se are în vedere
sintagma „în condiţiile prevăzute de lege” folosită de legiuitor în conținutul art. 215
alin. (7) C. proc. pen..

Opinia INM:
Cel de-al doilea punct de vedere este cel corect. Astfel, în cuprinsul art. 215 alin.
(7) C. proc. pen. legiuitorul foloseşte două sintagme relevante pentru problema pusă în
discuție.
Prima dintre ele, „poate înlocui”, denotă că înlocuirea măsurii controlului judiciar
este facultativă. În același timp, încălcarea, cu rea-credință, de către inculpat a
obligațiilor care îi revin pe durata măsurii controlului judiciar nu este lipsită de efecte,
iar interpretarea dispozițiilor legale în acest sens nu reprezintă o încurajare a
inculpatului în nerespectarea controlului judiciar, câtă vreme aceeași conduită a

58
inculpatului poate fi apreciată ca reprezentând „motive temeinice” care justifică
impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea celor dispuse inițial, în
accepțiunea dispozițiilor art. 215 alin. (8) și (9) C. proc. pen.
A doua dintre ele, „în condiţiile legii”, conduce la concluzia că este necesar a se
analiza dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 223 C. proc. pen. pentru a se dipune
aplicarea măsurii arestării preventive, respectiv, luarea măsurii arestului la domiciliu
(art. 218 alin. (1) C. proc. pen. fiind, într-adevăr, o normă de trimitere). Printre aceste
condiții, se regăsește și cea referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru
infracțiunea cu privire la care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă de
săvârșire, respectiv, „pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare”.
Nu este de neglijat nici că prin art. 223 C. proc. pen. referitor la condițiile și
cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive (expres și limitativ prevăzute de
lege), legiuitorul nu a preluat vechea reglementare, în acord cu care măsura arestării
preventive a inculpatului poate fi luată și „dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în
art. 143 și [...] inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi
localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri” (art. 148 alin.
(1) lit. a ind. 1 C. proc. pen. din 1968).
Această problemă a făcut obiectul dezbaterilor și cu ocazia Întâlnirii procurorilor
șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție și parchetelor de pe lângă tribunale - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, 14-15 mai 2015 (minută, pag. 10), precum și cu ocazia Întâlnirii
procurorilor șefi secție urmărire penală și judiciară de la nivelul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor de pe lângă curțile de apel -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, 26-27 mai 2016 (minută, pag.
14), ocazii cu care participanții au agreat, în majoritate, același punct de vedere.

3.2. Posibilitatea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul

minor cu vârsta între 14 și 16 ani, în lipsa expertizei medico-legale
psihiatrice prin care să se fi stabilit existența discernământului
inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul
acuzației (Judecătoria Sectorului 2 București)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: cauze soluţionate de judecătorii de drepturi şi libertăţi
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 202 alin.(1) și alin.(2), art.184 alin.(1)
Cuvinte cheie: expertiză medico-legală psihiatrică, arestare preventivă inculpat
minor

59
 Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept ce a generat practică neunitară se referă la posibilitatea
judecătorului de drepturi și libertăți, învestit cu o propunere de luare a măsurii arestării
preventive față de un inculpat minor cu vârsta între 14 și 16 ani la data faptei, de a
admite propunerea cu consecința luării măsurii arestării preventive față de inculpat, în
condițiile concrete în care procurorul nu a dispus, anterior formulării propunerii,
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se stabilească existența
discernământului inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul
acuzației ori a dispus efectuarea acestei expertize, ale cărei concluzii nu se regăsesc
încă la dosar.

Într-o opinie, s-a apreciat că măsura arestării preventive nu poate fi luată în

situațiile anterior redate. Astfel, expertiza medico-legală pishiatrică este obligatorie în
cazul minorilor cu vârsta între 14 şi 16 ani, legea instituind o prezumție relativă de lipsă
a discernământului care, în lipsa concluziilor expertizei medico-legale psihiatrice, nu
poate fi răsturnată. În continuare, potrivit art. 202 alin. (2) C. proc. pen. nicio măsură
preventivă nu poate fi dispusă, dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare
sau exercitarea acţiunii penale.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că lipsa concluziilor expertizei-medico legale

psihiatrice nu împiedică luarea măsurii arestării preventive, câtă vreme procurorul face
dovada existenței discernământului inculpatului minor cu vârsta între 14 și 16 ani în
momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației cu alte mijloace de probă.

Opinia INM:
Cel de-al doilea punct de vedere este cel corect. Potrivit art. 113 alin. (2) C.
pen., minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Totodată, conform art. 184 alin. (1) C.
proc. pen. în cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, se
dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată
termenul de prezentare în vederea examinării. Prin urmare, pe de o parte, legiuitorul
prezumă relativ lipsa discernământului în cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și
16 ani la data faptei, pe de altă parte, instituie obligația administrării mijlocului de
probă constând în expertiza medico-legală psihiatrică pentru răsturnarea prezumției
relative astfel instituite.
Este adevărat că art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. prevede cauza de
neimputabilite ca și impediment la exercitarea sau continuarea exercitării acțiunii
penale, iar minoritatea este o cauză de neimputabilitate, prevăzută de art. 27 C. pen.

60
De asemenea, că în aplicarea art. 202 alin. (2) C. proc. pen., nicio măsură preventivă nu
poate fi dispusă, dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale.
Cu toate acestea, având în vedere caracterul urgent și sumar al procedurii, în
care nu se analizează fondul acuzației aduse inculpatului minor cu vârsta cuprinsă între
14 şi 16 ani (noțiune căreia se circumscrie și existența discernământului), în
considerarea scopului pentru care măsura arestării preventive poate fi luată potrivit art.
202 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea
sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea
săvârșirii unei alte infracțiuni), proba contrară poate fi făcută de procuror prin orice
mijloace de probă (înscrisuri medicale, concluzii preliminare ale expertizei medico-
legale psihiatrice deja dispuse, expertiză medico-legale psihiatrică efectuată în altă
cauză cu privire la existența discernământului la o dată apropiată de cea a săvârșirii
infracțiunii care face obiectul acuzației în cauza de față, eventual, cu privire la
infracțiuni similare, etc.).
De altfel, inexistența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C.
proc. pen. reprezintă o condiție nu numai pentru punerea în mișcare a acțiunii penale
(art. 309 alin. (1) C. proc. pen.), ci și pentru dispunerea efectuării în continuare a
urmăririi penale (art. 305 alin. (3) C. proc. pen.), urmare a căreia minorul dobândește
calitatea de suspect în cauză. În același timp, expertiza medico-legală psihiatrică nu se
poate dispune, potrivit art. 184 C. proc. pen. decât față de suspect sau inculpat.
Nu în ultimul rând, a îmbrățișa opinia contrară înseamnă a admite că luarea
măsurii arestării preventive în cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani nu
este posibilă în lipsă, în situația în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a
se sustrage de la urmărirea penală (art. 223 alin. (1) lit. a) teza I).
Această problemă a făcut obiectul dezbaterilor și cu ocazia Întâlnirii președinților
secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel cu procurorii
șefi secție judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție și parchetelor de pe lângă curțile de apel - București, 21-22 noiembrie 2016
(minută, pag. 1), ocazie cu care participanții au agreat, în majoritate, același punct de
vedere. Totodată, a făcut obiectul dezbaterilor cu ocazia Întâlnirii procurorilor șefi
secție urmărire penală și judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curţile de apel București –
Hotel Hilton Garden Inn, 27-28 mai 2021 (minută, pag. 58), ocazie cu care participanții
au agreat, în unanimitate, același punct de vedere.

61
 3.3. Măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc.
pen. (Judecătoria Sectorului 5 București, Parchetului de pe lângă
Judecătoria Pitești)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: cauze soluţionate de judecătorii de drepturi şi libertăţi
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 223 alin. (1) lit. d)
Cuvinte cheie: arestare preventivă
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept ce a generat practică neunitară se referă la situația în care
față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni
în care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior, există suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau
pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. Dificultățile au intervenit în identificarea
dosarului penal în care poate fi luată măsura arestării preventive în cazul prevăzut în
art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., primul sau al doilea dosar, soluțiile instanțelor de
control judiciar sub acest aspect fiind diferite, cu consecința
luării/prelungirii/menținerii sau, după caz, revocării măsurii arestării preventive.

Într-o opinie, s-a apreciat că arestarea preventivă în baza art. 223 alin. (1) lit. d)
C. proc. pen. poate fi solicitată şi în dosarul al doilea în care s-a pus în mişcare acţiunea
penală împotriva inculpatului, din moment ce legiuitorul nu face nicio distincţie, măsura
preventivă fiind legal dispusă atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în
ambele dosare, în baza aceluiaşi temei legal.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că arestarea preventivă în baza art. 223 alin. (1)
lit. d) C. proc. pen. poate fi solicitată doar în dosarul iniţial, arătându-se că, din modul
în care este formulat articolul 223 alin. (1) C. proc. pen., se are în vedere conduita
inculpatului prin raportare la infracţiunea pentru care există o suspiciune rezonabilă că
s-ar fi comis şi în considerarea căreia se formulează propunerea de luare a măsurii
arestării preventive. Punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să vizeze infracţiunea
la care se face referire în preambulul alin. (1) al art. 223 C. proc. pen., infracţiune în
considerarea căreia se formulează propunere de arestare preventivă.

Opinia INM:
Primul punct de vedere este cel corect.
În acest sens, este adevărat că justificarea cazului de arestare preventivă
prevăzut în art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. constă în aceea că, după ce după ce i

62
s-a atribuit calitatea de inculpat, prin urmare, după ce a luat cunoștință de procedura
penală derulată împotriva sa și stadiul acesteia, inculpatul nu numai că nu a adoptat o
conduită conformă, dar persistă în atitudinea antisocială, săvârșind cu intenție o nouă
infracțiune ori pregătind săvârșirea unei noi infracțiuni, împrejurare care determină
luarea măsurii preventive în discuție.
Cu toate acestea, deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie, aceeași măsura
preventivă poate fi luată, în mod legal și în baza art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,
în oricare din cele două dosare, esențial fiind ca același temei să nu stea la baza luării
măsurii arestării preventive în ambele dosare.
Aceasta deoarece, pe de o parte, în cazul existenței doar a riscului de săvârșire a
unei infracțiuni, pregătirea nu poate susține singură cercetarea penală, exercitarea
acțiunii penale și, cu atât mai puțin, propunerea de arestare preventivă, deci nu poate
face obiectul unui dosar separat (M. Udroiu (coordonator), I. Tocan și alții, în Codul de
procedură penală, Comentariu pe articole, ediția a 3-a, pag. 1430). Prin urmare, măsura
poate fi dispusă, pe acest temei, în cauza inițială în care calitatea de inculpat a fost
atribuită acuzatului anterior săvârșirii noii infracțiuni intenționate, conduita incorectă
urmând a fi valorificată, sub aspect procesual, ca un element nou propriu acestei cauze.
Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive, nu este
suficientă existența aceluiași temei, ci și proporționalitatea măsurii cu gravitatea
acuzației aduse persoanei față de care urmează a fi luată și caracterul necesar al
măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Or, astfel de
aprecieri pot fi făcute distinct în primul sau în al doilea dosar. Tocmai de aceea, măsura
poate fi dispusă, pe acest temei, și în cauza ulterioară în care calitatea de inculpat a
fost atribuită acuzatului ca urmare a săvârșirii cu intenție a unei noi infracțiuni
(apreciată de procuror cu ocazia formulării propunerii, dar și de judecător, cu ocazia
luării măsurii ca fiind de o gravitate sporită).

3.4. Coexistența a două măsuri preventive luate față de același inculpat,

respectiv, măsura arestării preventive și măsura preventivă a
controlului judiciar, în două dosare distincte (Parchetul de pe lângă
Tribunalul Gorj)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: a) cauze soluţionate de judecătorii de cameră preliminară
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 207
Cuvinte cheie: control judiciar, verificare, revocare
Prezentarea problemei juridice:

63
 Problema de drept ce a generat practică neunitară se referă la situația în care
inculpatul este trimis în judecată sub imperiul măsurii preventive a controlului judiciar,
măsura preventivă fiind supusă verificărilor, atât la înregistrarea dosarului, cât și
ulterior, în procedura de cameră preliminară, potrivit art. 207 C. proc. pen. Față de
același inculpat se ia măsura arestării preventive într-o altă cauză.

Într-o opinie, s-a apreciat că deoarece cele două măsuri preventive nu pot
coexista, având în vedere scopul diferit urmărit prin dispunerea acestora, se impune
revocarea măsurii preventive a controlului judiciar.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că, dimpotrivă, cele două măsuri preventive pot
coexista. Luarea măsurii arestării preventive față de inculpat într-o altă cauză nu
constituie un impediment la menținerea măsurii preventive a controlului judiciar în
cauza în care instanța de judecată a fost sesizată cu rechizitoriu.

Opinia INM:
Cel de-al doilea punct de vedere este cel corect, cu următoarele observații:
În situația în care persoana acuzată este trimisă în judecată sub imperiul unei
măsuri preventive fără caracter custodial (control judiciar sau control judiciar pe
cauțiune), iar în fața primei instanțe sau a instanței de apel, față de aceeași persoană,
în altă cauză, este dispusă o măsură preventivă mult mai restrictivă (arest preventiv sau
arest la domiciliu), împrejurarea conduce la revocarea măsurii preventive a controlului
judiciar numai în situația în care se apreciază, de la caz la caz, potrivit art. 241 alin. (1)
teza I C. proc. pen., că împrejurarea conduce la încetarea temeiurilor care au
determinat luarea măsurii controlului judiciar. În concret, dacă se reține că aceeași
măsură preventivă nu mai are caracter necesar pentru atingerea scopului măsurilor
preventive prevăzut de art. 202 alin. (1) C. proc. pen.: asigurarea bunei desfășurări a
procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni.
Este adevărat că, urmare a dispunerii unei măsuri preventive privative de
libertate, persoana trimisă în judecată sub imperiul măsurii preventive a controlului
judiciar se află în imposibilitate obiectivă de a se spune măsurilor specifice controlului
judiciar (cu trimitere, deosebită, la cea prevăzută în art. 215 alin. (1) lit. c) C. proc.
pen. – obligația de a se prezenta la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa,
conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori
este chemat), existând o incompatibilitate între regimul celor două măsuri.
Totodată, că într-o astfel de situație, nu se poate reține reaua-credință a
inculpatului în nerespectarea obligațiilor care îi revin, pentru a atrage incidența

64
dispozițiilor art. 215 alin. (7) C. proc. pen. cu consecința înlocuirii măsurii în discuție cu
măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive.
Cu toate acestea, luarea măsurii arestării preventive față de inculpat într-o altă
cauză nu poate conduce prin ea însăși la încetarea de drept a măsurii preventive a
controlului judiciar (în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 241 C.
proc. pen.) sau la revocarea acesteia în baza dispozițiilor art. 241 alin. (1) teza a II-a C.
proc pen.: „în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea
măsurii”.
Aceasta tocmai deoarece cele două măsuri preventive, controlul judiciar și
arestarea preventivă, sunt luate în cauze distincte și în considerarea unor infracțiuni
diferite cu privire la care există indicii temeinice/probe din care rezultă suspiciunea
rezonabilă de săvârșire.
Se are în vedere și împrejurarea că măsura arestării preventive este luată pe o
perioadă determinată, putând și prelungită sau menținută numai în cazurile și cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege, după cum aceeași măsură preventivă poate
înceta de drept sau poate fi revocată.
Nu în ultimul rând, în conținutul măsurii controlului judiciar, față de persoana
trimisă în judecată prin rechizitoriu ar putea fi incidentă o obligație, spre exemplu: să
nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți
participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume
desemnate de organul judiciar (art. 215 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.), iar asigurarea
respectării acestei măsuri de către persoana acuzată nu se poate realiza decât prin
menținerea măsurii controlului judiciar, chiar dacă între timp persoana a fost privată de
libertate în temeiul altei măsuri preventive mult mai intruzive.

4. Cheltuieli judiciare

4.1. Suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat în procedura

confirmării ordonanței de renunțare la urmărirea penală de către
judecătorul de cameră preliminară (Judecătoria Giurgiu)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de cameră preliminară
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 318 alin. (12)-(16), art. 274 alin. (1),
art. 275 alin. (3)
Cuvinte cheie: renunțare la urmărirea penală, cheltuieli judiciare
Prezentarea problemei juridice:

65
 În practica judiciară s-a pus problema suportării cheltuielilor judiciare avansate
de către stat în procedura confirmării ordonanței de renunțare la urmărirea penală de
către judecătorul de cameră preliminară în situația particulară în care cererea de
confirmare formulată de procuror a fost admisă.

Într-o opinie, s-a apreciat ca suspectul/inculpatul față de care s-a dispus de

către procuror, prin ordonanță, renunțarea la urmărirea penală ulterior confirmată de
judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare
avansate de către stat în procedura confirmării ordonanței, procedură prevăzută de art.
318 alin. (12) și următoarele C. proc. pen. Aceasta deoarece potrivit art. 274 alin. (1) C.
proc. pen. „în caz de renunțare la urmărirea penală ... suspectul, sau, după caz,
inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat ...”.

Într-o altă opinie, s-a apreciat ca suspectul/inculpatul aflat în situația

prezentată nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat,
dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. pen. fiind avute în vedere de procuror în momentul
dispunerii renunțării la urmărirea penală față de acesta prin ordonanță. Totodată,
judecătorul de cameră preliminară este învestit de către procuror, potrivit art. 318 alin.
(12) C. proc. pen., iar nu de către suspectul/inculpatul față de care s-a dispus
renunțarea la urmărirea penală, astfel încât nu poate fi reținută o culpă procesuală a
acestuia, care să stea la baza obligației de suportare a cheltuielilor judiciare.

Opinia INM:
Prima opinie este corectă. Astfel, după constatarea în procedura internă a
legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală, Codul de procedură
penală instituie o procedură de verificare obligatorie de către judecătorul de cameră
preliminară a aceleiași soluții, la sesizarea procurorului, conform art. 318 alin. (12) și
următoarele C. proc. pen. În toate cazurile, atribuţia judecătorului de cameră
preliminară este fie de a confirma actul procurorului, fie de a-l infirma, când se produce
o restituire a cauzei la procuror pentru a începe, continua sau completa urmărirea
penală.
Totodată, soluția de renunțare la urmărire penală (legală și temeinică) își va
produce efectele juridice numai în situația particulară a admiterii cererii de confirmare
formulate de procuror și începând cu același moment.
Nu este de neglijat nici că procedura de verificare de către judecătorul de
cameră preliminară a soluției de renunțare la urmărire penală își are reglementarea în

66
același articol, 318 C. proc. pen., având denumirea marginală Renunțarea la urmărirea
penală.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. pen. „în caz de renunțare la urmărirea penală
... suspectul, sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat ...”. În lipsa oricăror distincții, acestea vor viza atât cheltuielile
judiciare avansate de către stat în timpul urmăririi penale, până în momentul dispunerii
soluției de către procuror, prin ordonanță (act procedural ce va cuprinde și cheltuielile
judiciare, potrivit art. 318 alin. (8) C. proc. pen.), cât și cheltuielile judiciare avansate
de către stat în procedura de confirmare care are loc în fața judecătorului de cameră
preliminară.
Fără a nega declanșarea procedurii de verificare obligatorie de către judecătorul
de cameră preliminară la sesizarea procurorului și nu a suspectului/inculpatului,
independent de existența sau nu a unei culpe procesuale a acestuia din urmă, temeiul
obligării sale la cheltuielile judiciare avansate de către stat este reprezentat chiar de
culpa sa infracțională (fără săvârșirea infracțiunii, astfel de cheltuieli nu s-ar fi
efectuat).

4.2. Avansarea cheltuielilor judiciare necesare administrării probelor

propuse de către Ministerul Public în cursul judecății (Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Cluj)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 272, art. 99, art. 100
Cuvinte cheie: cheltuieli judiciare
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema stabilirii bugetului de venituri și cheltuieli
din care urmează a fi avansate cheltuielile judiciare ocazionate de administrarea
probelor, în situația particulară în care proba cu expertiza este propusă de procuror și
încuviințată de instanța de judecată, în cursul judecății cauzei

Într-o opinie, s-a apreciat că suportarea cheltuielilor efectuate cu administrarea

probelor solicitate de procuror în faza de cercetare judecătorească îi revine acestuia,
sumele urmând a fi avansate din fondurile Ministerului Public. În sprijinul opiniei au fost
aduse dispozițiile art. 100 alin. (2) coroborat cu art. 272 alin. (2) C. proc. pen., din care
reiese că sarcina probei în ceea ce privește susținerea acțiunii penale revine în principal

67
procurorului, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform
dispozițiilor art. 99 alin. (1) din același act normativ.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că aceleași cheltuieli urmează a fi avansate din
fondurile Ministerului Justiției, inclusiv în situația în care probele sunt propuse de
procuror.

Opinia INM:
Cea de-a doua opinie este corectă. Potrivit art. 272 alin. (1) C. proc. pen.,
„Cheltuielile necesare pentru [...] administrarea probelor [...] se acoperă din sumele
avansate de stat sau plătite de părți.”
Prin urmare, există o obligație a statului de a avansa în cursul procesului penal
sumele necesare pentru administrarea probelor. Astfel de cheltuieli sunt, fără îndoială,
și cheltuielile constând în onorariul de expert.
În continuare, potrivit art. 272 alin. (2) C. proc. pen., „Cheltuielile judiciare
prevăzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de
venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției, al Ministerului Public, precum și al altor
ministere de resort.”
Sintagma „după caz” folosită nu poate fi interpretată decât ca făcând trimitere
(implicită), în situația dată, la organul judiciar care încuviințează proba a cărei
administrare presupune efectuarea de cheltuieli, indiferent că este vorba despre o
probă administrată din oficiu, la cererea procurorului, a părților sau a persoanei
vătămate.
Altfel spus, în cursul judecății, indiferent că proba este propusă în acțiunea
penală în acuzare (Ministerului Public revenindu-i, într-adevăr, sarcina probei potrivit
art. 99 alin. (1) C. proc. pen.) ori în apărare, asigurarea administrării probelor se face
de către instanța de judecată.
Acesta este chiar rolul instanței de judecată, prevăzut în art. 349 C. proc. pen.
Și art. 100 C. proc. pen. prevede că în cursul urmăririi penale, organul de
urmărire penală este cel care strânge și administrează probele, iar în cursul judecății,
instanța administrează probele. Împrejurarea că probele sunt administrate din oficiu
numai în subsidiar nu înseamnă că aceleași probe nu sunt administrate (tot) de instanța
de judecată.
Ministerul Public nu se află în situația părților care pot avansa cheltuielile
necesare pentru administrarea probelor. Cu atât mai puțin poate fi obligat la aceasta,
prevederile art. 272 alin. (1) și (2) C. proc. pen. neputând constitui temei în susținerea
punctului de vedere contrar, deja arătat.

68
 4.3. Suportarea cheltuielilor judiciare în cazul împăcării sau al retragerii
plângerii prealabile în cauze în care persoanele vătămate sunt minore
(Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. b) și d), art. 275
alin. (5)
Decizii Î.C.C.J.: Decizia nr. LVIII (58)/2007 (M. Of. Nr. 574 din 30 iulie 2008)
Cuvinte cheie: cheltuieli judiciare, retragere plângere prealabilă, împăcare,
persoană vătămată minoră
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema stabilirii persoanei care va fi obligată la
plata cheltuielilor judiciare către stat în caz de retragere a plângerii prealabile sau
împăcare, în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluții de clasare, în
situația concretă în care persoana vătămată este minoră.

Într-o opinie, s-a apreciat că în situația prezentată persoana vătămată va fi

obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în acest sens fiind prevederile art. 275
alin. (1) pct. 2 lit. b) și d) C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător în cazul
dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluții de clasare, potrivit art. 275 alin. (5) C.
proc. pen.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că la aceleași cheltuieli urmează a fi obligat

reprezentantul legal al persoanei vătămate minore. Aceasta deoarece conform art. 158
alin. (3) și art. 159 alin. (4) C. pen., în cazul persoanelor lipsite de capacitate de
exercițiu, retragerea plângerii prealabile și împăcarea se fac chiar de reprezentanții lor
legali. Totodată, potrivit acelorași dispoziții legale, în cazul persoanelor cu capacitate de
exercițiu restrânsă, retragerea plângerii prealabile și împăcarea se fac numai cu
încuviințarea acestora, actele de dispoziție ale persoanei vătămate neproducând efecte în
lipsa încuviințării.

Opinia INM:
Niciuna din cele două opinii nu este corectă, cheltuielile judiciare avansate de
către stat urmând a fi suportate în caz de retragere a plângerii prealabile sau de
împăcare de persoana vătămată, prin reprezentant legal, atât în situația în care
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu, cât și în situația în care
persoana vătămată are capacitate de exercițiu restrânsă.

69
 Potrivit art. 275 alin. (5) raportat la art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. b) și d) C. proc.
pen., în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluții de clasare, cheltuielile
judiciare avansate de stat sunt suportate de persoana vătămată, în caz de retragere a
plângerii prealabile respectiv, de inculpat și persoana vătămată, în caz de împăcare.
Dispozițiile art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. b) și d) C. proc. pen. au preluat vechea
reglementare, art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. b) și c) C. proc. pen. din 1968, în
interpretarea obligatorie a cărora, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin
Decizia nr. LVIII (58)/2007 (M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008) a stabilit: „În cazul în care
partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei vor fi
suportate de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal.”
Important de notat că Decizia precitată a avut în vedere atât situația părții
vătămate minore, cu vârsta mai mică de 14 ani (lipsită de capacitate de exercițiu), cât
și situația părții vătămate minore, cu vârsta între 14 și 18 ani (cu capacitate de exercițiu
restrânsă).
S-a arătat astfel, în esență, că în procesul penal „calitatea de parte vătămată nu
o poate avea, potrivit art. 24 din Codul de procedură penală [art. 79 în actuala
reglementare], decât minorul care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală
sau materială, iar nu şi reprezentantul său legal cu rol de simplu participant în procesul
penal”.
Dar și că în ambele situații, „părinţii, respectiv tutorii sau curatorii, ca
reprezentanţi ai minorului, solicitând tragerea la răspundere penală a autorului
infracţiunii, doar îndeplinesc în numele minorului actele pretinse de lege pentru
declanşarea şi desfăşurarea procesului penal, astfel că efectele reprezentării, între care
şi eventuala suportare a cheltuielilor judiciare avansate de stat, trebuie să se răsfrângă
direct asupra minorului reprezentat sau căruia i s-a dat încuviinţare să exercite acele
acte.”
Soluția legislativă fiind aceeași și sub imperiul Noului Cod penal, dezlegarea dată
problemei de drept prin Decizia nr. LVIII (58)/2007 (M. Of. Nr. 574 din 30 iulie 2008) își
menține caracterul obligatoriu.

4.4. Obligarea inculpatului minor față de care a fost luată o măsură

educativă la plata cheltuielilor judiciare către stat (Parchetul de pe
lângă Judecătoria Brașov)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 274 alin. (1)

70
 Cuvinte cheie: cheltuieli judiciare, inculpat minor
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema posibilității obligării inculpatului minor față
de care se ia o măsură educativă la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Într-o opinie, s-a apreciat că în situația prezentată inculpatul minor poate fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, având în vedere că aplicarea măsurii
educative față de un minor este echivalentă, din punct de vedere formal, al conținutului
hotărârii judecătorești (nu în ceea ce privește mecanismul de reeducare), cu soluția de
condamnare în cazul majorului. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1)
C. proc. pen.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că inculpatul minor față de care se ia o măsură
educativă nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, de vreme ce în
cazul acestuia nu se pronunță o soluție de condamnare, astfel încât acestea urmează să
rămână în sarcina statului, potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Opinia INM:
Primul punct de vedere exprimat este cel corect. Astfel, inculpatul minor față de
care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 C. pen. va fi obligat la plata
cheltuielilor judiciare către stat, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.
În acest sens, trimiterea este făcută și la Decizia nr. 9/2018 (M. Of. nr. 696 din 9
august 2018), prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de
Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a solicitat
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă în aplicarea dispozițiilor art. 274
din Codul de procedură penală inculpatul minor față de care s-a luat o măsură educativă
prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat.”
S-a apreciat astfel că problema înțelesului dispozițiilor legale menționate nu
constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanță practică, susceptibilă a genera
interpretări juridice diferite și a impune, în consecință, o dezlegare prealabilă în
procedura reglementată de art. 475 C. proc. pen.
Pentru aceasta, s-au avut în vedere următoarele:
„Este adevărat că soluția luării față de inculpatul minor a unei măsuri educative,
indiferent de natura acesteia, nu este inclusă alături de celelalte soluții pe care le poate
dispune instanța în cazul în care stabilește că inculpatul este vinovat de săvârșirea
infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și răspunde penal. Aceasta nu creează
însă o dificultate în aplicarea dispozițiilor privitoare la persoana care va suporta

71
cheltuielile judiciare în cazul enunțat, dacă se au în vedere și dispozițiile art. 504 din
Codul de procedură penală, care prevăd că „Urmărirea și judecarea infracțiunilor
săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se
fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul
capitol și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale”.
Totodată, dispozițiile art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, prevăd că
„Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se
referă și la hotărârile prin care, față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, o
măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la data
executării sau considerării ca executată a acestei măsuri”.
Această problemă a făcut obiectul dezbaterilor și cu ocazia Întâlnirii procurorilor șefi
secție urmărire penală și judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel - Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, 19- 20 iunie 2017 (minută, pag. 16),
ocazie cu care participanții au agreat, în majoritate, același punct de vedere.

5. Cazuri care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

5.1. Ordinea de prioritate a reținerii cauzelor care împiedică punerea în
mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale, conform
dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Codul de procedură penală, în situația
în care a intervenit prescripția răspunderii penale (Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de casație și Justiție)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 16 alin. (1)
Cuvinte cheie: acțiune penală, impediment, prescripția răspunderii penale
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema ordinii de prioritate a reținerii cauzelor
care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale,
conform dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Codul de procedură penală, în situația în care a
intervenit prescripția răspunderii penale. Deși autorul întrebării nu indică în mod expres,
dificultățile de aplicare a textului de lege au intervenit în situația particulară în care
inculpatul nu cere continuarea procesului penal, potrivit art. 18 C. proc. pen. Aceasta
deoarece, în aplicarea dispozițiilor legale ultim menționate, inculpatul poate cere
continuarea procesului penal în caz de prescripție, atât literatura de specialitate, cât și

72
practica judiciară arătând că în această ipoteză, dacă constată incidența unui
impediment la exercitarea acțiunii penale potrivit art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de
judecată dispune achitarea.

Într-o opinie, s-a apreciat că în caz de prescripție, dacă inculpatul nu cere

continuarea procesului penal potrivit art. 18 C. proc. pen., instanța de judecată va
analiza, cu prioritate incidența unuia din impedimentele la exercitarea acțiunii penale
prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., și numai în situația în care constată
că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat va dispune încetarea
procesului penal potrivit art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că în caz de prescripție, dacă inculpatul nu cere
continuarea procesului penal potrivit art. 18 C. proc. pen., instanța de judecată va
dispune încetarea procesului penal, fără a mai analiza incidența unuia din
impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.
proc. pen.

Opinia INM:
Cel de-al doilea punct de vedere exprimat este cel corect. Astfel, potrivit art. 18
C. proc pen., în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de
existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la
urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cerere continuarea procesului penal.
Prescripţia este o cauză care atrage încetarea aptitudinii funcţionale a acţiunii
penale, lăsând neclarificată în fapt situaţia juridică a inculpatului cu privire la vinovăţia
sau nevinovăţia sa. În astfel de situaţii, inculpatul beneficiază de un caz de stingere a
acţiunii penale, dar nu se știe dacă în realitate era sau nu vinovat, planând asupra sa o
îndoială.
Prin dispoziţiile art. 18 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, în mod expres,
situaţiile în care inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Indiferent de faza procesuală în care intervin aceste cazuri de stingere a acţiunii
penale, inculpatul nu poate împiedica incidenţa lor în cauza respectivă, dar poate cere
ca procesul penal să continue pentru aflarea adevărului în ceea ce privește existenţa
faptei și a vinovăţiei sale.
Din analiza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că, în cazul stingerii
acţiunii penale, inculpatul este singurul titular care poate cere continuarea procesului
penal, această aptitudine nefiind lăsată nici la dispoziţia instanţei și nici la dispoziţia
părților din proces sau a persoanei vătămate.

73
 În consecinţă, în cazul în care constată că a intervenit prescripţia răspunderii
penale, în lipsa cererii inculpatului de continuare a procesului penal, instanţa dispune
încetarea procesului penal, fără a efectua cercetarea judecătorească și fără a constata
că nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C.
proc. pen.
Trimiterea este făcută la practica Î.C.C..J, exemplificativ, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 982 din 2 aprilie 2012.
O situația aparte poate fi reprezentată de cea în care este analizată posibilitatea
luării unei măsuri de siguranță față de inculpat, cum este cea a confiscării speciale.
Aceasta deoarece potrivit art. 107 C. pen., cu titlu marginal „Scopul măsurilor de
siguranţă”: „(1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. (2) Măsurile de siguranţă
se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă.”
În aplicarea acestora, măsurile de siguranță se pot lua față de persoana care a
comis o faptă prevăzută de legea penală și în situația în care acesteia nu i se aplică o
pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv
acela de a înlătura o stare de pericol și a preîntâmpina săvârșirea de noi infracțiuni.
Prin urmare, pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale este
suficient să se constate că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată și este incidentă una dintre situațiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1)
lit. a)-f) C. pen.
De altfel, și în jurisprudenţa sa anterioară, instanţa supremă a statuat în mod
explicit că „măsurile de siguranță ale confiscării speciale se dispun și în ipoteza în care a
intervenit prescripția răspunderii penale, întrucât scopul lor este înlăturarea unei stări
de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi
luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Prescripţia operează numai în
ce priveşte răspunderea penală, iar nu şi în ce priveşte măsurile de siguranţă”
(Tribunalul Suprem, decizia nr. 614/1984).
Concluzia este susținută și de un argument normativ în vigoare, de ordin
procesual, desprins din interpretarea dispozițiilor art. 549 ind. 1 C. proc. pen.,
referitoare la procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării.
Dacă legiuitorul a reglementat posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a
confisca bunuri în cazul dispunerii unei soluții de clasare de către procuror, rezultă a
fortiori că instanța învestită cu judecarea cauzei poate dispune măsura de siguranță
examinată, atunci când constată ea însăși că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege sub acest aspect.

74
 Prin urmare, chiar incident fiind impedimentul la exercitarea acțiunii penale
prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (prescripția), în lipsa cererii inculpatului
de continuare a procesului penal potrivit art. 18 C. proc. pen., pentru luarea măsurii de
siguranță a confiscării speciale față de acesta, instanța de judecată va analiza, printre
altele, dacă inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

Drept procesual penal - partea specială

1. Camera preliminară

1.1. Obiectul contestației formulate în baza art. 347 C. proc. pen

(Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de cameră preliminară
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 347 alin. (1)
Cuvinte cheie: cameră preliminară, contestație
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema stabilirii obiectului contestației formulate
în baza art. 347 C. proc. pen. și, în consecință, a posibilității verificării legalității și
temeiniciei încheierii intermediare pronunțate în procedura de cameră preliminară,
potrivit art. 345 alin. (1) C. proc. pen., în situația concretă în care calea de atac a
contestației a fost declarată numai împotriva încheierii finale de cameră preliminară
pronunțate în baza art. 346 C. proc. pen., potrivit declarației de contestație formulate
în termen legal.

Într-o opinie, s-a apreciat că în situația prezentată completul de cameră

preliminară nu va putea analiza legalitatea și temeinicia încheierii intermediare,
împotriva căreia nu a fost formulată contestația potrivit declarației de contestație,
referirile din cuprinsul memoriului de contestație depus după expirarea termenului de 3
zile prevăzut de art. 347 alin. (1) C. proc. pen., precum și susținerile din dezbateri privind
modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor prin încheierea intermediară, fiind
„inadmisibile” sau „în afara cadrului judecăţii”, fără nicio relevanţă pentru delimitarea
cadrului judecăţii.

75
 Într-o altă opinie, s-a apreciat că judecătorii de cameră preliminară sesizați cu
soluționarea unei contestații formulate în baza art. 347 alin. (1) C. proc. pen., vor
analiza atât legalitatea și temeinicia încheierii intermediare, cât şi a celei finale, chiar
și în cazul în care nu s-a menționat expres în cuprinsul declarației de contestație că se
formulează contestație împotriva ambelor încheieri.

Opinia INM:
Cel de-al doilea punct de vedere exprimat este cel corect. Potrivit art. 347 alin.
(1) C. proc. pen., în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art.
346 alin. (1) - (4 ind. 2), procurorul, părțile și persoana vătămată pot face contestație.
Contestația poate privi și modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor.
Astfel, dispoziţiile procesual penale prevăd că părţile pot contesta, atât
încheierea finală (de dezînvestire), cât şi cea intermediară, cu privire la modalitatea de
soluţionare a cererilor şi excepţiilor, însă nu prevăd posibilitatea formulării pe cale
separată a unei căi de atac împotriva încheierii intermediare, astfel încât contestaţia
formulată împotriva încheierii finale se consideră a fi formulată şi împotriva încheierii
intermediare.
Chiar dacă procurorul, părțile sau persoana vătămată nu au formulat contestaţie
în termenul de 3 zile prevăzut în art. 347 alin. (1) C. proc. pen. împotriva încheierii
intermediare, arătând că este vizată şi această încheiere tocmai prin motivele
contestaţiei (care pot fi prezentate și în dezbateri), respectarea dispoziţiilor privind
termenul de formulare a contestaţiei cu privire la încheierea finală pronunţată de
judecătorul de cameră preliminară acordă posibilitatea instanţei de a analiza şi
încheierea intermediară, chiar dacă aceasta nu a fost contestată, în mod separat, în
termenul prevăzut în art. 347 alin. (1) C. proc. pen.
În acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători
de cameră preliminară, încheierea nr. 779 din 20 noiembrie 2020: „În raport cu
dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. proc. pen. - conform cărora, în termen de 3 zile de la
comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (4 ind. 2), procurorul, părțile și
persoana vătămată pot face contestaţie, iar contestația poate privi și modul de
soluționare a cererilor și a excepțiilor -, respectarea termenului de 3 zile cu privire la
încheierea finală pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în baza art. 346 alin.
(3) lit. a) C. proc. pen. permite completului de 2 judecători
de cameră preliminară învestit pe calea contestaţiei să examineze şi încheierea
intermediară prin care au fost soluţionate cererile şi excepţiile, chiar dacă încheierea
intermediară nu a fost indicată în mod distinct în contestaţie în termenul prevăzut în
art. 347 alin. (1) C. proc. pen., ci numai în motivarea contestaţiei”.

76
 Relevantă este și încheierea nr. 742 din 8 septembrie 2021 a I.C.C.J., Secţia
penală, prin care s-au reținut următoarele: „Contestaţia formulată împotriva încheierii
interlocutorii prin care sunt constatate vicii ale actului de sesizare, raportat la
prevederile art. 345 din C. proc. pen., este inadmisibilă, chiar dacă în cuprinsul acesteia
au fost respinse o parte dintre cererile şi excepţiile invocate, controlul asupra modului
de soluţionare a cererilor şi excepţiilor putând fi realizat pe calea contestaţiei formulate
împotriva încheierii prin care se va dispune începerea judecăţii sau restituirea cauzei la
parchet. Pot fi supuse contestaţiei numai încheierile prin care judecătorul a soluţionat
cauza în camera preliminară şi a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute în art. 346
alin. (1) - (4 ind. 2) din C. proc. pen., celelalte încheieri neputând fi supuse separat
contestaţiei, ci numai odată cu încheierea pronunţată în temeiul art. 346 alin. (1) - (4
ind. 4) din C. proc. pen., prin care s-a soluţionat procedura de cameră preliminară.”

2. Apelul

2.1. Judecata în apel. Efectual devolutiv al apelului și limitele sale. Apel

declarat exclusiv de procuror împotriva unei sentințe de achitare, doar
cu privire la latura penală. Admiterea apelului și condamnarea
inculpatului. Posibilitatea instanţei de apel de a se pronunța cu privire
la acțiunea civilă (Curtea de Apel Alba Iulia)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 421, art. 423
Cuvinte cheie: apel, efect devolutiv, latură penală, latură civilă
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept susceptibilă de a genera practică neunitară se referă la
situația particulară în care prin sentința penală apelată s-a dispus achitarea inculpatului,
în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (există o cauză de
neimputabilitate, cum este și excesul neimputabil, prevăzut de art. 26 C. pen.). În ceea
ce privește acțiunea civilă exercitată în cauză de persoana vătămată constituită parte
civilă, dar și de unitatea spitalicească care a acordat îngrijiri medicale victimei, acestea
au fost respinse, ca neîntemeiate, în baza art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1360 C.
civ. Potrivit acestora din urmă, „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă
apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la
plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin
depăşirea limitelor legitimei apărări”.

77
 Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel exclusiv procurorul, solicitând
desfiinţarea acesteia, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se
dispună condamnarea inculpatului pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în
judecată. În motivele de apel, procurorul a criticat sentinţa numai sub aspectul laturii
penale, susţinând, în esență, greșita reținere a cauzei de neimputabilitate menționate.
Apelul formulat de procuror este fondat, sub aspectul laturii penale a cauzei, în
rejudecare, fiind pronunțată soluția condamnării inculpatului în baza dispozițiilor art.
396 alin. (2) C. proc. pen. Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-au conturat două opinii:

Într-o opinie, instanța de apel, în rejudecare, nu poate soluționa acțiunile civile,

în lipsa apelului părților civile. Aceasta deoarece, singurul apelant, procurorul, și-a
restrâns limitele devolutive ale apelului numai cu privire la unele fapte sau la unele
chestiuni de drept ale cauzei ori numai cu privire la una dintre laturile procesului penal,
cu referire la care a apreciat că a fost dispusă o soluție nelegală sau netemeinică (în
cauză, latura penală). În aceșai sens, în privința acțiunilor civile exercitate în procesul
penal, este aplicabil principiul disponibilității. Părțile civile au un remediu procesual,
potrivit art. 509 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., care este incident atunci când s-a desființat
în parte hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se
cere; în condițiile în care respingerea acțiunilor civile formulate de părțile civile s-a
întemeiat pe excesul neimputabil, iar instanța de apel a constatat că nu există această
cauză de neimputabilitate, condamnându-l pe inculpat, este posibilă revizuirea acestei
hotărâri pe latura civilă.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că în aceeași situație, instanța de apel poate
soluționa acțiunile civile. Aceasta deoarece, apelul parchetului vizează soluția de
achitare a inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății; chiar dacă acuzarea nu a
arătat în mod expres, în motivele scrise de apel că, pe lângă condamnarea inculpatului
pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, solicită și obligarea
acestuia la plata despăgubirilor civile către părțile civile, instanța este datoare să se
pronunțe asupra acțiunilor civile tocmai în vederea asigurării rezolvării integrale atât a
conflictului de drept penal, cu toate consecințele ce decurg din acesta; chiar dacă
parchetul nu a arătat expres că solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului.
Totodată, apelul declarat de procuror în această situație este devolutiv integral,
acțiunea civilă fiind alăturată acțiunii penale, prin existența unei constituiri de parte
civilă valabile.

78
 Opinia INM:
În lipsa oricăror mențiuni referitoare la conținutul declarației de apel (trimiterile
fiind făcute exclusiv la motivele de apel în scris formulate de procuror, acestea din
urmă, în continuare, fără referiri la momentul depunerii lor, în interiorul termenului de
apel sau ulterior), este în sensul că niciun punct de vedere nu este cel corect.
În actuala reglementare, potrivit art. 409 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., procurorul
poate face apel, referitor la latura penală și latura civilă.
În vechea reglementare, conform art. 362 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. pen.
(1968), apelul procurorului în ceea ce privește latura civilă a cauzei era inadmisibil în
lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se
exercită din oficiu.
Modificarea legislativă a intervenit și ca urmare a jurisprudenței Curții
Constituționale dată de Decizia nr. 190/2008, M. Of., Partea I, nr. 213 din 20 martie
2008, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. a) teza a doua C. proc.
pen. (1968) sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 131 alin. (1) din Constituţie.
Aceasta deoarece: „Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un anumit
rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat
dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la Autoritatea
judecătorească şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele
constituţionale. Procurorul nu este adversarul vreuneia din părţi, ci el intervine în
proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea
procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în
procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de latura
civilă din cadrul unui proces penal, este de netăgăduit că şi în acest domeniu există
interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit
acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care
guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece prin declararea apelului
de către procuror părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie,
întrucât, în condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la
pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi
procesual-civile”.
Ca o concluzie preliminară, procurorul poate declara apel și cu privire la latura
civilă a cauzei care va fi astfel devoluată în lipsa apelului părții civile, chiar și în situația
în care acțiunea civilă nu este exercitată din oficiu, în cazurile prevăzute de art. 19 alin.
(3) C. proc. pen. (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are
capacitate de exercițiu restrânsă).

79
 În continuare, declarând apel împotriva sentinței penale de achitare, în termenul
prevăzut în art. 410 C. proc. pen., în ceea ce privește prezentarea motivelor de apel,
potrivit art. 412 alin. (4) C. proc. pen., apelul se motivează în scris, arătându-se
motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.
Cu toate acestea, este unanim acceptat de literatura de specialitate și practica
judiciară, că nemotivarea apelului nu atrage nicio sancțiune, astfel încât arătarea
motivelor de apel poate fi făcută și oral în fața instanței de apel, cu ocazia dezbaterii
apelului.
Aceasta deoarece un apel, chiar nemotivat, trebuie să fie examinat sub toate
aspectele de fapt și de drept de către instanța de apel, în baza efectului devolutiv al
apelului, efect pe care îl are și apelul procurorului.
Mai mult decât atât, legea procesual penală nu reglementează nici posibilitatea
limitării efectului devolutiv al acestuia, altfel decât prin declarația de apel.
Astfel, potrivit art. 417 C. proc. pen., „(1) Instanța judecă apelul numai cu privire
la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai
în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. (2) În cadrul limitelor prevăzute
la alin. (1), instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile
formulate de apelant, să exemineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept”.
Textul de lege anterior citat folosește două sintagme, respectiv, „declarația” [de
apel], ceea ce înseamnă că efectul devolutiv al apelului va fi limitat prin declarația de
apel, precum, și „apelant”, fără nicio distincție în privința acestuia, procurorul fiind din
categoria celor care pot face apel, după cum deja s-a arătat.
Prin urmare, dacă prin declarația de apel (formulată în termen legal) și nu prin
motivele de apel (care pot fi pentru prima dată prezentate, completate sau modificate
inclusiv în dezbateri) procurorul nu și-a limitat efectul devolutiv al apelului, instanța de
apel va fi obligată, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să
examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, în latura ei penală, dar și
civilă.
Pe de altă parte, dacă prin declarația de apel procurorul și-a limitat efectul
devolutiv al apelului la latura penală a cauzei, cauza nu va fi devoluată decât cu privire
la această latură. De menționat însă că declararea apelului „împotriva sentinței penale
nr. ... referitor la inculpatul ....” (acestea fiind singurele mențiuni care se regăsesc în
declarația de apel) nu înseamnă limitarea efectului devolutiv al apelului la latura penală
a cauzei, aceeași calitate inculpatul având-o atât în privința acțiunii penale exercitate
împotriva sa, cât și în privința acțiunii civile alăturate celei penale.
Bineînțeles, în primul rând pentru asigurarea contradictorialității, instanța de
apel va dipune citarea în cauză și a părților civile care nu au declarat apel, oferindu-le
astfel posibilitatea de a-şi manifesta dreptul de dispoziţie cu privire la pretențiile lor, cu

80
respectarea principiului disponibilității care guvernează soluționarea laturii civile a
cauzei.
Și parte din literatura de specialitate este în același sens, apreciindu-se că
„Procurorul poate limita devoluția apelului numai la latura penală sau numai la latura
civilă, cu condiția ca această restrângere să rezulte în mod neechivoc din declarația de
apel făcută în termenul legal”. (G.Theodoru, I-P. Chiș, Tratat de drept procesual penal,
Ediția a 4-a, pag. 869).
Dispozițiile art. 423 C. proc.pen. nu constituie un argument pentru soluția
contrară. Deși potrivit acestora: „(1) În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se
desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului. (2)
Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în
ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a
cauzei”, alin. (2) își găsește aplicabilitate, de exemplu, în situația în care apelul
procurorului are efect devolutiv integral (cu privire la latura penală și cea civilă a
cauzei), iar hotărârea primei instanțe este desființată numai cu privire la latura penală a
cauzei (fiind pronunțată, în rejudecare, pentru prima dată soluția condamnării) în
același timp, fiind menținută modalitatea de soluționare a laturii civile a cauzei
(constatându-se că în mod legal și temeinic prima instanță a luat act de renunțarea
părții civile la pretențiile sale).
În literatura de specialitate au fost exprimate opinii contrare, privind
posibilitatea declarării apelului de către procuror, chiar dacă partea civilă nu a atacat
sentința penală. Astfel, în esență, dacă procurorul nu exercită acțiunea civilă (în
cazurile prevăzute de art. 19 alin. (3) C. proc. pen.), acesta critica pe calea apelului
doar problemele ce țin de nelegalitatea sentinței pronunțate în prima instanță (în
considerarea rolului esențial de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în
discuție drepturi și libertăți fundamentale), fără a putea fi antamată și temeinicia
hotărârii, tocmai în considerarea principiului disponibilității care guvernează acțiunea
civilă (M. Udroiu în Procedură penală. Partea Specială, Ediția a 4-a, pag. 347).
De asemenea, în sensul că soluția aleasă de legiuitorul actual prin art. 409 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen. nu ține seama de împrejurarea că latura civilă a unei cauze
penale, care vizează repararea prejudiciului produs persoanei vătămate, constituită
parte civilă în cauză, este o chestiune privată, cu privire la care părțile pot acționa dacă
se simt lezate prin hotărârea pronunțată, având chiar posibilitatea de a renunța la
despăgubirile acordate. (M. Udroiu (coordonator), D. Grădinaru și alții, în Codul de
procedură penală, Comentariu pe articole, ediția a 3-a, pag. 2108).

81
 2.2. Judecata în apel. Neagravarea situației în propriul apel. Apel declarat
exclusiv de persoana vătămată. Admiterea apelului și încetarea
procesului penal față de inculpat ca urmare a intervenției prescripției
răspunderii penale (Curtea de Apel Suceava)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 418, C. pen., art. 155
Decizii ale Curții Constituționale: Decizia nr. 297/2018 (M. Of. nr. 518 din 25
iunie 2018) și Decizia nr. 358/2022 (M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022)
Decizii Î.C.C.J.: Decizia nr. 67/2022 (M. Of. nr. 1141 din 28 noiembrie 2022),
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Cuvinte cheie: apel, non reformatio in pejus, prescripția răspunderii penale,
încetarea procesului penal
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept susceptibilă de a genera practică neunitară se referă la
situația particulară în care prin sentința penală apelată s-a dispus condamnarea
inculpatului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel exclusiv persoana vătămată,
solicitând majorarea pedepsei aplicate inculpatului. Instanța constată incidența
prescripției răspunderii penale a cauzei, făcând aplicarea (obligatorie) a Deciziilor Curții
Constituționale nr. 297/2018 (M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018) și nr. 358/2022 (M. Of.
nr. 565 din 9 iunie 2022), precum și a Deciziei Î.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, nr. 67/2022 (M. Of. nr. 1141 din 28 noiembrie 2022). În ceea ce
privește posibilitatea desființării sentinței primei instanțe și dispunerii, în rejudecare, a
încetării procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc.
pen., s-au conturat două opinii:

Într-o opinie, instanța de apel, în rejudecare, nu poate dispune încetarea

procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Aceasta deoarece s-ar încălca dispoziţiile art. 418 alin. 1 C. proc. pen. referitoare la
neagravarea situației în propriul apel.

Într-o altă opinie, instanța de apel, în rejudecare, va dispune încetarea

procesului penal, care este o soluţie imperativă, prescripția constituind un impediment,
de ordine publică, pentru continuarea exercitării acţiunii penale, conform art. 16 alin.
(1) lit. f) C. proc. pen., astfel că nu prezintă relevanţă titularul căii de atac declarate.

82
 Opinia INM:
Cea de-a doua opinie este cea corectă. În acest sens, potrivit art. 418 C. proc.
pen., „(1) Instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru
cei care au declarat apel.”
Cu toate acestea, pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal, în baza
art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. nu reprezintă o agravare a
situației persoanei vătămate în propria cale de atac, constatarea impedimentului la
continuarea exercitării acțiunii penale fiind obligatorie, normele care reglementează
prescripția răspunderii penale fiind de ordine publică. Singura excepție este dată de
situația în care inculpatul poate cere continuarea procesului penal în caz de prescripție,
potrivit art. 18 C. proc. pen., iar instanța constată incidența unui impediment la
exercitarea acțiunii penale potrivit art. 16 alin. (1) lit. a)-d), dispunând achitarea.
În privința aplicării regulii non reformatio in pejus este relevantă practica de
îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care s-a statuat că, în calea de atac a părții
vătămate (persoanei vătămate în actuala reglementare), prin care s-a solicitat
majorarea pedepsei aplicate inculpatului, se poate pronunța oricare dintre soluțiile
prevăzute de lege, ca urmare, s-ar putea pronunța în loc de condamnare o soluție de
achitare sau de încetare a procesului penal ori s-ar putea menține condamnarea, dar
micșora pedeapsa (Decizia de îndrumare nr. 25/1962).
„Această practică se întemeiază pe ideea că nu se poate considera o agravare a
situației persoanei vătămate schimbarea sau modificarea soluției în favoarea
inculpatului, deoarece aplicarea corectă a legii nu poate depinde de interesele
nelegitime ale acestui subiect procesual principal; dacă apelul procurorului în
defavoarea unei părți poate fi admis și în favoarea acestuia, o soluție similară trebuie să
se aplice, în latura penală, și în apelul persoanei vătămate” (G.Theodoru, I-P. Chiș,
Tratat de drept procesual penal, Ediția a 4-a, pag. 871).

2.3. Organul competent să dispună confiscarea specială a unor produse de

tutun accizabile în situația care s-a dispus o soluție de achitare a
inculpatului ca urmare a constatării intervenirii dezincriminării
infracțiunii de contrabandă asimilată, prevăzută de art. 270 alin. (3)
din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al României, ca efect al
aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 176/2022, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 451 din 05 mai 2022 (Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Suceava)

Materia: drept procesual penal

83
 Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen., C.
pen., art. 107, art. 112
Cuvinte cheie: contrabandă asimilată, dezincriminare, confiscare specială, organ
competent
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept ce a generat practică neunitară se referă la organul competent
să dispună luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a unor produse de tutun
accizabile în situația care instanța de apel, în rejudecare, pronunță soluția achitării, în
baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu e
prevăzută de legea penală). Situația concretă a fost generată de aplicarea Deciziei Curții
Constituționale nr. 176/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 451 din 05 mai
2022, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind
Codul vamal al României sunt neconstituţionale, iar instanța de judecată a apreciat că a
intervenit dezincriminarea in concreto a infracțiunii deduse judecății. În ceea ce privește
posibilitatea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale:

Într-o opinie, instanța de judecată va putea lua față de inculpat măsura de

siguranță menționată, astfel încât, în cauza dedusă judecății, dispoziția primei instanțe a
fost menținută prin decizia pronunțată în apel. Aceasta deoarece confiscarea specială
reprezintă o sancțiune de drept penal și, prin urmare, chiar dacă inculpatul urmează să
fie achitat pentru că fapta nu e prevăzută de legea penală, se impune luarea măsurii de
siguranță.

Într-o altă opinie, în aceeași situație, s-a apreciat că măsura de siguranță a

confiscării speciale prevăzută de art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. nu mai are suport legal și,
prin urmare, a fost înlăturată măsura și s-a dispus ca autoritatea administrativă
competentă în constatarea și sancționarea contravențiilor să ia măsurile legale în privința
țigaretelor.

Opinia INM:
Cel de-al doilea punct de vedere este cel corect. Aceasta deoarece potrivit art.
107 C. pen., cu titlu marginal „Scopul măsurilor de siguranţă”: „(1) Măsurile de siguranţă
au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală. (2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a
comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. (3) Măsurile de siguranţă se pot
lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.”

84
 În aplicarea acestora, măsurile de siguranță se pot lua, în primul rând, față de
persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și, în continuare,
incidentă fiind una dintre situațiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a)-f) C.
pen.
Este adevărat că dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. nu fac referire expresă
la săvârșirea unei „fapte prevăzute de legea penală”, referire care există în celelalte
situații în care confiscarea specială poate fi luată în baza art. 112 alin. (1) lit. a)-e) C.
pen. Cu toate acestea, pot fi confiscate special, potrivit aceluiași text de lege, bunurile a
căror deținere este interzisă de legea penală. Așadar, prin folosirea sintagmei „legea
penală”, legiuitorul Codului penal actual a prevăzut, implicit, ca și condiție pentru luarea
măsurii de siguranță analizate săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, punând
capăt discuțiilor existente sub imperiul reglementării anterioare. Aceasta deoarece art.
118 lit. f) din Codul penal anterior prevedea confiscarea bunurilor a căror deținere era
interzisă de lege.
De altfel, dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. completează dispozițiile art.
107 C. pen. în materia măsurii de siguranță a confiscării speciale.
Așa fiind, atunci când instanța de judecată pronunță soluția achitării, în baza art.
396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu e prevăzută de
legea penală), măsura de siguranță a confiscării speciale nu poate fi luată/menținută.
În situația particulară în care instanța de judecată a fost sesizată cu infracțiunea de
contrabandă asimilată, prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României, fapta poate constitui contravenție, prevăzută de art. 449 alin. (2) lit.
k) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal: „deţinerea în afara antrepozitului fiscal sau
comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit
prevederilor art. 421 alin. (3), fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu
marcaje false sub limitele prevăzute la art. 452 alin. (1) lit. h)”.
Potrivit art. 30 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, (2) „În
cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror
sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de
constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe
hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate
contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii. (3) Termenul de 6 luni
pentru aplicarea sancţiunii în cazul prevăzut la alin. (2) curge de la data sesizării
organului în drept să aplice sancţiunea.”
Dispozițiile legale redate în paragraful ce precede sunt aplicabile atât în cazul în
care persoana împuternicită [să aplice sancţiunea şi să dispună confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, în cazul săvârșirii unei contravenții]
apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale,

85
constituie infracţiune şi sesizează organul de urmărire penală competent, cât şi în cazul în
care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi, ulterior, s-a stabilit de către procuror sau de
către instanţă că ar putea constitui contravenţie, când organul în drept să constate
contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun, este sesizat de îndată de către organul
de cercetare penală. Din acest ultim punct de vedere, prezintă relevanță considerentele
Deciziei nr. 57/2017 a Î.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 919 din 23 noiembrie 2017.
În privința organului în drept să constate contravenţia, într-adevăr, potrivit art. 450
din din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal „(1) Constatarea şi sancţionarea faptelor
ce constituie contravenţie potrivit art. 449 se fac de organele competente din cadrul
Ministerului Finanţelor, prin Autoritatea Vamală Română şi unităţile sale subordonate sau
prin A.N.A.F. şi unităţile sale subordonate, conform competenţelor, cu excepţia
sancţiunilor privind suspendarea sau revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, destinatar
înregistrat, expeditor înregistrat ori importator autorizat, care se dispune de autoritatea
competentă, la propunerea organului de control. (1 ind. 1) Constatarea şi sancţionarea
faptelor ce constituie contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 449 alin. (2) lit. k) se fac şi de
către ofiţerii şi agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Române, de către ofiţerii şi agenţii de
poliţie din cadrul Poliţiei de Frontieră Române, de către ofiţerii şi subofiţerii din cadrul
Jandarmeriei Române şi de poliţiştii locali.”

3. Contestația în anulare

3.1. Prescripţia răspunderii penale. Contestaţia în anulare întemeiată pe

dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. din perspectiva deciziilor nr.
297/2018 şi nr. 358/2022 pronunţate de Curtea Constituţională a
României şi a deciziei nr. 67/2022 pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală (Curtea de Apel București)

Materia: drept procesual- penal

Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 426 lit. b)
Decizii C.C.: decizia nr. 297/2018 (M. Of., Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) și
decizia nr. 565/2022 (M. Of., Partea I, nr. 358 din 26 mai 2022)
Decizii Î.C.C.J.: decizia nr. 67/2022 (M. Of., Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie
2022)
Cuvinte cheie: contestaţia în anulare, prescripţia răspunderii penale

86
 Prezentarea problemei de drept:
Problema de drept susceptibilă de a genera practică neunitară se referă la
situația concretă în care contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b)
C. proc. pen. este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive de condamnare
pronunțate după data de 25.06.2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a
Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018), prin care nu a fost reţinut Codul penal
(1969) ca lege penală mai favorabilă, iar prin aceeași hotărâre nu a fost examinată
instituţia prescripţiei răspunderii penale (termenul general de prescripție a răspunderii
penale fiind împlinit la aceeași dată). S-au conturat mai multe opinii, atât cu privire la
admisibilitatea contestației în anulare, cât și cu privire la soluția pronunțată pe fondul
cauzei, respectiv:

Într-o opinie, contestaţia în anulare este admisibilă şi întemeiată. Trimiterea

este făcută la următoarele considerente ale Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de
Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „Aşadar, în
ipoteza în care persoana condamnată a invocat în faţa instanţei incidenţa dispoziţiilor
referitoare la prescripţia răspunderii penale, iar instanţa de apel a examinat această
chestiune, invocarea aceleiaşi cauze de încetare a procesului penal pe calea contestaţiei
în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală
echivalează cu o critică a raţionamentului judiciar al instanţei cu prilejul soluţionării
apelului şi ar determina o reevaluare a fondului cauzei. În această situaţie, s-ar
transforma calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare din una de anulare şi
retractare în una de reformare, lărgind nepermis sfera controlului judiciar, contrar
voinţei legiuitorului astfel cum a statuat instanţa de contencios constituţional. În
schimb, în ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei
dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana
condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate şi nici examinate din oficiu, omisiunea
instanţei va constitui o eroare de procedură care va putea fi invocată prin intermediul
contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură
penală.”

Într-o altă opinie, contestaţia în anulare este inadmisibilă. În acest sens, prin
considerentele Deciziei nr. 120/2022 a Curții Constituţionale a României (M. Of. nr.
715/15.07.2022) s-au reţinut următoarele aspecte relevante: „În mod similar, Curtea a
observat că în literatura de specialitate s-a susţinut că, deşi dispoziţiile legale analizate
nu mai prevăd condiţia ca instanţa să fi omis să se pronunţe asupra unei cauze de
încetare a procesului penal cu privire la care existau probe la dosar, aceasta nu poate
conduce la o interpretare substanţial diferită a domeniului de aplicare a cazului de

87
contestaţie în anulare supus analizei, în sensul că acesta poate fi invocat în condiţii mai
puţin restrictive decât cele prevăzute la art. 386 lit. c) din Codul de procedură penală
din 1968. S-a susţinut, de asemenea, că dincolo de interpretarea literală şi gramaticală a
textului, deşi nu se mai prevede ca instanţa să fi omis să se pronunţe cu privire la cauza
de încetare a procesului penal, ci doar necesitatea existenţei unei hotărâri de
condamnare, aceasta nu înseamnă că, dacă instanţa s-a pronunţat cu privire la cauza de
încetare a procesului penal, în sensul că a apreciat că ea nu există, condamnându-l pe
inculpat, contestaţia în anulare poate fi admisă. Odată ce instanţa a analizat cauza de
încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, şi a apreciat că aceasta nu este
incidentă, pronunţând o hotărâre de condamnare ce a dobândit autoritate de lucru
judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de procedură
penală nu mai poate fi admisă.” Prin urmare, în ipoteza în care instanţa s-a pronunţat
definitiv- chiar şi implicit, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare- asupra
incidenţei în cauză a instituţiei prescripţiei răspunderii penale în discuţie nu se mai află
o eroare de procedură, ci o eroare de judecată, contestaţia în anulare fiind inadmisibilă.
Numai în situaţia în care a fost formulată o cerere de constatare a incidenţei prescripţiei
răspunderii penale se poate discuta despre o omisiune a instanţei care a soluţionat
definitiv cauza şi, prin urmare, despre o eroare de procedură, contestaţia în anulare
fiind admisibilă.

Într-o a treia opinie, contestaţia în anulare este admisibilă, dar nu este

întemeiată. Aceasta deoarece din considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de
Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rezultă că „în
ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei dispoziţiilor
referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori
dacă acestea nu au fost invocate şi nici examinate din oficiu, omisiunea instanţei va
constitui o eroare de procedură care va putea fi invocată prin intermediul contestaţiei în
anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală”. Prin
urmare, fiind incidentă o eroare de procedură, contestaţia în anulare este admisibilă. Cu
privire la temeinicia căii de atac, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite exigenţele art. 426
lit. b) Cod procedură penală, deciziile Curţii Constituţionale a României (în concret,
Decizia nr. 297/2018) neconstituind probă în sensul acestora. De asemenea, deciziile
Curţii Constituţionale a României produc efecte pentru viitor, în cauzele care nu au fost
soluţionate definitiv la data pronunţării acestora, aşa cum a reţinut şi instanţa de
contencios constituţional- Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, par. 58: „În aceste condiții, Curtea a
statuat că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele
aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze

88
pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea
excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în
privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii
constatate ca fiind neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod,
efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga
omnes. În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la
momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic
epuizat – facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea
deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei
legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor
deciziei Curții pentru trecut”.

Opinia INM:
Prima opinie este cea corectă. În etapa admisibilității în principiu a contestației
în anulare, instanța examinează îndeplinirea condițiilor care rezultă din dispozițiile art.
426, art. 427, art. 428 și art. 431 alin. (2) C. proc. pen. și nu face o analiză de fond, o
judecată asupra temeiniciei contestației în anulare. În aceeași etapă, are loc o
verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei
astfel de cereri.
În concret, instanța examinează i) dacă cererea de contestație în anulare privește
hotărâri penale definitive, ii) dacă este introdusă de o persoană care are calitatea
cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, iii) dacă este introdusă în
termenul prevăzut de lege, iv) dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul
dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și v) dacă în sprijinul contestației sunt
depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.
Cu referire la cazul particular al contestației în anulare prevăzut în art. 426 lit. b)
C. proc. pen., instanța verifică, în etapa admisibilității în principiu, și dacă vi) incidența
cauzei de încetare a procesului penal nu a fost dezbătută și analizată de instanța de
apel (având în vedere și decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curți de casație și Justiție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017).
După admiterea în principiu a contestației în anulare, se va realiza o analiză de
fond, în cazul concret, analiza legii penale mai favorabile, întemeiată pe efectele
deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022,
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 și,
respectiv, nr. 565 din 09 iunie 2022.
De altfel, cu privire la problema de drept susceptibilă de a genera practică
neunitară analizată, prin Decizia nr. 82/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României,

89
Partea I, nr. 104 din 07 februarie 2023), Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins, ca inadmisibile,
sesizările formulate prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„1. Dispozițiile art. 426 lit. b) și art. 431 din Codul de procedură penală se
interpretează în sensul că instanța care soluționează contestația în anulare are
competența, în etapa admisibilității în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale
care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidența unei
cauze de încetare a procesului penal în raport de o lege succesivă care nu a fost reținută
ca fiind mai favorabilă în cauză?
2. În aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel
cum au fost interpretate prin decizia nr. 10/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța care
soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții
Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza
prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a analizat incidența
acestei cauze de încetare în raport de împlinirea termenului de prescripție specială, însă
a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curții Constituționale nr.
297/2018, respectiv inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a
răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018 - 30 mai2022?
3. Constituie omisiunea instanței de a avea în vedere inexistența unei cauze de
întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018 -
30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de
procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior
menționată?”.
Aceasta tocmai deoarece, anterior, prin decizia nr. 67/2022 (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), Înalta Curte de Casație și
Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a
stabilit că:
1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept
penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului
activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai
favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi
art. 5 din Codul penal;
2. Instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele
deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu
poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a

90
dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul
procesului anterior acestei din urmă decizii.
Or, prin problema dezlegată la punctul 2 din decizia ultim amintită, prin
interpretarea per a contrario a acesteia, a fost dezlegată, implicit, și problema de drept
susceptibilă de a genera practică neunitară, respectiv, admisibilitatea contestației în
anulare în situația concretă analizată prin prezenta, precum și, în continuare,
temeinicia acesteia (potrivit principiului mitior lex, incidentă fiind instituția prescripției
răspunderii penale).
Altfel spus, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe
efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai
2022, poate analiza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel nu a
dezbătut și nu a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul
procesului anterior acestei din urmă decizii.
Jurisprudența Curții Constituționale este în același sens, trimiterea fiind făcută la
decizia nr. 453 din 24 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1190 din 7 decembrie 2020) prin care dispozițiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură
penală, interpretate prin decizia nr. 10 din 29 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, au fost supuse controlului de constituționalitate și s-a constatat că sunt
constituționale în raport cu criticile formulate. În considerentele deciziei s-au reținut
următoarele: „orice greșită apreciere a instanței cu privire la incidența cauzelor de
încetare a procesului penal constituie o greșeală de drept, ce implică reevaluarea
fondului hotărârii judecătorești astfel pronunțate, însă „omisiunea instanței de a se
pronunța cu privire la incidența unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o
eroare de procedură, în acest caz instanța neanalizând aspectele ce ar putea determina
o soluție de încetare a procesului penal.” par. 29-30, în același timp, „omisiunea
instanței de a se pronunța asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face
obiectul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b)
din Codul de procedură penală, pe când, soluția greșitei nedispuneri a încetării
procesului penal, în situația în care instanța, în mod eronat, a constatat lipsa incidenței
unei cauze de încetare a procesului penal nu face obiectul de reglementare al textului
criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituției recursului în casație,
greșita pronunțare a instanței cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a
procesului penal este necesar a fi reglementată la art.438 din Codul de procedură
penală.” par. 34. Totodată, la Decizia nr. 120 din 15 martie 2022 (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 15 iulie 2022).

91
 Dispozițiile legale, jurisprudența Înaltei Curți de Casație, precum și a Curții
Constituționale anterior redate nu permit realizarea unor distincții în funcție de cum
incidenţa cauzei de încetare a procesului penal a fost invocată de parte sau din oficiu
(de instanța de judecată), în ambele cazuri, analiza cauzei de încetare a procesului
penal determinând inadmisibilitatea contestației în anulare.
Pe e altă parte, analiza cauzei de încetare a procesului penal de către instanței
de judecată nu poate fi apreciată ca fiind făcută implicit, prin pronunțarea soluției
condamnării, potrivit art. 396 alin. (2) C. proc. pen. În această din urmă situație, cauza
de încetare a procesului penal nu este dezbătută și analizată, omisiunea reprezentând o
eroare de procedură ce poate fi îndreptată în calea extraordinară de atac a contestației
în anulare.
După cum deja s-a arătat, relevant pentru aceasta este chiar punctul 3 din
sesizarea respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 82/2022 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
(obligatorie de la data la care va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) C. proc. pen.): „Constituie omisiunea instanței de a avea în
vedere inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii
penale, în perioada 26 iunie 2018 - 30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426
alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în
perioada anterior menționată?”.
În privința efectelor deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și
nr. 358 din 26 mai 2022, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din
25 iunie 2018 și, respectiv, nr. 565 din 09 iunie 2022, acestea au fost deja analizate prin
decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
1141 din 28 noiembrie 2022), prin care s-a stabilit, printre altele, că: normele
referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material
(substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii
penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile,
potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din
Codul penal.

92
 4. Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării

4.1. Contestație formulată în temeiul dispozițiilor art. 549 ind. 1 alin. (6)
C. proc. pen. împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară
în procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul
clasării. Nemotivare. Sancțiune (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție)

Materia: drept procesual penal

Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de cameră preliminară
Act normativ incident: C. proc. pen., art. 549 ind. 1 alin. (6)
Cuvinte cheie: contestație, motivare, judecător de cameră preliminară,
confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării
Prezentarea problemei juridice:
Problema de drept ce a generat practică neunitară se referă la soluția ce va fi
pronunțată de completul de judecători de cameră preliminară cu privire la contestația
formulată împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară în procedura de
confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării, în situația particulară în care
contestația formulată nu a fost motivată.

Într-o opinie, s-a apreciat că pentru a fi admisibilă contestația formulată în

temeiul art. 549 ind. 1 alin. (6) C. proc. pen., este necesară, potrivit acestor dispoziții
legale, nu doar introducerea contestației în termenul de 3 zile de la data comunicării
încheierii, ci și depunerea motivelor în același termen. Astfel, contestația nemotivată
este inadmisibilă, după cum prevede teza a doua a art. 549 ind. 1 alin. (6) C. proc. pen.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că în aceeași situație, contestația formulată este
admisibilă, fiind soluționată pe fond, deși motivele de contestație au fost prezentate
exclusiv în dezbateri.

Opinia INM:
Primul punct de vedere este cel corect.
Astfel, dispozițiile art. 549 ind. 1 alin. (6) C. proc. pen. sunt clare, în sensul că
„în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și persoanele prevăzute la
alin. (3) pot face, motivat, contestație. Contestația nemotivată este inadmisibilă.
Acestea derogă de la normele generale privitoare la termenul de declarare și
motivare a contestației prevăzute în art. 425 ind. 1 alin. (2) și (3) C. proc. pen., fiind

93
prevăzută, cu caracter obligatoriu, atât declararea contestației în termen de 3 zile de la
comunicare, cât și motivarea căii de atac în același termen.
Nerespectarea condiției finale se sancționează cu inadmisibilitatea contestației,
în baza art. 549 ind. 1 alin. (7) lit a) rap. la art. 549 ind. 1 alin. (6) teza finală C. proc.
pen.
În acest sens și practica Î.C.C..J, exemplificativ, I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 113 din 22 februarie 2019.

94